Sunteți pe pagina 1din 279

POPESCU ION

COMŞA MARIN UNGUREANU LAURA

PREVIZIUNEA –
premisă a dezvoltării durabile
*
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
POPESCU ION, COMŞA MARIN, UNGUREANU LAURA,
Previziunea – premisă a dezvoltării durabile/Popescu
Ion, Comşa Marin, Ungureanu Laura,– Bucureşti;
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003
268 p.; 20,5 cm
Bibliogr.
ISBN 973-582-728-X general
973-582-729-8 vol. I
341

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003


ISBN 973-582-728-X general
973-582-729-8 vol. I

Redactor: Andreea DINU


Adela DEAC
Tehnoredactor: Florentina STEMATE
Vasilichia IONESCU
Procesarea electronică: Liliana şi Dan MAZILU
Coperta: Marilena GURLUI – BĂLAN
Bun de tipar: 24.11.2003; Coli tipar: 16,75
Format: 16/61 x 86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei, nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83
Tel./Fax.: 410 43 80; www.spiruharet.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET

POPESCU ION

COMŞA MARIN UNGUREANU LAURA

PREVIZIUNEA –
premisă
a dezvoltării durabile
I
Bazele teoretice şi metodologice

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2003
Referent ştiinţific: Prof. univ. dr. Mircea MALIŢA,
membru al Academiei Române
CUPRINS

Argument ...........................................................………..…………... 9
Partea întâi. Bazele teoretice ale ştiinţei despre viitor sau previziunii 13
I: Cerinţe obiective ale studiilor prospective .................………….. 16
1.1. Atitudinea şi acţiunea prospective – valori intrinseci
ale naturii umane .....………………………………………... 17
1.2. Cunoaşterea şi orientarea viitorului – criterii explicite
ale dezvoltării durabile sau sustenabile …..............……… 19
1.3. Analiza – modalitatea raţională de a recepta realitatea
mai presus de structura sa concretă ............................……… 36
1.4. Sistemul – reductor al complexităţii realităţilor sociale
şi economice .…..............................................……………… 54
1.5. Modelarea şi simularea – abstracţii specifice estimării
evoluţiei sistemelor sociale şi economice …….…………….. 62
1.6. Structura şi dinamica viitorului – variabile independente
generatoare de incertitudini şi riscuri ................…………… 68
II. Tendinţe şi valori în cercetarea prospectivă ………….……… 78
2.1. Dimensiunea cognitivă a funcţiilor (atributelor) şi a structurilor
prognozelor .…………………………….…….……………. 79
2.2. Curente de idei sau şcoli reprezentative .............…………... 83
2.3. Gândirea prospectivă – condiţie obligatorie nu şi suficientă
însă, a managementului strategic sau al schimbării …….…. 87
2.4. Previziunea şi piaţa – categorii valorice compatibile
şi complementare ..………………………………………… 94
2.4.1. Autoreglarea sau orientarea spontană .………….……... 95
2.4.2. Reglarea dirijată sau conştientă ……………………... 102
2.5. Instituţionalizarea preocupărilor prospective – şansa de a
evita vulnerabilităţile dezvoltării .......................…………… 109
5
Partea a doua. Metodologia proiectării viitorului ...........…………. 114
III. Clasificarea sau tipologia prognozelor ……….......................... 116
3.1. Gruparea în funcţie de criterii explicite, de tip determinist ... 117
3.1.1. Atitudinea faţă de obiectul (eveniment, situaţie, proces)
examinat .............……………………………………... 117
3.1.2. Modalitatea de a cunoaşte şi înţelege viitorul ………. 123
3.1.3. Căile de explorare a viitorului ................……………. 123
3.2. Gruparea în funcţie de criterii implicite şi intuitive, de tip
probabilist .......…………………………………………….. 125
3.2.1. Diagnoza – starea neretuşată a realităţii ………………... 126
3.2.2. Prognoza – afirmaţie probabilistă asupra viitorului …. 128
3.2.3. Strategia sau politica dezvoltării – pătrunderea
raţională, obiectivată în câmpul potenţialităţii ……..... 133
3.2.4. Planificarea – mijloc de a gestiona şi controla riscurile 138
3.2.5. Programarea – stabilirea detaliilor vizând înfăptuirea
efectivă a obiectivelor ……………..….................…... 143
IV. Fiabilitatea sau gradul de încredere în prognoze …….........… 148
4.1. Fezabilitatea – expresie a opţiunii sociale şi politice …….… 148
4.2. Fiabilitatea – premisă a încrederii în studiile prospective …. 149
4.3. Cuantificarea fiabilităţii ........................…………….……... 153
4.3.1. Analiza ex-ante sau anterioară, prognozării …………... 156
4.3.2. Analiza post factum sau ulterioară prognozării ……... 157
4.4. Caracteristici ale fiabilităţii .......................………………… 158
4.5. Urmărirea înfăptuirii previziunilor ………………………… 159
4.6. Actualizarea cercetărilor prospective .……………………… 160
V. Informaţia – sursă de competitivitate ……...........................….. 162
5.1. Sistem informaţional ...........................................…………... 163
5.2. Clasificarea informaţiilor ....................................…………... 164
5.3. Indicatorii – variabile deterministe ale mişcării dinspre
prezent spre viitor ………………………………………….. 166
5.4. Indicatorii ai previziunii …………………………….……… 167
5.4.1. Indicatori de stare …………………………………… 168
5.4.2. Indicatori ai contabilităţii naţionale …………………. 170
5.4.3. Indicatori ai fluctuaţiei ciclice ..............…………….. 174
5.4.4. Indicatori ai strategiilor economiei internaţionale …... 177
Partea a treia. Metode şi tehnici de explorare a viitorului …………... 180
VI. Fundamentarea, elaborarea şi adoptarea prognozelor ……... 182
6.1. Principiile care stau la baza elaborării prognozelor ………... 183
6.2. Etapele elaborării prognozelor ……………………………... 185
6.3. Variabile ale prognozelor …………………………………... 187
6.4. Structura logică, pragmatică a prognozelor ………………... 188
6
VII. Modul de abordare a viitorului sau ipoteze de lucru ……..... 190
7.1. Viitorul „arhetipal” sau dedus, rezultat al logicii
şi al extrapolării trecutului şi prezentului ………………….. 192
7.2. Viitorul „inventat” sau indus bazat pe creaţia originală
decurgând din nevoi şi din obiective umaniste …………….. 203
Partea a patra. Optimizarea prognozelor .........................………. 206
VIII. Ierarhia şi echilibrul în sistemele mari, complexe …………. 207
8.1. Creativitatea sau dinamica proceselor euristice ........………. 213
8.2. Proiectarea strategiilor alternative ..........................………... 225
8.3. Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică – variabilă
exponenţială a progresului general, social şi economic .…… 228
8.4. Evoluţia demografică în România, în perspectiva dezvoltării
durabile .......………………………………………………... 237
8.5. Resursele naturale – pivotul dezvoltării durabile ....………... 250
8.5.1. Asigurarea resurselor naturale ………………………. 263

7
8
ARGUMENT

Analiza realităţilor cu care se confruntă societatea contemporană,


informatizată arată, fără urmă de tăgadă, că omenirea se află în faţa
celei mai importante opţiuni din îndelungata sa istorie. Una cu
valoare de paradigmă - având valenţe raţionale şi emoţionale
deopotrivă - indusă de adevăruri tulburătoare, precum: perspectiva
epuizării premature a resurselor naturale tradiţionale, cu precădere a
celor neregenerabile; creşterea haotică, în afara oricărui control, a
populaţiei; accentuarea dezechilibrului ecologic, sub presiunea
poluării mediului înconjurător; incapacitatea de a asigura hrana
locuitorilor globului. De parcă nu era suficient, există şi circumstanţe
agravante, în principal încălcarea flagrantă a drepturilor omului şi
inegalitatea de şanse în domeniile educaţiei, sănătăţii, carierei ş.a., la
scară zonală şi planetară. Întrucât amploarea şi ritmul descoperirilor
din ştiinţă şi din tehnică pot contribui la soluţionarea problemelor
evocate, apare, inevitabil, cerinţa obiectivă de a reflecta mai profund
asupra modului de a percepe şi recepta, dar, mai cu seamă, de a
gândi şi proiecta dezvoltarea economico-socială. Din câte se ştie,
începând cu secolul în care abia am pătruns, şansa de a supravieţui a
unităţilor economice şi financiar-bancare este direct proporţională cu
valoarea actului de conducere, cunoscut în literatura de specialitate
sub denumirea de management strategic sau al schimbării. Pentru a
reuşi însă, acesta trebuie să fie unul creativ, de tip prospectiv şi, pe
cât posibil, neconflictual.
O ipoteză care sugerează că, în continuare, creşterea
economică nu va mai fi una generală şi continuă, iar agenţii
economici vor supravieţui numai dacă fac eforturi susţinute şi
neîntrerupte pentru asimilarea în timp util a tehnologiilor de „ultimă
oră”, inclusiv în ceea ce priveşte organizarea şi conducerea
activităţii. Din această raţiune, pledoaria în favoarea fundamentării şi
a elaborării previziunilor sau prognozelor devine legitimă şi
credibilă, contribuind la soluţionarea numeroaselor probleme ivite în
calea progresului general. Aşa încât, nu mai surprinde pe nimeni

9
afirmaţia potrivit căreia, începând cu ultima parte a secolului trecut,
previziunea a devenit un instrument ştiinţific de lucru eficace aflat
la îndemâna artizanilor strategiei dezvoltării, fie ei cercetători,
politicieni ori oameni de afaceri.
Lucrarea este concepută în patru module decurgând din logica
procesului de însuşire a cunoştinţelor dintr-un domeniu considerat a
fi destul de arid, care atrage şi interesează numeroşi teoreticieni şi
practicieni. Primul, consacrat bazelor teoretice, prezintă conceptele,
tezele şi ipotezele specifice previziunii ca ştiinţă de sine stătătoare,
care operează cu instrumente de cunoaştere şi orientare a viitorului
unanim acceptate. Cel de-al doilea, intitulat metodologia proiectării
viitorului, evidenţiază criteriile care stau la baza sistematizării şi a
ierarhizării cercetărilor prospective, în funcţie de care se estimează
fiabilitatea sau gradul de încredere în alternativa aleasă, aflată în
câmpul soluţiilor probabile sau posibile. Al treilea, respectiv metode
şi tehnici de explorare a viitorului, abordează viitorul atât ca o
prelungire a trecutului şi a prezentului, cât şi ca un rezultat al
creativităţii şi al originalităţii, al viziunii, atitudinii şi acţiunii
prospective. În sfârşit, cel de-al patrulea, denumit optimizarea
prognozelor, pune în valoarea modul în care pot fi utilizate
cunoştinţele acumulate pentru alegerea variantelor eficiente de
valorificare a resurselor disponibile.
Din raţiuni didactice, o atenţie aparte se acordă aspectelor
semantice, terminologice, în încercarea de a elimina eventualele
confuzii.
Recunoaştem sau nu, lumea s-a schimbat atât de mult în ultimele
decenii încât generaţiile actuale şi viitoare au nevoie de informaţii
relevante, în măsură să le asigure integrarea profesională şi socială
fără şocuri majore, atât de traumatizante. Sunt semnificative, în acest
context, concluziile studiilor elaborate recent în ţări cu vechi şi
remarcabile tradiţii şi performanţe în domeniu, cum sunt Marea
Britanie, Franţa, Germania, Japonia, S.U.A. ş.a., în care se subliniază
pregnant că stilul de predare – mult prea şcolastic şi enciclopedic – şi
modalitatea clasică de evaluare şi examinare ca indicator al nivelului
de cunoştinţe sunt depăşite, pledându-se convingător în favoarea
afirmaţiei că tinerii, în general, şi absolvenţii învăţământului
universitar, în special, trebuie sprijiniţi să-şi dezvolte imaginaţia şi
simţul practic. Mai mult decât atât, marea majoritate a tinerilor se
îndreaptă spre studii precum afacerile, dreptul, contabilitatea, designul,
mass-media, mediul înconjurător, turismul şi managementul, în care

10
cercetările prospective deţin o pondere deosebit de importantă. Tot
mai mulţi specialişti în sociologie au ajuns la concluzia că, în prezent,
şcoala are datoria de a surmonta decăderea valorilor spirituale şi
morale de care se fac vinovate perioadele de tranziţie şi familia. În
ţara noastră, regenerarea şi progresul pot deveni efective – susţin
analiştii – prin biserică şi şcoală, instituţii ce se bucură încă de mare
prestigiu, de unde concluzia explicită că cercetările prospective
trebuie să contribuie la ameliorarea condiţiei umane.

Bucureşti, septembrie 2003 Autorii

11
12
Partea întâi

BAZELE TEORETICE ALE ŞTIINŢEI


DESPRE VIITOR SAU PREVIZIUNII

În esenţă, activitatea umană (ansamblul actelor fizice, intelec-


tuale şi morale ce urmăresc atingerea unor ţinte prestabilite) este
călăuzită de două obiective fundamentale de a căror înfăptuire într-un
timp realist şi rezonabil, cât mai scurt posibil şi la parametri de
eficienţă economică, tehnologică şi ecologică, depinde calitatea vieţii
şi a muncii la nivelul individului şi al grupului în care acesta se află
integrat, al societăţii în ansamblul său.
Primul dintre obiective este nevoia de a cunoaşte anticipat
evenimentele (întâmplare importantă sau, în sens matematic, noţiunea
de bază din teoria probabilităţilor care exprimă producerea sau nu a
unui fenomen, în cadrul unui experiment), fenomenele (manifestare
exterioară a esenţei unui obiect sau lucru ce surprinde prin noutate) şi
procesele (succesiunea de stări şi de etape prin care trec, în desfă-
şurarea şi schimbarea lor, diversele evenimente şi fenomene, a dinami-
cii sau a stării lor viitoare) din natură şi din societate, precum şi
mecanismele care le guvernează evoluţia. Scopul urmărit îl reprezintă
îngrădirea prejudecăţilor şi înlăturarea limitelor umane inerente, în
încercarea de a orienta evoluţiile viitoare în direcţia restabilirii şi a
prezervării echilibrului din cadrul sistemului unitar şi coerent om –
societate – natură, a optimizării procesului de transformare a
resurselor disponibile în bunuri şi servicii solicitate pe piaţă. Din câte
se observă, este vorba de un demers explicit, riguros organizat, având
două componente (fig.1.1): una sistematică (reflectă actul deliberat al
conştientului sub formă de meditaţie sau reflecţie) şi alta intuitivă (dar
hărăzită de subconştient, ca răsplată a activităţii anterioare a
conştientului), manifestată sub forma de intuiţie ştiinţifică ori scânteie
de geniu [17, pag. 783].
Cel de-al doilea obiectiv este satisfacerea anumitor trebuinţe
ale omului şi ale societăţii, fie ele materiale (bunuri şi servicii nece-
sare unei existenţe decente, în concordanţă cu resursele existente şi cu
13
efortul depus) ori spirituale sau intelectuale, precum: creaţia literară,
plastică, muzicală, ş. a., împlinirea vocaţiei, a harului. În ambele ca-
zuri, demersul este unul raţional, logic, conştient, implicând iniţiativă
şi creativitate, profesionalism şi perseverenţă, elemente ce contribuie
la optimizarea flexibilă a raportului între nevoi (aspiraţii, interese), în
creştere neîntreruptă, şi posibilităţi, limitate şi, în unele cazuri, deficitare.

Gândirea
ştiinţifică

Gândirea Gândirea
sistematică intuitivă

Empirică Empirică Meditaţie Scânteie Intuiţie


dirijată profundă de geniu ştiinţifică

Fig.1.1.

Este în afara oricărui dubiu că descoperirile din ştiinţă potenţează


deopotrivă aspiraţiile şi posibilităţile, iar îmbogăţirea şi generalizarea
cunoaşterii determină conştientizarea asupra faptului că obţinerea
echilibrului între cele două concepte valorice – nevoi şi posibilităţi –
poate contribui decisiv la eliminarea gravelor dezechilibre sociale şi
economice înregistrate în multe ţări ale globului. După cum, şansa de a
obţine standardele evocate este proporţională cu voinţa şi profesiona-
lismul celor care exercită puterea politică şi economică, cu implicarea
opoziţiei şi a societăţii civile, a structurilor academice şi universitare în
efortul de a fundamenta şi de a realiza strategiile (politice, sociale,
economice, culturale, ş. a.) pe perioada unui ciclu de guvernare, mai cu
seamă a obiectivelor de interes naţional pe termen mediu şi lung. Cu
alte cuvinte, explorarea viitorului facilitează identificarea conexiunilor
şi a intervenţiilor specifice fluxului informaţional valori → obiective →
nevoi → resurse (fig.1.2), amplificând atât eficacitatea acţiunii sociale
raţionale, cât şi motivaţia şi satisfacţia în muncă. Analiza schemei
14
evidenţiază pregnant o serie de efecte benefice asupra comportamen-
tului individual şi colectiv, a interesului manifestat pentru educaţie şi
cultură, reflectat în nivelul aspiraţiilor.

Sistem de Nevoi (aspiraţii


valori şi interese)

Obiective ale Programarea şi Nevoi umane,


dezvoltării social- planificarea
fizice şi sociale
economice social-economică

Structura Structura
relaţiilor relaţiilor
economice sociale
Fig. 1.2.

Accelerarea fără precedent a ritmului schimbărilor a impus pre-


vederea ca cea mai importantă funcţie (atribut) a ştiinţei conducerii
sau managementului, pentru a folosi echivalentul în limba engleză,
încetăţenit deja în literatura de specialitate de pretutindeni, iar pre-
viziunea şi orientarea economică (şi socială) ca disciplină distinctă
din familia celor de sinteză, precum filozofia, economia şi psihologia.
Este un demers coerent şi pragmatic având propriile sale principii şi
axiome, metode şi tehnici, instrumente de investigaţie, capabile să
asigure fundamentarea, elaborarea şi adoptarea strategiilor de care
depinde evoluţia ascendentă în toate segmentele activităţii umane.
Apelând la construcţii de investigaţie laborioase şi sofisticate, bazate
pe cunoştinţe logice, matematice, omul poate anticipa starea viitoare
a fenomenelor (proceselor) şi rezultatele probabile pe care le generează
acţiunea umană, precum şi consecinţele acestora asupra individului şi
a societăţii. De asemenea, amploarea şi profunzimea descoperirilor
din ştiinţă şi din tehnologie asigură cunoştinţele necesare pentru
orientarea schimbărilor ce au loc în direcţia valorificării eficiente a
resurselor disponibile în concordanţă cu cerinţele şi exigenţele
prezente şi viitoare [3, pag.32].
15
I
CERINŢE OBIECTIVE ALE STUDIILOR PROSPECTIVE

Economia naţională constituie un mecanism complex şi dinamic


format din agenţi economici, instituţii financiare, bancare şi ale admi-
nistraţiei publice legate prin conexiuni şi fluxuri informaţionale şi
decizionale decurgând din diviziunea socială a muncii, în plan intern şi
internaţional. Ca una dintre unităţile enumerate să poată desfăşura o
activitate eficientă şi competitivă este necesar ca celelalte să-i furnizeze
mijloacele de producţie şi să-i absoarbă produsele şi serviciile realizate
într-o perioadă de timp definită, ca premisă obiectivă a continuităţii
procesului reproducţiei. Legăturile dintre unităţi reclamă, de asemenea,
orientarea fluxurilor, în funcţie de cerinţele şi exigenţele competiţiei.
Relaţiile om – natură şi om – societate au, în esenţă, acelaşi suport
logic, respectiv triada substanţă sau materie – energie – informaţie.
Ipoteză credibilă ce permite constatarea că, activitatea umană, fizică ori
intelectuală, este un proces conştient ce se desfăşoară într-un anumit
mediu informaţional. In astfel de circumstanţe, încercarea de a dirija
schimbările ce pot ameliora sau îmbunătăţi în mod perceptibil activitatea
este posibilă doar atunci când persoanele abilitate să adopte decizii
dispun de previziuni mai bune şi mai precise referitoare la evoluţiile
viitoare. După opinia noastră, existenţa supoziţiilor având o relevanţă
acceptabilă despre viitor este o condiţie prealabilă pentru înţelegerea
consecinţelor potenţiale ale propriilor acţiuni în funcţie de care se
construieşte strategia de urmat. Fără dirijarea schimbării nu este posibilă
obţinerea progresului dorit, indiferent de domeniul analizat şi de com-
plexitatea activităţii desfăşurate. Aşa cum sublinia A.Tofler în Şocul
viitorului, dacă umanizarea planificatorului este prima condiţie în
strategia prospectivei sociale, prelungirea orizontului nostru temporal
este cea de a doua. Pentru a depăşi tehnocraţia, contemporanul nostru
trebuie nu numai să învingă actualul filistinism economic, ci şi să
devină mai receptiv şi mai convins de teza „viitorilor posibili”, ceea ce
face ca previziunea să fie privită şi ca o dilemă filozofică nerezolvată
încă pe deplin. „Nu poţi niciodată să prevezi viitorul după trecut” –
arăta Edmond Burke, în timp ce Patrick Henry îl contrazicea, susţinând
16
că „nu cunosc alt mod de evaluare a viitorului decât în funcţie de
trecut”, previziunile fiind posibile doar când există o evidenţă cât mai
completă a datelor din trecut, ca parte fundamentală a planificării
strategice realiste şi flexibile.

1.1. Atitudinea şi acţiunea prospective – valori intrinseci


ale naturii umane
Creaţia materială şi cea spirituală sunt, de fapt, consecinţa actelor
deliberate ale omului, motivate de scopuri cuprinzând un anumit orizont
de anticipare, în sensul că se proiectează şi debutează în prezent,
momentul (tp), iar realizarea propriu-zisă are loc în viitor, momentul (tv),
în care tv > tp. Mai mult decât atât, activitatea se desfăşoară în confor-
mitate cu un plan ce constă din estimarea posibilităţilor şi a mijloacelor
existente, necesare atingerii scopului, şi din stabilirea etapelor ce
urmează a fi parcurse şi a timpului de finalizare a lucrărilor, în funcţie
de criterii mai mult sau mai puţin explicite. Însăşi viaţa omului urmează
aceeaşi traiectorie: începe în prezent (tp) şi se încheie cândva, în viitor
(tv), impunând luarea în considerare a simultaneităţii celor trei dimen-
siuni temporale. Raportându-le la axa timpului (O–T), se poate constata
succesiunea logică a fluxurilor informaţionale şi decizionale, a compati-
bilităţilor distribuite dinspre trecut spre viitor (fig.1.3).

Zona certă sau virtuală

Trecut Prezent
T
O
t0 tt tp tv
Viitor Timp

Zona probabilă
sau potenţială

Fig. 1.3.
După cum sugerează şi diagrama, zona virtuală se caracterizează
prin cunoaşterea sistematică (ordonată în axiome şi principii, în teze
confirmate şi validate de situaţii reale, exprimate în date certe statistice).
17
În timp ce zona probabilităţilor, operând cu ipoteze de lucru,
dezvăluie doar posibilităţile de a cunoaşte şi de a aproxima. În acest din
urmă caz, singura certitudine o reprezintă continuarea efortului de a
identifica tendinţele pozitive din evoluţia evenimentelor şi a proceselor
(pentru a le încuraja şi susţine în viitor), de a readapta supoziţiile la
noile exigenţe şi la schimbările survenite deja ori iminente. Prin urmare,
viitorul dorit este funcţie a necesităţii, caracterizată de relaţii de
cauzalitate, de tip determinist, dar şi a întâmplării, indusă de factori
aleatori sau accidentali, conjuncturali.
Pătrunderea în orizontul de timp viitor se realizează înainte de a
se acţiona efectiv, mai precis de îndată ce se prefigurează în plan
ideatic, mental, materializându-se în decizii şi proiecte ce urmează a fi
înfăptuite. Cum acţiunea socială (concept ce exprimă trecerea dintr-o
ipostază în alta, cum ar fi din prezent în viitor) introduce omul în
perimetrul incert al viitorului (zona potenţială), devine firească
preocuparea pentru a cunoaşte „mobilul” intervenţiei umane. Ideea de
probabilitate joacă, explicit sau implicit, un rol dominant în studierea
comportamentului uman. Aşa cum arăta J.C.Maxwell în urmă cu
aproape două veacuri, „adevărata logică a lumii stă în calculul pro-
babilităţilor”. Un concept de tip euristic (serveşte la descoperirea unor
cunoştinţe noi) ce confirmă afirmaţia marchizului de Laplace, care
definea probabilitatea ca raportul dintre numărul de cazuri favo-
rabile şi numărul total de rezultate posibile ale unui eveniment
[30, pag.20]. Din câte se ştie, motivaţia oricărei activităţi a fost şi
rămâne satisfacerea anumitor nevoi sau trebuinţe ale omului şi ale
societăţii. Este vorba de nevoi umane reprezentând cerinţe materiale,
spirituale şi ecologice, adică nevoi de consum ale populaţiei (hrană,
îmbrăcăminte, locuinţă, transport, instruire, cultură ş.a.), şi nevoi de
producţie; nevoile, fie ele fiziologice, sociale ori raţionale, se caracte-
rizează printr-o mare diversitate. Desigur, structura nevoilor, ca şi
modul concret de satisfacere a lor, diferă de la un individ la altul, în
funcţie de voinţa şi de dorinţa sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă şi
sex, de profesie, de nivelul de instruire şi educaţie. În acelaşi timp,
nevoile sunt concurente, în sensul că unele se extind, iar altele se
restrâng. Spre exemplu, transportul cu autobuzul poate fi înlocuit cu
alte mijloace – tramvai, metrou, troleibuz; informarea prin cititul
ziarului poate fi suplinită de radio sau televizor. Spre deosebire de alte
discipline ştiinţifice, precum chimia, fizica, mecanica, biologia, mate-
matica ori lingvistica, al căror obiect de studiu urmăreşte cunoaşterea
proceselor reale din natură şi din societate, previziunea operează cu
18
probabilităţi, care induc elemente noi, inedite, adică informaţii
necunoscute anterior. Altfel spus, viitorul nu este obiectiv şi unic,
nedeterminat, ci un concept creativ în care se regăseşte un raport
definit între redundanţă (exces de semnale faţă de strictul necesar
pentru transmiterea informaţiilor relevante sau pentru sporirea or-
ganizării funcţionale a sistemului real) şi informaţie. Ca măsură a
organizării, redundanţa are tendinţa să crească odată cu reducerea
incertitudinilor ce însoţeşte evoluţia dezvoltării social-economice. Aşa
cum vom vedea în subcapitolul următor, incertitudinea poate fi dimi-
nuată treptat, prin orientarea şi asigurarea organizării structurale şi
funcţionale. Indiferent dacă obiectivul urmărit este unul material
(produse şi servicii) ori spiritual (împlinirea harului, a vocaţiei de a
crea opere artistice – literatura, pictura, sculptura, muzica) analiza
constă aproximativ din aceleaşi etape. Eventualele diferenţe ţin doar
de complexitatea acestora.
De regulă, prognozele se elaborează în mai multe variante:
medie (tendinţa dominantă), forte (amplifică tendinţa dominantă până
la limite rezonabile) şi slabă – limita minimă admisibilă.

1.2. Cunoaşterea şi orientarea viitorului – criterii explicite ale


dezvoltării durabile sau sustenabile
Prin natura sa, cunoaşterea (informaţii semnificative, de ultim
moment), este un fenomen mereu actual, efectul de antrenare pe care îl
induce constituind o convingătoare invitaţie la meditaţie şi la acţiune, cu
precădere din partea factorilor decizionali – puterea politică, conducerea
agenţilor economici şi a instituţiilor financiar – bancare, organisme
internaţionale ş.a. În opinia specialiştilor, aceasta reprezintă soluţia
pentru articularea tuturor segmentelor lumii contemporane, extrem de
neomogene şi de incompatibile, într-un proiect al dezvoltării la scara
planetei, dincolo de valoarea redundanţei şi a entropiei (gradul de
incertitudine al unui câmp de probabilitate finit). Ca orice măsură sta-
tistică, entropia este nenegativă şi se determină cu expresia [42]:
n
H(A) = − ∑ p i log 2 p i 1.1.
i =1
H(A) ≥ 0
în care H exprimă entropia evenimentului sau fenomenului A, iar
pi probabilitatea producerii acestuia.
19
Dacă pi = 1 şi pk = 0; (k ≠ 1), k = 1,…, n, atunci H(A) = 0. În
acest caz, câmpul de probabilitate nu conţine nici o incertitudine.
Entropia informaţională este maximă dacă toate probabilităţile
sunt egale între ele:
H(A) = H ≤ Hmax = –log2p 1.2.
Prin diminuarea incertitudinii se obţine o anumită cantitate de
informaţie (I), posibil de măsurat cu ajutorul relaţiei:
I = Hmax – H 1.3.
La nivelul sistemelor sociale, gradul de organizare este direct
proporţional cu cantitatea de informaţie înmagazinată în acestea şi
invers proporţional cu entropia informaţională maximă, măsurând ni-
velul de complexitate atins în procesul dezvoltării [45, pag. 15].
Odată cu amplificarea entropiei pot apărea noi dezechilibre, însă
această tendinţă este contracarată prin creşterea continuă a organizării
sociale, ca proces antientropic. De altfel, activităţile umane au tot mai
mult un caracter antientropic, deci mai organizat, facilitat de procesele
de învăţare. În majoritatea situaţiilor, cantitatea de informaţie este
strâns legată atât de numărul stărilor posibile ale sistemului examinat,
cât şi de probabilitatea realizării acestora. Rezultă că redundanţa (R)
sau gradul de organizare poate fi estimată cu ajutorul relaţiei:
I H
R= = 1− 1.4.
H max H max

0 ≤ R ≤1
H = H max (1 − R )

Dacă Hmax este constantă se înregistrează o reducere a entropiei


informaţionale, iar dacă apar fenomene de dezordine (micşorarea
redundanţei R) atunci se ajunge la creşterea entropiei informaţionale.
În general, entropia informaţională sporeşte odată cu amplificarea
complexităţii sistemului şi se diminuează prin perfecţionarea orga-
nizării, de unde cerinţa asigurării echilibrului între complexitate şi
organizare. Pe termen mediu se ajunge la echilibrul dinamic aşteptat
şi dorit, în special prin concentrarea capitalului şi prin optimizarea
conducerii şi a organizării. Calitatea procesului de conducere a acti-
vităţii la nivel micro (al agenţilor economici) ori macro (al unei
ramuri sau al economiei naţionale) este funcţie directă de abilitatea
20
factorilor decizionali de a conjuga adecvat gândirea analitică, de tip
convergent, cu gândirea creativă, preponderent divergentă (fig.1.4),
generatoare de idei şi de acţiuni ce pot contribui la soluţionarea
rezonabilă a problemelor reale din evoluţia economico-socială.

Probleme Gândirea Identificarea Gândirea Acţiune


analizate creativă Decizie
opţiunilor analitică

Fig. 1.4

După o perioadă îndelungată de timp în care preocupările teo-


reticienilor în domeniul economiei au fost concentrate asupra pieţei,
cererii, ofertei ori preţurilor, specifice deciziilor microeconomice,
proprii analizei tradiţionale (în care omul este privit prin prisma con-
sumatorului şi a producătorului), începând cu anii ’60 ai secolului
trecut, accentul s-a pus pe fundamentarea şi elaborarea deciziilor şi
proiectelor ca demersuri specifice previziunii. Altfel spus, activitatea
umană se analizează la două nivele de agregare complementare şi
interdependente. Pe de o parte, perspectiva microeconomică, adică
procesele, faptele, actele şi comportamentele participanţilor indivi-
duali la fluxurile economice – societăţi comerciale, bănci şi instituţii
financiare, administraţie, publică şi privată, prestări de servicii. Pe de
alta, perspectiva macroeconomică, în care analiza vizează economia
naţională, zonală, continentală şi globală. În acest context, organizarea
globală – structurală şi funcţională – poate fi măsurată cu relaţia:
Hmax – H = R · Hmax 1.5.
Se observă cum gradul de organizare depinde atât de redundanţa
R, reflectând adaptarea resurselor la scopuri, cât şi de entropia Hmax,
adică de diversitatea potenţială a sistemului. Dacă lipseşte organizarea
funcţională (R), atunci Hmax – H = 0, ceea ce înseamnă că nu poate fi
vorba de organizare globală. În eventualitatea în care lipseşte organi-
zarea structurală (Hmax = 0), rezultă, de asemenea, că Hmax – H = 0,
deci nu există organizare globală. Întrucât există şi constrângeri în
sistemul analizat, redundanţa R are valori cuprinse între 0 şi 1.
În literatura de specialitate consacrată subiectului, au apărut
lucrări remarcabile, de referinţă [13],[4],[5], în care se abordează
destul de nuanţat problematica în speţă. Mai precis, se face distincţie
între procesul de fundamentare şi elaborare a politicilor de anvergură,
cunoscut sub denumirea generică de meta sau megapolitică, având
21
sensul de strategie (geopolitică, geoeconomică), şi a celui vizând
politica propriu-zisă de evoluţie ascendentă a unui sector sau
domeniu oarecare de activitate. Dincolo de subiectul analizat (politic,
social, economic, financiar), strategia urmăreşte obţinerea reuşitei într-o
competiţie în care se confruntă diferite atitudini, voinţe şi moduri de
manifestare dispuse dinspre trecut spre viitor (fig.1.5).
Strategiile sau politicile dezvoltării au la bază analize care
implică decizii de operaţionalizare în funcţie de criterii specifice
explicite, decurgând din: cererea pieţei sau a beneficiarilor direcţi;
regulile de raţionalitate sau succesiunea secvenţelor operaţionalizării
în efectuarea analizei; constrângerile decizionale iniţiale sau restric-
ţiile de ordin politic, economic, financiar ş.a.; fezabilitatea proiectelor
şi a deciziilor sau acceptabilitatea politică şi socială a nivelului incerti-
tudinilor şi al riscurilor implicate.

Trecut Prezent Viitor

Date certe, Decizii şi acţiuni Rezultate şi


statistice preconizate atitudini înregistrate
O T

Cauze Efecte

Fig.1.5.

Cum deciziile pot fi acceptate ori, din contră, respinse de


persoane şi de comunităţi, analizele efectuate estimează divergenţele
de interese, în încercarea de a indica politicile compromisului şi ale
automotivaţiei. Reuşita demersului reflectă eficacitatea acţiunilor şi a
mijloacelor utilizate, evidenţiată de raportul dintre costuri şi
rezultate. Astfel, mai presus de nivelul şi de conţinutul intrinseci ale
analizei efectuate, raportul de cauzalitate devine criteriul predo-
minant în proiectarea şi realizarea politicilor (strategiilor) în viitor
[31,pag.15], implicând cicluri decizionale iterative, caracterizate de un
spectru destul de amplu de informaţii (fig.1.6.) privind: preferinţele
(ip), consecinţele (ic), structura problemei (is), alternativele (ia), eva-
luarea rezultatelor(ie). Cauzalitatea este o concepţie filozofică ce
exprimă interacţiunea dintre cauză şi efect, având la bază
conceptul determinismului. Orice fenomen (proces) economic sau
22
social are o cauză ce exprimă raportul între o acţiune (sau inacţiune) şi
urmările imediate ale acesteia. Cauza este un fenomen ce precede şi
provoacă, determinând un alt fenomen, denumit efect. Operaţia logică
de la cauză la efect poartă numele de inferenţă (operaţia logică de la
cauză la efect sau trecerea de la un concept la altul, în care ultimul este
dedus din primul), având, aici, sensul de deducţie. De obicei, deter-
minarea intensităţii relaţiilor dintre două variabile oarecare nu ridică
probleme prea complicate, în schimb analiza inferenţei cauzale gene-
rează mari dificultăţi, deoarece raportul dintre variabile se poate
modifica fără a exista o relaţie de la cauză la efect. Pentru a stabili
relaţiile cauzale analiza se extinde asupra mai multor variabile inde-
pendente. În general, o măsură a corelaţiei reliefează o asociere, un
paralelism între două variabile, pe când o relaţie cauzală implică
eliminarea efectelor „perturbante” ale altor variabile, care pot genera o
influenţă cauzală aparentă, falsă [5].

Opţiunea Problema
ip examinată is

Evaluarea şi Ipoteze
ierarhizarea obiective
alternativelor criterii

ie Impactul ic Alternative ia
produs posibile
Fig.1.6.

Cu ajutorul teoriei mulţimilor, putem descrie relaţia dintre


mulţimea finită a variabilei independente X, explicite ori implicite, şi,
respectiv, a variabilei dependente Y:
{M}= {X,Y} 1.6.
Spre exemplu, dacă notăm cu X mulţimea resurselor naturale,
umane, financiare, informaţionale şi de timp introduse în procesul de
producţie (fig. 1.7), adică a eforturilor depuse, şi cu Y mulţimea
efectelor obţinute ca urmare a transformării intrărilor în bunuri şi

23
servicii solicitate de piaţă, rezultă că activitatea desfăşurată este efi-
cientă numai în eventualitatea în care sunt respectate inegalităţile:

X1 Y1
X2 Y2
X Transformări Y
. .
. tehnologice .
. .
Xm Yn

Fig. 1.7

X{x1 , x 2 ,...x m }
〈1
Y{y1, y 2 ,..., y n }
sau 1.7.
Y{y1 , y 2 ,..., y n }
〉1
X{x1 , x 2 ,..., x m }

Y
În eventualitatea în care raportul este subunitar înseamnă că
X
activitatea nu este rentabilă şi pentru a evita falimentul este necesar să
se adopte neîntârziat măsuri tehnologice şi manageriale de restructu-
rare şi redresare.
Aşadar, tehnologiile de vârf, cum sunt cele biologice, chimice
sau nucleare prezintă şi anumite riscuri, impunând precauţii
suplimentare în vederea utilizării lor în condiţii de securitate, puse în
evidenţă de analiza de risc. Extinderea conceptului şi în alte domenii
(politic, social, economic, tehnologic) a determinat cercetătorii şi
decidenţii să evalueze posibilităţile de a minimiza impactul şi
pericolele pe care le pot genera tehnologiile. De altfel, amploarea
interdependenţelor din cadrul activităţii social – economice poate să
sporească disproporţionat consecinţele. De pildă, explozia unei
centrale nucleare sau a unui combinat chimic produce un important
impact economic dar şi unul social – politic; indicatori precum: „riscul
bancar” şi „gradul riscului de ţară” reprezintă criteriul de bază pentru
subvenţionarea proiectelor riscante şi, respectiv, a fluxurilor de capital
disponibile pentru plasamente profitabile; riscurile decizionale se
24
materializează în pierderea oportunităţilor economice şi a şanselor
dezvoltării economiei de piaţă, a democraţiei în general, iar cele
tehnologice se asociază cu absenţa defecţiunilor în exploatare sau
calitatea propriu-zisă, cuprinsă în sintagma de fiabilitate (a se vedea
capitolul al patrulea).
În cercetarea prospectivă, variabilele X şi Y sunt mărimi eco-
nomice având numai valori pozitive, care, sub raportul calculului, se
aseamănă cu variabilele matematice. Ele pot fi variabile dependente
sau rezultative (Y depinde de X sau, invers, X depinde de Y), în care
modificarea uneia dintre variabile determină şi schimbarea celeilalte,
şi variabile independente sau factoriale, în care modificarea uneia
dintre variabile determină schimbarea celeilalte, iar aceasta, la rândul
său, induce modificarea celei dintâi, proces ce continuă. Se impune
precizarea că studiul previzional operează cu o singură variabilă
dependentă în timp ce pot exista mai multe variabile independente.
Astfel, în relaţia y = a + bx, variabila dependentă y este influenţată de
variabila independentă x, iar în relaţia y = a + bx1 + cx1 aceasta este
influenţată de două variabile independente, respectiv de x1 şi x2. For-
ma generală a ecuaţiilor este următoarea:
y = a0 + ∑ ai ⋅xi

sau 1.8
y = b(x 1 )

( )
în care i = 1, n

Între variabilele de previziune X şi Y există mai multe tipuri de


legături [9], [8, pag. 107], şi anume:
• Relaţia de definiţie sau cantitativă, decurgând din logica
structurilor teoretice ale ştiinţei economice, cum ar fi: produsul intern
brut se exprimă ca diferenţa între produsul global brut şi consumurile
intermediare, sau ca sumă a produsului intern net şi amortizarea
capitalului fix. Din relaţia generală, de bază se deduc relaţiile
secundare cu ajutorul cărora se calculează elementele componente ale
produsului intern brut;
• Relaţia econometrică, având la bază luarea în consideraţie a
uneia sau mai multor variabile independente cuantificate individual,
precum şi a unei variabile suplimentare care exprimă influenţă globală
25
a factorilor a căror contribuţie la evoluţia de ansamblu nu se cuantifică
individual;
• Relaţia de echilibru sau de balanţă (FFÎt + PFt = FFSt + SFt) în
care variabila dependentă decurge din operaţiuni de însumare, scădere
sau combinare a celor două demersuri, presupunându-se cunoscute
valorile preconizate ale componentelor (variabilelor) independente; de
pildă, produsul global brut la nivelul economiei naţionale rezultă din
însumarea producţiilor brute pe sectoare sau ramuri şi subramuri de
activitate (FFÎ = fonduri fixe la începutul anului; PF = fonduri fixe puse
în funcţiune; SF = fonduri fixe scoase din funcţiune; FFS = fonduri fixe
la sfârşitul anului; t = anul);
• Relaţia de tendinţă, sau de trend, în care factorul timp
reprezintă variabila independentă;
• Relaţia deterministă, de dependenţă ori de interdependenţă,
care poate fi unifactorială (variabila dependentă este în funcţie de
evoluţia unei singure variabile independente, cum ar fi previziunea
munci numai în raport cu gradul de înzestrare tehnică a muncii) sau
multifactorială, când variabila dependentă este determinată de două
sau mai multe variabile independente. Folosirea uneia sau alteia dintre
ipoteze depinde valoarea coeficientului de corelaţie dintre variabile
(pentru X există întotdeauna Y şi invers), respectiv relaţia reciprocă
între cele două variabile, din care una apelează logic la cealaltă,
semnalând asocierea dintre ele. Coeficientul se exprimă sub forma
indicatorilor statistici, cu ajutorul relaţiilor:
a – Coeficientul de corelaţie simplă măsoară intensitatea dintre
variabila y şi cea independentă x, calculat cu relaţia:
c n ∑ xy − ∑ x ⋅ ∑ y 1.9
Cx, y =
⎡n ∑ x 2 − (∑ x )2 ⎤ ⋅ ⎡n ∑ y 2 − (∑ y )2 ⎤
⎢⎣ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎥⎦

Pentru o funcţie de trend, în care ∑ t = 0, relaţia devine:


n∑t⋅y 1.10
C sy,t =
[ ] ⎢⎣ 2
n ∑ t ⋅ ⎡n ∑ y − (∑ y ) ⎤
2 2
⎥⎦

În ambele cazuri, coeficientul de corelaţie simplă ia valori între


–1 şi +1, pentru a satisface inegalităţile –1 ≤ CC ≤ +1. Legătura sau
corelaţia rectilinie între variabile este cu atât mai intensă, cu cât
valorile coeficientului sunt mai apropiate de 1 şi –1. Pe măsură ce
valoarea se apropie de zero, legătura este mai redusă. În situaţia în
care valoarea coeficientului este zero, înseamnă că variabilele sunt
independente sau necorelate liniar.
26
b – Coeficientul de corelaţie multiplă măsoară intensitatea dintre
variabila dependentă y şi două sau mai multe variabile independente xi
şi se calculează cu relaţia:

Cm = 1−
(
∑ y i − y xi )2 1.11
y,xi
(
∑ yi − y )2
în care y reprezintă media aritmetică simplă a valorilor empirice
ale variabilei dependente pe perioada de analiză statistică.
Pentru funcţia de corelaţie multiplă, relaţia are forma:

a 0 ∑ y + a 1 ∑ y x1 + ... + a n ∑ y x n −
(∑ y )2
Cm = n 1.12
∑ y2 −
(∑ y )2
n

Are întotdeauna valoarea pozitivă şi este mai mare decât oricare


coeficient de corelaţie simplă dintre variabila dependentă şi cele
independente, în valoare absolută. În literatura de specialitate C 2m este
cunoscut sub denumirea de coeficient de determinaţie multiplă şi
exprimă influenţa concomitentă a variabilelor independente asupra
celei dependente; ponderea influenţei celorlalţi factori rezultă din
relaţia 1 – C2m .
c – Covarianţa (dacă x, atunci, în acelaşi timp, y, şi invers), cal-
culată ca medie aritmetică simplă a produsului abaterilor variabilelor de
previziune faţă de media lor aritmetică:

cov =
( )(
∑ x i − x yi − y 1 ) [(
= ∑ x i − x yi − y )( )] 1.13
n n
Indicatorul se calculează doar dacă s-a constatat că între cele
două variabile există o legătură statistică şi nu o simplă covarianţă
numerică. Valoarea acestuia nu are limită superioară, covarianţa
crescând pe măsură ce sporeşte intensitatea corelaţiei sau a legăturii.
Coeficienţii de corelaţie simplă şi multiplă, precum şi covarianţa
caracterizează evoluţia variabilelor de previziune atât pe perioada
trecută şi cea viitoare, dar şi pe parcursul elaborării studiilor pros-
pective, în care scop se determină raportul de corelaţie.
27
d – Raportul de corelaţie se calculează cu relaţia:

η=
( )2
∑ yi − y
∑ (y i − y )
2

sau 1.14

η = 1−
( )2
∑ y − yi
∑ (y i − y )
2

Raportul de corelaţie se calculează cu ajutorul descompunerii


( )
dispersiei totale a variabilei dependente σ 2y / y în dispersia valorilor
( )
empirice faţă de valorile teoretice σ 2y / y′ şi dispersia valorilor teoretice
( )
faţă de medie σ 2y′ / y , adică:

σ2 = σ 2y / y′ + σ 2
y/ y y′ / y

sau, ceea ce este acelaşi lucru:

(
∑ y−y )2 = ∑(y − y′)2 + ∑(y′ − y)2 , respectiv
n n n
1
n
(
⋅∑ y − y )2 = n1 ⋅ ∑(y − y′)2 + n1 ⋅ ∑(y′ − y)2
( )
în care σ 2y / y măsoară acţiunea tuturor factorilor care au influenţă
( )
asupra variabilei dependente; σ 2y / y′ – variaţia lui y sub influenţa
celorlalţi factori, a căror acţiune este considerată constantă, denumită şi
( )
dispensia reziduală; σ 2y′ / y – influenţa variabilei independente asupra
celei dependente.
Raportul de corelaţie ia valori între 0 şi 1, iar legătura dintre
variabila independentă şi cea dependentă este cu atât mai puternică cu
cât valoarea raportului este mai apropiată de 1. În cazul corelaţiei
liniare, raportul de corelaţie este egal cu valoarea absolută a coefi-
cientului de corelaţie.
28
• Există şi alte tipuri de relaţii, precum cele cronologice (dacă X,
atunci mai târziu şi Y, şi invers), aleatoare sau stochastice (dacă X,
atunci foarte probabil Y, şi invers) şi de transmiterea informaţiei (Y
recepţionează informaţiile de la X, şi invers), dar acestea au o
semnificaţie insignifiantă pentru lucrarea de faţă.
Odată cu accentuarea participării la diviziunea internaţională a
muncii şi cu generalizarea descoperirilor din ştiinţă şi tehnologie,
aspecte precum ecologia, calitatea produselor şi a serviciilor, captează
atenţia cercetătorilor şi politicienilor. Astfel, începând cu anul 2000,
variabila ecologică a devenit o restricţie sui-generis a fundamentării,
adoptării şi înfăptuirii strategiilor dezvoltării în plan local, zonal şi
universal. Nu este vorba de un deziderat, ci de o cerinţă imperativă a
societăţii prezentului şi viitorului, în care managementul de tip
prospectiv joacă rolul hotărâtor. Cu alte cuvinte, dezvoltarea
durabilă sau sustensibilă (concept lansat în 1987, cu ocazia reuniunii
Comisiei mondiale pentru mediu şi dezvoltare creată de O.N.U.,
având, în principal, conotaţii ecologice) poate fi o realitate semnificativă
numai dacă are la bază temeinice studii prospective. În acest context,
previziunea se insinuează ca o condiţie sine qua non a oricărei strategii
pe termen mediu ori lung.
De altfel, trecerea de la societatea industrială la cea informa-
ţională, de la economia naţională la cea mondială, de la economia pe
termen scurt la cea pe termen mediu şi lung, de la democraţia repre-
zentativă la cea participativă invită la o „nouă viziune” despre lumea
contemporană. Fără a ignora sfidările moderne (deteriorarea mediului
înconjurător, foametea, drogurile şi terorismul) teoreticienii şi oamenii
politici au datoria să acţioneze pentru eradicarea subiectivităţilor şi
superstiţiilor trecutului, printre care şi aceea a subdezvoltării. În
concepţia cercetătorilor americani John Naisbit şi Patricia Aburdene,
principalele forţe care asigură procesul global al economiei sunt [35,
pag.18]: comerţul liber la nivel mondial şi eliminarea barierelor
comerciale între ţări; telecomunicaţiile care facilitează legăturile între
ţări şi între regiuni ale globului; surmontarea crizei energetice, prin
identificarea a noi zăcăminte de petrol şi gaze, creşterea producţiei
centralelor nucleare, utilizarea surselor neconvenţionale – eoliană,
solară, maree, ş.a.; reforma sistemului de impozitare şi menţinerea
sub control a inflaţiei şi a dobânzilor; explozia bunurilor de consum
provenind din ţările asiatice, datorată ritmului înalt al creşterii
economice în zonă; progresul democraţiei şi dezvoltarea liberei
iniţiative; caracterul anacronic al războiului, dialogul reprezentând
în societatea modernă calea de soluţionare a conflictelor şi contradicţiilor;
29
interesul manifestat pentru protecţia mediului, cooperarea dove-
dindu-se calea cea mai adecvată. Pe de altă parte, spre deosebire de
societatea industrială, caracterizată de poziţia predominantă a bărbaţi-
lor, societatea modernă este deschisă tuturor celor foarte bine pregătiţi,
indiferent de sex. În acelaşi timp, trecerea de la modelele fizicii la cele
ale biologiei permite structurarea societăţii pe baza sistemelor complexe,
cu feed-back informaţional ce imită structura organismului biologic,
urmând ca specialiştii şi autorităţile să analizeze şi să soluţioneze
aspectele impactului biotehnologiei sub raport etic. După opinia cerce-
tătorilor menţionaţi, în mileniul al treilea reapar „viziunile distopice”,
(utilizarea în sens distructiv a tehnologiei cu urmări ireparabile). Fără
îndoială, omenirea nu poate abandona ştiinţa, însă prin renaşterea
religioasă îşi va reafirma spiritualitatea, iar tehnologia va „conferi
autoritate individului”.
În evoluţia sa istorică, societatea umană a fost confruntată cu
nenumărate crize naturale sau generate de om, de mică ori de mare
amploare. Unele politice şi sociale, altele economice ori din domenii
adiacente producţiei. Ultimele decenii ale secolului al XX-lea mar-
chează conştientizarea populaţiei asupra celei mai acute dintre crize,
una globală şi fără precedent: criza mediului înconjurător. Deşi este
greu, dacă nu imposibil de stabilit debutul acesteia în coordonate
temporale sau spaţiale, majoritatea cercetătorilor îl asociază perioadei
revoluţiei industriale. Paradoxal, aspiraţia omului spre o viaţă mai
bună a avut efecte negative asupra mediului înconjurător. După cum,
generalizarea organizării sociale a determinat dezvoltarea reţelei de
aşezări umane, cu anumite consecinţe asupra sistemului ecologic lo-
cal, iar realizarea de drumuri, canale, îndiguiri, construcţii de locuinţe,
primele sisteme de salubrizare aveau să afecteze deopotrivă com-
ponenta biotică şi cea abiotică a mediului înconjurător. Mai mult,
apariţia şi dezvoltarea meşteşugurilor a sporit considerabil consumul
de resurse naturale accelerând exploatarea iraţională a unora dintre
resursele minerale (minereuri, petrol) sau naturale (lemn).
După ce timp de un secol ecologia * reprezentase un domeniu de
interes pentru un număr foarte restrâns de oameni de ştiinţă, în
*
Termenul de ecologie a fost introdus în circulaţie în 1866 de către
Ernst Haeckel, un discipol al lui Darwin (din gândirea căruia derivă ideea
ecologică). Ca precursori ai gândirii ecologice sunt menţionaţi Aristotel şi
Teofrast, ei fiind primii care au sesizat relaţiile dintre viaţă şi mediu.
Lavoisier (1792) şi Pasteur (1861) descriu o serie de procese fundamentale
pentru înţelegerea proceselor ecologice. Perspective noi se deschid ecologiei
după apariţia teoriei generale a sistemelor.
30
ultimele decenii, explorarea domeniului ajunge în prim-planul
preocupărilor. Se produce, totodată, o ruptură între viziunea clasică,
fragmentară a cercetărilor în domeniu, şi alta modernă, sistemică,
integratoare, în corelaţie cu problematica generală a omenirii.
Reflectând asupra pericolelor, cercetători de pretutindeni au ela-
borat studii materializate în lucrări de natură să stârnească interesul
general, inclusiv al organizaţiilor şi organismelor internaţionale - ONU;
OECD; FAO; UNCTAD ş.a.; majoritatea lucrărilor au fost traduse în
limba română şi publicate în prestigioasa colecţie „Idei contemporane”
iniţiată de Editura Politică din Bucureşti.
Din analiza lucrărilor menţionate se desprind următoarele
concluzii:
• Dezvoltarea durabilă reprezintă un deziderat mondial.
Acceptarea doctrinei şi includerea conceptului în strategiile naţionale
nu reprezintă o opţiune benevolă, posibilă dintre multe altele, sau
opozabilă unui tip anume de dezvoltare, ci este singura cale realistă,
responsabilă şi în avantajul tuturor naţiunilor, fiind, totodată, în
concordanţă cu cerinţele colaborării internaţionale;
• Acceptarea filosofiei dezvoltării durabile este reclamată cu
acuitate de recunoaşterea faptului că modelele anterioare de
creştere economică au carenţe şi limite [34,pag.270]. După cum este
cunoscut, în Epoca Modernă, omenirea a experimentat două modele
de dezvoltare: economia concurenţială sau de piaţă şi economia
planificată centralizat sau socialistă; în timp ce al doilea sistem, s-a
prăbuşit, practic, datorită ineficienţei economice şi nivelului de trai
scăzut, primul sistem funcţionează încă generând pe lângă avantaje şi
dezavantaje precum: sărăcie crescândă, şomajul fluctuant, deteriorarea
ireversibilă a mediului înconjurător ş.a.;
• Analiza dezvoltării durabile implică o abordare sistemică a
triadei economic-social-ecologic (fig.1.8). O serie de specialişti
adaugă încă o variabilă, respectiv sistemul tehnologic, atât din
perspectiva creşterii eficienţei în utilizarea resurselor, cât şi a
producerii de tehnologii şi utilaje depoluante sau pentru protecţia
mediului înconjurător. Este evident că utilizarea metodelor clasice de
analiză şi a sistemului actual de indicatori statistici nu pot răspunde
cerinţelor specifice ale dezvoltării durabile. Apreciem că teoria
generală a sistemelor [19] este singura în măsură să ofere soluţii
viitoarelor cerinţe ale dezvoltării iar sistemul de indicatori va trebui
adaptat în această viziune nouă;
31
sistemul economic

sistemul social

sistemul ecologic

Fig.1.8.

• În triada menţionată nu există o ierarhie explicită a


subsistemelor, o ordine de prioritate. Cele trei categorii de sisteme
sunt la fel de importante, rezolvarea problemelor unuia nu se face în
detrimentul altuia, sau, mai concret, alterând şansele generaţiilor
viitoare;
• Dezvoltarea durabilă, recunoscând interdependenţele
dintre cele trei sisteme şi ţinând seama de necesitatea de înţelegere
ştiinţifică a funcţionării ecosistemelor, implică o schimbare
profundă de mentalitate la nivelul sistemului social. Starea socială
actuală, mai ales numeroasele frustrări ale unor generaţii, fac
imposibilă practica filosofiei dezvoltării durabile fără o schimbare a
mentalităţii; fără îmbunătăţirea substanţială a condiţiilor de trai este
greu de susţinut o anume evoluţie în folosul generaţiilor viitoare.
Referitor la raportul dintre creşterea economică şi protecţia
mediului, pot fi identificate câteva teze vehiculate în literatura de
specialitate [12,pag.26]:
Teza decuplării: nu există nici o legătură semnificativă între
creşterea economică şi protecţia mediului. Până la un anumit nivel, se
înregistrează o decuplare a creşterii consumului de resurse, respectiv
până la nivelul susţinut prin eficientizarea şi substituibilitatea resurselor.
Altfel spus, prin creşterea eficienţei utilizării resurselor, realizarea de
economii, substituirea cu altele regenerabile sau cu un grad mai ridicat
de abundenţă se realizează o creştere economică cu acelaşi consum de
resurse. Peste acest prag însă, nu se mai poate vorbi de o creştere
economică fără consum suplimentar de resurse.
La capătul celălalt al lanţului consum de resurse – producţie –
emisii poluante, lucrurile sunt similare.
32
Teza complementarităţii: cu cât creşterea economică este mai
puternică, cu atât este mai uşor şi chiar se amplifică şansele de a realiza
obiectivele politicilor de mediu. Dacă din punct de vedere teoretic teza
poate fi susţinută, realitatea arată că nu se întâmplă deloc aşa.
În opinia susţinătorilor tezei, în perioadele de creştere
economică pot fi promovate mai uşor politici de modificare structurală
în favoarea unor ramuri mai puţin poluante, scăpând din vedere că, în
aceste situaţii, s-a înlocuit un tip de poluare (industrială) cu altul
„colateral”, în principal dezvoltarea serviciilor poluante - transporturi,
turism, urbanizare.
Teza antinomiei: între cele două concepte există o iremediabilă
antinomie, în sensul că nu se poate vorbi de o creştere economică
compatibilă cu protecţia mediului, după cum protecţia mediului
reprezintă o frână în calea creşterii economice. Prima parte a
afirmaţiei trebuie analizată similar primei teze, cea a decuplării, iar a
doua se referă la faptul că, asigurarea protecţiei corespunzătoare a
mediului înconjurător presupune investiţii foarte mari, fiind scoase din
circuitul productiv mari sume de bani, ceea ce conduce, în final, la
scăderea produsului intern brut.
Din punctul nostru de vedere, abordarea creşterii economice
doar prin prisma evoluţiei produsului intern brut, fără a încerca şi
cuantificarea avantajelor pe termen mediu şi lung rezultate din
protecţia mediului înconjurător, este una simplistă, de neconceput în
analiza dezvoltării durabile.
Teza creşterii economice cu luarea în considerare a eforturilor
de refacere şi menţinere a echilibrului mediului înconjurător.
Chiar dacă o asemenea teză este promovată şi susţinută de organisme
internaţionale abilitate, adversarii consideră că se ignoră realităţile
evidente, echivalând cu „o înaltă şcoală de ipocrizie”. Încă de la
începuturi s-au exprimat rezerve faţă de eficienţa acţiunilor vizând
protecţia mediului, ale mişcărilor ecologiste, considerându-le o bana-
litate politică [10,pag.9].
Conform Raportului Brundtland, dezvoltării durabile i se pot
ataşa două categorii de obiective şi anume: generale sau fundamen-
tale, cu caracter permanent, şi preliminare, cu caracter temporar,
specifice unei anumite perioade şi unui anumit domeniu.
Obiectivele generale pentru cele trei subsisteme componente ale
dezvoltării durabile, precum şi conexiunile dintre ele (fig.1.9) se
prezintă după cum urmează [26, pag. 57]:
33
Obiective economice
Eficienţă / creştere

∗ Redistribuirea
veniturilor ambientale ∗ Estimare ambientală
∗ Angajare ∗ Evaluare
∗ Asistenţă direcţionată ∗ Internalizare

Obiective sociale ∗ Participare publică Obiective ecologice


∗ Consultare
Bunăstare / echitate Biodiversitate / resurse
∗ Pluralism

Fig.1.9.

• Obiective ale sistemului economic, constând din: maximi-


zarea cantităţii de bunuri şi de servicii produse la nivelul tehnosferei;
maximizarea eficienţei utilizării fluxurilor de resurse minerale,
biologice, de energie şi informaţii; adaptarea tehnologiilor la fluxurile
de resurse minerale şi reprocesarea produselor, adică a deşeurilor;
• Obiective ale sistemului social, interesând îndeosebi: alocarea
echitabilă a bunurilor şi serviciilor între partenerii contractului social,
la nivel local, naţional şi global; antrenarea adecvată a tuturor
membrilor societăţii la procesul socio-economic; crearea, utilizarea şi
adaptarea permanentă a structurilor şi mecanismelor de natură politică,
instituţională ori referitoare la gestiunea informaţiei, care să asigure
flexibilitatea şi autoreglarea sistemelor social şi economic; corelarea
evoluţiei sistemelor economic, social şi ecologic; menţinerea diversităţii
culturale, ca suport al şansei de adaptare mai rapidă a sociosferei la
modificarea condiţiilor geo-socio-economice;
• Obiective ale sistemului ecologic: menţinerea biodiversităţii,
ca suport al posibilităţii de adaptare a biosferei la modificarea
condiţiilor geoclimaterice; respectarea mecanismelor de autoreglare şi
a duratelor ciclurilor naturale, la nivelul biosferei;
• Obiective de coordonare: optimizarea stabilirii funcţiilor scop
la nivelul sistemelor economic, social, ecologic; optimizarea alocării
resurselor minerale, ecologice, de energie şi de capital; integrarea
structurilor nou create, de natură socio-economică, în ecosferă.
34
Conform Raportului Brundtland, dezvoltării durabile i se pot
ataşa şapte obiective de politică economică şi socială, ţinând seama de
cerinţele de mediu:
• Redimensionarea creşterii economice în sensul conservării
resurselor naturale. Acest obiectiv presupune scăderea ratei de
exploatare a resurselor naturale, pe baza reducerii consumurilor şi a
reciclării sau reutilizării produselor secundare şi finale din tehnosferă,
precum şi identificarea materiilor prime şi, în special, a surselor de
energie alternative, de preferat regenerabile şi nepoluante.
Se apreciază [28] că va fi necesar mai mult de o jumătate de
secol pentru ca, printr-o politică adecvată în acest domeniu, să se
poată asigura necesarul de materii prime şi de energie, concomitent cu
creşterea treptată a ponderii surselor alternative până la un nivel
dincolo de care să se poată diminua semnificativ efectul epuizării
resurselor naturale utilizate în momentul de faţă.
Nu se are în vedere încetinirea progresului ci, aşa cum sublinia
Bertrand de Jouvenel, natura să nu mai fie tratată ca o mină de
exploatat, ci ca un fond de administrat în spiritul bunului gospodar.
• Modificarea calităţii procesului de creştere economică ale
cărui ritmuri trebuie dimensionate astfel încât să asigure pe termen
lung atât satisfacerea necesităţilor mereu crescânde ale populaţiei (şi
ea în creştere), cât şi o mai mare rezistenţă a economiilor naţionale la
inerentele „şocuri”. Totodată, vor trebui evitate „dinamicile de supra-
încălzire” ale economiilor, care conduc, inevitabil, la crize şi declin.
• Satisfacerea nevoilor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă,
locuinţă, asistenţă medicală pentru toţi locuitorii, ştiindu-se situaţia
gravă în multe ţări ale lumii - subnutriţie, şomaj, mortalitate infantilă,
accesul la învăţătură ş.a.
• Asigurarea sporului rezonabil şi tolerabil al populaţiei,
inexistenţa controlului demografic conducând în următorii 15-20 ani
la dublarea populaţiei globului, îngreunându-se satisfacerea cerinţelor
vitale şi accentuându-se sărăcia şi mizeria, de unde noi probleme
sociale. După părerea biologului american Garrett Hardin, libertatea
de a ne înmulţi va aduce nenorocire tuturor [10, pag.10].
• Conservarea şi sporirea bazei de resurse. Progresele înregis-
trate în secolul XX, cu precădere cele din ultima jumătate, la nivelul
ştientosferei şi tehnosferei, îndreptăţesc speranţa în identificarea
măsurilor şi a proceselor prin care se asigură conservarea bazei actuale
35
de resurse şi găsirea de surse alternative care să contribuie la creşterea
volumului acestora, obiectiv strâns legat de primul.
• Restructurarea tehnologică şi punerea sub control a
riscurilor pe care le implică activitatea economică. Tehnologiile
existente sunt, în majoritatea economiilor naţionale, energofage şi
poluante. Chiar dacă în ţările dezvoltate acestea sunt performante şi
ecologice într-o serie de ramuri industriale, datorită politicii din sfera
transferului de tehnologie şi a resurselor financiare insuficiente,
cuceririle ştiinţei sunt accesibile. În plus, utilizarea produselor
(îngrăşăminte chimice, pesticide, insecticide, fertilizanţi, detergenţi
industriali etc.), ca şi a tehnologiilor de producere a energiei (cea
nucleară), sporesc riscul degradării sistemului ecologic.
• Integrarea deciziilor privind economia şi mediul înconju-
rător într-un proces unic, obiectiv ce le integrează pe toate celelalte,
semnificând dorinţa şi necesitatea reconcilierii omului cu natura şi cu
sine însuşi.

1.3. Analiza – modalitatea raţională de a recepta realitatea


mai presus de structura sa concretă
Previziunea îşi are temeiul ontic în acţiunea umană – schimbare
de tip determinist, adică în consonanţă cu legităţile şi cu raporturile
cauzale, a conexiunilor dintre fenomene (procese), dintre stările lor în
trecut, prezent şi viitor. Într-o asemenea perspectivă, prognoza, pentru
a folosi cel mai adecvat sens în limba română al termenului de
previziune, asemenea proiectelor, reprezintă anticiparea stărilor
viitoare pornind de la informaţii sau cunoştinţe certe disponibile
despre trecut şi prezent, precum şi de la regularităţile evoluţiilor
obiective. Mai complet, ca ştiinţă, aceasta poate fi definită ca
ansamblu sistematic şi coerent de teze şi principii, de metode şi
tehnici, de instrumente şi mijloace generale şi specifice, cu ajutorul
cărora se explorează şi cunoaşte viitorul, respectiv evoluţia şi starea
evenimentelor şi fenomenelor (proceselor) din natură şi din societate.
În cea mai largă accepţiune, analiza reprezintă demersul în plan
ideatic urmărind surprinderea stării de fapt a realităţii şi a tendinţelor
semnificative ce o caracterizează, precum şi estimarea opţiunilor
probabile în vederea alegerii variantei de acţiune dorite şi aplicabile,
într-un anumit context de timp şi de spaţiu, în raport cu un sistem de
referinţă din universul valorilor (fig.1.10).
36
Teoria Analist Informaţii

Mijloace de
investigaţie
Variante de decizie

d1
Sistemul S d2 Sistemul S
în în
d3
momentul momentul
d4
tp tv
d5

Câmpul probabilităţilor de evoluţie

O Axa timpului T

Fig. 1.10.

