Tema 1 Filosofie si religie

E uimitor ca religia si filosofia isi unesc si incruciseaza caile? Nimic mai firesc.
Filosofia, in chip organic, duce cugetarea inspre imparatia religiei, spre notiunea de
Dumnezeu. Daca lumea trebuie cugetata ca o unitate si altfel ea nici nu poate fi
cugetata, aceasta unitate nu poate fi conceputa decat prin notiunea unui Dumnezeu,
Care, filosoficeste poate fi un postulat; religios, insa, e o realitate. In primul caz,
necesara ca o ultima limita: in al doilea caz, ca prima si ultima realitate.

Si aici e si deosebirea intre una si alta. Cunoasterea lumii poate ramane obiect al
stiintei; valorificarea ei. Insa, e obiect al filosofiei si in ultima instanta, al religiei. Nimic
nu ne poate opri de la acest mers al cugetarii. Nici limitele ratiunii si nici modalitatile
realizarii. Caci, cum foarte judicios observa Ioan Petrovici, "Oricat nu este ingaduit
fapturii noastre sa treaca de anumite limite, este o privinta in care ea poate sa le
depaseasca, anume de a vedea ca limitele sale nu sunt si limitele lucrurilor... si care
ingaduie pentru filosofie schitarea unei infatitari ideale, indiferent de masura in care
aceasta se poale realiza. Si intrucat stiinta "nu pune pietre de hotar intre cugetarea
stiintifica si dreptul de a cauta absolutul in religie, ea asigurand doar busola metodei",
cautarea acelui principiu unitar al lumii apare ca un imperativ logic pentru filosofie, ca
o realitate absoluta pentru religie.

Tema 2 Budismul
Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al VI-lea
î.Hr. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și de Sud-Est. Se bazează pe învățăturile
lui Gautama Siddhartha(Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede că ar fi trăit
între 563 î.Hr. și 483 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase schimbări, în prezent
fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă strictă, clar formulată.
Răspândit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda,
Vietnam.
Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism, păstrând o
puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit și „Buddha
Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste) „învățăturile
Celui Luminat”.
ntrebare: Ce este budismul și ce cred budiștii?

Răspuns: Budismul este una dintre religiile principale ale lumii în ceea ce privește adepții,
distribuirea geografică și influența socio-culturală. Cu toate că în mare parte este o religie „estică”,
budismul devine din ce în ce mai popular și mai influent în lumea vestică. Este o religie unică printre
religiile lumii, deși are multe în comun cu hinduismul, prin faptul că ambele învață karma (etica
cauză-efect), maya (natura iluzorie a lumii) și samsara (ciclul de reîncarnări). Budiștii cred că țelul
cel mai înalt al vieții este să dobândească „iluminarea”, după cum o percep ei.

Fondatorul budismului, Siddhartha Guatama, s-a născut în familia regală din India în anul 600 î.Cr.
După cum se povestește, a trăit în lux, având puțin contact cu lumea exterioară. Părinții săi au vrut
ca el să fie ferit de influența religiei și protejat de durere și suferință. Totuși, nu după multă vreme,
adăpostul său a fost penetrat, și a avut viziuni cu un om în vârstă, un bolnav și un cadavru. Cea
de-a patra viziune a fost cu un călugăr ascetic liniștit (unul care respinge luxul și confortul). Văzând
liniștea călugărului, a decis să devină și el ascet. A abandonat viața de bogăție și de prosperitate,
pentru a urmări iluminarea, prin austeritate. Avea înclinație pentru automortificare și meditare
intensă. A fost lider între colegii săi. În cele din urmă, eforturile lui au culminat cu un gest final. S-a
„răsfățat” cu un bol de orez și apoi s-a așezat sub un smochin (numit și copacul bodhi), pentru a
medita până fie va dobândi „iluminarea”, fie va muri în încercarea sa. În ciuda chinului și a tentațiilor,
în dimineața următoare, dobândise iluminarea. Astfel a ajuns cunoscut ca „cel luminat”, sau
„Buddha”. În lumina noii lui realizări, a început să-i învețe pe colegii lui călugări, între care
dobândise deja o mare influență. Cinci dintre colegii săi au devenit primii săi ucenici.

Ce descoperise Gautama? Iluminarea se află pe „calea de mijloc”, nu în răsfăț de lux sau în

automortificare. Mai mult, el a descoperit ceea ce urma să ajungă cunoscut ca „Cele patru
adevăruri nobile” – 1) a trăi înseamnă să suferi (dukkha), 2) suferința este cauzată de dorință
(tanha, sau „atașament”), 3) suferința poate fi eliminată prin eliminarea tuturor atașamentelor și 4)
acest lucru este dobândit urmând calea nobilă cu opt brațe. „Calea cu opt brațe” constă din a avea
1) o vedere, 2) o intenție, 3) o vorbire, 4) o acțiune, 5) un trai (viața de călugăr), 6) un efort (energii
corect direcționate), 7) o înțelegere (meditare) și 8) o concentrare (focalizare) corectă. Învățăturile
lui Buddha au fost strânse în tripitaka, sau „trei coșuri”.

În spatele acestor învățături distinctive sunt învățăturile comune și hinduismului, și anume

reîncarnarea, karma, maya și o tendință de a înțelege realitatea ca fiind panteistă în orientarea ei.
Budismul oferă de asemenea o teologie elaborată a zeităților și a ființelor înălțate. Totuși,
asemenea hinduismului, budismul poate fi greu de definit în ceea ce privește felul în care Îl vede
pe Dumnezeu. Unele curente de budism ar putea fi numite în mod legitim ateiste, în timp ce altele
ar putea fi numite panteiste, iar altele teiste, cum este Budismul Țării Pure. Totuși, budismul clasic
tinde să păstreze tăcerea cu privire la realitatea unei ființe supreme și, prin urmare, este considerat
ateist.

Budismul de astăzi este foarte divers. Este, în mare, divizibil în două categorii vaste: Theravada
(vas mic) și Mahayana (vas mare). Theravada este forma de călugărie care rezervă cea mai înaltă
iluminare și nirvana pentru călugări, în timp ce budismul Mahayana extinde acest țel al iluminării și
pentru laici, adică pentru cei care nu sunt călugări. În cadrul acestor categorii pot fi găsite
numeroase ramuri, printre care Tendai, Vajrayana, Nichiren, Shingon, Țara Pură, Zen și Ryobu.
Prin urmare, este important ca cei din afară care caută să înțeleagă budismul să nu presupună că
știu toate detaliile unei anumite școli budiste, când tot ceea ce au studiat este budismul clasic,
istoric.

Buddha nu s-a considerat niciodată pe sine dumnezeu sau vreun fel de ființă divină. Mai degrabă
s-a considerat un „arătător de cale” pentru alții. Numai după moartea sa a fost ridicat la rang de
dumnezeu de către unii dintre urmașii săi, deși nu toți urmașii săi l-au văzut în acest fel. Totuși, în
ceea ce privește creștinismul, în Biblie se afirmă în mod clar că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu (Matei
3.17: „Și din ceruri s-a auzit un glas care zicea: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc
plăcerea»”) și că El și Dumnezeu sunt una (Ioan 10.30). Nimeni nu se poate numi pe sine creștin,
dacă nu mărturisește credința în Isus ca Dumnezeu.

Isus i-a învățat pe oameni că El este calea, nu doar unul care arată calea, după cum confirmă Ioan
14.6: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” La vremea la care
Guatama a murit, budismul devenise o influență majoră în India; trei sute de ani mai târziu,
budismul cuprinsese majoritatea Asiei. Textele sacre și cuvintele atribuite lui Buddha au fost scrise
la aproximativ patru sute de ani după moartea sa.

În budism, păcatul este în mare parte înțeles ca fiind ignoranță. Și, în vreme ce păcatul este înțeles
ca „greșeală morală”, contextul în care sunt înțelese „binele” și „răul” este amoral. Karma este
înțeleasă ca fiind echilibrul naturii și nu este pusă în aplicare în mod personal. Natura nu este
morală; prin urmare, karma nu este un cod moral și păcatul nu este în esență imoral. Astfel, putem
spune, folosind gândirea budistă, că greșeala noastră nu este o problemă morală, devreme ce, în
cele din urmă, este o greșeală impersonală, nu o infracțiune interpersonală. Consecința acestei
înțelegeri este devastatoare. Pentru budiști, păcatul este mai degrabă un pas greșit decât o ofensă
adusă naturii Dumnezeului sfânt. Această înțelegere a păcatului nu este în acord cu conștiența
morală înnăscută că oamenii sunt condamnați, datorită păcatului lor, în fața unui Dumnezeu sfânt
(Romani 1-2).

Devreme ce susține că păcatul este o eroare impersonală și reparabilă, budismul nu este de acord

2
cu doctrina depravării, o doctrină de bază a creștinismului. Biblia ne spune că păcatul omului este
o problemă cu consecință eternă și infinită. În budism nu este nevoie de un mântuitor care să
salveze oamenii de la păcatele care îi condamnă. Pentru creștin, Isus este singura cale de scăpare
de la condamnarea eternă. Pentru budiști există doar trăire etică și apeluri în meditație către ființele
înălțate, în speranța că, poate, vor dobândi iluminarea și, în final, nirvana. Mai mult ca sigur, vor
trebui să treacă printr-un număr de reîncarnări, pentru a plăti imensa acumulare de datorie karmică.
Pentru adevărații urmași ai budismului, religia este o filosofie a moralității și a eticii, cuprinsă într-o
viață de renunțare la sine. În budism, realitatea este impersonală și nonrelațională; prin urmare, nu
este iubitoare. Nu doar că Dumnezeu este văzut ca fiind iluzoriu, ci, socotind păcatul ca o greșeală
amorală și respingând toată realitatea materială ca fiind maya („iluzie”), chiar noi înșine ne pierdem
„sinele”. Însăși personalitatea devine o iluzie.

Când a fost întrebat cum a început lumea, cine a creat Universul, Buddha se spune că a păstrat
tăcerea, pentru că în budism nu există început și sfârșit. În schimb, există un ciclu nesfârșit al
nașterii și al morții. Ar trebui să ne întrebăm ce fel de Ființă ne-a creat ca să trăim, să îndurăm atât
de multă durere și suferință și apoi să murim din nou și din nou? Ar trebui ca acest lucru să
trezească un semn de întrebare asupra rostului unor astfel de lucruri. Creștinii știu că Dumnezeu
Și-a trimis Fiul să moară pentru noi, o singură dată, ca să nu trebuiască să suferim noi o veșnicie
întreagă. El Și-a trimis Fiul ca să ne dea cunoștința faptului că nu suntem singuri și că suntem iubiți.
Creștinii știu că viața înseamnă mai mult decât suferința și moartea: „...dar care a fost descoperit
acum prin arătarea Mântuitorului nostru Cristos Isus, care a nimicit moartea și a adus la lumină
viața și neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Timotei 1.10).

Budismul învață că nirvana este cea mai înaltă stare de existență, o stare de existență pură, și că
este dobândită prin mijloace care țin de fiecare individ. Nirvana sfidează explicația rațională și
ordonarea logică și, prin urmare, nu poate fi predată, ci numai realizată. În contrast cu aceasta,
învățătura lui Isus cu privire la cer este foarte specifică. El ne-a învățat că trupurile noastre fizice
mor, dar că sufletele noastre se înalță, ca să fie în cer, împreună cu El (Marcu 12.25). Buddha i-a
învățat pe alții că oamenii nu au suflete individuale, pentru că sinele sau eul este o iluzie. Pentru
budiști, nu există niciun Tată ceresc iubitor, care Și-a trimis Fiul să moară pentru sufletele noastre,
pentru mântuirea noastră, pentru a ne deschide o cale prin care să ajungem în gloria Lui. În esență,
iată de ce budismul trebuie respins.

Tema 3
MARGINALII LA FILOSOFIA PRESOCRATICĂ

Dacă ar fi să facem un portret de grup cu filosofii presocratici, exceptându-i,

desigur, pe sofişti, ne-ar surprinde privirile lor orientate spre cer în opoziţie
cu un Socrate care priveşte în jos, mai precis spre om. Cât despre Platon, el
suferă de strabism metafizic în sensul că vede simultan ambele realităţi. Se
prea poate ca unica modalitate de a întrezări luminişurile Fiinţei să fie privirea
încrucişată.

Cu toate că înainte de cultura greacă au existat civilizaţii cu un deosebit

potenţial spiritual: egipteană, caldeiană, indiană sau chineză, filosofia în
sensul ei propriu a apărut la greci. Câţiva oameni iubitori de înţelepciune
abandonează treptat cadrul imaginaţiei mitice, orientându-şi inteligenţa în
direcţia unei decriptări raţionale a lumii.

3
Termenul filosofie este format din două cuvinte greceşti φλος şi σοφια şi
înseamnă „iubire de înţelepciune”. Cuvântul a fost folosit pentru prima dată,
potrivit lui Diogene Laertios, de către Pitagora din Samos care spunea că
înţelept (σοφος) este doar zeul în timp ce omul nu poate fi decât iubitor de
înţelepciune (φιλοσοφος). În scris, termenul a fost atestat prima dată la
Heraclit din Efes în sintagma ανήρ φιλοσοφος (bărbat iubitor de
înţelepciune).

La începuturile ei filosofia, aşa cum am mai amintit, cuprindea mai toate

domeniile cunoaşterii care au devenit mai târziu ştiinţe de sine: geometria,
fizica, astronomia, biologia, meteorologia etc. Cu alte cuvinte filosofia era o
„ars vivendi” care te ajuta să înţelegi această viaţă pentru a o putea accepta
şi petrece într-un mod cumpătat. Cunoaşterea la greci ducea la mântuire căci
„omul săvârşeşte răul din ignoranţă”, ne spune Socrate.

Există o vârstă a spiritului, a cunoaşterii. Vârsta arhaică este una a copilăriei,

a inconştientului. Revelaţia a folosit logica simbolului care este logica mitului
în sensul că se folosesc analogii empirice pentru a indica lucruri neempirice,
se folosesc lucruri văzute pentru cele nevăzute.

După perioada mitică, odată cu milesienii, începe perioada teoretică,

speculativă. Vârful acestei perioade este atins de Platon. De fapt spiritul
teoretic are două planuri: spiritul speculativ (Platon) şi spiritul ştiinţific
(Euclid). Relaţia dintre cei doi este intermediată de logica lui Aristotel.

Aceastei vârste speculative îi urmează teologia sinoadelor ecumenice,

triumful scolastic al dogmaticii. După evul mediu, odată cu trecerea în epoca
ştiinţifică modernă, umanitatea ajunge în sfârşit la vârsta adolescenţei.

Aventura cognitivă a grecilor porneşte din Asia Mică, mai precis de pe coasta
estică a Mării Egee, din Ionia, în secolul al VII-lea î. Hr.

Cei trei filosofi milesieni[1] Thales, Anaximandru şi Anaximene încearcă să

explice natura isvuffizică (V) omsvokşi ordinea din lume (V) motiv pentru care
această perioadă a filosofiei eline mai este numită şi cosmologică.

Miletul, ca „podoabă a Ioniei” cum l-a numit Herodot, a fost până la dărâmare
(494 î. Hr.) centrul uniunii ionice. După invazia perşilor s-au dezvoltat şi alte
polisuri precum Efes, Elea, Arigente, Atena, Abdera ş.a. de unde aveau să
se ridice marii filosofi antesocratici. Locuitorii Miletului prelucrau metale
preţioase, produceau mobilă, exportau vin, ulei, covoare, peşte, grâu, sare,
animale şi sclavi. Cât priveşte prosperitatea Miletului nu putem decât să fim
de acord cu filosoful englez Hobbes care spunea: „Tihna este sursa filosofiei,
iar bunăstarea sursa păcii şi a tihnei. Unde au apărut cetăţile mari şi
prospere, acolo a început şi studiul filosofiei”[2].

4
Istoricii filosofiei identifică şi alţi factori care au determinat într-o măsură mai
mică sau mai mare acest moment cogitabund:

 infinitul marin, fluxul şi refluxul, imaginea nemărginirii, a plenitudinii şi

a curgerii ce se perinda zilnic prin faţa ochilor celor ce locuiau în
oraşele porturi;
 dezvoltarea navigaţiei care a oferit posibilitatea observării unor
fenomene şi obiceiuri străine mitologiei homero – hesiodice;
 amplasarea geografică favorabilă a acestor oraşe porturi[3];
 concepţiile religioase ale grecilor, confruntarea dintre forţele haosului
şi ale cosmosului;
 aptitudinile native ale rasei: inteligenţa, dorul de libertate, spiritul
armonic, intuiţia, simţul esenţialului, spiritul speculativ[4];
 statutul politic mai liber din colonii faţă de cel din metropole[5].