Literatura de specialitate menţionează două metode principale de


analiză. Pe de o parte, analiza inductivă sau cantitativă, bazată pe
extrapolarea tendinţelor înregistrate în activitatea prezentă; se
întâlneşte în matematica economică sau econometrie, cunoscută şi sub
denumirea de analiză empirică. Sub raport semantic, inducţia
reprezintă procedeul de cercetare în care se porneşte de la faptele reale
spre gândirea abstractă, spre generalizarea ştiinţifică, sau modul de a
raţiona de la particular la general. Analiza cantitativă presupune
măsurarea sau evaluarea în expresie bănească, precum şi în unităţi
naturale a cheltuielilor şi a rezultatelor, adică a dimensiunii activităţii
economice. Pe de alta, analiza deductivă sau calitativă, denumită şi
analiză conceptuală. De precizat că, deducţia reprezintă procedeul de
cercetare în care se porneşte de la teze teoretice (de la generalizări)
spre faptele concrete, demers în care tezele pot fi confirmate sau,
dimpotrivă, infirmate, sau modul de a raţiona de la general la
particular. Analiza calitativă porneşte de la schimbările cantitative,
adică de la creşterea producţiei economice, a produsului intern brut şi
a produsului naţional brut, pentru a surprinde trecerea la o nouă
calitate, respectiv la un nou nivel al dezvoltării economice. Mai presus
37
de problema socială sau economică analizată (creşterea economică,
cercetarea – dezvoltarea tehnologică, negocierea economică, educaţia,
sănătatea ş.a.), există o structură comună a deciziei, iar demersul
soluţionării problemelor respective porneşte de la ipoteza că decidenţii
doresc să aleagă o singură alternativă din cele posibile pentru efectuarea
experimentelor ce asigură adoptarea variantei preferate. În general,
există o mulţime de stări (Z) incerte şi o mulţime de experimente (E)
disponibile pentru obţinerea de informaţii suplimentare despre situa-
ţiile incerte. Dacă E se reduce la elementul nul (e0), înseamnă că se
ajunge la o problemă fără informaţie suplimentară:
⎧⎪Z = {z1, z 2 ,..., zi }
1.15

{
⎪⎩E = e0 , e1, e 2 ,..., e j }
În eventualitatea în care se efectuează un anumit experiment e ∈ E
şi se notează cu R(e) mulţimea rezultatelor posibile, denumite uneori
şi mesaje ale experimentului, R(e) trebuie să fie o listă exhaustivă şi
exclusivă a rezultatelor înregistrate [29, pag.21]. Ca urmare, mulţimea
rezultatelor asociate experimentului nul se reduce la un singur
element, pe care îl numim rezultatul sau mesajul nul notat prin r0:
⎧e ∈ E

⎨r0 ∈ R (e) 1.16
⎪R = {r , r ,..., r }
⎩ 0 1 k

După un experiment e ∈ E având rezultatul r ∈ R(e) se alege


varianta (d) din mulţimea deciziilor, pe care o notăm cu (D). În
situaţia în care nici o decizie nu este disponibilă, vom defini mulţimea
deciziilor în urma efectuării experimentului e ∈ E şi a obţinerii
rezultatului său r ∈ R(e) cu D(e,r):

⎪D = {d1, d 2 ,..., d 5 }

⎨r ∈ R(e) 1.17
⎪D = U U D(e, r)

⎩ e∈E r∈R(e)

în care d1, d2,...,d5 reprezintă variantele decizionale (fig.1.9).


Dacă d ∈ D(e,r) şi starea sistemului examinat este z ∈ Z rezultă
o anumită consecinţă c(e,r,d,z) aparţinând mulţimii C:

38
⎧C = {c1, c 2 ,...}
⎨ 1.18
⎩c(e, r, d, z) ∈ C
În multe cazuri însă, decizia trebuie gândită nu ca un element al
mulţimii D, ci ca o funcţie definită pe Z cu valori în C:
⎧D = f ( Z. C)
⎨ 1.19
⎩D : Z → C
Oricărei probleme de decizie i se poate ataşa un arbore de decizie
având rolul de a descrie, în ordine cronologică, modul de acţiune al
organismului decizional, adică trecerea dintr-o stare în alta a sistemului,
şi rezultatele obţinute. Astfel, dacă decidentul alege e ∈ E, rezultatele
sunt r ∈ R(e), iar în eventualitatea în care alege d ∈ D(e,r) starea
sistemului este z ∈ Z şi apare consecinţa c(e,r,d,z) ca parte a mulţimii
C. Nodurile arborelui sunt asociate cu momentele de timp în care
decidentul face alegerea variantei dorite, iar muchiile plecând dintr-un
nod se asociază alternativelor din momentul respectiv.
Pentru a ilustra modul de construcţie al arborelui decizional se
consideră următorul exemplu simplificat, respectiv doar cu patru
variante de decizie:
⎧Z = {z1, z 2 , z3 }

⎪E = {e0 , e1 , e 2 }
⎪R (e0 ) = {r0 }; R (e1 ) = {r1, r2 }; R (e 2 ) = {r1 , r3 }

⎨D(e0 , r0 ) = {d1 , d 2 }; D(e1, r1 ) = {d1, d 3 }; 1.20
⎪D(e , r ) = {d , d }; D(e , r ) = {d , d };
⎪ 1 2 2 4 2 1 1 4
⎪D(e 2 , r3 ) = {d 3 , d 4 };

⎪⎩C = {c1 , c 2 ,..., c5 }
Dacă funcţiile di : Z → C sunt date (tabelul 1.1) se obţine
arborele de decizie căutat, având nodurile corespunzătoare deciden-
tului însemnate cu un pătrat, iar cele corespunzătoare „naturii”
sistemului cu un cerc (fig.1.11). Muchiilor care pleacă din nodurile
vizând natura sistemului li se asociază probabilităţile p de realizare a
alternativelor, condiţionate de informaţia disponibilă la momentul în
care acestea pot să apară. Preferinţele privind consecinţele se vor
reflecta intr-o funcţie de utilitate, având forma:
⎧u : C → R
⎨ 1.21
⎩R = {1,2,3,4...}
în care R reprezintă mulţimea numerelor reale.
39
p1 C1
p2 C3
d1
p3
C2
d3 p1 C3
r1 p2 C1
p3
C3
p1 C2
p2
d2 C4
p3
r2 C5
d4 p1 C4
p2 C2
e1
p3
C3
p1 C1
p2
d1 C3
p3
C2
e0 r0
d2 p1 C2
p2 C4
p3
C5
p1 C1
d3 p2
C3
p3
e3 C2
d4 C4
p1
r1
p2 C2
p3
C3
p1 C3
p2 C1
d3
p3
r3 C2
d4 p1 C4
p2 C2
p3
C3
Fig.1.11.
40
Tabelul 1.1
D d1 d2 d3 d4
S
s1 c1 c2 c3 c4
s2 c3 c1 c1 c2
s3 c2 c5 c2 c3

Alegerea experimentelor şi a deciziilor se face astfel încât


valoarea medie a utilităţii asociate să fie maximă.
Rezolvarea unei asemenea probleme se face în două etape,
respectiv pentru fiecare experiment e ∈ E şi rezultat obţinut r ∈ R(e)
se întemeiază mai întâi decizia optimă d*(e,r) ∈ D(e,r) şi, apoi,
alternativa optimă de experimentare e* ∈ E. Desigur, aplicarea
deciziei se face în ordine inversă, adică mai întâi experimentul e* ∈ E
pentru a observa rezultatul său r* ∈ R(e*) şi, după aceea, se adoptă
decizia optimă d* ∈ D(e*,r*). Există probleme de decizie rezolvabile
în mai multe etape, însă fiecare dintre acestea au structuri similare
celor prezentate. O decizie este apreciată ca fiind bună dacă asigură
obţinerea unei consecinţe favorabile, adică dorită [25, pag. 25]. Când
problema examinată este incertă, apar anumite dificultăţi generate de
faptul că efectele sau consecinţele apar din jocul incertitudinii şi al
deciziei. În aceste circumstanţe, decizia este considerată bună dacă are
la bază raţionamente corecte, respectiv dacă este coerentă cu
aprecierile asupra incertitudini şi a preferinţelor asupra consecinţelor.
Evident, există şi posibilitatea ca decizii bune să aibă consecinţe
proaste. În ipoteza în care se notează prin c (di, zj) consecinţa care
apare dacă se ia decizia di şi starea naturii zj, care este, de fapt,
reducţia consecinţei generale c (e, r, d, z), rezultă:
c (d1, z1) = c2
c (d2, z1) = c4
c (d3, z1) = c3 1.22
c (d1, z2) = c5
c (d2, z2) = c1
c (d3, z2) = c3
De aici, cerinţa de a pregăti cât mai temeinic specialişti în
domeniu, sintetizată prin cele două legi ale cercetătorului Dror
Yehezkel: a) pe măsură ce dificultăţile şi periculozitatea problemelor
care confruntă societatea contemporană înregistrează o creştere în
41
progresie geometrică, numărul persoanelor calificate solicitate să le
rezolve sporeşte doar într-o progresie aritmetică, şi b) în timp ce
capacitatea de a modifica mediul natural, societatea şi omul creşte
extrem de rapid, abilitatea de a lua decizii destinate utilizării acesteia
rămâne constantă.
Evoluţia evenimentelor şi a fenomenelor social-economice pre-
zintă unele particularităţi, dintre care manifestarea ca procese native
(iniţiale) având caracter de continuitate şi un anumit prag al
discontinuităţii prezintă un interes aparte din punctul de vedere al
studiilor prospective, pus în evidenţă cu ajutorul relaţiei [8, pag.110]:
yt = f (y0, a, b, ϕ) 1.23
în care y0 şi yt exprimă valoarea variabilei dependente în anul de
bază sau de pornire şi, respectiv, în anul final, adică al înfăptuirii
prognozei; a şi b coeficienţi care evidenţiază transformarea variabilei
de la y0 la yt, sub acţiunea factorilor de acţiune din trecut şi din
prezent, respectiv, influenţa factorilor din viitor, adică aleatori; ϕ
coeficientul de încredere în prognoză, îndeplinind rolul de corectare a
rezultatelor înregistrate.
Dacă avem în vedere impactul economic, schimbările pot fi puse
în evidenţă cu ajutorul relaţiei [7]:
Es = I • (P+Ct) • D • Ep 1.24
în care I reprezintă gradul de insatisfacţie pentru situaţia din
prezent, P – nivelul practicii curente, Ct – nivelul cunoştinţelor la
momentul t, D – viziunea prospectivă acceptată şi Ep – raportarea la
rezultatele performante.
Dacă avem în vedere impactul economic, atunci schimbările
manageriale pot fi exprimate cu ajutorul inegalităţii:
I Es
≥ Cs
I Ep
1.25
în care Cs exprimă costurile schimbării.
În consecinţă, în cadrul proceselor de continuitate deosebim:
procese de saturare (limitele superioare sau inferioare atinse în
perspectivă de variabilele previzionale); procese de înlocuire sau de
substituţie (modificarea activităţilor de transformare a mijloacelor

42
folosite, cum ar fi înlocuirea mijloacelor muncii manuale cu cele ale
muncii automatizate); procese de completare (apariţia unor nevoi
suplimentarea ca urmare a factorilor cauzali, cum ar fi dotarea
gospodăriilor cu echipamente electrocasnice ca urmare a creşterii
veniturilor); procese secvenţiale – eşalonarea în timp a rezolvării
problemelor;
În ceea ce priveşte pragul de discontinuitate, acesta se manifestă
fie sub forma proceselor de substituţie, fie a celor secvenţiale, datorate
inovaţiilor tehnologice sau, în general, progresului tehnic.
Deşi fiecare categorie îşi are propriile particularităţi, iar
sistemele au structură şi complexitate diferite, metodologia de analiză
rămâne relativ aceeaşi, cuprinzând următoarele elemente [11],
[42,pag.10]:
• Dimensiunea logică (deductivă şi inductivă) a analizei,
asigurând descompunerea ansamblului în părţi elementare, pentru a le
putea examina mai riguros. Dincolo de natura şi de complexitatea
subiectului (obiect, situaţie problematică, evenimente, proces) sau
dacă analiza este empirică (bazată exclusiv pe experienţă şi intuiţie,
adică fără o prelucrare şi evaluare teoretică prelucrabilă a datelor şi a
cunoştinţelor disponibile) ori sistematică (în conformitate cu anumite
reguli raţionale), analiza este de tip regresiv, de la întreg spre părţile
componente. Operaţia inversă, de recompunere şi agregare a
concluziilor desprinse din analiza părţilor, poartă denumirea de sinteză
şi are o semnificaţie aparte pentru cercetările prospective, introdu-
cându-le caracterul multicultural şi interdisciplinar. Prin urmare,
analiza şi sinteza sunt instrumente logice, mentale cu ajutorul cărora
se ajunge la cunoaşterea exhaustivă şi mult mai nuanţată a realităţilor
din toate domeniile, ca premise ale proiectării şi înfăptuirii în condiţii
optimale a viitorului;
• Dimensiunea informaţională a analizei, incluzând prelucra-
rea datelor certe sau estimate, necesare structurării şi corelării
volumului acestora în vederea proiectării şi a realizării obiectivului
prestabilit (a se vedea capitolul al cincilea);
• Dimensiunea normativă a analizei, decurgând din cerinţa ca
oamenii şi instituţiile specializate să se implice afectiv şi efectiv în
procesul de identificare şi realizare a diversităţii de opţiuni ce
caracterizează evoluţiile actuale, pornind de la judecăţi de valoare
asupra situaţiilor constatate, dar şi de la existenţa idealurilor ca negaţie

43
a realităţilor şi soluţiilor necorespunzătoare, a provizoratelor, ce se
dovedesc mult mai costisitoare decât realizările definitive;
• Dimensiunea proiectivă a analizei, permiţând pătrunderea în
zona probabilităţilor, a viitorilor dezirabili şi posibili. Pornind de la
datele din zona virtuală (subcapitolul 1.1), se pot stabili, prin
extrapolare, alternative viabile şi satisfăcătoare ale stărilor viitoare;
• Dimensiunea creativă a analizei, oferind posibilitatea de a
găsi soluţii inedite (inovative, inventive) pentru depăşirea anumitor
dificultăţi din calea evoluţiei normale, fără implicaţii şi interferenţe
distructive.
Din raţiunile evocate, instituţiile publice şi private, nu numai
agenţii economici şi băncile, dispun de compartimente de analiză de
tip pluridisciplinar, având responsabilitatea de a examina sistematic
activitatea desfăşurată şi oportunităţile de afaceri. Pornind de la
analizele efectuate, se propun măsuri pentru prevenirea crizelor şi
pentru soluţionarea implicaţiilor sociale ale acestora, dar şi pentru
ridicarea standardelor de performanţă şi competitivitate ale activităţii.
Cum acţiunea are loc într-un câmp social, se pune problema gradului
de acceptabilitate socială, politică a variantei pentru care se optează şi,
mai ales, a consecinţelor sau riscurilor ce decurg din realizarea
acesteia, impunând motivarea estimaţiei şi a satisfacţiei diferitelor
grupuri sociale, concomitent cu stabilirea fiabilităţii deciziilor şi
proiectelor aprobate. Desigur, ţinta urmărită poate fi un vector
oarecare într-un spaţiu al obiectivelor sau o matrice de obiective, însă
lanţul logic al schimbării rămâne acelaşi: schimbare (care presupune
susţinători şi, deci, participanţi activi la înfăptuirea acesteia, dar şi
rezistenţa altora, precum şi riscuri inerente ale schimbării) →
evaluarea convergentă, fundamentarea şi proiectarea schimbării
(evaluare divergenţă, creativă) → adoptarea deciziei de schimbare
→ acţiune socială destinată operaţionalizării deciziei → evaluarea
rezultatelor. Este vorba de schimbări în activitatea micro şi/sau
macro – socială reclamate de evoluţiile din ştiinţă şi tehnologie, de
măsurile în măsură să asigure rezistenţă în faţa concurenţei, a
competiţiei. În plan economic, schimbarea reprezintă înlocuirea,
modificarea, transformarea sau prefacerea în formă şi/sau conţinut a
activităţilor, produselor şi serviciilor. Într-o lucrare recentă [22], se
pune în evidenţă relaţia între schimbare şi dezvoltarea organizaţională
la nivelul agentului economic (fig.1.12), între care există fluxuri şi
conexiuni informaţionale şi decizionale:

44
• Curba dezvoltării (D) este determinată de ritmul schimbărilor
în timp (Ci), pentru perioade îndelungate, şi evoluează exponenţial;
• Curbele de înnoire sau schimbare (Ci) caracterizează mediul
în care acţionează agentul economic, având o evoluţie asimtotică des-
crescătoare, întrucât anumite elemente ce influenţează schimbarea,
cum ar fi tradiţiile, obiceiurile, resursele ş.a., se menţin o perioadă mai
îndelungată;
• Schimbarea în perioada ti devine operaţională în momentul
următor ti+1, după care are loc o perioadă favorabilă de maturizare şi,
apoi, alta de îmbătrânire, diminuând potenţialul economic şi
capacitatea competitivă, concurenţială.

Schimbare D’ D

α Ci+k

β
C1 Ci
Dezvoltare

0 t1 t2 ti ti+1 ti+2 ti+k


Fig. 1.12
Când schimbările sunt frecvente, înnoirile devin profunde, con-
cretizate într-un unghi (α) mai mare, iar durata de viaţă a produselor,
tehnologiilor, metodelor şi tehnicilor se reduce. Unghiul dezvoltării se
determină cu relaţia:
α = df (β) 1.26
în care β reprezintă ritmul înnoirilor, iar d factorul de corelaţie, care
diferă de la o ţară la alta, de la o ramură la alta, în funcţie de nivelul
dezvoltării tehnologice al acestora. Între factorii care susţin un ritm
ridicat al schimbării pot fi enumeraţi: accelerarea procesului creativ,
individual şi de grup; practicarea unui management flexibil, dinamic
şi eficient, concretizat în subsistemele decizional, informaţional şi
45
organizatoric; receptivitatea la nou a tuturor structurilor manageriale.
Sintetic spus, odată cu reducerea duratei de viaţă a produselor,
agenţii economici trebuie să devină mai flexibili, în sensul de a-şi
scurta ciclul tehnologic de producţie şi perioada de proiectare
[6, pag.21]. Desigur, se înregistrează şi o anumită rezistenţă la
schimbare de care factorii de decizie trebuie să ţină seama. O
rezistenţă explicită sau deschisă, manifestată prin forma grevelor, a
diminuării productivităţii muncii, a neglijenţelor în muncă şi chiar a
sabotajelor. Alta implicită sau ascunsă, exprimată prin creşterea
absenteismului şi întârzierilor, a demisiilor şi pierderii motivaţiei în
muncă, echivalând cu scăderea moralului. Există, de asemenea,
rezistenţa indivizilor (fig.1.13), precum şi rezistenţa agentului
economic sau organizaţiei la schimbare (fig.1.14).

Rezistenţa individului la
schimbare are drept cauze:

Atenţie şi Obiceiuri Dependenţă Frica de Raţiuni Securitate


memorie necunoscut economice
selective

Fig.1.13

Ameninţări Structura
asupra puterii şi organizatorică
influenţei

Rezistenţa
organizaţiei la Resurse limitate
schimbare are
drept cauze:
Acordurile Imobilizare
interorganizaţii capital
46
Fig.1.14
Analizând „câmpul de forţe” [28], K. Lewin consideră schim-
barea nu ca un eveniment oarecare, ci ca un echilibru dinamic ce
acţionează în direcţie opusă (fig.1.15):

Presiune în favoarea schimbării Echilibru Rezistenţă la schimbare


Din partea individului:
• Atenţie şi memorie selective
• Schimbări în tehnologii • Obiceiuri
• Dependenţă
• Explozia cunoştinţelor • Frică de necunoscut
• Raţiuni economice
• Învechirea produselor • Securitate
Din partea organizaţiei:
• Condiţiile de muncă • Ameninţarea puterii
• Structura organizatorică
• Modificarea naturii forţei • Resurse limitate
de muncă • Imobilizarea capitalului
• Acorduri interorganizaţii

Fig. 1.15

Literatura de specialitate reţine ca mai importante


următoarele modele ale schimbării, (fig.1.16): planificarea
schimbărilor sau modelul lui K.Lewin, bazat pe modificarea
forţelor care menţin sistemul de comportament stabil; iniţiativa şi
acţiunea de cercetare, care consideră planificarea schimbărilor ca
pe un proces ciclic, în care acţiunea de cercetare iniţială a unei
activităţi furnizează informaţii ce vor sta la baza viitoarei acţiuni de
cercetare ş.a.m.d.; adaptarea la acţiunea de cercetare,
caracterizat prin creşterea numărului participanţilor la procesele
schimbării şi prin promovarea conceptelor şi metodelor pozitive,
specifice schimbărilor; abordarea sistemică, potrivit căreia există
cinci variabile care induc schimbarea, aflate în raporturi de
intercondiţionare (fig. 1.17).

47
Modelul K.Lewin Modelul acţiunii de Modelul adaptării
cercetare contemporane

Dezgheţarea Identificarea problemelor Alegerea aspectelor


pozitive ale organizaţiei

Consultarea cu un expert în Înregistrarea


comportament întâmplărilor favorabile
cu o largă participare
Mişcarea
Culegere de date şi
diagnostic preliminar Analiza informaţiilor şi
formularea propunerilor
de îmbunătăţire
Întoarcerea la client

Conturarea unei viziuni


Îngheţarea printr-o largă consultare
Identificarea şi analiza
problemelor

Elaborarea unui
plan de acţiuni
Planificarea acţiunilor

Evaluarea
Desfăşurarea acţiunilor

Analiza datelor după


acţiunile întreprinse

48
Fig. 1.16
Strategia Structura

Sarcini Tehnologia

Angajaţii

Fig. 1.17
Modificarea unei variabile antrenează schimbări la nivelul alteia
şi a celorlalte variabile. Astfel, modificarea strategiei determină
schimbări ale structurii de organizare, care, la rândul lor, impune o
reconsiderare a sarcinilor de îndeplinit; modificările menţionate pot
induce, de asemenea, schimbări la nivelul tehnologiei, afectând
comportamentul şi chiar structura resurselor umane (angajaţilor).
Spre deosebire de primele trei, care exprimă explicit etapele
planificării şi ale realizării schimbărilor în cadrul agentului economic,
modelul abordării sistemice nu are asemenea prevederi, evidenţiind
importanţa ce trebuie acordată interdependenţelor dintre cele cinci
variabile. Analiza comparată arată că trecerea de la o situaţie
oarecare (reală) la cea dorită are o serie de particularităţi, dar şi
de trăsături comune, lăsând să se întrevadă posibilitatea conceperii
unui model general de planificare şi realizare a schimbărilor organiza-
ţionale. Aşa cum arăta R.Beckhard [3], probabilitatea succesului
oricărei schimbări este funcţie de mai multe variabile (fig.1.18):
f (A, B, D )
P= 1.27
C
în care P reprezintă probabilitatea succesului schimbării; A – nivelul
insatisfacţiilor din cadrul organizaţiei; B – claritatea definirii stării dorite
sau viitoare; D – primul pas înspre starea viitoare şi C – costul schimbării.
Declanşarea stu- Analiza Planificarea Elaborarea şi
diului şi atrage- diagnostic şi înfăptuirea instituţionalizarea
rea angajaţilor schimbărilor schimbărilor

49
Fig. 1.18
De regulă, specialiştii implicaţi în îmbunătăţirea performanţelor
sau planificarea schimbării provin din afara organizaţiei şi doar o parte
redusă din interiorul acesteia, respectiv cei care efectuează
diagnosticarea activităţii sau supraveghează înfăptuirea soluţiilor
propuse. O ipoteză de lucru raţională ce reclamă abordarea sistemică
în perspectiva dinamică a oricărei probleme, pentru a putea face
distincţie între valoarea obiectivului (j) în momentul (tp) corespunzând
fundamentării şi stabilirii acestuia, exprimat cu ajutorul funcţiei:
( )
yt p = f t p 1.28
şi valoarea sa în momentul preconizat (tv) al orizontului de previziune
(realizarea obiectivului respectiv).
yt v = f (t v ) 1.29
Există patru tipuri de analiză, aflate în raporturi de interde-
pendenţă şi complementaritate, care pot contribui la optimizarea
proceselor de fundamentare, elaborare şi înfăptuire a deciziilor:
intelectuale (stabilirea alternativelor de acţiune probabile sau
posibile), empirice (descrierea, constatarea şi verificarea situaţiilor
concrete), normative (definirea universului valorilor în interiorul
căruia urmează să fie realizate obiectivele dorite şi fezabile),
semantice (prezentarea sensului conceptelor şi al termenilor utilizaţi
în vederea asigurării unui limbaj comun între parteneri – putere şi
societate, instituţii publice şi public ş.a). Mai concis spus, analizele
indică modul cum poate fi influenţată schimbarea în societate cu
maximum de rezultate şi cu minimum de cheltuieli.
Un rol important, în context, îl are cunoaşterea şi evaluarea
anticipată a consecinţelor oricărei decizii umane, mai ales a celor pe
termen lung. Caracterul imperativ al acestora se explică prin
cunoaşterea dimensiunii şi a complexităţii proiectelor sociale, econo-
mice şi tehnologice moderne, caracterul ambivalent al activităţilor
umane reclamând efectuarea studiilor de impact, cu pronunţat carac-
ter anticipativ (fig.1.19). Interesul pentru acest tip de analize este
justificat de costurile economice şi sociale ce însoţesc, de obicei,
efectele negative ale deciziilor umane [40]. Evident, cauzele consecin-
ţelor şi ale nevoilor sunt multiple: inovaţii tehnologice utilizate
50
unilateral, mutaţii sociale interne, decizii politice luate de alte ţări, crize,
conflicte. La această categorie de studii se analizează trei aspecte funda-
mentale ale sistemelor de impact, şi anume componentele hard (mijloa-
ce tehnice), soft (programe, reţele de funcţionare) şi organizatorică
(modalităţi de organizare şi funcţionare).
Alternative Criterii utilizate
de evoluţie

Proiecte Modele de Predicţii Compararea


de cazuri impact de impact variabilelor

Predicţii privind Impact


contextul economic,
operaţional financiar, social
Fig. 1.19

Experienţa de până acum arată că studiile de impact prezintă un


interes aparte pentru analiza activităţilor politice, a structurilor de
organizare economice şi sociale ş.a. Trecerea de la „evaluarea tehno-
logică” la „evaluarea instituţională” contribuie la sporirea abilităţii şi a
competenţei oamenilor politici în rezolvarea problemelor dezvoltării
[34, pag.116]. În domeniul economico – financiar, clasificarea
analizelor se face în funcţie de mai multe criterii, după cum urmează:
a – În raport cu momentul efectuării, există analiza retrospec-
tivă sau post-factum (estimarea stării de fapt, din trecut şi din prezent),
cunoscută şi sub denumirea de analiză diagnostic (realitatea „la zi”,
din prezent), şi analiza prospectivă (determinarea stării viitoare);
b – În raport cu însuşirile esenţiale ale subiectului, există
analiza cantitativă (pornind de la volum, durată ş.a.) şi analiza
calitativă (determinarea factorilor subiectivi, aleatori);
c – În raport cu nivelul la care se desfăşoară, există analiză
microeconomică (agenţi economici, instituţii financiare şi bancare) şi
analiză macroeconomică (ramuri principale de activitate, economie
naţională);
d – În raport cu modul de urmărire în timp, există analiza
statică (la un moment dat) şi analiza dinamică (schimbările survenite
în timp în diferite momente);
51
e – În raport cu obiectivul examinat, există analiza pe ramuri
şi, respectiv, analiza pe probleme.
În concluzie, analiza identifică disfuncţionalităţile din activitate
şi pericolele iminente, indicând modul în care poate fi influenţată şi
orientată schimbarea, pentru a se atinge obiectivele scontate sau
dorite. Există o metodă unificatoare de analiză, şi anume concepţia
sistemică, unanim acceptată de teoreticieni şi de practicieni, ca urmare
a faptului că a fost validată de realităţile social – politice şi economice.
Relaţia teorie – model – obiect cercetat apare sub două aspecte:
logic (realizarea corespondenţei între teorie şi model) şi gnoseologic
(corespondenţei între model şi obiectul analizat). Desigur, compati-
bilitatea trebuie verificată în practică, mai precis modelul să fie
izomorf cu obiectul, adică să aibă aceeaşi structură. Există şi situaţii,
printre care rigoarea absolută, adevărul definitiv ş.a., în care anumite
noţiuni nu-şi găsesc locul în ştiinţele umaniste. De pildă, procesele
social-economice nu au o evoluţie deterministă, ci una probabilistă,
în sensul că pe baza cunoaşterii evoluţiei din trecut şi din prezent se
pot emite ipoteze verificabile asupra dezvoltării în viitor a
proceselor, printr-o exprimare în termeni probabilistici. Din punct de
vedere teoretic, fiecare aserţiune probabilistă poate fi adevărată,
nedeterminată sau falsă.
Dintre etapele demersului logic, cele mai semnificative sunt
următoarele:
A – Proiectarea logică a sistemelor. Realitatea este formată
dintr-un evantai de sisteme: naturale (sistemele fizice din
termodinamică, cristalele, moleculele ş.a.), biologice (de la celulă, la
organismele vii) sau create de om, acestea din urmă circumscriind
tehnice (automobil, tractor, televizor, radio, maşină de ţesut),
conceptuale (sisteme de gândire, de idei), de acţiune (fundamentarea,
proiectarea şi realizarea unui obiectiv), inginereşti sau om – maşină
(sistem informatic, sistem industrial de prelucrat hidrocarburile),
economice (organizarea şi conducerea producţiei şi a muncii,
activitatea financiar-bancară, comercială etc.) şi sociale. Indiferent de
complexitate şi de anvergură, structura acestora presupune o anumită
ordine în funcţionarea întregului şi a părţilor componente, ca urmare a
acţiunii umane. Pe de altă parte, sistemele nu sunt izolate, ele
evoluează şi funcţionează într-un mediu ambiant, căruia îi transmite
sau de la care primeşte anumite influenţe, omul fiind acela care
asigură reducerea entropiei părţilor componente şi, în final, a
ansamblului. Dincolo de multitudinea sistemelor, metodologia folosită
52
pentru examinarea lor este relativ aceeaşi. Eficienţa activităţii de
proiectare depinde atât de creşterea gradului de participare a
managerilor şi utilizatorilor în diferite activităţi necesare elaborării
proiectelor, cât şi de selectarea celei mai adecvate tehnici de proiec-
tare. Există patru abordări bazate pe proiectarea logică, raţională:
a1 – Proiectarea logică bazată pe model: urmăreşte elaborarea
mulţimii de specificaţii logice prin cercetarea atentă a modelelor
sistemului. Modelele trebuie să fie corect construite şi interpretate şi
să conţină tranziţiile specifice sistemului, fiind considerate complete
când nu li se mai poate aduce nici o îmbunătăţire majoră.
a2 – Proiectarea logică bazată pe componente: abordare
cumulativă folosită de obicei, în realizarea proiectelor pentru care
fiecare componentă poate să funcţioneze într-un mod relativ
independent de celelalte.
a3 – Proiectarea logică orientată spre obiecte: o tehnică nouă,
apărută din necesitatea înţelegerii exacte a cererilor formulate de
beneficiari şi din claritatea cu care se pot realiza, întreţine şi dezvolta
produsele - program aferente proiectului de sistem.
a4 – Proiectarea logică pe bază de prototip: reduce atât costul,
cât şi perioada de dezvoltare prin conceperea unui prototip ce trebuie
aprobat de utilizator. Folosirea prototipului testează viitorul proiect
fără a folosi resursele necesare creerii noului sistem.
B – Proiectarea fizică a sistemelor ce trebuie să se constru-
iască, precizându-se specificaţiile logice ale sistemului, arată cum să
fie construit şi să funcţioneze sistemul în mediul real. Cele două etape
nu depind de sistemul la care sunt aplicate, fiind orientate de anumite
principii, printre care: economicitatea, simplitatea, structurarea,
trasportabilitatea, transparenţa, confortabilitatea, abordarea descen-
dentă. Ecranele, formatele de intrare, rapoartele de ieşire, bazele de
date, procedurile de securitate, procesoarele, sunt domenii de
proiectare fizică, rezultate direct din logica proiectului.
Condiţia esenţială (obligatorie, nu şi suficientă însă) pentru
obţinerea de rezultate bune pe o perioadă cât mai lungă după
proiectarea sistemului o constituie actualizarea modelului concep-
tual la intervale de timp stabilite, în funcţie de schimbările intervenite
în caracteristicile sistemului şi a mediului acestuia. În consecinţă,
modelul este o construcţie teoretică pornind de la un număr limitat
de parametri prin intermediul cărora se exprimă ipoteza de
cercetare pentru o situaţie concretă, iar modelarea decurge din

53
nevoia de a fundamenta decizii şi proiecte viabile şi eficiente, aspecte
ce vor fi abordate în subcapitolul următor.

1.4. Sistemul – reductor al complexităţii


realităţilor sociale şi economice
O primă definiţie a noţiunii de sistem a fost dată de Aristotel,
care afirma că „întregul este mai mult decât suma părţilor compo-
nente”. Alta mai completă şi mai explicită o datorăm fondatorului
teoriei generale a sistemelor, Ludwig von Bertalanffy. În opinia sa,
sistemul este o mulţime de elemente aflate în relaţii sau raporturi
neîntâmplătoare şi care interactionează în vederea realizării unui
obiectiv comun: o lege a naturii sau a unui obiectiv stabilit de om.
Prin urmare, orice agent economic poate fi asimilat, cu un sistem
notat convenţional cu (S), alcătuit dintr-o mulţime de elemente între
care există relaţii tehnologice, sociale, interumane, având scopul de a
obţine un profit maxim.
Diversitatea şi complexitatea realităţilor întâlnite în natură şi în
societate, alături de conexiunile care determină dinamica evoluţiei
acestora fac destul de dificilă cunoaşterea şi, mai ales, orientarea lor în
direcţia dorită. De îndată ce ritmul descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice
a devenit mai alert, iar împrumutul reciproc de concepte dintr-un
domeniu în altul nu mai constituie doar o excepţie fericită, au sporit
semnificativ şansele de a descifra şi interoga tainele viitorului, de a face
mai eficiente acţiunile sociale. Apelându-se la axiome şi la principii din
biologie şi din matematică, în special din teoria probabilităţii şi din teoria
sistemelor, investigarea viitorului a câştigat în pragmatism şi în
profunzime, vizând două direcţii convergente: cunoaşterea părţilor
componente (elementele primare ce compun obiectele şi evenimentele
din realitatea concretă) şi a conexiunilor dintre acestea; identificarea
structurii funcţiilor şi a însuşirilor fenomenelor (proceselor)
examinate, a fluxurilor şi interdependenţelor respective.
Sistemul desemnează o realitate oarecare sau un ansamblu
de activităţi constituit din entităţile sau părţile componente (e)
între care există conexiunile (r), posibil de exprimat cu ajutorul
mulţimilor finite:
⎧S = {s1, s 2 ,..., si }

{
⎨E = e1, e 2 ,..., e j } 1.30

⎩R = {r1, r2 ,..., rk }
54
Prin entitate se înţelege orice obiect, proprietate sau relaţie, de
unde rezultă că există sisteme de obiecte, sisteme de proprietăţi şi
sisteme de relaţii [29, pag.132]. Cu alte cuvinte, orice realitate din
natură şi din societate, din activitatea concretă sau din tehnică poate fi
simplificată şi exprimată simbolic sub formă de sistem. În aceeaşi
ordine de idei, orice sistem, cu excepţia Universului, este un sub sau
un supra – sistem al altuia care-l cuprinde. În cazul substanţei sau al
materiei se admite existenţa unei limite inferioare a elementarităţii, aşa
numitele „cuarcuri” [39, pag.48]. De pildă, un sistem din clasa celor
orientate poate fi descris cu ajutorul mărimilor de intrare X şi al celor
de ieşire Y (fig. 1.20), ale căror atribute sau funcţii se exprimă cu
relaţia:
X = f (Y )
X = {x1, x2,…, xm} 1.31
Y = {Y1, Y2,…, Yn}

Conexiune directă X X’ Y
x→y
– +
Y y--→x
X
x→y
Δx

Conexiune inversă
a b
Fig. 1.20

Dacă singura lege cauzală ce guvernează funcţionarea sistemului


este dependenţa ieşirilor (Y) de intrările (X), adică (x → y), atunci
aceasta este de tip deschis: se află sub influenţa anumitor factori
perturbatori provenind din mediul extern. În eventualitatea în care acestei
legităţi cauzale, fundamentale pentru orice sistem, i se adaugă o nouă
lege, ceea ce face ca şi intrarea să fie influenţată de ieşire (y - - → x),
atunci apare conexiunea inversă, cunoscută şi sub denumirea de feed-
back. În funcţie de natura efectelor pe care le produce, conexiunea
inversă poate fi pozitivă (ieşirea influenţează intrarea, în sensul
accentuării cauzalităţii între cele două mulţimi) şi negativă –
conexiunea inversă îndeplineşte funcţia de echilibrare a mărimilor,
limitând cauzalitatea intrare – ieşire [35, pag.22]. Bineînţeles, modifi-
55
carea relaţiilor dintre elementele componente atrage după sine şi
schimbarea stării (Z) a sistemului examinat, exprimând transformarea
resurselor cu ajutorul oamenilor şi al tehnologiei, în bunuri şi servicii.
Dacă modificarea stării se realizează în funcţie de un anumit scop
(Δx), înseamnă că acţionează mecanismul de autoreglare, iar sistemul
este de tip cibernetic.
⎧X = f (Y )
⎨ 1.32
⎩Y = f (X, Z )

Se poate deduce că, orice entitate, de la agentul economic la


economia naţională, poate fi asimilată cu un sistem convenţional (s)
alcătuit dintr-o mulţime finită de elemente componente (e) între care
există o serie de conexiuni şi de relaţii (r). Cu ajutorul mulţimilor
sistemul se exprimă după cum urmează:

S = {s1, s2 , …, si}
E = {e1, e2 , …, ej} 1.33
R = {r1, r2 , …, rk}

Totodată, un sistem din clasa celor orientate, poate fi descris în


funcţie de mărimile de intrare (X), de ieşire (Y) şi, respectiv, de stare
(Z) (fig. 1.21):

X = f (Y) 1.34
Y = f1 (X, Z)
Mediul exterior sau ambiant

Scopuri Sd Se
sau U – U' Subsistem Intrări Subsistem de Ieşiri
utilitate + decizional X execuţie Z(t) Y

Δu
V

Fig. 1.21

56
Având în vedere starea iniţială şi dependenţa stărilor succesive
ale sistemului (Zt0) în funcţie de evoluţiile comenzilor, atunci relaţia
devine:
⎧X t = f (Yt )
⎨ 1.35
⎩Yt = f (X t , Zt1 )

Variabilele sau mărimile (X) (resursele umane şi financiare,


energie, materiale, fonduri fixe), (Y) (rezultatele activităţii – volumul
producţiei, beneficii, economii, informaţii) şi (Z) (transformare a
intrărilor în ieşiri, sub forma stocurilor intermediare de produse aflate
în prelucrare) arată că relaţia X → Z → Y depinde de factorul timp, de
unde şi denumirea de sisteme dinamice. De multe ori însă, ieşirile
efective ale sistemului diferă de cele programate, ceea ce face ca
mărimea de intrare să fie corectată, respectiv conexiunea inversă
provoacă corecţia (Δu) asupra valorii iniţiale (U), ajungându-se la
relaţia:
y ( t ) = f {Zt 0 ⋅ [U t + Δu ]} 1.36
În funcţie de accepţiunea generală a noţiunii de sistem – ansam-
blu organizat perceput ca întreg, prin intermediul relaţiilor ce
leagă elementele componente – activitatea desfăşurată poate fi
exprimată atât, schematic cât şi matematic, prin funcţii având forma:
⎧X = {x1 , x 2 ,..., x m }

⎪Y = {y1 , y 2 ,..., y n }

⎨Z = {z1 , z 2 ,...z t } 1.37
⎪U = {u , u ,..., u }
⎪ 1 2 f
{
⎪V = v1 , v 2 ,..., v g
⎩ }
Variabilele de intrare pot fi deterministe, probabiliste sau
stochastice şi vagi (fuzzy) şi se determină după un procedeu de
generare aleatorie, în funcţie de anumiţi parametri de intrare. Acestea
iau valori discrete ce se schimbă permanent, etapa în care toate
variabilele au valori constante numindu-se pas al simulării.
Variabilele de intrare au valori neschimbate pe tot timpul procesului
de simulare [41, pag.40].
Variabilele de ieşire depind de cele de intrare, raport generat de
structura logică a modelului de simulare ales. Dacă cel puţin una dintre

57
variabilele de intrare este aleatoare, atunci cel puţin una din variabilele
de ieşire este stochastică, iar parametri ei sunt de ieşire.
Decuparea unei porţiuni din realitatea obiectivă se face după
anumite criterii şi principii. Astfel, în cadrul sistemului analizat se
realizează transformarea intrărilor în ieşiri, prin intermediul subsis-
temului condus (operaţional) sau de execuţie Se, având starea iniţială
Z(t) ca mulţime de forma {z1, z2, ... ,zt}, iar înfăptuirea scopurilor este
monitorizată de subsistemul conducător sau decizional Sd.
A – În cazul abordării funcţionale sau cantitative a sistemului,
se porneşte de la ipoteza că acesta este de tip deschis, respectiv între el
şi mediul înconjurător are loc permanent un schimb de informaţii şi de
energie, modificând interacţiunile rj. Elementele primare, pe care în
continuare le vom denumi generic primare, deoarece expresia
numerică a atributelor sau funcţiei lor este variabilă, pot fi clasificate
în trei categorii: a) variabile care influenţează alte variabile, fără a fi
influenţate, la rândul lor, de către acestea; b) variabile care
influenţează şi sunt influenţate de alte variabile; c) variabile care sunt
influenţate, dar nu influenţează alte variabile. Admiţând că sistemul
este cauzal şi are o evoluţie unică, atunci acesta poate fi reprezentat
printr-un graf orientat (fig.1.22,a), în care variabila z este de tipul b),
denumită starea iniţială a sistemului, în timp ce variabila x este de tip
a), iar y de tip c). De fapt, fluxurile de intrare x1, x2 sunt constrângeri
exogene în raport cu sistemul, care pot stimula sau, dimpotrivă, frâna
dinamica transformărilor ce au loc în cadrul sistemului de execuţie.
După cum, fluxurile de ieşire y1, y2, ..., yn, adică rezultatele obţinute,
sunt constrângeri transformate prin intermediul subsistemului om –
maşină – metode (fig.1.22,b) în valori sau mărfuri solicitate de piaţă.
Se
Se

2 3 om
x1 z1 z3 -2

-1 0,5 4 Y1 metode
-1
0,15 1,5
x2 z2 z4 0,7
maşină
0,8 Y2

a. b.
58
Fig. 1.22
Pentru simplificarea demersului considerăm că relaţiile dintre
variabile sunt liniare, având coeficienţii înscrişi pe arcele care unesc
variabilele. Sistemul poate fi descris – discret ori continuu – cu
ajutorul unor ecuaţii, care formează modelul său matematic.
Discret Continuu
t = {0,1,2,..., k ,...} t ∈ [0,∞]
z1k +1 = z1k + 2x1k − x 2k z1′ (t ) = 2 x1 (t ) − x 2 (t )

z 2k +1 = z 2k + x 2k z′2 (t ) = x 2 (t )
z′3 (t ) = 3z1(t ) + 0,5z 2 (t )
z3k +1 = z3k + 3z1k + 0,5z 2k
z′4 (t ) = 0,15z 2 (t ) + 4z3 (t )
z 4k +1 = z 4k + 0,15z 2k + 4z3k y1(t ) = 2z3 (t ) − z 4 (t )
y1k = 2z3k − z k4 y 2 (t ) = 1,5z1(t ) + 0,8z 2 (t ) + 0,7 z 4 (t )
y k2 = 1,5z1k + 0,8z k2 + 0,7 z k4

Sistemul de ecuaţii cu diferenţe finite sau de ecuaţii diferenţiale


oferă posibilitatea realizării mai multor demersuri: analiza proprietă-
ţilor de controlabilitate, stabilitate, accesibilitate ş.a., determinarea
traiectoriilor probabile Z:
⎧Z = {z1 (t ), z 2 (t ),..., z 4 (t )}; t ∈ [0, ∞ ]

⎨ sau 1.38

{
k k k
}
⎩⎪Z = z1 , z 2 ,..., z 4 ; k = 0,1,2,...

Pe baza informaţiilor primare referitoare la structura concretă a


sistemului se pot obţine informaţii relevante asupra proprietăţilor şi a
comportamentului său în timp, devenind posibilă determinarea
concluziilor sau a variabilei de intrare:
X = {x i (t ); t = 1,2,...; t ∈ [0,1]} 1.39
B – În cazul abordării structurale sau calitative, se păstrează
clasificarea variabilelor proprii sistemelor din situaţia anterioară.
Concepte de cauzalitate şi de finalitate, părţi intrinseci ale sistemului,
relevă idea că este posibilă identificarea în interiorul fiecăruia dintre
sistemele comparate a unui subsistem de conducere sau decizional Sd şi
a unuia condus sau operaţional, de execuţie Se, (a se vedea în fig.1.27).

59
În raport cu intrările X şi cu ieşirile Y, se disting două structuri
de bază [2, pag.12]: una de tip diacronic, când subsistemele s1, s2,… si
sunt plasate în cascadă (fig.1.23, a), şi alta de tip sincronic, dacă
părţile componente evoluează în paralel [fig.1.23, b].

x1 y1
s1

x2
y2
s2
X Y X Y
S1 S2 Si
. . .
. . .
. . .
xm Yn
Si

a b
Fig. 1.23
Evident, estimarea stărilor viitoare ale evoluţiei proceselor reduce
incertitudinile şi riscurile ce însoţesc, inevitabil, operaţionalizarea
studiilor prospective. În realitate, postulatul este valabil doar parţial,
respectiv în domeniile economic şi tehnologic, în care dispunem de
informaţii veridice, suficiente şi certe. O dată cu trecerea spre biologic,
social şi uman, posibilităţile de reducere a incertitudinii informaţiilor se
diminuează simţitor. Cum incertitudinea este doar una dintre
caracteristicile „spaţiului problemei”, cealaltă fiind complexitatea
consecinţelor, cercetătorii au avansat mai multe soluţii de rezolvare. Cea
mai adecvată pare a fi cea propusă de R.A. Haword [22, pag.32], potrivit
căruia, spaţiul problemei are trei dimensiuni (fig.1.24,a): gradul de
incertitudine (determinist - probabilist), complexitatea (puţine variabile -
multe variabile) şi timpul (static - dinamic).
Rezultă că efectele sau consecinţele semnificative se realizează în
zona H a spaţiului, întrucât aici acţionează cele mai multe variabile
dinamice, majoritatea având caracter aleatoriu, ocazional, ce n-au putut fi
cunoscute în momentul declanşării acţiunii sociale. Evident, analiza
complexă presupune fără îndoială, estimarea mărimii şi a importanţei
efectelor. În cazul multor efecte nu este posibilă identificarea indicatorilor
cantitativi (pornind de la fapte certe, de la judecăţi obiective), fiind
60
necesară abordarea calitativă bazată pe judecăţi subiective. La nivelul cel
mai general, estimarea efectelor implică precizarea probabilităţii şi a
consecinţelor efectelor, a perioadei de manifestare şi a vitezei de difuzie şi
a dinamicii (fig.1.24,b).

a b
Fig. 1.24
Activităţile în spaţiul micro sau macro-economic, pot fi
analizate, urmărite si optimizate numai prin aplicarea unor metode şi
tehnici moderne, într-o concepţie de abordare clară şi directă. În acest
cadru analiza sistemică are un rol foarte important.
Spre
pre exemplu, un mod adecvat de a forma manageri în spiritul
gândirii creative constă în a concepe, realiza şi instala un sistem
modern de învăţare şi planificare orientat către piaţă (fig. 1.25).
Receptare,
Mediu Date/informaţii prelucrare
date Domeniul
politicilor

Bucla Bucla secundară Informaţii Bucla terţiară


primară (de control) (semnale) (a politicilor) Politici
anterioare
folosite

Bloc de control Politica 61


Sistem Decizii Proces selectată
decizional
Fig. 1.25
Structura planificării îl va obliga să gândească la mediul de
piaţă, la ocaziile de marketing, la tendinţele şi, în general, la factorii
externi care apar. Tot cu ajutorul sistemului se vor elabora prognoze la
vânzări şi la profituri pentru anumite produse şi segmente de piaţă.
Schimbarea unei politici cu o alta se face pe baza îmbogăţirii
experienţei decizionale şi a dobândirii de către sistem de noi
informaţii despre mediu, despre situaţii şi procese decizionale
asemănătoare. Să notăm câteva avantaje pe care le oferă aplicarea unui
sistem de planificare strategică la nivel global:
• O planificare superioară la nivel naţional pentru fiecare
segment de piaţă;
• O mai bună dezvoltare a aptitudinilor de marketing, ca urmare
a utilizării unor concepte şi a unei filosofii specifice;
• Posibilităţi sporite de supraveghere a celor mai importanţi
concurenţi;
• Îmbunătăţirea disciplinei financiare în ceea ce priveşte alegerea
celei mai bune investiţii în domeniul cercetării – dezvoltării;
• Capacitatea sporită de informare a noilor directori care preiau
activităţile de pe un anumit segment de piaţă;
• Un control mai bun la nivelul conducerii centrale asupra
investiţiilor, ca urmare a estimării mai exacte a costurilor.

1.5. Modelarea şi simularea – abstracţii specifice estimării


evoluţiei sistemelor sociale şi economice
Conceptul de „model”, utilizat pentru prima oară în 1868 de
matematicianul Beltrami, în construirea unui model euclidian al
geometriei, are sensul de construcţie teoretică pornind de la un număr
limitat de parametri prin intermediul cărora se exprimă o ipoteză de
cercetare pentru o situaţie concretă, a devenit un instrument de cunoaştere
ştiinţifică, permiţând o mai profundă înţelegere a diferitelor domenii.
Rezultatele demersului depind de reprezentarea cât mai fidelă a
proprietăţilor, a structurii şi a particularităţilor realităţii studiate. Metodele
folosite pentru soluţionarea problemelor economice sau sociale formulate
matematic constau dintr-o succesiune coerentă de operaţii logice şi
aritmetice, cunoscute sub denumirea de algoritmi. Modelarea proceselor
62
sociale oferă posibilitatea de a experimenta şi, deci, a cunoaşte
alternativele probabile ale dezvoltării, evitându-se, în acest fel, risipa de
resurse şi de valori generată de evoluţia efectiv spontană a acestora. În
acest cadru, simularea dezvoltării sociale reprezintă un ansamblu de
procedee de calcul, ce aparţin, de regulă, matematicii moderne şi tehnicii
electronice, procedee folosite în studiul flexibilităţii sistemelor sociale la
modificarea efectelor factorilor de influenţă, în scopul determinării lor în
viitor, în variantele cele mai probabile de realizat [45, pag.51]. Sistemul
social exprimă, de fapt, unitatea dialectică dintre procesul social (latura
dinamică sau evoluţia în timp a realităţii examinate) şi structura socială
(latura statică a realităţii examinate).
Modelul oricărui sistem social ori economic se caracterizează
prin următoarele elemente de bază:
a – Variabila, ca element definitiv şi revelator al unui factor
particular de natură diferită: social-culturală, economică, biologică,
psihică, istorică, politică, juridică ş.a.;
b – Relaţia de dependenţă – raportul între două variabile
(implicite sau explicite), din care una este cauza şi cealaltă efectul.
Mulţimea finită a proceselor sociale (M) poate fi caracterizată de
mulţimea variabilelor (α) şi de mulţimea relaţiilor de dependenţă (β)
dintre ele, putând fi descrisă cu ajutorul elementelor din teoria
mulţimilor:
M = {α, β} 1.40
în care α reprezintă variabile explicite sau implicite şi β relaţii de
dependenţă.
O expresie a progreselor realizate în analiza economică din
epoca modernă şi contemporană o constituie folosirea modelării şi
simulării sistemelor. În „ Dicţionarul de matematică şi cibernetică în
economie” găsim că modelul reprezintă „unul dintre cele mai
importante instrumente de cunoaştere ştiinţifică, o imagine convenţio-
nală a obiectului de cercetare (sau de conducere), astfel încât să
reflecte caracteristicile obiectului (atributele, relaţiile reciproce,
parametrii structurali şi funcţionali etc) esenţiale pentru scopul
cercetării”. De aceea, problema calităţii acestei reflectări, adică a
măsurii în care modelul este adecvat obiectului, poate fi corect
rezolvată numai în raport cu scopul stabilit.
Modelarea proceselor economice a dus la cristalizarea analizei
macro şi microeconomice, indiferent de particularităţile de ramură,
abordând probleme comune oricărui sector al economiei. Microeco-
nomicul este conceput ca un element izolat dintr-un sistem mai mare,
63
dar nu ca ceva existând pentru sine. Sistemele economice sunt de tip
sinergetic, respectiv dinamic acestora corespunde scării la care este
studiat fenomenul, contribuind astfel la îndeplinirea aceleiaşi
funcţiuni. Modelele microeconomice (de microscară) constituie nuclee
sau „cărămizi” din care se compun modele macroeconomice.
Estimarea parametrilor modelelor macroeconomice este scopul
principal al celor mai importante domenii ale economiei cantitative, de
mare utilitate din punct de vedere al politicii economice, al
planificării. Un model este „bun", „robust" dacă structura procesului la
care se aplică nu suferă schimbări prea grave la variaţia datelor. De
exemplu, dacă modelul prevede o evoluţie într-o anumită ciclicitate,
atunci confirmarea acesteia are loc numai dacă în sistem nu s-au
produs mutaţii structurale, cum ar fi o masivă intervenţie de stat care
modifică întregul mecanism de reacţii ale sistemului.
Etapele procesului de modelare sunt aceleaşi, indiferent de
domeniu, şi anume:
• Formularea problemei de cercetat. De obicei, această etapă
se realizează în interiorul disciplinei căreia aparţine problema.
Formularea problemei se face în termenii disciplinei în care ea apare.
De cele mai multe ori se revine asupra acestei etape, în scopul
îmbunătăţirii formulării problemei.
• Construirea modelului corespunzător problemei de
cercetat. Această etapă se realizează printr-o cercetare interdisci-
plinară complexă şi ajută la finalizarea primei etape.
• Interpretarea rezultatului din punct de vedere al problemei
de cercetat. Această etapă se realizează printr-o cercetare complexă ce
ţine de natura problemei de bază dar şi de natura aparatului ce inter-
vine în această cercetare.
Modelele folosite pentru rezolvarea fenomenelor (proceselor)
economice constau dintr-o succesiune coerentă de operaţii logice şi
aritmetice, cunoscute sub denumirea de algoritmi. Aplicarea matema-
ticii în aceste domenii are ca scop optimizarea unor soluţii şi serveşte
ca bază pentru fundamentarea deciziilor.
Nevoia de a orienta politicile economice i-a determinat pe
cercetători să construiască modele econometrice în măsură să cuprindă
complexitatea proceselor şi să evidenţieze relaţiile dintre elementele
căutate (variabile dependente) şi cele cunoscute sau care pot fi
estimate, denumite variabile independente (deterministe). Astfel, cu
ajutorul modelelor cibernetice se urmăreşte stabilirea corelaţiilor

64
reciproce între cunoştinţe şi evoluţia sistemelor reale, în vederea
structurării concluziilor previzionale.
În analiza evoluţiilor tehnologice există două categorii de
modele previzionale cu reacţie inversă:
a) Modele ce comportă transformări între diferite etape de
evoluţie a unui sistem oarecare (fig. 1.26,a).
Distanţă în
timp
medii (misiuni) Viitor
îndepărtat
aplicaţii

Viitor
sisteme tehnologice apropiat

Prezent

a b
Fig. 1.26
b) Modele ce comportă retroreacţii între diferitele momente
temporale (fig.1.26,b). Acest model se utilizează, de regulă, pentru
tehnologia socială la scară generalizată, mergând până la planificarea
lumii viitoare. De altfel, Ozbekhan Hasan a descris cazul unui model
din clasa b) care include şi retroreacţii de tipul a), după următoarea
schemă (fig.1.27).
Transfer Structuri Prognoze
Predicţii sau Modelul Anticipare
prognoze situaţiei (bază de
viitoare informaţii)

Metode de Simularea Simularea


transformare modelului alternativelor

Bază de date Model al


(informaţii) situaţiei Schimbare 65
actuale, reale
Fig. 1.27
Coloana din stânga reprezintă spaţiul transferului tehnologic;
Coloana din mijloc reprezintă structura rezultatelor din an-
samblul de dezvoltări reale sau prevăzute.
Coloana din dreapta reprezintă „lumi viitoare” concepute
teoretic intelectual.
În sinteză, modelele construite pentru simularea proceselor
economice permit depăşirea structurilor spontane şi pregătirea
raţională a analizei sistemelor reale. Modelul sau funcţia descriptivă a
sistemului ce urmează a fi analizat se obţine parcurgând o serie de
nivele ale abstractizării. De la construcţia verbală prin intermediul
propoziţiilor, se trece la descrierea figurativă a sistemelor prin matrici,
scheme, grafuri etc. pentru ca, în final, să se recurgă la limbajul
formal, matematic adică. Un asemenea demers oferă un dublu avantaj.
Pe de o parte, permite trecerea dincolo de aparenţe şi intuiţie spre
structurile esenţiale ale sistemului examinat. Pe de alta, face accesibil
conţinutul cunoştinţelor obţinute. În mai puţine cuvinte, modelarea
reduce riscurile proiectelor şi deciziilor (fig.1.28).
Acţiune

Sistem complex Decizie

Modelarea Consecinţele
sistemului diferitelor alternative

Sistem simplificat Simulări

Fig. 1.28
Deşi avantajele sunt evidente, există, totuşi, anumite limite ale
modelării şi simulării, în special la sistemele sociale şi economice apar
unele vaguităţi. Sunt relevante, în acest sens, cercetările lui René
66
Thom [43]. Academicianul Mircea Maliţa consideră că dificultăţile
pot fi surmontate prin deschideri semnificative în următoarele direcţii:
• Introducerea în modele a procesului de învăţare care produce
modificarea comportamentului unui sistem;
• Apelul la mijloace mai adecvate de măsurare capabile să dea o
formă aparentă problemelor ridicate de dezvoltarea social – econo-
mică, în perspectiva globalizării;
• Estimarea factorilor invizibili, precum ştiinţa şi învăţământul,
care îndeplinind roluri majore în dezvoltarea economică trebuie
integraţi alături de ceilalţi factori ai creşterii;
• Integrarea studiilor sociale, economice şi culturale prin meto-
dologii unitare;
• Generarea elementelor noi, capabile să introducă modificări de
perspectivă în măsură să amplifice semnificativ capacitatea de a
preveni şi domina evoluţiile nedorite.
În opinia savantului român, schimbarea valorică poate fi indusă
prin: înnoirea conţinutului de informaţie de care dispune societatea la un
moment dat; subscrierea la noi idealuri social – politice; producerea
anumitor eroziuni generate de eşecuri şi deziluzii; dinamica
descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice; modificări culturale profunde.
Pe măsura dezvoltării şi a maturizării ştiinţei economice s-au
înregistrat progrese însemnate în ce priveşte metodele şi instrumentele
de cercetare economică. Progresele au fost facilitate de ample
controverse metodologice, ca de pildă, între susţinătorii metodei
inductive şi promotorii metodei deductive şi ai abstractizării, între
partizanii legilor naturale (obiective) din economie şi partizanii legilor
psihologice, între adepţii analizei cantitative şi cei ai analizei
calitative (structurale, sistemice), între specialiştii în probleme
statice şi cei care cercetează dinamica economică.
Procesele recente din centrul şi estul Europei au dus la apariţia
unei noi paradigme în modelarea matematică: crearea de modele
macroeconomice care să descrie economiile în tranziţie, întrucât cele
din sistemul economiei centralizate nu mai pot fi utilizate iar
modelele economiilor de piaţă nu pot fi aplicate în condiţiile
concrete respective.
Modelele elaborate în cadrul teoriei singularităţii şi teoriei
catastrofelor pot ajuta la analiza problemelor ce implică schimbări
calitative bruşte, cum sunt cele din perioada de tranziţie la economia
de piaţă.

67
De asemenea, utilizarea teoriei bifurcaţiei în modelarea
cibernetică a proceselor de tranziţie poate fi deosebit de promiţătoare
având în vedere caracteristicile de instabilitate şi dezechilibru care se
manifestă în această perioadă [51].
Cel mai natural limbaj de descriere a comportamentului dinamic
al sistemelor matematice îl oferă teoria sistemelor dinamice (discrete
sau continue) şi modelele cu ecuaţii diferenţiale. Majoritatea acestor
sisteme sunt neliniare stabile sau instabile. În analiza unui sistem
neliniar apar dificultăţi mai ales când sistemul economic are
dimensiuni foarte mari. De aceea trebuie utilizate metode care să
conducă la reducerea acestor dimensiuni. În cazul sistemelor reale,
ansamblul sistem – model arată că ieşirea sistemului nu coincide
întotdeauna cu ieşirea modelului (fig. 1.29), înregistrându-se o
anumită eroare E [39, pag.111].
Dacă eroarea E este admisibilă pentru anumite aplicaţii practice,
atunci modelul devine predictiv, deoarece ieşirea din model se obţine
mai rapid decât timpul necesar ieşirii din sistem. Prin urmare,
modelele care nu îndeplinesc o atare proprietate nu sunt utilizabile. În
timp ce în ştiinţele naturii există posibilitatea izolării obiectului de
studiu în laborator, în scopul analizării, în ştiinţele economice şi sociale
nu pot fi realizate asemenea reducţii, impunând construirea de modele
matematice ideale pentru cercetarea relaţiilor fundamentale.

Intrare Stare Ieşire


Eroare

Intrare Ieşire
Stare
Ieşire

Fig. 1.29
În această situaţie, modelul nu este doar reprezentarea
simplificată a realităţii, ci şi instrumentul cu ajutorul căruia se pun în
evidenţă relaţiile fundamentale între parametrii aleşi pentru elaborarea
unei ipoteze de cercetare.

68
1.6. Structura şi dinamica viitorului - variabile independente
generatoare de incertitudini şi riscuri
Analiza evoluţiilor din natură şi din societate pune în valoare
destul de pregnant două adevăruri precumpănitoare. Pe de o parte,
societatea sau socio-sistemul devine o componentă integrantă şi
totodată, dependentă a naturii (eco-sistemului), cu impact semnificativ
asupra existenţei şi a conştiinţei umane. Cum omul sau homo-sistemul
are dublă apartenenţă - la natură şi la societate - înseamnă că acti-
vitatea economico-socială şi legităţile ce o guvernează se află sub
influenţa directă a strategiilor prestabilite. Pe de alta, între om,
natură şi societate (fig.1.30,a) se înregistrează permanent un schimb
de substanţă (materie) şi de energie, de informaţii ce pot fi măsurate
(cuantificate) cu ajutorul ecuaţiilor din chimie, fizică şi mecanică. Sub
presiunea descoperirilor din ştiinţă şi din tehnologie, diviziunea
socială a muncii, inclusiv în plan internaţional, s-a accentuat constant,
făcând din creativitate principalul factor al performanţei.
Pornind de la ipoteza că realitatea fizică este alcătuită dintr-o
mulţime matematică de obiecte particulare aflate în relaţii cu spaţiul şi
cu timpul, aceasta poate fi exprimată logic prin intermediul
propoziţiilor explicite sau al simbolurilor abstracte, întrucât ea însăşi
este un proces logic, supus temporalităţii. În acest context, materia nu
este altceva decât o noţiune ceva mai specială a cărei structură cuprinde
Vp Vd
Natura sau
eco-sistemul
Societatea sau
socio-sistemul
Evoluţii Evoluţii
logice controlate

Omul sau
homo-sistemul

Vpi Vdi

a b

Fig.1.30

69
următoarele elemente: substanţa sau existenţa, spaţiul şi timpul. Mai
precis, substanţa este repartizată într-un anumit interval de timp,
riguros delimitat, ca eveniment, fenomen, proces, obiect sau stare,
ceea ce face ca trinomul substanţă - spaţiu - timp să reprezinte relaţia
fundamentală a universului fizic posibil de exprimat ca mulţime a
obiectelor o1, o2, …, om generatoare de anumite evenimente: e1, e2, …,
en; În acelaşi timp, mulţimea obiectelor din Univers se află în raporturi
informaţionale de forma: r1, r2, …, rq , alcătuid un sistem informaţional
sui-generis (a se vedea capitolul al cincelea) punând în valoare cele
două componente ale gândirii ştiinţifice: una sistematică şi alta
intuitivă.
Organizarea societăţii are la bază activitatea economică, pe
care se clădeşte cultura (creaţia de idei) şi atitudinea social - politică
a comunităţilor (gestionarea patrimoniului şi revitalizarea existenţei
sociale), ca expresie a funcţiilor sociale. Cu alte cuvinte, la universul
fizic - existenţă, timp, spaţiu - se adaugă universul uman - format din
gândire, conştiinţă şi voinţă - şi universul social, respectiv economia,
cultura, organizarea şi conducerea societăţii, aflate în raporturi de
interdependenţe. Luând în consideraţie mulţimea unităţilor de bază,
adică agenţii economici publici şi particulari a1, a2, …, ap , care
compun sistemul economiei naţionale, conexiunile reciproce arată
după cum urmează (fig.1.31).
Aşa cum se sublinia în subcapitolul precedent, matematica
modernă oferă posibilitatea reală de a cuantifica procesele (fenome-
nele) economice şi sociale, contribuind la studierea şi cunoaşterea
dezechilibrelor înregistrate la un moment dat, la nuanţarea opiniilor
referitoare la natura inerţială şi la ciclicitatea demersului economic şi
social, precum şi la perceperea studiilor prospective ca
a1

a2

. Univers social Univers uman Univers fizic


.
.
Economie Gândire Existenţă
an
Cultură Voinţă Spaţiu

70 Administraţie Conştiinţă Timp


Fig.1.31
imperative ale dezvoltării durabile, performante. Pentru a fi veridice şi
realiste, este absolut necesar ca prognozele să ţină seama de ansamblul
factorilor, şi anume cei raţionali, de tip determinist, şi cei aleatori,
ştiindu-se că evoluţia ascendentă sau dezvoltarea este consecinţă directă
atât a necesităţii, cât şi a întâmplării, a conjuncturilor. În timp ce
elementele deterministe sunt induse prin relaţiile de tip cauză - efect, în
sensul că anumite cauze observate în timp determină întotdeauna acelaşi
efect, posibil de măsurat sau cuatificat cu ajutorul tehnicilor cantitative
operaţionale, elementele aleatoare se manifestă în afara relaţiilor
cauzale previzibile. Factorii aleatori se grupează în două categorii:
a) care au avut loc însă cu o frecvenţă nesigură, făcând posibilă estimarea
probalistică şi b) care nu au avut loc, intrând în categoria riscurilor
imprevizibile. De regulă, consecinţele induse de varianta aleatoare se
include în resursele antirisc alocate în limitele costurilor de oportunitate.
În acest context, distingem mai multe categorii de previziune:
A – Previziuni în condiţii de incertitudine: fără a cunoaşte
şansele rezultatelor sau toate rezultatele posibile; pentru adoptarea
deciziilor se apelează la informaţii suplimentare, necesare stabilirii
limitelor probabilităţii de apariţie a unui rezultat, în intervale ale
probabilităţii de obţinere a evantaiului de rezultate.
B – Previziuni în condiţii de ambiguitate: la care incertitudi-
nea este generată de lipsa informaţiilor relevante;
C – Previziuni în condiţii de risc: fără certitudinea obţinerii
rezultatelor scontate, deşi fundamentarea şi elaborarea lor au pornit de
la anticiparea corectă a rezultatelor posibile şi a gradului de risc; în
acest caz deciziile se adoptă pornind de la riscul minim, iar în situaţiile
mai complexe, pe baza optimizării raportului dintre risc şi costul
măsurilor antirisc.
Aşa cum am mai spus, cele mai corecte previziuni sunt obţinute
cu ajutorul modelelor econometrice, modele fundamentate în special
pe două tipuri de informaţii [43]:
• Cantitative, reprezentate prin serii empirice de date ce descriu
comportamentul trecut. O serie de valori, în cazul unei caracteristici
statistice, poartă denumirea de informaţie, fiind notată prin It şi
definită prin

71
I t = (X t , X t -l ,...X t − h... ), sau h I t = (X t ,..., X t − h ). 1.41
În primul caz, şirul (It, t∈Z) este monoton crescător, pe când în cazul
( h I t , t ∈ Z, h ∈ Z) , cu h valoare specificată, şirul este constant.
Ultima formă de definire a unei informaţii este mult mai apropiată de
cerinţele cercetării economice. Astfel:
h I t +1 = (X t +1 ,..., X t − h +1 ) = h I t \ X t - h UX t +1 ; 1.42
• Calitative, în virtutea cărora în viitorul proiectat variabila
analizată urmează aceeaşi evoluţie ca în trecut. Menţionăm că
previziunile din economie nu trebuie confundate cu profeţiile lui
Nostradamus. Fenomenele din economie, ca de altfel din întreaga
societate, în care factorul psihologic specific omului, joacă un rol
important, sunt deosebit de complexe, iar evoluţia acestora este dificil
de anticipat. Prognoza unei variabile, pe baza acestor două tipuri de
informaţii, se prezintă ca în (fig. 1.32).

datele din trecut descrierea raportului previziuni


x t , t = 1, T cauză-efect x̂ t + h

Fig. 1.32
Regula de aur a previziunii este că cea mai mare parte a
metodelor se bazează pe cantitatea şi calitatea datelor din trecut.
Pentru ca previziunea să fie plauzibilă trebuie respectate cel puţin
următoarele cerinţe:
a – seria de date pe care se bazează estimarea componentelor
seriei să fie suficient de mare, pentru a permite reflectarea cât mai
fidelă a tipului de evoluţie a trendului şi a celorlalte componente;
b – orizontul pe care se efectuează previziunea să fie mic, în
raport cu dimensiunea seriei;
c – în efectuarea calculelor de previziune să se ţină seama şi de
alte informaţii calitative ce descriu evoluţia fenomenului analizat,
precum şi de elementele de logică economică (nivelul unei variabile
nu poate să depăşească un anumit prag de saturaţie etc.).
În cele ce urmează vom considera că şirul informaţiilor este
constant, iar previziunea valorii Yt+h, făcută la momentul t pentru h
perioade viitoare, se scrie:
t Yt + h = t f h (I t ) 1.43

72
iar eroare de previziune faţă de prevederile iniţiale este:
~ ~
t et + h = Yt + h − t Yt + h 1.44
S-a notat mai sus prin f (It) modelul econometric prin care s-a
cercetat evoluţia caracteristicii Y funcţie de şirul de informaţii (It, t∈Z).
De exemplu, în cazul modelului liniar, forma clasică, identificat
pe baza seriei ((x t , y t ), t = 1, T ) , cea mai bună estimaţie liniară fără
deplasare este:
~
TYT + l (
= X T + l ⋅ a = X T +1 X T ⋅ X )
−1
XT Y 1.45
pentru care eroarea de previziune este:
~ ~
T eT +1 = YT +1 −TYT +1. 1.46
Ultima variabilă are următoarele proprietăţi:
• media: E T e T +1 = 0 1.47

• varianta:
( )
VT e T +1 = σε2 X T +1 X T X
−1
(
XT X XT X )
−1
X TT +1 =
1.48
= σ ε2 X T +1 (X X)X .
T T
T +1

În cazul în care modelul liniar de regresie nu satisface ipotezele


cazului clasic, atunci previziunea nu este eficientă. Astfel, dacă erorile
sunt autocorelate, atunci în realizarea previziunii se va utiliza şi
această informaţie. Dacă se cunoaşte aprioric parametrul a, atunci:
~
TYT +1 = X T +1 ⋅ a + εˆ T +1 1.49
în care εˆ T +1 = ρˆ ⋅ εˆ T , când este vorba de un proces autoregresiv de
ordinul întâi.
Această formă de previziune este deosebit de rigidă, proiectând
viitorul ca o prelungire a trecutului, R. Lucas subliniind că politica
economică a oricărui agent economic la nivel macroeconomic şi
microeconomic nu se poate fundamenta exclusiv pe comportamentul
anterior. Întărim „critica lui Lucas” prin următoarele: a) asupra insta-
bilităţii parametrilor modelului acţionează atât factorul timp, cât şi
incertitudinea existentă la nivelul fenomenului cercetat; b) procedurile
de previziune vor ţine seama în mod corespunzător de aversiunea
omului în faţa riscului; c) pentru asigurarea veridicităţii previziunilor
se impune ca parametrii modelului să fie stabili. Din această
perspectivă apar două întrebări fundamentale: a) poate fi studiat

73
viitorul?, iar dacă da, b) cum poate fi investigat? În timp ce prima
întrebare conduce la studiul structurii viitorului, cea de-a doua
presupune aprofundarea metodologiei.
În altă ordine de idei, cercetările prospective evidenţiază că
viitorul nu are un caracter univoc, ci se prezintă sub forma unui
evantai de posibili „viitori”. Cu alte cuvinte, sistemul are dinamică
proprie şi evoluţie de tip arborescent, în interiorul căreia fiecare stare
viitoare posibilă reprezintă un nod generator de alţi viitori. De
asemenea, acesta cuprinde [4, pag.86] elemente care au o evoluţie
determinată de legităţi, independente de voinţa omului, permiţând
identificarea viitorilor posibili, acceptabili, şi a celor imposibili,
excluşi deci, precum şi elemente care se pretează la o evoluţie
controlată, posibil de influenţat şi orientat, permiţând separarea
viitorilor dezirabili (dorinţa de a realiza călătorii spaţiale, imposibil
de îndeplinit în prezent), de cei indezirabili (fig. 1.30,b).
Analiza celor două categorii de elemente facilitează separarea
alternativelor dezirabile posibile de cele dezirabile dar imposibile,
pentru a se evita irosirea efortului în direcţia examinării variantelor
utopice, excluse deci. Există şi alternative indezirabile posibile,
cunoscute sub denumirea de variante catastrofice, exemplul tipic
reprezentându-l creşterea progresivă a gradului de poluare a mediului
fizic, ca urmare a unor raporturi legice între creşterea demografică
necontrolată şi dezvoltarea industrială.
Studierea alternativelor posibile implică probabilitatea alterna-
tivei, condiţionată, la rândul său, de: structura sistemului şi a inter-
acţiunilor acestuia cu mediul ambiant, precum şi de structura
ambiantului.
În concluzie, structura viitorului este pluralistă, tendenţială şi
probabilistă, mai exact spus una parţial incertă. Examinarea se face
avându-se în vedere spaţiul, sau aria sa de întindere, şi axa timpului.
Astfel, sub raportul spaţiului, investigaţiile se fac la scara macro (planetă,
continent, ţară, regiune) sau micro (viitorul unui oraş, al unei ramuri
industriale, instituţii, produs etc.). Sub raport temporal, distingem viitori
absoluţi (fără a depinde de axa timpului) şi viitori relativi.

Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză


1. Previziunea sau prognoza ca ştiinţă de sine stătătoare. Este
posibilă cunoaşterea viitorului? Dacă da, ce demers se utilizează în
acest scop? Particularităţile cercetărilor prospective.
74
2. Care sunt etapele elaborării prognozei la nivel macro-
economic?
3. Analizaţi factorii care au condus la apariţia preocupărilor
pentru un nou tip de evoluţie, respectiv dezvoltarea durabilă.
4. Analizaţi principalele „linii de forţă” în jurul cărora trebuie
construită societatea viitorului, aşa cum sunt ele conturate în lucrările
de referinţă menţionate în acest capitol.
5. Definiţi analiza şi metodele de analiză.
6. Analizaţi principalele modele ale schimbării întâlnite în
literatura de specialitate.
7. Definiţi sistemul şi analizaţi proprietăţile acestuia.
8. Definiţi modelul şi analizaţi etapele procesului de modelare.

Bibliografie

1. M. Băcescu, Macroeconomia. Bazele macroeconomiei, Editura All,


Bucureşti, 1993.
2. M. Băloiu, Managementul inovaţiei, Editura Eficient, Bucureşti, 1995.
3. R.Beckhard, Organization Development: Strategies and Models,
Readings Addison Wesley, 1969.
4. M. Botez ş.a., Curs de prognoză, Editura CIDSP Bucureşti, 1972.
5. R. Bouian, Méthodes d’analyse causale, Revue française de
sociologie, VI, Paris, 1965.
6. E. Burduş ş.a., Managementul schimbării, Editura Economică,
Bucureşti, 2000.
7. C.A. Carnall, Managing Change in Organization, Ed. Prentice Hall,
England, 1990.
8. C. Ciulău, ş.a., Previziune macroeconomică. Concepte şi
metodologie, Editura Universitaria, Craiova, 2001.
9. I.S. Coleman, Introduction to Mathematichal Sociology, Glencoe,
Free Press, 1964.
10. B. Commoner, Cercul care se închide, Editura Politică, Bucureşti, 1980.
11. R. Dahl, Modern Political Analysis, Prentice Hall, New York,
SUA, 1976.
12. Iolanda Dăduianu – Vasilescu, Mediul şi economia, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
13. N. Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
14. N. Dobrotă ş.a., Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucu-
reşti, 1997.
15. M. Drăgănescu, Sistem şi societate, Editura Politică, Bucureşti, 1986.
75
16. Y. Dror, Design for Policy Sciences, New York, SUA, 1971.
17. A. Etizioni, The Active Society, New York, SUA, 1968.
18. N. P. Fedorenko, Dicţionar de matematică şi cibernetică în
economie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
19. C. Florescu ş.a., Trecerea la o nouă calitate prin conducerea
ştiinţifică a schimbării, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
20. I. Grădinaru, Protecţia mediului, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
21. E. J. Green, Creative Thinking in Scientific Work, Home-wood,
Harvard, SUA, 1964.
22. R. A. Haword, The Fondation of Decision Analysis, Stanford
University, SUA, 1968.
23. Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
24. J. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970.
25. H. Laswele, The Policy Science, New York, SUA, 1959.
26. A. Leca ş.a., Dezvoltarea durabilă. Aspecte conceptuale şi
elemente de strategie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997.
27. N. Lesca, Gestion de l’information, LITEC, Paris, 1996.
28. K. Lewin, Field Theory in Social Science, Harper and Row, New York.
29. M. Maliţa ş.a., Certitudinea şi incertitudinea decizională, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
30. M. Maliţa, coordonator, Sisteme în ştiinţele sociale, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1977.
31. M. Maliţa, coordonator, Sisteme în ştiinţele naturii, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1979.
32. M. Maliţa ş.a., România 2020, Editura Conspress, Bucureşti, 1998.
33. D. I. Meadows, Limitele creşterii, Editura Politică, Bucureşti, 1974.
34. M. Mesarovic, E. Pestal, Omenirea la răspântie, Editura Politică,
Bucureşti, 1975.
35. Jh. Naisbit, Anul 2000 – Megatendinţe. Zece direcţii pentru anii ’90,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
36. H. Ozbekhan, The Idea of a Look – Ont, Systems Development
Corporation, Santa Monica, California, 1965.
37. P. Pânzaru, Condiţia umană din perspectiva vieţii cotidiene,
Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
38. C. Popescu ş.a., Echilibrul înaintării, Editura Eficient, Bucureşti, 1998.
39. I. Popescu ş.a., Modelarea sistemelor de conducere, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1988.
40. I. Popescu, Certitudine şi risc în tranziţia social-economică,
Editura Eficient, Bucureşti, 2001.
76
41. C. Raţiu-Suciu, Modelarea şi simularea proceselor economice,
Editura Economică, Bucureşti, 2001.
42. G.E. Shannon, A Mathematical Theory of Comunication, Bell
System Tehnic, SUA, 1948.
43. S. Stanciu, I. Andrei, Microeconomie, teorie şi aplicaţii, Editura
All, Bucureşti, 1997.
44. M. Stoica ş.a., Modelarea şi simularea proceselor economice,
Editura Economică, Bucureşti, 1997.
45. M. Şileţchi ş.a., Modelarea matematică a proceselor sociale,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1972.
46. M. Şileţchi ş.a., Informaţia, entropia şi procesele sociale, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1978.
47. B. Schneider, Scandalul şi ruşinea, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997.
48. S. Tămaş, Prospectiva socială, Editura Victor, Bucureşti, 1999.
49. R. Thom, Stabilité structurelle et morphogenesse, Ediscience,
Paris,1973.
50. N. Wiener, Cibernetica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
51. W. B. Zheng, Synergetic Economies. Time and Change in
Nonliniar Economies, Spinger – Verlag, Berlin, 1991.
52. *** Studii de impact, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1986.
53. *** Indicateurs pour le development durable des pecheries
marines, nr.8, FAO, Roma, 2001.
54. *** World Development Indicators 2001, The World Bank,
Washington, SUA.
55. *** Spre o teorie generală a planificării, Revista de filozofie
nr.8/1972, Bucureşti.

77
II
TENDINŢE ŞI VALORI ÎN CERCETAREA PROSPECTIVĂ

Aşa cum se sublinia în capitolul anterior, metodele de analiză


având la bază paradigma acţiunilor de raţionalitate oferă posibilitatea
de a structura şi formaliza enunţurile despre evoluţiile din natură şi din
tehnică, din economie ori din ştiinţele sociale şi comportamentale, în
care scop se apelează la teze şi principii cognitive. În această
perspectivă, modelele economice sunt nu atât un prilej şi o metodă de
analiză pragmatică, cât, mai ales, un instrument eficient de a studia
dezechilibrele din societatea contemporană, în special din realitatea
economică, stimulându-se, astfel, confruntarea de idei referitoare la
fluctuaţiile ciclice din activitatea economică. Deşi prin natura lor
inerţială, procesele economice au o continuitate intrinsecă,
„salturile” sau excepţiile de la regulă trebuie, totuşi, studiate şi cunos-
cute, pentru ca efectele propagate să nu degenereze în dezechilibre, în
crize peste limitele suportabilităţii (a se vedea subcapitolul 2.5.2). În
cazul modelelor matematice specifice creşterii economice (a se vedea
capitolul al optulea), se porneşte de la ipoteza autoechilibrului
economiei prin intermediul fluctuaţiei preţurilor, ceea ce facilitează
optimizarea factorilor de producţie şi substituirea lor în anumite
limite. Asemenea modele confirmă postulatul potrivit căruia, creşterea
economică, respectiv sporul de produse şi de venit, se poate obţine
prin aportul combinat al celor doi factori de producţie - capitalul (K)
şi munca (L), exprimaţi în unităţi fizice ori naturale, aspecte analizate
în volumul al doilea, consacrat aplicaţiilor în domeniul prognozei.
Având în vedere interdependenţa dintre subsistemele economiei de
piaţă, producţia sau oferta naţională de bunuri şi servicii realizată de
agenţii economici este o funcţie având forma:
⎧Q = f (R , P, C, M)
⎨ 2.1
⎩R = K + L
78
în care R reprezintă resursele, P – preţurile, C – cererea, iar M – me-
diul ecologic.
Concordanţa dintre componentele structurale ale activităţii
sociale, care asigură desfăşurarea normală a producţiei, schimbului şi
consumului, şi realocarea resurselor pe domenii ale economiei
naţionale în vederea reluării procesului reprezintă echilibrul
macroeconomic.
Activitatea social-economică reflectă mecanismul conjugării a
două construcţii teoretice sau categorii filosofice. Una conştientă şi
alta spontană având structuri, ponderi şi funcţiuni distincte, induse în
bună măsură de natura şi de nivelul performanţelor înregistrate de
orânduirea socială şi de capacitatea acesteia de a se adapta la
schimbările şi la exigenţele prezente şi, mai ales, viitoare. După cum
preciza profesorul Aurel Negucioiu [21, pag.12], viitorul poate fi unul
anticipat, preferat sau dorit, reclamând nuanţarea anumitor concepte
clasice, precum managementul strategiei, piaţa ş.a. Acum, pentru
prima oară, mondializarea producţiei şi a consumului aduce în prim
plan necesitatea obiectivă de a examina mai profund raportul dintre
partea conştientă şi cea spontană a mecanismelor din cadrul economiei
de piaţă, generatoare de contradicţii şi chiar de conflicte de interese,
cum sunt corupţia, blocajul financiar, economia subterană, ş.a. În timp
ce componenta conştientă exprimă presiunea statului exercitată asupra
societăţii prin intermediul pârghiilor şi al instituţiilor de care dispune,
cu precădere politica fiscală, componenta spontană exprimă rezistenţa
structurilor societăţii la tentaţia politicului de a controla excesiv starea
economică. Spre exemplu, la nivel microeconomic, al agenţilor
economici, componenta conştientă (a proprietarilor) devansează
sensibil pe cea spontană, care îndeplineşte doar un rol rezidual
[5, pag.129].

2.1. Dimensiunea cognitivă a funcţiilor (atributelor)


şi a structurilor prognozelor
Estimarea evoluţiilor viitoare din economie are la bază principii,
metode şi instrumente similare celor utilizate în interogarea şi
interpretarea tehnologiei, integrate organic în strategia urmărită.
Evident, există şi anumite particularităţi ţinând de nivelul analizei -
micro ori macro - derivate din funcţiile şi structurile teoriei generale
a sistemelor. De asemenea, efectuarea cercetărilor aferente are în
vedere parcurgerea unor faze succesive ale demersului pragmatic,
începând cu stabilirea scopului şi a obiectivelor şi încheind cu
79
prezentarea concluziilor şi a recomandărilor. Fiecare fază constă dintr-o
serie de activităţi desfăşurate într-o anumită ordine impusă de
specificul demersului. Astfel, numărul mare al deciziilor decurgând
din efectuarea cercetărilor presupune o muncă laborioasă şi
sistematică de supraveghere a evoluţiilor, pentru a cunoaşte dacă
problematica analizată se află în stare activă sau latentă, aspecte
esenţiale pentru a putea identifica tendinţele evoluţiilor, atât de
specifice studiilor prospective.
Fără îndoială, cunoaşterea relativă a viitorului nu este altceva
decât modalitatea prin care structurile sociale încearcă să pregătească
opţiunile de a înfrunta neprevăzutul. După opinia profesorului M.
Masserato, ritmul transformărilor din societatea modernă invită la
cunoaşterea şi înţelegerea acestora pentru a realiza progresul general,
materializat în alegerea alternativei ce răspunde cel mai deplin nevoilor
şi năzuinţelor umane individuale şi sociale, în funcţie de criterii
explicite. Avem în vedere două categorii distincte, şi anume [1, pag.7]:
A – Funcţii generale sau principale întâlnite la toate prog-
nozele, dincolo de domeniul explorat, cele mai importante fiind:
a1 – Capacitatea de a oferi informaţii relevante şi actuale în
măsură să permită soluţionarea problemelor şi a crizelor apărute,
concomitent cu fundamentarea unor strategii viabile, de unde şi
denumirea clasică de funcţie socială;
a2 – Identificarea şi cunoaşterea variabilelor deterministe şi,
respectiv, aleatoare, pentru a reduce la minim incertitudinile şi
riscurile, cunoscută sub denumirea de funcţie cognitivă;
a3 – Perceperea şi înţelegerea modului de manifestare a
evoluţiilor dorite şi a legăturilor de interdependenţă dintre ele;
a4 – Stimularea demersului euristic, adică atragerea unui
număr tot mai mare de specialişti cu o înaltă pregătire profesională la
activitatea de elaborare a prognozelor;
a5 – Integrarea alternativelor probabile (posibile) în demer-
sul general al analizei sistemice, în scopul corelării şi al armonizării
tuturor componentelor procesului de organizare şi de conducere a
strategiilor dezvoltării.
B – Funcţii specifice sau secundare ce caracterizează aspectele
particularizante ale evoluţiei domeniului explorat. Dintre acestea, ar
putea fi menţionate: gradul de complexitate şi amploarea procesului
(fenomenului) analizat, orizontul de timp al prognozei ş.a. Este de la
sine înţeles că, activitatea previzională îmbină rigoarea analizei cu
imaginaţia cercetătorilor din echipă, iar calitatea informaţiilor
dobândite despre viitor este direct proporţională cu calitatea pregătirii
80
profesionale a acestora. De asemenea, înfăptuirea cercetării impune
conducerea şi supravegherea atentă a tuturor fazelor şi a etapelor,
desfăşurate în următoarea ordine:
b1 – Identificarea problemei şi definirea scopului cercetării,
de claritatea enunţurilor respective depinzând relevanţa analizei şi a
recomandărilor sau sugestiilor ; activităţile specifice desfăşurate au o
amplitudine diferită, în funcţie de complexitatea şi de importanţa
problemei examinate, de particularităţile sau singularităţile sale.
Pentru definirea corectă şi clară a scopului cercetării trebuie să
se realizeze o strânsă colaborare între executant şi beneficiar: să se
cadă de acord asupra alternativelor ce se supun investigaţiei, a crite-
riilor ce vor sta la baza evaluării alterantivelor, a gradului de urgenţă;
b2 – Elaborarea obiectivelor şi a ipotezelor, ţel strâns legat de
problemele deja identificate şi de scopul lucrării, cu impact nemijlocit
asupra întregii metodologii a cercetării, a costurilor aferente. Deseori,
obiectivul central este însoţit de altele secundare cu importanţă mai
mică, dar a căror realizare contribuie la edificarea asupra problemei
cercetate. Spre exemplu, într-un studiu referitor la imaginea
consumatorilor despre un anumit produs, obiectivul principal poate fi
cercetarea intensităţii imaginii acestora despre produsul investigat, iar
cel secundar vizează cercetarea intensităţii imaginii consumatorilor în
funcţie de venit, sex, categoria socio-profesională ş.a. Obiectivele
trebuie definite sintetic, dar clar, pentru a evita dubiile sau interpre-
tările unilaterale.
b3 – Estimarea prealabilă a valorii informaţiei ce va fi
obţinută prin cercetare, pentru a fundamenta bugetul cercetării şi
eficienţa acesteia. Valoarea informaţiei rezultate depinde de mai mulţi
factori, între care: importanţa deciziei, în luarea căreia se folosesc re-
zultatele cercetării; gradul de risc şi incertitudine care însuţeşte luarea
deciziei; influenţa informaţiei obţinute prin cercetare asupra deciziei.
Dintre metodele cel mai frecvent utilizate pentru estimarea
valorii informaţiei menţionăm metoda arborilor de decizii, analiza
cost-beneficiu, metode bazate pe analiza bazesiană ş.a;
b4 – Alegerea surselor de informaţii - tipul, sursa, natura şi
forma, fiecare având o anumită valoare întrucât induce modificări
importante în ceea ce priveşte dimensiunea eşantionului, structurarea
instrumentului de prelucrare a informaţiei, ori metodologia de
organizare şi desfăşurare a cercetării.
După tipul lor, informaţiile pot fi de două feluri: informaţii ce
servesc la cercetarea relaţiilor cauzale dintre variabile şi informaţii
cu ajutorul cărora se studiază relaţiile de asociere dintre variabile.
81
După sursa de provenienţă, se disting informaţii primare
(obţinute special pentru realizarea obiectivelor cercetării dominante în
cercetările de marketing) şi informaţii secundare – date culese şi
prelucrate anterior, în vederea realizării altor obiective, şi date care pot
servi ca surse pentru validarea unor obiective ale cercetării aflate în
derulare.
După natura lor, informaţiile pot fi obţinute în secţiune
transversală, când sunt culese într-un anumit moment, sau longitu-
dinală, când informaţiile referitoare la aceleaşi variabile sunt culese în
diferite momente, de la aceleaşi unităţi investigate sau de la altele.
b5 – Selectarea modalităţii de culegere şi sistematizare a
informaţiilor vizează rezolvarea unor aspecte de natură tactică, cum
sunt: definirea conceptuală şi operaţională a variabilelor cercetate,
precum şi clasificarea lor (dependente sau independente), stabilirea
modului de măsurare a variabilelor cu ajutorul scalelor metrice sau
nemetrice; alegerea metodelor de culegere şi sistematizare a informa-
ţiilor provenite pe căi de bază (investigarea unor surse statistice, cerce-
tare directă, experimente de marketing); definirea instrumentelor de
culegere a informaţiilor şi a programului de desfăşurare a cercetării.
b6 – Strângerea informaţiilor se referă la aspectul organizatoric
şi la metodele utilizate: cine preia datele, unde, când şi cum se va
realiza acest lucru.
b7 – Preluarea şi prelucrarea informaţiilor urmăreşte aduce-
rea în forma în care se poate trece la analiză şi interpretare. Se
realizează, mai întâi, combinarea datelor într-o bază de date, în formă
matricială. După ce datele au fost compilate, se corectează erorile
produse în timpul transferului şi se face o evaluare a calităţii lor din
punct de vedere al reprezentativităţii şi al validităţii. Tot în această
etapă, se face o descriere a datelor, folosindu-se indicatori statistici
precum şi metode grafice. Se construieşte apoi baza finală de date care
va servi pentru analiza detaliată a acestora.
b8 – Analizarea şi interpretarea informaţiilor, proces complex
ce se realizează apelându-se la metode cantitative şi calitative. Acestea
trebuie alese cu mult discernământ, astfel încât să se valorifice la
maximum baza informaţională existentă şi să se reducă la minim
erorile ce pot duce la denaturarea rezultatelor. În esenţă, în această
fază se urmăreşte găsirea unui răspuns, cu o fundamentare ştiinţifică,
pentru fiecare ipoteză avansată la începutul cercetării;
b9 – Redactarea studiului şi elaborarea concluziilor, presupu-
nând prezentarea succintă a scopului, obiectivelor şi metodologiei

82
cercetării, a rezultatelor cercetării în concordanţă cu obiectivele şi
ipotezele urmărite, stabilindu-se relevanţa lor asupra procesului deci-
zional. De asemenea, se elaborează sugestii şi direcţii de îmbunătăţire
ce vor face obiectul unei cercetări ulterioare.
În ceea ce priveşte principiile progozării în cadrul economiei
de piaţă, cele mai semnificative pot fi considerate următoarele:
Precizarea orizontului de dezvoltare dorit şi finalizabil,
pornind de la scenariile alternative capabile să condiţioneze dezvol-
tarea pe termen mediu şi lung;
Minimizarea incertitudinilor şi a riscurilor privind perspec-
tiva dezvoltării, ca bază a utilizării eficiente a resurselor umane şi
financiare;
Evaluarea „preţului dezvoltării” prin analiza raportului „cost
– eficienţă”;
Urmărirea cerinţelor exprimate de piaţă şi verificarea corec-
titudinii prognozei, în funcţie de gradul de satisfacere a cererii de către
ofertă;
Asigurarea dezvoltării continue prin elaborarea scenariului
general compatibil cu interesul naţional pe termen mediu şi lung.

2.2. Curente de idei sau şcoli reprezentative


Fiind un produs al gândirii şi al experienţei umane, al raţiona-
lităţii deci, dar şi o formă de manifestare a capacităţii omului şi a
societăţii de a întâmpina şi rezolva, cu metode ştiinţifice, problemele
social – economice apărute, previziunea a luat naştere şi s-a dezvol-
tat sub presiunea cerinţelor practicii sociale, devenind într-un timp
relativ scurt un act obiectiv de cunoaştere a realităţilor şi de orientare a
lor în sensul dorit. Prin acumulări sistematice, s-a constituit treptat
într-un sistem teoretic având următoarele componente fundamentale:
♦ Cunoştinţe sistematizate asupra materialului faptic supus
observaţiilor şi a rezultatelor obţinute în urma studierii acestuia;
♦ Ipoteze plauzibile şi credibile despre evoluţia în viitor a
proceselor (fenomenelor) politice, sociale, economice, ecologice, teh-
nologice, educaţionale, demografice ş.a. şi despre gradul de proba-
bilitate al producerii acestora, în funcţie de condiţiile obiective şi de
funcţia - scop;
♦ Concluziile desprinse din generalizarea analizelor – retros-
pective şi prospective - efectuate, exprimate în noţiuni, legităţi şi teorii
confirmate de practică;

83
♦ Metodele folosite, grupate eventual în general valabile şi
particulare, posibil de utilizat doar în explorarea fenomenelor (proce-
selor) de tip repetabil sau ciclic.
De precizat că autonomizarea cercetărilor prospective este un
proces de dată relativ recentă, ca ştiinţă auxiliară a strategiei militare.
Mai precis, din timpul celui de-al doilea război mondial, când Ossip
Kurt Flechtheim avansa termenul de „futurulogie” scoţând în evidenţă
că cercetările prospective nu au caracter univoc, ci se prezintă sub
forma unui evantai de posibilităţi de tip arborescent.
Sub raport istoric, la sfârşitul secolului trecut s-a înregistrat o
adevărată polarizare a gândirii prospective pornind de la criterii
ideologice explicite sau de la principalele particularităţi existente între
elementele logice (legice) şi cele dirijate sau "inventate" ale viitorului
[2,pag.20], respectiv viziunea integratoare (bazată pe legăturile
dialecte dintre procesele sociale, economice, tehnologice şi ecologice)
formând un sistem coerent, unitar şi interconectat, şi viziunea
fragmentară, decurgând din opţiunea între elementele logice,
determinate cu ajutorul modelelor explorative, şi elementele dirijate
puse în valoare cu ajutorul modelelor normative şi al priorităţii celor
trei factori fundamentali ai dezvoltării - sociali, economici şi tehnolo-
gici. Dincolo de opţiunile ideologice partizane, care, în timp, s-au
dovedit a fi sterile şi, deci, sortite eşecului, metoda integratoare a
cercetărilor prospective o reprezintă teoria sistemică. De altfel, după
Conferinţa Internaţională asupra ştiinţei viitorului din Japonia (Kyoto,
1970) se poate vorbi despre un adevărat consens, conturându-se două
tendinţe esenţiale în cercetarea viitorului, şi anume:
A - Din punctul de vedere al opţiunilor între elementele logice
şi cele dirijate utilizate în construirea viitorului, precumpănitor în
cercetarea prospectivă, deosebim:
a1 - Abordarea explorativă, orientată către posibilităţi,
caracterizată de două tendinţe. Una tehnocratică, în care accentul se
pune pe cercetarea noilor direcţii şi mijloace de comunicare şi de
orientare a activităţii - proiectarea dezvoltării sociale, economice,
tehnologice, ecologice ş.a. Cealaltă umanistă, având în centrul
atenţiei omul - cu nevoile, aspiraţiile şi motivaţiile sale - şi anumite
aspecte ale evoluţiilor sociale.
a2 - Abordarea normativă, orientată către nevoi, în care
predomină, de asemenea, două tendinţe. În primul rând, tendinţa
instituţională, având ca protagonişti pe americanii John Peatt şi
Richard Main, care susţin că ştiinţa şi tehnologia sunt chemate să

84
rezolve „problemele criză” apărute la un moment dat, cum ar fi
extinderea urbană, alimentaţia ori prezervarea mediului înconjurător
fizic. În opinia criticilor, această metodă urmăreşte, de fapt,
prelungirea liniară a societăţii prezente în viitor, ceea ce nu se mai
poate accepta. În al doilea rând, tendinţa critică, reprezentată de
austriacul Robert Iungk, de norvegianul Johan Galtung şi de olandezul
Bart von Steenberger, care semnalează primejdia de a se asocia
cercetările prospective doar cu valorile şi interesele ţărilor
industrializate, puţine la nivelul planetei. De altfel, există tot mai mulţi
militanţi ai antiglobalizări care consideră că actuala concepţie asupra
acestui fenomen obiectiv generează pericolul „asfixierii” de către ţă-
rile dezvoltate a celor exportatoare de materii prime. În opinia
acestora, într-o lume din ce în ce mai interdependentă, prăbuşirea
Sudului, unde trăieşte 80% din populaţia globului, va exercita efecte
negative şi asupra ţărilor bogate.
B - Din punctul de vedere al scopurilor prioritare, cercetările
prospective sunt dominate de câteva „şcoli” importante, dintre care
enumerăm:
b1 – Şcoala americană, potrivit căreia demersurile tehnologice
şi economice premerg şi condiţionează proiecţia socială; cercetările
prospective specifice au la bază metode cantitative şi operaţionale,
pragmatice şi utilitariste realizate de instituţii publice, asociaţii,
fundaţii şi universităţi, în cadrul unor programe finanţate de
beneficiar.
b2 – Şcoala europeană, focalizată pe examinarea nevoilor şi a
problemelor reale, precum: adaptarea dreptului şi a structurilor
administrative la arhitectura viitorului; cultura, educaţia permanentă şi
timpul liber; ameliorarea condiţiilor de sănătate; poluarea mediului
fizic; urbanismul şi amenajarea teritoriului ş.a. Este vorba de subiecte
de interes general cercetate în comun şi susţinute financiar, în
principal, de Comunitatea Europeană.
Sub raport conceptual, filozofic, cercetările prospective euro-
pene sunt axate, în principal, pe structurile sociale şi vizează un viitor
eliberat de prezent. Este semnificativă, în acest sens, iniţiativa
Fundaţiei Europene pentru Cultură care a lansat „Programul 2000”,
cuprinzând patru capitole: educarea omului în perspectiva secolului
XXI-lea; ştiinţele sociale şi viitorul omului într-o societate industrială;
urbanizarea şi, respectiv, societatea rurală în anul 2000.
b3 – Şcoala japoneză: reflectă tradiţiile culturale şi concepţia
niponă despre societatea modernă. În încercarea de a concilia

85
tendinţele utopice şi cele pragmatice, teoreticienii japonezi susţin
ideea „societăţii cu reţele multiple”, preconizând adaptarea omului la
tehnologiile potenţiale ale viitorului, ca premisă a participării eficiente
la planificarea şi înfăptuirea transformărilor sociale. O viziune
optimistă, să recunoaştem, care presupune un mediu informaţional
explicit şi transparent.
C – Din punct de vedere istoric, adică al evoluţiei în timp a
conceptului, deosebim patru etape distincte:
c1 - Etapa I (1910 - 1920), când s-au conturat o serie de
principii şi metode de conducere, bazate pe studiul sistematic al
organizării muncii, pentru a obţine rezultate maxime cu minimum de
eforturi;
c2 - Etapa a II a (1930 - 1940), caracterizată de conceperea unor
structuri organizatorice predominante, având la bază forme de decizie
şi de supraveghere pe trepte ierarhice: delegarea atribuţiilor şi chiar a
autorităţii spre palierele inferioare ale ierarhiei;
c3 - Etapa a III a (1940 - 1960), caracterizată de conducerea
prin obiective, bazată pe analize organizatorice şi de previziune vizând
orientarea motivaţiei şi a comportamentului oamenilor în direcţia
atingerii abiectivelor prestabilite;
c4 - Etapa a IV a (după 1960), catracterizată de eforturi
consacrate fundamentării teoriei generale a ştiinţei conducerii, în
concordanţă cu exigenţele societăţii moderne, informatizate, ale
dezvoltării durabile sau sustenabile.
Şi în România au existat preocupări remarcabile în domeniu, atât
înainte cât şi după decembrie 1989. Astfel, în rândul personalităţilor
care au explorat subiectul lăsându-ne studii remarcabile putem
menţiona pe: Grigore Moisil, Mihai Drăgănescu, Mihai Botez, Mircea
Maliţa, Walter Roman, Pavel Apostol, Aurel Nanu, Ioan Ursu,
Cristofor Simionescu ş.a., iar dintre instituţii: Academia Română,
Universitatea, Politehnica şi Academia de Studii din Bucureşti,
Universităţile din Cluj - Napoca, Iaşi şi Timişoara.
În concluzie, cunoaşterea relativă a viitorului şi demersul de a-l
orienta în folosul omului reprezintă modalitatea prin care societatea
încearcă să se pregătească pentru a înfrunta neprevăzutul, iar
informaţiile obţinute pun în evidenţă un adevăr de maximă
generalitate: conexiunile informaţionale şi raporturile de condiţionare
reciprocă din interiorul şi dintre entităţile care formează sistemul om -
natură - societate (fig.2.1) impun noi cerinţe şi exigenţe în activitatea

86
de transformare a resurselor disponibile în ramuri şi servicii necesare
consumului individual şi social.

Factori de mediu,
fizici şi biologici

Procese naturale Procese social - economice

Fig. 2.1.

Cunoştinţele acumulate timp de secole şi de milenii permit


extinderea criteriilor de optimalitate care jalonează activitatea de
producţie propriu-zisă şi celelalte momente ale demersului (piaţa
spre exemplu). Numitorul comun al coerenţei este managementul
practicat, inducând concepte cu o evoluţie tot mai dinamică, din care
rezultă anumite nuanţe în perceperea binoamelor prognoză – mana-
gement, prognoză - piaţă, aspecte ce urmează să fie examinate în
continuare.

2.3. Gândirea prospectivă - condiţie obligatorie nu şi suficientă


însă, a managementului strategic sau al schimbării
Sub raportul conţinutului, economia sau ştiinţa economică are
două înţelesuri: a) ansamblul activităţilor umane desfăşurate în sfera
producţiei, repartiţiei schimbului şi consumului de bunuri materiale şi
de servicii, legate prin fluxuri informaţionale şi decizionale; b) ştiinţa
administrării anumitor resurse şi mijloace limitate şi cu utilizări
alternative, în scopul satisfacerii unor necesităţi vitale ale oamenilor
şi societăţii, manifestând accentuate tendinţe de creştere şi diversi-
ficare.
Utilizarea adecvată a resurselor naturale, umane şi financiare de
care dispune o ţară la un moment dat a preocupat constant pe
teoreticieni şi practicieni, în ultima categorie fiind incluse persoanele
cu responsabilităţi publice, social-politice, întreprinzătorii sau
deţinătorii de capital. Studiile efectuate şi opiniile exprimate au
87
contribuit la formarea, în timp, a unui corpus de cunoştinţe speciali-
zate denumite ştiinţa conducerii sau managementul, care ajută să
înţelegem mai bine mecanismele de organizare şi de funcţionare ale
economiei. În acest context, economia naţională este asimilată cu un
mecanism complex alcătuit dintr-o mulţime de agenţi economici,
subramuri şi ramuri, de instituţii administrativ teritoriale legate prin
conexiuni şi fluxuri de interdependenţă induse şi accentuate de
diviziunea socială şi economică a muncii, în plan intern şi
internaţional. Cu alte cuvinte, pentru ca un agent economic sau o
ramură industrială să-şi poată desfăşura activitatea în condiţii normale
este necesar ca celelalte componente ale economiei naţionale să-i
furnizeze mijloacele de producţie utile şi să-i absoarbă produsele,
realizându-se astfel circuitul continuu al reproducţiei [1,pag.42]. Iată
doar câteva dintre raţiunile care solicită şi chiar impun necesitatea de a
se asigura ordonarea şi orientarea dezvoltării economice şi sociale.
De fapt, societatea omenească nu este doar un sistem complex şi
dinamic, urmărind realizarea de bunuri şi de servicii solicitate de
piaţă, ci şi o civilizaţie cu valori spirituale originale, cu norme şi reguli
de funcţionare precise. Astfel, apelând la cunoştinţele econometrice,
se poate sintetiza activitatea generală desfăşurată cu ajutorul
sistemului de ecuaţii:
⎧Vn = C + I

⎨E = Vn − C 2.2
⎪E = I

În care Vn reprezintă venitul naţional, C - cheltuielile pentru consum,
E - acumulările sau economiile şi I - cheltuielile pentru dezvoltare.
Dacă Vn = C + I, iar E= I înseamnă că cererea şi oferta se află în
echilibru, asigurând ocuparea resurselor umane. Apariţia dezechili-
brului între E şi I, generat de lipsa cererii, determină apariţia
şomajului, posibil de înlăturat prin încurajarea şi stimularea investi-
ţiilor. Depăşirea acestui impas, chiar şi în economia de piaţă,
presupune intervenţia puterii politice sub diferite forme: lansarea de
comenzi proprii, legislaţie fiscală şi monetar - financiară, reglemen-
tarea creditului şi a dobânzii ş.a.
Cum societatea este producătoarea, dar şi consumatoarea
bunurilor şi serviciilor, precum şi o civilizaţie având caracteristici şi
valori spirituale originale, apare cerinţa de a explora şi cunoaşte
structura şi starea sistemului examinat, mai cu seamă când acesta
este de tip deschis şi, deci, supus influenţelor aleatoare provenind din

88
mediul ambiant. Demersul fundamental al previziunii economice
constă în identificarea şi cunoaşterea sarcinilor, a corelaţiilor şi a
transformărilor care au loc într-un orizont de timp viitor, la nivel
micro, macro sau mondial (fig.2.2), între care există fluxuri logice de
tipul mijloace → scopuri → obiective [22,pag.137].

Mijloace Scop Obiective

Cuantificare Sensuri (direcţii) de evoluţie


Identificare şi
Analize precizare Corelaţii

Structuri Transformări

Fig. 2.2.
Previziunea s-a structurat şi autonomizat în timp, reflectând
evoluţia gândirii şi a practicii social - economice, ale ştiinţei comuni-
cării în general.
De îndată ce corelaţia produs - piaţă – concurenţă devine mai
strânsă se înregistrează şi nevoia de informaţie mai relevantă pentru
luarea deciziei [29,pag.58], imprimând un caracter prospectiv
conducerii activităţilor, concomitent cu antrenarea de schimbări
esenţiale în condiţiile şi în cerinţele de viaţă ale oamenilor, în
tehnologie şi în forţele de producţie (fig.2.3,a). Altfel spus, procesul
de conducere are două structuri de elemente: unele raţionale şi
deterministe, previzibile, induse de raportul cauză – efect, şi altele
întâmplătoare şi stochastice, datorate acţiunii unor factori
conjuncturali greu de prevăzut în momentul fundamentării deciziilor
şi proiectelor. Este de domeniul evidenţei, de asemenea, că,
previziunea relevă pregnant gândirea şi experienţa umană manifestate
în cunoaşterea şi orientarea realităţilor în direcţia dorită (fig.2.3,b).
Cercetări relativ recente, pun în valoare proporţia optimă a timpului
afectat de manageri îndeplinirii funcţiilor: 36% pentru previziune
(Tp), 25% pentru organizare (To), 16% pentru coordonare (Tcoord),
12% pentru antrenare (Ta) şi 11% pentru control (Tc). Corelaţia dintre
timpul afectat diferitelor atribute este:
Tp + To > Tcoord + Tc + Ta 2.3

89
Fapte (economice)
empirice sau practice
Coordonarea

Teoria Metodologia Obiective


economică (ştiinţifică) Organizarea
economică Prevederea urmărite

Probleme
Controlul
economice studiate

a b
Fig. 2.3.
Dacă timpul afectat previziunii şi organizării este preponderent,
înseamnă că funcţionarea agentului economic se încadrează în parametri
normali. De altfel, performanţele superioare [13, pag.27] înregistrate în
ţările prospere ale globului sunt proporţionale şi sinonime cu
preocuparea sistematică în domeniul previziunii, al orientării evoluţiilor
în viitor, desfăşurate după o anumită logică (fig.2.4).
M
O 1. Scopul (obiectivul) fundamental
D
U
2. Căi
L
8. Reconsiderări
U
L 3. Mijloace pe parcurs
I
M 4. Necesităţi (cerere solvabilă)
O
D 6. Echilibrare
U
L 5. Resurse (ofertă disponibilă)
U
L Reglarea

II 4-5. În avans (iniţială) 8-9. Pe parcurs

7. Desfăşurarea 9. Eliminarea
acţiunii perturbărilor
Fig. 2.4
90
Din analiza schemei se observă că, mecanismul de reglare,
corespunzând activităţilor viitoare, previzionale deci, acţionează atât în
avans (ex-ante) când se vizează proiectarea componentelor acţiunii
viitoare şi a corelaţiilor dintre acestea, cât şi retroactiv (ex-post), prin
reconsiderarea elementelor modulului I, ca urmare a efectelor produse
de fenomenele neprevăzute iniţial, pentru a fi eliminate eventualele
perturbări generate de factori aleatori sau întâmplători. De aceea, rolul
managerilor este acela de a lua decizii şi de a stabili priorităţile necesare
în procesul de realizare, la timp şi în condiţii de calitate, a scopului
(obiectivului) urmărit. Astfel, după ce o perioadă îndelungată analiza a
fost dominată de viziunea liniară, statică, mecanicistă, începând cu a
doua jumătate a secolului abia încheiat, au apărut perspective nebănuite
pentru cunoaşterea, interpretarea şi proiectarea dezvoltării social-
economice. Acum, există posibilitatea reală de a cunoaşte şi influenţa
sau orienta starea viitoare a evenimentelor şi fenomenelor (proceselor)
în concordanţă cu modificările survenite în percepţia consumatorilor,
vis-a-vis de „starea” societăţii şi a naturii (fig.2.5).
Mediul ambiant

INFORMAŢII DESPRE:
- starea din trecut
- starea din prezent a
sistemului
Evoluţie virtuală Evoluţie potenţială
(trecut şi prezent) logică (viitor)

Evoluţii probabile

Stări posibile şi dezirabile

Modelare şi simulare

Decizie (alegerea variantei optime)

Fig. 2.5
91
Analiza deciziilor este un procedeu logic de evaluare a factorilor
de influenţă, posibil de structurat în trei faze principale: deterministă,
probabilistă şi experimentală. Cum previziunea nu este un scop în
sine, ci are menirea de a sprijini fundamentarea strategiilor dezvoltării
şi, pe această bază, stabilirea politicii de urmat pe o perioadă anume,
adică predeterminată (bugete de venituri şi cheltuieli; nivel al produc-
ţiei; aprovizionarea cu materie primă; asigurarea pieţelor de desfacere
ş.a.), înseamnă că analiza se efectuează la nivelul structurilor micro
şi macrosociale, abordate funcţional (cantitativ), prin prisma cauza-
lităţii care-i determină comportamentul structural (calitativ). Pentru a
exemplifica, analizăm cazul sistemului de producţie de tip cibernetic,
în care variabilele X, Y, Z şi U sunt observabile şi controlabile, iar
funcţionarea are la bază reglarea şi autoreglarea (fig. 2.6.).

Sd Si Se
U – U' decizii decizii X Y
+ informaţii date Z(t)

D
Δu
V

Fig. 2.6
Semnificaţia variabilelor este următoarea:
U = mulţimea scopurilor; realizarea planului de producţie în
valoare netă sau fizică;
U’ = scopuri corectate; nivelul îndeplinirii planului stabilit;
fundamentarea deciziilor de reaprovizionare, de reprogramare (a ter-
menelor şi cantităţilor, a livrărilor în avans etc.);
D = mulţimea deciziilor adoptate; stabilirea programului de
aprovizionare, de producţie şi de desfacere;
X = mulţimea intrărilor; programarea producţiei pe secţii,
ateliere, linii tehnologice, locuri de muncă;
Z = mulţimea stărilor; gradul de ocupare a capacităţilor,
stocurile de materii prime, producţia neterminată ş.a.;
Y = mulţimea ieşirilor; producţia realizată valoric sau fizic şi
sortimental.
Între aceste mărimi există condiţionări cauzale şi de coordonare
(supra şi subordonare).
92
Orice sistem real, economic sau tehnologic, de sănătate sau
educaţional, este caracterizat de anumite valori sau mărimi abstracte:
în raport cu mediul interior sau cu el însuşi, de structură, stare şi
dinamică (transformare în timp); în raport cu mediul ambiant sau
exterior, de intrări, ieşiri, comportare şi funcţii.
a – Structura sistemului înglobează mulţimea elementelor
componente [e1, e2,..., en] şi a relaţiilor dintre acestea [r1, r2,..., rm],
posibil de exprimat matematic prin intermediul notaţiei: S = [E, r]
Evoluţia sistemului examinat depinde de structura acestuia, ca
urmare a faptului că acţiunea mediului exterior asupra sa se exercită în
moduri diferite, în funcţie de ordinea interioară a elementelor
componente şi de specificul interdependenţei dintre acestea.
Interacţiunea structură – funcţie este organică, dialectică, în
sensul că structura influenţează funcţionarea sistemului, după cum şi
funcţionarea sistemului modifică structura;
b – Starea sistemului (Zt) exprimă nivelul mărimilor ce
caracterizează structura sistemului la un moment dat t;
c – Dinamica reprezintă trecerea de la un moment la altul al
stării, respectiv de la Zt la Zt+1;
În tratarea explorativă, decizia la momentul t, notată cu dt, se
ia ţinând seama de stările anterioare ale sistemului analizat Z0,
Z1,...,Zt. Efectul asupra sistemului constă în schimbarea stării acestuia:
de la starea Zt dinaintea deciziei se ajunge la starea Zt+1 > Zt, după ce
s-a adoptat decizia (d) [16, pag.79]. În tratarea normativă, decizia la
momentul t, se adoptă ţinând seama de starea finală a sistemului, con-
siderată dată, respectiv ZN. În acest caz, simularea unei decizii antre-
nează cunoaşterea tuturor deciziilor şi a stărilor ulterioare simulate.
d – Intrările (X) şi, respectiv, ieşirile (Y) exprimă conexiunile
dintre sistemul analizat şi mediul său ambiant, marcând acţiunea
reciprocă: mediu → ← sistem.
e – Comportarea reprezintă totalitatea acţiunilor sistemului,
concretizată în modificarea ieşirilor ca urmare a schimbării intrărilor
în procesul atingerii obiectivelor stabilite, sau a funcţiei specifice a
sistemului.
Cunoaşterea (şi conducerea) optimală a sistemelor reale presupune
utilizarea unor modele matematice apte să descrie trăsăturile de funda-
mentare ale sistemului examinat, cu precădere comportamentul acestuia.
f – Funcţiile interne, adică modul concret de modificare a
componentelor vectorului de stare (Zt) sub acţiunea fluxurilor de
intrare.

93
Dacă la abordarea structurală se introduc notaţiile U, D şi V,
respectiv mulţimea scopurilor sau a utilităţii activităţii, a deciziilor şi a
conexiunilor indirecte:
{
U = u1 , u 2 ,..., u p }
D = {d1 , d 2 ,..., d r } 2.4
V = {r1 , r2 ,..., rm }
rezultă că relaţiile dintre mulţimile generale sunt date de funcţii având
forma:
f1 : U × D → D , decizia este funcţie de scopul propus şi de deciziile
anterioare;
f 2 : D → X , intrările subsistemului de execuţie Se sunt date de
decizia adoptată de subsistemul de conducere Sd;
f3 : X × Z → X
f4 :Z → Y

În cazul în care scopul se realizează în funcţie de ieşire, sistemul


are un feed-back pozitiv ori negativ. Dacă se presupune că fiecărui
element al mulţimii carteziene ZxY i se asociază o valoare v, iar
aceasta determină o valoare corectivă Δu = U’, modificând scopul
iniţial, atunci se pot defini următoarele funcţii:
f5 : Z × Y → V
f 6 : V → U'

2.4. Previziunea şi piaţa – categorii valorice compatibile


şi complementare
Deşi aparenţele lasă să se întrevadă anumite diferenţe, cele două
entităţi – abstractizare a realităţii – au la bază aceeaşi logică şi
aceleaşi criterii de optimalitate. În terminologia matematică, funcţia
lor explicită este compusă din variabile previzibile sau deterministe,
potrivit binomului cauză – efect, şi variabile imprevizibile, induse de
factori conjuncturali. Spre exemplu, studiile prospective pornesc de la
realităţile sociale, economice şi ecologice înglobând şi manifestarea
mecanismului pieţei, respectiv pun de acord resursele cu nevoile,
adică desfacerea produselor şi a serviciilor cu trebuinţele individuale
şi sociale. Altfel spus, reglementează nivelul producţiei, strategiile şi
94
planurile. Urmărind dezvoltarea ramurilor şi a economiei naţionale,
atrag atenţia agenţilor economici şi instituţiilor financiar – bancare
asupra disproporţiilor şi a dezechilibrelor dintre cererea şi oferta
agregate, a principalelor tendinţe ivite în evoluţia evenimentelor şi a
fenomenelor (proceselor), ambele aspecte exprimate cu ajutorul
indicatorilor cantitativi şi calitativi (vor fi analizaţi în capitolul al
patrulea), ai ordinului de prioritate şi al variantelor posibile de
soluţionare. De precizat că, rolul indicativ al planului [31] asigură
posibilitatea unor modificări ulterioare în funcţie de ciclicitatea
proceselor economice şi de cerinţa adaptării la exigenţele diviziunii
internaţionale a muncii. Prin urmare, piaţa nu poate ignora sau exclude
demersul logic specific analizei prospective ci, dimpotrivă,
accentuează conexiunile dintre fluxurile informaţionale specifice
acestora, completându-se şi potenţându-se reciproc.
Având în vedere că, piaţa oferă anumite indicii producătorilor şi
consumatorilor, însă acestea sunt fie insuficiente, fie tardive,
cercetătorii şi-au pus întrebarea justificată dacă nu cumva, alături de
procesele de autoreglare întâlnite în economia reală, în care se
încadrează şi piaţa, ar trebui să existe şi elemente de reglare
conştientă, capabile să reducă amplitudinea oscilaţiilor şi să asigure
stabilitatea sau funcţionarea normală a sistemului analizat, în special,
eliminarea discrepanţelor flagrante între costuri şi preţuri (între
acestea şi puterea de cumpărare a beneficiarilor), între cerere şi ofertă.
Sub raportul capacităţii de a se schimba, sistemele sunt de trei
categorii: autoreglabile (sistemele îşi schimbă indicatorii pentru a se
adapta la condiţiile externe, fără a-şi modifica însă structura şi
conexiunile dintre elemente, cum se întâmplă cu formarea preţurilor
pieţei în funcţie de cerere şi ofertă); auto-organizatoare (sistemul se
adaptează la mediul exterior, schimbându-şi structura şi, deci, cone-
xiunile între elemente; sistemul cu autoorganizare este şi autoreglabil,
nu şi invers însă); autoinstruibile – îşi pot schimba criteriile şi
regulile de adaptare a soluţiilor; între criterii întâlnim eficienţa,
caracterul opţional ş.a., specifice şi prognozelor.

2.4.1. Autoreglarea sau orientarea spontană


Legile economiei de piaţă, cu precădere confruntarea între cerere
şi ofertă sau, mai general, între posibilităţi şi nevoi, stau la baza
mecanismului de autoreglare a activităţii sociale. Pornind de la
definiţia clasică, potrivit căreia piaţa exprimă relaţiile economice
între oameni, desfăşurate într-un anumit spaţiu, în cadrul cărora
95
se confruntă cererea şi oferta, se formează preţurile şi au loc acte
de vânzare – cumpărare, se observă că, în societatea contemporană,
piaţa nu constituie doar locul unde se desfăşoară tranzacţiile
comerciale, ci evidenţiază un sistem de relaţii şi de conexiuni între
părţile componente dezvăluind concordanţa dintre nivelul şi
structura producţiei, pe de o parte, şi nivelul şi structura cererii
solvabile, pe de alta [5, pag.41]. Cu excepţia economiei naturale, în
care bunurile create erau folosite pentru consumul propriu al
producătorului, în economia de schimb (în care piaţa joacă rolul
hotărâtor în reglarea economiei) şi în economia de piaţă,
concurenţială, generată de ordinea diviziunii muncii, de specializarea
producătorilor, de amplificarea şi diversificarea nevoilor, activitatea
economică se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare
virtuţile pieţei, în special faptul că raportul dintre cerere şi ofertă
determină principiile şi ordinea de prioritate în alocarea şi utilizarea
resurselor disponibile fie ele materiale, umane, financiare ori
informaţionale [25]. De aceea, se impune analizarea ambilor termeni
ai ecuaţiei, şi anume cererea şi oferta.
A – Conţinutul şi elasticitatea cererii sau trebuinţelor
satisfăcute prin intermediul pieţei. În esenţă, cererea reprezintă
cantitatea totală dintr-o marfă dorită ce poate fi cumpărată de
cineva într-o perioadă de timp şi la un preţ dat. Ca urmare,
cunoaşterea elasticităţii cererii – ca expresie a sensibilităţii acesteia la
modificarea cu o unitate absolută ori procentuală a preţului sau a altei
condiţii – prezintă o importanţă aparte pentru precesul decizional,
întrucât, în ipoteza practicării de preţuri mai scăzute, maximizarea
profitului este posibilă numai dacă cererea este elastică. Curba cererii
(fig.2.7,a) arată relaţia între preţ şi cantitatea cerută, păstrând
constante celelalte condiţii.
Preţ P

P0 P2
P1 P1
P2
P3 P0
Cantitate
Q0 Q1 Q2 Q3 Q0 Q1 Q2
a b
Fig. 2.7
96
Ca volum, structură şi nivel al trebuinţelor de consum, cererea se
schimbă de la o perioadă la alta, are caracter dinamic adică, factorii
de influenţă fiind nevoile, venitul şi preţul. Altfel spus, elasticitatea
cererii este, de fapt, sensibilitatea sa la variaţia preţului sau a
venitului, intensitatea modificărilor respective măsurându-se prin
coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ sau de venit, cu
ajutorul relaţiilor [15, pag.49]:
Q1 − Q0 P1 − P0 ΔQ ΔP
a) Cce = : = : 2.5
Q0 P0 Q0 P0

în care Q1 şi Q0 exprimă cererea din perioada curentă şi, respectiv,


anterioară; P1 şi P0 – preţul din perioada curentă şi cea precedentă; ΔQ şi
ΔP – variaţia sau modificarea cererii şi a preţului pentru un anumit produs.
ΔQ
b) Cce = − % 2.6
ΔP

în care ΔQ şi ΔP reprezintă variaţia, în procente, a cererii şi, respectiv,


a preţului.
Din câte se observă, coeficientul de elasticitate în raport cu
preţul este negativ, deoarece dacă preţul creşte cererea se diminuează,
iar raportul dintre două semne diferite este negativ.
În funcţie de preţ, se disting mai multe categorii de cerere, şi
anume: cerere elastică sau supraunitară (cererea creşte dacă preţul
scade, astfel încât volumul valoric al vânzărilor (produsul dintre
cantitate şi preţul unitar) se amplifică); cererea cu elasticitate unita-
ră, egală cu 1 (cererea creşte dacă preţurile scad, însă volumul valoric
al vânzărilor rămâne aproximativ acelaşi); cererea perfect elastică (în
situaţia în care, la un nivel dat al preţului cererea creşte continuu);
cererea inelastică sau subunitară (cererea creşte odată cu scăderea
preţului, dar volumul vânzărilor scade); cererea perfect inelastică sau
insensibilă la variaţiile preţului (variaţiile de preţ sunt însoţite şi de
alte fenomene ale evoluţiei cererii, cum ar fi: preţul mărfurilor conexe,
veniturile consumatorilor, numărul, structura şi nivelul de instrucţie al
populaţiei, preferinţele consumatorilor, anticiparea evoluţiei viitoare a
cererii); cererea atipică. Excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile
în care cererea de mărfuri evoluează în acelaşi sens cu preţul, sunt
generate de efecte multiple: a) efectul Robert Giffen, potrivit căruia,
scăderea preţurilor bunurilor inferioare şi, deci, creşterea venitului
real, sunt însoţite de diminuarea cererii în favoarea produselor de calitate
97
⎧ ΔQ ΔP
⎪Q 〉 P
⎨ 0 0 2.7
⎪ c
⎩Ce 〉1

⎧ ΔQ ΔP
⎪Q = P
⎨ 0 0 2.8
⎪ c
⎩C e = 1

⎧ ΔP
⎪P =0
⎨ 0 2.9
⎪ c
⎩Ce → ∞

⎧ ΔQ
⎪Q = 0
⎨ 0 2.10
⎪ c
⎩Ce = 0

superioară, b) efectul de anticipare din partea cumpărătorului,


c) efectul de venit nul, la bunurile foarte scumpe, de lux, d) efectul
de ostentaţie şi snobism, e) efectul informării incomplete şi f)
efectul produselor nesubstituibile. In aceste cazuri, curba cererii se
comportă neobişnuit, devine regresivă la capătul superior al curbei
(fig.2.8,a), cererea sporeşte când preţul creşte sau când curba devine
regresivă la capătul inferior (fig.2.8,b), iar cererea scade atunci când
preţul scade.

P
P2 P

P1 Cerere tot mai mică,


Cerere tot mai mare,
la preţuri tot mai mici
la preţuri tot mai mari
P1
P2
0 Q 1 Q2 Q Q2 Q1

a b

Fig. 2.8
98
B – Conţinutul şi elasticitatea ofertei, care în general,
reprezintă cantitatea maximă dintr-o marfă valorificată într-o
perioadă determinată de timp, la un anumit nivel de preţ. Desigur,
cantitatea vândută poate fi diferită de cea oferită. Prin însumarea
cantităţilor oferite la acelaşi preţ de către toţi vânzătorii rezultă oferta
de piaţă. Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în
cadrul căreia aceasta evoluează în acelaşi sens cu preţul. Dinamica
ofertei de mărfuri depinde de mai mulţi factori, cei mai importanţi
fiind: evoluţia cererii de bunuri şi servicii, disponibilitatea factorilor
de producţie sau randamentul economic, costul de producţie, preţul de
vânzare, posibilitatea de stocare a bunurilor şi costul stocării ş.a.
Curba ofertei reflectă relaţia existentă între preţurile pieţei şi
cantităţile pe care producătorii le oferă spre vânzare (fig.2.7,b), reacţia
ofertei la modificările de preţuri sau coeficientul de elasticitate a
ofertei, calculându-se prin raportarea modificării cantităţilor oferite
(ΔQ) la modificarea preţului de vânzare (ΔP):
⎧ o Q1 − Q0 P1 − P0 ΔQ ΔP
⎪⎪Ce = Q :
P0
= :
Q0 P0

0 2.11
⎪Co = ΔQ 0
⎪⎩ e ΔP 0
În funcţie de reacţia la modificarea preţurilor, distingem mai multe feluri de
oferte, similar cererii: oferta elastică (se manifestă atunci când variaţia
ofertei este mai mare decât cea a preţului); oferta cu elasticitate unitară
(are loc atunci când variaţia ofertei este egală cu variaţia preţului);
oferta perfect elastică (la un nivel dat al preţului, cantitatea oferită
creşte continuu, tinzând spre infinit, variaţia preţului este zero); ofertă
inelastică (modificarea ofertei este mai mică decât modificarea
preţului); oferta perfect inelastică sau perfect rigidă (nu se modifică
la orice variaţie a preţului).
⎧ ΔQ ΔP
⎪Q 〉 P
⎨ 0 0 2.12
⎪ o
⎩Ce 〉1

⎧ ΔQ ΔP
⎪Q = P
⎨ 0 0 2.13
⎪ 0
C
⎩ e = 1

99
⎧ ΔP
⎪P =0
⎨ 0 2.14
⎪ o
⎩Ce → ∞

⎧ ΔQ ΔP
⎪Q 〈 P
⎨ 0 0 2.15
⎪ 0
⎩Ce 〈1
Echilibrul pieţei reflectă situaţia în care, cantităţile ofertei şi ale
cererii sunt egale, la preţul pieţei, respectiv când vânzătorii şi
cumpărătorii sunt satisfăcuţi. Echilibrului pieţei îi corespunde forma-
rea cantităţii de echilibru (Qe) şi a preţului de echilibru (Pe). Spre
exemplu, în cazul a cinci produse – A, B, C, D, E, având preţul,
cererea şi oferta cunoscute (tabelul 2.1), avem următoarea dinamică a
cererii şi ofertei (fig.2.9,a).
Tabelul 2.1
Produse Unităţi de măsură Diferenţă între Presiune
Preţ Cerere Ofertă ofertă şi cerere asupra
(buc) (buc) (m ) preţurilor
A 10 18 36 +18 scădere
B 8 20 32 +12 scădere
C 6 24 24 echilibru neutru
D 4 30 14 -16 creştere
E 2 40 7 -33 creştere

O1 O0 O2
P P E1
ofertă
Pe 1

10 E0
8 E Pe 0 E2
Pe
Pe cerere
4 cerere 2

2
Q
0 10 20 Qe 30 40 50 0 Qe 1
Qe 0
Qe 2
Q
a b
Fig. 2.9
100
Intersecţia celor două curbe indică punctul de echilibru (E), în
care cererea este egală cu oferta, formând preţul de echilibru (Pe) şi
cantitatea de echilibru (Qe). Echilibrul pieţei se schimbă în funcţie de
variaţia cererii şi a ofertei. În cazul variaţiei ofertei (presupunând
cererea constantă) există două situaţii: dacă oferta scade, punctul de
echilibru se deplasează în sus, iar curba ofertei se deplasează spre
stânga şi preţul de echilibru creşte; dacă oferta creşte, punctului de
echilibru îi corespund un preţ de echilibru (Pe) mai mic şi o cantitate
de echilibru (Qe) mai mare, deplasând curba ofertei spre dreapta
(fig.2.9,b).

P C0 C1 C2 O0 O1 O2
oferta P
Pe 1 E1
Pe Eo
0 E0 E1 E2
E2 Pe
Pe 2

Q
0 Qe Qe Qe 0 Qe 0
Qe 1
Qe 2
1 0 2

a b
Fig. 2.10
În cazul variaţiei cererii (presupunând oferta constantă) există
de asemenea, două situaţii: dacă cererea sporeşte (veniturile familiei
sporind determină ridicarea sensibilă a cererii), curba respectivă se
deplasează spre dreapta în sus, crescând cantitatea de echilibru (Qe ) şi 1

preţul de echilibru (Pe ), iar dacă cererea se micşorează, atunci are


1

loc scăderea cantităţii de echilibru (Qe ) şi a preţului de echilibru


2

(Pe ), aşa după cum se observă şi în grafic (fig.2.10,a).