Pe lângă aceste cauze imanentiste mai mult sau mai puţin obiective există şi
altele de natură transistorică:

 actualizarea revelaţiei primordiale dispersate;

 necesitatea unei pregătiri raţionale pentru întruparea Logosului divin.

Geniul gândirii presocratice aşa cum s-a manifestat el la un Anaximandru,

Xenofan, Heraclit, Parmenide sau Pitagora a fost cu siguranţă pregătit de
producţiile spirituale arhaice: celebrele epopei homerice, poemele lui Hesiod,
poezia orfică şi meditaţia sapienţială. Această epocă prefilosofică a reflecţiei
eline a făcut posibil acel miracol al cugetării umane şi anume filosofia
presocratică.

Condiţia grecului antic stătea sub semnul necesităţii. Zeii lor nu aveau intenţii
soteriologice ca Dumnezeul creştin, refuzau să se reveleze oamenilor
preferând să-şi camufleze identitatea (sau lipsa ei) în spatele unor mituri,
mistere, profetese şi oniromanţi. Ori în lipsa unui conţinut revelaţional
suprem, grecilor antici nu le rămânea decât cunoaşterea naturii, a omului, a
naşterii şi morţii, precum şi a relaţiei dintre Unu şi pluralitate.

Punându-şi întrebări de tipul: Ce este lumea? Din ce materie este făcută? Ce

rămâne în urma schimbării? Cei trei milesieni au luat lucrurile pe cont propriu
refuzând să creadă că mânia lui Poseidon dă naştere furtunilor sau că
oamenii mor din cauza săgeţilor ţintite de Apollo sau Artemis[6].

Critica modernă a acestor concepţii „naive” trebuie să ţină cont de faptul că

în acea perioadă domina ideea însufleţirii tuturor formelor fizice, graniţa
dintre materie şi spirit fiind încă destul de confuză. De aici convingerea că
principiul întemeietor al lumii, fie că era el apă, foc, aer sau pământ, era
responsabil de propriile-i metamorfoze[7]. Acesta este motivul pentru care

5
presocraticii mai târzii ca de pildă Empedocle şi Anaxagora au vorbit şi de
posibilele cauze ale mişcării.

Nu este exclus ca grecii să fi preluat unele informaţii de la babilonieni sau de

la egipteni, cel puţin în domeniul matematicii, al astronomiei, al tehnicii agrare
sau al metalurgiei, însă prin structură aceste popoare nu erau preocupate de
cunoaşterea în sine, ci de acumularea unor cunoştiinţe care îi ajutau să-şi
rezolve problemele cotidiene. De pildă babilonienii făceau calcule
astronomice, însă religia lor având un caracter astral aceste rezultate erau
menite să explice statutul divinităţilor astrale în timp ce filosofia greacă se
posta pe poziţii agnostice faţă de zeităţile tradiţionale[8].

Cu alte cuvinte atât babilonienii cât şi egiptenii foloseau bunăoară focul sau
apa însă numai grecii s-au întrebat ce natură au aceste elemente, de ce dau
naştere atâtor lucruri diferite? Punându-şi în acest fel problema grecii fac
saltul providenţial de la particular la generalitate[9].

Nu trebuie să vedem în filosofii presocratici nişte teoreticieni, obsedaţi de

sistemicitate, ci dimpotrivă, cu excepţia lui Leucip din Milet şi Democrit din
Abdera, toţi se exprimă într-un stil poetic care imită uneori tonul profeţiei.
Filosofii milesieni caută prin mijloace raţionale cauza primă a lucrurilor fiind
animaţi de o incurabilă nostalgie după Adevărul absolut pe care illo tempore
omul l-a adulmecat faţă către faţă. Ei voiau să găsească acel principiu
(ajcrh… ,initium rerum )care să explice originea a tot ceea ce există
încercând să reducă pluralitatea realităţii fenomenale la o unitate.

Cu alte cuvinte primii filosofi ionieni erau interesaţi de acel ceva care rămâne
egal cu el însuşi în condiţiile în care ochii noştri asistă zilnic la spectacolul
metamorfozării realului. Această perpetuă schimbare analizată de milesieni
va genera mai târziu o tensiune metafizică în gândirea greacă prin cele două
soluţii opuse propuse de Heraclit din Efes şi Parmenide din Elea.

Primul dintre cei trei milesieni, Thales(aprox. 640-558 î. Hr.) afirmă că

începutul tuturor lucrurilor este apa. Oricât ar fi de naivă ontologic această
idee rămâne totuşi genială încercarea de surprindere a unui principiu la care
s-ar putea reduce existenţa.În virtutea unei conştiinţe a unităţii cosmice,
filosoful din Milet investeşte un element pur fizic cu “semnificaţie
metafizică”[10]. Motivul care l-a determinat pe Thales din Milet să aleagă apa
ca temei ultim al lumii este incert. E posibil ca acest lucru să-i fi fost sugerat
de abisul marin pe care-l scruta zilnic, de caracterul fluid, permeabil şi
omniprezent al apei, de capacitatea de transformare dar şi de
indispensabilitatea acestui element în ecuaţia vieţii.Întrebarea lui Thales se
opreşte aici, el nu se întreabă asupra începutului acestui pretins început
pentru că-l considera etern. De aici putem deduce faptul că pentru Thales

6
apa nu avea doar un sens strict material, nu reprezenta ceea ce reprezintă
de pildă H2O pentru moderni, ci avea un înţeles mai profund, metafizic.

Pentru vechii greci graniţa dintre material şi imaterial nu era încă suficient de
bine marcată.Înţelegem astfel de ce pentru Thales din Milet întreaga materie
era însufleţită.

Elevul lui Thales, Anaximandros(618-547 î. Hr.) caută elementul ordonator

într-o zonă a nedeterminării, convins că numai un principiu abstract,
indeterminat precum apeiron-ul, are calitatea de a da naştere unor entităţi
determinate. Pentru ca procesul devenirii să fie etern a fost nevoie de un
principiu nonsenzorial şi nemărginit. Acestei necesităţi metafizice răspundea
principiul anaximandric. Atributele apeiron-ului erau prezentate într-o
manieră apofatică: negenerat, indestructibil, neperisabil, inepuizabil,
neschimbabil şi netrecător. Ieşind, printr-un impuls intern, din omogenitatea
sa primordială, produce, prin diferenţiere contrariile: cald-rece, umed-uscat
etc. din care a luat fiinţă lumea[11]. Odată diferenţiat, caldul s-a adunat în
jurul recelui în formă de glob precum coaja înconjoară copacul. Această
masă a stat la baza lumilor vizibile pe care apeiron-ul le va înghiţi din nou în
sine. Procesul se repetă la infinit. Viaţa apare prin evaporarea elementului
umed sub acţiunea soarelui. Primele animale asemănătoare cu peştii,
înfăşurate într-un fel de carapace cu ţepi au ieşit pe uscat pierzându-şi după
o vreme acest accesoriu natural. Omul, la rândul său s-a născut din aceste
vieţuitoare. Cel de-al treilea filosof milesian, Anaximene(582-528 î. Hr.) va
abandona abstracţiile logice ale predecesorului său revenind în spaţiul
sensibil. Principiul lucrurilor este, după el, aerul. Precum sufletul omenesc,
care nu este altceva decât aer, coordonează trupul tot astfel lumea este
guvernată de aer. Aerul lui Anaximene nu este neapărat aerul comun care-l
respirăm, ci mai degrabă un soi de suflu fin(pneu¤ma). Din aer prin
condensare şi rarefiere se nasc lumea şi lucrurile din ea.

Matematician de geniu, filosof, astronom şi cugetător etico-religios, Pitagora

din Samos (aprox. 570-490 î. Hr.) pune la baza realităţii raporturile
matematice. Totul este număr. Universul (kovsmoj) este clădit pe armonie şi
ordine. În jurul focului central (scaunul lui Zeus) se învârt zece sfere care
poartă zece corpuri cereşti: Pământul, Luna, Soarele, Mercur, Venus, Marte,
Jupiter, Saturn, Stelele fixe şi Contrapământul (ajntivcqwn). În rotirea lor,
aceste sfere produc o muzică inaudibilă oamenilor pentru că s-au obişnuit cu
ea încă din momentul naşterii. Sufletul este de origine divină şi de aceea nu
poate fi decât nemuritor.

Pitagoreismul n-a reprezentat doar o şcoală filosofică ci şi un mod de viaţă

reglementat de un set de precepte religios-morale al căror scop era virtutea,
armonia raţionalului cu iraţionalul în sufletul adeptului. Acest lucru poate fi

7
facilitat de ascultarea muzicii, viaţă ordonată, autocunoaştere şi
contemplarea cosmosului.

Heraclit din Efes (fl. 500 î. Hr.) se opreşte asupra eternei schimbări a
lucrurilor. Totul devine. Nimic nu rămâne identic cu sine. Lucrurile au calităţi
opuse : rece-cald, umed-uscat, zi-noapte, iarnă-vară, tinereţe-bătrâneţe,
viaţă-moarte etc., realitatea nefiind altceva decât suma luptelor dintre
contrarii (“Războiul e tatăl tuturor lucrurilor”). O raţiune adâncă, Logos-ul are
rolul de a menţine un fel de echilibru între aceste contrarii. Heraclit alege ca
principiu şi imagine a devenirii focul. Lucrurile se nasc din foc şi se transformă
în el „aşa cum mărfurile se schimbă în aur şi aurul în mărfuri” (fr.90). Evoluţia
realităţii înscrie un proces circular, efeseanul neadmiţând nici un început, nici
un sfârşit al lumii(“tot una este începutul şi sfărşitul unei circumferinţe” fr. 103
). La sfârşit va fi un incendiu universal. Astfel multiplicitatea se va întoarce la
Unul pentru ca totul să o ia de la început.

În opoziţie cu concepţia lui Heraclit din Efes se conturează programul eleat.

Pentru reprezentanţii şcolii eleate singura realitatea este dată de existenţa
unică, necreată, imobilă, eternă şi indivizibilă.

Pe lângă cercetările sale din domeniul geografiei, geologiei, astronomiei sau

meteorologiei, pe lângă atitudinea sa critică faţă de mitologie şi religia
tradiţională, Xenofan din Colophon(aprox. 570-480 î. Hr.) are o contribuţie
majoră pe tărâmul filosofiei. Idealul uman al acelei vremi, atletul (cultul
muşchilor) este înlocuit de el cu un ideal spiritual care pune în valoare
înţelepciunea, forţa minţii umane.În opoziţie diametrală cu politeismul
antropomorf şi vulgar al vremii sale, Xenofan afirmă existenţa unui zeu unic,
necorporal, nedevenit şi nemuritor (“unul este zeul între zei şi oameni mai
mare, nici la chip, nici la minte asemenea oamenilor” fr. 23). Xenofan pune
sub semnul identităţii cosmosul şi Divinitatea alunecând prin aceasta într-o
formă de panteism metafizic. Concepţia sa profundă şi originală despre
Divinatate va constitui o sursă de inspiraţie nu numai pentru filosofii eleaţi ci
chiar şi pentru unii autori patristici.

Adevăratul întemeitor al şcolii eleate, Parmenide (aprox. 510-450 î. Hr.)

operează o separare radicală a principiului de lucruri, împingând interogaţia
în direcţia analizei principiului însuşi. Realitatea în esenţa ei ultimă nu este
aşa cum ne-o prezintă datele sensibilităţii. Devenirea este o simplă iluzie.
Gândirea este identică cu existenţa căci “ceea ce nu poate fi gândit nu
există”. Existenţa nu s-a născut nici din ceva existent, nici dintr-un neexistent.
Naşterea din ceva existent presupune o existenţă anterioară ceea ce ar
însemna un regres ad infinitum, iar naşterea din neexistent este imposibilă
devreme ce nonexistenţa nu poate fi gândită. Astfel stând lucrurile, existenţa
nu poate avea nici început nici sfârşit :ea este eternă şi identică cu sine (fr.
8,29). Non-existenţa este asimilabilă spaţiului gol, negat cu vehemenţă de

8
către Parmenide. Existenţa umple totul. Nu e posibil nici un gol, nici o fisură.
Adevărul (ajlhvqeia) nu poate fi cunoscut decât prin intermediul gândirii
raţionale în timp ce percepţiile senzoriale se limitează la părere.

Zenon din Eleea (490-430 î. Hr.), elevul lui Parmenide, aduce în sprijinul
concepţiei maestrului său un set de argumente de o fascinantă
perspicacitate. Metoda zenoniană constă în acceptarea ipotetică a
valabilităţii tezei adversarului pentru a dovedi apoi, printr-o serie de
argumente, că ea conduce la grave contradicţii. Celebrelele aporii ale lui
Zenon(Argumentul existenţei spaţiului în alt spaţiu, Argumentul dihotomiei,
Argumentul săgeţii, Achilee şi broasca ţestoasă, Argumentul stadiului) sunt
îndreptate împotriva mişcării, a existenţei vidului şi a multiplicităţii lucrurilor.

Aristotel în Analiticile secunde, dar şi Bergson în Introducere în

metafizică vor critica argumentele zenoniene dovedindu-le în cele din urmă
falsitatea. Cu toate că argumentele sale erau întemeiate pe sofisme, Zenon
a fost considerat încă de către Aristotel fondatorul dialecticii, maniera lui de
argumentare contribuind în mod decisiv la dezvoltare gândirii logice.

Ultimul reprezentant al Şcolii eleate, Melisos din Samos(fl. 440 î. Hr.)

sistematizează gândirea parmenidiană aducându-i unele completări :Fiinţa
nu este numai mărginită aşa cum credea Parmenide ci şi
nemărginită ;mişcarea presupune vidul în care existenţa să se poată
produce, ori a a admite vidul înseamnă a accepta existenţa non-existentului
etc.

Empedocle din Agrigent(aprox. 490-435 î. Hr.) pune la baza mişcării

elementelor fundamentale(pământul, apa, focul şi aerul) conceptele de iubire
(filiva) şi ura (nei¤koj). Nu trebuie să vorbim de naştere şi de moarte ci de
unire şi despărţire pentru că prima uneşte, iar a doua desparte particulele
lucrurilor. Cele două forţe cosmice, iubirea şi ura sunt într-o permanentă
luptă, acest lucru ducând la o eternă biruinţă dar şi o eternă apunere.În
lucrarea sa de bătrâneţe “Purificaţii”, Empedocle este puternic influenţat de
ideile orfico-pitagoreice. Prin concepţia sa zoogonică şi respectiv
antropogonică a anticipat, în mod uimitor, teoriile darwniste.

Anaxagora din Klazomene(aprox. 500-428 î. Hr.) este primul filosof

presocratic care face diferenţa între materie şi spirit. După acest filosof,
numărul elementelor nu este reductibil la 4. Există dimpotrivă o infinitate de
elemente responsabile de diferenţele dintre lucruri. Aceşti corpusculi
materiali diferiţi unii de alţii prin formă, culoare şi gust, infiniţi cantitativ şi
neschimbători calitativ sunt numiţi de Anaxagora spevrmata, adică seminţe
ale lucrurilor. Orice fărâmă de materie cuprinde părţi din întreaga materie ;
“totul în toate” acesta era principiul ontologiei anaxagoriene. Prin analogie cu
spiritul omului, Anaxagora ajunge la concluzia că şi cosmosul are un astfel

9
de spirit. Acest spirit universal (nou¤j) este principiul coordonator şi mişcător
al lumii. Nous-ul însă este independent de existenţa materială, el nu este
făcut din homoiomeri[12] ca şi restul lucrurilor. Spiritul este simplu, infinit,
independent, neschimbabil şi neamestecat. Cu toate că uneori este tentat să
acorde şi unele atribute materiale Nous-ului (“el este cel mai pur şi mai fin
dintre toate lucrurile” fr. 6), Anaxagora a depăşit maniera de gândire
materialistă, pregătind prin aceasta calea idealismului platonician[13].

Atomiştii introduc în gândirea greacă modul de explicare mecanicist al

existenţei. Astfel Leucip (sec. V î. Hr.) consideră că întreaga realitate este
constituită din unirea şi separarea unor particule materiale, infinit de mici şi
indivizibile numite atomi (a]toma).În opoziţie cu concepţia eleată, Leucip
postulează nu numai existenţa materiei(plinului), ci şi existenţa golului.
Intuiţia lui Leucip din Milet a fost confirmată în modernitate de fizica atomică.

Democlit din Abdera (aprox. 460-360 î. Hr.) continuă ideile maestrului său
Leucip. Principiul ultim al lumii este materia. Atomii sunt cele mai mici
particule din lumea fizică. Aceştia au formă, ordine, poziţie, mărime diferită
şi sunt eterni.În căderea lor în spaţiul infinit, atomii se ciocnesc, declanşându-
se astfel o mişcare circulară în urma căreia atomii uşori sunt aruncaţi departe,
iar cei grei se adună în centru. Primii dau naştere bolţii cereşti, iar cei din
urmă formează pământul. O astfel de mişcare circulară produce un cosmos.
Numărul lumilor este nelimitat. Alături de atomi există şi goluri, altfel n-ar fi
posibilă mişcarea. Sufletul la rândul lui este alcătuit din atomi fini, de formă
sferică, ceea ce le facilitează viteza de mişcare. Prin inspiraţie atomii pătrund
în corp. Sufletul este de natură materială şi prin urmare dispare odată cu
trupul.

În a doua jumătate a sec. V î. Hr. ia amploare fenomenul sofistic. Sofistica

apare în spaţiul cultural grec pe fondul unui scepticism şi relativism indus de
speculaţiile filosofice pe tema cunoaşterii adevărului, dar şi ca urmare a
nevoii tinerilor de a deprinde arta de a vorbi în contextul dezvoltării
democraţiei ateniene. Deşi criticaţi aspru de către Platon şi Aristotel, ca
profesori de retorică, instruiţi în eristică[14], sofiştii posedau cunoştinţe din
toate domeniile spiritului, contribuind prin aceasta, în mod decisiv, la
dezvoltarea culturii greceşti.

Sub influenţa lui Heraclit din Efes, Protagoras din Abdera(aprox. 480-420 î.
Hr.) ajunge la un subiectivism radical. Existenţa lucrurilor depinde de
subiectul cunoscător. Nu există adevăr, decât judecăţi relative. Protagoras
merge până acolo încât pune la îndoială chiar şi adevărurile matematice.

Gorgias din Leontinoi (aprox. 484-377 î. Hr.) prin celebra sa trilemă : 1) Nu

există nimic ; 2). Dacă ar exista ceva, n-ar putea fi cunoscut ; 3). Dacă ar
putea fi cunoscut n-ar putea fi comunicat, practică un nihilism radical, însă

10
nu absolut atâta vreme cât încă mai are certitudinea că fie şi aceste principii
pot fi comunicate. Gorgias din Leontinoi rămâne în istoria filosofiei părintele
nihilismului european, însă acest tip de nihilism este mult mai temperat decât
nihilismul oriental practicat de pildă de un Nagarjuna.

Prodicos din Keos(a doua jumătate a sec. V î. Hr.) inventează sinonimia.În

parabola Heracles la răscruce sofistul pledează pentru o viaţă virtuoasă, însă
nu din raţiuni metafizice ci mânat de un soi de utilitarism moral.

Hippias din Elis(sec. V î. Hr.) renumit prin cunoştinţele sale enciclopedice

descoperă arta mnemotehnicii şi critică morala tradiţională care nesocoteşte
legea naturală. Legea pozitivă, nomosul artificial diferă de la o cetate la alta
dezbinându-i prin aceasta pe oameni care au un fond etic natural comun.

Critias (462-403 î. Hr.), vărul mamei lui Platon are o viziune pesimistă asupra
vieţii. Religia este invenţia unor oameni inteligenţi pentru a-i speria pe
criminali cu mânia zeilor atotputernici[15].

Platonismul survine ca o sinteză între cele două poziţii ireconciliabile care au

constituit probabil problema esenţială a filosofiei greceşti. Deci eleatismul
poate fi redus la afirmaţia că numai fiinţa este (şi nefiinţa nu), heraclitismul
poate fi concentrat în sentinţa „nimic nu este, ci totul devine”. Dacă pentru
Parmenide imobilitatea fiinţei, caracterul ei imutabil şi etern era o evidenţă,
pentru Heraclit devenirea primează fiind ridicată la rang de principiu
universal. Parmenide elimină contradicţia iar şi Heraclit o cultivă.

Punând identitatea dintre gândire şi fiinţă Parmenide spune că ontologicul

poate fi gândit, deci fiinţa nu este inaccescibilă gândirii. În faţa acestor două
poziţii ireconciliabile Platon propune o concepţie sintetică, separând sferele
de referinţă ale acestor concepţii.

Elealismul şi heracliteismul sunt contradictorii numai dacă se referă la acelaşi

domeniu ontologic, ori Platon acceptă atât programul eleat cât şi cel
heraclitic, separând domeniile. În felul acesta evită tensiunea dintre cele
două poziţii metafizice. Cu alte cuvinte cei doi vorbesc de lucruri diferite.

Ceea ce spunea Heraclit e valabil numai pentru simţuri, pentru lumea

devenirii, iar ceea ce spune Parmenide e valabil pentru teritoriul esenţelor
pure. Platonismul debutează astfel printr-o separaţie între inteligibil şi
sensibil. Inteligibilul este etern, nu devine, nu are spaţiu şi timp şi nici una din
calităţile sensibilului. Inteligibilul ar fi reprezentat de paradigme, de forme, de
arhetipuri care sunt universalele din lucruri.

11
Indivizii participă în schimb la aceste modele care au gradul cel mai înalt de
realitate. În raport cu aceste paradigme originare ale realului existenţele,
individualele care participă la idei sunt copii, simulacre ale inteligibilului.

Majoritatea filosofilor presocratici (sec. VII-V î. Hr.) erau din afara Atenei
respectiv din Grecia Mare (Ionia, Italia de Sud sau Sicilia). Lucrările lor care
în general purtau titlul convenţional „Peri… fuvesVw” (Despre natură), s-au
pierdut aproape în întregime. Concepţiile lor filosofice s-au reconstituit din
anumite fragmente citate de succesori sau din însemnările doxografice şi
biografice (Teofrast, Apolodor din Atena, Aristofan din Bizanţ, Satirus,
Diogene Laertios etc.).

Alte izvoare relevante pentru cunoaşterea filosofiei antesocratice se referă la

unii filosofi, istorici, scriitori şi Sfinţi Părinţi ai Bisericii care au scris în perioada
antică: Platon, Aristotel, Cicero, Plutarh, Sextus Empiricus, Porfirius,
Clement Alexandrinul, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Origen etc.

Începând cu Platon ideile filosofilor presocratici s-au bucurat de-a lungul

timpului de un interes aparte. Nietzsche a mers până acolo încât a afirmat că
doctrinele filosofilor presocratici constituie de fapt adevărata filosofie greacă,
momentul Socrate înregistrând, după autorul „Naşterii filosofiei în epoca
tragediei greceşti”, un iremediabil regres. Heidegger la rândul lui a fost
impresionat de reflecţia presocraticilor asupra raportului dintre Fiinţă şi
fiinţări. De altfel întreaga filosofie occidentală s-a dezvoltat în prelungirea
celor două poziţii presocratice opuse: Heraclit şi Parmenide. Nu regăsim
staticismul parmenidian în Etica lui Spinoza sau devenirea heraclitiană în
sistemul hegelian?

Importanţa filosofilor presocratici este dată nu numai de faptul că ei trasează

liniile unui program cognitiv în spaţiul cultural european. Ideile lor clare,
necontaminate de stafilococite lingvistice, după mai bine de două milenii şi
jumătate, continuă încă să ne fascineze şi să ne fertilizeze gândurile tocmai
pentru că ţin de rostirea originară.

Tema 4 Thales din Milet (~640-547 î.e.n.)

Este considerat primul filosof și unul din cei Șapte Înțelepți ai antichității. Avea o reputație de
priceput om politic, era interesat de navigație și avea temeinice cunoștințe de geometrie în practică,
măsurând piramidele și distanța dintre vase pe mare. Potrivit lui Herodot, Thales a prezis o eclipsă care
a avut loc în timpul unei lupte dintre Lydia și Media în 585 î.e.n.
Platon povestește că odată Thales preocupat de meditația asupra cerului și stelelor a căzut într-
un puț stârnind hohote de râs din partea unei slujnice care-i reproșează că încearcă să afle ce este în
ceruri dar nu e în stare să fie atent pe unde calcă. Aristotel amintește că fiind un priveput în meteorologie
a prezis din iarnă că va urma un anotimp bun pentru măsline, încât închriază ieftin presele din tot Miletul
și Chiosul, ca pe urma să le subînchirieze cu un preț mai bun. În acest fel Thales demonstrează că
filosofia poate avea și un aspect practic, dar nu acesta este țelul ei și-al filosofilor.
Thales este considerat cel care a adus geometria în Grecia, familiarizat fiind cu ea din călătoriile
sale din Egipt.

12
 Lui Thales îi sunt atribuite următoarele sentințe: „dintre toate câte există divinitatea este cea mai
veche, căci ea este nenăscută”; „cel mai mare este spațiul, căci el cuprinde totul”; „lucrul cel mai rapid
este gândul, căci el aleargă peste tot”.
Vechii greci au în ei propensiunea către căutarea imuabilului în schimbător. Thales și-a pus
întrebarea cu privire la originea tuturor lucrurilor, la principiul generator al lumii schimbătoare,
răspunzând: „apa este principiul (arché) tuturor lucrurilor”. Arché era în doctrina milesionilor substanța
primordială, punctul de pornire, cauza generatoare.
Moartea în opoziție presupune două transformări: corpul se răcește și se usucă.
Thales pune bazele tranziției spiritului în cercetarea adevărului, inițiând cunoașterea experimentală,
cunoaștere căreia noi azi îi datorăm totul. Astfel se naște în spațiul elen formidabila și inimitabila
disciplină a spiritului: filosofia.

THALES DIN MILET ȘI METAFIZICA APEI

Lector Univ. Dr. Vasile CHIRA

*
Abluțiunile, imersiunile, scufundările în apă au fost prezente la toate popoarele arhaice și în
toate religiile. Rig Veda aduce imne de laudă apelor, considerându-le pline de viață, de forță
și de puritate. În istoria religiilor există numeroși zei marini, sirene, nimfe, oceanide, dar și
ritualuri acvatice. Pe lângă dimensiunea ei purificatoare, apa are și un înțeles negativ: este
simbolul distrugerii, habitatul întunecos al puterilor satanice, locul monștrilor marini (vezi
leviathanul din cartea lui Iov).
Cele două dimensiuni ale stihei acvatice pot fi întâlnite și în Sfânta Scriptură: apa ca simbol al
purificării (botezul lui Ioan Botezătorul), dar și ca instrument al mâniei divine (Potopul lui Noe
sau episodul trecerii egiptenilor prin Marea Roșie). De altfel, mitul potopului (apocalipsa
acvatică) se regăsește în toate culturile orientale. Avem versiunimesopotamiene și indiene ale
potopului. De asemenea , Biblia, în Cartea Genezei, face referire la habitatul acvatic primordial:
„Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se
purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2).
La începuturile creștinismului se face frecvent apel la metafora acvatică și ihtiologică: unii
dintre apostoli erau pescari, Iisus Se botează în apele Iordanului, umblă pe mare, predică
lângă fântână, înmulțește peștii, Pilat se spală pe mâini, din coasta lui Iisus curge sânge și apă
(element care, alături de pâine și vin, va intra ulterior in compoziția Sfintei Euharistii).
Botezul are și o însemnătate transpersonală în sensul că omul se unește cu natura prin apă,
elementul cel mai propriu al existenței. În acel moment devenim nu numai păstori ai Ființei,
așa cum spunea Heidegger, ci și păstori ai Cosmosului. Există o cosmologie spirituală prin
care omul este intim legat de întreaga fire.
Botezul este actul de cetățenie spirituală a nou-născutului, pașaportul metafizic al ființei. După
ieșirea din apa botezului, omul (copilul) devine hristofor, i se imprimă chipul lui Dumnezeu, nu
în epidermă, ci în hematiile sufletului.
Sfințirea apei este un proces haric prin care se elimină din acest lichid energiile negative și se
încarcă pozitiv cu molecule pnevmatice, cu informație spirituală care o va menține proaspătă
și îi va conferi, în plus, puteri miraculoase. Cu alte cuvinte, se transformă din apă oligotropă în
apă politropă, în sensul că i se adaugă nutrienți spirituali.
Ca unic element din natură care cunoaște toate cele trei stări (lichidă, solidă și gazoasă), apa
cade din cer și se urcă în el, ne potolește setea și ne scaldă, hrănește peștii, duce corăbiile,
învârte roțile morilor sau generatoarele de energie electrică.
Apa este fons et origo (izvor și origine), În procent de 70%, corpul uman este constituit din
apă. Totul mustește în univers de la frunze la nori! Suntem cu toții ființe de apă, pești de uscat.
Ne începem viața în apă (lichidul amniotic), ne naștem spiritual în apa baptismală, ca apoi să
înotăm în această mare de aer care este lumea.
Pentru a salva metafizic o ființă umană, trebuie să o scufundăm în apă. Dacă apa are în
general proprietatea de a îneca, de a ucide, de a provoca teamă (acvafobie), în mod paradoxal,
în actul baptismal, învie spiritual, înființează.

13
Tema 5 Anaximandru
Anaximandros din Milet (610 î.Hr.- 546 î.Hr.) a fost un filozof grec, reprezentant al Școlii
ioniene. Asemenea dascălului și precursorului său Thales din Milet, Anaximandru posedă
vaste cunoștințe în domeniul matematicii, astronomiei, științelor naturii și geografiei.
Ca și alți reprezentanți al școlii ioniene, Anaximandru a fost preocupat de căutarea originii lucrurilor,
identificând în apeiron ( din a privativ, indicând absența și peras = limită, hotar) materia
primordială care stă la baza universului.
Potrivit concepției sale, apeiron-ul este etern, indestructibil, nedefinit, în continuă mișcare, din el și
în el apărând și dispărând toate elementele prin ciocnirea celor două stări –căldura și frigul. În
comparație cu Thales, care considera apa ca elementul primordial, apeironul lui Anaximandru
reprezintă o treaptă superioară de abstractizare, el fiind primul filosof ionian care încearcă să ofere,
dintr-o perspectivă raționalist-materialistă, o viziune închegată, unitară a originii universului.
Anaximandru credea în existența unui infinit număr de lumi și ceruri.
Teoria sa despre apariția vietăților și a omului, i-a determinat pe unii istorici să-l considere pe
Anaximandru ca unul dintre precursorii evoluționismului, deși ideea enunțată de Anaximadru însuși
este diferită. Astfel, el a afirmat că animalele au apărut din apă sau din mare dar omul "s-a născut
întru început din viețuitoare de altă specie", deoarece "progeniturile altor animale, curând după ce
s-au născut se hrănesc singure, în timp ce numai omul pretinde o îngrijire îndelungată" . Ideea lui
Anaximandru nu este prin urmare una de tip evoluționist, deoarece el spune că omul a
fost născut ca om de către alte animale. Ceea ce întâlnim aici este mai degrabă o idee de tip "omul-
lup".

Tema 6 Anaximene
Anaximene sau Anaximenes din Milet (greacă: Άναξιμένης, n. 585 î.Hr. - d. 525 î.Hr.) a fost
un filozofgrec presocratic din a doua parte a secolului VI î.Hr., probabil un mai tânăr contemporan
al lui Anaximandru, al cărui elev și prieten se consideră că a fost.
Anaximene era preocupat, asemenea celorlați filozofi ionieni, de căutarea elementului primordial,
etern și divin, identificat de el cu aerul (înlocuind prin acesta apeiron-ul abstract al dascălului său).
El considera că aerul, cu conținutul său variat, prezența sa universală, asociațiile sale, în credințele
populare, cu fenomenul vieții și al creșterii, este sursa a tot ce există. Totul e aer la diferite niveluri
de densitate și, sub influența căldurii, care produce dilatație, și a frigului, care produce contracția
volumelor, acesta dă nastere la diferitele forme ale existenței. Pe baza aerului ca element
primordial Anaximene a dat o explicare pentru circuitul apei. Aerul este deci principiul tuturor
lucrurilor, substrat unic și infinit al lor (dar nu indefinit), element primordial nelimitat ca mărime.
Rarefiat, devine foc; comprimat,devine apă, nor, pământ. Zeii înșiși s-au născut din aer iar sufletul
provine la rândul lui din aer. Aerul este divinitatea, perfecțiunea deci, ceea ce cuprinde în sine totul
și la care revine totul.
Anaximene reconfirmă ideea comună a milesienilor că nimic nu se naște din nimic. Filosofic,
aceasta înseamnă: principiul este veșnic și nimănui dator.
Anaximene a fost primul care a formulat teoria saltului calitativ în urma acumulărilor cantitative.
Concepând sufletul ca o boare de aer, Anaximene abordează astfel tema raportului dintre
conștiință și materie, dintre om și cosmos. Potrivit tradiției, el a fost primul om de știință care a
recunoscut că luna nu posedă o sursă de lumină, ci o reflectă doar pe cea a soarelui și a explicat
originea curcubeului.