2

În economia reală, echilibrul pieţei se schimbă în condiţiile în


care oferta şi cererea se pot modifica simultan în acelaşi sens, sau în
sensuri diferite, în aceeaşi proporţie ori în proporţii diferite. Astfel, în
ipoteza în care, oferta şi cererea cresc în aceeaşi proporţie, sporeşte
cantitatea de echilibru, fără a se modifica preţul de echilibru
(fig.2.10,b).
101
În eventualitatea în care, oferta şi cererea se micşorează în
aceeaşi proporţie, preţul de echilibru nu se modifică, iar cantitatea de
echilibru se micşorează (fig.2.11). Interacţiunea dintre cerere şi ofertă
reprezintă un proces de ajustare reciprocă, prin care se realizează o
anumită coordonare a pieţei, formându-se preţurile. De asemenea,
relaţia dintre preţ şi cerere–ofertă implică luarea în consideraţie atât a
dependenţei cererii şi ofertei de variaţiile de preţ, cât şi a relaţiei
inverse, în sensul că, raportul dintre cerere şi ofertă este cel care
determină preţul. Prin urmare, preţul variază în raport direct
proporţional cu cererea şi invers proporţional cu oferta, evidenţiind o
interrelaţie: dacă sporirea cererii duce la creşterea preţului, urcarea
acestuia peste un anumit punct determină scăderea cererii, a puterii de
cumpărare; dacă ridicarea ofertei atrage după sine scăderea preţurilor,
atunci acesta determină restrângerea ofertei.
C2 C1 C0 O2 O1 O0
P

E2 E1
Pe

0 Qe 2
Qe 1
Qe 0
Q

Fig. 2.11

2.4.2. Reglarea dirijată sau conştientă


Capitolul anterior evidenţiază postulatul potrivit căruia, înfăp-
tuirea funcţiilor pieţei depinde de autonomia de decizie a agenţilor
economici, privaţi ori publici. Rezultă, de asemenea, că alături de
autoreglarea activităţii economice, există şi mecanisme de reglare
controlată sau dirijată, manifestată prin:
A – Orientarea, cu ajutorul prognozelor şi al planurilor
dezvoltării a sistemelor importante ale societăţii, precum: cercetarea
ştiinţifică, educaţia şi învăţământul, cultura şi arta, sănătatea ş.a.;

102
B – Orientarea activităţii ca urmare a intervenţiei, sub
multiple forme, a statului în economie, respectiv participarea directă
şi indirectă a autorităţilor publice, centrale şi locale, la rezolvarea
problemelor sociale şi economice, cu ajutorul unor instrumente sau
mijloace specifice. Obiectivul urmărit este asigurarea funcţionării
economiei naţionale, diminuarea şomajului şi inflaţiei, mărirea puterii
de cumpărare a populaţiei ş.a. Rolul statului nu se poate limita la
funcţia de simplu garant al legii şi ordinii, deoarece prin politica
bugetară, fiscală, monetară, de credit şi de investiţii poate contribui la
reglarea directă şi indirectă a activităţii economice. Aşa cum sublinia
Michel Albert [2, pag.99], odată cu trecerea la etapa „capitalismului
supravegheat de stat”, autoritatea publică trebuie să corecteze excesele
pieţei, să tempereze violenţele, să pună stavilă arbitrarului şi
inechităţii pieţei libere, să se manifeste drept protector al păturilor
defavorizate. Implicarea statului în economie se manifestă sub mai
multe forme, şi anume [11, pag.101]:
b1 - Afirmarea statului ca producător şi consumator, fie prin
poziţia de proprietar al unor anumite activităţi (servicii publice, bănci,
transporturi), fie prin determinarea agenţilor economici să vândă la un
preţ „rezonabil”, pentru a elimina profiturile excesive;
b2 - Adaptarea politicii economice la tendinţele şi exigenţele
internaţionale, în special în domenii precum: bugetul, moneda,
creditarea, fiscalitatea, investiţii publice.
b3 - Controlul direct şi indirect asupra preţurilor şi a
veniturilor, prin măsuri de limitare a creşterii preţurilor şi a
abuzurilor anumitor agenţi economici;
b4 - Protecţia socială a păturilor defavorizate, prin
reglementări privind dreptul la muncă şi la odihnă, la tratament
medical, la educaţie şi cultură sau prin subvenţionarea de la buget a
cheltuielilor respective;
b5 - Protejarea concurenţei: adoptarea de reguli şi reglementări
specifice;
b6 - Elaborarea de programe şi planuri de dezvoltare economică;
b7 - Supravegherea relaţiilor economice externe şi partici-
parea la rezolvarea problemelor globale ale omenirii, adică
promovarea unor politici adecvate vizând epuizarea resurselor,
poluarea mediului natural şi deteriorarea echilibrului ecologic.
În pofida implicării statului în economie, se înregistrează crize,
inflaţie, şomaj şi alte fenomene instabile, de unde rezultă de a creşte
eficienţa intervenţiei respective. Spre exemplu, în cazul fiscalităţii,

103
prezintă interes rata optimă a presiunii fiscale (fig.2.12), cunoscută
sub denumirea de curba Laffer.
Încasări fiscale
M

M1 M3
• •
Rata de presiune
fiscală
r1 r2 r3
Fig. 2.12
Până la o anumită rată a presiunii fiscale (r2), suma încasărilor
creşte. Dincolo de acest prag funcţia devine descrescătoare.
C – Orientarea activităţii pornind de la ciclicitatea
procesului economic. Evoluţia activităţii economice este un proces
neliniar şi fluctuant, ondulatoriu ce se desfăşoară în timp şi ritmuri
diferite, formând, deseori, structuri eterogene şi instabile. În această
perspectivă, fluctuaţiile activităţii economice pot fi [8, pag.59]:
c1 - Sezoniere, determinate de factori naturali (anotimpuri) şi
sociali (obiceiuri, tradiţii, sărbători);
c2 - Întâmplătoare sau accidentale, determinate de factori sau
evenimente neaşteptate, cum sunt inundaţiile, seceta, cutremure,
războaie ş.a.;
c3 - Ciclice, determinate de mecanismul de funcţionare a econo-
miei, de structuri interne şi independente ale acesteia, reproduse cu o
anumită frecvenţă, în timp.
Fluctuaţia ciclică a economiei trebuie privită într-un cadru
dinamic, fazele mişcării condiţionându-se reciproc, pregătind
premisele ce asigură continuitatea activităţii economice. Un ciclu
economic reprezintă unitatea de timp pentru mişcarea ciclică, perioada
de la începutul unei crize până la începutul crizei următoare.
În teoria economică sunt evidenţiate trei tipuri importante de
cicluri generale [3]: cicluri lungi, seculare (sau Kondratieff); cicluri
decenale (sau Jugular); cicluri scurte cu o durată între 6 şi 40 luni
(cicluri Kitchin).
Prin ciclu economic înţelegem o durată de timp determinată
în care activitatea parcurge anumite faze ce au caracter repetabil
şi se desfăşoară într-o anumită succesiune (fig.2.13). Sub raport
structural, evoluţia este invariabilă şi, deci, repetabilă. În acelaşi sens,
104
se foloseşte şi noţiunea de cicluri de afaceri [17,pag.912], care au în
medie o durată între cinci şi zece ani, între două vârfuri ale activităţii
economice.
Nivelul activităţii
i Puncte de validare (confirmare)

Punct de relansare Trendul general


Prosperitate

Depresiune

Puncte de contracţie

Expansiunea Recesiunea Expansiunea Recesiunea

CICLUL ECONOMIC
Timp
Fig. 2.13
Elementele caracteristice ale ciclului economic se grupează în
două categorii importante [11, pag.62][24]:
a - Elemente de structură, care înglobează fazele şi etapele
ciclului economic, precum şi punctele nodale ale acestuia. Precizăm
că cercetarea economică s-a concentrat asupra ciclurilor decenale,
caracterizate de următoarele faze:
Criza propriu-zisă este un fenomen brusc, perturbator,
conducând, de regulă, la falimentarea agentului economic, şi, implicit,
la concedieri masive de personal ş.a.;
Recesiunea este faza de reducere a variabilelor economice ce
cuantifică activitatea desfăşurată, respectiv reprezintă un proces de
declin cumulativ ca rezultat al diminuării semnificative a cererii
agregate. Această fază se propagă întotdeauna de la nivelul macro spre
cel micro, motiv pentru care „răcirea” economiei trebuie făcută prin
instrumente de politică macroeconomică;
Expansiunea este faza de creştere a variabilelor economice,
reprezentând un proces de avânt cumulativ, de autoalimentare,
autoîntreţinere şi autoaccelerare, ca rezultat imediat al creşterii cererii
105
agregate; faza de expansiune se propagă întotdeauna de la nivelul
microeconomic spre cel macroeconomic, motiv pentru care creşterea
economică implică stimularea agenţilor economici pentru a contribui
la „încălzirea” economiei. Reluarea activităţii economice implică
înnoirea capitalului fix, ceea ce duce la depăşirea punctului de minim
al ciclului;
Prosperitatea este starea economiei în care toate activităţile
operează la nivelul cel mai înalt;
Înviorarea şi ascensiunea constă în reluarea treptată a creşterii
activităţii economice, cu ajutorul măsurilor de stimulare a procesului
de expansiune.
În acest cadru, o importanţă aparte o are cunoaşterea celor două
puncte ale ciclului economic:
Punctul de relansare, în care factorii de care depinde
încurajarea creşterii economice preiau dominaţia asupra celor care o
frânează;
Punctul de contracţie, în care factorii de inducere a frânării
(scăderea variabilelor economice) domină pe cei care încurajează
creşterea economică. Dacă acesta se prezintă sub forma unui punct de
inflexiune în dinamica generală a ciclului economic, se produce
recesiunea, iar în eventualitatea în care este sub forma unui punct de
întoarcere, înseamnă că se produce criza economică.
b - Elemente de măsurare a ciclului economic, dintre care
menţionăm pe cele mai semnificative:
Amplitudinea ciclului economic: mărimea variabilelor speci-
fice activităţii economice (mărimea PIB-ului, spre exemplu) în punctul
de relansare, comparativ cu cel de contracţie. Aceasta exprimă
„distanţa” pe care se deplasează măsura PIB de-a lungul ciclului
respectiv:
A i = PIBic − PIBir 2.16
în care Ai reprezintă amplitudinea ciclului economic i; PIBic şi PIBir –
mărimea în punctul de contracţie şi, respectiv, de recesiune;
Abaterea de trend a ciclului economic: diferenţa, măsurată tot
la nivel PIB, dintre două puncte succesive de contracţie sau de
relansare. Între abaterea de trend, indicând tendinţa pe termen lung a
ciclului economic, şi cea calculată între punctele de relansare pot
exista diferenţe importante, motiv pentru care se calculează ambele
abateri; abaterea calculată pe baza punctelor de contracţie poartă

106
denumirea de abaterea de trend a recesiunii, iar cea calculată pe
baza punctelor de relansare, abaterea de trend a expansiunii:
⎧Δri / j = PIBcj − PIBic

⎨ e e e
2.17
⎪⎩Δi / j = PIB j − PIBi

în care Δri / j şi Δei / j exprimă abaterea de trend a recesiunii şi, respectiv


a expansiunii între ciclurile i şi j;
Cunoaşterea evoluţiei ciclice a economiei permite evaluarea
prospectivă a dinamicii acesteia şi, deci, orientarea activităţii în
direcţia valorificării oportunităţilor, a fundamentării şi adoptării
măsurilor antirisc [16, pag.50]. Totodată, pot fi desprinse concluzii
privind spirala evoluţiei pe termen lung (fig.2.14).
Durata de conformare a ciclului economic: intervalul de timp
după care curba ce descrie ciclul economic intersectează pe cea a
trendului activităţii economice analizate. Există două puncte de
conformare, a expansiunii (intersecţia curbei de trend are loc de sus în
jos) şi, respectiv, a recesiunii în care intersecţia curbei de trend are loc
de jos în sus. De precizat că, această analiză este utilă pentru
descrierea alurii specifice a fiecărui ciclu economic (care nu este
simetric), precum şi a influenţei pe care o are suprapunerea ciclurilor
economice (un ciclu pe termen scurt cu altul pe termen lung).
y
P3

P2 ΔP3
T3

ΔP2
P1 ΔT2
T2
ΔP1

ΔT1
T1
t

Fig. 2.14
107
Perioada ciclului economic: intervalul de timp pe care se
întinde ciclul economic analizat, măsurat între două puncte de
contracţie sau de relansare. Măsurarea duratei dintre două puncte de
contracţie poate să conducă la valori diferite în raport cu cea dintre
două puncte de relansare. Această diferenţă este explicată de acţiunea
factorilor perturbatori, care produc efecte diferite în raport cu punctul
în care acţionează. Când perioada se măsoară între două puncte de
contracţie, avem o perioadă închisă a ciclului economic, iar dacă se
măsoară între două puncte de expansiune avem o perioadă deschisă.
Dacă trendul activităţii economice este crescător, atunci perioada
închisă a ciclului economic este mai mică decât cea deschisă, iar dacă
este descrescător, relaţia de mărime este inversă.
O mare parte din elementele dezvoltate se întâlnesc în faza de
expansiune, descrescând în cea de recesiune. În această categorie de
elemente intră: producţia, populaţia ocupată, veniturile, cererea de
mărfuri, profitul, solicitarea de credite, investiţiile ş.a. Excepţie fac
preţurile şi costurile, patrimoniul bunurilor, rata dobânzii, cererea de
înlocuire a echipamentelor şi comportamentul agenţilor economici. În
special dinamica preţului şi a costului generează o relaţie specifică:
preţul reacţionează mai repede decât costul la schimbările din
economie (fig. 2.15).
PROSPERITATE RECESIUNE DEPRESIUNE ÎNVIORARE ŞI PROSPERITATE
ASCENSIUNE

Pierderi

Profit în Profit în
scădere creştere
Fig. 2.15
Deşi au o serie de trăsături asemănătoare, nu există două faze
comune sau perfect asemănătoare, deoarece timpul şi mediul social-
politic în care se desfăşoară sunt diferite [13]. În acest context,
devine concludentă mişcarea decenală a PIB sau ciclul jugular (fig.
2.16);
Faza de expansiune Faza de depresiune
- creşterea producţiei, a veniturilor şi - scăderea preţurilor, a
108
a preţurilor producţiei şi a veniturilor se
- dezvoltarea excesivă a creditelor accentuează
Fig. 2.16
Ciclurile scurte nu afectează economia în ansamblu ele fiind
legate de raporturile dintre portofoliu de comenzi şi stocuri [4].
Producţie Scăderea
Creştere crescută comenzii noi Folosirea
rapidă a stocurilor Scăderea
Portofoliu de creşterii
stocurilor
comenzi pline producţiei

Faza ascendentă Faza descendentă

Fig. 2.17
În perioada de prosperitate, preţul şi costul se stabilizează la
niveluri maxime convenabile, iar în cea de recesiune preţul scade mai
repede şi costul mai lent, ajungându-se la pierderi şi chiar la faliment,
dacă nu se intervine energic şi prompt: costul continuă să scadă şi
după stabilizarea preţului la nivel minim, creându-se premisele
reducerii treptate a pierderilor şi obţinerea de profituri în creştere.

2.5. Instituţionalizarea preocupărilor prospective – şansa


de a evita vulnerabilităţile dezvoltării
Experienţa internaţională şi cea naţională au demonstrat necesi-
tatea existenţei unor instituţii guvernamentale de specialitate având
răspunderea de a elabora şi gestiona strategia economico-socială în
concordanţă cu politicile guvernelor şi cu interesul naţional. Instituţiile
respective contribuie, şi în acest mod, la orientarea generală a
109
agenţilor economici interni şi externi în direcţia realizării obiectivelor
dezvoltării economice şi sociale pe termen lung.
Înainte de 1989 au existat preocupări în acest domeniu, concre-
tizate în contribuţii valoroase, atât din punct de vedere teoretic cât şi al
realizării unor studii concrete de prognoză. Activităţi de genul celor
menţionate s-au desfăşurat în mai multe instituţii specifice, precum:
Laboratorul de Cercetări Prospective al Universităţii Bucureşti, Institutul
Central de Cercetări Economice, Direcţia Centrală de Statistică,
Academia de Studii Economice, Universităţile din ţară.
După 1989, activitatea previzională din România a intrat într-un
„con de umbră”, preocupările guvernelor fiind concentrate în direcţia
rezolvării problemelor curente economice şi, mai ales, sociale.
Lucrările cu caracter previzional s-au concentrat la Comisia Naţională
de Prognoză, Plan şi Conjunctură Economică, denumită ulterior
Comisia Naţională de Prognoză Economică, care elaborează cadrul
general al dezvoltării economice anuale pentru fundamentarea
bugetului de stat. Anul 2001, marchează, totuşi, o vizibilă revigorare a
preocupărilor în domeniu, activitatea fiind orientată pe trei direcţii
principale:
• Analize şi studii prospective pe termen mediu şi lung în
domeniile de interes, în conformitate cu programul de guvernare.
Dintre acestea menţionăm prognoza economiei româneşti în perioada
2002-2005; conjunctura economică pe plan mondial şi implicaţiile
previzibile ale acesteia asupra exportului, importului şi dezvoltării
economice a României; efectele procesului inflaţionist asupra
diverselor echilibre (financiare, monetare, valutare şi bugetare); echili-
brul macroeconomic sectorial şi regional; activităţi cu profil social şi
de protecţie socială ş.a. De asemenea, se realizează şi numeroase
lucrări pe domenii de competenţă;
• Perfecţionarea metodelor şi a tehnicilor de investigare şi
de prognoză;
• Diseminarea rezultatelor studiilor elaborate în cadrul
ministerului.
Din iunie 2003, aceste atribuţii au fost preluate de Ministerul
Economiei, Industriei şi Comerţului.
După cum s-a arătat, Institutul de Prognoză Economică (IPE)
din cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice (INCE) al
Academiei Române, înfiinţat prin Decretul 10/1990, examinează, de
asemenea, probleme prioritare aflate pe agenda de lucru a guvernului.
Acesta este organizat pe patru sectoare de cercetare: Analize şi studii

110
prospective; Macromodele de prognoză; Comportamentul agen-
ţilor economici; Dezvoltarea regională şi amenajarea teritoriului.
Aici fiinţează colectivul interdisciplinar pentru elaborarea macromo-
delului economiei româneşti de tranziţie, condus de academician
Emilian Dobrescu.
Se cuvine făcută precizarea că şi celelalte institute ale INCE
efectuează studii prospective sectoriale şi pe probleme de sinteză.
O activitate susţinută în domeniu se desfăşoară şi la Academia
Română unde funcţionează Comisia de Prospectivă, care a şi publicat
o remarcabilă lucrare [19], rod al colaborării unor importanţi oameni
de ştiinţă din ţara noastră.
Sub egida Academiei Române îşi desfăşoară activitatea şi grupul
ESEN (Evaluarea Stării Economice Naţionale) având responsabilitatea
cercetării şi a identificării cauzelor care au generat evoluţii
nefavorabile în perioada de tranziţie şi, bineînţeles, să ofere soluţii
pentru redresarea economiei naţionale în perioada următoare.
Lucrări valoroase, mai ales în domeniul metodelor şi al
tehnicilor de prognoză, au fost şi sunt elaborate de specialişti ai
catedrelor şi facultăţilor de profil din Bucureşti, Braşov, Cluj,
Constanţa, Iaşi şi Timişoara. De semnalat şi apariţia, în cadrul
instituţiilor publice şi private, sau pur-şi-simplu ca structuri
independente, a analiştilor politici şi specialiştilor în consilierea pe
probleme de strictă specialitate, precum şi echipe interdisciplinare de
experţi în explorarea oportunităţilor de afaceri, în eliminarea şi
prevenirea cauzelor generatoare de disfuncţionalităţi şi, în general, în
soluţionarea problemelor critice, economice şi sociale.

Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză


1. Analizaţi funcţiile generale şi specifice ale activităţii
previzionale.
2. Analizaţi comparativ principalele şcoli şi curente din dome-
niul previzionar!
3. Etapele procesului de constituire şi de autonomizare a
prognozei ca ştiinţă; conţinutul acestora.
4. Locul şi rolul gândirii prospective în cadrul managementului
strategic.
5. Prezentaţi organizarea instituţională privind activitatea
previzională din România şi din alte ţări.

111
6. Analizaţi mecanismul autoreglării sau orientarea spontană
a activităţii social-economice, comparativ cu reglarea dirijată sau
conştientă.

Bibliografie

1. G. Abraham – Frois, Economie politică, Editura Humanitas,


Bucureşti, 1994.
2. M. Albert, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
3. F.Brandel, Timpul liber, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989.
4. J. Bremond, A.Gelidan, Dicţionar economic şi social, Editura
Expert, Bucureşti, 1995.
5.D. Caracota, Previziunea economică. Elemente de macroeconomie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
6. N. N. Constantinescu, Probleme ale tranziţiei la economia de piaţă
în România, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1996.
7. E. Dobrescu, The Unstable Processes and Macromodeling
Modelling, editura Academiei Române, Bucureşti, 1992.
8. M. Didier, Economia şi regulile succesului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
9. M. Dogan ş.a., Economia mixtă, Editura Alternative, Bucureşti,
1992.
10. M. Drăgănescu, Informaţia materiei, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2000.
11. C. Enache, C. Mecu, Economie politică, vol. I şi II, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
12. J.K.Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura
Politică, Bucureşti, 1982.
13. C. Jugular, Des crises comerciales et leur reteur périodique en
France, en Angleterre et aux Etats-Units, Paris, 1960.
14. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1978.
15. J. Kregle ş.a., Şocul pieţei. O agendă pentru reconstrucţia
economică şi socială în Europa centrală şi de est, Editura Economică,
Bucureşti, 1995.
16. H. Lampert, Ordinea economică şi socială în R.F.Germania,
Editura Al. I. Cuza, Iaşi, 1994.

112
17. R. G. Lipsey, K.A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Econo-
mică, Bucureşti, 1999.
18. R. Lucas, International Evidence on Output Inflations Trude offs,
American Economic Revue, 1973.
19. M. Maliţa, coordonator, România 2020, Editura Conspress,
Bucureşti, 1998.
20. Fr. Milton, Capitalism în libertate, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1995.
21. A. Negucioiu, Tranziţia naţională, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
22. V. Nicolae ş.a., Previziunea şi orientarea economică, Editura Eco-
nomică, Bucureşti, 1998.
23. S. Okita, Cu faţa spre secolul XXI, Editura Economistul, Bucureşti, 1992.
24. Gh. Pârvu, Macroeconomie–manual universitar, Editura Univer-
sitaria, Craiova, 2000.
25. C. Popescu ş.a., Microeconomia concurenţială, Editura Econo-
mică, Bucureşti, 1997.
26. I. Popescu, D. Rădulescu, Modelarea sistemelor de producţie,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1986.
27. I. Popescu ş.a., Noua economie şi societatea informaţională,
Editura Mondo Ec, Craiova, 2002.
28. S. Stancu, T. Andrei, Microeconomie, teorie şi aplicaţii, Editura
All, Bucureşti, 1997.
29. A. Toffler, Puterea în mişcare, Editura Antet, Bucureşti, 1995.
30. V. Vosganian, Contradicţii ale tranziţiei la economia de piaţă,
Editura Expert, Bucureşti, 1994.
31. Gh. Zaman, Planificarea indicativă şi rigorile pieţei, Tribuna
Economică nr.4/1990.

113
Partea a doua
METODOLOGIA PROIECTĂRII VIITORULUI

Oamenii percep relativ asemănător viitorul în plan psihic sau


mintal, însă destul de diferit sub raport raţional (logic) şi operaţional. De
aici şi cerinţa de a se înteţi eforturile pentru sistematizarea cunoştinţelor
referitoare la şansele de a diminua semnificativ acţiunea factorilor incon-
trolabili, precum: experienţa, imaginaţia (fantezia) cercetărilor sau
capacitatea analitică şi euristică a decidentului în favoarea compatibi-
lizării structurilor informaţionale şi de comunicare. Un demers amplu şi
complex ce depinde, în mare măsură, de eficienţa şi eficacitatea acţiunii
sociale. Identificarea consecinţelor ce decurg din evoluţia evenimentelor
şi a fenomenelor în orizontul de timp viitor se bazează mult pe intuiţia
specialiştilor, ale căror cunoştinţe (informaţii) pot fi cuantificate cu
ajutorul arborelui de posibilităţi (fig.3.1).
Inexistente
Metode de generare

Informaţii În stare latentă


Metode de stimulare şi orientare

Cunoscute Nesistematizate Metode de clasificare


şi de organizare

Sistematizate,
grupate

Fig. 3.1
114
O importanţă aparte o dobândeşte valoarea metodelor folosite în
generarea, stimularea şi funcţionarea organizaţiilor; prin metodă
înţelegem procedeul teoretic de înfăptuire a unui obiectiv metodologic
explicit, în funcţie de ipoteze epistemiologice specifice, de unde se
deduce că aceasta se compune dintr-o familie de tehnici prin intermediul
cărora se aplică, în conformitate cu natura concretă a situaţiei
examinate.
Un argument în susţinerea interesului manifestat pentru meto-
dologie şi rigoare îl reprezintă frecvenţa, realismul şi pragmatismul
demonstrate, în ultimele trei decenii, în abordarea problemelor privind
„operaţionalizarea cercetărilor despre viitor”: numeroase reuniuni
internaţionale desfăşurate sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite
(ONU), a Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi a Băncii Mondiale
(BM), cum sunt cele de la Bucureşti, Kyoto (Japonia) şi Johanesburg
(Africa de Sud); lucrări remarcabile de referinţă, elaborate de instituţii
recunoscute pentru probitatea şi pertinenţa cercetărilor efectuate,
precum Clubul de la Roma, Worldwatch Institute of Washington D.C.
ş.a. Între acestea, amintim şi pionieratul Laboratorului de Cercetări
prospective al Universităţii din Bucureşti, ale cărui studii au fost
valorificate în volumul „Curs de prognoză” apărut în 1972, considerat,
pe bună dreptate, a fi cel mai temeinic studiu ştiinţific în domeniu. Un
demers interdisciplinar a cărui eficienţă este indusă de
profesionalismul cercetătorilor implicaţi în analizele respective, dar şi
de valoarea intrinsecă a metodelor la care s-a apelat, şlefuite şi
îmbogăţit de-a lungul timpului. După cum era de aşteptat, operându-se
în câmpul incertitudinilor şi al riscurilor, al realităţilor vagi, nu au
întârziat să apară multe nuanţe în metodologia specifică, facilitându-se
profunzimea şi extensia gândirii prospective în nebănuite domenii ale
cunoaşterii. Prin urmare, avea să apară cerinţa imperativă de a se
estima fezabilitatea şi fiabilitatea cercetărilor prospective (a se vedea
capitolul al patrulea), diversitatea metodelor utilizate în explorarea
problematicii în speţă, ca mijloace indispensabile pentru alegerea
obiectivă a alternativei optime de evoluţie în viitor, din mai multele
posibile sau probabile. Pentru prima oară, se pune problema în mod
explicit ca, în adaptarea variantelor decizionale şi ale proiectelor să se
ţină seama nu numai de componentele economice şi tehnologice ale
eficienţei , ci şi de cea ecologică.

115
III
CLASIFICAREA SAU TIPOLOGIA PROGNOZELOR

Efortul de a inventaria şi, de ce nu, de a grupa analizele de tip


prospectiv contribuie la reducerea riscurilor şi a incertitudinilor ce
însoţesc punerea acestora în practică, sub formă de proiecte şi decizii.
Dacă avem în vedere şi raţiunile didactice, demersul sistematizării
judecăţilor de valoare specifice previziunii este unul de ordin obiectiv
implicit pentru cei preocupaţi şi interesaţi de soluţionarea problemelor
sociale, economice, tehnice şi nu numai. În acest context, logica
analizei prospective (fig.3.2) călăuzeşte atitudinea şi activitatea
făuritorilor de bunuri materiale şi spirituale.
Evoluţia Obiective
resurselor de atins

Informaţii Previziuni Decizii Rezultate


(cunoştinţe)

Evoluţia Mijloace
cererii de utilizat

Fig. 3.2
Într-un univers în care incertitudinea, riscul şi probabilitatea sunt
condiţii date şi acceptate, producătoare de reale posibilităţi şi opţiuni,
dezvoltarea social-economică depinde nu atât de atingerea anumitor
obiective certe, de tip determinist, cât, mai ales, de activităţile creative
desfăşurate [5,pag.52]. Din câte se ştie, sistemul descoperirilor ştiinţifice
şi tehnologice, alături de complexitatea crescândă a sistemelor social-
economice, generează, inevitabil, exigenţe suplimentare în planul gân-
dirii şi al acţiunii, obligând la ample deschideri în direcţia inventivităţii.
116
Astfel, dezvoltarea cunoaşterii permite valorificarea optimă şi eficientă
a resurselor naturale, umane, financiare, informaţionale şi de timp. În
acest scop, se introduc, implicit sau explicit, diferite ipoteze teoretice
sau modele, ceea ce face ca efectele cercetărilor să depindă şi de
valoarea acestora. După natura modului în care se măsoară evoluţiile,
previziunile pot fi cantitative (se estimează cu ajutorul ecuaţiilor
matematice din fizică, mecanică sau chimie) şi calitative ( se estimează
raportul de cauzalitate indus în tendinţele evoluţiilor). După orizontul
de timp, deosebim previziuni pe termen scurt (1~4 ani), corespunzător
unui ciclu guvernamental sau al unuia economic; pe termen mediu
(5~10 ani) şi pe termen lung (10~15 ani) operând cu ipoteze de lucru.

3.1. Gruparea în funcţie de criterii explicite, de tip determinist.


Corelarea metodelor cu ipotezele teoretice, sublinia J.Forrester
[3,pag.45], arată că oamenii nu sunt suficient de adaptaţi la sistemele
sociale. Având caracter neliniar şi incluzând numeroase bucle, doar
modelarea pe calculatorul electronic poate urmări interacţiunile
dinamice ale informaţiilor introduse în modelele scenariilor. În
concepţia acestuia, dependenţa de o ipoteză latentă, poate fi studiată
fără a recurge la tehnica electronică. Numitorul comun al demersului
se plasează sub „sceptrul” atitudinii faţă de obiectul cercetării, al
modului de a cunoaşte viitorul sau al metodelor de investigaţie
[1,pag.68].

3.1.1. Atitudinea faţă de obiectul (eveniment, situaţie, proces) examinat


Activitatea umană este, prin definiţie, una creativă, adică
generatoare de învăţăminte (concluzii) pentru configurarea şi
efectuarea demersului ulterior. În cadrul acestui proces raţional
deductiv, omul se manifestă sub două forme distincte. Pe de o parte,
are o atitudine pasivă faţă de evoluţia stărilor viitoare, pe care le
percepe ca prelungiri fireşti, naturale, ale celor din trecut şi din
prezent, a căror înfăptuire depinde exclusiv de resurse sau de
posibilităţi. Pornind de la datele şi informaţiile certe despre trecut şi
prezent se construieşte, prin extrapolare, starea viitoare sau dorită, de
unde similitudinea cu cercetările explorative, orientate către
posibilităţi ori resurse. Pe de alta, are o atitudine activă, caracte-
ristică cercetărilor normative, orientate către obiective. Este vorba de
elaborarea a două-trei variante de soluţionare a problemelor
dezvoltării, din care decidentul alege varianta preferată, dorită.

117
Dacă luăm în consideraţie că evoluţia oricărui sistem este deter-
ministă sau nealeatoare, iar într-un moment oarecare (t) acesta poate fi
reorientat sau dirijat în concordanţă cu anumite criterii explicite,
atunci se conturează două categorii de analiză şi anume [1, pag. 78]:
• Abordarea explorativă: decizia d la momentul t, adică, dt, se
ia ţinând seama de stările anterioare ale sistemului {Z0, Z1,...,Zt},
efectul lor asupra sistemului materializându-se în schimbarea stării
anterioare deciziei, de la zt, la starea zt+1, următoare deciziei. Notând
efectul deciziei printr-un operator Et, a cărui aplicare la momentul t
dirijează (cu ajutorul deciziei d) sistemul din starea zt, în starea zt+1,
obţinem o anumită dinamică (fig.3.3):
⎧z 1 = E 1 ( z 0 , d 1 )

⎪z 2 = E 2 ( z 1 , d 2 )
⎨ 3.1
⎪M
⎪z t = E t (z t −1 , d t )

Dinamica Z0 E1 Z1 Z2 Z3…Zn-1 Zt
E2 E3
stării

d1 d2 dt
Decizii

Timp: 0 1 2 … n T
Fig. 3.3

Operatorii E1, E2,…,Et fiind daţi, se poate construi cu ajutorul lor


un operator ε , astfel încât:
t

z n = ε n (z 0 ; d1 , d 2 ,..., d n ) 3.2
Cu alte cuvinte, cunoscând starea iniţială z0 a sistemului şi modul
său de evoluţie controlată, în sensul parcurgerii timpului, rezultă că
orice stare viitoare, şi, inclusiv, cea finală, depinde numai de starea
iniţială z0 şi de deciziile d1,d2,…,dt, antrenând doar cunoaşterea
trecutului şi a prezentului;
• Abordarea normativă: decizia la momentul t, se ia ţinând
seama de starea finală a sistemului zn, considerată dată. În această
118
eventualitate, simularea deciziei antrenează cunoaşterea tuturor
deciziilor şi a stărilor ulterioare, putându-se construi operatorii Rt, (în
care t=1,2,...,n), a căror aplicare la momentul t se soldează cu re-
gresarea sistemului din starea zt, în starea zt-1. În condiţiile generale,
operatorii Et şi Rt sunt echivalenţi.
Explicarea legii de evoluţie în sensul timpului este echivalentă
cu explicarea legii de involuţie în sensul opus desfăşurării timpului,
obţinându-se următoarea dinamică (fig.3.4):
⎧z n −1 = R n (z n , d n )

⎪z n − 2 = R n −1 (z n −1 , d n −1 )
⎨ 3.3
⎪M
⎪z 0 = R 1 ( z 1 , d 1 )

Zn Zn-1…Zn-2 Zn-1 Z1 Z0
Rn Rn-1 R1

dn dn-1 d1

n n-1 1 0
Fig. 3.4

Asemănător situaţiei anterioare, operatorii R1,R2,…,Rn fiind daţi,


se poate construi cu ajutorul acestora un operator Rn, astfel încât:
z 0 = R n (z n ; z n −1 ,..., z1 ) 3.4
Fiind dată starea finală zn a sistemului şi, implicit, cea iniţială Z0,
există un şir de decizii d1,d2,…,dn care dirijează sistemul spre starea
finală, decizii care depind de cunoaşterea obiectivului.
Întrucât cele două moduri de abordare au la bază programarea
dinamică, distincţia între explorativ şi normativ evidenţiază
posibilitatea de dirijare, în funcţie de obiectivul propus. În viziunea
sistemică, abordarea explorativă şi cea normativă trebuie corelate pe
verticală (în care analiza explorativă, a posibilităţilor impune
obiective posibile şi dorite) şi pe orizontală, având evoluţii deter-
minate de legităţi şi elemente controlabile, aflate în raporturi de
interdependenţă.

119
Din această perspectivă, literatura de specialitate consemnează o
serie de contribuţii, detaşându-se cercetările lui Johan Galtung,
referitoare la evoluţiile sociale, şi ale lui Erich Jantsch consacrate
transferului tehnologic.
Cercetătorul norvegian J.Galtung considera ca fiind mai indicată
gruparea studiilor previzionale în două categorii, şi anume [4]:
a) predictive sau explorative (fig. 3.5, a), ca prelungire a trecutului şi
a prezentului, pe baza estimării tendinţelor (cu ajutorul ecuaţiilor
liniare şi neliniare), a evenimentelor social – politice antrenând mutaţii
semnificative (anchete Delphi şi brainstorming) şi a intereselor de
grup, respectiv a dinamicii raporturilor de forţe dintre diferitele
grupuri sociale, în funcţie de reacţia acestora faţă de valorile culturale
şi morale ale societăţii; b) prescriptive sau normative (fig. 3.5, b),
care depăşesc realitatea concretă şi cunoscută, în încercarea de a se
înfăptui obiective explicite, cu efecte dorite.
Tip predictiv Tip prescriptiv

Analiza
Analiza Analiza Conceptuale Acţiune
intereselor
tendinţelor evenimentelor (valori, teorii) (micro, macro)
de grup
a. b.
Fig. 3.5
Declarându-se adeptul viziunii eclectice (îmbinarea necritică a
unor elemente luate din sisteme de gândire diferite) asupra viitorului,
care să înglobeze nu numai cercetările predictive şi prescriptive, ci şi
pe cele care conduc la situaţii utopice, fie ele entopice (viitori pozitivi)
sau distopice (viitori negativi), J.Galtung susţine că, în practică, se
întâlnesc şi stări atipice şi hibride, adică singulariste sau mono-
explorative şi pluraliste sau pluri-explorative, integrând mai deplin
factorii sociali.
Cercetătorul austriac E.Jantsch operează cu trei categorii sau
tipuri de prognoze: a) explorative sau descriptive (fig. 3.6, a), bazate
pe o succesiune de analize desfăşurate logic, începând de la stările
existente până la prognoza în termeni opţionali, care permit factorilor
decizionali să aleagă varianta preferată sau dorită, dintre cele
probabile sau posibile; b) intuitive sau empirice (fig. 3.6, b),
120
reflectând experienţa acumulată în domeniu şi capacitatea de sinteză şi
de imaginaţie a experţilor consultaţi şi a echipei manageriale abilitată
să adopte decizii, adică să aleagă una dintre variabilele probabile;
c) normative sau prescriptive (fig. 3.5, c), urmărind stabilirea etapelor
de parcurs şi a obiectivelor de îndeplinit, deosebirea faţă de celelalte
fiind aceia că starea finală (dorită) reprezintă vectorul de intrare.

Starea Opinia Starea Starea Decizie Starea Starea Decizie Starea


existentă specialiştilor dorită existentă optimă finală dorită optimă iniţială

a. b. c.

Fig. 3.6
Din câte se observă, distincţia între abordarea explorativă şi cea
normativă, reflectă diferenţa existentă între acţiune şi reacţie, între
posibilităţi şi funcţiuni. După opinia lui E. Jantsch, există opt nivele
ale transferului de tehnologie [6,pag.36], indus atât în plan
orizontal, cât şi vertical.
VIII: Societate
Nivel VII: Sisteme sociale
al consecinţelor VI: Mediul înconjurător
(efectelor) V: Aplicaţii

IV: Sisteme tehnologice funcţionale


Nivel III: Tehnologie elementară
al dezvoltării II: Resurse tehnologice
I: Resurse ştiinţifice
Direcţia evoluţiei
Fig. 3.7
În timp ce transferul vertical (şi fluxurile respective) porneşte de la
cercetarea fundamentală pentru a se ajunge la aplicaţiile tehnologice
şi, apoi, la sistemele elementare – procedee, produse, servicii ş.a. – şi
la consecinţele acestora la diferite nivele (fig. 3.7), cel orizontal
corespunde următoarelor situaţii: I – postularea empirică a unei teorii
ştiinţifice; II – fructificarea altor cercetări ştiinţifice fundamentale; III –
îmbinarea mai multor tehnologii disparate; IV – generalizarea
tehnologiilor existente; V – cererea de sisteme auxiliare sau de sprijin;
VI – extinderea în alte sectoare industriale; VII – ajutor tehnic pentru
ţările defavorizate, în curs de dezvoltare şi VIII – restricţii etico-morale
ce acţionează asupra obiectivelor sociale (fig. 3.8).
121
VIII
VII
VI
V
IV
III
II
I
Fig. 3.8
Transferul tehnologic poate fi propagat prin orice combinaţie
între un flux vertical dirijat în sus şi unul orizontal dirijat în ambele
sensuri. Întrucât reprezentarea simplificată, bidimensională nu ţine
seama de interacţiunea existentă în mod obiectiv între evoluţia tehno-
logică şi mediul înconjurător netehnic, schema a fost extinsă la spaţiul
tridimensional, evidenţiind două variante distincte, una specifică
societăţii „deschise” (fig. 3.9,a) şi alta societăţii „închise” (fig. 3.9,b).
Analiza comparativă arată că diferenţa dintre cele două structuri
se accentuează pe măsură ce analizăm nivelele superioare. Apare, de
asemenea, evidentă polaritatea prognozei tehnologice explorative în
raport cu cea de tip normativ, similară celei dintre acţiune şi reacţiune.
Interacţiunea dintre prognoza explorativă, orientată către posibilităţi,
şi cea normativă, orientată către funcţiuni (sau misiuni), trebuie
analizată într-o perspectivă dinamică, temporală adică. Adaptarea se
obţine prin iteraţie sau printr-un proces în circuit închis.

a b
Fig. 3.9
122
Prognoza tehnologică normativă se utilizează doar dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii, dintre care: nivelele la care se aplică să
fie caracterizate de restricţii, ceea ce se întâlneşte doar în societăţile de
tip închis; cunoaşterea posibilităţilor de optimizare în situaţia
restricţiilor date, ceea ce implică opţiuni.
În sfârşit, ar mai fi de adăugat şi sistematizarea propusă de
americanul John McHall [9], care grupează cercetările prospective în
trei categorii: descriptive (modul speculativ de evaluare a viitorului);
explorative (construcţia de modele şi scenarii, pentru determinarea
alternativelor); prescriptive (orientarea normativă a valorilor şi opţiu-
nilor privind viitorul).
3.1.2. Modalitatea de a cunoaşte şi înţelege viitorul
Din această perspectivă, a cunoaşterii şi inventării viitorului,
există două categorii de previziuni:
• Intuitive sau empirice, bazate pe consultarea specialiştilor în
domenii interdisciplinare, în vederea evaluării principalelor tendinţe
înregistrate în evoluţia fenomenelor (proceselor) specifice, demers
cunoscut sub denumirea de brainstorming. Fără îndoială, demersul
intuitiv nu poate avea un sens opus cunoaşterii ştiinţifice, ci
dimpotrivă, aşa cum arăta cercetătorul american M. McLuhan, gândirea
spontană (empirică) înglobează cunoaşterea rezultată din practică,
oferind soluţii moderne pentru rezolvarea problemelor contemporanei-
tăţii. Abordarea intuitivă operează cu aspecte concrete ale universului
cotidian, selectate adesea neformalizat şi nesistematic [9,pag.83];
• Teoretice sau raţionale, abstracte, modele ale realităţii şi dina-
micii acesteia.
Într-o viziune sistemică, abordarea intuitivă şi cea teoretică se
completează reciproc, utilizându-se simultan construcţia şi verificarea
intuitivă a modelelor subiective. Există şi opinii exclusiviste. Spre
exemplu, cercetătorul american J.W. Forrester [3] manifestă o evidentă
rezervă faţă de folosirea metodei intuitive, iar austriacul Robert Jungk
[6,pag.600] este neîncrezător în modelele teoretice, considerându-le ca
fiind „opuse creativităţii intuitive şi imaginaţiei”.

3.1.3. Căile de explorare a viitorului


În funcţie de acest criteriu, în literatura de specialitate se întâlnesc
două categorii de previziuni:
• Morfologice sau analitice, în care domeniul ori problematica de
cercetat se descompune în părţi componente (elemente caracteristice),
în vederea analizării individuale. Acest tip de investigaţie se amplifică
123
în cazul modelării operaţionale a dinamicii unui sistem, care implică
„variabile de decizie”, posibil de modificat prin acţiuni dirijate. Este
vorba de obiective (sub forma funcţiilor matematice) şi de criterii sub for-
ma dezideratelor sau a condiţiilor impuse funcţiilor – obiectiv. Aprecierea
evoluţiilor şi a stărilor obţinute prin simulare se face după criterii multiple;
• Sintetice sau agregate, pornind de la ipoteza că întregul repre-
zintă mai mult decât suma părţilor componente. Abordarea sintetică se
bazează pe studiul dinamicii indicatorilor sintetici, agregaţi, capabili să
aproximeze satisfăcător evoluţia unui domeniu (asemenea indicatori ar
putea fi calitatea vieţii, poluarea ş.a.).
Tipologia cea mai completă aparţine savantului american
Herman Kahn [7,pag.113], care introduce trei dimensiuni ale cercetării
viitorului, fiecare dintre acestea având două variante (fig.3.10,a):
În primul rând, opţiunea între abordarea explorativă (prelun-
girea în viitor a tendinţelor manifestate în trecut şi în prezent, prin
extrapolarea datelor caracteristice) şi cea normativă – soluţii inedite
pentru rezolvarea problemelor prezentului şi nu extensia acestora,
adică o cercetare orientată spre obiective;
În al doilea rând, opţiunea între abordarea sintetică (studierea
viitorului pornind de la întreg spre părţile componente) şi cea
morfologică sau analitică – studiu plecând de la analiza părţilor spre
viziunea întregului;
În al treilea rând opţiunea între abordarea intuitivă sau empirică şi
cea teoretică sau abstractă – cercetarea cu ajutorul conceptelor şi al
modelelor matematice şi cu tehnici adecvate acestora.
Sintetic
Explorativ
Normativ
Intuitiv
Normativ (empiric)
Teoretic
(abstract) Teoretic Intuitiv

Explorativ
Sintetic Morfologic Morfologic
(analitic)
a b
Fig. 3.10
124
Descriptiv, există opt moduri distincte de a studia viitorul, şi
anume:
1. explorativ – sintetic – intuitiv
2. explorativ – sintetic – teoretic
3. explorativ – morfologic – intuitiv
4. explorativ – morfologic – teoretic
5. normativ – sintetic – intuitiv
6. normativ – sintetic – teoretic
7. normativ – morfologic – intuitiv
8. normativ – morfologic – teoretic
În concepţia lui H. Kahn, perspectiva sistemică (fig.3.10,b) pune
în valoare legătură între cele trei criterii sau nivele de analiză, respectiv
atitudinea faţă de viitor, modul de cunoaştere a viitorului şi metodologia
cercetării viitorului [1,pag.88], ceea ce face ca sferturile „cubului” lui
H. Kahn să fie integrate într-un întreg. Matematicianul român M. Botez
consideră tipologia cercetărilor prospective ca pe o schiţă de sistem ce
sugerează spaţiul în care se articulează dinamic problemele concrete
examinate.

3.2. Gruparea în funcţie de criterii implicite şi intuitive,


de tip probabilist
Clasificarea şi ierarhizarea cercetărilor despre viitor decurg din
cerinţa de a soluţiona – în timp real – problemele ivite în acţiunea so-
cială, dar şi din raţiuni didactice, respectiv de a proiecta o metodologie
unitară, care să evidenţieze esenţa logică a demersului. În cazul de
faţă, reducerea riscurilor şi a incertitudinilor ce însoţesc evenimentele
şi situaţiile probabiliste implică analiza sistematică a succesiunii ca-
tegoriilor valorice, a conexiunilor şi a interacţiunilor dintre acestea.
Astfel, pornind de la analiza retrospectivă (descrierea relativ completă
şi veridică a stării de facto şi de jure a situaţiei existente), cunoscută
sub denumirea convenţională de diagnoză, se estimează evoluţiile din
viitor încadrate în diferite orizonturi de timp: prognoza (15 – 20 de
ani), strategia sau politica (8 – 10 ani), planificarea (4 – 8 ani) şi
programarea, de la o zi la un an, sau chiar mai mult, aflate în rapor-
turi de interdependenţă (fig.3.11).
În timp ce diagnoza exprimă situaţia din momentul fundamentării
şi al alegerii liniei de acţiune în viitor, pornind de la informaţii statistice
certe, structurile bazate pe tendinţe sau probabilităţi prezintă incerti-
tudini şi riscuri evidente ori evitarea şi limitarea unei asemenea situaţii
nedorite depinde de efortul depus pentru adoptarea studiilor prospective
125
la realităţile induse de acţiunea factorilor obiectivi (descoperiri ştiinţi-
fice şi tehnologice, generalizarea normelor şi practicilor etico – morale)
şi subiectivi; deşi greu de anticipat, factorii din ultima categorie produc
schimbări semnificative, reclamând acţiuni prompte pentru adoptarea unor
decizii adecvate care să asigure eliminarea şi evitarea efectelor negative.

Error! Diagnoză
Zonă virtuală

Prognoză

Zonă potenţială Strategie

Planificare Programare

Fig. 3.11
Diagnosticarea activităţii desfăşurate oferă cinci tipuri de informaţii
[11, pag.46], având un rol determinant în asigurarea calităţii manage-
mentului practicat: diagnosticul abaterilor relevate de analiza rezulta-
telor raportate la obiectivele de progres urmărite; diagnosticul
acţiunilor tactice, adică aprecierea capacităţii de autoreglare a
activităţii desfăşurate în spaţiul luptei concurenţiale; diagnosticul
strategiei, respectiv estimarea nivelului de concurenţă a mixajului de
mijloace; diagnosticul mijloacelor sau verificarea modului în care sunt
utilizate resursele potenţiale ale agentului economic (sau ale economiei
naţionale); diagnosticul managementului sau cunoaşterea capacităţii
de a explora rezultatele obţinute în vederea dotării agentului economic
(sau a economiei naţionale) cu noi mijloace de dezvoltare.
Pentru a putea contribui în mod eficient la formularea unor
judecăţi de valoare şi la fundamentarea strategiei dezvoltării, diagnos-
ticul trebuie să precizeze cât mai clar oportunităţile exploatabile şi
vulnerabilităţile ce trebuie luate în consideraţie.

3.2.1. Diagnoza – starea „neretuşată” a realităţii

Analiza retrospectivă sau diagnoza constă în descrierea cât mai


sintetică, relativ completă şi veridică, a situaţiei existente la un
126
moment dat, la nivel micro ori macro. Durata perioadei de analiză
este, în principiu, echivalentă orizontului de timp al prognozei, iar
structura timpului arată după cum urmează (fig. 3.12):
Diagnoză

Informaţii

0 statistice preliminare T
t0 tt tp tv
Informaţii
estimative

Fig. 3.12

Intervalul de timp t0 – tp este egal cu tp – tv, iar perioada tt – tp,


este consacrată întocmirii analizei diagnostic, pe baza datelor certe, şi
a prognozei, pornind de la estimări cu caracter previzional, de la
abateri înregistrate în intervalul t0 – tt, precum şi de la anticiparea fac-
torilor de decizie. În consecinţă, diagnoza îndeplineşte un rol
„curativ”, de îmbunătăţire a performanţelor din prezent, cât şi de
prevenţie, de preîntâmpinare a apariţiei în viitor a unor fenomene sau
evoluţii nedorite.
Elaborarea diagnozei (fig. 3.13) are la bază câteva principii sau
reguli, dintre cele mai importante enumerăm [10, pag. 121]:
observarea directă a faptelor şi fenomenelor examinate, precum şi a
documentelor ce pot oferi informaţii relevante; realizarea de interviuri
cu persoane din rândul decidenţilor şi al executanţilor; efectuarea de
anchete pe eşantioane reprezentative, pe baza chestionarelor; studierea
relaţiilor structurale şi funcţionale manifestate în cadrul sistemului
examinat, între acesta şi mediul exterior.
Cu ajutorul diagnozei pot fi atinse următoarele obiective:
• Perfecţionarea proceselor de organizarea şi de conducere,
pornind de la identificarea evoluţiilor pozitive şi negative;
• Stabilirea căilor şi a mijloacelor de remediere a eventualelor
perturbaţii şi dezechilibre, precum şi a măsurilor de prevenţie;
• Introducerea de elemente novatoare, transformatoare, în funcţie
de noile cunoştinţe apărute şi de experienţa acumulată.

127
Analiza dinamică a stării economice
evidenţiindu-se cauzele evoluţiei

Relevarea tendinţelor Formularea de măsuri


Stabilirea nivelurilor
de referinţă pentru cu caracter cu caracter
Forte Slabe
proiecţiile viitoare curativ preventiv

Valorificarea şi stimularea tendinţelor pozitive

Descurajarea sau atenuarea tendinţelor negative

Prefigurarea elementelor novatoare

Fig. 3.13
În acest scop, sunt evaluate influenţele exercitate atât de factori
endogeni sau interni (starea cantitativă şi calitativă a infrastructurii şi
a echipamentelor din dotare; utilizarea resurselor umane, incluzând şi
procedurile manageriale şi operaţionale aplicate; echiparea cu
mijloace informatice moderne), cât şi de factori exogeni sau externi –
evoluţia tehnologiei; politicile guvernamentale şi cadrul legislativ
existente; schimbările cantitative şi calitative ale circuitelor şi
fluxurile de intrării şi de ieşiri; combaterea poluării şi protecţia
mediului înconjurător.

3.2.2. Prognoza – afirmaţie probabilistă asupra viitorului


Ca proces cognitiv, prognoza constă în identificarea structurilor
invariabile ale realităţilor şi obiectivelor, precum şi ale raporturilor
dintre acestea, ca premisă a utilizărilor cât mai repede cu putinţă pentru
continuarea activităţii în condiţii superioare de eficienţă economică, teh-
nologică şi ecologică. Aşa cum se arăta în subcapitolul 1.4, dinamica
sistemelor şi structura viitorului sunt marcate şi de situaţii nedorite, ab-
surde ori indezirabile, deci consumatoare de timp şi de mijloace, recla-
mând o activitate intelectuală specializată în precizarea obiectivelor,
decurgând din nevoia de a cunoaşte şi, eventual, de a influenţa (orienta)
128
stările viitoare ale evenimentelor şi fenomenelor (proceselor). În acest
scop, se parcurg trei etape distincte şi complementare:
Construcţia, potrivit unor metodologii şi algoritmi specifici, a
alternativelor probabile sau posibile de evoluţie în viitor, pornind
de la legităţile generale sau obiective şi de la informaţii cât mai semni-
ficative şi actuale despre trecut, prezent şi viitor;
Stabilitatea criteriilor care să permită evaluarea şi selectarea
variantelor dezirabile sau dorite, în funcţie de nevoile reale, indivi-
duale şi sociale, precum şi de interesele (voinţa) decidentului;
Estimarea resurselor şi a mijloacelor necesare pentru reali-
zarea într-un timp rezonabil şi oportun a variantei dorite (pre-
ferate) şi, pe această bază, fundamentarea şi adoptarea planurilor şi a
programelor concrete de acţiune socială.
Este de la sine – înţeles că, de fapt, utilizarea informaţiilor
despre dinamica sistemului analizat asigură corectarea, în cadrul de-
mersului de planificare, a discrepanţelor între parametrii estimaţi şi cei
efectiv obţinuţi, ca urmare a frecventelor actualizări ale ipotezelor de
lucru. După cum, folosirea informaţiilor prospective concură la identifi-
carea disfuncţionalităţilor induse de apariţia şi acţiunea factorilor aleatori,
conjuncturali [13,pag.73]. Apelând la analiza sistemică, putem
identifica ariile de impact ale informaţiilor disponibile şi, implicit, să
examinăm zonele în care au loc efectiv schimbări.
Având în vedere elementele evocate, prognoza poate fi definită ca
un ansamblu coerent de acţiuni intelectuale consacrate evaluării
ştiinţifice, cu grad ridicat de probabilitate a evoluţiei posibile, în plan
cantitativ şi calitativ, într-un anumit domeniu şi pe un interval de
timp bine determinat, numit orizont al prognozei [8,pag.123]. Prin
urmare, prognoza este demersul prin care se anticipează şi estimează
evoluţia din perioada următoare, precizată în mod explicit. După cum
rezultă şi din capitolul anterior, este vorba de o evaluare aproximativă
însă cu un grad de certitudine ridicat. În acest scop, se apelează la metode
şi tehnici adecvate şi riguroase, pentru a putea obţine informaţii relevante
despre tendinţele semnificative ale stării subiectului în momentul analizei,
cu şanse de a se accentua în viitor, devenind caracteristice şi, deci, autentice
surse ale schimbării perpetue. Cum studiile prospective, inclusiv prognoza,
oferă informaţii integrate în variante sau alternative, înseamnă că opţiunea
în favoarea variantei convenabile trebuie să se facă mai presus de
subiectivitatea cercetătorului şi a decidentului, adică în consonanţă cu
anumite obiective ale dezvoltării istorice, dar şi cu tendinţele universale,
materializate în calitatea vieţii şi a muncii, în armonia ce trebuie să
dăinuiască în cadrul sistemului unitar om – natură – societate, în pofida
129
caracterului său dinamic, accentuat de cele două variabile: activitatea
social-economică de transformare a resurselor naturale în mărfuri
solicitate de piaţă; creşterea anarhică a populaţiei.
Din câte se ştie, prognoza – termen provenit din cuvântul grecesc
prognosis, înseamnă cunoaştere anticipată sau dinainte – s-a utilizat
pentru prima oară în meteorologie, pentru a informa despre starea vremii.
În realitate, spectrul este mult mai larg. Astfel, după specificul domeniu-
lui investigat, deosebim prognoze ştiinţifice şi tehnologice, economice,
sociale, ecologice ş.a.
A - În sfera economicului, prognozele studiază dezvoltarea for-
ţelor de producţie, adâncirea diviziunii sociale a muncii, apariţia a noi
ramuri şi subramuri de producţie, evoluţia resurselor de forţă de
muncă şi utilizarea acestora, fenomenele bancare, financiare şi valutare.
Prognozele economice îndeplinesc anumite funcţii (cercetarea şi
descoperirea tendinţelor fenomenelor şi proceselor economice şi
estimarea acţiunii viitoare a acestora, conturarea mai multor alterna-
tive ale evoluţiei în perspectivă şi ierarhizarea lor pentru luarea
deciziei optime) şi trebuie să răspundă anumitor cerinţe şi exigenţe
imperative, printre care:
• Identificarea – pe baza raporturilor de cauzalitate a principa-
lelor tendinţe ale dezvoltării economice (condiţie sine qua non a funda-
mentării şi adoptării de soluţii realiste pentru viitoarele acţiuni sociale),
precum şi a impactului lor asupra celorlalte domenii de activitate;
• Elaborarea variantelor (sau alternativelor) probabile ale dez-
voltării la nivelul economiei naţionale şi al subsistemelor sale, şi ierar-
hizarea acestora în vederea alegerii variantei preferate ori dorite, aflate
obligatoriu în rândul celor posibile şi dezirabile;
• Definirea strategiilor adecvate pentru soluţionarea eficientă a
problemelor ivite în activitatea social-economică;
• Sesizarea şi corectarea la timp a eventualelor abateri de la
parametri anticipaţi şi preconizaţi.
Prognozele economice pot fi: probabilistice, estimează evoluţia
fenomenelor incerte (economia mondială; creşterea productivităţii muncii
la nivelul economiei naţionale, al ramurilor şi subramurilor; schimbările
în structura producţiei); condiţionate, care stabilesc comportamentul
într-un sector dacă se produce o schimbare sau un eveniment în alt sector;
de finalitate, care stabilesc ce condiţii trebuie îndeplinite în anumite
sectoare pentru a se produce o evoluţie dorită sau aşteptată în alte sec-
toare; voliţionale, care pornesc de la un anumit obiectiv ce urmează a fi
atins în perspectivă şi stabilesc condiţiile şi mijloacele în acest scop.
a1 – Prognoze sociale: studiază evoluţia consecinţelor dezvoltării
economice şi ştiinţifice – tehnologice asupra societăţii şi a membrilor
130
săi, concomitent cu urmărirea relaţiei inverse, a efectelor dezvoltării
sociale asupra economiei, ştiinţei şi tehnologiei. Aceste prognoze anali-
zează, cu precizie, aspectele demografice, ale forţei de muncă, consu-
mului, învăţământului, culturii, sănătăţii ş.a.
a2 – Prognoze ecologice: studiază raporturile dintre om, societate
şi natură, în funcţie de conexiunile şi interdependenţele dintre aceste
entităţi. Cum natura influenţează permanent, dar diferit de la o perioadă
la alta dezvoltarea omului şi a societăţii, prognozele ecologice reflectă
cerinţele şi căile de urmat pentru menţinerea echilibrului normal între
om şi natură, între om şi societate, pentru protejarea mediului ambiant.
a3 – Prognoza cercetării ştiinţifice vizează explorarea teoretică
sau fundamentală şi cea aplicativă, în timp ce dezvoltarea tehnologică
are în vedere evoluţiile mecanizării şi automatizării proceselor de
muncă şi de producţie, ale tehnologiilor de fabricaţie, ale utilizării
tehnicilor şi echipamentelor electronice de calcul, ale impactului
globalizării asupra transferului de tehnologie.
B – După sfera de cuprindere, deosebim:
b1 – Prognoze macroeconomice: studiază ansamblul dezvoltării
social – economice, în special evoluţia probabilă, în mai multe variante
a indicatorilor principali ai dezvoltării – populaţia şi structura ocupării
forţei de muncă; produsul intern şi naţional brut şi net, precum şi utili-
zarea acestora pentru acumulare şi consum; eficienţa economică; volumul
şi structura importurilor şi a exporturilor; veniturile populaţiei; domeniile
prioritare ale dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei ş.a.
Prognoza macroeconomică debutează cu elaborarea de scenarii
care prefigurează evoluţia mediului internaţional şi poziţia ţării noastre în
acest context, a progresului ştiinţific şi tehnologic pe plan mondial, a mo-
dului de viaţă şi creşterea calităţii vieţii la diverse categorii de populaţie.
b2 – Prognoze pe ramuri şi subramuri: se întocmesc în funcţie
de cerinţe, practica evidenţiind următoarele grupe de ramuri: resurse
extractive şi de preparare a materiilor prime şi energetice; metalurgie
şi construcţii de maşini; exploatarea şi prelucrarea lemnului; industria
uşoară şi alimentară; transporturi şi telecomunicaţii; industria
materialelor de construcţii ş.a. Acestea abordează probleme precum
ritmul de dezvoltare; aportul la crearea produsului intern şi naţional, la
acoperirea nevoilor populaţiei, la realizarea programului de investiţii
şi la export; modernizarea structurii, dimensionarea întreprinderilor şi
a seriilor de fabricaţie; specializarea pe plan intern şi în cadrul
cooperării internaţionale; reducerea consumurilor specifice şi
valorificarea materiilor prime; estimarea necesarului de forţă de muncă;
amplasarea teritorială a obiectivelor noi etc.;
131
b3 – Prognoze pe probleme de sinteză: se elaborează pentru
probleme prioritare, prezentând interes pentru toate ramurile şi dome-
niile de activitate, ca de exemplu: dezvoltarea bazei de materii prime,
pregătirea cadrelor, cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică,
consumul populaţiei, protecţia mediului înconjurător etc.
b4 – Prognoze teritoriale conturează variante ale dezvoltării dife-
ritelor zone, adică abordează probleme ale evoluţiei regionale, cum ar
fi: dinamica producţiei, evoluţia populaţiei şi structura sa, resursele de
forţă de muncă şi utilizarea acestora, evoluţia resurselor de materii pri-
me naturale şi posibilităţile de valorificare etc.
Demersul începe cu elaborarea prognozelor la nivelul economiei
naţionale, care furnizează orientările şi coordonatele generale din care
decurg informaţii şi date utile deciziilor la celelalte nivele, legate prin
fluxuri şi conexiuni (fig.3.14).

Prognoză macroeconomică

Prognoze pe probleme de sinteze


Prognoze
pe produse Prognoze
şi grupe de în profil
Prognoze pe ramuri şi subramuri teritorial
produse

Prognoze microeconomice

Fig. 3.14

C – După metodele folosite la elaborare, prognozele pot fi: ex-


plorative, normative, teoretice sau raţionale, intuitive sau empirice,
sintetice şi analitice.
D – După orizontul de timp deosebim: prognoze pe termen
scurt, prognoze pe termen mediu, prognoze pe termen lung şi prog-
noze pe termen foarte lung, lungimea intervalului de timp depinde de
o serie de factori: natura activităţii sau domeniul studiat; mărimea ero-
rilor; existenţa informaţiilor statistice ce caracterizează evoluţia trecută
a fenomenelor; calitatea informaţiilor disponibile; aria prognozei, adică
întinderea domeniului cercetat, care depinde de nivelul organizatoric;
gradul de agregare al prognozei, respectiv numărul de subdomenii stu-
diate sau numărul de variabile cu care se operează.

132
3.2.3. Strategia sau politica dezvoltării – pătrunderea raţională,
obiectivată în câmpul potenţialităţii
Termenul de strategie este destul de ambiguu, însă rămâne legat
eminamente de planificarea resurselor alocate unei activităţi determinate
vizând îmbunătăţirea parametrilor funcţionali şi a performanţelor ulte-
rioare. În esenţă, anticiparea acţiunilor viitoare antrenează un proces
strategic în câmpul previziunilor şi al deciziilor. Pornind de la concepţia
sistemică, strategia constituie elementul central al sistemului global al
dezvoltării agentului economic sau a economiei naţionale, adică varia-
bila principală ce intră în interacţiune cu celelalte funcţii ale activităţii
desfăşurate la nivelul respectiv. Depăşind viziunea liniară, carteziană,
cercetătorul Kenichi Ohmae propune demersul strategic „proactiv” al
dezvoltării, bazat pe intuiţia managerilor în ceea ce priveşte optimizarea
efectelor rezultate din valorificarea resurselor disponibile. În opinia
acestuia, cu cât un obiectiv este mai ambiţios, cu atât gradul de optimi-
zare trebuie să fie mai ridicat!, corelaţie posibil de obţinut dacă demer-
sul clasic deducţie – previziune – planificare – reacţie este înlocuit cu
altul de tip „proactiv” având forma: intuiţie → miză → simulare →
planificare → reacţie, care integrează strategia, tactica, controlul şi
pilotajul agentului economic şi/sau economiei naţionale. Demersul este
complementar, impus de impredictibilitatea crescătoare a mediului eco-
nomic, de natură să asigure mecanismelor previziunii şi reactivităţii o
evoluţie precisă, explicită, predeterminată. Anticiparea acţiunilor şi
evoluţiilor viitoare antrenează un proces strategic decizional prospectiv
la nivel micro, care se integrează armonic în sistemul macro-social,
impunându-i o dinamică asemănătoare. Pentru a stabili corect miza
dezvoltării într-un timp real, apare cerinţa de a evalua riscurile inerente,
ce trebuie ţinute sub control. Dintre acestea, o semnificaţie aparte o au
riscurile financiare, tehnologice şi culturale. În funcţie de cele trei
etape ale activităţii (fig.3.15), corespunzătoare unei dezvoltări riscante
(D), consolidări sau scăderi a constrângerilor (C) şi situaţii de supra-
vieţuire (S), miza de dezvoltare pe trei ani poate fi formalizată după
cum urmează [5,pag.108]:
Rezultă că miza de dezvoltare poate fi formulată astfel:
• Nici o creştere în volum a activităţilor de supravieţuire (nivelul
de vulnerabilitate diminuat în valoare relativă),
• Creştere puternică a activităţii pentru înlăturarea constrângerilor
(căutarea eficacităţii şi productivităţii),
• Dezvoltare cu risc tehnologic uşor crescut.

133
Volumul de
activitate Creşterea activităţii

C
C

S S

0 1 2 3 Timp

Fig. 3.15

Pentru a soluţiona eventualele crize apărute pe traiectoria evolu-


tivă a economiei de piaţă teoria şi practica economică oferă cel puţin
patru tipuri de strategii:
A – Strategia stabilizării bazată pe conceptul de echilibru, care
permite atenuarea şocurilor produse de factori externi la nivel micro
sau macro-social (spre exemplu echilibrul bugetar şi extern). În acest
scop, se acţionează pe mai multe direcţii, şi anume:
a1 – Stabilizarea conjuncturilor, în condiţiile cursului de schimb
fix şi fluctuant. În cazul cursului fix, valoarea multiplicatorului chel-
tuielilor publice este limitat la creşterea importurilor induse de creşte-
rea cererii interne stimulată de cheltuieli publice suplimentare, în con-
formitate cu relaţia:
1
K= 3.5
1+ m − c
în care (K) exprimă multiplicatorul cheltuielilor publice, iar m şi c în-
clinarea marginală spre import şi, respectiv, spre consum.
În cazul cursului fluctuant, deprecierea acestuia antrenează creş-
terea exporturilor care compensează evoluţia în acelaşi sens a importu-

134
rilor determinată de sporirea cererii interne. Ca urmare, valoarea multi-
plicatorului bugetar este similară celei specifice economiilor închise:
1
K= 3.6
1− c
în care K exprimă multiplicatorul bugetar, iar c înclinarea marginală
spre consum.
În practica economică se întâlnesc numeroase combinaţii ale celor
două politici, în care instrumentele monetare şi bugetare nu sunt perfect
substituibile. Ameliorarea flexibilităţii politicii bugetare permite o ac-
ţiune combinată a celor două instrumente.
a2 – Abordarea dezechilibrelor prin strategii contraaleatoare, por-
nind de la anumite constatări: există activităţi economice care conduc la
dezechilibre; unele dezechilibre pot prezenta utilitate – spontane ori
generate; dezechilibrele sunt susceptibile de auto-corecţie în interiorul
sau exteriorul activităţii analizate. Această categorie de strategii implică
analiza mecanismelor care le generează şi transmite, precum cursul de
schimb, absorbţia şocurilor, politica monetară internă. Cursul de schimb,
care realizează paritatea puterilor de cumpărare, se determină cu relaţia:
Pn
C= 3.7
Pr
în care Pn şi Pr exprimă nivelul general al preţurilor interne şi, res-
pectiv, externe.
B – Strategia creşterii vizând relaxarea restricţiilor care limi-
tează creşterea şi extinderea marjei de manevră a parametrilor politicii
economice, bazată pe asanarea bugetară pe termen mediu, precum şi
coordonarea politicilor monetară şi bugetară, în condiţiile asigurării
compatibilităţii politicii economice în plan internaţional.
C – Strategia structurării, circumscriind ajustările pozitive ale
economiei în condiţiile intervenţiei statului în ajustarea pieţei supuse
schimburilor. Este vorba de conjuncturi care vizează structurile sis-
temului economic, la nivel micro sau macro. În acest caz, ajustările
pozitive se referă la cele ale pieţei muncii, ale organizării şi conducerii
activităţii economice şi, nu în ultimul rând, ale circuitelor financiare şi
sectoriale, publice şi particulare:
c1 – Ajustările pozitive ca instrumente ale creşterii economiei
naţionale pe termen mediu, în absenţa proceselor de echilibrare pe pieţe;

135
c2 – Comportamentele strategiilor structurale, pornind de la ipo-
tezele: preeminenţa creşterii economice faţă de controlul cererii şi al
absorbţiei deficitelor; propagarea efectelor alocative, comportând un
timp mai îndelungat; politicile structurale intensive şi extensive;
D – Strategia restructurării, care vizează reducerea distorsiu-
nilor şi a rigidităţilor întâlnite pe piaţa muncii, amenajarea mediului
înconjurător şi reformarea structurală macroeconomică la nivel inter-
naţional, nu numai naţional. Realizarea strategiei de restructurare este
facilitată de intervenţia statului în două planuri, al politicii globale sau
orizontale şi al politicii specifice sau selective, verticale. Fazele strategiei
de restructurare sunt următoarele: reluarea activităţii şi a demarajului,
ajustarea structurii economice şi a reconstituirii, de care depinde
performanţele celorlalte faze; consolidarea structurilor, mecanismelor
şi instituţiilor de plasare a economiilor pe traiectoria unei creşteri
durabile; liberalizarea economiei; conştientizarea necesităţii de a
deschide economia către exterior.
În consecinţă, strategia desemnează ansamblul obiectivelor
urmărite la nivelul economiei naţionale sau al agentului economic
pe termen lung, principalele modalităţi de realizare, împreună cu
resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv. De
aici, şi principalele sale trăsături definitorii, şi anume:
• Strategia urmăreşte, implicit şi explicit, realizarea unor obiective
(scopuri) precis definite; obiectivele reprezintă fundamentul motivaţional
şi acţional al strategiei, a căror calitate este determinantă pentru perfor-
manţele ce se vor obţine;
• Strategia vizează un orizont de timp de 3-5 ani, asociindu-şi un
grad de risc şi de incertitudine, de consecinţe în plan operaţional;
• Sfera de cuprindere a strategiei este agentul economic ori eco-
nomia naţională în ansamblul lor; chiar şi în eventualitatea în care se
referă doar la anumite aspecte (activitatea financiară sau de desfacere,
de exemplu) se bazează, de regulă, pe ansamblu;
• Conţinutul strategiei se referă la elementele esenţiale, concen-
trându-se asupra evoluţiilor majore ale activităţii, indiferent dacă aces-
tea prezintă sau nu modificări faţă de perioada anterioară;
• Strategia are la bază evoluţia sistemului analizat, în strânsă
corelaţie cu mediul ambiant, favorizând un intens proces de învăţare
organizaţională;
• Strategia prefigurează un comportament competiţional pe ter-
men lung, reflectând nivelul de cultură organizaţională.
Dintre componentele strategiei, cele mai importante sunt: interac-
ţiunile prezente şi viitoare dintre sistemul analizat şi mediul ambiant;
136
nivelul şi structura resurselor destinate realizării obiectivelor (scopu-
rilor); avantajul competitiv; sinergia sau efectele sintetice aşteptate după
înfăptuirea deciziilor şi utilizarea resurselor repartizate.
Valoarea teoretică şi practică a strategiei economice, credibilitatea
şi realismul acesteia adică, depinde hotărâtor de calitatea (sau virtuţile)
managementului, căruia îi revine responsabilitatea de a stabili obiec-
tivele şi ordinea de prioritate, mijloacele şi procedeele adecvate pentru
realizarea punctuală a ţelurilor respective, de a controla îndeplinirea
exemplară a acestora, în acord cu evoluţiile şi conjuncturile interne şi
internaţionale. Performanţele managementului strategic [10,pag.80] sunt
direct proporţionale cu eforturile depuse pentru cunoaşterea şi influ-
enţarea dinamicii proceselor economice, pentru introducerea în timp util
a corecturilor reclamate de schimbarea condiţiilor avute în vedere la
adoptarea strategiilor ori de apariţia unor idei şi metode noi, inclusiv
sub raportul organizării şi conducerii sistemelor economice (fig.3.16).
Faza 1 Faza 2 Faza 3 Faza 4 Faza 5
Definirea Stabilirea Formularea Aplicarea Evaluarea perfor-
obiectivului performanţelor căilor şi măsurilor manţelor atinse şi
strategic de atins mijloacelor strategice introduse

Reluarea
Redefinirea Revederea Reformularea Refacerea fazelor

Fig. 3.16
În încheierea consideraţiilor se cuvine făcută precizarea că politica
economică reprezintă, de fapt, punerea în operă a strategiei economice.
Ea constă dintr-un ansamblu de principii, norme şi reguli prin care auto-
rităţile publice orientează, cu ajutorul metodelor şi mijloacelor dispo-
nibile, activitatea economică în concordanţă cu interesele naţionale
imediate şi de perspectivă, cu scopuri urmărite de formaţiile politice
aflate la guvernare.
137
Politicile economice pot fi clasificate după cum urmează: după
obiectivul final, există politici de: restructurare; stabilizare macroeco-
nomică; creştere şi dezvoltare; subvenţionare a producţiei şi exportului,
ori dimpotrivă de limitare a importurilor; protecţie socială şi reducere a
şomajului ş.a.; după instrumentele de promovare, în politici bazate pe:
reglementări directe (preţuri-venituri) ori indirecte, respectiv pârghii
monetare şi bugetare, legislaţii specifice; după intervalul de timp al
obiectivelor, în politici conjuncturale (ciclice, de relansare, antidepre-
sionale) şi ale dezvoltării durabile; după modul de influenţare a agen-
ţilor economici, în politici de limitare sau restricţionare, de schimbare
şi de concentrare; după sfera în care se aplică, în politici globale, sec-
toriale şi teritoriale; după orientarea doctrinală, în politici tradiţionale
(care permit intervenţia autorităţilor publice în bunul mers al activităţii),
liberală (încrederea deplină în mecanismele pieţei) şi mixte – neoclasice,
neoliberale, autarhice, etc.
Desigur, pentru a fi aplicate strategiile şi politicile economice
trebuie să fie realiste şi, extrem de important, acceptate şi îndeplinite
de către populaţie.

3.2.4. Planificarea – mijloc de a gestiona şi controla riscurile


Planul face prima legătură între prezent şi viitor, de unde şi rolul
său în orientarea agenţilor economici la nivelul micro sau macro [5,
pag.262], fiind perceput sub trei accepţiuni: activitate preponderent
intelectuală, ramură a cunoaşterii şi cercetării ştiinţifice, disciplină de
învăţământ, având caracter conştient dirijat. Cu alte cuvinte, este
alternativa modernă sau mecanismul cu ajutorul căruia se reglează
economia naţională în concordanţă cu principiile de funcţionare ale
economiei concurenţiale reprezentând activitatea umană cea mai
previzibilă şi activă, consacrată realizării de bunuri şi servicii. Princi-
palele funcţii ale sale ar putea fi grupate astfel: informarea agenţilor
economici asupra evoluţiei conjuncturilor interne şi externe, vieţii
economice, potrivit structurilor de interes; precizarea comenzilor de stat
pentru perioada respectivă, inclusiv a investiţiilor publice de importanţă
naţională, precum şi a prevederilor din convenţiile regionale; stabilirea
măsurilor vizând rezolvarea eventualelor dezechilibre şi a modalităţilor
de ajustare a planurilor, în funcţie de realizările economice survenite.
Orice proces de planificare socială are, în perspectiva dezvoltării
durabile, următoarea structură de nivele [14, pag.51]:

138
Valori

Obiective, scopuri

Mijloace (materiale, spirituale sau cunoştinţe)

Resurse (materiale, spirituale)

În acest context, la dezvoltarea durabilă, ca formă generalizată


de evoluţie internaţională, apare nivelul valorilor ce poate modifica
structurile obiectivelor, mijloacelor şi alocării resurselor pentru statele
partenere, ca şi relaţiile dintre acestea, potrivit schemei de mai jos:

Valori generale (planetare),


eventual echitatea
Obiective Obiective
(ale partenerilor)

Mijloace Mijloace

Resurse Resurse

Se constată că „spaţiul valorilor” se reduce la juxtapunerea spa-


ţiilor de valori ale partenerilor, introducând în analiză şi proiectarea
structurilor viitoare ale termenului de echitate, fără ca acesta să
înlocuiască valorile cultivate de statele partenere. Demersul prezentat
poate fi formalizat în limbajul teoriei sistemelor şi cuantificat cu
ajutorul relaţiilor matematice, ca procese de planificare şi programare.
Îndeplinind atât funcţia de orientare a activităţii, cât şi pe cea de
dimensionare a evoluţiei (cât mai performante), planul trebuie să întru-
nească, în realitate, consensul populaţiei, de unde şi cerinţa discutării şi
aprobării acestuia de către forurile legislativ şi executiv. În acest cadru,
pot fi identificate şi adoptate soluţii pentru depăşirea eventualelor dis-
funcţionalităţi sau a situaţiilor de criză.

139
La nivel microeconomic, planurile se identifică, de regulă, cu
programele de activitate, întrucât nu există diferenţe esenţiale în ceea
ce priveşte funcţia pe care o îndeplinesc (fig.3.17). Nu este de ignorat
nici ade-vărul că, în anumite momente, între cele două categorii
valorice se înregistrează deosebiri notabile, în sensul că planurile au
un caracter general, iar programele doar unul sectorial,
concretizând acţiunile ce urmează a se desfăşura şi precizând ordinul
de prioritate al acestora.
Obiectivele planificării
şi ale programării
(scopul urmărit)

Ritmuri medii Nivelul evoluţiei


(decizii, strategii, (stări sau condiţii
acţiuni) ale sistemului)

Informaţii
(asupra stării
prezente a ritmurilor)

Fig. 3.17
Deciziile operative cu privire la ritmuri sunt dependente de
obiectivele planificate sau programate (scopurile urmărite),
influenţând astfel nivelurile de evoluţie ale variabilelor, adică stările
sau condiţiile sistemului examinat. Întrucât afectează ritmurile,
înseamnă că deciziile operative se bazează pe informaţii disponibile cu
privire la nivelele de evoluţie ale variabilelor, având o bază fixă.
Având în vedere însă că, nivelele de evoluţie ale variabilelor se
schimbă mereu, rezultă că apar informaţii despre ritmurile curente,
care modifică deciziile şi acţiunile desfăşurate.
Principalele etape ale elaborării planurilor sunt:
• Stabilirea obiectivelor evoluţiei social-economice pentru peri-
oada de prognoză, pe baza consultării opiniei publice (agenţi economici,
sindicate, patronate, instituţii de cercetare ştiinţifică) şi a studierii dina-
micii conjuncturilor economice în plan intern şi internaţional;

140
• Elaborarea schiţei de dezvoltare, pornind de la varianta de
prognoză macroeconomică agreată şi aleasă, actualizată pentru ori-
zontul de timp al planului prin introducerea corecţiilor generate de
obiectivele strategiei dezvoltării, precizate deja;
• Precizarea angajamentelor asumate de autorităţile publice,
prin comenzi ale statului, achiziţii guvernamentale, convenţii regionale
şi internaţionale;
• Proiectarea structurilor fezabile şi eficiente pe sectoare de
activitate, înglobând prevederile ferme şi orientative, în care scop se
procedează la o nouă consultare a agenţilor economici, materializată
în încheierea de contracte;
• Definitivarea, cu ajutorul experţilor în domeniu, a proiec-
tului de plan, corelându-se nevoile şi posibilităţile sectoriale într-un
ansamblu coerent ce cuprinde şi ordinea de prioritate a înfăptuirii ac-
ţiunilor şi cuantumul sprijinului acordat de stat;
• Dezbaterea şi aprobarea planului în Parlament introducându-se
amendamentele ce-i conferă caracterul de instrument de lucru guver-
namental, concomitent cu încrederea din partea agenţilor economici şi a
populaţiei;
• Informarea, pe parcursul desfăşurării diverselor etape, a
mass-media, pentru a testa interesul manifestat de populaţie pentru
obiectivele ce vor fi înfăptuite.
Experienţa acumulată în domeniu, cu precădere de ţările cu
economie de piaţă funcţională, permite clasificarea următoare a
procesului de planificare [2, pag. 55]:
a) Planificarea indicativă sau orientativă, prin intermediul
căreia autorităţile stabilesc principalele obiective şi orizontul de timp
pentru înfăptuirea acestora, încercând să convingă opinia publică
asupra oportunităţilor respective;
b) Planificarea incitativă, în care obiectivele sunt stabilite pe
cale democratică, iar înfăptuirea lor depinde de capacitatea de
persuasiune a autorităţilor, obligate să penalizeze agenţii care nu se
încadrează în prevederile planului;
c) Planificarea strategică, întemeiată pe o concepţie pros-
pectivă capabilă să amortizeze tendinţele majore identificate cu
interesele, trebuinţele şi cerinţele colectivităţii;
d) Planificarea imperativă, prin care autorităţile întocmesc
planul şi obligă agenţii economici să acţioneze de îndată pentru
înfăptuirea obiectivelor stabilite; se utilizează în situaţii speciale şi pe
o perioadă de timp definită explicit;
141
e) planificarea informală, prin care se face o anumită coordo-
nare a deciziilor individuale aparţinând instituţiilor administraţiei
publice şi agenţilor economici;
f) Planificarea macroeconomică pentru perioadele de
tranziţie, de la un tip de societate la altul, de la un anumit nivel al
dezvoltării la altul superior urmărind corectarea sau dominarea
mecanismului pieţei.
Planurile la nivelul economiei naţionale, al principalelor ramuri şi
subramuri, al zonelor, au caracter orientativ, de recomandare, în timp
ce la nivelul agenţilor economici capătă caracter obligatoriu pentru
angajaţi. De precizat că planurile sectoriale se întocmesc de ministere
sau alte instituţii centrale, în colaborare cu structurile publice sau private
interesate în elaborarea de prognoze. La nivelul agenţilor economici şi
al instituţiilor financiar-bancare, prognozele sunt rodul eforturilor depuse
de specialiştii proprii sau al colaborării cu colective de consultanţă. Pe
de altă parte, prevederile planurilor şi ale programelor sunt detaliate atât
sub aspect cantitativ, cât şi temporal, iar în cadrul agenţilor economici şi
al instituţiilor, şi pe executanţi.
Dacă examinăm debutul activităţii unei afaceri oarecare, observăm
că rolul planului are în vedere momentul (când), persoanele (cine) şi
motivaţia (de ce) elaborării acestuia (fig.3.17).
Este important, de asemenea, ca producătorul să înţeleagă prefe-
rinţele şi motivaţiile beneficiarilor, căutând să găsească răspunsuri adec-
vate la întrebări de genul cine, când, cum apelează la produsele sau
serviciile oferite. Ca urmare, în analiza pieţei şi, deci, în elaborarea pla-
nurilor de producţie este necesar să se ţină seama de schimbările so-
ciale, economice şi competitive. Este de observat că, mediul în care
acţionează producătorii de bunuri şi servicii s-a modificat destul de
mult, în sens pozitiv dar şi negativ. Astfel, contemporanul nostru cheltu-
ieşte mai mult pentru servicii (cultură, sănătate, educaţie, călătorii ş.a.)
decât pentru achiziţionarea de bunuri, iar nevoia sa de autorealizare are
în vedere, în principal, serviciile şi abia în subsidiar bunurile.
Prin urmare, planificarea este conceptul teoretic folosit pentru
estimarea ansamblului de acţiuni prin care se dirijează activităţile
social-economice în concordanţă cu anticipările determinate
ştiinţific, mai presus de subiectivitatea cercetătorilor şi a decidenţilor.
De regulă, activitatea de planificare se concretizează într-un model
teoretico-aplicativ general, având caracter de recomandare pentru
autorităţi şi întreprinzători. Existând evidente imperfecţiuni în

142
funcţionarea macanismelor economiei de piaţă, planificarea joacă
rolul reglării demersurilor politice, sociale, economice, culturale şi
de altă natură, al sincronizării acestora în scopul prevenirii
dezechilibrelor flagrante, generatoare de tensiuni sociale şi disfuncţio-
nări majore, având consecinţe pe termen mediu şi lung. Altfel spus,
planificarea poate fi utilă numai în măsura în care [5,pag.350]:
ameliorează informaţia de care este nevoie, reduce gradul de
incertitudine, asigură instrumentele de gestiune şi control în situaţiile
de criză, anticipează şi orientează activităţi şi corelaţii esenţiale pentru
viitorul competiţiei, multiplică şansele prin conştientizarea riscurilor,
întregeşte mecanismele pieţei cu noi instrumente şi pârghii ce permit
identificarea consecinţelor negative ale imperfecţiunii jocului liber al
cererii şi ofertei.
În principiu planificarea este percepută în trei ipostaze [4,
pag.47]:
• Activitatea gnoseologică sau exerciţiu intelectual consacrat
cercetării ştiinţifice şi cunoaşterii tendinţelor dezvoltării în varii
domenii – politic, social, economic. educaţie, cultură, sănătate ş.a.,
• Acţiune socială urmărind introducerea progresului general la
scara economiei naţionale, prin asimilarea descoperirilor din ştiinţă şi
tehnologie, a experienţei acumulate în management;
• Disciplină de învăţământ, subordonată imperativului de a
forma gândirea, atitudinea şi acţiunea prospective în rândul
absolvenţilor.
Dintre atributele sau funcţiile principale ale planificării
menţionăm: informarea agenţilor economici proprii asupra evoluţiilor
probabile ale conjuncturilor economice, interne şi internaţionale;
precizarea comenzilor publice şi a investiţilor de importanţă naţională
pentru perioada aferentă; rezolvarea eventualelor dezechilibre, în
orizontul de timp al planului şi a modalităţilor de ajustare a lor;
fundamentarea strategiei preconizate, pornind de la tendinţele
identificate şi de la opţiunile exprimate sau adoptate de autorităţile
publice îndreptăţite, inclusiv a măsurilor cu rol reglator indirect.

3.2.5. Programarea – stabilirea detaliilor


vizând înfăptuirea efectivă a obiectivelor
Această activitate constă în stabilirea succesiunii logice a obiecti-
velor de atins şi a priorităţilor în realizarea acestora. Programarea poate
fi matematică (operând cu metode numerice de optimizare a funcţiilor
143
obiective ale căror variabile satisfac un sistem de relaţii restrictive) sau
euristică (bazată pe folosirea unor reguli empirice pentru găsirea solu-
ţiilor acceptabile; de regulă acestea se inspiră şi copiază experienţa do-
bândită de un competitor cu realizări remarcabile).
Programul, ca instrument al previziunii, este un ansamblu de
acţiuni, de lucrări şi operaţii eşalonate în timp (având precizate durata
şi resursele alocate pentru fiecare secvenţă) şi spaţiu, subordonat reali-
zării optime, sub raport cantitativ şi calitativ, a obiectivelor.
când Iniţierea afacerii Cumpărarea afacerii

Revizuirea mersului
afacerii

Decizii majore

cine Managerii Proprietarii Creditori,


afacerii investitori

Clarificarea Evaluarea Evaluarea


ideilor fezabilităţii şi siguranţei în faţa
viabilităţii riscului

Descoperirea Stabilirea Aprecierea calităţii


aspectelor scopurilor şi managementului
necunoscute obiectivelor financiar-contabil

de ce Formarea spiri- Calcul nece-


tului de echipă sarului de bani

Instruirea în
management

Susţinerea
acordării îm-
prumutului
Fig. 3.18
144
Există mai multe tipuri de programe: mondoeconomice (de tipul
celor elaborate sub egida ONU), macroeconomice (care caracterizează
strategii naţionale), sectoriale (probleme de interes naţional – energie,
protecţia mediului), regionale (teritoriale), de coordonare operativă,
cu caracter obligatoriu, folosită la nivel microeconomic (defalcarea lu-
crărilor pe executanţi, programe de producţie, aprovizionare ş.a.) şi pro-
grame de măsuri – dispoziţii şi prevederi cu caracter operaţional, de
natură organizatorică, tehnologică, financiară, juridică.
Indiferent care este natura sau nivelul procesului decizional,
acesta implică o buclă de reacţie care antrenează o evoluţie ciclică, de
unde concluzia că prognoza, strategia, planificarea şi prognozarea
constituie un sistem integrat (fig. 3.19.) permiţând adaptarea continuă
a factorilor de influenţă la obiectivele urmărite.
Nivelul de creştere al
variabilei sintetice

Ritmurile medii ale Nivelele factorilor


factorilor de influenţă de influenţă

Ritmurile medii Informaţiile cu privire


necesare ale factorilor la ritmurile medii ale
de influenţă factorilor de influenţă
(obiectivele de viitor)

Prognozele ritmurilor
medii ale factorilor
de influenţă

Planificarea sau pro-


gramarea ritmurilor medii
ale factorilor de influenţă

Necesităţi viitoare
Fig. 3.19
145
După cum se poate uşor constata, informaţiile disponibile sunt
tranziţiile cronologice ale ritmurilor medii ajustate ale factorilor de
influenţă asupra variabilei sintetice sau agregat, iar ritmurile medii ale
factorilor de influenţă depind de informaţiile disponibile (tranzacţiile
cronologice) şi de ritmurile medii necesare (obiectivele de viitor). În
consecinţă, prognozele se elaborează pe baza informaţiilor disponibile
cu privire la ritmurile medii ale factorilor de influenţă asupra
indicatorului sintetic, iar personificarea şi programarea ritmurilor
medii necesare ale factorilor de influenţă se realizează pe baza
prognozei şi a necesităţilor obiective. Fiind stabilite ca obiective
planificate sau programate, ritmurile medii servesc la determinarea
ritmului factorilor de influenţă asupra indicatorului sintetic.

Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză


1. Care sunt principalele criterii de clasificare a prognozelor şi
tipurile de previziune corespunzătoare?
2. Tipuri de strategii utilizate pentru soluţionarea eventualelor
stări de criză.
3. Planificarea orientativă în condiţiile economiei de piaţă; rol,
etape ale elaborării planurilor.
4. Legătura plan-prognoză-strategie.
5. Detalierea studiilor – factor al creşterii gradului de certitudine
şi al reducerii riscurilor.

Bibliografie

1. M. Botez, Curs de prognoză, Editura CIDSP, Bucureşti, 1971.


2. C. Ciurlău ş.a., Previziunea macroeconomică. Concepte şi meto-
dologie, Editura Universitaria, Craiova, 2001.
3. J. Forrester, Counterintuitive Behavior of Social Systems, Simulations,
vol.16, nr.2, februarie 1971.
4. J. Galtung, On Future Research and its Role in the World, Paper
presented on the International Future Research Conference, Kyoto, 1970.
5. O. Giarini ş.a., Limitele certitudinii, Edimpress – Camro, Bucureşti, 1996.
6. R. Jungk, L’imagination dans la prospective, în Revue Internationale
des sciences sociales, XXI, 4/1969.
7. H. Kahn, World Futures, în Science Journal, X, 1967.

146
8. R. Koch, Dicţionar de management şi finanţe, Editura Teora,
Bucureşti, 2001.
9. J. McHall, Typological Survey of Futures Research, SUA, New
York, 1970.
10. V. Nicolae ş.a., Previziunea şi orientarea economică, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
11. M. Miculescu, V. Lavalette, Strategii de creştere, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.
12. I. Popescu ş.a., Introducere în fundamentarea deciziei, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
13. *** Studiile de impact: ştiinţă, tehnologie, societate, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1986.
14. *** Sisteme în ştiinţele sociale, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1977.

147
IV
FIABILITATEA SAU GRADUL DE ÎNCREDERE
ÎN PROGNOZE

Fundamentarea şi adoptarea deciziilor urmărind implicarea


omului în evoluţia evenimentelor şi a fenomenelor (proceselor) care
au loc în natură şi în societate antrenează un număr relativ limitat de
persoane, în timp ce efectele induse de înfăptuirea lor se răsfrâng
asupra unui segment mult mai extins. În astfel de circumstanţe, sunt
cât se poate de îndreptăţite (şi legitime) frământările, neliniştile,
îndoielile analiştilor şi observatorilor, ale opiniei publice în general,
nu numai ale celor aflaţi nemijlocit sub impactul demersurilor
respective. Pentru a surmonta dilemele şi a spori încrederea în
explorările de tip prospectiv, prin excelenţă creative, dar, mai ales,
pentru a diminua riscurile decurgând din realizarea efectivă a variantei
considerată ca fiind optimă, aleasă din mai multele probabile,
cercetătorii şi practicienii au apelat la concepte şi la instrumente de
lucru validate de alte domenii ale cunoaşterii, precum fezabilitatea,
fiabilitatea, eficienţa ş.a., posibil de cuantificat sau măsurat cu
ajutorul relaţiilor logice şi algebrice.

4.1. Fezabilitatea – expresie a opţiunii sociale şi politice


Noţiunea de fezabilitate exprimă probabilitatea de a fi
acceptate (social şi politic) riscurile pe care le incumbă înfăptuirea
anumitor decizii şi proiecte. Întrucât orice acţiune a omului
introduce modificări semnificative în structura şi în evoluţia mediului
natural şi social din care face parte, este de la sine înţeles că eficienţa
realizării proiectelor (tehnologice, economice şi sociale) de anvergură
este condiţionată de acceptarea lor de către comunităţi şi clasa politică,
precum şi de evitarea eventualelor capcane; însuşirea obiectivelor
preconizate se materializează, de regulă, în scurtarea termenului de
realizare şi în efectuarea unor lucrări de calitate. În opinia
teoreticienilor [7, pag.127], variabilele determinante în analiza
acceptabilităţii politice pot fi considerate:
148
– atitudinea agenţilor economici, publici şi privaţi, precum şi a
societăţii civile faţă de implicarea în realizarea proiectelor şi a
deciziilor adoptate;
– climatul politic intern şi reglementările constituţionale, parla-
mentare şi guvernamentale, concomitent cu presiunile exercitate din
exterior pentru acceptarea anumitor valori culturale, ştiinţifice,
tehnologice, manageriale şi morale;
– flexibilitatea clasei politice manifestată în efortul de a se
ajunge la un consens în ceea ce priveşte implicarea în realizarea
proiectelor de interes general, naţional;
– constituirea unei majorităţi politice stabile, capabilă să
promoveze proiecte şi strategii ale dezvoltării pe termen mediu şi
lung, fundamentate cu ajutorul metodei Delphi sau al altora care se
pretează la acest gen de analiză.
Din punctul de vedere al acceptabilităţii economice, analiza
vizează nivelul tehnologiilor utilizate şi al managementului practicat,
capacitatea competiţională şi de creativitate, dar şi exigenţele în aceste
domenii, în funcţie de care se estimează raportul între cerere şi cost.
Obţinerea de performanţe superioare, depinde însă de constituirea, la
nivelul agenţilor economici şi al structurilor guvernamentale, a unor
compartimente distincte care să examineze sistematic evoluţiile vii-
toare ale proceselor de creaţie materială şi spirituală, în vederea
promovării şi susţinerii progresului general, a invenţiei, inclusiv în
domeniul managementului. Alegerea alternativei optime se face por-
nind de la criterii tehnice, economice, ecologice şi, de ce nu, morale.
Un rol important îl are analiza consacrată riscurilor posibile, pentru a
reduce sensibil incertitudinea asupra stărilor viitoare ale sistemelor.

4.2. Fiabilitatea – premisă a încrederii în studiile prospective


Pentru prima oară, termenul de fiabilitate s-a folosit în ştiinţele
tehnice, exprimând probabilitatea ca un sistem oarecare (dispozitiv,
mecanism) să funcţioneze un anumit timp în conformitate cu scopul
pentru care a fost conceput şi realizat. Studiile de impact şi analiza
riscurilor implicite arată că, de fapt, problema este numai aparent
tehnologică, în realitate capătă dimensiune economică, socială şi chiar
politică.
În plan social, riscurile deciziilor se manifestă în pierderi
economice şi de oportunităţi ce reduc semnificativ şansele de
ameliorare a calităţii vieţii şi a muncii, ale afirmării valorilor demo-
craţiei şi moralităţii, precumpănitoare în societatea contemporană,
149
supusă atâtor provocări şi sfidări. Ca urmare, în ştiinţele economice,
sociale şi comportamentale, fiabilitatea are înţeles de acceptare
socială şi politică a riscurilor ce însoţesc evoluţiile în orizontul de
timp viitor. În acest context, validitatea este sinonimă cu precizia
sistemului de a răspunde scopului pentru care a fost gândit,
cunoscând şi asigurând funcţionarea normală a mecanismelor ce-i
guvernează evoluţia în timp, dinamica adică. Oricât de actuale şi de
relevante ar fi însă informaţiile utilizate, persistă întrebarea dacă este
posibilă optimizarea unui model (sau scenariu).
Dincolo de domeniul explorat, tehnic, economic, social ori
politic, fiabilitatea constituie un concept fundamental al analizei
riscurilor, exprimând posibilitatea atingerii unor ţinte sau obiective
într-un interval de timp explicit, fără disfuncţionalităţi majore.
Totadată, fiabilitatea se asociază categoriilor complexe de calitate
(fig.4.1,a), având un pronunţat caracter dinamic (fig.4.1,b), şi de
disponibilitate, prin care înţelegem probabilitatea ca sistemul exa-
minat să funcţioneze corect un anumit timp. Între fiabilitate şi costurile
aferente există un raport de proporţionalitate (fig.4.2), în care notaţiile
au următoarea semnificaţie: C1, C2, şi Ct exprimă costurile pentru
cercetare, proiectare şi execuţie, respectiv pentru producţie şi pentru
întreţinere (şi reparaţii).
Calitatea produsului

Efecte induse Definirea problemei


Realizarea de studiat
Termen de propriu-zisă
livrare Determinarea
evoluţiilor
Servicii Stabilirea posibile şi
oferite strategiei de dezirabile
realizare
Alegerea variantei
Preţul Modelarea şi simularea optime
Caracteristicile
produsului produsului variantei optime

a b
Fig. 4.1

Desigur, ridicarea nivelului de fiabilitate sau de încredere într-un


anumit produs şi mecanism ori într-o anumită decizie şi previziune
150
Costuri
Zonă optimă
Ct

C0 C2

C1

Fiabilitate
Σ Σ
0 r1 r2 r3 R
Fig. 4.2
presupune cheltuieli suplimentare, iar menţinerea fiabilităţii este o
funcţie direct proporţională cu eforturile depuse pentru introducerea
progresului tehnologic. Mai mult, între fiabilitate şi nivelul cunoaşterii
există conexiuni de interdependenţă reciprocă (fig.4.3).
Nivelul fiabilităţii
Nivel ideal
Nivel preconizat
Nivel potenţial Nivel real
Nivel efectiv

Evaluarea Elaborarea Alegerea variantei Realizarea


tendinţelor prognozei optime prognozei
0 T
t0
t1 t2 t3 t4
Fig. 4.3

În esenţă, riscul înglobează două componente distincte: hazardul


apariţiei unei disfuncţionalităţi în evoluţia sistemului analizat, adică
probabilitatea ca aceasta să se producă; consecinţele materiale şi
umane induse de factori sau de evenimente nedorite (fig.4.4).

151
Cerinţe ale Exigenţe noi ale
fiabilităţii fiabilităţii

Fiabilitate sau Modificări şi


încredere în varianta îmbunătăţiri
aleasă pe parcurs

Înfăptuirea Evaluarea sistematică


prevederilor a rezultatelor obţinute
prognozei

Fig. 4.4
Ca demers sistemic, analiza de risc presupune patru faze
principale, şi anume (fig.4.5):
a – Definirea obiectivelor în scopul estimării probabilităţilor de
a le realiza în timpul preconizat;
b – Identificarea riscurilor potenţiale pe baza demersului
inductiv de la cauze la consecinţe sau a descompunerii sistemului în
părţile sale componente, pentru a le evalua disfuncţionalităţile;
c – Exprimarea abstractă, prin modele matematice, pornind de
la legăturile de cauzalitate ale evoluţiilor viitoare: arborele de
defecţiuni şi de evenimente (diagrame cauză – efect), procese Marcov
ori simularea Monte Carlo;
d – Analiza caracteristicilor calitative, clasificarea riscurilor
sau a evenimentelor nedorite cu ajutorul arborelui de defecţiuni,
calitative şi cantitative – estimarea probabilităţii de apariţie a lor
pornind de la datele confirmate de experienţa anterioară. Uneori,
estimarea probabilităţilor se face prin consultarea experţilor, cu
ajutorul metodei Delphi. În final, analiza de risc conduce la
cuantificarea diferitelor aspecte ale fiabilităţii.

152
Definirea obiectivelor
sistemului

Identificarea riscurilor

Modelarea
sistemului

Analiză cantitativă Date certe,


Analiză calitativă
statistice

Informaţii de expert

Fig. 4.5.

4.3. Cuantificarea fiabilităţii


Acţiunile umane, inclusiv cea consacrată adoptării previziunilor,
sunt supuse, inexorabil, erorilor. Unele sunt induse de inexactităţi
apărute în funcţionarea sistemului informaţional şi în utilizarea
metodelor specifice de analiză şi decizie, precum şi de limitele umane
inerente. Altele sunt datorate evenimentelor survenite în perioada
realizării previziunii, ale căror efecte depăşesc, de regulă, valorile
înglobate şi acceptate prin măsurile antirisc prevăzute. Este lesne de
observat că influenţele pot fi pozitive (descoperirea şi exploatarea
imediată a noi resurse naturale, transfer tehnologic şi dezvoltări
tehnice rapide, conjuncturi favorabile pe termen scurt ori mediu) sau
negative – catastrofe naturale, eşecuri în cooperarea internaţională,
conflicte militare ş.a.
Prin urmare, anticiparea evoluţiilor în diferite domenii reprezintă
un demers complex şi interdisciplinar aflat sub incidenţa necesităţii,
decurgând din relaţii înregistrate între cauze şi efecte, dar şi a
întâmplării, generată de factori accidentali, aleatorii. Cu alte cuvinte,
stările viitoare pot fi estimate cu un grad mai mare sau mai mic de
153
certitudine, în funcţie de domeniul examinat şi de orizontul de timp al
previziunii; certitudinea scade pe măsură ce creşte intervalul de
aplicare a prevederilor previziunii. De asemenea, gradul de încredere
în viabilitatea şi eficienţa acesteia depinde nemijlocit de calea aleasă
pentru analiză: abordarea statică (prelungirea în viitor a evoluţiilor
din trecut şi prezent, cu ajutorul metodologiei specifice explorărilor;
adoptarea variantei apreciate ca fiind optimă se face pornind de la
criterii şi date explicite, cunoscute deci); abordarea dinamică, constă
din parcurgerea a două etape distincte: a) evaluarea tendinţelor
dominante ale evoluţiei fenomenelor (proceselor) de natură foarte
diferită, între care există raporturi de interdependenţă şi intercon-
diţionare, cu perspective de a continua şi în viitor; b) estimarea
impactului produs de factori imprevizibili în momentul alegerii
variantei optime.
Întrucât orice previziune are şi o componentă aleatorie, încre-
derea în prevederile acesteia se alterează treptat, mai ales dacă
orizontul de timp este îndelungat. Din această raţiune, o importanţă
metodologică aparte o capătă evaluarea fiabilităţii previziunilor,
concept ce exprimă raportul dintre realitatea preconizată şi cea
efectivă, obţinută după înfăptuirea prevederilor respective, posibil de
estimat în funcţie de abaterea medie pătratică, exprimată cu relaţia:
a = [ ∑(R–P)2 ]1/2 4.1
în care R şi P reprezintă valoarea efectiv înregistrată şi,
respectiv, prognozată.
Comparaţia între valorile R şi P se face pornind de la caracte-
risticile lor semnificative, cu ajutorul coeficientului de asemănare ca.
În consecinţă, prognoza are un anumit grad de probabilitate ce tinde să
se apropie de cifra unu (echivalent cu certitudine) sau zero, ceea ce
înseamnă că aceasta devine imposibilă, indezirabilă, de unde şi cerinţa
imperioasă de a se acţiona pentru eliminarea influenţelor negative
provocate de factori accidentali, aşa cum s-a văzut în capitolul al
treilea. În caz contrar, apare riscul reducerii considerabile a eficienţei
previziunii, punându-se în pericol atingerea obiectivelor. În general,
gestionarea eficientă a resurselor disponibile la un moment dat, la nivelul
economiei naţionale ori al unui agent economic, a devenit o realitate ca
urmare a folosirii sistemelor inteligente în organizarea şi conducerea
activităţii. Dincolo de scopul urmărit pedagogic sau asistarea decizională,
esenţială rămâne păstrarea unei atitudini critice asupra categoriei de
sisteme evocată. Chiar dacă reprezintă excelente instrumente de reflecţie
şi de interogare, ele oferă doar o sinteză elaborată pe baza informaţiilor
154
adiţionale de care dispune utilizatorul. În această perspectivă, valoarea
sistemelor inteligente constă în facilitarea accesului la expertiza
complementară, care întregeşte diagnosticul activităţii contribuind la
fundamentarea şi adoptarea unor soluţii satisfăcătoare. Evident, dialogul
cu sistemul, constituie un demers extrem de important, în măsura în care
determină pe decident să-şi pună întrebări în legătură cu experienţa
trecută şi cu valoarea expertizei efectuate. De asemenea, trebuie evitată
utilizarea acestuia înainte de a defini natura problemei de rezolvat şi de a
identifica principalele căi de acţiune. Pentru a satisface această condiţie,
demersul demarează de la o strategie (un plan) ce urmează a fi validat
sau, dimpotrivă, nu, în funcţie de realităţi [3, pag.29]. Concordanţa între
plan şi analiza efectuată evidenţiază corelarea experienţei dobândite cu
informaţiile integrate în sistem (fig.4.6).
Comparare şi corelare
Informaţii şi Experienţă, între:
fapte percepţie, • Planul proiectat
cunoscute ipoteze • Diagnostic

Acţiuni Analiză
proiectate diagnostic,
recomandări

Consecinţe Consecinţe
posibile posibile

Analiza da
Final optimalităţii nu
Auditul nu Factori explicativi cu
planului şi experienţă
Error!
strategiei da

Fig. 4.6
Observaţia este utilă, mai ales, în cazul în care validitatea şi
fiabilitatea sistemului sunt corecte. În cazul dezacordului, identificarea
factorilor explicativi ai diferenţelor observate conduce, de regulă, la

155
un audit al strategiei, la modificarea ipotezelor iniţiale şi la simularea
altor variante, ale căror consecinţe pot fi posibilele decizii.
Dezvoltarea umanităţii evidenţiază complexitatea şi instabilitatea
care, în absenţa unor înnoiri la nivelul structurii, strategiei şi al
conceptualizării pun sub semnul întrebării continuarea evoluţiei ascen-
dente. În acest context, soluţia adoptată generează metode şi mijloace de
rezolvare şi nu invers, în dubla calitate de concept şi de mijloc de
acţiune, presupunând parcurgerea mai multor etape [3, pag.39].

4.3.1. Analiza ex-ante sau anterioară prognozării


Esenţa demersului este simularea variantelor apreciate ca
probabile (şi posibile) pentru evoluţiile viitoare, în funcţie de abaterile
înregistrate între valorile simulate (S) şi cele efectiv realizate (R),
emiţându-se judecăţi asupra metodologiei şi a viabilităţii prognozelor.
Testarea se consideră încheiată dacă abaterile sunt sub 3% pentru
variabilele de bază şi, respectiv, sub 5% pentru ceilalţi indicatori.
În acest scop, se determină următorii parametri:
• Abaterea absolută (A):
A=R–S 4.2
• Abaterea relativă (a):
R−S A R
a= = ⋅ 100 = − 1 4.3
S S S
Cunoscându-se valoarea abaterilor se pot face corecturile de
rigoare, demers ce asigură creşterea încrederii în previziunea abaterii.
Abaterile – absolută şi relativă – pot lua valori pozitive sau negative,
după cum rezultatele sunt mai mari sau mai mici decât prevederile.
• Coeficientul de inegalitate sau de abatere, cunoscut şi sub
denumirea de coeficientul lui Theil, descoperitorul său:
1

∑ (R
t =0
t − St ) 2
Ci = 4.4
1 1

∑R
t =0
2
t + ∑S
t =0
2
t

Coeficientul de inegalitate variază în intervalul [0,1], deci:


0 ≤ Ci ≤ 1. Când abaterea este mică, rezultă că Ci = 0.
• Coeficientul de asemănare indică apropierea dintre valorile
simulate şi cele efectiv realizate, observate statistic:
156
Ca =
[m × d(R, S)] + [(1 − m) × d(R * , S* )] 4.5
d(R , S) + d(R * , S* )
în care m reprezintă coeficientul de ponderare pentru asemănarea a
două caracteristici importante; d(R, S) – distanţa dintre caracteristicile
de bază sau de referinţă; d(R*, S*) – distanţa dintre ceilalţi indicatori
în afara celor de bază.

4.3.2. Analiza post-factum sau ulterioară prognozării


Operând cu date efectiv realizate în orizontul de timp considerat
[0,1], această categorie de prognoze este uşor de evaluat. Calculele
sunt similare analizei ex-ante, cu deosebirea că în loc de valorile
simulate (S), se introduc valorile preconizate (P):
• Abaterea absolută (A):
A=R–P 4.6
• Abaterea relativă (a):
R−P A R
a= = ⋅ 100 = − 1 4.7
P P P
Abaterea poate fi pozitivă sau negativă, după cum nivelul valorii
realizate (R) este mai mare şi, respectiv, mai mic decât cel prevăzut (P).
• Coeficientul de inegalitate sau de abatere Ci:
⎧ 1



∑ (R
t =0
t − Pt ) 2

⎨C i = 4.8
⎪ 1 1


∑ R 2t + ∑ Pt2
⎩ t =0 t =0

• Coeficientul de asemănare:

Ca =
[m × d ( R, P)] + [(1 − m) × d ( R* , P* )] 4.9
d ( R, P ) + d ( R * , P * )
Întrucât concluziile desprinse din analiză nu mai pot servi la
îmbunătăţirea previziunii, demersul are doar valoare teoretică, utilizat
pentru interpretarea ştiinţifică a evoluţiei mecanismelor şi proceselor
pe termen lung, ca instrument de lucru al factorilor de decizie. Cu
toate acestea, evaluările menţionate ajută la evitarea repetării
abaterilor neconvenabile, sporind gradul de încredere în previziunea
respectivă şi, mai ales, la dimensionarea riguroasă a eforturilor umane
157
şi materiale destinate realizării optimului economic, tehnologic şi
ecologic. Cu ajutorul datelor statistice şi teoretice, ajustate sau recal-
culate, se determină anumiţi estimatori, dintre care cel mai semnifi-
cativ este abaterea medie pătratică procentuală (am), calculată cu
relaţia:
2
⎛ y − y' ⎞
∑ ⎜⎜ i y i ⋅100 ⎟⎟ 2
⎝ i ⎠ = 1 ⎛⎜ y i − y i' ⎞
am =
n
∑ ⎜
n ⎝ yi
⋅100 ⎟

4.10

în care yi şi y'i reprezintă datele statistice reale sau empirice pentru
fiecare an al perioadei considerată concludentă pentru analiza
respectivă (diagnoză) şi, respectiv datele teoretice reajustate pe baza
celor reale pentru fiecare an al perioadei statistice, iar n – numărul
anilor din perioada statistică.
Având în vedere aceste elemente, se poate afirma că fiabilitatea
reprezintă criteriul de bază al programării, dar şi al veridicităţii
prevederilor ce au precumpănit în alegerea acelei variante.

4.4. Caracteristici ale fiabilităţii


Din analiza elementelor prezentate anterior, rezultă că
fiabilitatea reflectă fidel dacă previziunea exprimă realităţi, meca-
nisme şi legităţi obiective ale pieţei şi nu dorinţe, dacă la
fundamentarea acesteia s-a pornit de la informaţii relevante şi exacte.
Într-un astfel de context, apare cerinţa de a se preciza caracteristicile
particularizate [1, pag.108]:
a) Fiabilitatea este o probabilitate, respectând toate regulile
acesteia. Deci, valorile numerice pe care le poate lua sunt cuprinse
între 0 (incertitudinea) şi 1 (certitudinea), posibil de exprimat prin
inegalitate: 0 ≤ r ≤ 1 în care r reprezintă fiabilitatea;
b) Fiabilitatea depinde de orizontul de timp pentru care se
calculează:
⎧r = e −λt

⎨ 1 4.11
⎪λ = t
⎩ m

în care e reprezintă baza logaritmilor naturali, t - timpul, tm - timpul


mediu de evoluţie normală, iar λ - rata neconcordanţelor din
prevederile previziunii şi realităţile înregistrate în momentul realizării
acesteia. Deoarece tm are totdeauna o valoare finită, rezultă că λ este
158
totdeauna mai mare decât 0. Întrucât λt este superior lui zero pentru
orice t > 0, înseamnă că r < 1 pentru orice λt > 0.
c) Fiabilitatea depinde de condiţiile în care se înfăptuieşte
previziunea
În sinteză, este vorba de o analiză cantitativă a metodelor utili-
zate şi mai puţin calitativă, de unde cerinţa ca programele, strategiile
şi politicile bazate pe acestea să dispună de flexibilitate şi adapta-
bilitate în raport cu modificările intervenite în realitatea economică-
socială. Un rol aparte, în acest context, îl are evaluarea factorilor
obiectivi şi subiectivi care stau la baza fundamentării previziunii,
precum şi a raportului dintre stabilitatea şi mobilitatea sistemului.

4.5. Urmărirea înfăptuirii previziunilor


Declanşarea procesului de înfăptuire a prevederilor coincide, de
fapt, cu punerea în mişcare a unui sistem complex de analiză şi
control, pornind de la următoarele premise fundamentale:
Prevedere Comparare Comandă Vector Control
Decizie Proces şi
y y-z de stare analiză z

Fig. 4.7
• Caracterul opţional al previziunii, în sensul că adoptarea
acesteia s-a făcut fără constrângeri administrative, însă în interesul
agentului economic respectiv, pe bază de opţiuni libere; previziunea
poate fi considerată un „tablou de bord” care indică direcţiile şi
structurile de urmat, precum şi caracterul de referinţă la care trebuie
raportată activitatea curentă, adică realitatea economică.
• Flexibilitatea şi adaptabilitatea previziunii la modificările
survenite în realităţile economice, de unde rolul deţinut de raportul
obiectiv-subiectiv în activitatea previzională; componenta obiectivă
rezultă din poziţia primordială a omului în creaţia de bunuri şi servicii,
(acţionează potrivit unor principii şi reguli de raţionalitate), iar cea
subiectivă decurge din responsabilitatea autorităţilor publice de a
genera organizarea, legislaţia şi mediul adecvate performanţelor
economice, tehnologice şi ecologice.
• Stabilitatea şi mobilitatea în procesul efectiv de înfăptuire a
prevederilor previziunii. Pe de o parte, stabilitatea pledează în
159
favoarea evoluţiei sincrone, a continuităţii structurilor organizatorice,
legislative şi informaţionale, a îndeplinirii adecvate, într-o anumită
ordine de prioritate, a obiectivelor şi structurilor previziunii, în
concordanţă cu mecanismele şi cerinţele economiei de piaţă. Pe de altă
parte, mobilitatea presupune adaptarea la schimbările ce au loc în
mediul economico-social, obligând factorii de conducere să vegheze la
raportul dintre inerţie şi transformare.
Activitatea de control şi analiză a îndeplinirii previziunilor
constituie o componentă organică a procesului de reglare a economiei
Controlul şi analiza previziunilor se realizează pe diferite paliere
ale economiei: a) la nivelul autorităţilor publice centrale; b) la nivelul
autorităţilor publice regionale şi locale; c) la nivelul firmelor.
Controlul şi analiza se pot desfăşura atât prin observarea
nemijlocită a proceselor şi fenomenelor din economie, cât şi prin
folosirea sistemului informaţional (statistic, financiar, contabil); când
datele folosite nu sunt suficiente, îndeosebi pentru realizarea de
analize, se pot organiza sondaje şi simulări (fig.4.8).
Activitate
previzională

Activitatea Procese Sistem


managerială economice informaţional Actualizare

Activităţi de
control şi
analiză

Fig.4.8

4.6. Actualizarea cercetărilor prospective


În funcţie de concluziile desprinse în urma analizei şi controlului
se fac reevaluările şi rectificările de rigoare.
Rectificarea constă în recalcularea prevederilor iniţiale în
scopul articulării acestora, ţinând seama de noile realităţi din
160
economie generate de factori ca: schimbarea dinamicii diverselor
compartimente ale economiei; apariţia unor structuri inedite sau îmbu-
nătăţirea celor existente, reclamate de modificarea cererii şi ofertei;
descoperirea şi punerea în valoare a noi resurse primare şi energetice,
precum şi noi tehnologii; modificarea fluxurilor de mărfuri şi devize
în raporturile cu străinătatea, ca urmare a unor conjuncturi economice,
politice şi sociale în schimbare. Rectificarea se poate realiza prin:
corectarea abaterii valorilor reale de la valoarea prestabilită; compen-
sarea perturbărilor cu ajutorul unor pârghii compensatoare; eliminarea
factorilor perturbatori cu ajutorul măsurilor şi mijloacelor antirisc.
Reevaluarea previziunilor constă în recalcularea acestora din
punct de vedere al expresiei băneşti, avându-se în vedere mobilitatea
preţurilor. În acest fel, previziunea operează cu măsuri exprimate atât
în preţuri constante (comparabile), cât şi în preţurile pieţei (curente).
Folosirea de preţuri constante serveşte la proiectarea dinamicii
obţinându-se astfel evoluţia economiei în valori reale, în timp ce
preţurile pieţei exprimă valori nominale, necomparabile în timp.
Preţurile pieţei pot fi: a) previzionate cu ajutorul indicilor de preţuri
prognozaţi şi b) reevaluate pe parcursul perioadei de previziune.
Rectificarea şi reevaluarea se întrepătrund în cadrul acţiunii
complexe de actualizare a previziunilor, iar actualizarea este o
componentă a procesului decizional de reglare a procesului economic
pe diferite paliere ale acestuia.

Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză


1. Definiţi fezabilitatea şi fiabilitatea prognozelor.
2. Care sunt principalele modalităţi de cuantificare a fiabilităţii
prognozelor?
3. Analizaţi principalele caracteristici ale fiabilităţii.
4. Necesitatea actualizării periodice a previziunilor.

Bibliografie
1. L.M., Băloiu, Managementul inovaţiei, Editura Eficient, Bucureşti, 1995.
2. J.M., Chaffray, Sisteme inteligente de management, Editura Ştiinţă şi
Tehnică, Bucureşti, 1997.
3. Y. Dror, Ventures in Policy Sciences, American Elsevier, New York, 1971.
4. M. Moldovan, Economia, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucu-
reşti, 1993.
5. I. Popescu ş.a., Introducere în fundamentarea deciziei, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
161
V
INFORMAŢIA – SURSĂ DE COMPETITIVITATE

În orice activitate, mai cu seamă în aceia de organizare şi de


conducere, informaţia reprezintă principala „materie primă” a
deciziilor indiferent de domeniu. Alături de substanţă (materie) şi de
energie, aceasta este percepută ca un mesaj sau semnal ce reflectă
starea sistemului examinat şi a mediului în care aceasta funcţionează.
Altfel spus, informaţia aduce receptorului (analistului) un spor de
cunoaştere în procesul înfăptuirii deciziilor şi a proiectelor consacrate
dezvoltării.
Desigur, trebuie făcută distincţie între a) informaţia ca
transmitere sau comunicare de ştiri, care este unica semnificaţie la
nivelul conştiinţei comune şi b) informaţia ca modalitate de
formare a individului, ca proces de modificare a cunoştinţelor
dobândite anterior şi, în ultimă instanţă, chiar ca proces de modificare
a structurii (legităţi şi conexiuni generatoare ale coerenţei
funcţionale, relativ stabile în timp) şi a dinamicii sistemului respectiv,
având sensul de evoluţie în timp. Dinamica poate fi identificată destul
de uşor cu ajutorul simulării electronice, în timp ce structura face
demersul mult mai dificil. Întrucât dezvoltarea electronicii înlesneşte
considerabil producerea, selectarea, îmbunătăţirea, orientarea şi
distribuirea informaţiei în timp real, accesul privilegiat la cea
relevantă, cu potenţial economic şi financiar adică, preocupă
deopotrivă pe teoreticieni şi practicieni. Prin urmare, procurarea
informaţiei implică şi anumite costuri, iar utilizarea ei asigură un
oarecare beneficiu. Nu întotdeauna însă, informaţia este şi eficientă.
Există şi situaţii în care costul marginal pentru obţinerea acesteia este
superior posibilului câştig marginal, care nu justifică efortul material,
pentru achiziţionare.
162
5.1. Sistem informaţional
În literatura de specialitate, sistemul informaţional este definit ca
ansamblul interconectat al activităţilor de culegere, înregistrare,
transmitere, prelucrare şi stocare a informaţiei, realizat de per-
soane care utilizează procedee, metode, mijloace şi tehnici pentru
furnizarea în timp optim, cu o precizie şi o structură corespun-
zătoare a informaţiilor necesare şi suficiente pentru desfăşurarea
unei activităţi prospective.
Informaţia obţinută prin prelucrarea electronică a datelor, fără a
se confunda neapărat cu acestea, este indisolubil legată de cea de
valoare, cuprinzând şi elemente referitoare la reprezentare (indicatori)
şi la manipulare (atribute). Cu alte cuvinte, data este un model de
reprezentare a informaţiei. Data şi informaţia devin sinonime numai
dacă se convine identificarea subiectului analizat prin modelul său.
Astfel, informaţiile au întotdeauna sensul de noutate, concept ce
contribuie la reducerea semnificativă a nedeterminării (incertitudinii)
sistemului examinat. O informare promptă, cu informaţii relevante şi
actuale, asigură eficienţa conducerii strategice a sistemelor sociale şi
economice. Având în vedere reprezentarea schematică a agentului
economic, subsistemul informaţional realizează legătura în ambele
sensuri între subsistemul de conducere sau decizional şi cel condus
sau de execuţie, operaţional (fig.5.1), potrivit logicii că, transformarea
resurselor în bunuri şi servicii, generează date care sunt prelucrate în
cadrul subsistemului informaţional, devenind informaţii utile
fundamentării şi adoptării deciziilor vizând desfăşurarea normală a
activităţii; înfăptuirea deciziilor de către subsistemul operaţional
generează noi date, ciclul reluându-se.

Subsistemul Subsistemul Subsistemul


de Decizii informaţional Decizii condus
conducere

Proces Proces Proces


conducere Informaţii informatic Date condus

Fig. 5.1
În esenţă, proiectarea şi utilizarea procesului informatic (partea
automată a subsistemului informaţional în care operaţiile de culegere,
163
transmitere, prelucrare şi sortare a datelor se realizează prin
intermediul calculatorului electronic) viabil, adecvat, depinde de
cunoaşterea structurii şi a dinamicii subsistemului informaţional în
ansamblul său şi de eforturile consacrate perfecţionării sistematice a
acestuia. În cazul agenţilor economici, subsistemul informaţional are
mai multe funcţii sau atribuţii, principalele fiind următoarele:
asigurarea informaţiilor despre situaţia trecută, prezentă şi viitoare;
caracterizarea sintetică a rezultatelor obţinute de agentul economic;
accesul direct la informaţiile selective şi relevante; existenţa unui
sistem de urmărire şi control rapid şi eficient.

5.2. Clasificarea informaţiilor


Gruparea sau clasificarea informaţiilor se face în funcţie de
anumite criterii, dintre care reprezentative pot fi considerate
următoarele:
a) după forma de exprimare a evenimentelor şi a proceselor
pe care le reflectă, informaţia poate fi analogică (caracterizează
parametri cu variaţie continuă ai proceselor tehnologice - presiune,
temperatura, viteza ş. a.), cantitativă (sub formă de cifre rezultate din
măsurarea tradiţională - numărare, cântărire sau calcul matematic);
calitativă - concepte, rapoarte, texte, liste bibliografice etc.;
b) după suportul informaţional utilizat pentru transmitere,
informaţia poate fi: scrisă, vorbită, grafică, audio sau video;
c) după situarea în timp faţă de evoluţia evenimentelor ori a
proceselor explorate, deosebim informaţii active sau operative (în
curs de desfăşurare), pasive (care au avut loc) şi previzionale
înglobate în planuri şi programe, care caracterizează stările viitoare;
d) după conţinutul intrinsec, informaţiile sunt: elementare
(definesc operaţii invizibile ce nu mai necesită descompunerea în părţi
componente), complexe (rezultate din agregarea informaţiilor
elementare în vederea caracterizării evenimentelor şi proceselor) şi
sintetice – reflectă indicatori precum preţ, productivitate ş.a., care
evidenţiază modul desfăşurării activităţii.
De regulă, informaţiile circulă între persoane, compartimente şi
agenţi economici sub formă de circuite informaţionale - drumul pe
care îl parcurge informaţia din momentul apariţiei evenimentului până
când, pe baza cunoaşterii lui, se declanşează un nou eveniment.
O secţiune printr-un astfel de circuit formează fluxul
informaţional sau cantitatea de informaţii care circulă între două
164
puncte ale grafului organizaţional, având destinaţie, conţinut, sens şi
frecvenţă stabilite.
În cadrul sistemului informaţional al previziunii, se disting două
categorii de fluxuri de informaţii, respectiv verticale şi orizontale
(Fig. 5.2.).
ACTIVITĂŢI

PROCES Culegere Înregistrare Prelucrare Transmitere DECIZII

Stocare

Mijloace
Personal de Informaţii
specialitate Tehnică de calcul Echipamente Documente

Metode, tehnici şi procedee de operare

Resurse Circuite Procese


informaţionale informaţionale

Lanţuri procedurale
(fluxuri)

Fig. 5.2
Fluxurile verticale evidenţiază circulaţia informaţiilor în sens
ascendent, adică dinspre agenţii economici spre departamente şi
instituţia centrală abilitată cu fundamentarea şi elaborarea studiilor
prospective, şi în sens descendent, respectiv dinspre organismul
naţional spre agenţii economici.
Fluxurile orizontale se identifică, de obicei, cu circulaţia
informaţiilor între unităţile, organismele şi instituţiile aflate pe aceeaşi
treaptă organizatorică, adică agenţi economici, unităţi teritorial
administrative, departamente.
De precizat că, sistemul informatic operează cu două categorii
distincte de informaţii şi anume: literale, care exprimă obiectivele,
căile şi mijloacele specifice strategiilor de acţiune, precum şi măsurile
165
avute în vedere, inclusiv în plan legislativ; cifrice, cu ajutorul cărora
se reflectă aspectele cuantificabile şi care formează sistemul de
indicatori ai activităţii previzionale.

5.3. Indicatorii – variabile deterministe ale mişcării


dinspre prezent spre viitor
Evaluarea cantitativă şi calitativă a unui eveniment sau fenomen
are la bază date şi indicatori analitici şi sintetici sau agregaţi. Aceştia,
împreună cu purtătorii de informaţii şi cu mijloacele tehnice de
transmitere, prelucrare şi stocare a informaţiilor facilitează fundamen-
tarea şi adoptarea oricărei decizii destinate înfăptuirii strategiilor sau
politicilor dezvoltării. Pentru a fi completă şi edificatoare, analiza
trebuie să asigure cunoaşterea structurii şi a dinamicii evenimentelor şi
fenomenelor (proceselor), a factorilor interni şi externi de care
depinde evoluţia lor. Prin indicatori previzionali înţelegem expresiile
numerice – în valoare absolută sau relativă – care oglindeşte starea
evenimentelor şi a fenomenelor în dinamica lor de la o etapă la alta.
Cu ajutorul indicatorilor este posibilă caracterizarea şi orientarea
evoluţiilor respective într-un orizont de timp controlabil, prin operaţia
de extrapolare şi prin raportarea prevederilor normative la realitatea
prezentă şi la tendinţele majore manifestate în dezvoltarea acesteia. În
cazul evoluţiilor ce nu pot fi măsurate sau cuantificate, cum sunt cele
ale mediului ambiant şi ale judecăţilor de valoare, se apelează la
argumentarea logică, analogică ş.a.
Este vorba de un sistem de indicatori care oglindeşte mişcarea
dinspre trecut şi prezent spre viitor. Prin urmare, sub raportul
tipologiei şi al metodelor de calcul şi de interpretare în opinia
cercetătorilor, sistemul informaţional specific studiilor prospective
îndeplineşte următoarele funcţii sau atribute:
- asigurarea informaţiilor necesare şi suficiente, relevante şi
actuale pe baza cărora să se fundamenteze şi adopte diferitele decizii
de acţiune socială;
- reducerea timpului de răspuns al sistemului informaţional, în
vederea creşterii operativităţii în demersul vizând aplicarea preve-
derilor alternativei apreciate ca optimă;
- îmbunătăţirea sistematică, sub raport calitativ, a procesului de
prelucrare şi de valorificare a informaţiilor;
- conceperea, realizarea şi exploatarea eficientă, optimă a siste-
mului informaţional şi, implicit, a celor de conducere şi de execuţie.
Având în vedere multitudinea conexiunilor interne şi externe,
precum şi apartenenţa la diferite organizaţii şi organisme interna-
166
ţionale, sistemul informaţional naţional trebuie să devină compatibil
sub raportul metodologiei de calcul şi al structurării informaţiilor,
celor ale partenerilor.
Componenta de bază a sistemului informaţional o constituie,
fără îndoială, indicatorii sociali, economici, tehnici ori de altă natură.
Împreună cu celelalte componente, respectiv purtătorii de informaţii şi
mijloacele tehnice de transmitere, prelucrare şi stocare a acestora,
fluxurile informaţionale ş. a., indicatorii facilitează fundamentarea şi
adoptarea deciziilor vizând strategiile şi politicile dezvoltării. Există
aprecierea unanimă că evaluarea cantitativă şi calitativă a proceselor
din natură şi din societate nu poate fi completă şi, deci, optimă fără
cunoaşterea structurii şi dinamicii lor, a factorilor de influenţă şi
eficienţă.
5.4. Indicatori ai previziunii
În domeniile economic şi social, indicatorii analizaţi îndeplinesc
următoarele funcţii:
- reflectarea complexităţii, a structurii şi a dinamicii activităţii
sistemului ce face obiectul examinării;
- cuantificarea evoluţiei sistemului şi a părţilor sale componente
într-un orizont de timp prestabilit;
- corelarea legăturilor dintre părţile componente, dintre acestea
şi întreg, în vederea obţinerii echilibrului corespunzător: resurse –
nevoi, resurse naturale şi umane, financiare şi monetare;
- stimularea agenţilor economici în direcţia sporirii calităţii şi a
eficienţei activităţii desfăşurate;
- controlul procesului de înfăptuire a previziunilor.
Această categorie de indicatori trebuie să respecte următoarele
principii de alcătuire şi de întrebuinţare [6, pag.13]:
a) unitatea metodologică, respectiv determinarea şi prelucrarea
unitară a indicatorilor în cadrul tuturor structurilor organizatorice şi al
fluxurilor informaţionale;
b) compatibilitatea şi comparabilitatea în timp şi spaţiu a
indicatorilor, inclusiv în plan internaţional;
c) integrarea şi agregarea indicatorilor, respectiv modalitatea
unitară de culegere şi prelucrare a informaţiilor având un canal unic de
transmitere pentru a se evita paralelismele şi încărcarea inutilă a
sistemului informaţional al unei entităţi statale;
d) ierarhizarea indicatorilor pe trepte organizatorice ca mijloc de
degrevare a instituţiilor de nivel superior de detalii sufocante pentru
analiză şi decizia social-economică;
167
e) perfectabilitatea sau îmbunătăţirea sistematică a indicatorilor
de previziune în concordanţă cu realităţile economico-sociale şi
impuse de evoluţiile din ştiinţă şi tehnologie, de standardele
internaţionale în speţă;
f) eficienţa folosirii şi a exploatării sistemului informaţional, în
special a părţii sale numerice.
În sfârşit, pentru a-şi îndeplini menirea de instrument al
cunoaşterii realităţilor, indicatorii trebuie să îndeplinească anumite
cerinţe impuse de practica activităţii agenţilor economici şi a
instituţiilor publice, respectiv să furnizeze informaţii relevante şi
complexe care să permită [1, pag.54] [4, pag.26]: caracterizarea poten-
ţialului tehnic şi tehnologic, a bazei materiale la nivelul agenţilor
economici, al ramurilor şi al economiei naţionale; caracterizarea
resurselor de muncă - populaţie ocupată şi asistată social, structura şi
gradul de instruire, ş. a.; caracterizarea rezultatelor obţinute ca urmare
a utilizării potenţialului economic şi tehnologic existent, parametru ce
cuprinde conceptele de eficienţă şi optimalitate; caracterizarea
participării la circuitul economic internaţional; caracterizarea nivelului
de trai, adică a calităţii vieţii şi a muncii.
Dintre numeroasele criterii de clasificare întâlnite în literatura de
specialitate, am optat în favoarea structurării sistemului de indicatori
în patru grupe fundamentale şi anume [3, pag.101]: indicatori de
stare, indicatori ai contabilităţii naţionale, indicatori ai fluctuaţiilor
ciclice şi indicatori ai strategiilor economice internaţionale.

5.4.1. Indicatori de stare


De regulă prin intermediul acestor indicatori se caracterizează
situaţia sau starea economiei la limita orizontului de previziune
stabilit, precum şi pe parcursul perioadei respective. Este vorba de un
ansamblu informaţional complex, structurat potrivit anumitor criterii
explicite, dintre care în lucrarea de faţă interesează în mod deosebit:
A - Din punctul de vedere al caracterului studiilor prospec-
tive, indicatorii se grupează după cum urmează:
a1 - Indicatori cantitativi (de volum): reflectă particularităţile
activităţilor social economice ori ale componentelor acestora precum
valoarea (volumul) producţiei, a investiţiilor de capital, a comerţului
exterior sau a salariului mediu, numărul persoanelor ocupate (se
exprimă în unităţi naturale sau valorice şi pot avea un caracter sintetic
ori analitic);
168
a2 - Indicatori calitativi: reflectă patru ipostaze sau valenţe de
ordin calitativ ale activităţii desfăşurate: indicatori calitativi
economici(exprimă eficienţa activităţii, precum productivitatea facto-
rilor de producţie, rata profitului), indicatori calitativi tehnico-
economici (încorporează influenţa unor factori tehnici şi economici –
gradul de înzestrare a producţiei şi de prelucrare a bunurilor
intermediare şi a produselor (îmbunătăţirea caracteristicilor construc-
tive, funcţionale şi de exploatare), indicatori calitativi de impact
(înglobează efortul uman vizând optimizarea raportului între
economie, tehnologie şi ecologie: refacerea echilibrului şi protejarea
mediului ecologic) şi indicatori ai calităţii vieţii şi ai muncii –
condiţiile pentru satisfacerea nevoilor materiale (consumuri de bunuri
şi de servicii), spirituale (educaţie, ştiinţă, cultură), sociale (relaţii
umane, activitate politică, condiţii morale), de muncă (climat
profesional, aspecte ergonomice) şi de viaţă: mediul familial, precum
şi pentru protecţia consumatorului în faţa ofertei de mărfuri
necorespunzătoare şi a agenţilor biologici şi chimici nocivi sănătăţii.
B - Din punct de vedere al procesului reproducţiei, indicatorii
se grupează astfel:
b1 - Indicatori ai resurselor primare utilizaţi pentru carac-
terizarea principalelor categorii de resurse preluate de la ciclurile
anterioare de producţie, cum sunt populaţia în ansamblu său şi cea
ocupată, avuţia naţională, nivelul cercetării şi viteza de asimilare a
progresului tehnic;
b2 - Indicatori ai producţiei utilizaţi pentru exprimarea volu-
mului şi a structurii producţiei (brute) şi a valorii adăugate sau
producţiei nete;
b3 - Indicatori ai repartiţiei utilizaţi pentru caracterizarea
distribuirii şi a redistribuirii producţiei şi veniturilor în vederea
utilizării finale a acestora;
b4 - Indicatori ai circulaţiei utilizaţi pentru exprimarea
circulaţiei bunurilor şi a serviciilor pe piaţa internă şi externă;
b5 - Indicatori ai rezultatelor finale utilizaţi pentru caracteri-
zarea dinamicii evoluţiei economice.
C - Din punctul de vedere al unităţilor de măsură deosebim:
c1 - Indicatori în expresie naturală sau în unităţi de măsură
specifice mărfurilor: tone de oţel, metri cubi de gaze, metri pătraţi de
ţesături, hectolitri de lapte, perechi de încălţăminte;
c2 - Indicatori în expresie natural – convenţională, necesari
pentru caracterizarea produselor similare. Spre exemplu, tone echiva-
169
lent cărbune de 7000 cal. pentru resursele primare de energie (petrol,
gaze naturale, cărbune etc.). Exprimarea în unităţi natural conven-
ţionale se realizează cu ajutorul coeficienţilor de transformare:
coeficientul 1 revenind unităţii de referinţă;
c3 - Indicatori în expresie bănească sau valorică folosiţi pentru
exprimarea fondurilor financiare şi valutare precum şi pentru
exprimarea bănească a volumului de produse şi servicii, ceea ce
permite însumarea unor bunuri eterogene şi realizarea de comparaţii în
timp (de la o perioadă la alta, folosind preţuri comparabile) şi în spaţiu
(între regiuni şi ţări, folosind o valută convenită sau o exprimare
convenţională multinaţională cum sunt: drepturile speciale de tragere
DST şi moneda unică europeană Euro);
c4 - Indicatori exprimaţi în număr de persoane sau în unităţi
de timp de muncă folosiţi la analizarea resurselor umane (populaţiei,
persoane în vârstă de muncă, populaţie activă, populaţie ocupată,
populaţie şcolară) şi la exprimarea unei producţii eterogene (om-ore)
D - Din punct de vedere al specificului mărimilor numerice
folosite, indicatorii se împart în:
d1 - Mărimi absolute, utilizate pentru a caracteriza activităţi cu
volum bine definit;
d2 - Mărimi relative, adică medii, coeficienţi sau indici (de
regulă, ca mărimi per capita, procente sau promile) constituind mărimi
derivate din cele absolute, pentru a exprima mai sugestiv anumite
fenomene sau procese economice.