Tema 7 Pitagora din Samos

Pitagora sau Pythagoras circa. 580 î.Hr. - d. circa. 495 î.Hr.)[2] a fost
un filosof și matematician grec, originar din insula Samos, întemeietorul pitagorismului, care punea
la baza întregii realități teoria numerelor și a armoniei. A fost și conducătorul partidului aristocratic
din Crotone (sudul Italiei). Scrierile sale nu s-au păstrat. Tradiția îi atribuie descoperirea teoremei

14
geometrice și a tablei de înmulțire, care îi poartă numele. Ideile și descoperirile lui nu pot fi
deosebite cu certitudine de cele ale discipolilor apropiați.

Teoria despre suflet

Sub înrâurire orfică, pitagoricienii profesau credința în natura distinctă a sufletului față de acea a
trupului. Pitagora credea că sufletul este pur și nevinovat, dar se află închis în trup ca într-
un mormânt.
Pitagoreicii au încercat explicații numerice inclusiv în concepția despre suflet. Sufletul este definit
ca acordul sau armonia dintre diferitelor sale facultăți, această armonie fiind la rândul ei exprimabilă
numeric.

Etica
În etică se consideră că există zece virtuți, în acord cu numărul perfect. Fiecărei virtuți i se asociază
cîte un număr.
Pitagorismul este un mod de viață, întemeiat pe principii riguroase cu privire la hrană,
îmbrăcăminte, conduita în intimitate și în viața publică, pe care grecii îl priveau cu un respect
profund.

Tema 8 Heraclit din Efes

Heraclit din Efes (n. cca. 535 î.Hr. - d. 475 î.Hr.), cunoscut ca „Obscurul” (Skoteinos), a fost
un filozof grec presocratic. El nu a fost de acord cu Thales, Anaximandru și Pitagora în legătură cu
substanța fundamentală și considera că elementul fundamental din care derivă toate celalalte
este focul, în locul apei, aerului sau pământului, cum considerau filozofii care l-au precedat.
„Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”.
De asemenea a devenit cunoscut pentru că a afirmat: „Nici un om nu poate să intre în apa aceluiași
râu de două ori, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel”. Această afirmație exemplifică
punctul culminant al credinței materialiste. Materia lucrurilor se transformă tot timpul și singurul
lucru constant este forma, care poate fi exprimată în limbajul atemporal al formulelor matematice.
Totul în univers și societate se supune unei ordini necesare, desemnate de Heraclit cu
numele logos.
Dupa Heraclit focul are mai multe functiuni :

El este substanta primordiala din care deriva substantele actuale ale diferitelor lucruri . Heraclit nu
admite un inceput al lumii si nici un sfarsit al acesteia.
Focul mai este "esenta" actuala, comuna tuturor lucrurilor. Pentru Heraclit, dincolo de aspectele
senzoriale ale lucrurilor mai exista ceva invizibil (Fragm. 54), ceva care face ca lucrurile sa fie ceea ce
sint si care fundamenteaza unitatea tuturor lucrurilor. Este un foc general, dar cu "aromele" lui
individuale (Fragm. 67), unitatea in multiplicitate, generalul si individualul, cum am zice noi astazi. Caci
zice genialul efesan : "intelept lucru este sa recunoastem ca totul este Unul". Focul este principiul activ
al miscarii universale ; un principiu ce poseda in mod intrinsec o anumita forta, iar aceasta "delimiteaza,
diriguieste, pune in evidenta si indica schimbarile" (Frag". 100). Prin aceasta afirmatie Heraclit se pare
ca ar vrea sa accentueze faptul ca natura, lumea, universul au o ritmicitate, ce se intimpla dupa o
masura, pe care o dicteaza focul, fiindca "fulgerul le cirmuieste pe toate" (Fragm. 64).

Interesanta este conceptia pe care o reprezinta Heraclit despre suflet, deoarece el considera natura ca
fiind ceva insufletit, iar sufletul ca fiind ceva corporal. Dar despre aceasta mai departe. Heraclit
accentueaza contrarietatea lucrurilor si lupta acestor contrarii. Heraclit a vazut ca viata poarta pecetea
unei ratiuni ce stapineste totul. Aceasta ratiune este "Logosul", care "exista dintotdeauna... Toate se
petrec pe potriva acestui Logos" (Fragm. 1), chiar daca multi n-au nici o idee despre acest lucru. Dar
daca intelegem Logosul, atunci stim sa explicam fiecare lucru dupa natura lui.

15
Tema 9 SCOALA ELEATA XENOFAN DIN COLOFON
Școala eleată sau a fost o școală filosofică presocratică din secolul V î.Hr. Cele mai multe surse
îl citează ca întemeiator al școlii pe Parmenide dar sunt și altele care îl citează pe Xenofan din
Colofon. Denumirea școlii provine de la colonia Eleeadin sudul Italiei, aproape de golful Neapole.
Pentru eleați nu există nimic altceva decît Existența unică, indivizibilă, nenăscută și nepieritoare,
omogenă, nemișcată și neexpusă dezvoltării și transformării.
Filosofii din Eleea au fost influențați de pitagorism, ei fiind numiți uneori chiar „bărbați pitagoreici”.
Teza lui Xenofan, totul este unu este de proveniență pitagoreică. Însă totul lui Xenofan era
considerat în același timp gîndire și rațiune.
Xenofan din Colofon (în greacă Ξενοφάνης ὁ Κολοφώνιος Xenophanes o Kolophonios) (n. 570
î.Hr., d. 480 î.Hr.) a fost un filosof, poet și rapsod grec.
S-a născut în orașul ionian Colofon, pe care l-a părăsit după cucerirea persană, în jurul vârstei de
25 de ani. Poemele care au rămas de la el dezvăluie câte ceva despre concepția și poziția sa
politică și socială.
Xenofan s-a remarcat, mai cu seama, în critica antropomorfismului religios, adică a faptului că
oamenii înfățișează zeii după felul în care sunt ei:
„Dacă boii și caii și leii ar avea mâini sau dacă – cu mâinile – ar ști să deseneze și să plăsmuiască
precum oamenii, caii și-ar desena chipuri de zei asemenea cailor, boii asemenea boilor, și le-ar face
trupuri așa cum fiecare dintre ei își are trupul.”
Deasemenea, Xenofan a observat cel dintâi în cultura occidentală condiționarea socio-culturală a
reprezentărilor religioase:
„Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri, tracii – că au ochii albaștri și părul roș…”
Rostul acestei teze este că fiecare popor își înfățișează zeii după propriile sale trăsături. De aici
rezulta fie că zeii nu există, teză pe care Xenofan nu a sprijinit-o, fie că ei sunt altfel decât îi
înfățișează oamenii, teză care a fost argumentata de el.
Xenofan a fost cunoscut de lumea veche mai ales ca scriitor practicând o critică sarcastică și
denunțătoare. Tot Diogenes Laertios, l-a considerat pe Xenofan profesorul lui Parmenides, Heraclit
din Efes l-a disprețuit pentru ca a redus filosofia la erudiție, iar Aristotel i-a numit concepția
(simplista).
Unele fragmente metodologice din Xenofan au câștigat admirația unor succesori ca Sir Karl
Popper.

Tema 10 Parmenide din Elea

Parmenide din Elea (cca. 540 i.Hr.)

Se crede ca Parmenide ar fi fost elevul lui Xenophon. In istoria filozofiei antice grecesti
Parmenide se afla intre Heraclit si Empedocle. Pe cel dintii, Parmenide il combate vehement
1) Ontologia parmenidiana. In centrul filozofiei lui Parmenide se afla ontologia, asadar conceptia acestuia despre
existenta (despre ov = fiinta). Parmenide este influentat in conceptia sa ontologica despre existenta de Xenophon
si - in sens negativ - de Heraclit, pe care il combate, declarind, impotriva acestuia, ca un proces in devenire nu
poate exista, din pricina ca acesta nu poate fi gindit. Existenta este, non-existenta nu este : Nu exista devenire.
Multiplicitatea si schimbarea este o parere si neant.

Parmenide era convins ca lumea nu poate fi asa cum ne-o prezinta sensibilitatea. Apoi, zice Parmenide, lumea
senzoriala se afla intr-o continua schimbare, insa ratiunea, care singura ne poate mijloci cunostinte general-
valabile, ca in matematica, are pretentia sa sesizeze temeiul ultim al lumii ca ceva neschimbator. Din imposibilitatea
de a cunoaste esenta lumii cu ajutorul simturilor, Parmenide trage concluzia necesara ca aceasta nu poate fi
cunoscuta decit cu gindirea pura. Fiinteaza o "Existenta", trebuie sa fiinteze, caci nu poate fi gindit cazul ca aceasta
sa nu fiinteze, sa nu poata fi prezenta. Gindirea si existenta corespund "caci nu fara existenta, in care sa fie
exprimata gindirea, vei gasi tu gindi-i ea.
Pentru Parmenide existenta este de natura materiala, caci eleatul zice : "Totul este plin de existenta. De aceea tine
totul laolalta. Caci existent se loveste de existent". Platon, care a cunoscut opera parmenidiana, este de aceeasi

16
parere. Este si natural acest lucru, fiindca filozofii din aceasta epoca nu s-au putut ridica la forma relationala
abstracta dintre subiect si obiect, ci pentru Parmenide exista reprezentari care redau ceea ce este real. La acest
ginditor corporalul este identic cu spiritualul, inca nu era descoperit conceptul metafizic pur, suprasenzorial. De
aceea conceptul asa de abstract "existent" are caracteristici corporale.
Esenta adevarata a lucrurilor, ce ramine neschimbata si eterna, nu se descopera decit ratiunii. Criteriul adevarat al
cunoasterii il reprezinta numai "Logosul". Gindirea rationala duce la cunoasterea adevarului, impresiile senzoriale
la parere. Din cele de mai sus trebuie sa spunem ca Parmenide este important: 1) el a introdus in intelegerea
existentei conceptul gindirii rationale, contribuind astfel la o conceptie mai inalta despre realitate ; 2) el a recunoscut
in Logos o instanta superioara in teoria cunoasterii. 2) Psihologia. Parmenide afirma ca tot ceea ce exista, dupa
esenta este acelasi lucru: simburele simplu ce este departe de orice miscare si neschimbator (Fragm. 8, 29) si
neimpartit al tuturor lucrurilor. Si Parmenide distinge, cum era parerea comuna despre lume, doua elemente: lumina
si intunericul, caldul si recele, focul si pamintul. Ajunge el la concluzia ca elementul cald (caldul) este temeiul vietii
si al rationalului, iar elementul rece (recele), mijlocitorul perceptiilor senzoriale

3) Conceptia despre lume. In prima parte a operei sale, Parmenide trateaza despre adevar, iar in a doua, despre
pareri sau, mai corect, despre parerile ratacite ale oamenilor. Aceste pareri-iluzii se intemeiaza pe eroarea ca lumea
ar fi intr-o continua schimbare si devenire, asadar se intemeiaza pe non-existenta.

Tema 11 Zenon
Zenon din Eleea nu trebuie confundat cu Zenon din Kition.
Zenon din Eleea (cca. 490 î.Hr. – cca. 430 î.Hr.) a fost un filozof grec presocratic, din sudul Italiei, și membru
al școlii filozofice a eleaților, întemeiată de Parmenides. Numit de Aristotel fondatorul dialecticii, el este cel mai
bine cunoscut datorită paradoxurilor (aporiilor) sale. Se cunosc 40 de aporii ale sale.

Metoda lui Zenon

Se pare că argumentele lui Zenon sunt primele exemple ale metodei de demonstrație denumită Reductio ad
absurdum (reducerea la absurd), cunoscută și ca "demonstrația prin contradicție". Argumentele lui Zenon sunt:

 spațiul
 unitatea
 iluzia mișcării
Argumentele aduse de Zenon împotriva realității mișcării sunt citate de Aristotel în Fizica:
a) Argumentul săgeții
Săgeata care zboară este în repaos. Fiindcă fiecare lucru este în repaos când ocupă un spațiu egal cu el însuși, și
dacă ceea ce zboară ocupă întotdeauna, în orice moment, un spațiu egal cu el însuși, atunci nu se poate mișca.
b) Ahile și broasca țestoasă
Ahile nu va întrece niciodată broasca țestoasă. El trebuie să ajungă mai întâi în locul de unde broasca țestoasă a
plecat. În acest timp, broasca țestoasă va căpăta un avans. Ahile va trebui s-o ajungă din urmă dar în acest timp
broasca țestoasă va profita și va face un nou mic drum. El se va apropia tot timpul de ea dar fără s-o ajungă
vreodată.
În 1889, Henri Bergson în Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței a explicat paradoxurile prin confuzia dintre
mișcare și spațiul parcurs; intervalul dintre două puncte este divizibil la infinit, dar actul mișcării nu.

Tema 12 Melisos din Samos

Melissos din Samos (c. 480 î.Hr.)a fost filosof presocratic grec.
A fost de asemenea, om de stat și un amiral samian care a profitat de erorile tactice ale lui Pericle pentru a obține
o victorie importantă în fața flotei ateniene. Acțiunile sale au fost descrise de Aristotel iar bătălia a fost menționată
de Tucidide că ar fi avut loc în anul 441 î.Hr..
Simplicius (în Physika) spune că Melissos ar fi scris o carte Despre natură sau despre ființă din care s-au păstrat
10 fragmente. A fost contemporan cu Empedocle, Anaxagora, Herodot. Scrierile lui conțin aluzii polemice la toți
acești gânditori. Deși samian, filosofic este plasat printre eleați, datorită faptului că a acceptat și a apărat principalele
teze parmenidiene, așa cum ele sunt definite de Platon, în dialogurile sale (unitatea, eternitatea și imobilitatea
realității, negarea simțurilor). A adus câteva argumente noi în favoarea descrierii parmediene a realității.

17
Parmenide și Melissos
Diferența dintre Parmenide și Melissos apare în exprimarea unei proprietăți fundamentale a realității: eternitatea ei.
Parmenide spune: Ea nu a fost și nu va fi, de vreme ce este acum., iar Melissos scrie: Ea este și a fost întotdeauna
și va fi întotdeauna.
Parmenide pune un puternic accent pe caracterul finit al realității și că nimic, nici măcar spațiul gol, nu există în
afara a ceea ce este. Melissos spune că ceea ce este nu are granițe ci este de fapt apeiron, infinit. El a ridicat
următoarea problemă: dacă realitatea este atât una cât și finită, ce sunt limitele sale? Cu ce se mărginește? Nu cu
vidul, pentru că acesta ese non-existent, nici cu altceva, fiindcă atunci ar trebui să existe mai mult decât o singură
realitate.
Realitatea nu are corporalitate
După Simplicius, Melissos face următoarele afirmații:
(1) Realitatea este infinită ca mărime.
(2) Nu există goluri în ea, ci este plină.
(3) Nu are corp.
Realitatea unitară (Unul) este cu necesitate necorporal întrucât tot ce este corporal nu poate să nu
aibă părți. Teza lui Melissos că "dacă ar exista pluralitate, fiecare din cele mai multe ar trebui să fie
întocmai cum spun eu că este Unul" are drept scop respingerea pluralității. Această teză a devenit
mai târziu principiul dintâi al atomismului lui Leucip și Democrit.