5.4.2. Indicatori ai contabilităţii naţionale


Prin contabilitate naţională înţelegem ansamblul coerent de
conturi şi tabele ce oferă o imagine sistematică şi comparabilă a
activităţii economice la nivelul unei ţări. În această categorie, se
regăsesc o serie de indicatori valorici care reflectă fluxurile economice
într-un număr relativ redus de mărimi agregate, permiţând astfel
obţinerea unei reprezentări sugestive a economiei naţionale şi a legătu-
rilor economice şi cu restul lumii, precum şi realizarea de analize şi
previziuni cu caracter macroeconomic. Aceasta favorizează funda-
mentarea politicilor şi deciziilor economice de importanţă naţională.
A - Sistemul conturilor naţionale (SCN) se bazează pe teoria
factorilor de producţie, considerând că orice activitate din economie
este productivă atâta timp cât este necesară şi profitabilă. Sistemul se
practică în ţările cu economie de piaţă, fiind conceput să funcţioneze
170
pe baza regulilor standardizate stabilite de Sistemul European al
Conturilor Economice Integrate (SECEI) [7 p.4; 2 p.4]. Un astfel de
sistem înregistrează şi analizează procesele din economie folosind
principiul contabil al dublei înregistrări, respectiv resursele şi
utilizarea acestora. În acest fel se ilustrează fluxurile din economie
legate de formarea resurselor, sau şi utilizarea acestora prin procesul
de distribuire şi redistribuire. Totodată, sistemul este utilizat atât în
scopuri statistice, cât şi pentru activitatea previzională.
Principalele conturi macroeconomice ale sistemului sunt:
a1 - Contul de producţie ilustrează producţia totală (pe
economie şi pe ramuri) de bunuri şi servicii (X), cunoscută sub
denumirea de „produs global” sau „producţia brută”, care este formată
din consumul intermediar Ci şi valoarea adăugată brută VAB:
X = Ci + VAB 5.1
a2 - Contul de creare a veniturilor evidenţiază, la nivelul
ramurilor şi al economiei, formarea veniturilor din activitatea econo-
mică a perioadei respective, precum şi din patrimoniu.
Dacă se are în vedere că, sursele de formare a veniturilor sunt
salariile (S), impozitele şi taxele (I) directe, suportate de producători
(vânzători), ori indirecte, suportate de beneficiari (cumpărători);
amortizările (A); excedentul net de exploatare (En), exprimate în
preţurile pieţei (pp), rezultă următoarele relaţii de echilibru:
⎧⎪VAB pp = S + I + A + E n = PIB pp
⎨ 5.2
⎪⎩E n + VAB = E b

în care Eb exprimă excedentul brut de exploatare.


În eventualitatea în care se face abstracţie de amortizare (pentru
a se obţine mai explicit valoarea nou creată, adică fără consumurile de
capital fix reprezentate de amortizări), se obţin mărimile nete:
VANpp = S + I + En = PINpp 5.3
pp pp
în care VAN reprezintă valoarea adăugată netă, iar PIN produsul
intern net la preţul pieţei.
Produsul intern brut se referă la producţia realizată de agenţii
economici dintr-o ţară, iar produsul naţional la activitatea agenţilor
economici din ţară şi din străinătate care au un centru de interes pe
teritoriul acesteia. În primul caz, se operează cu indicatori macroeco-
nomici PIB sau PIN, iar în cel de al doilea cu PNB şi, respectiv, PNN:
171
⎧PNB = PIB + VABn − VABs
⎪⎪
t n s
⎨SAB = VAB − VAB 5.4
⎪ t
⎪⎩PNB = PIB ± SAB

în care VABn şi VABS reprezintă valoarea adăugată brută obţinută de


agenţii economici din ţară pentru activităţi desfăşurate în străinătate şi,
respectiv, valoarea adăugată brută obţinută de cei străini pentru
activitatea desfăşurată în ţară, iar SABt soldul valorii adăugate brute
obţinută în relaţiile cu terţe state.
Eliminând amortizarea, valorile devin:
⎧PNN = PIN + VAN n − VAN s
⎪⎪
t n s
⎨SAN = VAN − VAN 5.5
⎪ t
⎪⎩PNN = PIN ± SAN

Dacă mărimile sunt evaluate la preţul factorilor (pf), atunci


rezultă următoarele relaţii:
⎧VABpf = VABPP + S v − I i

⎪PIBpf = PIBpp + S v − I i

⎪⎪VAN pf = (VABpp + S v ) − (A + I i )
⎨ pf pp
5.6
⎪PIN = (PIB + S v ) - (A + I i )
⎪ pf pp pp t
⎪PNB = PIB + S v + VABn ) − (SAB + I i )
⎪ pf pp pp t
⎩⎪PNN = PIN + S v + VAN n ) − (SAN + I i )

în care Sv reprezintă subvenţiile, iar Ii impozite şi taxe indirecte.


Produsul naţional net exprimat în preţul factorilor PNNpf este
denumit venit naţional (VN):
VN = PNNpf = PINpf + SANt 5.7
din care se deduce venitul naţional disponibil (VNd):
VNd = VN + (T1 – T2) = VN + St 5.8
în care T1 şi T2 exprimă transferurile curente de valori încasate din alte
ţări şi, respectiv, plătite către alte ţări, iar St soldul transferurilor
curente în raport cu străinătatea.
172
Transferurile curente se referă la încasări şi plăţi nelegate de
activitatea factorilor de producţie: asigurări sociale, cotizaţii către
organisme naţionale şi internaţionale, ajutoare, penalizări, daune ş. a.
Venitul naţional disponibil reprezintă venitul net, la care dacă
se adaugă amortizarea capitalului fix se obţine venitul brut
disponibil (VBD).
a3 - Contul de utilizare a veniturilor exprimă utilizarea în
interiorul ţării a venitului brut disponibil pentru consumul final şi
pentru acumulare. La rândul său, consumul final (CF) este destinat
populaţiei (CM) şi administraţiei publice şi private (CA = CAPB +
CAPR). După cum, acumularea (brută) reprezintă formarea brută de
capital (FBC) destinată formării brute de capital fix (FBCf), precum şi
modificării stocurilor şi rezervelor (ΔSt):
⎧VBD = CF + FBC

⎪⎪CF = CM + CA
⎨FBC = FBCf + ΔSr 5.9
⎪CA = CAPB + CAPR

⎩⎪VBD = CM + CAPB + CAPR + FBCf + Δs R
Mişcarea veniturilor oglindeşte procesul de redistribuire a
excedentului brut (Eb) şi a altor resurse (AR), obţinându-se în final,
acumularea brută (AB) şi alte destinaţii (AD), de unde rezultă relaţiile:
⎧E b + AR = AB + AD
⎨ 5.10
⎩AB = E b + AR d − AD
în care AR se formează din dobânzi, dividende şi transferuri curente
intrate în ţară, iar AD din dobânzi, dividende şi transferuri curente din
ţară spre străinătate.
a4 - Contul de capital ilustrează constituirea resurselor de
capital în funcţie de acumularea brută (AB). Pe de o parte, transferul
de capital către piaţa internă (Ip) şi nevoia de finanţare externă a
economiei naţionale (NFe). Pe de alta, utilizarea resurselor de capital
respective pentru investiţii în capital fix (If), variaţia stocurilor şi a
rezervelor (ΔSr) şi pentru oferta de finanţare în exterior (oe). În acest
context, rezultă următoarele relaţii:
⎧AB + I p + NFe = I f + Δ SR + o e

⎨RC = AB + I p + (NFe − o e ) 5.11

⎩I f = AB + (NFe − o e )
173
a5 - Contul financiar oglindeşte variaţia datoriilor (D) şi a
creanţelor (C), relevându-se caracterul creditor (când D < C) sau
debitor (când D > C) al economiei naţionale.
B - Tabelele macroeconomice, parte componentă a sistemului
contabilităţii naţionale, se grupează în trei categorii distincte:
b1 - Tabelul intrări-ieşiri (Ti), care reflectă fluxurile valorice între
ramuri şi echilibrul economic, posibil de exprimat cu ajutorul relaţiilor:
⎧VABpf = VABPP + S v − I i

⎪PIBpf = PIBpp + S v − I i

⎪⎪VAN pf = (VABpp + S v ) − (A + I i )
⎨ pf pp
5.12
⎪PIN = (PIB + S v ) - (A + I i )
⎪ pf pp pp t
⎪PNB = PIB + S v + VABn ) − (SAB + I i )

⎪⎩PNN pf = PIN pp + S v + VAN pp t
n ) − (SAN + I i )

b2 - Tabelul economic de ansamblu (Te), în care elementele


conturilor naţionale sunt sistematizate, ilustrând procesul de formare,
repartizare şi redistribuire a rezultatelor activităţii economice.
b3 - Tabelul operaţiilor financiare (Tf), care reflectă creanţele,
datoriile şi finanţările externe, (utilizatori administraţia publică şi
privată, beneficiari externi) şi pe categorii de furnizori de resurse
(bănci interne şi externe, organisme financiare internaţionale şi socie-
tăţi de asigurare din ţară şi din străinătate, împrumuturi publice). În
final, se prezintă soldul creanţelor şi al datoriilor, reflectând caracterul
debitor sau nu al ţării respective în raport cu celelalte state ale lumii.

5.4.3. Indicatori ai fluctuaţiei ciclice


Este o categorie de indicatori reclamaţi de activităţile
înregistrate în producţie. În acest caz, fundamentarea strategiilor şi
politicilor urmărind atenuarea evoluţiilor indezirabile se face pe baza
evaluării indicatorilor specifici ai oscilaţiilor ciclice, posibil de grupat
în trei categorii distincte, după cum urmează:
A - Indicatori reprezentativi care reflectă dinamica fazelor
particulare ale activităţii economice, caracteristice pentru exprimarea
indirectă a dinamicii economiei naţionale. În această categorie de
indicatori se încadrează producţia de energie electrică, de automobile
sau de ambalaje; evoluţia debitelor şi a plăţilor bancare, dinamice
şomajului şi a falimentelor ş. a.;
174
B - Indicatori compuşi, care caracterizează mai multe faze
particulare ale activităţii economice. Spre exemplu, mişcarea efec-
tivului de salariaţi cu ajutorul unui eşantion de unităţi economice
având cel puţin jumătate din numărul total de angajaţi; indicele
plăţilor pentru salarii cu ajutorul dinamicii numărului de salariaţi, al
nivelului de salarizare şi al modificării numărului de ore lucrate pe
săptămână; indicele producţiei industriale cu ajutorul unui eşantion
de agenţi economici acoperind circa un sfert din numărul de angajaţi
în această ramură.
C - Indicatori generali ai afacerilor: reflectă mişcarea com-
binată a indicatorilor individuali, respectiv de avertizare care semna-
lează momentele anterioare modificărilor fluctuaţiei ciclice (înregistrări
ale şomajului, înfiinţarea de agenţi economici, realizarea unor comenzi
de stat, cereri de locuinţe), de coincidenţă care se modifică în acelaşi
sens cu fazele ciclului economic (nivelul veniturilor şi al preţurilor,
volumul profitului şi al vânzărilor cu amănuntul) şi de întârziere care
se modifică după momentul maxim sau minim al fluctuaţiei - rata
dobânzii şi profitului, evoluţia patrimoniului, investiţiei noi.
De regulă, această categorie de indicatori se foloseşte pentru a
cuantifica evoluţiile tendenţiale, precum şi fluctuaţiile ce se
manifestă în orizontul de timp preconizat pentru previziunea
respectivă. Dinamica de tip oscilant, cu caracter ciclic, este consecinţă
directă a conjugării unor cauze externe (evoluţia populaţiei, mişcării
sociale şi politice) dar, mai cu seamă, interne ale sistemului [7,
pag.26]. Demersul specific, pragmatic al analizei constă în descrierea,
pe baza seriilor de date certe cunoscute sau deduse intuitiv, a
funcţionalităţilor posibile. Având caracter static această explorare
vizează orientarea trendului, adică tendinţa direcţiei dezvoltării (T) şi
eliminarea variaţiilor sezoniere (S) şi respectiv aleatoare sau
întâmplătoare (I), în scopul izolării fluctuaţiei ciclice (C) în cadrul
variaţiei totale (Yt) a fenomenului sau procesului respectiv:
Yt = Tt • St • Ct • It 5.13
Se cuvine făcută precizarea că, trendul reprezintă linia
principală de evoluţie a domeniului studiat. Esenţa dinamicii acestuia
se caracterizează printr-o schimbare medie, de tipul creşte-
re/descreştere, într-o perioadă de timp prestabilită. Variaţia sezonieră
este fluctuaţia sau schimbarea provocată de cauze naturale (cererea şi
oferta specifică anotimpurilor) sau artificiale (speculaţii la burse), iar
variaţia întâmplătoare este schimbarea provocată de cauze aleatoare
ce se estimează probabilistic, pe baza experienţei acumulate.
175
Utilizând metode statistice adecvate, se elimină, în primul rând,
variaţia sezonieră, obţinându-se o curbă scrisă cu ecuaţia:
Yts = Tt • C t • I t 5.14
Curba trendului Yt exprimă varianta medie a fenomenului
examinat şi poate fi considerată ca normă a dezvoltării economice
(Fig. 5.3).
PNB A
Yt

B Trend

Yts

0 th Timp
a
[După Dornbrusch Rudiger, Fesker Stanley, Macroeconomics,
Departament of Economics Massachussets Institute of Technology].
Fig. 5.3

După eliminarea fluctuaţiei sezoniere (FS) se obţine nivelul


activităţii, indicat de punctul B de pe curba Yts. Fluctuaţia sezonieră la
momentul th se determină cu ecuaţia:
FSth = YAth – YBth 5.15
s
Distanţa între trendul şi curba Yt , respectiv între punctele B şi C
din diagramă, reprezintă deviaţia, obţinută prin diferenţa între fluctuaţia
ciclică şi cea întâmplătoare (FCI), posibil de exprimat cu ecuaţia:
ΔthFCI = YthB - YthC 5.16
Exprimarea deviaţiei se face în cifre absolute, în cazul în care pe
ordonată sunt reprezentate nivelurile absolute ale indicatorului
considerat, sau în cifre relative, dacă ordonata conţine abaterile
relative de la trendul sau de la normele convenite ± (ΔthFCI•Yth) •100,
pentru th = 1, 2, ...,T (fig. 5.4).
176
%

30 P
20
10 Yt
ΔP
0 FCi
-10 T ΔT Δt
-20 Timp
-30
Fig. 5.4
Definirea curbei Δt = ΔtFC•ΔtFI indică existenţa oscilaţiilor
FCI

şi ca urmare a acţiunii factorilor întâmplători (FI). Abaterile


relative sunt proporţionale cu valorile absolute prin care se exprimă
norma de-a lungul abscisei. Chiar dacă nu apar influenţe ale
factorilor sezonieri şi întâmplători, în activitatea economică se
înregistrează fluctuaţii ciclice, mărimea şi frecvenţa lor ţinând de
cauze intrinseci acestui gen de activităţi în perspectivă istorică;
evoluţia este una crescătoare, de progres.
Analiza sistemică a evoluţiei ciclice a economiei permite cu-
noaşterea dinamicii acesteia şi orientarea activităţii în direcţia
valorificării eficiente a diverselor oportunităţi şi, implicit, adoptarea
din timp a măsurilor antirisc, prefigurând momentul (perioada) apari-
ţiei unei inflexiuni majore. Totodată, se pot desprinde concluzii
importante cu privire la spirala evoluţiei pe termen lung, respectiv
reluarea, la un nivel superior, a unei noi faze (fig.5.4) în care P şi T
reprezintă punctul maxim şi, respectiv, minim, iar ΔP şi ΔT ridicarea
nivelului maxim şi a celui minim.
Multe dintre elementele ciclului economic înregistrează nivele
maxime în faza de prosperitate şi descresc în cea de recesiune, ajung la
cel mai scăzut nivel în faza de depresiune, pentru a creşte, apoi, treptat
în faza de înviorare şi ascensiune. În această categorie de elemente
intră: producţia, populaţia ocupată, veniturile, cererea de mărfuri,
profitul, solicitarea de credite, investiţiile ş.a.
O situaţie aparte o prezintă preţurile şi costurile, modificarea
patrimoniului de bunuri, rata dobânzii, cererea de înlocuire a echipa-
mentelor, precum şi comportamentul agenţilor economici.

5.4.4. Indicatori ai strategiilor economiei internaţionale


Această categorie de indicatori se utilizează pentru fundamentarea
şi elaborarea strategiilor UE, FMI, BIRD, BERD ş.a. şi cu susţinerea
177
financiară a acestora. Între condiţiile necesare şi obligatorii pentru a
realiza studii prospective relevante, se remarcă compatibilitatea siste-
melor informatice şi a conţinutului indicatorilor care reflectă realităţile
din diverse domenii social economice. După îndelungate şi anevoioase
consultări, consacrate armonizării raporturilor dintre parteneri, dintre
comunitate şi alte state, UE a adoptat indicatori standard ai contabilităţii
naţionale cu precădere în legătură cu preţurile şi cu ratele de schimb,
ajungând la debutul în actualul secol şi mileniu să pună în practică
sistemul unic monetar financiar, bazat pe moneda EURO. Asemenea
celorlalte organisme economice şi financiare internaţionale, structurile
euro-atlantice folosesc un sistem de 10 indicatori: instrumentali (rata
dobânzii şi deficitul bugetar, sau mai precis ponderea în PIB), de pilotaj
(soldul balanţei comerciale, rata creşterii masei monetare, rata de schimb
sau cursul valutar, rezerva valutară şi rata acumulării, adică a econo-
misirii) şi de obiective – creşterea economică sau ritmul creşterii PIB-ului
(general şi pe cap de locuitor), rata inflaţiei şi rata şomajului.
Cu ajutorul indicatorilor respectivi se construieşte aşa numitul
careu magic al strategiei economice[3, pag.54], posibil de reprezentat
grafic (fig.5.5) în care cu linie întreruptă se exprimă nivelurile
previzionate, iar cu linie continuă cele existente.
Creşterea economică
→ RC

Ocuparea 10
resurselor 8
umane 6
4 Echilibru
2 extern
15
10
5

RI
→ 0
↑ RS 3 6 9 -1 0 +1 ↑ BR
Preţurile
Fig. 5.5
178
Indicatorii au următoarea semnificaţie: Rc reprezintă rata
creşterii economice, RI rata inflaţiei, RS rata şomajului şi BR balanţa
relaţiilor externe curente.

Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză


1. Definiţi sistemul informaţional.
2. Criterii de clasificare a informaţiilor şi tipuri de informaţii.
3. Indicatori ai previziunii, funcţii, principii de utilizare, tipuri
de indicatori.
4. Sistemul conturilor naţionale: indicatori, conturi şi tabele
utilizate.
5. Ciclurile economice şi indicatorii fluctuaţiei ciclice.

Bibliografie

1. I. Capanu ş.a., Statistică macroeconomică, Editura Economică,


Bucureşti, 1997.
2. D. Caracota, Previziunea economică, Editura Interprint, Bucureşti,
1994.
3. N. Valentin ş.a., Previziune şi orientare economică, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
4. I. Popescu, Gândirea prospectivă în Administraţia Publică, Editura
Eficient, Bucureşti, 2002.
5. L. Stoleru, Cours d’economie à L’école post technique, Paris, 1987.
6. N. Tabără, Concepţii privind sistemul de indicatori ca instrument de
cunoaştere şi analiză, Editura Chemarea, Iaşi, 1993.
7. E. Ţigănescu, Dinamica economiei naţionale, fluctuaţii ciclice,
Editura ASE, Bucureşti, 1990.
8. *** Système de contabilité nationale et tableaux annexes, ONU,
New York, 1960.

179
Partea a treia
METODE ŞI TEHNICI
DE EXPLORARE A VIITORULUI

Cercetările prospective sunt, de regulă, laborioase şi complexe,


şi se efectuează cu ajutorul metodelor şi tehnicilor întâlnite destul de
frecvent în ştiinţele sociale, precum logica deductivă şi inductivă,
analiza şi sinteza, concepţia sistemică şi inferenţa analogică, dar şi
altele specifice, proprii – construirea scenariilor, comparaţiile
internaţionale, normarea şi intuiţia, balanţele şi legăturile între
ramuri. Din această raţiune, o atenţie aparte se acordă metodologiei
(definirea şi clasificarea metodelor, variantele de previziune,
elementele caracteristice evoluţiei fenomenelor economice, cercetarea
cantitativă, ajustarea datelor statistice), care nu este doar o estimare
aproximativă, intuitivă a evoluţiilor, ci o descriere cu o eroare
controlabilă, permiţând obţinerea rezultatelor dorite în eventualitatea
în care acestea sunt realizabile. În acest context, prin metodă de
previziune se înţelege modalitatea (sau procesul) prin intermediul
căreia se realizează cercetarea, descrierea şi cunoaşterea realităţii în
scopul anticipării şi orientării acţiunilor sociale potrivit criteriilor de
eficienţă. Şi mai concret, este vorba de opţiuni şi orientări ale
evoluţiei fenomenelor (proceselor) cu o eroare controlabilă, care să
permită obţinerea rezultatelor aşteptate sau dorite, prin utilizarea
unor criterii de raţionalitate. Deşi are un conţinut asemănător,
metoda nu se confundă nici cu metodologia (totalitatea metodelor şi a
tehnicilor folosite într-o ştiinţă), nici cu metodica – parte a didacticii
generale ce studiază principiile, metodele şi formele de predare
adaptate fiecărui obiect de învăţământ. În ştiinţa despre viitor
(prognoza), metoda exprimă un ansamblu de principii, modalităţi şi
tehnici de cercetare folosite pentru soluţionarea problemelor
concrete, punctuale, precum şi pentru identificarea de noi adevăruri.
Între metodă şi tehnica prognozării există o relaţie de tipul de la
întreg spre parte sau invers, în sensul că utilizarea unei metode
presupune utilizarea mai multor tehnici. În eventualitatea în care
180
tehnica se foloseşte autonom, atunci ea se poate constitui într-o
metodă de – sine – stătătoare. De asemenea, tehnica reprezintă
activitatea de cunoaştere a conţinutului şi a structurii subiectului
examinat, reprezentând aspecte auxiliare ale metodei. Metoda are un
caracter activ, în sensul că nu se referă la cunoaşterea pasivă a
realităţii, ci evidenţiază căile de urmat, orientările practice
referitoare la modul în care trebuie procedat. Spre deosebire de
metode, tehnicile reprezintă instrumentele utilizate în activitatea de
cercetare şi de cunoaştere. De regulă, tehnicile cantitative se prezintă
sub forma: funcţii matematice, relaţii de definiţie, econometrice şi de
echilibru, trend-uri, coeficienţi de elasticitate, tehnici de estimare şi
de ajustare. Integrarea metodelor şi a tehnicilor într-o concepţie
generală unitară şi coerentă formează metodologia previzională, care
îndeplineşte rolul de a evidenţia nevoile sociale în perspectivă şi de a
oferi, pe această bază, procedee de stabilire a priorităţilor de alocare
şi utilizare optimă a resurselor, de corelare a componentelor
fenomenelor (proceselor) astfel încât să se asigure funcţionarea
normală, coerentă şi eficientă a activităţii ce urmează a se desfăşura.
Cum activitatea prospectivă asigură identificarea şi precizarea
sensurilor (direcţiei) de evoluţie, a corelaţiilor şi transformărilor ce
vor avea loc în domeniu, pentru realizarea obiectivelor respective
sunt necesare cuantificări, analize şi structurări ale componentelor
(variabilelor) care configurează evoluţiile în viitor. Metodologia
previzională este eficientă doar în măsura în care îndeplineşte
următoarele cerinţe: cunoaşterea temeinică a realităţii, folosirea unei
game largi de metode, utilizarea într-o măsură cât mai mare a
metodelor şi tehnicilor economico-matematice, adaptarea continuă a
metodologiei, examinarea proceselor economice sub raport cantitativ
şi calitativ.

181
VI
FUNDAMENTAREA, ELABORAREA ŞI ADOPTAREA
PROGNOZELOR

Metodologia utilizată pentru cunoaşterea evoluţiilor viitoare


facilitează transformarea activităţii de anticipare într-un demers
raţional, materializat în obţinerea de rezultate scontate, sau
controlabile. Fiind vorba de o categorie specială de evenimente şi de
procese, care introduc elemente noi, necunoscute, adică informaţii,
analiza respectivă nu este statică şi sincronă, ci una creativă de tip
dinamic, implicând un anumit raport între redundanţă (în sens de
exces informaţional faţă de strictul necesar) şi informaţia relevantă,
capabil să diminueze incertitudinea şi entropia (mărime fundamentală
în teoria informaţiei raportată la un element al mesajului transmis).
Această dimensiune este pusă în evidenţă de realitatea că, metodologia
cercetărilor asupra viitorului integrează simularea şi dirijarea
creativităţii manifestate în diferite domenii, precum şi concluziile
decurgând din acţiunea legilor obiective în procesele euristice. Avem
în vedere prezenţa, într-o anumită proporţie, a unor ipoteze acceptate
ca axiome şi/sau elemente euristice [1, pag. 61], care evidenţiază rolul
intuiţiei în cercetările prospective. Evident, această categorie de
cercetări a beneficiat şi de contextul ştiinţific favorabil generat de
structurarea ştiinţelor sociale. De altfel, autonomizarea studiilor despre
viitor nu a fost stimulată doar de ritmul fără precedent al schimbărilor,
ci şi de nivelul atins în alte discipline ştiinţifice, precum matematica,
economia, managementul ş.a. Spre exemplu, matematica modernă
permite studiul sistematic al proceselor aleatoare (teoria predicţiei, a
învăţării), al deciziei, informaţiei şi eficienţei. Cu unele excepţii,
definirea aspectelor care pot fi studiate riguros nu constituie o
problemă pentru ştiinţele naturii ori pentru cele sociale, reducându-se
astfel considerabil acţiunea factorilor incontrolabili - experienţa,
capacitatea analitică sau euristică a cercetărilor.
În esenţă, demersul prospectiv porneşte de la trei raţionamente
fundamentale [9, pag. 55], [4, pag. 75]:
• Logico – deductiv, întâlnit în studiile lui K. Popper, potrivit
căruia, dacă premisele unui demers oarecare sunt valabile, atunci este
182
adevărată şi concluzia acestuia. Prin ataşarea unui operator temporal la
evenimentele sau fenomenele prognozate pot fi cunoscute stările lor
viitoare, determinate cu ajutorul scenariilor şi al simulării. Pentru a
trece de la propoziţii având caracter de axiomă la altele tot cu valoare
de adevăr, considerăm că mulţimile X şi Y sunt echivalente logic dacă
mulţimea consecinţelor logice ale lui X este egală cu mulţimea
consecinţelor logice ale lui Y. Mulţimea de propoziţii X devine
axiomă dacă există o mulţime finită Y astfel încât X şi Y să fie logic
echivalente. O mulţime de propoziţii este independentă dacă nici unul
dintre elementele sale nu este deductibil din altele. Baza unei mulţimi
X este o mulţime Y independentă şi, totodată, echivalentă logic cu X,
iar un sistem deductiv este axiomatizabil dacă admite o bază finită;
• Inductiv, în conformitate cu care dacă un eveniment, o
proprietate sau caracteristică se repetă cu o anumită periodicitate
(frecvenţă) într-un interval de timp mai lung, atunci acestea se vor
repeta şi în viitor, după o distribuţie similară. În eventualitatea în care,
proprietatea luată în consideraţie a fost selectată cu ajutorul cazurilor
tipice şi constituie o caracteristică esenţială a elementelor pentru clasa
respectivă, se înregistrează o creştere a gradului de credibilitate în
prognoza elaborată. Notând cu Mn = {α1, α2, …, αn} o mulţime
oarecare, cu Mn-1 = {α1, α2, …, αn-1} submulţimea acesteia (Mn ⊂ Mn-1)
şi cu P (α) o proprietate sau caracteristică pentru elementele α1, α2, …,
αn-1, în care 0 ≤ i ≤ n; i ∈ [0, 1], rezultă că raţionamentul inductiv
afirmă existenţa proprietăţii P pentru oricare α ∈ Mn ⊃ Mn-i. Dacă i =
0, atunci inducţia este completă în Mn, iar dacă 0 < i < n inducţia este
incompletă în Mn, devenind amplificatoare. Dacă i < n, atunci inducţia
în Mn este, în principiu, completă şi face abstracţie de limitele spaţio-
temporale. În sfârşit, dacă mulţimea M este infinită, înseamnă că
inducţia este cel puţin incompletă;
• Analogică – extindere a relaţiilor de izomorfism între
elementele a două structuri asupra ansamblului structurilor integra-
toare. Spre exemplu, dacă proprietăţile P1, P2, …, Pn, corespunzătoare
structurii S1, integrată în ∑1, atunci şi celelalte proprietăţi identificate,
respectiv Pn+1, Pn+2, …, Pn+r sunt asemănătoare proprietăţilor similare
identificate la celălalt sistem S2. Acest raţionament se foloseşte cu
precădere în procesul de modelare.

6.1. Principiile care stau la baza elaborării prognozelor


Demersul vizând elaborarea studiilor prospective debutează, de
fapt, cu operaţiunea de documentare: strângerea informaţiilor
referitoare la subiectul examinat şi la interfeţele cu alte domenii ale
183
activităţii umane. În acest cadru, selectarea, sistematizarea şi
agregarea datelor semnificative se face în funcţie de anumite criterii,
decurgând din structura special construită, şi anume: definirea
principiilor care călăuzesc elaborarea previziunii (decizii, proiecte),
în concordanţă cu exigenţele şi cerinţele prezente, sau, mai ales,
viitoare, stabilirea particularităţilor instituţionale şi a atribuţiilor
celor desemnaţi să contribuie la înfăptuirea integrală a etapelor
previziunii; precizarea metodologiei ce urmează să fie utilizată,
pornind de la caracterul strategic, tactic şi operaţional al viitorului.
Mai presus de subiectul investigat, principiile care stau la baza
elaborării previziunilor sunt aceleaşi [5,pag.113]:
• Prevalenţa economiei de piaţă, motiv pentru care previziunile
în orice domeniu pornesc de la cererea existentă şi se încheie odată cu
verificarea şi efectuarea eventualelor corecturi, cu orientarea celor
validate deja de realitate, în direcţia satisfacerii depline a nevoilor
preconizate. Ca urmare, previziunile au caracter flexibil şi îndeplinesc
rolul de „reductor al incertitudinilor'' manifestate pe piaţă, contribuind
astfel la diminuarea riscurilor şi la funcţionarea normală a
mecanismelor pieţei prin folosirea pârghiilor economico-financiare de
influenţare pozitivă, fără a se apela la măsurile administrative de
comandă;
• Necesitatea valorificării corelaţiilor temporale decurgând
din caracterul dinamic al proceselor economice în evoluţia dinspre
trecut spre prezent şi viitor. În esenţă, prezentul este condiţionat în
mare măsură de realităţile din trecut, care, influenţează în anumite
limite şi viitorul, iar viitorul este un produs al realităţilor din trecut şi
din prezent, la care se adaugă condiţionările specifice ale viitorului.
• Punerea în valoare a componentei spaţiale a economiei
rezultă din faptul că procesele se desfăşoară pe un anumit teritoriu,
mai mic sau mai mare, ceea ce impune ca elaborarea previziunilor să
aibă în vedere localizarea activităţilor, distanţelor şi disparităţilor
dintre ele, caracteristicile lor naturale, economice, tehnologice şi
sociale, gradul de amenajare şi profilurile acestor teritorii, legăturile
cu alte spaţii.
• Asigurarea flexibilităţii prevederilor în raport cu evoluţia
proceselor reale din economie. Flexibilitatea este generată de o serie
de cauze, principalele fiind următoarele: a) imposibilitatea anticipării
detaliate a evoluţiei sistemului economic, chiar în privinţa factorilor
obiectivi, a relaţiilor determinate; b) apariţia unor neconcordanţe
determinate de factori imprevizibili (naturali, conjuncturali), care
necesită actualizarea pe parcurs a previziunilor, mai ales dacă măsurile
şi mijloacele antirisc prevăzute nu sunt suficiente pentru anularea
184
neconcordanţelor; c) modificarea opţiunilor şi a priorităţilor factorilor
de decizie, inclusiv din considerente politice (de exemplu, în urma
schimbării raporturilor de putere după alegeri).
Flexibilitatea previziunii exprimă capacitatea de adaptare la
noile realităţi înainte ca acestea să genereze procese contradictorii;
• Stabilirea măsurilor şi a mijloacelor de protecţie împotriva
riscului, având următoarele componente: a) rezervele de stat sau private
(materiale, monetare şi valutare), în cazul apariţiei unor deficite ce nu
pot fi acoperite din alte surse; b) sistemul de protecţie socială, constând
în formarea unor resurse băneşti (publice şi private) în folosul
categoriilor sociale aflate în dificultate în anumite perioade; c) sistemul
de protecţie ecologică, cuprinzând măsuri şi resurse pentru protecţia şi
regenerarea mediului natural, precum şi pentru combaterea poluării;
• Fundamentarea ştiinţifică a previziunilor pe baza informa-
ţiilor relevante şi a dimensiunii corelate a resurselor ce pot fi alocate
în concordanţă cu cererea solvabilă (manifestată pe piaţă);
• Armonizarea intereselor tuturor generaţiilor, de care
depinde coeziunea naţională şi combinarea benefică a experienţei cu
spiritul novator. Activitatea previzională trebuie concepută în aşa fel
încât viitorul să fie înţeles ca un flux continuu de gândire şi iniţiativă,
de inovare, la scară socială.

6.2. Etapele elaborării prognozelor


În faza actuală a evoluţiei umane, aflată sub incidenţa celor mai
spectaculoase descoperiri ştiinţifice şi tehnologice, dar şi a nenumărate
capcane şi provocări, fundamentarea studiilor prospective nu mai este
rodul unor iniţiative sau opţiuni individuale, ci reprezintă o cerinţă
obiectivă a eficienţei activităţii consacrată ameliorării calităţii vieţii şi
a muncii, a restabilirii şi prezervării echilibrului atât de fragil al
mediului înconjurător. Este de domeniul evidenţei că mediul natural,
ca şi cel social de altfel, sunt sisteme deschise supuse unor puternice
presiuni provenind din interiorul ori din exteriorul lor. Mai mult decât
atât, sistemul economic din ce în ce mai amplu şi mai complex, aflat,
la rândul său, sub influenţa factorilor perturbatori, al unei acerbe
competiţii, exacerbante de mondializare şi globalizare, poate genera şi
susţine progresul general numai în eventualitatea în care îşi bazează
evoluţia pe analize prospective interdisciplinare, pe creativitate,
inclusiv în organizarea şi conducerea activităţii.
Acestea ar fi doar câteva dintre raţiunile care au grăbit
autonomizarea ştiinţei despre viitor, consensul la care au ajuns
185
cercetătorii şi practicienii deopotrivă în ceea ce priveşte metodologia
elaborării previziunilor. Dincolo de domeniul sau de amploarea
proceselor investigate, s-a ajuns la un punct de vedere comun în
legătură cu etapele ce trebuie parcurse, şi anume:
• Definirea clară şi riguroasă a subiectului examinat
(eveniment, fenomen, proces) şi a obiectivelor preconizate. De pildă,
în economie studiile prospective răspund unor nevoi concrete, precum
elaborarea şi adoptarea planurilor de perspectivă ori ale strategiilor
(politicilor) în diferite domenii; alcătuirea programelor şi a graficelor
de lucru.
• Precizarea explicită a orizontului de timp al previziunii şi a
câmpului sau a ariei de acţiune. Cu cât perioada este mai lungă şi
aria explorată mai amplă, cu atât mai mare este gradul de agregare al
parametrilor ce caracterizează conceptele respective.
• Stabilirea surselor informaţionale la care se apelează:
băncile proprii de date certe, statistice despre trecut şi prezent;
informaţii euristice furnizate de specialiştii în domeniu sau obţinute cu
ajutorul anchetelor şi al chestionarelor.
• Alegerea metodelor adecvate pentru fundamentarea şi
elaborarea previziunii şi urmărirea eficienţei cu care se aplică. De
regulă, se folosesc mai multe metode pentru evaluarea aceluiaşi obiec-
tiv, prin confruntarea rezultatelor obţinute ajungându-se la ipotezele
pentru care se optează.
• Opţiunea în favoarea alternativei optime din mai multele
probabile (posibile), în funcţie de criterii explicite aparţinând
factorilor de decizie: legislativ şi executiv, la nivelul economiei naţio-
nale; conducerea agenţilor economici, publici sau privaţi. Alegerea
sau selectarea variantei considerate ca fiind cea mai bună se face în
funcţie de mai multe criterii [2, pag.41]:
A – Gradul de certitudine:
St = S0 x qt 6.1
în care S0 şi St exprimă gradul de certitudine în momentul iniţial al
elaborării previziunii şi, respectiv, final; qt gradul de menţinere a certitudinii
de la momentul t la altul următor t1 , iar t orizontul de timp al previziunii.
De precizat că certitudinea este direct proporţională cu orizontul
de timp al previziunii, însă depinde şi de metodologia utilizată, de
capacitatea de a adapta legităţile generale valabile la specificul realită-
ţii investigate. O importanţă aparte o are cunoaşterea invariantelor,
care contribuie la reducerea timpului de investigaţie şi la sporirea
gradului de certitudine.
186
B – Matricea criteriilor de selecţie sau de opţiune, bazată pe
analiza şi ierarhizarea primelor variante probabile, în funcţie de
anumite criterii (ordin de importanţă). În acest caz, opţiunea rezultă
din excluderea succesivă a variantelor care nu satisfac integral
criteriile de selecţie. Spre exemplu, alegerea variantei optime pentru
realizarea unui obiectiv de investiţie se poate face în funcţie de
eficienţă (economică, tehnologică şi ecologică), care devine principala
„ bază de selecţie”. Este vorba, de fapt, de un tabel cu dublă intrare în
care criteriile luate în considerare se regăsesc în aceeaşi ordine atât pe
orizontală cât şi pe verticală (tabelul 6.1.),
Tabelul 6.1.
Criterii Total Ordinea
A B C D … N importanţei
A X 1 0 1 1 3 II
B 0 X 0 0 1 1 IV
C 1 1 X 1 1 4 I
D 0 1 0 X 1 2 III
.
.
.
N 0 0 0 0 X 0 V
Ierarhizarea criteriilor de selecţie s-a făcut după cum urmează:
importanţa criteriului A se compară cu cea a criteriului B şi, în
eventualitatea în care A este considerat mai important decât B, atunci pe
linia criteriului A în dreptul coloanei B se trece cifra 1, iar pe linia
criteriului B în dreptul coloanei A cifra 0; cele două cifre (1 şi 0) indică
raportul de importanţă între cele două criterii comparate. Apoi, continuă
comparaţia importanţei criteriului A faţă de celelalte CD,…, N, a criteriului
B cu CD,…. N, a lui C cu DN şi aşa mai departe până la criteriul N.
Din câte se observă, criteriul cel mai important este C. Varian-
tele care satisfac acest criteriu sunt confirmate în raport cu criteriul A,
reţinându-se doar cele care îndeplinesc o astfel de condiţie şi aşa mai
departe, până se ajunge la un număr restrâns de variante posibile de
previziune ce îndeplinesc toate criteriile de opţiune stabilite.

6.3. Variabile ale prognozelor


Evoluţia evenimentelor şi a proceselor din natură şi din societate
depinde de o multitudine de factori (principali, secundari, esenţiali ori
mai puţin importanţi), din care o parte pot fi măsuraţi riguros, iar alţii
187
aproximativ sau pur şi simplu nu se pot exprima numeric. În acest
context, pentru estimarea evoluţiilor în timp, în special a celor
preconizate se apelează la variabilele previziunii; acestea sunt, de
fapt, mărimi exprimate în valori absolute sau relative.
Variabilele previziunii pot fi dependente (mărimi a căror evo-
luţie urmează să fie estimată) ori independente (mărimi care exprimă
nivelul diverşilor factori de influenţă). Pornind de la funcţia generală
de forma:
yi = f ( x ) 6.2
în care i = 1, 2, ... ,n
Dacă fiecărei valori a lui xi, respectiv x1, x2, ... ,xn, îi corespunde
câte o valoare yi, atunci yi reprezintă variabila dependentă, iar xi cea
independentă. Spre exemplu, în eventualitatea în care se examinează
dependenţa dintre rezultatul unei activităţi oarecare (Q) şi numărul
angajaţilor (L) şi productivitatea muncii acestora (W), se ajunge la
funcţia de forma:
Q = f(L,M) 6.3
în care Q se prezintă ca o variabilă independentă, ce poate lua diferite
valori în raport cu mărimea variabilelor independente L şi W.
Evident, între variabilele de previziune există relaţii de condi-
ţionare, precum: relaţii de definire sau de cauzalitate, independente de
spaţiu şi de timp; relaţii statistice, dincolo de legăturile cauzale; relaţii
de determinare generate de legătura cauză efect, relaţii factoriale.

6.4. Structura logică, pragmatică a prognozelor


Noţiunea de viitor desemnează, în esenţă, ceva ce nu există încă,
dar care urmează să se realizeze ulterior prin voinţa şi acţiunea oamenilor.
Cum aceştia doresc să cunoască anticipat şi, eventual, să influenţeze
evenimentele şi evoluţiile în concordanţă cu interese şi cerinţe implicite,
apare îndreptăţită, (legitimă) preocuparea sistematică a cercetătorilor din
ultimele decenii consacrată aprofundării aspectelor metodologice ale
previziunii.
Încercările de a ajunge la o structură unificatoare a cercetărilor
prospective au întâmpinat numeroase dificultăţi, majoritatea induse de
acţiunea factorilor aleatori, care sporesc numărul variabilelor
necunoscute. Spre deosebire de ştiinţele clasice, în care metodele
utilizate în examinarea problemelor erau validate anterior, studiile
prospective apelează de fiecare dată la alte metode pentru cunoaşterea
188
şi realizarea obiectivelor preconizate. Mai mult decât atât, axiomele şi
teoremele tradiţionale sunt înlocuite cu algoritmi specifici demersului
prospectiv, respectiv realitatea anterioară (evidenţiată de analiza
bazată pe date certe, statistice) → proiectarea viitorului multiplu (cu
ajutorul modelării şi al simulării) → alegerea variantei optime (din
punctul de vedere al decidentului) → realizarea propriu zisă a
prevederilor previziunii. Prin urmare, caracterul abstract şi
interdisciplinar al acestui tip de cercetări (elaborate, de regulă, la
„comanda” cuiva: agent economic, autoritate legală, organism
internaţional) implică o analiză complexă şi aprofundată, între părţile
componente ale acesteia înregistrându-se multiple conexiuni
informaţionale şi metodologice. În perioada realizării efective a
prevederilor previziunii se adoptă sistematic decizii reclamate de
cerinţa eliminării cauzelor care generează efecte negative, anumite
disfuncţionalităţi.

Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză


1. Analizaţi principiile care stau la baza elaborării previziunilor.
2. Caracterizaţi etapele elaborării previziunilor economico-
sociale.
3. Care este structura logică a studiilor prospective?
4. Rolul analizei-diagnostic în fundamentarea previziunilor.

Bibliografie

1. M. Botez, Curs de prognoză, Editura CIDSP, Bucureşti, 1972.


2. M. Burtică ş.a., Previziunea. Metode şi tehnici, Editura Mirton,
Timişoara, 1998.
3. D. Caracota, Previziune economică, Editura Interprint, Bucureşti, 1994.
4. C. Ciurlău ş.a., Previziunea şi macroeconomia. Concepte şi metode,
Editura Universitaria, Craiova, 2001.
5. N. Valentin ş.a., Previziune şi orientare economică, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
6. *** Euristică şi structură în ştiinţă, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1978.
7. *** Direcţii în logica contemporană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

189
VII
MODUL DE ABORDARE A VIITORULUI
SAU IPOTEZE DE LUCRU

Fundamentarea, elaborarea şi adoptarea prognozelor reprezintă


un exerciţiu intelectual de creaţie autentică şi de maximă intensitate,
de calitatea căruia depinde eficienţa acţiunii sociale. Din această
perspectivă, transformarea motivaţiei decidenţilor în automo-
tivaţia celor chemaţi să contribuie la înfăptuirea obiectivelor
preconizate este mai mult decât un deziderat, devenind un imperativ
general. După cum, implicarea acestora din urmă în reducerea
timpului de execuţie şi în creşterea parametrilor calitativi sporeşte
semnificativ dacă obiectivele sunt percepute şi coincid cu nevoi
sociale reale. De altfel, acest adevăr axiomatic explică succesul unor
firme contemporane, precum Microsoft din SUA, pentru a da un
singur exemplu.
În sinteză, sistemul metodologic previzional cuprinde o gamă
extinsă de metode şi de tehnici specifice, posibil de sistematizat sau de
clasificat în funcţie de anumite criterii. Astfel, din punctul de vedere al
practicii manageriale performante, metodele previzionale cel mai
frecvent utilizate sunt:
• Analiza şi sinteza, constând din observarea fenomenelor
(proceselor) economice şi descompunerea lor în părţile componente
pentru a le studia separat; evaluarea acţiunii fiecărui factor şi
determinarea sistemului de legături cauzale care există între ei;
gruparea fenomenelor (proceselor) ce acţionează în economia
naţională şi comparaţia cu fenomene similare din ţară şi de peste
hotare; stabilirea concluziilor, a măsurilor ce trebuie luate pentru
atingerea obiectivelor stabilite;
• Interpretarea sistemică, bazată pe ideea de prezentare
ordonată a mulţimilor de elemente. Ca ansamblu de elemente ordonate
şi interconectate, sistemul are o anumită structură şi o anumită
funcţionalitate. Interpretarea sistemică a organismului economico-
190
social asigură elaborarea de strategii fundamentate pe cerinţele
optimului, în care scop, apelează atât la procese informaţionale
(culegerea, transmiterea, prelucrarea,clasificarea şi stocarea infor-
maţiilor), cât şi la procese decizionale;
• Estimarea trendului, pornind de la faptul că seriile de timp
sunt formate din patru elemente: trend, componenta ciclicitatea,
componenta sezonieră şi cea reziduală. Componenta ciclică este, de
obicei, greu de delimitat de trend, deoarece are o perioadă lungă
comparativ cu intervalul de timp analizat. Analiza trendului se face fie
cu ajutorul regresiei (metodă statistică de cercetare a legăturii dintre
variabile cu ajutorul unor funcţii), fie al metodei mecanice –
prelungirea în viitor a tendinţelor manifestate în trecut şi în prezent,
ceea ce face ca extrapolarea, mai ales pe termen limită, să dea erori
semnificative. Întrucât fenomenele economice şi sociale au devenit
mult mai complexe şi interdependente, mai dinamice, a apărut
necesitatea de a folosi metode mai elaborate, cum este cea a curbei
înfăşurătoare, care analizează evoluţia fiecărui element complex, ca
apoi să determine evoluţia procesului rezultant. Metoda constă în
prognozarea evoluţiei unei secvenţe a procesului prelungind curba ce
urmează tendinţele secvenţelor anterioare. În acest scop, se cons-
truiesc curbe de speţa I-a, ale căror valori sunt cel puţin egale cu
punctele observate (valorile empirice). După aceea se construieşte o
curbă de speţa a II-a, tangentă la toate curbele din prima categorie.
Prelungirea curbei descrie evoluţia procesului rezultant. De obicei,
această metodă se foloseşte în prognozarea dinamicii proceselor
inovative, (spre exemplu, fiecare generaţie nouă de calculatoare
urmează aproximativ evoluţia generaţiilor anterioare, însă la un nivel
superior);
• Metode econometrice de analiză a interdependenţei
variabilelor economice. Faptul că în cadrul economiei naţionale
variabilele economice se influenţează reciproc, îngreunează
determinarea legăturilor funcţionale între acestea, făcând imposibilă
analiza cu ajutorul metodei regresiei. Din această cauză, în ultimul
timp, pentru analizarea modificării unei variabile economice la
variaţia altora, se recurge la modelarea econometrică; modelul
econometric este un sistem de egalităţi ce descriu legătura dintre un
grup de variabile. Acestea sunt de patru tipuri: endogene – se
determină cu ajutorul ecuaţiilor sistemului, fiind utilizate pentru
determinarea variabilelor rezultante; exogene – se determină în afara
sistemului, fiind de natură subiectivă şi determinate prin alte metode;

191
predeterminate – reprezintă condiţiile iniţiale ale sistemului;
rezultante – se determină cu ajutorul ecuaţiilor sistemului şi
reprezintă obiectul analizei.
• Metode intuitive: presupun formularea unor soluţii pentru
viitor pe baza creativităţii individuale sau de grup, prin consultarea
unor specialişti şi experţi. Desigur, nu se limitează doar la rodul
experienţei aplicate în momentul luării deciziei, ci şi la multe calcule
sau analize cantitative, efectuate la data discuţiilor, fie în prealabil.
Deoarece, schimbul de păreri urmăreşte formarea unei imagini cât mai
aproape de realitate – obţinerea unei opinii obiective în baza mai
multor opinii subiective metoda este recomandată doar pentru
formularea ipotezelor sau ideilor orientative cu privire la direcţiile de
acţiune viitoare.

7.1. Viitorul „arhetipal” sau dedus, rezultat al logicii


şi al extrapolării trecutului şi prezentului
Cele mai cunoscute şi folosite metode din această categorie sunt:
metodele empirice sau intuitive, metodele de extrapolare şi metodele
de interpolare, care nu se exclud, ci se completează în procesul de
analiză [4, pag.137].
A – Metode empirice sau intuitive. Aceste metode nu pot
conduce la previziuni fiabile pe termen lung, din care cauză se
consideră orizontul de prognoză numai în situaţia în care h = 1, pentru
valori anuale, şi h = 12, pentru valori lunare. Notându-se cu yt(t=1)
valoare prognozată pentru orizontul de timp h, se ajunge la trei
ipoteze:
a1 – Dacă seria yt nu reprezintă nici o caracteristică pe termen
lung sau sezonieră se poate face o previziune cu ajutorul mediei
mobile unilaterale de ordinul k=m+1:
x t + x t −1 + ... + x t −m
y t (h = 1) = 7.1
m +1

Pentru seria de date (tabelul 7.1), formula anterioară, în cazul în


care m ≈ 11, conduce la rezultatul k = m+1 = 12

Tabelul 7.1
t 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
yt 25 30 32 35 31 27 33 38 35 40 42 39

192
39 + 42 + 40 + 35 + 38 + 33 + 27 + 31 + 35 + 32 + 30 + 25 407
y12 (h = 1) = = = 34
12 12

Pentru m = 10, k = m + 1 = 11
42 + 40 + 35 + 38 + 33 + 27 + 31 + 35 + 32 + 30 + 25 368
y11 (1) = = = 33,45
11 11

Din câte se observă, ultimele valori din serie au o importanţă


mai mare decât primele;
a2 – Dacă există un trend şi ajustarea se face potrivit ecuaţiei
y=f(x) şi dacă nu există componenta sezonieră sau ciclică yt(h=1),
atunci se poate calcula:
y t (h = 1) = f ( t + 1) 7.2
Presupunând seria de date (tabelul 7.2) şi un trend liniar,
determinarea parametrilor a şi b necesită alegerea originii a unei
unităţi pentru variabila x:
Tabelul 7.2
Ani 1999 2000 2001 2002
Vânzări 524 500 635 610

⎧a = y


⎪⎪ ∑ i
x i yi
⎨b =


∑ i
x i2


⎪⎩e i = y i − y i

Luând ca origine 1 ianuarie 2000 şi ca unitate semestrul, se obţine:


xi yi x i2 xiyi ei
-3 524 9 -1572 15,7
-1 500 1 -500 -47,6
1 635 1 635 48,1
3 610 9 1830 -16,2
0 2269 20 393

193
⎧ 2269
⎪a = 4 = 567,25

⎪b = 393 = 19,65
⎨ 20

⎪ y i = 657,25 + 19,65

⎩e i = y i = 567,25 − 19,65x i

Spre exemplu, e1=524-567,25-19,65(-3)=15,7


Pentru anul 2003, seria vânzărilor anuale poate conduce la
următoarea previziune:
y 2003 (1) = 567,25 + 19,65 × 5 = 665,5

a3 – Dacă există o componentă sezonieră şi coeficienţii sezonieri


s1, s2, ...,sj au fost calculaţi, valoarea previzională se determină după
relaţia:
y t = f ( t + h ) + s j ; h = 1,2,... 7.3
în care j reprezintă luna corespunzătoare datei (h+h).
B – Metode de extrapolare analitică, folosite, de regulă, în
prognozele cantitative. Metoda explorativă constă dintr-o dezvoltare
inerţială a unora dintre elementele fenomenelor (proceselor) exami-
nate, în care viitorul este prelungirea tendinţelor semnificative,
constante ale trendului şi prezentului, respectiv care îşi menţin ritmul
şi direcţia de dezvoltare o perioadă mai îndelungată de timp. Pentru ca
soluţiile oferite să fie viabile, este necesar să se apeleze în paralel şi la
alte metode. În plan teoretic, deosebim: extrapolarea mecanică,
bazată pe o simplă prelungire în viitor a tendinţelor manifestate
anterior; extrapolarea euristică, bazată pe inducţie şi analogie, în
care evoluţiile anterioare sunt cercetate şi interpretate în funcţie de
modificările previzibile ori de opţiunile factorilor de decizie;
extrapolarea analitică, pornind de la analizarea datelor şi a
variabilelor seriei dinamice, în funcţie de care se estimează
comportarea ulterioară a fenomenului (procesului) examinat. Din
această perspectivă, există patru categorii distincte de metode, aflate în
raporturi de interdependenţă [3, pag.148]:
b1 – Extrapolarea pe baza seriilor cronologice, având două
variante, şi anume:
• Extrapolarea cu ajutorul raţiei medii, utilizată pentru
procesele economice evoluând sub forma progresiei aritmetice
194
⎧y t = y 0 ± n t ⋅ Δ t
⎪⎪
⎨ şi 7.4

⎩⎪ y t = y 0 ± n t ⋅ Δ t ⋅ k
în care yt şi y0 reprezintă variabila extrapolată pentru orizontul de timp
t al previziunii şi, respectiv, valoarea variabilei în anul de bază;
nt – numărul de ani (sau alte unităţi de timp) de după cel de bază până
la incidenţa cu orizontul de timp al previziunii; Δ t – raţia medie
anuală sau diferenţa absolută; k – coeficientul de corecţie, care poate
fi k > 1, accentuând tendinţa, sau k < 1, diminuând-o.
Semnul plus se foloseşte pentru evoluţia ascendentă (fig.7.1,a),
iar cel minus pentru cea descendentă (fig.7.1,b), rezultând trendurile
liniare respective.

y y
Perioada a
trecută b
c
a
Perioada de b
previziune c

z 0 t
z 0 t

a b
Fig. 7.1
Cele trei variante a, b şi c reprezintă extrapolarea euristică pe baza
coeficientului de corecţie supraunitar k>1, cea mecanică k=1 şi, respectiv,
cea euristică pe baza coeficientului de corecţie subunitar (k<1);
• Extrapolarea cu ajutorul ritmului mediu, utilizată pentru
procesele economice evoluând sub forma progresiei geometrice:
⎧y t = y 0 (1 ± r ) n t

⎨ şi 7.5
⎪ nt
⎩y t = y 0 (1 ± r ) ⋅ k

195
în care r exprimă ritmul mediu anual (sau altă unitate de timp) sub
formă de coeficient, nu de procent.
Semnul plus se foloseşte pentru evoluţia ascendentă (fig.7.2,a),
iar cel minus pentru cea descendentă (fig.7.2,b), rezultând trendurile
exponenţiale respective.
Variantele a, b şi c reprezintă extrapolarea euristică pe baza
coeficientului de corecţie supraunitar, cea mecanică şi, respectiv, cea
euristică pe baza coeficientului de corecţie subunitar.

y a y
b
c

a
b
c

z 0 t z 0 t
a b
Fig. 7.2
b2 – Extrapolarea pe baza funcţiilor de corelaţie, constând din
proiectarea unei variabile dependente (y) în corelaţie cu evoluţia alteia
independente (x):
y=f(x) 7.6
Această categorie de extrapolare incumbă şi anumite cerinţe:
între cele două variabile să existe relaţii cauzale; coeficientul de
corelaţie dintre ele să fie cât mai mare, adică să tindă către 1; abaterea
medie pătratică să fie cât mai mică. În genere, se alege acea funcţie
care satisface complet toate cerinţele.
În eventualitatea în care există o influenţă aleatoare (u), relaţia
anterioară devine:
y=f(x)+u 7.7
196
Uneori, se pot folosi şi extrapolări pe baza corelaţiilor multiple,
în care variabila dependentă (y) este proiectată în funcţie de mai multe
variabile independente (xi), făcând ca relaţia să aibă forma următoare:
n
y = a0 + ∑a x
i =1
i i 7.8

Dacă se include şi variaţia aleatoare, atunci relaţia devine:


n
y = a0 + ∑a x
i =1
i i +u 7.9

Dacă evoluţia variabilei dependente este influenţată explicit de


factorul timp, atunci acesta va fi introdus între variabilele inde-
pendente ale funcţiei:
Y=a+bx+ct 7.10
b3 – Extrapolarea fenomenologică, bazată pe analiza carac-
teristicilor generale ale fenomenului (procesului) examinat, în special
a legăturilor logice şi a structurii acestuia; utilizează fie modele
empirice, fie rezultatele obţinute din estimarea evoluţiei anterioare,
capabile să contribuie la identificarea legităţilor care o guvernează şi,
implicit, la stabilirea „direcţiei” de pătrundere în viitor, posibil de
exprimat şi grafic (fig.7.3), în care (a) exprimă evoluţia liniară, (b)
evoluţia exponenţială şi (c) evoluţia logaritmică.

y y y

z 0 t z 0 t z 0 t

a b c
Fig. 7.3
197
b4 – Explorarea prin curba înfăşurătoare, bazată pe des-
crierea dinamicii rezultantei proceselor complexe, formate din mai
multe elemente ce intervin succesiv în evoluţia entităţilor
respective. Este vorba de ajustarea prin înfăşurare a curbelor
secvenţiale, anticipând tendinţa de evoluţie prin prelungirea curbei
care înfăşoară tangenţial curbele secvenţiale din perioada
precedentă (fig.7.4).
Perioada Perioada de previziune
y precedentă

Curba
înfăşurătoare

I II III IV

z t
Fig. 7.4
De regulă metoda se foloseşte la proiectarea dinamicii rezultate
din asimilarea progresului tehnic. Spre exemplu, în proiectarea perfor-
manţelor a noi reactori nucleari sau de calculatoare electronice, în
comparaţie cu cele anterioare.
C – Metode de interpolare a seriilor dinamice, constând din
determinarea mărimilor intermediare din interiorul seriilor de date. De
pildă, găsirea valorilor intermediare de la anul de bază, până la anul
final al perioadei de previziune. Interpolarea se realizează cu ajutorul a
două procedee:
• Interpolarea cu ajutorul raţiei medii anuale, realizată în
două etape
c1 – Calcularea raţiei medii anuale:
⎧ y t − y0
⎪Δy = n 0→ t

⎨ 7.11
⎪Δy = y0 − y t
⎪⎩ n 0→ t

în care Δy reprezintă raţia medie; y0 şi yt – mărimea variabilei la


nivelul anului de bază şi, respectiv, la orizontul previziunii; n0→t –
198
numărul de ani după cel de bază, până la orizontul de timp al
previziunii inclusiv;
c2 – Calcularea variabilelor rezultate pentru intervalul dintre
anii 0 şi t, respectiv un an oarecare, în care se poate obţine o evoluţie
ascendentă (semnul plus) sau descendentă (semnul minus):
⎧ y t = y 0 ± (n t ⋅ Δy)

⎪ y t1 = y 0 ± (1 ⋅ Δy)

⎪ y t 2 = y 0 ± (2 ⋅ Δy)
⎨ 7.12
⎪.
⎪.

⎪ y = y ± (n ⋅ Δy)
⎩ tn 0
• Interpolarea cu ajutorul ritmului mediu anual, crescător
sau descrescător, rezultă din relaţia:
y t = y 0 ⋅ (1 ± r ) n 7.13
stabilindu-se ritmul mediu anual pentru un an oarecare de după anul
de bază (0) şi până la orizontul de timp al previziunii (t). În acest scop,
se folosesc relaţiile:
⎧ yt
1
(ln xt −ln x 0)
⎪r = x −1 = e t − 1, cu log aritmi naturali
⎪ y0
⎨ 7.14
1
⎪ yt (log xt −log x 0)
⎪r = x − 1 = 10 t − 1, cu log aritmi zecimali
⎩ y0

din care rezultă:


⎧ y t1 = y 0 (1 ± r )

⎪y t 2 = y 0 (1 ± r ) 2

⎨.
⎪.

⎪y = y (1 ± r ) n
⎩ tn 0

În această categorie, intră şi o serie de alte metode ce contribuie


la elaborarea prognozelor tot mai riguroase, precum:
D – Metoda evenimentelor precursoare, cunoscută şi sub
denumirea de metoda tendinţei conducătoare reflectând legăturile
199
cauzale dintre două sau mai multe direcţii de evoluţie, necesare
descifrării tendinţei dominante din evoluţia viitoare.
Pornindu-se de la premisa că legăturile anterioare sau pre-
cursoare au aceeaşi evoluţie şi în viitor, se estimează prin analogie,
dinamica indicatorilor economici în corelaţie cu dinamica altor
indicatori, economici sau extraeconomici (naturali, sociali, tehnici).
Spre exemplu, în acest fel se poate prognoza necesarul de combustibil
pentru centralele termoelectrice ţinând seama de relaţia cauzală –
verificată deja – dintre consumul specific de combustibil şi
randamentul instalaţiilor unei termocentrale (fig.7.5).

y
Randamentul

Consumul
specific
0 t
Fig. 7.5
Din câte se observă, evoluţia curbelor atinge, la un moment dat,
un punct critic, un prag de discontinuitate, dincolo de care alura
fenomenelor trebuie regândită, cu ajutorul altor metode. Cu alte
cuvinte cele două curbe nu pot tinde spre infinit: nici randamentul nu
poate ajunge la 100% (cu atât mai mult peste acesta), dar nici
consumul nu poate tinde spre zero (şi cu atât mai mult sub zero).
E – Metoda normării, constând în proiectarea parametrilor de
comandă – denumiţi norme sau normative – cu ajutorul cărora se
urmăreşte: a) minimizarea consumurilor de resurse (umane, materiale,
financiare); b) maximizarea rezultatelor economice (producţie, profit);
c) încadrarea condiţiilor de muncă între limite rezonabile (temperaturi,
luminozitate, zgomote, trepidaţii); d) respectarea unor restricţii
ecologice (de poluare a mediului, de degradare a solului şi subsolului,
de exploatare a faunei şi florei), în aşa fel încât să se protejeze
calitatea vieţii şi a muncii.

200
Normele şi normativele se proiectează în funcţie de condiţiile
socioeconomice şi tehnologice disponibile, de angajamentele
internaţionale etc..
F – Metoda sondajelor previzionale, constând în consultarea
unor colectivităţi umane de specialitate cu ajutorul chestionarelor
dinainte pregătite. Dacă eşantionul reprezintă o pondere semnificativă
a colectivităţii, se urmăreşte ca şi caracteristicile acestuia să fie
similare. Caracteristicile se referă cu precădere la: a) structura pe
vârste şi pe sexe; b) treptele de venituri; c) mediul urban sau rural;
d) nivelul de educaţie; e) structura zonală (judeţe). Pentru a avea
utilizare previzională, este necesar ca sondajul să îndeplinească două
condiţii, şi anume: întrebările să vizeze fenomene sau procese a căror
durată de viaţă să atingă orizontul previziunii (sau chiar să-l depăşeas-
că); structura eşantionului să fie reprezentativă pentru structura de
perspectivă a populaţiei, cel puţin până la orizontul previziunii.
G – Metoda aproximaţiilor succesive, constând în deter-
minarea din aproape în aproape a unei structuri de valori necunoscute,
pornindu-se de la valori iniţiale stabilite într-o primă aproximaţie şi
corectate treptat până când se obţine soluţia convenabilă. Operaţia
se încheie atunci când variabilele obţinute prin aceste iteraţii şi
introduse în sistemul de ecuaţii, asigură un ansamblu coerent, sau
conţin abateri neglijabile (până la 3%).
H – Metoda arborelui de pertinenţă, cunoscută şi sub
denumirea de metoda arborelui de posibilităţi, constă în
reprezentarea arborescentă a etapelor şi a factorilor ce intervin
pentru realizarea obiectivelor prestabilite sub forma unui graf (fig.7.6)
cu următoarea structură de bază: a) obiectivul urmărit (O); b) căile de
urmat (Ci); c) mijloacele de acţiune (Mij).
Dacă O este obiectivul şi {Ci;i=1,...,n} sunt căile de urmat şi
coeficienţii de importanţă ai legăturilor (qi) constituie un set de ponderi
a căror sumă este egală cu 1, atunci {qi;i-1,...,n}, satisfăcându-se relaţia:
n
q i ≥ 0; ∑q
i =1
i =1 7.15

Pentru mijloacele de acţiune (Mij), coeficienţii de importanţă


(kij) constituie câte un set de ponderi a căror sumă este egală cu 1
pentru fiecare cale.

201
q1 qn
O

q2

k11 C1 C2 Cn

k12 k21 k22 Kn1 kn2


k1n k2n knn

M11 M12 M1n M21 M22 M2n Mn1 Mn2


... ... ... M
q1+...+qn=1; k11+...+k1n=1;...;kn1+...+knn=1
Fig. 7.6
Coeficienţii de importanţă ai căilor şi, respectiv, ai mijloacelor
se stabilesc ca parametri opţionali, pe baza analizei critice a evolu-
ţiilor precedente sau, în lipsa unor astfel de repere, prin comparaţii
cu experienţe similare, din ţară sau străinătate.
Pe baza grafului se întocmeşte apoi un tabel al coeficienţilor de
importanţă ai căilor şi mijloacelor (tabelul 7.3), care servesc la
determinarea notelor de pertinenţă (pij), ca produs între coeficienţii
căilor (qi) şi coeficienţii mijloacelor (kij).
Notele de pertinenţă, respectiv coeficienţii (pij), indică aportul
direct al mijloacelor la realizarea obiectivului prevăzut (fără interme-
dierea căilor), suma lor fiind 1 ( p ij = q i ⋅ k ij ; i = 1,..., m; j = 1,..., n ) de unde:
m n

∑∑ p
i =1 j =1
ij =1 7.16

Tabelul 7.3
Căile Coeficienţii Mijloacele şi coeficienţii de importanţă ai Σ
de importan- acestor mijloace
ţă ai căilor M11 M12 M21 M22 M31 M32 M33
C1 0,3 0,4 0,6 - - - - - 1,0
C2 0,5 - - 0,7 0,3 - - - 1,0
C3 0,2 - - - - 0,5 0,3 0,2 1,0
Σ 1,0 0,12 0,18 0,35 0,15 0,10 0,06 0,04 1,0
Notele de pertinenţă

202
Pentru programele complexe, cu mai multe trepte, elementele
grafului se divid pe diferite ramificaţii (grade de subordonare),
rezolvarea făcându-se pe module, fiecare cuprinzând câte trei trepte,
iar apoi se face agregarea (tot după regula celor trei trepte).
De asemenea, în unele cazuri se construieşte un arbore de
pertinenţă pentru evaluarea verosimilităţii variantelor. Dacă în
cazul precedent căile şi mijloacele acţionează cumulativ pentru un
anumit obiectiv, în situaţia de faţă (cu variante) căile şi mijloacele
acţionează alternativ pentru fiecare variantă.
Precizăm că şi rezultatele obţinute cu ajutorul metodei arborelui
de pertinenţă sunt confruntate cu cele dobândite prin alte metode, cu
rezultatele înregistrate în economia reală, după aplicarea previziunii.