Tema 13 Naturalismul ionian Empedole din Agrigent

Empedocle (c. 490 î.Hr. – c. 430 î.Hr.) a fost filosof grec presocratic.
Reprezentant al unei familii de frunte din Acragas (o colonie grecească din Sicilia, azi Agrigento), Empedocle
participă la răsturnarea regimului oligarhic din cetatea natală și, refuzând apoi să sprijine inaugurarea unui nou
regim autoritar, preferă să cutreiere întreaga Sicilie ca retor și medic.
Din creația lui s-au păstrat fragmentar două poeme filosofice: Peri physeos (Despre natură)
și Katharmoi (Purificări). Primul este consacrat evoluției materiei, de la formele ei elementare, la alcătuirea
universului și la apariția ființelor vii. Al doilea, influențat de gândirea pitagoreică, are ca temă sufletul uman.
Asemenea filosofilor naturaliști ionieni sau a lui Parmenide, Empedocle consideră că universul reprezintă doar
formele pe care le ia physis (substanța primordială) în transformările ei.
Empedocle identifică 4 elemente ca substanțe primordiale imuabile, eterne, necreate și indestructibile:

 focul
 apa
 pământul
 aerul
care nu pot trece unul într-altul, ci se pot doar combina și separa mecanic. Din acest proces continuu de unire și
dispersare, rezultat al acțiunii a două forțe universale ("puteri dominante" sau "principii"), iubirea (philotes) și ura
(neikos), reprezentări alegorice ale forțelor centripetă și centrifugă, iau naștere toate obiectele și viețuitoarele
universului. Acțiunea acestor două forțe este determinată de un principiu superior, numit de
Empedocle ananke (necesitate), concepută ca o esență a existenței. La Empedocle, materia și energia nu pot
subzista separat.

Tema 14 Anaxagora din Klazomenai

Anaxagora (greacă: Αναξαγόρας, "stăpânul adunării") (c. 500 î.Hr.– 428 î.Hr.) sau Anaxagoras a
fost filozof grec presocratic. A fost membru a ceea ce astăzi numim Școala Ioniană de filozofie.
Originar din Ionia, Anaxagora s-a stabilit în 460 î.Hr. la Atena. Aici a studiat filozofia, remarcându-se prin
cunoștințele sale enciclopedice (matematică, astronomie, științele naturii) și profunzimea spiritului, ceea ce îi va
asigura un loc de frunte în societatea epocii.
Anaxagora a fost contemporan cu Zenon.
Gândirea sa materialistă este speculată de adversarii politici ai lui Pericle, care-l acuză pe Anaxagora de impietate
(asebeia) față de zei, obligându-l în 434 î.Hr./433 î.Hr. să se exileze la Lampsakos, unde a decedat.
Anaxagora credea în divizibilitatea infinită a materiei și indestructibilitatea acesteia și a negat existența vidului. A
fost preocupat de originea lucrurilor și de geneza Universului. Potrivit concepției sale, Universul este alcătuit din
mici particule, eterne, antrenate într-o mișcare haotică (Aristotel le-a numit homoiomeriai). În viziunea sa, aceste
elemente primordiale se aflau la început în neorânduială. Impulsul mișcării, principiul motor care a ordonat toate

18
aceste particule printr-un proces centrifug, în urma căruia a luat naștere universul, a fost denumit de
Anaxagora nous (rațiune, spirit).
Anaxagora a încercat să explice rațional fenomenele astronomice din natură. El a negat existența zeilor,
considera soarele ca o masă de metal incandescent, aștrii sunt asemenea pământului. A reușit să explice
apariția meteoriților și formarea eclipselor de Soare, arătând că nu au nimic divin și că provin din cauze naturale.

Tema 15 Atomismul : Leucip

Atomismul sau „Atomismus” este o teorie cosmologică, după care universul este compus din atomi (greacă atom
- indivizibil) atomii se credea sunt indivizibili și nu se pot transforma niciodată. O teorie mai veche din secolul VI
î.Hr. din timpul lui Empedocle și Aristotel, considera materia ca elementul de origine a universului și care este
formată din pământ, foc, aer și apă.
În epoca modernă, prin operele lui Lomonosov, Avogadro, Butlerov și Mendeleev se precizează tot mai clar
conceptul de moleculăformată din unul sau mai mulți atomi, se stabilesc formulele chimice și structurale ale
diferitelor substanțe, obținându-se o teorie structurală a materiei.
Descoperirea radiației catodice și a radiației anodice, precum și a radioactivității, confirmă faptul că atomul are la
rândul său o structură complexă.
Descoperirea particulelor elementare și mecanica cuantică demonstrează caracterul divizibil al atomului și
posibilitatea cunoașterii microcosmosului.
Leucip din Milet sau Leukippos (greacă Λευκιππος, secolul V î.Hr.) a fost filosof grec.
Elev al lui Zenon de Eleea, Leucip fondează după 450 î.Hr. la Abdera propria sa școală filosofică (Democrit i-a fost
discipol). Consecvent materialist, Leucip este fondatorul teoriei atomiste.
Din tratatul Despre spirit a supraviețuit o frază celebră:
Nimic nu se naște din întâmplare, ci toate lucrurile dintr-un motiv și din necesitate. Mai exact
Nimic nu se întâmplă în afara rațiunii, orice are un scop și el derivă dintr-o necesitate.

Tema 16 Democrit din Abdera

Democritos (greacă: Δημόκριτος) (c. 460 - c.370 î.Hr.), a fost filosof grec presocratic.
Democrit este un important filozof grec, descendent al unei bogate familii din Abdera, Tracia. Democrit a călătorit
mult (Grecia, Egipt, Persia), a revenit apoi în cetatea natală unde a devenit celebru prin vastitatea și
enciclopedismul cunoștințelor sale.

Opera
Democrit a preluat teoria atomistă a dascălului său, Leucip, dezvoltând-o într-un adevărat sistem filosofic, conform
căruia la baza lumii se află atomii, care coincid cu realul - plinul (to on), și vidul, neantul - golul (to menon). Atomii
sunt particule solide, indivizibile, imperceptibile, necreate și eterne, în continuă mișcare; din combinarea lor, iau
naștere toate lucrurile care alcătuiesc universul (atât corpurile materiale cât și sufletul uman).
Spre deosebire de alți filosofi care credeau într-o lume unică, având pământul în centru, Democrit formulează teza
lumilor infinite. Democrit a fost primul care a afirmat că forța motrice a istoriei omenirii este nevoia (chreia),
necesitățile oamenilor. Democrit a emis ideea dezvoltării ascendente a societății omenești. Poziția lui Democrit era
anti-teza mitului despre epoca de aur și decăderea permanentă a umanității.

Nimic nu se întâmplă din întâmplare, ci totul dintr-un temei și aceasta cu necesitate

Temeiul despre care vorbește Democrit nu este altceva decât legea mecanica-matematica ce dirijează atomii în
mișcarea lor cu o necesitate inexorabila. Aristotel îi obiectează lui Democrit ca, prin sublinierea acestui principiu,
acesta a vrut sa deducă totul, neglijând total orice italeologie numai din necesitatea naturii. Baoon de Verudiam
dimpotriva îl lăuda tocmai pentru că a dedus lumea și lucrurile din necesitatea naturii. Într-adevăr, Democrit era
conștient că postularea necesității naturale constituie una din condițiile esențiale ale posibilității cunoașterii naturii.

Nu există altceva decât atomi și spațiul gol, totul altceva este părere

Sufletul în concepția lui Democrit

Sufletul este constituit din atomi fini, netezi, rotunzi, asemenea cu aceia ai focului. Acești atomi sunt cei mai rapizi
și prin mișcarea lor, ce întrepătrunde întreg corpul, se produc toate fenomenele vieții. Deci, pentru Democrit, sufletul
este o materie speciala ; o materie ce este răspândită în întreg universul, în care se produc fenomenele calorice și
ale vieții. Interesant este ca Democrit cunoaște deosebirea dintre corp și suflet și el operează cu aceasta deosebire
- după cum vom vedea - în etica sa. Sufletul este totuși esențialul în om, în timp ce corpul este numai un înveliș al

19
sufletului. "Frumusețea corpului are ceva animalic, dacă acesta este lipsit de spirit" și "fericirea și nefericirea se află
în sufletul tău", zice Democrit. Dar sa nu anticipam asupra concepției democritiene despre suflet.
Așadar, pentru Democrit, sufletul este, ca și la Diogene din Apollonia, constituit dintr-o materie speciala. Aristotel
persiflează aceasta concepție și felul în care Abderitul înțelege că corpul mișcă sufletul, și el face acest lucru
slujindu-se de o asemănare. Dedalos a trebuit să facă un tablou mișcător al Afroditei. Actorul Filipos istorisește că
acestuia i-a reușit să facă acest lucru, prin aceea ca Dedalos probabil că a turnat în tablou argint viu. Tot astfel,
zice Aristotel, a procedat și Democrit: omul este determinat în interiorul său prin mascarea atomilor. Asemănarea
întrebuințată de Aristotel nu lovește întru totul concepția lui Democrit, dar ea poate sluji totuși ca sa fie lămurite
doua principii importante în științele naturii. Aristotel îi obiectează lui Democrit, pentru a dovedi ca sufletul determină
și mișcă pe om prin alegere și gândire. Apoi ca întreaga noastră înțelegere este fundamentată pe specialul din
apariții și pe legea generala în lumea fenomenelor. Consecința ultimă este orânduirea acțiunilor raționale în aceasta
serie de zale. Democrit a tras această consecința pe care Aristotel n-a înțeles-o.
Concepția lui Democrit despre suflet și spirit nu s-a născut dintr-o năzuință generală de a ajunge la un "principiu
mai adânc" pentru exemplificarea lumii, căci el a considerat, așadar, spiritul ca o materie alături de alte materii și
nu ca o forță ce formează lumea.

Tema 17 Sofistica
Un sofism[1] este un raționament corect în aparență dar fals în realitate.
Termenul sofism provine din grecescul sophistēs. Odinioară sophistēs și sophós erau sinonime și însemnau
înțelept, expert, "priceput în toate". În timpul lui Socrate termenul a început să fie folosit în legătură cu acei profesori
care ofereau tinerilor, contra plată, învățătura și expuneri publice de elocință.
O eroare formală bine definită, o eroare logică sau o eroare deductivă, se numește de obicei un argument nevalid.
O eroare informală este un argument care ar putea să nu fie convingătoare din punct de vedere rațional.

Un insemnat caracter luminist au si asa-zisele "colectii hipocratice", al caror autor este contemporan cu Pericle.
Deci titlul de glorie il are in aceasta privinta Hipocrate. Acesta din urma cauta sa inlature orice superstitie din
medicina si sa fundamenteze o etiologie rationala a bolilor. Hipocrate intrebuinteaza experimentul in cercetarea
bolilor. Datorita influentelor externe prin comert si prin legaturile maritime se dezvolta si in Grecia anticao conceptie
relativista despre morala si drept. Culmea acestei miscari luministe o reprezinta - in a doua jumatate a secolului V
i.Hr. - sofistica. Izvoarele din care noi cunoastem sofistica sint dialogurile platonice, mai ales acelea de la
inceputurile activitatii lui Platon, in care acest mare filozof-poet descrie sofistica, desi nu tocmai obiectiv; apoi
scrierile lui Aristofan (mai ales "Norii"), ale lui Xenofon si Isocrate. Date importante mai gasim si la Aristotel, in
biografiile despre sofisti ale lui Filostrat, cit si la Dionisie din Halikarnas. Dar cel mai important izvor il avem in
lucrarea lui Diels.

Scopul pe care il urmareau sofistii era pedagogic , ei voiau sa educe tineretul, sa-l invete virtutea,ceea ce inseamna
sa-l faca cit mai versat in gindire, vorbire si activitate, pentru ca sa aiba un succes cit mai mare in viata. Pregatirea
pentru viata publica este scopul ultim pe care cautau sa-l realizeze sofistii. De aceea problema cultivarii tineretului
devine - gratie sofistilor - o problema centrala in viata culturala a Greciei antice. Sofistii sint constienti ca ei sint
intemeietorii unei educatii stiintifice.
Forma in care sofistii isi expuneau cunostintele lor era foarte diferita. Ei isi faceau activitatea lor fie prin conferinte,
in fata unui numeros auditoriu, in gimnazii, cu ocazia olimpiadelor, fie intr-un cerc mai restrins prin dispute, sau prin
cursuri.

Tema 18 Protagoras din Abdera

Protagoras din Abdera (greacă: Πρωταγόρας, n. 486 î.e.n., Abdera, Grecia – d. 411 î.e.n., Marea Ionică), a fost
un filosof grec, considerat a fi cel mai timpuriu și mai important dintre sofiști.
Originar din Abdera, Tracia, Protagoras și-a petrecut viața în lungi călătorii, întrerupte de popasuri în Atena, unde
s-a împrietenit cu Pericle. La fondarea orașului Thurioi (444 î.Hr.), lui Protagoras i s-a comandat redactarea
proiectului constituției noii cetăți. Din cauza scrierii Despre zei(arsă în public la Atena), o lucrare considerată de unii
ca fiind atee, a fost acuzat în 411 î.Hr. și obligat să părăsească orașul. A murit, potrivit tradiției, într-un naufragiu în
drum spre Sicilia.

20
Din bogata sa operă - scrieri de retorică, etică, drept, filosofie și gramatică - nu s-au păstrat decât 20 de rânduri.
De la Diogenes Laertios se pot afla câteva din titlurile lucrărilor lui Protagoras: Arta controversei, Despre luptă,
Despre științe, Despre stat, Despre starea primordială a lucrurilor, Despre lucrurile din Hades, Despre faptele
greșite ale oamenilor, Precepte, Discuții contradictorii. Influența gândirii sale s-a făcut simțită asupra
lui Democrit, Euripide și a filosofilor sceptici.
Platon îl face eroul unui dialog, combătându-i tezele (v. Dialogul Protagoras); Plutarh și Profir îi mai citeau
în secolele 2-3 scrierile.
Protagoras a fost cunoscut ca profesor de retorică și dezbatere, care erau importante în viața socială a Greciei
antice. Este autorul celebrului aforism: Omul este măsura tuturor lucrurilor, și a celor care există precum există, și
a celor care nu există, precum nu există. [1]

Tema 19 Gorgias din Leontinoi

Gorgias din Leontinoi (cca. 483-380 i.Hr.)

Gorgias este al doilea sofist mare. Acesta este vestit pentru tezele pe care el le reprezinta in opera sa "Despre non-
existenta". Aceste teze ramase de la el si care trec drept paradoxale sint : 1) Nu exista nimic ; 2) Chiar daca ar
exista noi tot n-am putea cunoaste acest ceva si 3) Chiar daca am putea cunoaste acest ceva, totusi aceasta
cunoastere n-am putea s-o impartasim si altora. De aici, fiindca totul este parere si aparenta, se poate trage
concluzia ca, pentru Gorgias, trebuie sa cauti sa ai aparentele totdeauna de partea ta. Un asemenea nihilism il
duce pe Gorgias la negarea filozofiei si a stiintei si sa nu puna pret decit pe retorica, asadar pe puterea cuvintului
stilizat rafinat ce influenteaza asupra ascultatorilor, dupa cum ne dovedesc fragmentele ramase de la acest sofist.
Din aceste fragmente se poate trage concluzia ca pentru acesta dialectica se transforma intr-o arta formala, al carei
continut este indiferent. Gindirea se transforma la Gorgias intr-un joc cu cuvintele si cu conceptele schematice.
Gorgias era incredintat ca cuvintul are o mare putere asupra oamenilor, daca acesta este cu maiestrie intrebuintat.
De aceea el avea certitudinea ca, prin cuvint, se poate trezi in sufletul omului orice convingere. Dealtfel, tot asa
gindesc despre puterea cuvintului si sofistii Antifon si Tarasymachos. Cel dintii pretindea ca el poseda o asa-zisa
arta a "alifiei", cu ajutorul careia el ar putea elibera sufletul de orice durere.

Asa se face ca, la Gorgias si la ceilalti sofisti, alaturi de dialectica se cultiva si arta de a vorbi frumos si sunator,
cum ne dovedesc fragmentele lui Gorgias "Epitapios" si cele doua lucrari "Palamedes" si "Helena". Gorgias
pretuieste mult forma in dauna continutului. Afirmatia aceasta se fundamenteaza pe faptul ca el a compus pentru
acelasi lucru doua cuvintari : una de lauda si alta de ocara. In tot cazul se relateaza ca acest sofist a ajuns la o
virtuozitate nespus de mare in arta sofisticii, asadar, de a argumenta si pro si impotriva aceluiasi lucru, ceea ce a
avut urmarea ca el era foarte cautat si ca a reusit sa cistige onorarii asa de mari, ca el a fost in stare de a putea sa
daruiasca zeului de la Delphi o statuie a sa in marime naturala, ce era imbracata in aur.