7.2. Viitorul „inventat” sau indus bazat pe creaţia originală


decurgând din nevoi şi din obiective umaniste
Aşa după cum s-a mai menţionat, evoluţiile din viitor se află sub
influenţa unor factori aleatori, întâmplători, greu de anticipat în
momentul fundamentării şi adoptării prognozelor. În scopul preîntâm-
pinării risipei de resurse, prognozele se elaborează cu ajutorul
metodelor stochastice, econometrice şi scenariilor, care înglobează şi
experienţa internaţională dobândită în domeniu.
A – Modelarea stochastică: porneşte de la ipoteza că seria
cronologică analizată reprezintă un proces stochastic {y t , t ∈ θ } , în care
θ este un ansamblu parametric, urmat de variabile aleatoare cărora li
se asociază distribuţii de probabilitate definite pentru toate
subansamblele sau momentele {t1 , t 2 ,..., t n }∈ θ . Pentru seriile econo-
mice, procesele generatoare stochastice sunt considerate discrete şi cu
valori reale, în timp ce în ştiinţele experimentale seriile sunt procese
stochastice continue [2, pag.143]. Cel mai simplu model generează
serii pur aleatoare, cunoscute sub denumirea de „zgomot alb”,
reprezentând o suită de variabile aleatoare cu media şi dispersia nule.
Dacă se notează cu Σt o serie de tip zgomot alb, indicatorul său
de corelare (Σt,Σg)=0 pentru toţi t ≠ S.O serie este un zgomot alb dacă
nu prezintă nici o structură sau vreun model cunoscut. Spre exemplu,
în cazul jocurilor loto, cunoscând seriile de numere câştigătoare din
trecut, este greu să prevezi pe cel câştigător în viitor.
Dintre modelele specifice cele mai des folosite s-ar putea
enumera: modelul mediilor mobile (EA, de la englezescul moving

203
average); modelul regresiv (AR) şi autoregresiv – medie mobilă
(ARNA, de la Mixed Autoregresive – Moving Average Models);
carelogramă şi carelogramă parţială şi modelul Box-Jenkins.
B – Modelarea econometrică este bazată pe interdependenţa
variabilelor economice. Spre exemplu, producţia depinde de consum,
consumul de utilizarea resurselor de muncă şi care, la rândul său,
depinde de producţie. Relaţia de feed-back ce cuprinde simultan un
grup de variabile generează programe particulare de modelare, contri-
buind la perfecţionarea prognozei economice.
Modelarea este o metodă de analiză, cunoaştere şi orientare a
realităţii cu ajutorul reprezentărilor fizice (machete, mulaje şi, în
general, forme tridimensionale), ori matematice (calcule, scheme,
formule logice sau funcţionale). Pentru a fi funcţional, modelul
economic trebuie să îndeplinească două condiţii: de izomorfism,
respectiv să funcţioneze asemenea (analogic) sistemului real pe care-l
reprezintă şi de esenţializare, adică să fie similar cu realitatea numai
în privinţa elementelor de bază, de care depinde funcţionarea normală
a sistemului real.
C – Metoda scenariilor, constând din conceperea unor stări
(valori, structuri) şi evoluţii viitoare cu ajutorul reprezentării succesive
probabile şi dezirabile a evenimentelor, avansând din prezent în viitor
în funcţie de resursele disponibile şi de influenţele previzibile. Metoda
implică folosirea de tehnici cantitative şi estimări intuitive, cu ajutorul
cărora să elaboreze scenarii-ipoteze (precumpănesc tehnicile de tip
exploatatoriu) şi scenarii-strategie, dominate de inovarea realităţii,
apelând la tehnici normative sau prescriptive.
D – Metoda comparaţiilor internaţionale, constând din
analizarea în raport cu ţări având performanţe superioare.
Menţionăm că funcţiile matematice utilizate în cele două
subcapitole, precum şi explicaţiile respective sunt dezvoltate în
volumul al doilea.

Concepte de bază, întrebări şi subiecte de sinteză


1. Analizaţi comparativ metodele previzionale din sistemul
metodologic prezentat în acest capitol.
2. Utilizarea extrapolării analitice în studiile prospective,
caracteristici, tipuri, limite.
3. Metode de interpolare utilizate în studiile de previziune.
4. Locul şi rolul modelării econometrice în elaborarea unor
alternative de evoluţie.
5. Utilizarea scenariilor în condiţiile de incertitudine şi risc.
204
Bibliografie

1. M. Botez, Curs de prognoză, Editura CIDSP, Bucureşti, 1972.


2. C. Caracota, Previziunea economică, Editura Interprint, Bucureşti,
1994.
3. C. W. Churchman ş.a., An Introduction to Operation Research,
Editura John Willey & Sons, New York, 1967.
4. V. Nicolae, Previziunea şi orientarea economică, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
5. O. Onicescu, M. Botez, Incertitudinea şi modelarea economică,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
6. I. Popescu ş.a., Introducere în fundamentarea deciziei, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
7. I. Popescu, Modelarea sistemelor de producţie, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1988.

205
Partea a patra
OPTIMIZAREA PROGNOZELOR

Elementul definitoriu al oricărei construcţii teoretice şi metodo-


logice bazată pe structuri abstracte, matematizate, cum este şi cazul
prognozelor, este, în afara oricărei îndoieli, gradul de probabilitate,
specific şi procesului de optimizare. Mai concret spus, optimizarea
prognozelor constă dintr-un demers analitic dublu. Pe de o parte,
identificarea dinamicii tendinţelor pe traseul dinspre prezent spre
viitor. Pe de alta, surprinderea interdependenţelor dintre tendinţele
respective şi calitatea mediului ambiant, a vieţii şi a muncii în
ansamblu.
În planul teoriei, al epistemeologiei şi al metodologiei, rezultatele
cercetării viitorilor posibili arată că, în realitate, este vorba de
precunoştinţe, nicidecum de informaţii certe. În timp ce sub raport
pragmatic, al acţiunii, precunoştinţele servesc la orientarea proceselor
opţionale sau decizionale care, la rândul lor, declanşează activităţile
sociale efective, ale căror eficienţă şi rezultate depind de manifestarea
factorilor cerţi şi, respectiv, incerţi ai dezvoltării. Şi cum procesele pol-
itice, sociale şi economice au caracter stochastic, înseamnă că structu-
rile lor se manifestă ca tendinţe în cadrul fenomenelor întâmplătoare,
reclamând cu acuitate preocuparea pentru optimizarea sistematică a
activităţii desfăşurate şi cu atât mai mult a celei de proiectare a
evoluţiilor din viitor. Desigur, calitatea modelelor, în general, şi a celor
de optimizare, în particular, depinde de imaginaţia celui care
efectuează cercetarea, dar şi de metodele la care acesta apelează. Deşi
poate fi găsit relativ repede modelul adecvat al procesului explorat,
este, totuşi, posibil ca variabilele şi constantele necontrolabile ale
acestuia să fie mult mai greu de evaluat. În eventualitatea în care datele
respective nu sunt obţinute, atunci modelul se modifică astfel încât
parametri să fie determinabili; există şi situaţii când modificările
justificate şi operate introduc probleme mult mai dificile.

206
VIII
IERARHIA ŞI ECHILIBRUL
ÎN SISTEMELE MARI, COMPLEXE

După ce mult timp anumiţi teoreticieni au încercat să acrediteze


iluzia societăţii bazată pe economia de piaţă ca entitate relativ stabilă,
datorată sporirii locurilor de muncă, cu precădere în sectoarele terţiar şi
cuaternar, respectiv ale serviciilor şi cercetării ştiinţifice, iată că reali-
tăţile contemporane aduc în prim plan adevăruri mai nuanţate şi chiar
contradictorii, mult mai tulburătoare. Astfel, sub impulsul descoperirilor
din ştiinţă şi din tehnologie schimbările devin mai frecvente şi mai
radicale, iar interdependenţele la scară naţională, continentală şi univer-
sală sunt preeminente, reclamând cu acuitate înlocuirea subiectivismului
uman cu obiectivitatea şi eficienţa mijloacelor electronice de informare
şi de comunicare. O tendinţă axiomatică ce caracterizează preluarea
efortului uman de către mecanisme extrem de sofisticate şi de perfor-
mante, precum calculatorul electronic, internet-ul şi web-ul. Chiar dacă
sunt creaţia omului, acestea au capacitatea de a se reproduce şi de a
reduce semnificativ volumul resurselor umane implicate în producţia de
bunuri materiale şi spirituale, devenind o sfidare la adresa societăţii
viitoare. Având în vedere şi perspectiva epuizării premature a resurselor
naturale convenţionale, în special a celor neregenerabile, precum şi
accen-tuarea dezechilibrelor economice, ecologice şi nu numai, datorate
ignorării legităţilor generale care guvernează evoluţia proceselor din
natură şi din societate, în principal a creşterii necontrolate a populaţiei,
înţelegem mai bine sensul numeroaselor semnale de alarmă ale cerce-
tătorilor. În consecinţă, proiectarea unor noi structuri sociale, economice
şi tehnologice, în armonie cu exigenţele prezente şi viitoare, constituie
nu atât un deziderat, cât, mai ales, o somaţie pentru a pune neîntârziat
stavilă în calea risipei de resurse, la nivel local şi internaţional.
Un alt obiectiv de maximă importanţă, ar fi acela al desfăşurării
unei activităţi mai eficiente, sub raport economic, tehnologic şi eco-
logic, mai profesioniste şi cu parametri calitativi superiori. Recu-
noaştem sau nu, există suficiente mărturii care arată că economia
207
viitorului va avea o altă configuraţie, capabilă să estompeze şi să
elimine şocurile şi dezechilibrele survenite în economia actuală, să
asigure dezvoltarea stabilă şi durabilă.
Este de aşteptat ca, informatica să pună în evidenţă o relaţie cu
totul nouă între progresul tehnic, pe de o parte, şi progresul economic şi
cel social, pe de alta. Cum în economia informaţională valoarea se
amplifică prin cunoaştere, înseamnă că, odată cu amplificarea com-
plexităţii sistemelor social – economice apar noi exigenţe în planul
gândirii şi al acţiunii. Mai concret spus, obligă la deschideri autentice în
direcţia creativităţii şi inventivităţii, inclusiv sub raportul organizării şi al
conducerii. După cum, dezvoltarea cunoaşterii şi accentuarea competiti-
vităţii, în plan intern şi extern, asigură deja valorificarea eficientă, optimă
sau aproape de optim, a resurselor disponibile naturale, umane, financiare,
informaţionale şi de timp. Aşa cum subliniază Camelia Raţiu – Suciu
[32,pag.23], adaptarea modelării matematice la fenomenele economice
concrete presupune observări, anchete, raportări ş.a., permiţând
măsurarea lor cu diferite grade de precizie (fig.8.1), în care mări-mile
deterministe au valoare unică, cele stochastice sau aleatoare au o
mulţime de valori cărora li se asociază o posibilitate, iar cele fuzzy sau
vagi au o mulţime de valori cărora li se asociază un grad de apartenenţă
la o anumită proprietate.
O altă clasificare bazată, de asemenea, pe rigoare matematică este
gruparea în metode exacte, metode aproximative şi metode euristice,
care vor fi examinate în subcapitolul 8.2.
În etapa actuală, în prim planul preocupărilor specialiştilor se
situează creşterea şi dezvoltarea economică, pe de o parte, şi echilibrul
şi dezechilibrul, pe de alta, în condiţiile dezvoltării durabile şi în con-
cordanţă cu principiile acesteia. În plan naţional, mai precis al sferei
de cuprindere a conceptelor respective, există o serie de dispute. Astfel,
anumiţi autori definesc procesul de creştere economică – în sens larg
ca un proces global ce exprimă evoluţia ascendentă a unor mărimi
agregate, în cadrul unui orizont de timp, la nivel naţional sau inter-
naţional, cu efecte favorabile în planul vieţii economice şi sociale. Alţi
autori vorbesc şi de creştere zero sau negativă.
În sens restrâns, creşterea economică exprimă mărimea reală într-o
anumită perioadă de timp a unui indicator economic agregat, cum ar fi
produsul intern brut – total sau pe locuitor, într-un anumit spaţiu economic.
Teoria creşterii economice pune în evidenţă existenţa mai multor
tipuri de creştere economică, în funcţie de contribuţia factorilor, de
modul de realizare a creşterii economice, de ritmul de creştere a indi-
208
catorilor agregaţi pe locuitor etc. În acest context, se vorbeşte despre
creşterea economică: extensivă, intensivă, consolidată, echilibrată, du-
rabilă etc. [14],[15].
Modele Soluţie „optimă”
deterministe
Observări
Anchete Modele Soluţie optimă cu
Măsurători Mărimi
stochastice o probabilitate
Raportări
Modele Soluţie
euristice suboptimală

Volum de date

Precizia mărimilor
Redus Bogat
Deterministe Stochastice Vagi
σ mare σ mică

Modele Metode
Modele Modele
fuzzy stochastice deterministe de culegere date de prelucrare date
Aproximative
Deterministe

Stochastice

Euristice
Exacte
Vagi

Fig. 8.1.
În sens restrâns, putem calcula creşterea economică absolută (CE)
cu relaţia:
CE=PIBt – PIBt-1 8.1
şi creşterea economică relativă (ce) cu relaţia:
PIBt
ce = 8.2
PIB t −1
209
În această accepţiune, este posibilă, deci, previzionarea creşterii
economice, produsul intern brut reprezentând principalul indicator ca-
dru al studiilor de prognoză macroeconomică.
Din ansamblul factorilor care influenţează creşterea economică se
detaşează, ca importanţă, investiţia economică, cu influenţele cunoscute
asupra potenţialului productiv, dar şi asupra pregătirii resurselor de
muncă, protecţiei mediului înconjurător, nivelului de trai şi de civilizaţie.
Alţi factori ai creşterii economice sunt: resursele de muncă, fon-
durile fixe şi resursele naturale, iar din categoria factorilor calitativi
fac parte: productivitatea muncii, eficienţa fondurilor fixe etc.
În momentul de faţă, progresul tehnic, managementul şi informa-
ţia şi-au sporit considerabil rolul, fiind consideraţi factori propulsatori ai
creşterii economice în perspectivă.
În strânsă legătură cu creşterea economică se află dezvoltarea
economică, definită ca formă de manifestare a dinamicii macroecono-
mice şi ea presupune, pe lângă creşterea economică, o serie de trans-
formări cantitative, structurale şi calitative atât în economie, cât şi în
cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi
structurile organizaţionale de funcţionare a economiei, în modul de
gândire şi comportamentul oamenilor. Rezultă clar că dezvoltarea eco-
nomică implică creşterea economică, reciproca nefiind valabilă. În
perioada contemporană se înregistrează o diversificare a conceptelor
de bază, vorbindu-se de noi tipuri de creştere economică: cu progres
tehnic; cu sector militar puternic; modelul creşterii economice deschise
la economia internaţională; dezvoltarea durabilă etc. Consolidarea so-
cietăţii informaţionale va genera, cu siguranţă, un nou tip de econo-
mie, îmbogăţind şi cadrul noţional în acest domeniu.
În funcţie de modul de combinare a factorilor de producţie şi de
participarea diverselor laturi la sporurile de producţie sunt cunoscute
mai multe tipuri de creştere economică.
Un loc important în preocupările specialiştilor îl ocupă modelarea
creşterii economice, fie în scop teoretic, de descriere şi explicare, fie în
scop previzional, contribuind la fundamentarea unor decizii macroecono-
mice privind creşterea economică. Modelul creşterii economice reprezintă
o construcţie logico – matematică, ţinând seama de teoria economică,
care pune în evidenţă legătura dintre factorii creşterii economice şi
indicatorul global de rezultate; modelul trebuie să permită şi aprecierea
intensităţii legăturilor cauzale dintre fenomene şi procese specifice
creşterii şi dezvoltării economice. O reprezentare mai apropiată de
realitatea economică – având în vedere complexitatea acesteia – se
poate realiza utilizând un sistem de modele ale creşterii economice.
210
Apreciem că un singur model, oricât de detaliat ar fi construit, nu poate
surprinde întreaga complexitate economică.
Modelele de creştere economică pot fi clasificate după mai multe
criterii:
a) din punct de vedere al gradului de agregare: modele monosec-
toriale; modele multisectoriale;
b) după modul de considerare a factorului timp: modele statice;
modele dinamice;
c) după scopul în care au fost elaborate: modele decizionale;
modele previzionale.
O categorie aparte se referă la modelele bazate pe tabloul input –
output, care reflectă şi interdependenţele tehnologice dintre ramuri.
Era informatizării deschide noi orizonturi modelării creşterii
economice, oferind atât sisteme perfecţionate de culegere şi prelucrare
a informaţiilor necesare, cât şi o serie de algoritmi şi tehnici de rezol-
vare în timp rapid a unor sisteme mari de ecuaţii.
Preocupările pentru analiza şi previziunea creşterii şi dezvoltării
economice sunt strâns legate de cele privitoare la caracterul echilibrat
al economiei moderne.
Cea mai generală definiţie a echilibrului în natură, stare care
preocupă specialiştii din multe domenii, este următoarea: „starea de
repaus a unui corp; starea staţionară a unui fenomen” [41, pag.316]. În
viziunea filozofică, conceptul de echilibru „exprimă stabilitatea cali-
tativă a obiectelor şi fenomenelor, determinată de ponderea egală a
acţiunii contrariilor, de anularea reciprocă a tensiunilor acestora în ca-
drul aceleiaşi unităţi contradictorii” [42].
În economia de piaţă, echilibrul economic reflectă o stare proprie
acesteia, specifică, generată de dubla acţiune a agenţilor economici: pe
de o parte, ca producători şi vânzători de bunuri şi servicii şi, pe de altă
parte, ca cumpărători şi consumatori de bunuri şi servicii. În prima lor
calitate urmăresc maximizarea profitului, în cea de-a doua satisfacerea
trebuinţelor. Din această acţiune, din comportamentul lor pe piaţă, în
funcţie de interesele agenţilor economici, echilibrul economic apare sub
forma raportului dintre cerere şi ofertă, proces care se poate manifesta
atât pe piaţa bunurilor economice, cât şi pe cea a forţei de muncă, a
capitalului etc.
Echilibrul economic semnifică, în economia actuală, acea stare
spre care tinde piaţa bunurilor economice, piaţa monetară şi a capita-
lurilor, piaţa muncii, precum şi piaţa naţională în ansamblul său, în
sensul egalizării cererii şi ofertei, respectiv în cel al unei asemenea

211
diferenţe dintre ele care să nu depăşească anumite limite considerate
normale şi care nu generează tensiuni sociale grave [14, pag.298].
În optica dinamică, echilibrul economic este analizat pe termen
scurt şi pe termen lung. Pe termen scurt, echilibrul dinamic economic
poate conduce la o creştere economică lentă, deoarece modificările în
restricţiile procesului creşterii economice se aliniază la evoluţia celui
mai deficitar factor al producţiei, ceilalţi rămânând subutilizaţi. Depă-
şirea restricţiilor generate de factorul restrictiv se poate face numai
prin acceptarea unor dezechilibre temporare, creşterea economică des-
făşurându-se pe fondul unui echilibru dinamic pe termen lung. Dez-
echilibrul temporar poate fi înlăturat prin utilizarea unor elemente de
compensare interne sau externe.
Raportat la nivelul de agregare la care se referă, echilibrul eco-
nomic poate fi micro, mezo sau macroeconomic. După cum, în funcţie
de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezul-
tatelor economice, echilibrul economic îmbracă următoarele forme:
material, valoric şi al resurselor de muncă.
În contextul dezvoltării durabile, un loc deosebit de important îl
ocupă echilibrul ecologic, care reflectă relaţia dintre biocenoză (tota-
litatea organismelor vii, aflate în interacţiune şi legate de un anumit loc
de viaţă) şi biotop (habitat), stare ce exprimă relaţiile indisolubile dintre
organismele vii, pe de o parte, şi factorii abiotici pe de alta, ca şi din in-
teriorul acestora [15,pag.181].
Literatura de specialitate evidenţiază frecvent conceptul de echi-
libru general, având cel puţin două interpretări:
– stare a pieţelor interdependente, caracterizată prin inexistenţa
excesului de cerere sau de ofertă;
– metodă de analiză a interdependenţelor existente între diferite
entităţi (pieţe, sectoare etc.) ale economiei naţionale.
Ca o concluzie ce se desprinde din lucrările publicate menţionăm
caracterul relativ al echilibrului economic şi pe cel „mai relativ” al echi-
librului general, acesta din urmă incluzând în structurile sale toate as-
pectele relative ale echilibrelor parţiale.
Dinamica vieţii economice demonstrează că, dacă starea de
echilibru este relativă şi poate fi menţinută o perioadă scurtă, starea de
dezechilibru are un caracter permanent.
Dezechilibrul economic general corespunde acelei stări a eco-
nomiei caracterizată de dereglarea raportului dintre cererea globală şi
oferta globală. Cele mai importante cazuri de dezechilibre economice
pot fi considerate excesul de ofertă şi excesul de cerere.

212
În anumite limite, dezechilibrele pot constitui factori de creştere
economică.
Cunoaşterea stării economiei naţionale – prezente şi viitoare –
reprezintă o necesitate pentru factorii de decizie macroeconomică, astfel
încât măsurile adoptate, politicile aplicate, să conducă la o creştere eco-
nomică echilibrată, dorită, capabilă să asigure creşterea nivelului de trai
şi protejarea mediului înconjurător, într-un cuvânt să asigure înscrierea
pe traiectoria unei dezvoltări durabile.

8.1. Creativitatea sau dinamica proceselor euristice


Modelarea şi simularea proceselor economice echivalează, în
realitate, cu experimentul din ştiinţele tehnice şi cele exacte. Experi-
mentul sau modificarea fizică a valorii variabilelor a devenit posibilă
odată cu apariţia unor noi discipline ştiinţifice asupra conducerii siste-
melor complexe, precum [33, pag.20]:
• Cercetarea operaţională sau pregătirea ştiinţifică a deciziilor
optime sau optimale;
• Informatica sau prelucrarea cunoştinţelor cu ajutorul echipa-
mentelor electronice;
• Psihologia organizării, care asigură adoptarea unor eficiente
decizii economice;
• Teoria generală a sistemelor ca perspectivă reală a orientării
în ştiinţele organizării şi conducerii.
Continuând demersul evocat în partea consacrată optimizării
prognozelor, modelul este o reprezentare izomorfă a realităţii, care oferă
o imagine intuitivă, dar riguroasă, permiţând descoperirea unor legături
şi legităţi greu de stabilit pe alte căi. Astfel, de la culegerea datelor
(efectuarea măsurătorilor asupra mărimilor ce caracterizează procesul
economic), până la prelucrarea acestora în vederea adoptării deciziilor,
trecerea de la „sistemul real” la modelul de simulare sau „modelul real”
se bazează pe un evantai de posibilităţi, precum:
• Metode riguroase sau exacte, care permit obţinerea unei soluţii
care îndeplineşte, fără abatere, restricţiile impuse şi/sau condiţiile de
optim, cerute prin criterii de eficienţă. Notând cu S vectorul soluţiei
adoptate, iar prin S’ vectorul soluţiei reale, atunci
S − S' = 0 , 8.3

213
• Metode aproximative, cu ajutorul cărora se obţine soluţia S,
diferită de cea reală S’, printr-un vector ε, dominat de un vector εa
dinainte stabilit, adică:

S − S' = ε ≤ ε a , 8.4

• Metode euristice (extensie sau construcţie nouă faţă de edificiul


structurat al conceptelor existente), prin intermediul cărora, în cazul
problemelor complexe, se obţine într-un timp relativ scurt soluţia S
acceptabilă din punct de vedere practic, fără a avea însă şi garanţia
rigurozităţii. Fiind dat vectorul erorii admisibile εa, metodele euristice
nu reuşesc totdeauna să conducă la o soluţie S cu proprietatea 8.4.
Uneori, metodele euristice asigură respectarea relaţiei 8.4, însă cu o
anumită probabilitate. În context, metodele euristice sunt, de fapt, o
succesiune de încercări şi tatonări, a căror alegere este legată de natura
problemei de rezolvat şi de personalitatea analistului de sistem (fig.8.2).

SISTEMUL MODELUL
REAL REAL
MODELUL
ABSTRACT

Date din sistem obţinute


prin observări, măsurători,
experimente Date analitice

Date simulate

Fig. 8.2
Este de aşteptat ca informatica să pună în evidenţă o relaţie cu
totul nouă între progresul tehnic, pe de o parte, şi progresul economic
şi cel sociale, pe de alta. Cum în economia informaţională valoarea se
amplifică prin cunoaştere, înseamnă că teoria valorii bazată pe muncă
poate fi înlocuită cu alta de tip nou, bazată pe cunoştinţe relevante şi
complete, actualizate. În opinia cercetătorilor în domeniu, tranziţia de
214
la societatea industrială la cea informaţională are anumite particu-
larităţi.
Sub raport structural se conturează, în această perioadă de
tranziţie tehnologică, trei rupturi esenţiale:
a - sursa generatoare de bogăţie, de valoare îşi deplasează
centrul de greutate de la activitatea productivă spre cea de creaţie.
Curba de viaţă a produselor are tendinţa de contractare. În aceste
condiţii, inovarea devine principala sursă de câştig întrucât permite o
creştere rapidă cu valoare adăugată ridicată.
b - tranzacţiile de toate felurile şi legăturile care se nasc pe
această bază au tendinţa să se impună ca principale surse ale valorii
adăugate. Un produs nu există decât în măsura în care se exprimă în
spaţiul comunicării. El este o imagine, înainte de a fi o marfă.
c - schimbarea ce are loc se concretizează şi în reaşezarea
ierarhiei activelor.
În prezent, activele imateriale devin determinante în raport cu
cele materiale, în sensul celor „trei C”: creativitate → calitate →
competitivitate. Componentele trinomului menţionat sunt strâns
legate, compatibile şi complementare, având o serie de aspecte
caracteristice, precum structura, importanţa, formele de manifestare
etc. Dacă prima componentă - creativitatea - constituie un factor
indispensabil pentru desfăşurarea unei activităţi de cercetare ştiinţifică
benefică şi se află la începutul „lanţului” activităţilor de cercetare -
producţie, celelalte două componente ţin de aprecierea modului de
desfăşurare a proceselor productive şi de eficienţa utilizării resurselor.
Creativitatea - caracteristică specifică umanităţii - poate fi
definită ca reprezentând capacitatea şi voinţa omului de a se aventura
conştient în necunoscut, utilizând imaginaţia, pentru a realiza un lucru
nou, util şi funcţional. Creativitatea se poate manifesta atât în sfera
materială cât şi în cea spirituală.
Cunoaşterea metodelor de stimulare a creativităţii şi efectelor în
plan real, departe de a fi o fantezie, reprezintă o necesitate, concurenţa
acerbă şi diversificarea continuă a cererilor pieţei solicitând din plin
imaginaţia şi fantezia, ca să nu mai amintim şi faptul, cunoscut, că
oferta crează propria cerere.
Fără spirit creativ şi multă imaginaţie, studiul viitorului nu poate
fi conceput, oricât de riguros din punct de vedere ştiinţific ar fi
fundamentat. Detaşarea de o serie de constrângeri temporale, gândirea
şi imaginarea „viitorilor posibili” trebuie să însoţească permanent
activitatea cercetătorului, să-i stimuleze creativitatea.
215
Se apreciază [5, pag.314] că studiul tehnicilor de creativitate
datează din deceniul 4 al secolului XX, când General Electric a
introdus în 1937 un program destinat a stimula spiritul imaginativ al
salariaţilor. Analizând relaţia dintre imaginaţie şi prospectivă, Robert
Jungk distingea trei forme de imaginaţie:
a) imaginaţia logică - strâns legată de evoluţia anterioară şi de
prezent - urmăreşte stabilirea unei legături raţionale între cunoscut şi
necunoscut, similar extrapolării;
b) imaginaţia critică - are la bază o atitudine critică faţă de
unele fenomene cu efecte negative în trecut şi în prezent. Cele două
tipuri de imaginaţie prezentate sunt strâns legate de trecut şi prezent,
imaginaţia liberă, în cel mai pur înţeles al ei fiind puţin activată;
c) imaginaţia creatoare - construieşte scenarii pentru viitor pe
baze radical noi, care nu sunt legate de trecut şi de prezent. Acest tip
de imaginaţie stă la baza veritabilelor descoperiri şi inovaţii.
Procedeele capabile să stimuleze creativitatea [3, pag.317] pot fi
grupate după cum urmează (fig.8.3):
Procedeele analitice vizează descompunerea obiectului sau
fenomenului în elemente simple, de bază, care apoi sunt analizate şi
sunt supuse previzionării. Prin procedeul „lista de control”, după
descompunerea menţionată, fiecare element primar este supus unui
„chestionar”, în scopul identificării unor viitoare modificări (cantitative
Lista de
control
Procedee Analiză
analitice epistemologică

Elemente
constitutive
Metode de Lista
creativitate
Asociaţii
forţate
Catalog
Procedee
asociative Matrice de
descoperire
Asociaţii libere
Sinectică
Fig.8.3
216
- mărire sau micşorare etc., utilitare - poate intra în combinaţie şi cu
alte elemente simple, astfel încât să îndeplinească noi funcţiuni sau
calitative - îmbunătăţiri ale performanţelor). În acest fel sunt trecute
în revistă toate elementele componente şi pot fi prevăzute, pe baza
imaginaţiei „anchetatorului”, evoluţii viitoare, fără a omite nici o
componentă. Prin analiza epistemologică se urmăreşte identificarea
problemei esenţiale dintr-un ansamblu de probleme, prin întrebări de
genul „pentru ce este necesar elementul respectiv sau modificarea
făcută?”, ajungându-se astfel la găsirea necesităţii fundamentale care
trebuie satisfăcută sau la fenomenul general de care depinde
rezolvarea problemei. În final se reunesc toate problemele depistate în
cursul analizei şi se selectează problema prioritară pentru momentul
respectiv. Lista elementelor constitutive porneşte de la lista
elementelor primare menţionată anterior, analizându-se sistematic ce
element poate fi modificat în funcţie de soluţiile posibile, deja
catalogate. În esenţă se confruntă o listă de soluţii cunoscute cu o listă
de soluţii posibile.
Procedeele asociative sunt folosite, în principal, în stimularea
activităţilor creative la nivel de grup şi au ca principiu de bază
acceptarea tuturor posibilităţilor existente, fără a critica vreuna şi fără
a respinge o soluţie, oricât de fantezistă ar părea ea. Aceste procedee
prezintă avantajul că, prin acceptarea tuturor ideilor fără a le critica se
obţine un cadru stimulativ, propice pentru discuţii, în urma cărora
rezultă o serie de idei noi, utile şi valoroase.
Asocierea forţată de idei poate fi realizată printr-un mijloc
mecanic (generarea numărului posibil de combinaţii între elementele
componente) sau pur şi simplu în mod arbitrar, la alegerea
colectivului. Asocierea forţată serveşte ca punct de pornire pentru
asocierile libere.
Asocierile forţate apelează la două modalităţi:
a) întocmirea unei liste de obiecte sau fenomene cu sau fără
legătură între ele, numerotarea componentelor şi generarea tuturor
combinaţiilor posibile (aplicaţia mulţimii de elemente pe ea însăşi);
b) elaborarea unui catalog de obiecte sau idei, din care se aleg la
întâmplare două sau mai multe elemente, urmărindu-se identificarea
unei relaţii posibile între ele.
Prin aceste procedee se urmăreşte, în principal, emiterea unor
idei noi şi mai puţin găsirea unei soluţii concrete pentru o problemă
aflată în studiu.

217
Matricea de descoperire (sau matricea morfologică), permite
estimarea şi construirea combinaţiilor posibile între doi factori, pentru
a identifica modalităţile de îmbunătăţire a unora dintre ele. O variantă
a acestui procedeu este „matricea tehnico - economică”, care
urmăreşte descoperirea unor căi pentru optimizarea productivităţii.
Tehnica de construire a acestei matrici este următoarea (fig.8.4):
Această matrice permite analiza unor combinaţii generatoare de
întrebări cum ar fi: factorul tehnico - organizatoric actual A1 poate
satisface necesităţile de creştere în perspectivă îndepărtată B3, astfel
încât combinaţia A1 B3 să satisfacă obiectivul?
Sinectica (combinaţiile de lucru disparate) are drept scop
dezvoltarea aptitudinilor de a descoperi, fiind utilă mai ales în
„grupuri de sinectică”, constituite din specialişti într-un anumit
domeniu. Prin punerea în legătură a unor elemente eterogene, pot
rezulta o serie de combinaţii generatoare de idei şi soluţii total noi,
neaşteptate. Dintre postulatele adoptate de sinectică menţionăm:
procesul de creaţie poate fi divizat în mai multe faze delimitabiile prin
cercetare; cunoştinţele obţinute pot fi folosite în scopul amplificării
puterii de creaţie; nu există diferenţe fundamentale între creaţia
ştiinţifică şi cea artistică; creaţia individuală şi cea în grup se bazează
pe aceleaşi legi; aspectele emoţionale şi iraţionale sunt mai importante
decât cele raţionale, intelectuale.

Factori tehnico- Actuali Apropiaţi Îndepărtaţi


organizatorici
Factori economici A5
A1 A2 A3 A4
(necesităţi de creştere)
Actuali B1 A3B1

Apropiaţi B2
A2B2 A4B2

Îndepărtaţi B3
A1B3 A5B3
Fig. 8.4

218
O tehnică de stimulare sistematică a creativităţii, utilizată frec-
vent în a doua jumătate a secolului XX o constituie „brainstorming-ul”,
sub diverse forme [22, pag. 328]. Această metodă a fost elaborată de
A. F. Osborn în 1839 şi constă în organizarea de reuniuni de
specialişti din domenii diferite care sunt solicitaţi să lucreze pentru
acelaşi obiectiv (probleme ce apar în activitatea economică),
stimulând fundamentarea ştiinţifică a previziunilor.
Una dintre metodele intuitive cele mai utilizate după punerea ei
la punct şi publicarea în 1964 o constituie metoda „Delphi” [5, pag.159].
Este o metodă raţională şi eficientă ce are ca finalitate realizarea unei
previziuni tehnologice folosind anchetele iterative pentru analizarea
unor probleme de către un grup de experţi.
Cunoaşterea potenţialului creativ al unei naţiuni, stimularea
spiritului novator şi atragerea în acest gen de activităţi a celor mai
buni specialişti din toate domeniile de activitate, constituie o
preocupare de bază a factorilor de decizie, în condiţiile concurenţei
acerbe de pe piaţa mondială şi în condiţiile accentuării globalizării.
O problemă care preocupă permanent atât factorii de decizie din
economie cât şi specialiştii din activitatea practică o reprezintă
calitatea, o noţiune deosebit de complexă, demonstrată şi de existenţa
a peste 120 de definiţii ale calităţii produselor [24, pag.44]. Astfel,
după unii specialişti, calitatea produselor este considerată: satisfacerea
unei necesităţi; conformitatea cu caietele de sarcini; satisfacerea în
totalitate a beneficiarilor etc.
Cea mai adecvată şi cuprinzătoare definiţie [2, pag. 45], este
după opinia noastră, următoarea: „calitatea reprezintă expresia
gradului de utilitate socială a produsului, măsura în care – prin
ansamblul caracteristicilor sale tehnico – funcţionale, psiho –
senzoriale şi al parametrilor economici - satisface nevoia pentru care a
fost creat şi respectă restricţiile impuse de interesele generale ale
societăţii privind eficienţa social - economică, protecţia mediului
natural şi social”.
Aceasta reţine atenţia prin gradul ridicat de acoperire a
trăsăturilor calităţii, prin caracterul durabil pe care trebuie să-l
înglobeze calitatea şi prin menţionarea implicită a dinamismului
calităţii. De asemenea, definiţia de mai sus evidenţiază legătura dintre
calitate şi nivelul tehnic al produselor, care trebuie să se situeze la
nivelul celui existent pe plan mondial.
In activitatea practică, complexitatea conceptului de calitate
impune utilizarea mai multor temeni pentru definirea sa, cum sunt:
219
- calitatea proiectată (sau calitatea concepţiei), care defineşte şi
cuantifică măsura în care produsul proiectat corespunde cerinţelor
beneficiarului şi posibilitatea utilizării optime a unor procedee
tehnologice la fabricarea produsului respectiv;
- calitatea fabricaţiei, care arată gradul de conformitate a
produsului cu documentaţia tehnică şi este condiţionată de procesele
tehnologice existente, de utilajele şi echipamentele aflate în dotare, de
calitatea forţei de muncă utilizată etc. Nerespectarea condiţiilor avute
în vedere la proiectare poate influenţa negativ calitatea produselor;
- calitatea livrată, care reprezintă nivelul efectiv al produselor
obţinute şi livrate pe piaţă.
Trebuie subliniată şi diferenţa dintre calitatea producţiei –
privită din punctul de vedere al celui care realizează produsele, al
procesului efectiv de fabricaţie – şi calitatea produsului – privită din
unghiul consumatorului rezultatelor de producţie.
Preocuparea firească a omului pentru perfecţionarea continuă a
mijloacelor de producţie şi a tehnologiilor, creează premise şi pentru
îmbunătăţirea calităţii produselor realizate cu tehnica şi tehnologiile
respective, astfel că se poate vorbi de un proces continuu de
reproducţie lărgită a calităţii, descris nu sub forma unui ciclu închis, ci
sub forma unei spirale [2, pag. 46], întâlnită în literatura de specia-
litate sub denumirea de „spirala calităţii” (fig.8.5).
Aprecierea calităţii unui produs se face în funcţie de
caracteristicile de calitate ale acestuia, care sunt:
a) caracteristici tehnice – direct sau indirect măsurabile - şi care
se referă la proprietăţile fizice, chimice, biologice etc. ale produsului,
intrinseci structurii materiale a aceştia;
b) caracteristici psiho-senzoriale – vizează efectele de ordin
estetic, organoleptic, pe care produsele le au asupra utilizatorilor;
c) caracteristici de disponibilitate, atribuite în special bunurilor
de folosinţă medie sau îndelungată şi se referă la fiabilitatea şi
mentenabilitate;
d) caracteristici economice şi tehnico-economice exprimate prin
costuri de producţie, preţ, cheltuieli de mentenanţă, grad de valorificare
a materiilor prime şi energie, etc;
e) caracteristici de ordin social general vizează impactul
tehnologiilor de fabricaţie a produsului respectiv şi utilizarea acestuia
în societate asupra mediului înconjurător, asupra sănătăţii fizice şi
psihice a omului.

220
CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Operaţii de service la
cumpărător şi suport logistic

Livrarea
produselor către
beneficiar
Analize, încercări, Efectuarea calculelor
probe (verificarea tehnico-economice şi
fiabilităţii) comerciale
Controlul final
confirmare faţă de Proiectare şi
contracte executare prototip

Cercetarea Omologarea prototipului


ştiinţifică şi definitivarea
documentaţiei tehnice
Controlul procesului
tehnologic (conformare faţă
de documentaţia tehnică),
proces de producţie,
Stabilirea tehnologiei şi asigurarea
asigurare aparate de
maşinilor, sculelor, dispozitivelor,
măsură,standuri pentru probe
calificarea cadrelor, aprovizionare
funcţionale
materiale, componente de la
subfurnizori, recepţia calitativă

Fig. 8.5

Din punct de vedere al cumpărătorului şi utilizatorului, o


importanţă deosebită prezintă fiabilitatea şi mentenabilitatea. Prima
caracteristică de disponibilitate - fiabilitatea - reflectă capacitatea pro-
dusului de a funcţiona la parametri normali şi în condiţiile de
exploatare specificate, fără întreruperi şi defecţiuni, întreaga perioadă
de timp menţionată de producător.
Din punct de vedere cantitativ, fiabilităţii i se poate ataşa o mărime
probabilistică, exprimând şansa funcţionării perfecte a produsului.
După o anumită durată de funcţionare sau număr de utilizări,
produsul - inevitabil - se va defecta. Acest fapt impune existenţa unei
reţele de unităţi de reparaţii şi redare în circuitul de utilizare a
produsului. Mentenabilitatea măsoară şansa ca produsul să fie repus în

221
funcţiune într-un interval specificat de timp şi în condiţiile existente
de întreţinere şi reparaţii.
Ponderile diferitelor caracteristici în descrierea calităţii unui
produs nu sunt, iar practica arată că nu pot fi, egale. Aceste caracte-
ristici sunt ierarhizate, de exemplu, în: critice, minore, majore, în
funcţie de implicaţiile în utilizarea unui produs şi pe baza STAS-urilor
sau unor standarde specifice.
Aprecierea performanţelor calitative a produselor se realizează
prin intermediul unui sistem de indicatori, grupaţi în: indicatori
parţiali; indicatori cumulativi; indicatorii calităţii medii; coeficientul
generalizat al calităţii [ 3 ].
Pe baza indicatorilor din prima grupă se poate aprecia calitatea
unui produs comparativ cu unul etalon. Astfel, se defineşte coeficientul
de comparare (K(c)) ca fiind raportul dintre nivelul realizat (Xr) şi
nivelul etalon ( Xe):
K( c ) = Xr / Xe 8.22 8.5
Indicatorii cumulativi se utilizează la produsele complexe, la
care aprecierea calităţii nu se poate face pe baza unei singure
caracteristici, iar importanţa acestora este diferită. În acest caz
indicatorul se calculează pe baza relaţiei:
n
K (cum ) = ∑x g
i =1
i i 8.6

în care: xi exprimă valorile caracteristicilor calitative; iar gi = ponderile


acordate fiecărei caracteristici;
Prin calculul la anumite intervale temporale se poate obţine o
imagine a evoluţiei în timp a calităţii unui produs, iar prin calcularea
pe agenţi economici se poate obţine o ierarhizare a acestora,
referitoare la acelaşi produs.
Indicatorii calităţii medii se folosesc la exprimarea sintetică a calităţii
produselor realizate pe clase calitative şi pot oferi şi o imagine asupra
evoluţiei în timp a calităţii medii a producţiei, dacă aceasta este omogenă.
Indicatorul utilizat - coeficientul calităţii medii (K ) - se
calculează cu relaţia:
n

∑k q
i =1
i i
K= n
8.7
∑q
i =1
i

222
în care: ki exprimă coeficienţii pe clase calitative; iar qi = cantităţile
fizice din produsele clasei i;
În timp, modificarea calităţii medii se calculează cu relaţia:

IK =
K1
=
∑ kiqi(1) : ∑ kiqi(0) 8.8
K0 ∑ qi(1) ∑ qi(0 )
O îmbunătăţire a calităţii medii este ilustrată de un indice
subunitar.
Coeficientul generalizat al calităţii ( K ) se utilizează în cazul
unei producţii eterogene şi se calculează ca o medie aritmetică
ponderată a coeficienţilor simpli ( K ), cu relaţia:

k=
∑ k (qp ) 8.9
∑ qp
Dacă din punct de vedere al aprecierii statistice a calităţii
produselor problemele sunt bine puse la punct, previzionarea calităţii
produselor ridică probleme deosebite, având în vedere multitudinea de
factori care influenţează această caracteristică a produselor. Dintre
aceşti factori unii pot fi greu cuantificabili şi incluşi în relaţii
econometrice (performanţele utilajelor pe care se obţin produsele
respective, pregătirea forţei de muncă etc). Calitatea materiilor prime
de bază reprezintă un factor decisiv în asigurarea unei calităţi
corespunzătoare a produsului final, de care va trebui să se ţină seama
în previzionarea calităţii.
Apariţia unor produse noi, cu utilizări similare cu ale produselor
existente dar cu preţuri mai reduse sau cu o serie de caracteristici
superioare poate conduce la dispariţia din nomenclatorul de producţie
a bunurilor existente, chiar dacă acestea răspundeau cerinţelor de
calitate.
Previzionarea calităţii trebuie concepută într-o abordare
sistemică, ţinând seama şi de alte prognoze care vizează produsul sau
serviciul respectiv, precum şi de modificările previzibile în
comportamentul consumatorului. Rezultatele obţinute prin metode
intuitive, singurele care pot fi utilizate în acest domeniu, sunt
orientative şi ele trebuie aprofundate în continuare, în funcţie de
specificul produsului. Totodată, trebuie subliniat faptul că prognoza
calităţii se adresează, prin excelenţă, agenţilor economici, fiind din
categoria prognozelor microeconomice şi de produs. Cu toate acestea,
223
astfel de studii sunt foarte complexe şi sunt strâns legate de
prognozele pe ramuri şi de cele privind consumul. Nu trebuie scăpată
din vedere corelaţia calitate - preţ - venit al consumatorului şi
segmentul de piaţă căruia îi este destinat produsul respectiv.
Un concept larg utilizat, într-o continuă imbogăţire de conţinut
şi cu o multitudine de faţete, îl reprezintă competitivitatea, definită ca
măsură a capacităţii concurenţiale. Dintre faţetele acestui concept
reţinem: competitivitatea de calitate; competitivitatea tehnică;
competitivitatea de preţ; competitivitatea de service; competitivitatea
financiară; competitivitatea internă; competitivitatea internaţională;
competitivitatea economiei naţionale ş.a.
Primele trei tipuri sunt caracteristice competitivităţii produ-
sului, următoarele două ţinând de competitivitatea întreprinzătorului.
Pentru exprimarea cantitativă a capacităţii concurenţiale şi a
dinamicii competitivităţii există mai muţi indicatori statistici şi tehnici
de măsurare, dar nu se poate vorbi de o acceptate unanimă a acestora,
majoritatea fiind criticaţi pentru lipsa clarităţii sau dualitatea
interpretărilor posibile.
Formele şi indicatorii uzuali ai competitivităţii internaţionale - cea
care interesează în cel mai înalt grad - se pot reprezenta astfel:

Competitivitatea internaţională a

Produsului Întreprinzătorului

capacitatea concurenţială atractivitatea pentru


pe diferite segmente ale investitori, pentru capitalul
pieţelor de mărfuri, internaţional în căutarea
generală de parametri unei posibilităţi cât mai
economici şi ai ofertei avantajoase de valorificare.

Indicatori ai competitivităţii
- indici ai preţurilor de comer- - indicatori ai internaţionalizării
cializare cu ridicata şi cu firmei (ponderea capitalului
amănuntul; străin, dependenţa faţă de pieţele
224
- cheltuieli cu munca vie pe externe de aprovizionare şi desfa-
unitatea fizică de produs; cere, balanţa patentelor, transferul
- compararea productivităţii muncii veniturilor generate de invenţii
la diferite firme ofertante; directe etc.)
- indicatori ai cotei de piaţă, - indicatori ai dinamicii firmei,
cunoscuţi şi ca „indici ai avan- din punctul de vedere al cifrei de
tajului comparativ”; afaceri şi al volumului inves-
- indicatori ai performanţei tiţiilor pentru lărgirea activităţii;
interioare şi exterioare ai produ- - indicatori ai condiţiilor cadru:
sului; comparaţii internaţionale privind
- diferite forme ale cursului „ ponderea prelevărilor în bugetul
real” sau „efectiv” de schimb, de stat, ponderea cheltuielilor cu
bazate pe cercetarea cursului munca vie, ponderea secotului
oficial al monedei naţionale sau a public etc;
cotaţiei de bursă cu indici de - indicatori ai structurii, ai inten-
preţuri sau cu indici ai salariului sităţii şi sensului mutaţiilor struc-
plătit pe unitatea de produs; turale sin economia naţională.

Sursa [ 3, pag. 464]

8.2. Proiectarea strategiilor alternative


Creşterea extrem de rapidă, aproape exponenţială, a cunoş-
tinţelor, a volumului de informaţii (fig. 8.6) şi a progresului
tehnologic, concomitent în accentuarea proceselor integraţioniste
zonale şi globale, cu sporirea interdependenţelor economice şi sociale
dintre ţările lumii, (dar cel mai adesea combinaţii ale aspectelor de
mai sus), reclamă elaborarea studiilor previzionale. Mai mult decât
atât, studiile respective nu trebuie să fie o simplă prelungire a
evoluţiilor anterioare, ci rodul conjugării lor cu imaginea „viitorilor
posibili”: capacitatea de a lua în calcul combinaţii ale factorilor de
influenţă şi efecte greu de imaginat chiar şi de marea masă a
specialiştilor din domeniu indicând un caracter de continuitate
preocupărilor pragmatice pentru asigurarea trinităţii varietate-calitate
– competitivitate. Astfel, creşterea volumului general al
cunoştinţelor ştiinţifice, tehnologice, artistice are loc potrivit
următoarei relaţii matematice.
dA
Kdt = 8.10
A

225
în care (A) exprimă suma cunoştinţelor anterioare, (t) intervalul de
timp analizat şi (K) coeficientul caracteristic etapei anterioare.
Prin integrare se obţine
A=Cekt 8.11
în care C reprezintă suma cunoştinţelor în momentul iniţial al
cercetării (t=0), adică C=A.

Volumul informaţiilor

dS

0 dt Timp
Fig. 8.6
Raportul dintre numărul oamenilor de ştiinţă şi volumul
informaţiilor este redat în diagramă:
dS
− q Nt = qN 0 e ct 8.12
dt
în care N reprezintă volumul informaţiilor sau nivelul cunoştinţelor, t
perioada de timp analizată, q productivitatea medie a unui om de
ştiinţă într-o unitate de timp; Nt şi N0 numărul oamenilor de ştiinţă în
perioada t0 şi, respectiv, t, iar c coeficientul de pantă al curbei
[31, pag.159].
Previziunea reprezintă, înainte de toate, o stare de spirit şi o
vocaţie; ea presupunând cultură multidisciplinară şi o temeinică
stăpânire a metodelor şi tehnicilor de prognoză, un cadru organizatoric
adecvat şi bine pus la punct. A nu ignora orice ipoteză de evoluţie
posibilă trebuie să reprezinte o trăsătură esenţială a oricărui viitorolog.

226
Ignorarea, de exemplu, a posibilităţii destrămării sistemului economiei
centralizate, a făcut ca procesul tranziţiei de la acest tip de economie
la sistemul economiei de piaţă să nu dispună de nici o bază teoretică,
să surprindă totalmente nepregătiţi pe cei aflaţi în situaţia de a înfăptui
procesul respectiv.
Nimic nu poate fi mai important pentru un decident – la nivel
macro sau microeconomic – decât să poată lua, în orice moment,
hotărâri în cunoştinţă de cauză. Imixtiunea factorului politic în
fundamentarea unor strategii, oportunismul politic al unor elaboratori
de previziuni, denaturează obiectivitatea acestora şi poate masca
eşecul unor măsuri prezente. Cercetătorul în acest domeniu trebuie să
fie lipsit de presiuni din afară, de orice natură ar fi ele, trebuie să fie
lăsat să gândească liber, să fundamenteze răspunsuri obiective la
numeroasele întrebări care apar pe parcursul fundamentării unei
strategii de evoluţie viitoare.
Pentru fundamentarea şi elaborarea strategiilor se impune
parcurgerea anumitor etape. Astfel, pentru strategia economică devine
obligatorie, în primul rând, evaluarea reală a stadiului de dezvoltare la
momentul respectiv, evidenţiindu-se, totodată, factorii de influenţă
interni şi externi, structurile de bază, conexiunile şi interdependenţele
logice, măsurile luate anterior şi efectele acestora, precum şi
dezechilibrele existente. Cunoscând cele de mai sus, următoarea etapă
trebuie să clarifice tipul de economie de piaţă pe care dorim să-l
edificăm în România, respectiv ce structură de ramură va avea
economia românească. Sunt identificate priorităţile, modul de
realizare, costurile şi resursele aferente, efectele scontate şi, nu în
ultimul rând, responsabilităţile. Sunt cuantificate avantajele şi
dezavantajele diverselor politici.
După stabilirea obiectivului final la orizontul de prognoză,
urmează formalizarea matematică, identificarea formei funcţiilor,
expresia funcţiei obiectiv şi stabilirea algoritmilor de rezolvare.
Analiza rezultatelor şi interpretarea parametrilor şi a variabilelor
rezultative, precum şi evaluarea comparativă a scenariilor obţinute,
formularea diverselor politici şi corelarea acestora, constituie
demersuri de maximă importanţă. Spre exemplu, elaborarea strategiei
naţionale de dezvoltare durabilă ar trebui să aibă în vedere fluxurile
legăturilor şi influenţelor exercitate din interior spre exteriorul
sistemului (fig.8.7), dar şi invers.
227
Mediul extern
(internaţional)

Sistem
economic
Strategii Influenţe
globale externe

Sistem de Sistem
comandă, social
coordonare şi
control

Strategii
naţionale
Sistem
ecologic

Influenţe în
mediul extern SPAŢIUL NAŢIONAL

Fig. 8.7

8.3. Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică – variabilă


exponenţială a progresului general, social şi economic
Rolul ştiinţei în asigurarea creşterii economice susţinute, ca şi în
viaţa socială în ansamblul său, de altfel, este unul de prim ordin,
unanim acceptat şi recunoscut. După cum, locul deţinut în rândul neo-
factorilor de producţie devine tot mai evident. Încă din epoca
Renaşterii, savanţii au acceptat confruntările teoriei cu practica, fiind
convinşi că aceasta din urmă are nevoie de soluţii eficiente, iar
practicienii recunosc utilitatea şi superioritatea metodelor ştiinţifice.
Ca urmare, începând cu mijlocul secolului al XIX – lea s-a accentuat
îmbinarea celor două laturi ale activităţii - ştiinţă şi proiecţie, astfel că
228
savantul a devenit şi experimentator, încercând să-şi verifice teoriile,
iar practicianul a devenit şi om de ştiinţă, dorind să înţeleagă
fenomenele, pentru a le controla, conduce şi stăpâni.
În societatea modernă, transformarea ştiinţei într-o autentică
forţă de producţie, de inovare generală face ca acest demers să nu fie
doar un sistem de cunoştinţe, ci şi un mod de interacţiune cu practica,
adică un mijloc de informare şi de stimulare a creaţiei originale.
→ → dP dT dŞ
Astfel, raportul P← T← Ş sau f f , existent în perioada
dt dt dt
revoluţiei industriale între dezvoltarea producţiei (P), a tehnologiei (T)
şi a ştiinţei (Ş), a căpătat, în noile condiţii, forma Ş → →
← T← T sau
dŞ dT dP
f f , de unde se poate deduce că ritmurile superioare de
dt dt dt
creştere a producţiei sunt rezultatul altora şi mai înalte în dezvoltarea
ştiinţei şi a tehnologiei. De aici, caracterul obligatoriu al cercetărilor
ştiinţifice, la nivel micro şi macroeconomic, şi de continuitate al
introducerii progresului tehnologic în producţia materială. În opinia
cercetătorilor în domeniu, tranziţia de la societatea industrială la cea
informaţională are anumite particularităţi, dintre care cele mai
semnificative sunt:
• Societatea informaţională este o realitate economică şi nu o
abstracţie intelectuală, implicând o nouă mentalitate în faţă
provocărilor viitorului;
• Inovaţiile survenite în sistemul de comunicare şi în tehnologia
calculatoarelor electronice vor accentua ritmul schimbărilor,
înlăturând privilegiul informaţional;
• Noile tehnologii informaţionale vor fi aplicate mai întâi la
vechile sarcini industriale, apoi, în mod treptat, vor da naştere unor
activităţi, procese şi produse noi;
• În societatea care presupune o instruire intensivă, sistemul
educaţional dă naştere unui produs mereu mai slab;
• Tehnologia noii ere informaţionale nu este absolută. Ea va avea
succes sau va eşua. Tendinţele actuale îndreptăţesc aprecierile potrivit
cărora, informaţia generează o transformare structurală, care modifică
sistemul socio-economic în integritatea sa.

229
Interesul crescând pentru dezvoltarea ştiinţei, a făcut ca, în
ultimele decenii, să asistăm la diversificarea activităţii de cercetare,
conturându-se trei tipuri sau direcţii ale demersului în domeniu
(fig.8.8):
Premize Cercetări
prelogice metodologice
de la ştiinţă

(pure)
la tehnică

Cercetări
fundamentale

Cercetări
aplicative
Teza de staţie
pilot
de la tehnică

Dezvoltare
Cercetări de
la ştiinţă

experimentală
producţie

Tehnica Invenţii
producţiei
A B C
Fig. 8.8
Cercetarea fundamentată, orientată către activităţi teoretice,
vizând explicarea fenomenelor şi evenimentelor, descoperirea de legi
inedite, regândirea teoriilor şi principiilor anterioare pe baza noilor
descoperiri şi evoluţii. Deşi rezultatele cercetării fundamentale nu au
întotdeauna aplicabilitate practică imediată, acestea răspund, totuşi,
unor nevoi viitoare ale activităţii umane, având darul de a prevedea o
serie de deschideri ulterioare;
Cercetarea aplicativă urmăreşte cunoaşterea unui anume
fenomen, a condiţiilor şi cauzelor care generează un eşec sau un
succes, conceperea de noi soluţii sau perfecţionarea celor existente.
Acest tip de cercetare ştiinţifică vizează un domeniu concret şi
rezultatele se materializează în tehnici şi tehnologii, în maşini şi
echipamente, în noi produse, precum şi în măsuri şi principii mai
performante de organizare şi conducere ale producţiei, ale vieţii
sociale în ansamblu;

230
Dezvoltarea experimentală urmăreşte mai degrabă crearea de
noi bunuri, decât cunoaşterea şi înţelegerea mecanismelor care le
guvernează. În acest cadru, se utilizează rezultatele cercetărilor
aplicative verificându-se atingerea obiectivului propus, soluţiile
adoptate, riscurile care apar, şi, nu în ultimul rând, limitele de
aplicabilitate în producţia de masă.
Apreciem că maximizarea utilităţii practice a descoperirilor
ştiinţifice nu se poate realiza decât printr-o împletire armonioasă a
rezultatelor celor trei tipuri de activităţi, printr-un permanent schimb
de informaţii şi o continuă adaptare la nevoile şi trebuinţele omului. În
ansamblul ei, cercetarea ştiinţifică asigură lărgirea limitelor cunoaş-
terii umane, îmbogăţirea patrimoniului ştiinţific şi cultural al naţiunii
şi al întregii omeniri.
Cu toate că finanţarea şi organizarea administrativă a activităţii
de cercetare – dezvoltare (CD) diferă de la o ţară la alta, se pot
identifica următoarele tipuri de asemenea unităţi:
a) Unităţi publice sau de stat, cu finanţare integrală de la buget,
care funcţionează, mai ales, în sfera cercetării fundamentale, aflate, în
general, în subordinea Academiilor Naţionale sau a unora specializate
(spre exemplu, în cazul României, Academia de Ştiinţe Medicale sau
Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice);
b) Unităţi de stat care funcţionează pe principiul gestiunii proprii
şi care au personalitate juridică;
c) Unităţi private organizate de sine stătător, cu personalitate
juridică, a căror activitate este orientată pe anumite domenii sau sub
formă de asociaţii acoperind mai multe domenii;
d) Compartimente (servicii, direcţii) sau subunităţi în cadrul
întreprinderilor (publice sau private), ministerelor sau organelor cen-
trale (spre exemplu Banca Naţională), organizaţiilor profesionale şi
instituţiilor de învăţământ superior.
Orientarea şi coordonarea activităţii de cercetare revine Acade-
miilor sau organismelor abilitate la nivel naţional (agenţie, minister),
conducerea operativă a unităţilor fiind asigurată de consiliul de admi-
nistraţie sau consiliul ştiinţific, un rol deosebit revenind managerului.
Desigur, tematica studiilor previzionale din domeniul CD
trebuie să fie subordonată prioritar prognozei macroeconomice,
atingerii obiectivelor acesteia, fără a neglija celelalte programe din
sistem (fig.8.9), aflate în raporturi de interdependenţă.

231
Prognoze Prognoza macoeconomică naţională
globale

Prognoza Prognoza Prognoza Prognoza cercetării


condiţiilor nevoilor resurselor ştiinţifice şi dezvol-
sociale de sociale tării tehnologice
reproducţie

Fig. 8.9
Din câte se observă, nu sunt evidenţiate toate legăturile şi
analizele care însoţesc scenariile elaborate privind influenţele asupra
mediului înconjurător. Pe de altă parte, elaborarea unei strategii
previzionale în domeniul CD este o acţiune cel puţin la fel de complexă
ca aceea privind strategia economică. În sfera CD, internaţionalizarea
preocupărilor în domeniu a generat, aparent contradictoriu, binomul
competiţie – colaborare, tot mai multe proiecte desfăşurându-se cu
participarea specialiştilor din diverse ţări. Asemenea fenomene, şi altele,
conduc la concluzia că, prognoza cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
tehnologice se elaborează la mai multe paliere sau nivele: mondial;
naţional; pe probleme complexe, desfăşurate în colaborări bi-multila-
terale internaţionale; interdepartamentale pe probleme complexe de
interes naţional; orientate către susţinerea dezvoltării ramurilor econo-
miei naţionale; crearea de noi produse, tehnologii, instalaţii ş.a.
Această ierarhizare are în vedere dimensiunea obiectivelor
urmărite şi gradul de importanţă. Spre exemplu, elaborarea prognozei
cercetării la nivel naţional presupune un flux al operaţiunilor destul de
complex (fig.8.10).
Luarea deciziilor cu privire la strategia CD are la bază: cerinţele
cu privire la programul CD rezultate din prognoza macroeconomică;
starea actuală a CD; tendinţele desprinse din prognozele mondiale şi din
cele bi şi multilaterale; informaţiile stocate în sistem cu privire la
evoluţiile CD. Ţinând seama de restricţiile induse în sistem de resursele
financiare şi umane, de necesităţile privind protecţia mediului şi de o
serie de restricţii ştiinţifice fundamentale, se definitivează şi se aprobă
planurile strategice ale CD. Acestea se confruntă cu cerinţele privind CD
desprinse din prognoza macroeconomică, fiind posibile noi analize şi
cercetări între cele două blocuri, precum şi stabilirea unor priorităţi etc.
232
Obiectivele
prognozei
macro-
economice

Starea Cerinţe cu
actuală a privire la
CD programul
Prognoze CD
mondiale
privind CD Analiza şi
modelarea Luarea de-
tendinţelor ciziilor cu
Prognoze privire la
privind CD
strategia CD
obiective bi
şi
multilaterale Stocarea pe Planuri şi Com-
termen parare
lung a inf. programe
CD privind CD

Prelucrarea
Resurse Resurse umane informaţiilor
financiare

Aprobarea
planurilor
strategice ale
Restricţii de Restricţii CD
mediu ştiinţifice
fundamentale
Elaborarea
prognozelor
CD
Fig. 8.10

După punerea de acord a necesităţilor cu priorităţile, se proce-


dează la elaborarea prognozelor respective.
Deşi pare simplu, procesul fundamentării şi elaborării strategiei şi
programelor CD pe diverse orizonturi temporale, este unul deosebit de
complex, de maximă responsabilitate, având în vedere influenţa cerce-
tării asupra evoluţiei societăţii. Prognoza CD constituie avangarda siste-
mului naţional de prognoze, dar, în acelaşi timp, între această prognoză
şi celelalte trebuie să existe un permanent dialog, o continuă corelare,
233
astfel încât sistemul să fie unul coerent, realist şi eficient. Prognoza
naţională privind CD trebuie să ţină seama şi să se racordeze permanent
la prognoza şi realizările mondiale din cercetare, având în vedere
dinamismul tot mai accentuat din acest domeniu.
În acest context, conţinutul prognozei cercetării ştiinţifice şi
dezvoltării tehnologice are următoarele coordonate:
• Obiectivele activităţii de CD, aşa cum rezultă ele din analiza
tendinţelor pe plan mondial, din cerinţele formulate de prognoza
macroeconomică şi din alte priorităţi naţionale, precum şi din
colaborările internaţionale;
• Termene finale şi intermediare de realizare a lucrărilor, corelat
cu termenele existente în alte strategii naţionale;
• Potenţialul uman necesar pentru realizarea la termen şi în
condiţii de calitate corespunzătoare a studiilor şi formularea, eventual,
a solicitărilor suplimentare;
• Fondurile băneşti necesare şi modul de obţinere a acestora,
specificându-se separat fondul de salarii şi necesarul pentru investiţii,
capitol deosebit de important, mai ales dacă cercetarea merge până la
prototip, experimentare etc; în fundamentarea investiţiilor se va pleca
de la baza materială existentă şi de la cerinţele temei;
• Colaborări preconizate, documentări, stagii necesare studierii
proceselor şi fenomenelor care fac obiectul prognozelor;
• Efectele economico – sociale scontate, ca urmare a aplicării în
practică a rezultatelor cercetării (spor de producţie, creşterea competi-
tivităţii, gradul de înnoire a producţiei etc.);
• La nivel micro, eficienţa economică se poate calcula, prin esti-
marea cheltuirii fondurilor la nivelul realizatorilor cercetării, prin efi-
cienţa obţinută de beneficiar prin aplicarea rezultatelor cercetării, sau
prin raportarea profitului estimat la cheltuielile totale de cercetare.
La nivel macroeconomic, pentru evaluarea eficienţei se utilizează
funcţia de producţie (de exemplu, de tip Cobb – Douglas), elasticităţile
factorilor de producţie (forţa de muncă şi capitalul) arătând cu cât creşte
output-ul la variaţia fiecărui factor. Dacă funcţia este de forma:
Y = AK α Lβ 8.13
în care α este (elasticitatea capitalului) şi semnifică cu cât creşte Y la o
creştere cu 1% a capitalului, iar β (elasticitatea forţei de muncă) arată
cu cât creşte Y la o creştere cu 1% a forţei de muncă utilizată.
Dacă α + β < 1, avem o eficienţă descrescândă a utilizării fac-
torilor, iar în cazul α + β > 1 se poate vorbi de o eficienţă crescândă a
utilizării factorilor.
234
Previzionarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice
impune o serie de precizări metodologice, datorate lui Erich Jantsch,
principalul teoretician în domeniu.
Definind cercetarea fundamentală ca fiind explorarea principiilor de
bază ale ştiinţei şi tehnologiei, care priveşte nivelul resurselor ştiinţifice
(legi naturale, principii, teorii etc.) şi cercetarea tehnologică fundamentală
ca activitate ce priveşte nivelul resurselor tehnologice (potenţial tehnic,
etc.) din spaţiul transferurilor de tehnologie, reputatul specialist consideră
că „prognoza tehnologică este evaluarea probabilistică, cu un grad relativ
ridicat de certitudine, a unui viitor transfer de tehnologie”.
Sintetizând, putem aprecia că prognoza ştiinţei şi tehnologiei
vizează dezvoltarea probabilă a domeniului, în concordanţă cu cerinţele
prognozei economico – sociale şi ale altor prognoze din sistem, eviden-
ţiind caracteristicile tehnice şi tehnologice, precum şi cele economice şi
de utilitate socială ale viitoarelor realizări. De precizat că E. Jantsch anali-
zează prognoza tehnologică sub două aspecte: prognoza tehnologică
explorativă – care porneşte de la baza actuală de cunoştinţe sigure şi este
orientată către viitor; prognoza tehnologică normativă – care stabileşte,
în primul rând, obiectivul la orizontul de prognoză (necesităţile, dorinţele
etc.), reîntorcându-se către prezent. Deci „prognoza tehnologică poate să
se sprijine pe anticipaţie sau poate să „îngheţe” sub formă de prezicere”.
Teoreticienii români consideră că previziunea tehnologică explorativă
presupune că tehnologia este subiectul unei legi de dezvoltare internă
orientată spre oportunitate, care pleacă de la starea existentă a tehnicii şi o
prelungeşte în viitor. Ea urmăreşte deci, ceea ce este posibil şi realizabil
din punctul de vedere al unui observator neutru. Previziunea tehnologică
normativă constă în determinarea, pe cale deductivă, a dezvoltărilor
tehnologice ce sunt necesare atingerii unei misiuni specifice, pe baza unei
legături dinainte stabilite cu obiectivele şi scopurile externe (ale societăţii,
corporaţiei etc.). Acest tip de previziune urmăreşte ceea ce este dezirabil
şi necesar referitor la obiective, nevoi sau valori.
Ultimele decenii ale secolului al XX-lea au marcat apariţia unor
tehnici tot mai perfecţionate, multivalente şi a unor modele complexe
prelucrabile pe calculator. S-a extins utilizarea unor metode simple,
cum ar fi: extrapolarea tendinţelor pe baze fenomenologice, brain-
storming-ul, metoda scenariilor, metoda morfologică etc. Metodele de
prognoză a cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice au fost
influenţate şi impulsionate în mod deosebit de cercetările operaţionale
şi de teoria sistemelor.
Tehnicile de prognoză tehnologică se caracterizează prin trei as-
pecte, până la un punct interdependente [22, pag. 42]: sunt concepute
235
pentru a întări şi extinde „dialogul între om şi tehnică”, fără a înlocui
capacitatea de previziune a omului; sunt metode parţiale, fiind nece-
sară o activitate laborioasă şi de durată pentru construirea unui întreg
unitar, acoperitor; constituie un auxiliar al procesului de decizie,
decidenţii trebuind să aibă şi alte informaţii.
Modul în care operează tehnicile de prognoză tehnologică poate
fi reprezentat sugestiv cu ajutorul „sferei transferurilor de tehnologie”
(fig.8.11).

A A

C
B

A A

A = tehnici intuitive
B = tehnici explorative
D C = tehnici normative
D = tehnici cu circuit
închis (feedback)
A A
Fig. 8.11
Gândirea şi metodele intuitive (A) reprezintă, într-un anumit fel,
„o gândire din exterior”, în timp ce tehnicile de prognoză explorativă
simulează mişcarea în direcţia transferurilor de tehnologie, iar
tehnicile de prognoză normativă operează împotriva sistemului de
mişcare al transferurilor de tehnologie. Un proces de prognoză total
integrat este un proces în circuit închis (cu feedback) care utilizează
ambele curente.
Tehnicile explorative sunt împărţite în două clase, diferenţiate pe
baza aplicaţiilor posibile:
– tehnici generatoare de noi informaţii tehnologice: extrapolarea
tendinţelor în domeniul parametrilor tehnici şi a capacităţilor
funcţionale; „curbele de învăţare” (curbele logistice); extrapolarea prin
reprezentare contextuală; cercetarea morfologică;
236
– tehnici care structurează şi prelucrează informaţii tehnologice
date, cuprinzând: analogia istorică; redactarea scenariilor şi iteraţia
prin sinteză; metode de transformare bazate pe calculul proba-
bilităţilor; analiza economică; metode operaţionale şi metode care
abordează nivelul sintezei.
Dintre metodele normative se detaşează ca importanţă metoda
arborelui de pertinenţă, cea care se află la baza sistemului PATTERN
şi a altor tehnici. Alte tehnici sunt legate de cercetarea operaţională, de
tehnica reţelelor, de analiza sistemelor, de teoria deciziei etc.
Atrage atenţia faptul că, în realitate, gândirea intuitivă utilizează
cu precădere metodele brainstorming-ul şi Delphi, în defavoarea
cuplării directe (de feedback). Este adevărat însă, că, într-o remar-
cabilă lucrare elaborată sub îndrumarea academicianului Mircea
Maliţa sunt descrise aproximativ o sută de tehnici distincte sau de
elemente de tehnică.
În România, deşi se recunoaşte că realizarea unei creşteri
economice durabile este de neconceput fără aportul substanţial al CD,
fondurile alocate în perioada după 1989 au fost total insuficiente, iar
măsurile adoptate în aceeaşi perioadă au redus capacitatea acestui
sistem. Lipsa unui cadru legal adecvat şi frecventele reorganizări
administrative la nivel central periclitează şi viitorul acestui domeniu,
având în vedere că în prezent, sectorul respectiv se află într-o situaţie
de „supravieţuire precară”.

8.4. Evoluţia demografică în România,


în perspectiva dezvoltării durabile
Experienţa internaţională în domeniu arată că nu poate fi vorba de
un model unic al ocupării şi utilizării resurselor umane, ori de un sistem
general valabil pentru educarea şi formarea profesioniştilor, nici măcar la
nivelul unei ţări, diversitatea acestora fiind consecinţa firească a particu-
larităţilor ţinând de nivelul dezvoltării social-economice, de gradul de
cultură şi de civilizaţie, de potenţialul resurselor ş.a. Există, totuşi, o serie
de factori care pledează în favoarea reconsiderării grabnice a modelelor
de ocupare şi de utilizare a resurselor umane, între care înscriindu-se:
mondializarea sau globalizarea economiilor şi pieţelor de desfacere,
informatizarea societăţii şi economiei, dinamica tehnologiilor şi a orga-
nizării producţiei şi a muncii. Aceeaşi experienţă relevă că, reconsiderarea
ocupării şi utilizării resurselor umane se reflectă direct în construcţia şi
funcţionarea sistemelor de pregătire profesională a tinerilor şi adulţilor.
237
În cazul României, fundamentarea şi adoptarea unui sistem unitar
de profesionalizare şi formare a competenţelor au la bază obiectivele şi
priorităţile convenite cu Uniunea Europeană, în perspectiva aderării la
această organizaţie. Mai ales, voinţa cercurilor politice şi guvernante de
a înscrie între obiectivele prioritare ale dezvoltării social-economice în
viitorii 5-10 ani, a investiţiilor în capital uman.
În opinia specialiştilor, sintetizată în lucrările lui Gebhard Frei,
omul reprezintă un tot, o fiinţă completă, în care regăsim unitatea, ar-
monia şi susţinerea reciprocă între instinct şi spirit. De fapt, acceptarea
dualităţii între cele două componente întruchipează recunoaşterea şi a
celorlalte structuri duale, precum cerul-pământul, trecutul-viitorul, indi-
vidul şi comunitatea. Un astfel de arhetip, decurge dintr-un proces
formativ îndelungat, care nu se încheie niciodată, decurgând din efortul
conştient de autoinstruire şi auto-educaţie permanentă, ca premisă a
integrării profesionale şi sociale fără şocuri şi frustrări semnificative în
societatea viitorului, informatizată, tot mai interdependentă. Datorăm lui
Michel Grunwald o reprezentare simbolică a raporturilor evocate (fig.8.12),
care pune în evidenţă raportul normal între realizarea aspiraţiilor şi
succesiunea timpului.

Spiritualitate
Conştiinţă
Nostalgii
Proiecte
Afectivitate Socializare
Trecut Viitor
Conflicte Nevoi sau trebuinţe

Materialitate
Existenţă sau
non-conştient
Fig. 8.12

Din această perspectivă, resursele de muncă constituie una din


secţiunile de bază ale strategiei de dezvoltare economică pe termen
lung, intercondiţionările dintre calitatea şi cantitatea resurselor de
muncă şi nivelul de dezvoltare economică fiind deosebit de complexe,
motiv pentru care este destul de dificil de sesizat la o analiză sumară.
238
Astfel, resursele de muncă sunt, în primul rând, o consecinţă a proce-
sului demografic. La rândul lor, fenomenele demografice sunt influ-
enţate, printre altele, de evoluţia economică, de nivelul de civilizaţie şi
de cultură, de tradiţii şi religie etc. Prin calitatea lor, prin nivelul de
instruire teoretică şi practică resursele de muncă influenţează decisiv
procesul de dezvoltare economică.
Cadrul metodologico – conceptual privind populaţia şi
resursele de muncă. In general, pe parcursul elaborării unei strategii
previzionale privind evoluţia economică este necesar „dialogul” per-
manent cu prognoza demografică, pentru a evita anumite dezechilibre;
schematic, legăturile prezentate (fig.8.13) evidenţiază direcţia fluxu-
rilor informaţionale şi decizionale.
Estimarea evoluţiei resurselor de muncă în perspectivă trebuie să
pornească, evident, de la cunoaşterea trecutului pe care îl urmează
populaţia totală şi componentele (subpopulaţiile) acesteia (fig.8.14)
punând pregnant în valoare rolul resurselor umane în dezvoltarea
social – economică şi culturală, spirituală a unei naţiuni sau ţări.
Definirea categoriilor (subpopulaţiilor) şi a limitelor de vârstă
pot să difere de la o ţară la alta, stabilirea dinamicii realizându-se cu
ajutorul metodologiei Biroului Internaţional al Muncii (B.I.T.).
Alternative privind prognoza popu-
laţiei (totale, pe sexe şi ani de vârstă)

Variante privind
resursele de muncă

Scenarii privind Variante privind utilizarea


evoluţia economică resurselor de muncă

Fig. 8.13

Pentru proiectarea populaţiei totale se folosesc două moduri de


abordare: a) [37] proiectarea directă numai a numărului total al populaţiei,
fără nici o diferenţiere pe sexe, ani de vârstă etc, şi b) proiectarea numă-
rului populaţiei împreună cu structurile sale, după diferite caracteristici.
Primului mod de abordare îi sunt asociate, ca instrumente de pre-
viziune, metodele matematice de proiectare şi metodele economice. În
primul caz, se fac ipoteze privind ritmul creşterii populaţiei în viitor sau
239
forma funcţiei după care evoluează aceasta în perspectivă şi se deter-
mină populaţia totală, anuală, sau numai pentru orizontul de prognoză.
Metodele econometrice de proiectare demografică se bazează pe ideea
că factorii social – economici influenţează evoluţia numărului şi a
structurii populaţiei prin intermediul mortalităţii, fertilităţii şi migraţiei.
Aceste metode au un puternic conţinut normativ.

Populaţia
totală

In vârstă În afara
aptă de limitelor legale
muncă de muncă

Populaţia aptă Inapţi Preşcolari, Pensionari


de muncă (handicapaţi) elevi până la
16 ani
Femei casnice, elevi
Populaţia Populaţia peste 16 ani, studenţi,
activă inactivă militari în termen

Pensionari înainte de
limită (aviatori, mineri,
Populaţia Alte categorii acorduri colective)
activă civilă (armata)

Populaţia Şomeri
ocupată

Salariaţi Alte
categorii
Pensionari
reangajaţi
Fig. 8.14

240
Metoda componentelor, caracteristică celui de-al doilea mod de
abordare, este considerată ca fiind principală. Ea constă în proiectarea
subpopulaţiilor pe ani de vârstă, sexe etc. În acest caz, se formulează o
serie de ipoteze cu privire la regimul sau legea de fertilitate, transfor-
mate, apoi, în indici corespunzători.
În evaluarea mortalităţii se adoptă fie ipoteza mortalităţii constante,
când proiectarea are ca obiect o perioadă relativ mică, fie ipoteza mor-
talităţii în scădere uşoară, sau în creştere uşoară (în cazul procesului
îmbătrânirii demografice a populaţiei). În ambele cazuri, însă baza o
constituie tabela de mortalitate, şi anume probabilităţile de deces.
Cea de-a doua operaţiune constă in determinarea numărului
născuţilor vii în perioada de perspectivă. Spre deosebire de mortalitate,
care prezintă o anumită constanţă şi tendinţă pe termen lung, fertilitatea
este influenţată de un număr mai mare de factori, unii greu de cuanti-
ficat, cum sunt factorii psihologici. În context, apar două dificultăţi în
determinarea numărului de născuţi vii. Pe de o parte, alegerea ipotezei
cu privire la evoluţia probabilă a fertilitaţii; pe de alta, transcrierea
ipotezei adoptate în termeni statistici convenabili.
Cea mai comodă metodă (şi de aceea şi cea mai frecvent folosită
în practică) este a ratelor fertilităţii specifice a populaţiei feminine în
vârstă fertilă. Numărul născuţilor vii în funcţie de numărul populaţiei
( )
fertile P15F −49 şi de fertilitatea acesteia (fi) este dat de relaţia:

(F
N = f P15 − 49 ⋅ f i ) 8.14
În activitatea de proiectare demografică se mai întâlnesc şi alţi
indicatori, cum ar fi: numărul căsătoriilor în perioada de prognoză şi
fertilitatea căsătoriilor, rata brută a reproducţiei sau a fertilităţii gene-
rale, aplicată la întreaga populaţie feminină fertilă.
Din punct de vedere economic, cea mai importantă subpopulaţie o
reprezintă populaţia aptă de muncă, structurată în „populaţia activă” şi
„populaţia inactivă” (aceasta din urmă constituind o componentă impor-
tantă a rezervei resurselor de muncă). Orice prognoză economică are ca
una din principalele surse de input-uri proiecţiile demografice, respectiv
nivelul şi structura populaţiei apte de muncă şi cea activă.
În general, proiectarea populaţiei active are la bază: numărul
proiectat al populaţiei pe sexe şi vârste şi, respectiv, ratele de activitate
pe sexe şi vârste.
Probleme deosebite ridică, în acest caz, proiectarea ratelor de
activitate. Se pot adopta diverse ipoteze: păstrarea ratelor de activitate
241
din perioada de bază; modificarea unora din ratele de activitate
apecifice anumitor grupe sau ani de vârstă. Experienţa de până acum
arată că, pentru populaţia cuprinsă între 25 şi 60 de ani ratele de
activitate sunt cele mai stabile. Pentru tineri şi vârstnici, ratele pot
înregistra fluctuaţii datorită unor modificări în procesul de învăţământ
(cazul primei categorii), sau în legislaţia pensionării (a doua cate-
gorie). Preocupările şi cercetările recente în proiectarea populaţiei
active, ca şi în proiectările demografice, sunt concentrate spre utili-
zarea modelelor matriciale, bazate pe ideea că trecerile de la o stare la
alta, de la o vârstă la alta, pot fi exprimate ca probabilităţi de trecere
cu ajutorul lanţurilor Markov. De asemenea, au căpătat extindere
tabelele de activitate în optica probabilistică.
În contextul strategiei naţionale de dezvoltare economico – socială
prezintă importanţă şi proiectarea celorlalte subpopulaţii, pentru orga-
nizarea învăţământului (pe diverse grade), a existenţei sociale, a pro-
cesului de instruire etc.
Modele elaborate în alte ţări. Modelele elaborate de orga-
nismele internaţionale şi de unele ţări [22] utilizează o gamă de metode
şi tehnici, de la cele mai simple (extrapolarea analitică – cu ajutorul
sporului mediu, pe baza ritmului mediu), până la relaţii extrem de com-
plicate, bazate pe analiza multifactorială sau pe analiza multicriterială.
Comisia Economică Europeană realizează prognoze ale pieţei muncii
pornind de la prognozele demografice. Scenariile de evoluţie pe termen
mediu şi lung ale populaţiei ocupate şi ale şomajului se bazează pe
evoluţia probabilă a populaţiei pe grupe de vârstă, amendate cu rate
specifice de ocupare ale diferitelor grupe, stabilite în urma unor analize
calitative deosebit de riguroase.
În Franţa, pentru proiectarea pe termen lung a evoluţiei forţei de
muncă, Comisariatul General al Planului, a recurs la constituirea unui
grup consultativ multidisciplinar (jurişti, filozofi, economişti, demo-
grafi, sociologi, statisticieni etc.), a cărui activitate s-a concretizat în
studiul Munca şi ocuparea la orizontul anului 2015.
Tot în Franţa, Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice
utilizează o metodă relativ simplă de prognoză a ocupării forţei de
muncă, pornind de la ecuaţia ocupării sporului de populaţie activă:
Δ L = LαA + LβI + LγS cu α + β + γ = 1 8.15
în care LA, LI, LS reprezintă populaţia ocupată în agricultură,
industrie (inclusiv construcţii) şi restul oamenilor, parametrii α, β, γ
reprezentând elasticităţile ocupării în cele trei sectoare.
242
În Japonia, Institutul Japonez al Muncii elaborează prognoze pe
termen scurt (1 an) ale pieţei muncii pe baza analizei tendinţelor
precedente ale diferitelor segmente – ramuri industriale, categorii
socio – profesionale, sexe, vârste.
Într-o serie de ţări europene – Danemarca, Olanda, Germania –
se folosesc metode simple de extrapolare a trendului privind evoluţia
şomajului şi a diferitelor sale componente structurale.
Prognozele respective se elaborează pe termen scurt (1 an) şi au
avantajul că stabilitatea relativă din domeniul economic le asigură un
grad ridicat de certitudine. Pentru previziuni pe termen mediu şi lung
se utilizează modele pornind de la prognozele demografice.
Preocupări privind elaborarea de prognoze demografice şi
ale forţei de muncă în România. Activitatea de previziune în
domeniile menţionate se concentrează la Ministerul Dezvoltării şi
Prognozei, Institutul Naţional de Cercetări Economice şi Institutul
Naţional de Cercetare Stiinţifică în Domeniul Muncii şi Protecţiei
Sociale (INCSDMPS). Modelul elaborat este de tipul celor utilizate de
Comisia Europeană, respectiv analitic (pe componente). Modelul se
bazează pe proiecţiile demografice – populaţia totală, pe sexe, grupe
de vârstă, medii – elaborate de organisme specializate, cu ajutorul
indicatorilor demografici cunoscuţi – natalitate, mortalitate, soldul
migrator.
Din punct de vedere metodologic, realizarea modelului impune
următoarea succesiune de „paşi”:
• Determinarea populaţiei actuale în vârstă aptă de muncă, pe
subgrupe majore;
• Corectarea valorilor pe subgrupe cu ajutorul coeficienţilor
specifici de activitate (rate specifice de activitate sau de ocupare);
• Proiectarea, pe baza prognozelor demografice, a populaţiei în
vârstă aptă de muncă, pe subgrupe majore;
• Proiectarea populaţiei active şi a populaţiei ocupate prin
extrapolarea simplă, cu ajutorul ratelor specifice de ocupare, simulate
în mai multe variante de evoluţie: constantă; rate crescătoare sau
descrescătoare – corelat cu evoluţia unor indicatori macroeconomici;
rate comparabile cu nivelul din ţările în tranziţie sau din ţările cu nivel
de dezvoltare pe care România îşi propune să-l atingă la orizontul de
prognoză.
Se obţin astfel traiectorii probabile ale populaţiei ocupate totale
şi pe diferite caracteristici demografice (spre exemplu grupe de vârste).
Compararea rezultatelor cu populaţia în vârstă aptă de muncă – totală
243
şi pe subgrupe majore – şi efectuarea unor corecţii cu ajutorul
coeficienţilor specifici de activitate, permite o estimare a nivelului
şomajului la orizontul de timp avut în vedere.
Preocupările în acest domeniu vizează,printre altele, elaborarea
unor modele etalon:
a - Model de alocare sectorială, bazat pe proiecţii parţiale pe
cele trei sectoare avute în vedere – primar, secundar, servicii – şi apoi
compunerea rezultatelor:
ΔL = αL A + βL I + γL S , 8.16
în care LA, LI, LS reprezintă populaţia ocupată în sectoarele respective
în anul de bază iar α, β, γ sunt ritmurile de creştere a populaţiei
ocupate în sectoarele amintite.
Parametrii sunt estimaţi în mai multe variante: pe baza
tendinţelor, a comparaţiilor internaţionale şi a analizelor calitative
(grup de experţi).
Cele mai bune rezultate sunt obţinute, însă, prin combinarea
metodei tendinţelor cu corecturi pe baza estimării specialiştilor.
b - Model de previzionare a productivităţii muncii, în care
datele privind ocuparea forţei de muncă sunt rezultative. În diverse
variante de creştere a productivităţii muncii, se determină necesarul de
forţă de muncă, economia relativă de forţă de muncă prin creşterea
productivităţii, şomajul.
c – Model bazat pe comparaţii internaţionale, pornind de la
ipoteza recuperării unor decalaje privind productivitatea muncii faţă
de o ţară avansată din acest punct de vedere.
(
WR(t ) = WR(o ) 1 + r WR )t 8.17
în care WR(o) şi WR(t) reprezintă productivitatea muncii în România în
anul de bază (o) şi respectiv în anul final (t) – în care se realizează
productivitatea din ţara de comparaţie; rWR = ritmul mediu anual de
creştere a productivitaţii în România, necesar pentru recuperarea
decalajului; t = numărul de ani necesari pentru recuperarea decalajului
se obţine cu relaţia:
ln WP(o ) − ln WR(o )
t=
( ) (
ln 1 + r WR − ln 1 + r WP ) 8.18

244
în care WP(o) şi rWP exprimă nivelul şi, respectiv, ritmul productivităţii
din ţara de comparaţie.
Academicianul Emilian Dobrescu acordă un loc important
„blocului” demografic al populaţiei active în cadrul macromodelului
economiei româneşti de tranziţie, utilizând relaţiile [10]:

x ⋅ Px (− 1), x = 0,1...99
Ptm+1,f = p m ,f m ,f
8.19
în care Pxm,f reprezintă populaţia, vârsta x şi sexul (m sau f), milioane
persoane; Po - născuţi vii; m - bărbaţi; f - femei; Pxm,f - probabilitatea
de supravieţuire de la vârsta x la vârsta x+1.
⎧ 5g + 4
⎪PAG gm,f =

⎪ n =5 g
∑Pgm,f , g = 0,1...18

⎨ 8.20
100
⎪ m ,f
⎪PAG 19 =
⎪⎩ x =95
∑Pxm,f

în care PAGgm,f reprezintă populaţia pe grupe de vârstă, milioane


persoane; iar g - grupe de vârste de câte 5 ani (g = 0,1...19).
9
Po = ∑ PAG
g =3
f
g ⋅ Fg 8.21

în care Fg exprimă ratele de fertilitate specifice; Po - nou născuti.


⎧P0m = p m ⋅ P0
⎪⎪
f f
⎨P0 = p ⋅ P0 8.22
⎪ m f
⎪⎩p + p = 1
în care pm reprezintă probabilitatea de supravieţuire a nou născuţilor
de sex masculin şi pf - probabilitatea de supravieţuire a nou născuţilor
de sex feminin.
⎧ 100
⎪⎪P m,f =


x =0
Pxm,f
8.23

⎪⎩P = P m + P f

în care P exprimă populaţia totală, milioane persoane.


245
∑ [P ]
100
m
AP = x + Pxf 8.24
x =15

în care AP exprimă populaţia peste 15 ani, milioane persoane.


⎧ AP
⎪IAP =
⎨ AP (−1)
⎪RIAP = IAP − 1

⎧LFgm,f = PAG gm,f ⋅ lfp gm,f



⎪ 17
⎪ m ,f
⎨LF

=
g =2

LFgm,f 8.25

⎪⎩LF = LF + LF f
m

în care LF exprimă populaţia activă, milioane persoane; lfp - ratele de


activitate, pe grupe de vârstă.
⎧ GDP
⎪E = LP

⎪E = E
⎪ E(− 1)
⎪⎪
⎨RIE = IE − 1 8.26
⎪ IAP
⎪IAPIE =
⎪ IE
⎪RIAPIE = IAPIE − 1

⎪⎩
în care E exprimă populaţia ocupată, milioane persoane; GDP -
produsul intern brut, trilioane lei, preţuri curente şi LP - productivitatea
muncii, preţuri curente, milioane lei pe o persoană ocupată.
⎧UN = LF − E
⎨ 8.27
⎩E = E 1 + E 2

în care UN exprimă numărul de şomeri înregistraţi, milioane persoane;


E1 - număr de salariaţi angajaţi, milioane persoane, iar E2 - număr de
ţărani şi alte persoane ocupate nesalariate, milioane persoane.
100 100
PV = ∑
x =60
Pxm + ∑P
x =55
f
x 8.28

246
în care PV exprimă populaţia peste 60 ani (bărbaţi) şi, respectiv, peste
55 ani (femei).
⎧RP1 = rs ⋅ PV

⎨RP2 = rt ⋅ PV 8.29
⎪RP = RP + RP
⎩ 1 2

în care: rs reprezintă rata pensionarilor de asigurări sociale de stat;


rt – rata restului pensionarilor; RP – număr total de pensionari;
RP1 – pensionari de asigurări sociale de stat (excluzând ţăranii),
milioane persoane; RP2 – alţi pensionari, milioane persoane.
⎧QE = E1 + UN + RP1

⎪ QE
⎨qe = 8.30
⎪ AP
⎪⎩Δqe = qe − qe (−1)

în care QE exprimă numărul de cvasi-salariaţi (ţărani, şomeri


înregistraţi, pensionari de asigurări sociale de stat, adică persoanele cu
venituri realizate dintr-un contract de muncă prezent sau trecut),
milioane persoane.
Scenarii privind evoluţia populaţiei totale în perspectiva anului
2020. Într-o lucrare publicată de Editura Academiei Române [40] se
apreciază că există cu certitudine un cost economic şi un cost
demografic al tranziţiei. Acesta din urmă, aproape imperceptibil
pentru generaţiile actuale, va fi resimţit de generaţiile viitoare, când
marile dezechilibre demografice produse după 1989 vor avea efecte
negative pe plan economic şi social. Aprecierea se bazează pe
evoluţiile din perioada 1990-1997, când populaţia ţării a scăzut cu
circa 350 mii locuitori. Potrivit aceleiaşi surse, dacă diminuarea s-ar fi
datorat numai reducerii natalităţii şi a amplificării migraţiei externe, ea
nu ar fi trebuit să îngrijoreze prea mult. Ceea ce atrage însă atenţia în
mod deosebit este faptul că la această evoluţie contribuie şi
deteriorarea stării de sănătate şi creşterea mortalităţii populaţiei.
Pentru perioada de prognoză au fost avute în vedere trei ipoteze:
o evoluţie crescătoare a populaţiei totale, tinzând către starea
staţionară pe termen foarte lung (variantă echilibru); o evoluţie
crescătoare (variantă creştere); menţionarea mortalităţii, fertilităţii şi
migraţiei externe la valorile din anul 1996 (varianta reper). Rezultatele
şi caracteristicile posibile ale populaţiei se prezintă după cum urmează
(tabelul 8.1.).
247
Tabelul 8.1.
Anul Nr. pop. RBN RBM RCN RTF E(o) Pop 60 RD
mii pers. - la 1000 loc. - la 1fem Bărbaţi Femei -v-
Varianata „Echilibru”
1996 22608 10,2 12,7 -2,5 1,30 65,1 72,8 17,7 47,4
2000 22396 12,1 12,3 -0,2 1,50 66,5 73,5 18,7 46,4
2010 22682 14,8 11,8 3,0 2,07 70,0 76,0 19,0 47,4
2020 23014 11,4 10,9 0,5 2,07 73,0 79,0 21,7 54,4
Stare 23900 11,9 11,9 0,0 2,07 76,6 82,4 29,8 70,2
staţionară
Varianta „Creştere”
1996 22608 10,2 12,7 -2,5 1,30 65,1 72,8 17,7 47,4
2000 22394 12,1 12,3 -0,2 1,50 66,5 73,5 18,7 46,4
2010 22874 16,3 11,7 4,6 2,30 70,0 76,0 18,8 49,0
2020 23534 12,5 10,6 1,9 2,30 73,0 79,0 21,2 57,4
Varianta „Reper”
1996 22608 10,2 12,7 -2,5 1,30 65,1 72,8 17,7 47,4
2000 22309 10,5 13,1 -2,6 1,30 65,1 72,8 18,7 45,6
2010 21308 9,8 14,8 -5,0 1,30 65,1 72,8 19,0 41,0
2020 19764 7,8 15,9 -8,1 1,30 65,1 72,8 21,6 41,5

RBN = rata brută a natalităţii; RBM = rata brută a mortalităţii;


RCN = rata creşterii naturale; RTF = rata totală a fertilităţii; E(0) =
speranţa de viaţă la naştere; RD = rata de dependenţă (pers. 0-14 ani +
pers. peste 65 de ani la 100 de pers. 15-64 de ani).
Autorii lucrării menţionate apreciază că din orice perspectivă am
privi lucrurile, o populaţie staţionară pare să fie cea mai avantajoasă
pe termen lung. Oricum, o populaţie aflată pe un teritoriu limitat va
trebui să-şi stopeze câteva creşterea (ca şi populaţia mondială) şi
credem că nu sunt decât avantaje, dacă la o astfel de stare se va ajunge
cât mai repede.
Atingerea unei asemenea stări este o chestiune de orizont lung şi
foarte lung şi depinde în primul rând, de asigurarea unei fertilităţi
situate la pragul de înlocuire a generaţiilor (2,07 copii la o femeie).
Este dezirabilă, apreciază autorii, intervenţia statului prin politicile
sale sociale, sanitare, educaţionale, demografice.
Există şi o evaluare făcută de cercetători americani, în cazul unui
raport elaborat la cererea ONU [9]. Pornind de la intervale de timp
relativ egale, dar semnificative ca relevanţă sub raportul nivelului
248
atins şi al ritmului înregistrat, evoluţia populaţiei României în
perioada 1850-2000 se prezintă astfel (tabelul 8.2).
Tabelul 8.2.
Ani Indice Ritm mediu
1850-1950 207 0,73
1900-2000 218 0,78
1850-1900 131 0,54
1950-2000 138 0,65
1850-2000 235 0,70

Se observă că sporul populaţiei înregistrat în intervalul 1950-2000


a întrecut, în valoare absolută şi relativă, creşterile din cele două
jumătăţi de secol din perioada anterioară: 1900-1950 şi, respectiv,
1850-1900. Fără îndoială, au existat şi regresii, fluctuaţii şi oscilaţii,
generate de confruntări militare, migraţii externe, epidemii şi calamităţi
naturale, însă populaţia ţării noastre s-a înmulţit continuu, încercându-se
într-un trend ascendent. Consecinţele directe şi indirecte ale acestei
creşteri pot fi identificate sub diferite forme, cum ar fi speranţa de
viaţă: în 1820, speranţa de viaţă a românilor era de 32 ani; în 1900, de
39 de ani; în 1950, de 66 ani, în 2000, aproximativ de 70 de ani.
Consideraţii privind optimul demografic şi optimizarea
utilizării resurselor de muncă. Stabilirea optimului demografic
reprezintă o problemă extrem de dificilă, datorită factorilor care
influenţează fenomenul precum şi punctelor de vedere din care poate
fi formulat criteriul de optim. Pentru unele ţări, o populaţie mai mică
este avantajoasă pentru o dezvoltare durabilă (facilităţi în asigurarea
necesarului de hrană şi a unui trai decent, cheltuieli reduse pentru
sănătate şi educaţie etc.). Dezechilibrele pot să apară, în acest caz,
între cererea şi oferta de forţă de muncă, acest factor constituind o
posibilă restricţie a creşterii economice.
Creşterea numărului populaţiei unei ţări sau zone geografice,
comportă şi ea analize şi discuţii aprofundate. Aprecierea anterioară,
conform căreia creşterea populaţiei se va opri „la un moment dat”,
poate fi considerată raţională, totul depinzând de momentul atingerii
acestui plafon. Evoluţia din ultima jumătate de secol arată că omenirea
este destul de departe de starea staţionară. Din acest motiv, curba
logistică a revenit în prim planul modelării demografice, perioada
menţionată înscriindu-se pe porţiunea puternică ascendentă a curbei.
249
După unele evaluări [40, pag. 343], atingerea stării staţionare se va
realiza în jurul anului 2050.
Considerăm că nu se poate afirma cu certitudine că nivelul
respectiv va fi atins şi, cu atât mai puţin, că el va reprezenta „optimul
demografic”. Dacă prognozele demografice recente vor confirma că
populaţia globului se va dubla până în 2020, atunci este uşor de
imaginat la ce nivel va ajunge populaţia totală în anul 2050 şi care vor
fi problemele cu care societatea se va confrunta. Stoparea creşterii
demografice prin măsuri administrative poate avea efecte, după
părerea noastră, pentru o scurtă perioadă de timp, determinând
tensiuni sociale, în primul rând de ordin religios.
Ca şi în cazul altor resurse, se poate vorbi despre optimizarea
alocării forţei de muncă pe ramuri, dar şi aici problemele sunt deosebit
de complexe. Spre exemplu, dacă avem în vedere ocuparea deplină
sau o rată a şomajului cât mai mică, într-un caz, şi ocuparea în
condiţiile maximizării indicatorului de eficienţă (productivitatea
muncii), în alt caz.
În concluzie, problemele referitoare la fenomenele demografice
şi la resursele de muncă împreună cu multistructurile acestora, diferă
de la o ţară la alta, motiv pentru care adoptarea criteriului de optim
general valabil nu este posibilă. El poate să difere şi de la o perioadă la
alta, în cadrul aceleaşi ţări.

8.5. Resursele naturale – pivotul dezvoltării durabile


Viaţa şi activitatea omului depind esenţial de factorii naturali,
prin contribuţia cărora se produc bunurile necesare nevoilor sale
(individuale şi sociale) şi se asigură conservarea şi refacerea energiei
resurselor economice. Din această raţiune, armonia din cadrul
sistemului unitar om – natură – societate, a început să preocupe
deopotrivă pe teoreticieni şi practicieni, constituind subiectul a
numeroase dezbateri şi a valoroase lucrări publicate, ajungându-se la
concluzii tulburătoare pentru calitatea vieţii şi a muncii. De la
revoluţia industrială şi până astăzi, prosperitatea naţională a fost şi a
rămas strâns legată de accesul cât mai rapid la resursele naturale, cu
precădere la combustibili, generând sângeroase confruntări militare
pentru atingerea acestui ţel.
Acumularea de noi cunoştinţe degajă idee că, în viitor,
securitatea omenirii presupune cantităţi importante de produse
destinate continuării vieţii pe Pământ (hrană, apă, energie, precum şi
250
noi posibilităţi de distribuire a acestora. Este de aşteptat ca
geofluctuaţiile să limiteze creşterea populaţiei sau să declanşeze
migraţii masive, aşa cum s-a întâmplat şi în trecut.
Din punct de vedere economic, factorii naturali exteriori omului
se împart în două categorii [15, pag 41]. Pe de o parte, avuţia
naturală sub forma mijloacelor de subzistenţă – fertilitatea
pământului, apa, aerul, flora, fauna. Pe de alta, avuţia naturală în
mijloace de lucru - substanţe minerale metalifere şi nemetalifere,
combustibili solizi, lichizi şi gazoşi, energie nucleară, eoliană, solară,
hidraulică, biomasă ş.a. Desigur, clasificarea nu este rigidă întrucât
unele dintre resursele naturale considerate mijloace de lucru pot
deveni şi mijloace de subzistenţă, cum este cazul cărbunilor şi al sării
utilizate la încălzit, şi, respectiv, la prepararea hranei. Acestea asigură
subzistenţa omului numai după ce au fost materii prime pentru
unităţile de exploatare şi prelucrare.
Prin resurse naturale înţelegem potenţialul de substanţă sau
materie (minereuri, hidrocarburi), pământul, apa, aerul, zestrea
genetică, pădurile de care dispune societatea la un moment dat,
din care se desprind factorii naturali necesari creşterii şi dezvoltării
economice. În acest context, transformarea resurselor în factori
naturali constituie un proces complex şi dinamic, marcat de condiţii
naturale, economice şi tehnice, de mecanismele economiei de piaţă şi
de nevoile sociale. De aici, importanţa pe care o are cunoaşterea
ansamblului fluxurilor materiale în cadrul economiei naţionale a
oricărei ţări (fig. 8.15), pornind de la extragerea resurselor din subsol,
trecând prin producţie şi, apoi, prin consum, până la reîntoarcerea în
mediu sub formă de deşeuri şi reziduuri [35, pag. 183].
După criteriul capacităţii naturale de a se reînnoi şi / sau
reface în timp, resursele naturale se împart în două categorii distincte,
şi anume: resurse regenerabile (au capacitatea de a se reînnoi în mod
natural cu sau fără intervenţia omului, cum sunt resursele de apă,
resursele vegetale, agricole şi forestiere) şi resurse neregenerabile,
precum substanţele minerale energetice (cărbuni, ţiţei, gaze naturale,
şisturi bituminoase, nisipuri asfaltice) şi industriale (metalifere şi
nemetalifere).

251
Fig. 8.15
Ca resursa regenerabilă să aibă şansa de a exista în viitor este
necesar un stoc disponibil sustenabil. Dacă acesta este sub stocul
252
minim, apare posibilitatea epuizării resursei la un moment dat. Ca
urmare, ecosistemele naturale nu admit decât un anumit stoc
disponibil, determinat cu ajutorul relaţiei [6, pag. 153]:
t −1
Sd = S0 + ∑ (H
γ =1
lγ − R lδ ) 8.31

în care Sd şi So reprezintă stocul disponibil în momentul t şi, respectiv,


o; Hlγ – cantitatea netă de resursă regenerată; R lγ – rata de exploatare a
resursei.
Cantitatea regenerabilă (în mărime netă, adică fără pierderile
datorate proceselor naturale, precum mortalitatea) este dependentă de
trei variabile: stocul (St) din perioada t, intrările datorate naturii (Nt) şi
cele datorate intervenţiei omului (Ot). Conform funcţiei Cobb –
Douglas, cantitatea netă de resursă regenerată (Hlγ ) este dată de
ecuaţia:
Hlγt = Sdt1Ndt 2Odt 3 8.32
în care d1, d2, d3 reprezintă coeficienţii de elasticitate ai regenerări nete
în funcţie de factorii menţionaţi.
Resursele neregenerabile nu se reproduc pe cale naturală sau se
reproduc în ritmuri şi în cantităţi nesemnificative pentru creşterea
economică; stocul disponibil devine zero când costurile de extracţie şi
de preparare depăşesc preţul dinamic unitar. În acest caz, stocul
disponibil la un moment dat (Sdt) se determină cu ecuaţia:
Sdt = Sd 0 + ∑ (H γ − Rγ ) 8.33

în care Sd0 reprezintă stocul disponibil la momentul iniţial, H – vo-


lumul descoperirilor anuale şi R - volumul extracţiei anuale.
Pentru o resursă cu un stoc disponibil în creştere, se ajunge la
inegalitatea:
t −1 t −1
∑ Hγ > ∑ R γ 8.34
γ =1 γ =1

Dacă inegalitatea se inversează, atunci începe consumarea


stocului iniţial, apropiind momentul eliminării fizică a resursei.
Şansa de a contracara epuizarea prematură a resurselor rezidă în
posibilitatea recuperării, refolosirii şi reciclării unei părţi din materia
253
şi energia utilizate iniţial [6], care să permită precum şi în adaptarea
proceselor de producţie la noile restricţii, care să asigure
transformarea tuturor componentelor materiilor prime în produse
utile în acest scop, procesele de producţie de tip activ (fig. 8.16)
reprezintă o alternativă, în sensul că valorifică la maximum
componentele utile ale materiilor prime afectând mult mai puţin
mediul natural.

Complex de
producţie bazată
pe procese active

Fig. 8.16
Pornind de la balanţa fluxurilor materiale, academicianul
N.N. Constantinescu propune un model – schemă a procesului de
recuperare – reciclare a deşeurilor şi reziduurilor în sfera pro-
ducţiei [35, pag. 64], în strânsă legătură cu protecţia mediului
natural (fig. 8.17).
Optimizarea fluxului de resurse naturale (R) şi minimizarea
cantităţii de deşeuri şi reziduuri se obţine cu ajutorul relaţiilor:
254
R + Zc + A = B + J + O + Z p + Mn
B + S = Zc + Z m 8.35

III. CONSUMUL NEPRODUCTIV (individual şi social)

Bunuri
Reziduuri şi
consumabile
deşeuri (Zc) Reziduuri
(B)
şi deşeuri
casnice
eliberate în
mediu (Zm)
Mijloace Satisfacerea
Bunuri de investiţii pentru IV. de nevoi de
(I) II. PROTECŢIA aer curat,
ACUMULARE odihnă, teren
Amortizări PRODUCŢIA MEDIULUI
PRODUCTIVĂ
(A) protecţia NATURAL
nedegradat
etc.
Rezerve de materii mediului
prime, combus- (Mm)
tibili etc. (O)
Tratarea
mediului
(Tm)

Reziduuri şi
Resurse deşeuri (Zp)
primare (R)

I. MEDIU NATURAL

Fig 8.17

În esenţă, modelele reflectă raportul dintre mediul natural şi


producţia de bunuri naturale, precum şi nevoia de a integra activităţile
sociale – economice în circuitul natural al materiei şi al energiei. De
precizat că sfârşitul secolului al XX–lea accentuează destul de
pronunţat disputele în jurul resurselor naturale, evidenţiind două
adevăruri tulburătoare. Pe de o parte, deţinătorii de resurse erau săraci,
în timp ce utilizatorii deveneau tot mai bogaţi. Pe de alta, parte ritmul
înalt al dezvoltării economice a fost posibil şi datorită consumului
uriaş de resurse naturale, nu întotdeauna utilizate cu maximă eficienţă.
255
Abordări relativ recente [16] au în vedere elaborarea de modele
de alocare a resurselor în contextul protecţiei mediului înconjurător.
Scenarii globale privind resursele naturale. Apariţia în anul
1972 a lucrării „Limitele creşterii” [25], declanşarea în 1973 a primei
crize a petrolului, declinul economic mondial din anii ’73 – ’74, au
constituit principalele semnale că Era abundenţei de resurse naturale
se apropie de sfârşit, că este necesară o nouă politică în domeniul
exploatării şi utilizării resurselor naturale.
Modelul de dezvoltare propus în lucrarea menţionată, bazat
pe limitarea creşterii economice şi demografice, are în vedere, în
primul rând, resursele naturale cunoscute la acea dată şi cele
estimate în perspectivă. Pe baza ritmului de exploatare şi utilizare a
resurselor din perioada 1900-1970, autorii ajung la concluzia că
unele din resursele de bază se vor epuiza în jurul anului 2000.
Lucrarea a atras, aşa cum era de aşteptat, o serie de susţinători ai
ideilor şi tezelor promovate, dar şi numeroşi critici, atât din rândul
specialiştilor, ai oamenilor de ştiinţă, cât şi al oamenilor de afaceri
şi politicienilor.
Într-o epocă de puternic avânt tehnic şi tehnologic, dar şi
economic, a susţine limitarea creşterii era considerat ireal, imposibil şi
chiar aberant.
Cu toate lipsurile imputate de specialişti, lucrarea amintită are
meritul de a fi adus în discuţie şi în atenţia celor interesaţi şi
responsabili de viitorul omenirii, o problemă crucială pentru dezvol-
tare: problema materiilor prime.
Acuitatea problemei, complexitatea aspectelor şi interdepen-
denţa consecinţelor au fost reliefate de dezbaterile din cadrul Adunării
Generale a ONU din mai 1974, când pe ordinea de zi s-a aflat tema
„Studiul problemelor materiilor prime şi al dezvoltării”.
În ipoteza creşterii exponenţiale a consumului de resurse natu-
rale susţinută de autorii lucrării menţionată anterior, durata rezervelor
mondiale de resurse mondiale estimate – exploatabile se prezintă după
cum urmează:

256
Cărbune
Petrol brut
Gaz natural
Combustibili Uraniu

Fier
Mangan
Crom
Fier şi aliaje
Nichel
de fier
Molibden
Tungsten
Cobalt
Cupru
Metale Plumb
neferoase Zinc
industriale Staniu
Aluminiu

Aur
Metale rare, Argint
preţioase Platină

1964 1974 1984 2000 2100 2300 2500 2800

Grupul de experţi care a elaborat lucrarea este acuzat de faptul


că a avut în vedere o tehnologie mai mult sau mai puţin stagnată,
incapabilă să permită descoperirea de noi resurse şi exploatarea unor
zăcăminte deja cunoscute dar ineficiente cu tehnologiile respective.
Chiar şi evoluţiile din perioada premergătoare elaborării raportului
infirmă ipoteza respectivă, dacă avem în vedere că în perioada
1955-1971 rezervele de petrol descoperite au crescut de 4,2 ori, iar
forajul ajunsese la 8000m. Totodată, tehnologiile moderne au permis
valorificarea unor zăcăminte cu conţinut scăzut în metal, astfel: la
cupru, de la 2,1% în 1925 la 0,6% în 1971; la plumb, de la 2,75% la
0,6%; la zinc, de la 4,7% la 2%; la staniu, de la 1,2% la 0,015%
[3,pag.53]. În acest fel, rezervele exploatabile au crescut considerabil,
exemplul cuprului fiind edificator: de la 60mil.t. cu un conţinut de 2%
acestea au ajuns la 600mil.t. cu 0,6%.
Se apreciază că rezervele de hidrocarburi ale Arcticii sunt
echivalente cu rezervele de petrol şi gaze naturale existente în restul
257
lumii. Totodată, cercetările întreprinse pentru valorificarea resurselor
existente în apa mărilor şi oceanelor, au condus la estimarea unor
rezerve care se ridică la 2,1 x 1015t de magneziu, 1,4 x 1015t de sulf şi
0,6 x 1015t de potasiu, precum şi a unor cantităţi de ordinul miliardelor
de tone de bor, fosfor, iod, aluminiu, molibden, cupru, uraniu,
vanadiu, mangan şi titan.
Alte aspecte care nu au fost avute în vedere de autorii lucrării
menţionate se referă la utilizarea unor materiale sintetice şi la recupe-
rarea şi refolosirea unora dintre materialele existente. Astfel,
progresele înregistrate în chimie au permis obţinerea unor cauciucuri
sintetice cu calităţi superioare celor naturale, precum şi a unor mate-
riale plastice capabile să înlocuiască produsele din oţel sau din lemn.
Reciclarea materialelor, a hârtiei şi a unor produse textile se
utilizează în toată lumea şi constituie o activitate eficientă, atât din
punct de vedere economic, cât şi al economisirii rezervelor şi
protecţiei mediului înconjurător. În Statele Unite ale Americii, în
momentul apariţiei lucrării se recicla 70% din fier, 48% din aluminiu,
60% din cupru, 40% din plumb, 12% din zinc, 20% din hârtie, 17%
din textile [25, pag.57].
Printre criticii modelului de dezvoltare elaborat de echipa
condusă de D. Meadows se numără şi un grup de cercetători de la
Universitatea din Sussex din Anglia, care susţin „... suntem în drept de
a o critica (echipa) pentru că a susţinut cu atâta vigoare şi siguranţă
rezultatele unui model al cărui fundament era atât de fragil”
[3, pag.29]. Grupul respectiv apreciază rolul ştiinţei şi tehnologiei şi
totodată, al factorilor sociali şi politici, concluzionând că: „Dacă în
zilele noastre oamenii mor de foame în lume sau dacă există o lipsă de
petrol, aceasta se datorează mai mult instituţiilor umane şi
insuficienţelor decât limitelor fizice ale planetei noastre”.
Se reproşează că, la data respectivă, autorii nu au ţinut seama
suficient de evoluţia dinamică a tehnologiilor, inclusiv a celor
energetice. Astfel, în perioada premergătoare raportului (1955 – 1971)
rezervele de petrol descoperite au crescut de 4,2 ori, iar forajul
ajunsese la adâncimea de 8000 de m. Totodată, tehnologiile moderne
au permis valorificarea unor zăcăminte cu conţinut scăzut în metal: la
cupru, de la 2,1% în 1925 la 0,6%, în 1971; la plumb, de la 2,75% la
0,6 %, la zinc; de la 4,7% la 2%; la staniu, de la 1,2% la 0,015%. În
acest fel, rezervele exploatabile au crescut considerabil, exemplul
cuprului fiind edificator: de la 60 mil.t, cu un conţinut de 2%, s-a
ajuns la 600 mil.t cu 0,6%.

258
Se aprecia că rezervele de hidrocarburi ale Arcticii sunt
echivalente cu rezervele de petrol şi gaze naturale existente în restul
lumii; cercetările vizând valorificarea resurselor existente în apa
mărilor şi a oceanelor estimau rezerve considerabile: 2,1 x 1015 t de
potasiu; cantităţi de ordinul miliardelor de tone de bor, fosfor, iod,
aluminiu, molibden, cupru, uraniu, vanadiu, mangan şi titan. Alte
argumente evocate erau: utilizarea materialelor sintetice, recuperarea
si refolosirea unora dintre materialele existente. Astfel, progresele
înregistrate în chimie au permis obţinerea cauciucurilor artificiale cu
calităţi superioare celor naturale, precum şi a unor materiale plastice
capabile să înlocuiască produsele din oţel sau din lemn. După cum,
reciclarea metalelor, a hârtiei şi a unor produse textile a devenit
eficientă din punct de vedere economic şi al economisirii rezervelor şi
al protecţiei mediului înconjurător. Spre exemplu, SUA la data
respectivă recicla 70% din fier, 48% din aluminiu, 60% din cupru,
40% din plumb, 12% din zinc, 20% din hârtie, 17% din textile. Pe de
altă parte, cercetători de la Universitatea din Sussex (Anglia)
susţineau că scenariul sau modelul avansat avea un fundament prea
fragil, întrucât lipsa petrolului şi foametea se datorează mai mult
instituţiilor umane şi insuficienţelor decât limitelor fizice ale planetei.
Situaţia resurselor minerale în România. Potrivit evaluărilor
recente, [17, pag. 33], rezervele geologice de resurse metalifere şi
neme-alifere ale României care pot fi exploatabile cu actualele
tehnologii se prezintă astfel: 40 mil.tone minereuri auro-argintifere;
90 mil.tone minereuri polimetalice; 900 mil.tone minereuri cuprifere;
4 mld. tone sare. De asemenea, ţara noastră dispune de zăcăminte de
metale radioactive, rare, fier, mangan, bauxită, precum şi de o
diversitate de substanţe nemetalifere şi de roci folosite în industrie. De
precizat că rezervele de metale neferoase şi auro-argintifere sunt în
zăcăminte mici şi mijlocii sub aspect cantitativ şi au o concentraţie
redusă de minereu util. Aşa se şi explică de ce valoarea metalurgică
(valoarea produselor metalurgice) a unei tone din zăcămintele
exploatate este de 5-7 $/t, adică de 3-4 ori mai mică decât cea a unei
tone din zăcămintele prelucrate pe plan mondial în condiţii de
rentabilitate. Nici în privinţa resurselor energetice nu există o situaţie
foarte bună: Departamentul american de prospecţiuni , estimează că
rezervele de ţiţei sunt de cca 200 mil. tone, iar cele de resurse de gaze
naturale de cca 400 mld. m3, concentrate la adâncimi mai mari de
4000m şi în condiţii geologice complicate. Potenţialul actual este
constituit din rezerve existente(73,4%) şi rezerve de perspectivă (26,6%).
259
Din totalul rezervelor existente în zăcămintele de gaze naturale, numai
cca 64% au presiuni mai mari de 20 atm., iar din cele aflate în
Depresiunea Transilvaniei, principalul furnizor, doar 57%. Rezervele
geologice de cărbuni, exploatabile în condiţii tehnico-economice
actuale, sunt estimate la 3,433 mld.tone, din care 2,620 mld tone
lignit, 759 mil.tone huilă şi 54 mil. tone cărbune brun. Din totalul
rezervelor geologice de bilanţ, 70,6% reprezintă zăcăminte în
exploatare care pot asigura producţia pentru o perioadă de cca 60 ani.
Modalităţi de analiză si optimizare a consumurilor de
resurse naturale. Estimarea rezervelor de resurse naturale (totale şi
exploatabile)este dependentă de tehnologia de cercetare, de
posibilităţile tehnice de extracţie şi preparare a minereurilor.
Previzionarea acestor rezerve nu se poate face cu ajutorul metodelor
matematice, oricât de sofisticate ar fi acestea. Ceea ce se poate
optimiza din punct de vedere economic este alocarea resurselor pe
sectoare şi ramuri. Având în vedere importanţa resurselor energetice,
prin metode statistice adecvate se poate determina influenţa
modificării structurii producţiei (industriale sau totale) asupra
consumurilor directe de astfel de resurse.
Pentru măsurarea influenţei modificării structurii producţiei
asupra consumurilor directe de resurse energetice se porneşte de la
relaţia:
C= ∑ c Q = c∑ Q
i
i i
i
i 8.36

în care C reprezintă consumul total de resurse energetice; ci - consumul


specific de resurse energetice al ramurii; c - consumul specific mediu
de resurse energetice (la nivel de industrie sau pe ansamblul econo-
miei); Qi - producţia ramurii, ΣQi - producţia totala (industrială sau pe
ansamblul economiei).
Notând cu yi ponderea producţiei ramurii i în totalul producţiei
∑c Q i i

∑Q ∑
Qi i
yi = şi având în vedere că c= = c y , relaţia (8.36)
∑Q
i i
i i i
i i
devine:
C= ∑c y ∑Q
i
i i
i
i 8.37

260
Prin această relaţie, consumul total de resurse energetice (C) se
pune în legătură cu cei trei factori care ne interesează: consumul
specific af fiecărei ramuri (cI ), structura pe ramuri a producţiei (yi) şi
⎛ ⎞
volumul producţiei totale ⎜⎜ ∑ Qi ⎟⎟ .
⎝ i ⎠
Influenţa celor trei factori se măsoară pornind de la relaţia de
bază:

C
∑c y ⋅ ∑Q
1 1
i i
1
i
I1C/ 0 = 1 = i i 8.38
C0
∑c y ⋅ ∑Q
0 0
i i
i
0
i

şi
ΔC1/ 0 = ∑c y ⋅ ∑Q − ∑c y ∑Q
i
1 1
i i
i
1
i
i
0 0
i i
i
0
i 8.39

în care indicele superior „1” corespunde perioadei curente, iar „0”


perioadei de bază.
Influenţele pe factori, sporul absolut aferent şi structura acestuia
se determină astfel:
- influenţa consumului specific asupra consumului total de
resurse energetice:
∑c y ∑Q 1 1
i i
1
i
I1C/(0c i )= i i
8.40
∑c y ∑Q
i
0 1
i i
i
1
i

şi
ΔC1 /(c0i ) = ∑c y ∑Q − ∑c y ∑Q
i
1 1
i i
i
1
i
i
0 1
i i
i
1
i 8.41

- influenţa structurii producţiei asupra consumului total de


resurse energetice:
∑c y ∑Q 0 1
i i
1
i
I1C/(0y i )= i i 8.42
∑c y ∑Q
i
0 0
i i
i
1
i

şi
ΔC1 /(y0i ) = ∑c y ∑Q − ∑c y ∑Q
i
0 1
i i
i
1
i
0 0
i i
i
1
i 8.43

261
- influenţa volumului producţiei (industriale sau totale) asupra
consumului total de resurse energetice:
C⎜



∑ Q i ⎟⎟ ∑c y ∑Q0 0
i i
1
i
I1/⎝0 i ⎠ = i i 8.44
∑c y ∑Q
i
0 0
i i
i
0
i

şi

ΔC1 /(c01 ) = ∑C Y ∑Q − ∑C Y ∑Q
i
0 2
1 i
i
1
i
i
0 0
i i
i
1
i 8.45

Produsul indicilor parţiali calculaţi cu relaţiile (8.40), (8.42) şi


(8.44) verifică indicele total (8.38), iar suma algebrică a influenţelor
parţiale calculate cu relaţiile (8.41), (8.43) şi (8.45) este egală cu
modificarea totală a consumului de resurse energetice calculată cu
relaţia (8.45).
Pe această bază, se poate calcula contribuţia fiecărui factor
analizat la modificarea consumului total de resurse energetice, atât
pentru perioada statistică, dar, mai ales, pentru un scenariu de
prognoză elaborat.
Calculele efectuate pentru economia românească (perioada
1992 - 1998) arată că modificările în structura producţiei industriale şi
în totalul acesteia nu au fost, în toţi anii, în concordanţă cu cerinţele
privind realizarea unei structuri industriale mai puţin energofage,
reducerea consumului total de resurse energetice realizându-se pe
seama scăderii producţiei.
Elementele de fundamentare a unor strategii privind utilizarea
resurselor naturale sunt furnizate de tabloul input - output, care
permite determinarea atât a consumurilor directe de resurse naturale,
cât şi a celor totale. Utilizarea limitată a acestui instrument în
previziune se datorează faptului că este dificil de construit un
asemenea tablou pentru un anumit orizont de prognoză, că el se
elaborează, în general, în unităţi monetare, rezultatele fiind influenţate
de evoluţia preţului materiilor prime.
Identificarea unui program optim de producţie, în condiţiile unor
resurse limitate, se poate face şi folosind indicatorul „consumul
cumulat de resurse materiale primare” [7], analog într-o mare măsură
cu coeficienţii cheltuielilor totale determinaţi pe baza informaţiilor din
tabloul input - output.

262
Optimizarea alocării resurselor apelează la modele de progra-
mare matematică, construirea unui asemenea instrument depinzând
de obiectivele urmărite, respectiv de construirea funcţiei – obiectiv.
Aceasta poate constitui maximizarea profitului sau maximizarea
cantităţii de bunuri de un anumit tip, în condiţiile unor resurse limitate.
Poate fi avută în vedere şi o funcţie de minimizarea a consumului de
resurse naturale, în condiţiile unui program de producţie stabilit în
diverse limite[4].
O serie de restricţii pot viza, cel puţin pentru economia
românească, şi activitatea de comerţ exterior, România fiind impor-
tatoare de resurse minerale, atât energetice cât şi neenergetice.
Abordări recente [6] au în vedere elaborarea de modele de
alocare a resurselor în contextul protecţiei mediului înconjurător.

8.5.1. Asigurarea resurselor naturale


Cercetătorii şi practicienii îşi pun de mult timp problema
asigurării materiilor prime şi energetice atât de necesare desfăşurării
producţiei, ajungând la concluzia că eficienţa demersului depinde, în
principal, de gospodărirea adecvată a patrimoniului naţional şi de
valorificarea intensivă a rezervelor cunoscute şi disponibile. O dovadă
grăitoare, în acest sens, o reprezintă numeroasele studii elaborate,
printre cele remarcate prin profunzime fiind şi cele datorate
economiştilor români P. S. Aurelian, A. D. Xenopol, D. Pop-Marţian
ori V. Madgearu, pentru a enumera doar pe cei mai reprezentativi.
Astfel, P. S. Aurelian şi V. Madgearu atrăgeau atenţia asupra impor-
tanţei pe care o are asupra economiei naţionale exploatarea propriilor
minereuri de fier şi de cupru [1, pag.23][2], în care se insistă pentru
valorificarea intensivă a resurselor naturale ale ţării pe calea
industrializării susţinute a economiei, posibil de realizat în două faze:
a) crearea şi dezvoltarea industriilor de bază – siderurgie, metalurgie,
chimie, petrol, textile ş.a., şi b) crearea şi sprijinirea industriilor
purtătoare ale progresului tehnic.
De altfel, asigurarea bazei proprii de materii prime şi energetice
reprezintă şi în momentul de faţă una dintre problemele prioritare
[16, pag.18], cunoscându-se că dezvoltarea industriei este strâns legată
de creşterea absolută, fizică a resurselor materiale, teză validată de
evoluţia consumului mondial la anumite materiale în perioada
1970-2000 (tabelul 8.3).
263
Tabelul 8.3
Resursa Anul
Nr. crt U/M
materială 1970 1980 1990 2000
mil. to 580 900 1.400 2.250
1. Oţel
kg/loc. 151 196 250 321
mil. to 11,3 32 90 250
2. Aluminiu
kg/loc. 3 7 16 35,7
mil. to 6,2 9,2 13,5 20
3. Cupru
kg/loc. 1,7 2 2,4 2,9
mil. to 5 7,2 10,4 15
4. Zinc
kg/loc. 1,4 1,6 1,9 2,1
Materiale mil. to 27 105 420 1700
5.
plastice kg/loc. 7,3 23 75 243
Cauciuc mil. to 5,5 11,5 23 44
6.
sintetic kg/loc. 1,5 2,5 4,1 6,3
mil. to 7,2 13 24,5 46
7. Textile
kg/loc. 1,9 2,8 4,4 6,6

Datorăm descoperirilor din ştiinţă şi tehnologie extinderea


posibilităţilor de exploatare intensivă şi extensivă a minereurilor, dar
şi exploatarea economică a celor sărace, până la o anumită limită. Spre
exemplu, la începutul secolului trecut, exploatarea economică a
minereului de cupru presupunea cel puţin 3% metal, pentru ca astăzi
să fie rentabilă şi pentru 0,6~0,3%; la cositor, se prezintă în felul
următor: de la 1,2% s-a ajuns la 0,015~0,013%.
Există însă o anumită limită în această direcţie, în special ca
urmare a efectelor induse de factori greu de cunoscut şi influenţat.
Astfel, în conformitate cu legea entropiei, se înregistrează degradarea
treptată a energiei şi substanţei existente în natură, ridicând pentru
prima oară problema reciclării materiilor prime, cu precădere a celor
neregenerabile. De asemenea, acţiunea bivalentă şi contradictorie a
descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice sporesc ritmul de prelucrare a
resurselor şi, implicit, epuizarea lor; produc efecte antientropice,
asigurând utilizarea legităţilor generale privind circuitul material în
natură [4,pag.108]. Efectele conjugate ale aspectelor enumerate ridică,
pentru prima oară, problema determinării gradului de vulnera-
bilitate al unei ţări, ca urmare a dependenţei faţă de importurile de
resurse naturale. Deşi subiectivă, noţiunea de vulnerabilitate
evidenţiază sensibilitatea faţă de evenimentele ulterioare. În acest
264
cadru, gradul de autonomie este un parametru economic ce măsoară
dependenţa faţă de străinătate, măsurată cu ajutorul relaţiei:
p+r
A= 8.46
c

în care (p + r) reprezintă ansamblul resurselor naţionale; p – producţie;


r – materiale recuperate sau secundare; c = p + r + b consumul naţio-
nal aparent, fără a ţine seama de export; b = i - e (e – export fără
produse finite, iar i – import).
Raportul între gradul de vulnerabilitate şi coeficientul de
autonomie (fig.8.18) clasifică materiile prime în cinci categorii.

Fig.8.18

În context, se pune cu acuitate problema găsirii alternativelor


viabile pentru a se atenua stările conflictuale şi a valorifica deplin
resursele naturale. Printre acestea, cele mai importante sunt:
A – Lărgirea bazei proprii de materii prime şi energetice
prin: creşterea rezervelor existente de substanţe utile, punerea în
evidenţă a noi surse, înlocuirea resurselor clasice, deficitare şi scumpe,
valorificarea superioară a resurselor disponibile;
B – Recuperarea şi reciclarea resurselor secundare, prin
valorificarea materialelor refolosibile, refolosirea şi recondiţionarea
pieselor de schimb şi a subansamblelor;
265
C – Valorificarea superioară a propriilor resurse, indicatorii
cei mai semnificativi în acest sens fiind:
• Gradul în care industria prelucrătoare devansează
industria extractivă, exprimat cu ajutorul relaţiei:
Pr
Gv = 8.47
Ex
în care Gv reprezintă gradul de valorificare a resurselor materiale;
Pr – valoarea producţiei industriei de prelucrare într-o anumită ramură
industrială; Ex – valoarea producţiei extractive, aferente ramurii
industriale respective (spre exemplu, minereu de fier pentru
siderurugie).
La nivelul industriei, formula devine:

Gv =
∑P r
8.48
∑E x

• Influenţa anumitor ramuri asupra dinamismului economiei


naţionale;
⎛ P ⎞
Q = I⎜⎜ I − 1 ⎟⎟ + P0 8.49
⎝ 100 ⎠
în care Q exprimă dinamica producţiei industriale, mai puţin a celei
eliminate; I – indicale producţiei globale industriale; P0 şi P1 –
ponderea ramurii eliminate în perioada de bază şi, respectiv, în
perioada curentă.
• Creşterea valorii pe unitatea de materie primă supusă
prelucrării:
Pg
Iv = 8.50
N
în care Iv exprimă indicatorul valorificării materiei prime supuse
prelucrării; Pg – valoarea producţiei globale şi N – valoarea resursei
materiale supuse prelucrării.
• Intensitatea procesului de valorificare superioară a tuturor
resurselor materiale folosite în economie, ca expresie a procesului
de reînnoire a producţiei:
Pn
Im = 8.51
Pt
în care Im reprezintă indicele de reînnoire a producţiei; Pn şi Pt –
producţia nouă şi, respectiv, cea totală, exprimate prin număr de
produse sau valoric.
266
Concepte de bază, întrebări şi probleme de sinteză
1. Caracterizaţi tipurile de creştere economică întâlnite în
economia de piaţă.
2. Criteriile de clasificare a modelelor de creştere economică.
3. Echilibru şi dezechilibru economic din punct de vedere
prospectiv.
4. Care sunt principalele metode de creativitate menţionate în
literatura de specialitate.
5. Analizaţi complexitatea conceptului de calitate.
6. Competitivitatea; conţinut, tipuri, indicatori de comensurare.
7.Caracterizaţi principalele tipuri (categorii) de cercetare ştiinţifică.
8. Care sunt particularităţile prognozei tehnologice?
Bibliografie
1. I. Anghel, Teorii şi modele ale creşterii economice, Editura Politică,
Bucureşti, 1966.
2. T. Baron, Calitate şi fiabilitate, Editura Tehnică, Bucureşti, 1988.
3. T. Baron, E. Biji, coordonatori, Statistica teoretică şi economică,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
4. M. Băcescu, A. Băcescu, Macroeconomie. Bazele macroeconomiei,
Editura All, Bucureşti, 1993.
5. M. Botez, coordonator, Curs de prognoză, Bucureşti, 1979.
6. M. Bulearcă, coordonator, Eficienţa utilizării resurselor naturale în
industrie, Centrul de Informare şi Documentare Economică, Bucureşti, vol.
3-4-5/2002.
7. E. Burduş, A. Androniceanu, Managementul schimbării, Editura
Economică, Bucureşti, 2000.
8. A. P. Carter, Viitorul economiei mondiale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1970.
9. D. Caracota, Previziuni economice. Elemente de microeconomie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
10. C. Ciurlău ş.a., Previziunea macroeconomică. Concepte şi metodologie,
Editura Universitaria, Craiova, 2001.
11. Constantinescu N.N, Economia protecţiei mediului natural, Editura
Politică, Bucureşti, 1976.
12. E. Dobrescu, Macromodels of the Romanian Transition Economy,
Editura Expert, Bucureşti, 1998.
13. N. Dobrotă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1997.
14. N. Dobrotă, coordonator, Dicţionar economic, Editura Economică,
Bucureşti, 1999.
15. I. Florescu, M. Comşa, Influenţele modificărilor structurale ale
producţiei industriale asupra consumurilor energetice totale, Revista minelor
nr. 7/2000.
267
16. M. Florescu, Resursele mondiale şi limitele lor, Editura Politică,
Bucureşti, 1975.
17. G. Abraham Frois, Economie Politique, Paris, 1988.
18. D. Fundătură, Managementul resurselor materiale, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.
19. Georgescu G., Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Editura
Economică, Bucureşti, 1995.
20. A. Iancu, Resursele şi structura industriei, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1980.
21. E. Jantsch, Prognoza tehnică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
22. J. M. Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzilor şi a banilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
23. I. Lemnij, Fenomenul tehnic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1976.
24. D. Meadows, Limitele creşterii, Editura Politică, Bucureşti, 197?
25. O. Naneş, coordonator, Elaborarea unor modele de prognoză ale
pieţei muncii specifice economiei româneşti, INCSDMPS, Bucureşti, 1997.
26. V. Nicolae ş.a., Previziunea şi orientarea economică, Editura
Economică, Bucureşti, 1998.
27. M. Niculescu, G. Lavalette, Strategii de creştere, Editura
Economică, Bucureşti, 1999.
28. C. Popescu, Echilibrul înaintării, Editura Eficient, Bucureşti, 1998.
29. I. Popescu, Dialogul ştiinţă-producţie, Editura INID, Bucureşti, 1972.
30. I. Popescu, Teorie şi practică în analiza sistemelor de producţie,
vol. III, Optimizarea sistemelor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1986.
31. Puiu, Al., Valorificarea superioară a resurselor naturale, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1979.
32. C. Raţiu-Suciu, Modelarea şi simularea proceselor economice.
Teorie şi practică, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
33. Russu, C., Progresul tehnic – eforturi, efecte, eficienţă, Editura
Politică, Bucureşti, 1984.
34. Soroceanu, V, Creşterea economică şi mediul natural, Editura
Economică, Bucureşti, 2000.
35. M. Stoica ş.a., Modelarea microeconomică. Ştiinţă şi artă, Editura
Aisteda şi Omegapres, Bucureşti, 1996.
36. Vl. Trebici, Mică enciclopedie demografică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
37. P. Wagner, Compararea Internaţională a produsului intern brut,
Editura Economică, Bucureşti, 1998.
38. *** Metode statistice de cercetare a corelaţiilor în economie,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999.
39. *** Strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1999.
40. *** Mic dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972.
41. *** Dicţionar de filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1972.
42. *** Euristică şi structură în ştiinţă, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1978.
268