Aceasta retorica goala de orice sens insemna pentru viata spirituala a poporului grec o mare primejdie. Caci daca
sofistica ar fi reusit sa determine educatia tineretului atenian si ar fi cistigat clasa culta a poporului grec, atunci s-ar
fi terminat cu cultura atit de stralucitoare a acestui popor. Ca aceasta nu s-a putut intimpla este marele merit al
lui Socrate si Platon, care au combatut pe sofisti fara de nici o rezerva.

Tema 20 Prodicos
Prodicos din Cheos (greaca veche: Πρόδικος / Prodikos; cca. 465 î.Hr. - cca. 395 î.Hr.) a fost un filosof pre-
socratic (sofist) din Grecia antică.
Sosit la Atena ca sol al cetății natale, Prodicos dobândește rapid în metropola spirituală a lumii elene o mare faimă
ca dascăl. Contemporan și prieten al lui Socrate, printre discipolii săi se
numără Euripide, Teramene, Isocrate, Antistene; influențe ale gândirii lui se fac simțite chiar
la Xenofon. Platon apreciază scrierea sa Simonimica (o încercare de delimitare a cuvintelor cu același sens),
Prodicos fiind considerat unul dintre fondatorii lingvisticii și studiilor de gramatică. Peri physeos anthropou (Despre
natura omului) și Horai (Anotimpurile), scrieri cu caracer filosofic și etic, s-au pierdut.

Un alt sofist vestit este Prodicos din Chios, cunoscut pentru studiile pe care le-a facut in legatura cu sensul
cuvintelor (sinonimica) si din aceasta cauza el a fost deseori ironizat de catre Platon pentru pedanteria lui. Prodicos
a fost insa un iscusit retor si autorul cunoscutei parabole "Heracle la rascruce", ce are un accentuat caracter moral-
pedagogic. Heracle are de ales intre o viata virtuoasa si alta plina de placeri ale simturilor, el se hotaraste, in ciuda
amagirilor celei din urma, pentru cea dintii, la sfirsitul careia se afla fericirea.

Tema 21 Hippias din Elis

Hippias din Elis (sec. V i.Hr.)

21
Hippias este contemporanul mai tanar al lui Prodicos si este vestit din pricina cunostintelor sale enciclopedice, caci
acest sofist poseda cunostinte din cele mai diverse domenii ale stiintei: din geometrie, astronomie, teoria muzicii si
din ritmica, din istorie si estetica. Ca istoric el si-a creat un renume prin intocmirea listelor invingatorilor in jocurile
olimpice, pe care el le-a intocmit cu multa grija si cu care el a facut un imens serviciu istoriografiei vechi grecesti.
Hippias era un vorbitor de mare talent si impresiona auditoriul mai ales prin memoria lui fenomenala. Acest sofist
face, pentru prima data in etica, distinctia intre ceea ce sta in natura omului si ceea ce este conventie pur ome-
neasca. Din acest punct de vedere Hippias critica morala traditionala a timpului sau, care transformase simple
conventiuni sociale in norme eterne si nu tinea seama de natura omului. Din pricina cunostintelor sale enciclopedice
Hippias este numit de Jaeger "omul universal desavirsit".

Tema 22 Critias
Critias (Kritias) (c. 460-403 î. Hr.) a fost un om politic și scriitor atenian.

Biografie
Critias aparține uneia din vechile familii aristocratice ale Atenei (era înrudit cu Solon și Platon) și a avut ca dascăli
pe Socrate, Gorgias și Protagoras. Orator de talent, violent și lipsit de scrupule, se afirmă în viața politică drept un
dușman înverșunat al democrației și ca un convins filospartan. Stilul său oratoric, simplu și clar, era apreciat, printre
alții, de Cicero. Autor de poeme elegiace - Politeiai (Formele de guvernare) și tragedii de reală valoare artistică (s-
au păstrat fragmente din Sisif și Pirithoos), Critias este unul din principalele personaje ale dialogurilor lui Platon.

Omul politic
În timpul scurtei răsturnări oligarhice din anii 411-410 Critias evită să se angajeze politic, apoi pledează pentru
rechemarea lui Alcibiadela Atena, fiind exilat în 406, după căderea în dizgrație a acestuia. După capitularea Atenei
în Războiul peloponesiac, este unul din principalii autori ai instituirii Regimului oligarhic al celor 30 de tirani,
impunându-se în scurt timp ca element extremist dominant și organizaor al unei sângeroase terori (printre cele
1500 de victime se numără și oligarhul moderat Teramene). Cade la Pireu (Munichia) în lupta împotriva
democraților conduși de Trasibul.

Tema 23 Socrate
Socrate (greacă: Σωκράτης Sōkrátēs; n. cca. 470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.) a fost un filosof din Grecia antică.
Socrate s-a născut la Atena în dema Alopex, în 470 î.Hr., adică la sfârșitul războaielor medice. Mama sa,
Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit educația de care aveau
parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să învețe muzică, gimnastică și gramatică, adica studiul limbii bazat
pe comentarii de texte.
De la Socrate ne-a rămas principiul:"Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic". Socrate a fost atât de dur
în formularea acestui principiu, fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoaștere alfa si omega, fără
să recunoască atunci când nu știau ceva.
Caracterul
Curajul lui Socrate merge mână în mână cu o răbdare, o simplitate și o stăpânire de sine capabile să înfrunte orice
încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda
vreodată în beție, așa cum li se întâmplă acestora, ispravă ce-l umplea de admirație pe Alcibiade. Mânia, ieșirile
violente, dușmănia îi sunt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirându-se de
resemnarea sa, Socrate se justifica: "Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?"
Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atât din cauza sărăciei, cât și a simplității sale; niciodată n-a
fost văzut afișând o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își afectează zdrențele, de aceea i-a și spus
Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: "Îți văd deșertăciunea prin mantie". Lui Socrate nimic nu-i este
mai străin decât aroganța, iar atunci când vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației
și lăcomiei cumpărătorilor, se mulțumește să spună: "Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!".
Contribuția spirituală și „Demonul lui Socrate
Există precizarea făcută de Aristotel, în Metafizica sa, că Socrate a introdus în gândirea filosofică „raționamentele
inductive" și „definițiile generale". Prin „raționamentele inductive" Stagiritul exprimă faptul că maestrul pornea de la
realitățile vieții, de la faptele concrete și particulare pe care i le oferea experiența de zi cu zi în contactul său
permanent cu oamenii. În ce privește „definițiile generale" ele sunt în accepțiunea dată de Aristotel totuna cu
noțiunile-cheie vehiculate mereu de Socrate și transmise ca atare de Platon și de Xenofon: cumpătarea, curajul,
înțelepciunea ș.a. Este adevărat, după cum subliniază un mare elenist român, Șt. Bezdechi, că Socrate era „un
semănător de îndoială"', că știuse să înfrunte, singur, mânia mulțimilor dezlănțuite, că asculta de „demonul său",
acea „voce lăuntrică" care îl sfătuia ce să facă și de ce să se ferească, dar toate acestea erau puse numai și numai
în slujba adevărului, a binelui individual și social, menite să conducă pe atenieni pe calea virtuții.

22
Condamnarea înțeleptului și moartea lui, bând cucuta (399 î.e.n.) a umplut de mâhnire pe toți concetățenii care l-
au cunoscut. La Atena, în semn de doliu național, teatrele și palestrele s-au închis, măsuri cu totul excepționale
pentru acele timpuri. Dar nici acuzatorii lui n-au avut o soartă mai bună - Meletos a fost condamnat la moar-
te, Lycon și Anytos au cunoscut rigorile exilului. Dispariția lui Socrate de pe scena lumii grecești a reprezentat unul
din momentele tulburătoare din istoria Eladei și a Umanității. Este meritul nepieritor al lui Platon și Xenofon de a ne
fi transmis date despre ultimele momente din viața bărbatului „cel mai liber, cel mai drept și mai înțelept" — așa
cum l-a proclamat oracolul lui Apollo de la Delfi, căzut pradă particularismului mentalității unei părți din populația
Atenei, agitată de unii demagogi pe cât de mărginiți, pe atât de malefici.
În primul rând, acest cetățean unic, cu un respect adânc sădit față de legi, a știut ca puțini alții să distingă, în mod
tranșant, între ceea ce este aparentă, fenomen și strălucire trecătoare și între esență, ființarea nesupusă
vicisitudinilor și capriciilor de moment. Această delimitare pe care Socrate o recomandă în permanență era cu atât
mai utilă atenienilor, cu cât nicăieri n-a fost mai prețuit ca la ei spectacolul, exhibiția, în toate sensurile posibile „A
fi" și „a părea" — această polaritate reprezintă cheia de boltă „a cunoașterii de sine" — principiu atât de fecund în
gândirea socratică și cu ramificații nebănuite în istoria gândirii și culturii universale. Ca o dovada evidentă a
fecundității, supraviețuirii si răspîndirii acestui postulat socratic, inspirat lui de oracolul de la Delfi, vom da, din lipsa
de spațiu, un singur dar grăitor exemplu. Știți oare ce le reproșează Ovidiu în cartea a IlI-a a „Artei iubirii” femeilor
în bătălia lor de afirmare în fața bărbaților? Nesocotirea acestui principiu socratic, textual reprodus de poetul latin
și tomitan „Nu vă cunoașteți pe voi înșivă"
O altă problemă, specifică înțeleptului atenian, dezbătută de Platon și de Xenofon, dar cu unele accente particulare
de acesta din urmă este cea a „demonului" socratic (daimonion) despre care s-a scris o întreagă literatură. Să
amintim și la noi frecventa utilizare a termenului și a noțiunii în poezia lui Mihai Eminescu (Înger și demon ș.a.), de
către Lucian Blaga („Daimonion"), Pompiliu Constantinescu(„Eros și daimonion") ș. a. În literatura universală
conceptul are o tradiție îndelungată din antichitate, Evul mediu, Renaștere, la romantiici, Goethe, Lermontov etc.
Nu greșesc comentatorii mai noi când încearcă să echivaleze cu „datele ultime ale conștiinței" acea voce divină,
lăuntrică (innere Stimme, spune Schiller), pe care o auzea Socrate.
În multe locuri din textele traduse apare acest„enigmatic" daimonion, care o dată îl împiedică, o dată îl îmboldește
pe înțelept să facă ceva și despre care s-a făcut remarca că spre deosebire de textele din „Apologia lui Socrate”
de Platon, unde faimoasa voce lăuntrică, divină „reprezintă mai mult un avertisment personal, la Xenofon ea capătă
un sens mai extins, autorizându-l pe Socrate să-și sfătuiască și amicii „ce și cum să săvârșească ceva”. Daimonion,
acest "numen divinum"', are o tradiție bogată, într-un anumit sens, și în epoca presocratică îl întâlnim la Homer cu
înțelesul de „sărman" („săracul de tine") dar și de „nerod" — cum s-a perpetuat și la noi în gura poporului. W.K.C
Guthrie ni-l prezintă la Empedocle ca „promotor al atracției și al respingerii", apoi la Hesiod, unde „oamenii buni ai
vârstei de aur (daimones) au devenit pe pământ „paznici" ai muritorilor, apărători ai dreptății împotriva răului".
Termenul apare și la Plutarhunde E.R. Dodds îl raportează chiar la „teoria modernă a telepatiei vibratorii" și îi
atribuie o „supernormal precognition".

 Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către divinitate: să deștepte
conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedește mai
convingător decât cel al adevărului. Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat,
contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o
contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse. Mesajul lui
Socrate[modificare | modificare sursă]
Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se auton. Esențială pentru om este capacitatea
sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea
propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe două căi:

 mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;

directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune posibilă
datorată intervenției daimonului.
Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu Socrate, omul devine
în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate (Platon, Alcibiade,
138e).

Tema 24 Scolile postsocratice:

- Scoala cinica
- Scoala megarica

23
 - Scoala cirenaica
 Scoala Cinica

 Intemeietorul scolii cinice este Antistene din Atena, care a dezvoltat cel mai credincios filozofia lui
Socrate.
 Antistene a fost, inainte de a fi un elev al lui Socrate, aderentul sofistului Gorgias, si a fost puternic
influentat de acesta si aceasta nu atit in ceea ce priveste etica, cit mai ales in teoria cunoasterii.

 Am vazut ca Gorgias nu putea sa-si sustina paradoxiile lui decit cu ajutorul unui senzualism si nominalism
sever. Punctul acesta de vedere l-a influentat pe Antistene. El nega, de acord cu sofistii, obiectivitatea
naturii si a existentei, ceea ce a facut ca sa accepte si el afirmatia sofista ca"omul este masura tuturor
lucrurilor...". De aceea si cinicii, ca si sofistii, au minimalizat stiintele naturii. Desigur Antistene nu neaga
complet, cum vor face alti cinici, valoarea stiintei. Dovada este faptul ca Diogene Laertius ne indica si
lucrari in care Antistene trateaza probleme de fizica. Totusi de la el ne-a ramas un fragment in care zice
ca"un om cultivat poate fi numai cu greu suportat".

 El sustinea ca, daca vrem ca sa nu gresim, nu putem formula decit judecati ca urmatoarele : masa este
masa, omul este om etc. Antistene neaga deci ca ar fi posibile definitii reale si nu admite decit definitiile
nominale. Ca Antistene a fost un elev al lui Socrate, observam abia atunci cind cautam sa expunem etica
acestuia. Pentru sofisti cel mai inalt bun, dupa care poate nazui omul, este placerea. Antistene considera
aceasta parere a fi o nebunie.

 in mare cinste la cinici este ratiunea sanatoasa a omului. Antistene a dezvoltat mai departe ideea socratica
ca omul este o fiinta care de la natura este determinata sa nazuiasca spre dreptate si bine. Din aceasta
pricina istoricii filozofiei l-au asemanat pe Antistene cu Rousseau, desi cinicii nu inteleg prin natura o idee,
ci un obiect. Altii il aseamana, din pricina ca Antistene dispretuieste cultura, cu Tolstoi. La prima vedere s-
ar parea ca o asemenea apropiere este indrazneata si fara nici o legatura. Dar Tolstoi era incalzit de
aceeasi credinta optimista in bunatatea naturii omenesti ca si Antistene. Desigur ca intre filozoful cinic si
marele scriitor rus este si o mare deosebire : ea se afla in domeniul religios. Tolstoi este un scriitor crestin.

 Cinicii pretuiesc - dupa cum am amintit - ratiunea sanatoasa a omului. Kant subliniaza si el acest lucru.
Dar cinicii nu ajung la conceptul de virtute prin consideratii rationale, cum facea Socrate, ci ei afirmau ca
virtutea este ceva ce se intelege de la sine. Desigur trebuie sa intelegem ca in jurul lui Antistene nu s-au
adunat tineri, care apartineau clasei inalte si avute, ci aceia care erau exclusi de la gustarea rafinata a
frumusetii si a vietii din Atena acelui timp. Asa se si explica faptul ca pentru Antistene cel mai inalt bun pe
care trebuie sa-l realizeze omul, nu era"kalokagatheia", ci oboseala si munca manuala.

 Școala megarică
 Școala Megarică a fost o școală filosofică greacă întemeiată de Euclid din Megara lângă Atena și care a
fost activă de la sfârșitul secolul al V-lea î.Hr. până la începutul secolul al III î.Hr.
 Nu s-au păstrat scrieri ale megaricilor și ceea ce știm despre doctrina lor se bazează pe lucrări ale
contemporanilor lor. Au fost influențati de Socrate și de eleați și au formulat critici la adresa lui Platon și a
lui Aristotel.
 A fost celebră ca școală de dialectică; din această cauză Școala megarică s-a mai numit și Școala eristică
(eristică = arta de a disputa). Această artă constă din a reduce la absurd concluziile
adversarului. Diogenes Laertios spune că megaricii nu atacau premisele ci concluzia susținută de
adversar. Argumentarea consta din întrebări care conduceau la o contradicție.
 Concepția filosofică a megaricilor poate fi rezumată în felul următor: ideile au o existență reală; ele sunt
absolut izolate unele de altele, între ele nu există nici un raport. Neavând nici o legătură între ele, nici o
judecată nu e posibilă. Megaricii au căutat să dovedească prin argumente paradoxale imposibilitatea
gândirii însăși.
 Scoala Cirenaica

 Scoala cinica avea un caracter ascetic, fapt care a facut ca cinismul sa ramina o aparitie singulara in
spiritualitatea antica greaca. Intoarcerea de la bucuriile vietii, cum o propovaduiau cinicii, nu putea sa se
impuna in fata tendintei grecului anticde a gusta frumusetea si bucuriile existentei. Grecii antici au avut un
ochi si pentru tragicul si seriozitatea vietii, dovada tragediile in care sint analizate toate pra-
pastiile sufletului omenesc. Sofocle, Eschil si Euripide descopera aceste prapastii. Dar, zice pe buna
dreptate Kinkel, sufletul elinului antic era mult prea bogat, ca sa poata rezista multa vreme unei conceptii
ce dispretuia viata si bucuriile acesteia cum faceau cinicii. Asa se face ca in aceasta atmosfera a fost
necesar sa apara, ca o reactiune, scoala cirenaica sau hedonica.


24
  Intemeietorul scolii cirenaice este Aristip din Cirene (cca 435-360 i.Hr.), care a fost contemporan cu Platon,
cu care s-a intilnit la curtea lui Dionisie din Siracuza 302

 Care a fost conceptia filozofica a lui Aristip ? Acesta a fost influentat de Protagoras. Am aratat ca filozofia
acestui sofist s-ar putea reduce la ideea ca "Omul este masura tuturor lucrurilor, a acelora, care sint cum
sint, a acelora care nu sint, cum nu sint". Sensul acestei idei este acela ca cunoasterea se afla in perceptie.
Influentat de Protagora, Aristip sustine ca tot ceea ce poate fi cunoscut este numai perceptie subiectiva.
Din aceasta pricina Aristip este mereu amintit de Sextus Empiricus, fiindca in acest senzualism se afla
dealtfel si originea scepticismului. Cirenaicii admiteau ca ei pot avea senzatii de durere, de placere etc,
dar ei negau ca se poate sti ce sint aceste senzatii.

Tema 25 Platon
Platon (în greacă: Πλάτων; Plátōn; n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice și
fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei, în special a tradiției
Occidentale. Spre deosebire de ceilalți filosofi contemporani ai săi, întreaga operă a lui Platon se presupune că a
supraviețuit intactă pentru mai bine de 2500 de ani. [3]
Alături de profesorul său, Socrate, și de cel mai cunoscut student al său, Aristotel, Platon a pus bazele filosofiei
Occidentale și științei.[4] După spusele lui Alfred North Whithead: „caracterizarea în general cea mai sigură a tradiției
filosofice europene este că ea constă într-o serie de note de subsol la scrierile lui Platon.”[5] Dincolo de importantele
sale contribuții care au ajutat la închegarea filosofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este de
asemenea adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității
occidentale.[6]Friedrich Nietzsche, alături de alți gânditori, au caracterizat Creștinismul ca fiind ,,platonism pentru
mase”[7]. Influența lui Platon asupra gândirii creștine este adesea văzută ca fiind mediată de către Sfântul Augustin
de Hipona, acesta din urmă fiind unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi din istoria Creștinătății.
Platon a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care originează odată cu el. În special prin
dialogurile Republica și Legile, Platon pune bazele și filosofiei politice occidentale, producând unele dintre cele mai
timpurii tratate politice scrise din perspectivă filosofică.
La rândul său, Platon a fost profund influențat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit și Pitagora, cu
toate că puține dintre textele acestora s-au păstrat și majoritatea cunoștințelor care mai există aceștia provin din
dialogurile lui Platon.
Dialectica
Dialectica este metoda prin care se ajunge la cunoașterea ideii, obiectul cunoașterii adevărate (episteme);
procedeul prin care se ajunge din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă; în cunoașterea metafizică intervine
intelectul analitic (dianoia) și intelectul pur (nous). Mitul peșteriieste o imagine alegorică a lumii și a modului cum
poate fi cunoscută.
Teoria ideilor
Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăsește în Phaidon, Republica (cărțile VI —
VII), Banchetul și Phaidros.
Distincția existența sensibilă/existența inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul existenței sensibile este acela al
realității aparente, accesibilă cunoașterii prin simțuri, lumea Peșterii care fundamentează opinii (doxa); planul
existenței inteligibile este acela accesibil doar cunoașterii de tip rațional, lumea din afara Peșterii, lumea Formelor
Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realității esențiale.
Ideile se caracterizează prin:

 Desemnează o existență absolută (sunt simple)

 Sunt o existență substanțială (există în sine și prin sine)
 Reprezintă o existență eternă
 Desemnează o existență universală (ideea închide în sine toate calitățile particulare)
 Desemnează o existență imuabilă (neschimbătoare)
Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă („methexis”)
la Idei ca prototipuri („paradigma”) ale lucrurilor.
„Mitul Peșterii” (Republica, cartea a VII–a):

 simboluri:
 peștera — lumea sensibilă (a realității aparente);

25
  întunericul peșterii — ignoranța omului incult, limitat;
 lanțurile — prejudecățile, simțurile care ne limitează;
 focul — lumina cunoașterii;
 umbrele de pe peretele peșterii — imaginile corpurilor fizice, aparențele care generează opinii
întâmplătoare (păreri, rodul percepțiilor și al imaginației);
 corpurile purtate prin fața focului — aparențele adevărate, realitatea fizică, generează opiniile adevărate
(„orthe doxa”), suișul greu spre ieșirea din peșteră — drumul inițiatic spre cunoașterea esențială,
cunoașterea prin intelectul analitic;
 contemplarea lumii din afara peșterii — cunoașterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cunoașterea
adevărată prin intelect și rațiune)
 Soarele — Ideea Binelui (Perfecțiunea)
Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea inteligibilă printr-un proces de
conversiune a cărui forță o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purității primare);
cunoașterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului —
închisoarea este o reminescență a orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte
(eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață
virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoașterea imortalității sale. Teoria Ideilor a fost sever
criticată de către Aristotel, dar și de către Plato în dialogul Parmenide.
„Teoria formelor” se referă la încrederea lui Platon precum, că lumea materială care ne înconjoară nu este una
reală, ci numai o umbră a lumii reale. Platon vorbea despre forme când încerca să explice noțiunea de universalii.
Formele, după Platon, sunt prototipuri sau reprezentări abstracte a unor tipuri sau proprietăți (adică universalii) a
lucrurilor pe care le vedem în jurul nostru.

Tema 26 Aristotel
Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai
importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii
peripatetice. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare
din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei
politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica
formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai
mult de un mileniu în Europa.

Concepte[modificare | modificare sursă]

Filosofia = știință a cauzelor prime, o cercetare a ființei ca ființă
Substanță = Ființa în sine, imuabilă (identică cu sine). Acel tip de realitate a cărei existență nu este
dependentă de altceva (v. Categorii, 2). În acest sens, substanța poate fi universală, adică substanță
secundă (ca gen, specie, esență), respectiv particulară sau substanță primă (înțeleasă ca individual).
Materia = "Forma în potență" sau "potențialitate pură". Ființa în potență, în stare nedeterminată
(virtualitate).
Forma = ființa în act, determină materia (energie)
Primul Motor = cauza mișcării din lume; este mișcătorul nemișcat, Act pur, imaterial, gândire pură
(divinitatea supremă)
Omul = este un compus din materie și formă. Corpul nu este materie decât într-un sens metaforic
deoarece, ca substanță primă, și corpul trebuie înțeles tot ca un compus formă-materie. Astfel, tot ceea
ce este perceptibil ca și corp este act al corpului, adică formă în act. De asemenea, sufletul individual este
la rândul său un compus care are drept formă intelectul. În concluzie, omul este o substanță având ca
formă sufletul intelectiv.
= ființă morală, capabilă de acțiuni în vederea binelui
= ființă socială "zoon politikon" (viețuitoare socială), tinde în mod natural să trăiască în stat și folosește
statul drept mijloc pentru dobândirea autarhiei, adică a condiției necesare practicării virtuții dianoetice.
= caută frumosul, arta fiind o imitație a realității cu rol de Katharsis (purificare a sufletului prin disciplinarea
pasiunilor)
Statul = anterior familiei și individului, este un organism natural; ideal este statul având clase sociale
bine determinate
Statul = scopul său este fericirea, dobândită ca stare ce însoțește practicarea virtuților; statul condus de
omul cel mai virtuos este monarhia (poate degenera în tiranie). Alte forme de guvernământ sunt
aristocrația (poate degenera în oligarhie), republica (poate degenera în demagogie – guvernarea celor
inculți)
Științele = sunt:

26
  Teoretice (matematică, fizică, metafizică)
 Practice (etică, politică, economie)
 Poetice (arte tehnice, retorica, poetica)
Adevărul = corespondența conceptelor cu realitatea
Logica = introducere și pregătire a tuturor științelor, analiză a legilor gândirii (care sunt și legi ale realității)
Categoriile = modalitățile de exprimare a ființei: Substanța, Cantitatea, Calitatea, Relația, Locul, Timpul,
Poziția, Averea, Pasiunea, Acțiunea. Substanța semnifică faptul de a fi (ființa nedeterminată), în timp ce
restul de nouă categorii exprimă determinații ale substanței. Substnța este o realitate care nu are nevoie
de altceva ca să existe, în timp ce categoriie desemnează realități a căror existență depinde de substanță
("nu pot fi în afara unui substrat" - v. Categorii, cap. 2).
Silogismul = procedeul dialectic de gândire care ne duce necesar la adevăr.
Tema 27 Stoicismul
Stoicismul este o școală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition) în jurul anului 300 î.Hr., în
perioada elenistică a istoriei antice. Numele derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (gr.: portic
zugrăvit), decorat de pictorul Polygnotos cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor
cu Amazoanele și bătălia de la Marathon. Aici își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu discipolii săi.
Stoicismul s-a dezvoltat ca o reacție împotriva epicurismului, având originea în filosofia cinică fondată
de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Învățătura centrală a stoicismului este morala derivată din însăși legile
naturii. Acceptarea acestei evidențe compensează durerea și nefericirea, împacă binele cu răul, viața cu moartea.
O altă trăsătură constă în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.

Filosofia stoică[modificare | modificare sursă]

Stoa a fost cel mai influent curent în filosofie din timpul imperiului roman, înainte ca învățătura creștină să devină
religie de stat. În filosofia stoică, etica ocupă locul preponderent, în slujba căreia se află logica și fizica (cu sensul
general de știință a naturii).
Logica
În logică sunt cuprinse gramatica, retorica și dialectica, urmând în esență principiile logicei lui Aristotel, la care se
adaugă o teorie asupra originii cunoașterii și criteriilor adevărului. În concepția stoicilor, orice cunoaștere ajunge la
nivelul conștiinței (spiritului) prin mijlocirea simțurilor. Această teorie este în opoziție clară cu idealismul platonician,
după care spiritul este izvorul cunoașterii, simțurile constituind o sursă a iluziilor și erorilor. Stoicii neagă
realitatea metafizică a conceptelor, ele nu ar avea realitate în afara conștiinței. Întrucât cunoașterea înseamnă
preluarea sensorială a cunoștinței obiectelor, adevărul reprezintă corespondența impresiilor noastre asupra
lucrurilor. Criteriul adevărului nu poate consta în concepte, pentru că ele sunt creația impresiilor noastre, el constă
în senzația însăși, nu poate consta în gândire, ci în simțire. Obiectele reale creează în noi o trăire intensă,
convingerea asupra existenței lor reale, ceea ce le deosebește de visuri sau închipuiri.
Etica[modificare | modificare sursă]
Etica dezvoltată de Stoa derivă din principiile proprii ale fizicei: universul este guvernat de legi absolute care nu
admit excepții, iar esențialul naturii umane este rațiunea. Aceste principii se sumează în celebra maximă: „Trăiește
în acord cu natura!”. Din această formulă derivă noțiunea de virtute, cu cele patru aspecte
cardinale: înțelepciunea, curajul, dreptatea și temperanța, corespondând învățăturilor lui Socrate. În timp ce în
etica aristoteliană se recunoștea locul pasiunilor în natura umană, urmând ca acestea să fie reprimate prin rațiune,
stoicii cer anihilarea pasiunilor, mergând până la ascetism („askesis”), pentru că virtutea reprezintă unica fericire.
A fi virtuos, înseamnă a fi indiferent la durere și suferință („apatheia”) și, în același timp, doritor de cunoaștere. De
aici importanța acordată științei, fizicei, logicei, pentru că ele reprezintă bazele moralității, rădăcinile oricărei virtuți.
Omul înțelept este sinonim cu om bun. Nefericirea și răutățile lumii sunt rezultatele ignoranței. De aici recomandarea
practicii filosofiei, examinării permanente a propriilor judecăți și a comportamentului, pentru a putea constata dacă
ele diferă de rațiunea universală a naturii.

Influența stoicismului[modificare | modificare sursă]

Filosofia stoică a influențat și pe unii din „părinții bisericei” creștine ca Toma de Aquino și Sfântul Augustin. În
timpul Renașterii târzii, s-a dezvoltat un adevărat „Neostoicism”, al cărui reprezentant renumit a fost Justus Lipsius.
Influența acestui neostoicism se resimte în scrierile lui Michel de Montaigne, înainte de orientarea lui
spre scepticism, și în gândirea lui René Descartes. Și filosofia morală a lui Immanuel Kant este impregnată de Stoa.

Tema 28 Epicureismul
Epicureismul este doctrina morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a
individului.
Termenul epicureism este, etimologic, un substantiv format pornind de la numele lui Epicur. Sensul extins al
termenului face referire la o căutare exclusivă și excesivă a plăcerii. În sens strict, se referă la o doctrină a

27
lui Epicur și a discipolilor săi (spre exemplu, Lucrețiu), fondată pe baza idealului de înțelepciune potrivit căruia
fericirea, adică liniștea sufletului (ataraxia) este scopul moralei; această doctrină ne învață să nu ne fie teamă nici
de zei, nici de moarte (conform materialismului) și să căutăm plăcerile simple și naturale ale vieții
(conform hedonismului).

Descrierea filosofiei[modificare | modificare sursă]

Filosofia lui Epicur este constituită din trei părți: cea canonică, ce expune regulile adevărului; fizica (din grecescul
„physis”, «natură»), care propune o explicație filosofică a naturii; și morala, care tratează despre condițiile vieții
fericite. Ordinea acestor trei părți este importantă deoarece ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt
scopul filosofiei, care are ca fundament fizica: ea oferă, grație canonicii, cunoașterea naturii, care îi va permite
înțeleptului să fie fericit.
Canonica
Criteriile adevărului sunt senzațiile, căci ele ne pun în contact cu lucrurile exterioare. Corpurile emit particule fine
(«simulacre»), care întâlnesc simțurile noastre și permit astfel reprezentarea sensibilă. Aceasta nu este deci
«subiectivă» sau înșelătoare: prin «simulacre» ea ne pune în contact cu lucrurile. Senzațiile repetate lasă în noi
amprente care ne permit anticiparea percepției, prin intermediul căreia noi putem recunoaște obiectele.
Fizica
Urmând învățăturile lui Democrit (sec. V î.Cr.), Epicur propune o explicație atomistă a naturii: lumea este compusă
din elemente materiale minuscule și indivizibile, atomii. În starea inițială, aceștia se deplasează în vid și, prin
întâlnirea lor și prin diversele lor legături, formează lucrurile și ființele. Astfel, nimic nu se naște din nimic: tot ceea
ce există nu este decât o anumită combinație de atomi; de asemenea, moartea reprezintă descompunearea unui
corp în elementele sale «atomice».
Epicur este deci materialist: deoarece orice lucru este o combinație de atomi, orice lucru este de natură
materială. Sufletul însăși este o compoziție de atomi; iar ordinea lumii nu este rezultatul unui plan rațional sau al
exercitării unei inteligențe divine, ci al hazardului. Ea s-a format prin jocul mecanic și orb de combinații atomice.
Astfel, există o infinitate de lumi, iar cosmosul nu este veșnic.
În ceea ce îi privește pe zei (și ei materiali), ei există, dar, fericiți și independenți, tot așa cum vor să ajungă și
înțelepții, ei se dezinteresează de lume și de lucrurile omenești.
Morala
În epicurianism, numai ataraxia (în limba greacă «absența tulburării») ca și concepție despre natură poate fonda o
morală autentică, eliberându-ne de mitologiile populare, de spaime sau de superstițiile care se alimentează în
realitate din ignoranța noastră cu privire la natura lucrurilor.
Astfel, dacă zeii sunt indiferenți, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu este decât un compus material
din atomi, nu avem de ce să ne temem nici de călătoria lui în regatul morții sau în legătură cu diferitele reîncarnări,
credințe obișnuite pentru greci.
Nu avem de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material din care suntem alcătuiți,
corp și suflet și care nu este deci, decât privare de senzații. Moartea nu înseamnă nimic pentru noi, căci atunci
când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai suntem.
Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înțeleptului trebuie să se realizeze în această lume. Senzația, care
este criteriul cunoașterii, este, de asemenea, și ghidul care ne face să căutăm plăcerea și să fugim de durere.
Această fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre care, acelea ale inteligenței. Morala epicurianistă
este un hedonism care nu constituie o apologie a plăcerii și a lipsei de măsură ci o promovare a unei juste
reglementări a plăcerilor, viața înțeleptului fiind temperată, contemplativă și virtuoasă.

Tema 29 Scepticismul
Scepticismul (din grecescul skeptios, căutător) este într-un sens general, doctrina filosofică potrivit căreia nu se
poate obține o cunoaștere sigură despre cum sunt lucrurile în realitate. Denumirea de Scepticism este folosită și
pentru a desemna o școală din filosofia antică grecească. Scepticismul se opune dogmatismului.
Un sceptic global sau complet susține că oamenii nu au nici un fel de cunoaștere, că pretenția de a cunoaște ceva
este, fără excepție, incorectă. Un sceptic local sau parțial susține că oamenii nu au cunoaștere în anumite domenii.

Argumentele scepticismului global și critica lor

Cele mai importante argumente generatoare de scepticism sunt:

 Argumentul dovezii

28
Scepticii spun că orice judecată este indemonstrabilă, pentru că orice dovadă adusă în sprijinul enunțului ar avea
nevoie ea însăși de o dovadă care trebuie la rândul ei demonstrată și așa mai departe la infinit, intrând într-
un regressum ad infinitum (regres la infinit) - fiecare pas cerînd logic un alt pas.
Criticii acestui argument susțin că există judecăți evidente prin ele însele, care n-au nevoie să fie dovedite și care
folosesc la demonstrarea altor judecăți. La un moment dat putem respinge un element care până atunci fusese o
presupoziție considerată adevărată, dar acest lucru nu este un motiv pentru pierderea încrederii cognitive,
cunoașterea se poate îmbunătăți nu trebuie să ajungem la defetism.

 Argumentul echilibrului
Scepticii spun că orice argument s-ar folosi în sprijinul unui enunț, întotdeauna este posibil de găsit sau de construit
argumente pentru contrariul lui. Argumentele pro și contra se găsesc în echilibru iar o persoană rațională nu are
mai multe motive să creadă că enunțul este adevărat decât să creadă că opusul lui este adevărat.
Criticii acestui argument susțin că nu este adevărat că ambele seturi de argumente sunt la fel de bune, de
convingătoare, de valoroase. Cu toate că ar putea exista două fețe ale aceleiași situații, de cele mai multe ori, una
iese învingătoare din motive întemeiate, logice.

 Argumentul definiției
Ca răspuns la afirmația dogmaticilor că definițiile servesc pentru înțelegere și pentru învățătură, scepticii susțin că
un obiect nu poate fi definit decât dacă este cunoscut în prealabil, prin urmare, definiția lui nu adaugă nimic la
cunoașterea lui. În acest sens, Sextus Empiricus dă următorul exemplu:

Cineva, dorind să afle de la altcineva, dacă a întâlnit un om călare pe un cal și urmat — Sextus
de un câine, ar trebui să pună întrebarea astfel: «O, animal dotat cu rațiune și muritor Empiricus
capabil să-și însușească știința, ai întâlnit oare pe un animal dotat cu râs, cu unghiile
late, capabil să-și însușească știința politicii, așezat pe șalele unui animal muritor și
nechezător, târând după sine un animal patruped lătrător?»

Scepticii susțin că nu se poate defini totul, că trebuie să acceptăm și lucruri nedefinite și astfel, definiția nu este
necesară.

Paradoxul scepticismului
Atunci când scepticul global afirmă că oamenii nu știu nimic se naște paradoxul scepticismului: dacă într-adevăr
oamenii nu știu nimic, atunci scepticul nu poate ști că oamenii nu știu nimic.

Tema 30 Francis Bacon

Francis Bacon (n. 22 ianuarie 1561, Londra - d. 9 aprilie 1626, Londra) a fost un filosof, om de știință, jurist, orator,
autor englez. A trăit la curtea engleză în timpul domniei lui Elisabeta I a Angliei și apoi în timpul domniei lui Iacob I
al Angliei.
Nu trebuie confundat cu Francis Bacon (pictor) (1909 - 1992) sau cu filozoful Roger Bacon (1214 - 1294).
Trăind în epoca nașterii științei moderne, Bacon și-a asumat sarcina elaborării unei metode noi, adecvate, care în
opoziție cu scolastica sterilă, să favorizeze cercetarea științifică, cunoașterea și dominarea naturii de către om.
Condiția prealabilă a făuririi științei și metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunoștințelor existente și
inventarierea cât mai exactă a rezultatelor științei. Astfel obține o clasificare ân funcție de trei criterii (ce presupun
"diviziunea sufletului") - memoria, imaginația, rațiunea. Istoria naturală sau civilă este o știință a memoriei, poezia
narativă sau dramatică și parabolică este o știință a imaginației. Pentru științele rațiunii (domeniul filosofiei), există
o clasificare mai amănunțită și anume: filosofia primă (știința axiomelor), știința despre Dumnezeu (teologia), știința
despre natură (speculativă: fizica-cauze materiale și eficiente; metafizică-cauze formale și finale), știință despre om
(practică: mecanica; magia naturală-arta invențiilor), continuând cu domeniul logicii, morala. Al doilea pas constă
în eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și iluzii, denumite de el idoli (ai tribului, care
țin de natura umană și se pot clasifica în simțuri și intelect; ai peșterii, determinați de educația fiecărui om, are un
caracter individual; ai forului sau pieții publice, prin care sunt desemnate neconcordanțele limbajului cu viața reală,
cu societatea; ai teatrului, generați de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice bazate pe eleganță și
coerență). Ultima treaptă reprezintă elaborarea unei metode, iar aceasta va fi metoda inductiv-experimentală,
ântrucât filosoful consideră că prin deducție, premisele sunt neverificabile. Inducția este simplă, și pornește de la
fapte din experiența curentă, neanalizată sau curentă atunci când pornește de la fapte verificate, organizate.
Acesta a influențat gândirea asupra unei probleme de etică aplicată, eutanasia, sustinând că "medicii au obligația
să folosească știința lor, astfel incât cei muribunzi să iasă din viață cât mai ușor posibil si fără dureri". Bacon
folosește termenul de "eutanasie exterioară" când este vorba de activitățile medicului care privesc o moarte ușoara,

29
iar termenul de "eutanasie interioară", cand este vorba de pregătirea psihică a muribundului pentru înfruntarea
morții". Astfel, Bacon este considerat cel care a folosit pentru prima data cuvantul "eutanasie" cu sensul de
uciderea celui care este suferind.
Despre cunoaștere, Francis Bacon spune că ea se împarte în cunoașterea celor divine și filozofie. În filozofie,
cunoașterea merge spre Dumnezeu, spre natură sau este întoarsă asupra sinelui, și astfel rezultă trei cunoașteri
diferite: filozofia divină, filozofia naturală, filozofia umanului.
"Toata filozofia este marcată sau imprimată cu acest triplu tipar, al puterii lui Dumnezeu, al diferențelor naturale și
al folosului omenesc."[3]

AforismeȘtiința înseamnă putere.

 Oamenii nu pot stăpâni natura decât supunându-se legilor ei.

 A cunoaște cu adevărat înseamnă a cunoaște prin cauze
exprimă plastic spiritul epocii.

 Cititul il face pe om deplin;vorbirea il face prompt,iar scrisul il face exact.

 Puțină știință depărtează de Dumnezeu. Multă știință apropie de Dumnezeu.

Tema 31 Thomas Hobbes

Thomas Hobbes (n. 5 aprilie 1588; d. 4 decembrie 1679) a fost un filozof englez, cel mai cunoscut pentru tratatul
său Leviatanul (1651).
Hobbes a scris despre filozofie politică și alte subiecte, oferind o definiție a naturii umane ca o formă de cooperare
auto interesată. A fost contemporan cu Francis Baconși cu René Descartes și a scris un răspuns
la Meditațiile lui René Descartes.
Hobbes este unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al filosofiei lui Descartes.
Pentru a scăpa de Revoluția engleză, Hobbes s-a mutat la Paris în perioada 1640-1651, întorcându-se în Anglia
după căderea lui Cromwell.
Filosofia lui Hobbes este strict nominalistă și mecanicistă, excluzând teologia. Ea nu se preocupă decât de soarta
obiectelor, naturale și artificiale, create de om cu alte cuvinte, acelea care pot fi "calculate" rațional. Teoria sa cea
mai de succes a fost ceea despre starea naturală și contractul social (dreptul natural).
Prin opera sa principală, "Leviathan" (1651), Hobbes a devenit fondatorul filosofiei statale moderne. Dat fiind că
starea naturală a omului reprezintă "bellum omnium contra omnes" (războiul tuturor împotriva tuturor), oamenii
încheie un contract social prin care transferă drepturile individuale către stat. Legitimitatea statului constă și în
datoria sa de a garanta securitatea.
Hobbes pornește de la premiza că egoismul domină natura umană "homo homini lupus est" (omul pentru om este
lup). De aici rezultă necesitatea apariției statului ca o creație artificială. Filozofia politică a lui Hobbes se mai ocupă
și de raportul stat (suveran) - individ (cetățean), de notiunea și rolul dreptului natural în societate și de distincția
dintre drept (jus) și lege (lex).

Tema 32 John Locke

John Locke (29 august 1632 - 28 octombrie 1704) a fost un filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea,
preocupat mai ales de societate și epistemologie. Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire
aflate în centrul spiritualității epocii moderne. În câmpul cunoașterii, el este întemeietorul empirismului.

Credințe religioase[
Unii intelectuali au considerat credințele sale politice ca fiind derivate din cele religioase [9][10][11]. Locke avea o
credință calvinistă, dar în perioada scrierii lucrării Reflections (1695) acesta îmbrățișa nu doar idei socinianiste cu
privire la toleranță, ci și ideea negării preexistenței lui Hristos[12]. Totuși, Wainwright (1987) notează că în scrierile
postume Paraphrase (1707) interpretarea lui Locke a versetului Efeseni 1:10 este marcată diferit față de unii
socinianisti precum Biddle, și poate indica faptul că acesta a adoptat o poziție ariană spre sfârșitul vieții[13].
Lui Locke nu îi era clar la acea vreme conceptul de păcat originar, astfel că a fost acuzat de socinianism, arianism
și deism[14]. Dar nu a negat existența răului. Omul este capabil să provoace războaie nedrepte și să comită crime.
Criminalii trebuie pedepsiți, chiar cu însăși pedeapsa capitală[15]. Cu privire la Biblie, Locke era foarte conservator.
A continuat să fie inspirat de către Scripturi [16]. Miracolele erau dovezi ale naturii divine specifice pasajelor biblice.
Locke era convins că întregul manuscript era în corelație cu natura rațională (The Reasonableness of Christianity,
1695)[17]. Deși era un susținător al toleranței, acesta a persuadat autoritățile să nu tolereze ateismul, deoarece
credea că negarea existenței lui Dumnezeu ar distruge ordinea socială și ar conduce la haos [18]. Inclusiv toate

30
filozofiile ateiste și toate încercările de a deduce legea naturală sau morala din premise pur seculare, de exemplu
„ autonomia sau demnitatea omului”[19]. Din perspectiva lockeana, argumentul cosmologic era valid și demonstra
existența lui Dumnezeu. Orientările politice erau bazate pe un set particular de asumpții creștin protestante [20].
Conceptul său de om a fost întemeiat pe credința în geneză. Am fost „trimiși în lume sub poruncile lui Dumnezeu,
suntem proprietatea sa, creație a sa, și nu plăcerea altcuiva”[21]. Identic cu teoria legii naturale propusă de Hugo
Grotius și Samuel Pufendorf, Locke a echivalat legea naturală cu revelația biblică, ambele având în viziunea sa
origini divine și fără să existe o relație de contradicție între ele [22][23]. „Ca filosof, Locke a fost foarte interesat de
doctrina creștină, și în lucrarea Reasonablenessa insistat că majoritatea oamenilor nu ar putea înțelege detaliile
legii naturale fără învățăturile și exemplul lui Iisus”[24]. Acesta a derivat conceptele sale politice fundamentale din
texte biblice, în particular din Geneza 1 și 2, Decalog (Exodul 20), Regula de aur (Matei 7:12), învățăturile lui Iisus
(de exemplu: doctrina carității, Matei 19:19) și scrisorile apostolului Paul[25]. Decalogul (Cele zece porunci) pune
viața unui individ, reputația sa (exemplu: deminitatea și onoarea) și proprietatea sub protecția lui Dumnezeu.
Libertatea este un alt subiect important în Vechiul Testament. De exemplu, acțiunile divinității în cadrul eliberării
israeliților din sclavia egipteană în prologul Decalogului (Exodul 20:2). Mai mult, Locke a derivat însăși egalitatea
umană, inclusiv egalitatea sexelor (Adam și Eva) din Geneza 1:26-28, punctul originar al doctrinei teologice Imago
Dei[26]. Pentru Locke, una dintre consecințele principiului egalității a fost aceea că toți oamenii au fost creați egali și
liberi, iar guvernul avea nevoie de consimțământul celor guvernați [27]. Doar când Locke a derivat aspectele
fundamentale ale propriilor concepte de om și etică din textele biblice - viață, egalitate, proprietate privată etc. - a
examinat în calitate de filosof care repercusiuni au fost identice cu cele anterior menționate. Inspirați de
Locke, Declarația de Independență a întemeiat drepturile omului pe credința în geneza biblică: „Toți oamenii sunt
creați egali, (...) ei au anumite drepturi înnăscute inalienabile, (...) viața, libertatea și căutarea fericirii”. Doctrina lui
Locke privitoare la necesitatea guvernanților de a cere consimțământul celor guvernați face parte și ea
din Declarația de Independență.

Tema 33 David Humme

David Hume (n. 7 mai 1711 - d.25 august 1776) a fost un filozof, istoric și economistscoțian, un adept
al empirismului, unul dintre reprezentanții cei mai de seamă ai Iluminismului scoțian. A fost un critic neobosit al
dogmatismului metafizic și religios, devenind celebru pentru modul curajos în care a abordat, de pe poziții sceptice,
o serie de subiecte filozofice cum ar fi cauzalitatea, probabilitatea, identitatea personală sau originea virtuții.
Contemporan cu Immanuel Kant, a respins și a ridiculizat valoarea ideilor abstracte, a ideilor ce nu vin din realitate,
din experiență.
Ideile lui Hume au avut o mare influență asupra unor gânditori posteriori lui, ca de exemplu Albert Einstein care
spunea că a fost inspirat de Hume la formularea teoriei relativității.

Tema 34 George Berkeley

George Berkeley (12 martie 1685 – 14 ianuarie 1753) a fost un episcop irlandez cu
descendență engleză, filozof și teoretician în domeniul educației, continuator empirist-conexionist a
lui John Locke.
Este cunoscut mai ales pentru doctrina sa care stipula inexistența unei substanțe materiale și faptul că lucrurile,
bunăoară pietrele sau mesele, sunt colecții de "idei" sau senzații ce pot să existe doar în minte și doar atâta timp
cât sunt percepute. A scris un număr de opere dintre care cele mai cunoscute sunt Tratatul conținând principiile
cunoașterii umane (1710) și Trei dialoguri dintre Hylas și Filonous (1713). (Filonous, nume care în grecește
înseamnă "iubitorul minții", era chiar Berkeley). În 1734 a publicat volumul Analistul, o critică a fundamentelor
științei, care a devenit extrem de influentă în domeniul gândirii matematice, fiind unul dintre cei care au participat la
istoria calcului integral.

Tema 35 Descartes
René Descartes (31 martie 1596 – 11 februarie 1650), cunoscut de asemenea cu numele latin Cartesius, a fost
un filozof și matematician francez.
Descartes initiaza in filosofie "spiritul geometric"( opus "spiritului de finete" instituit, ca mod de gandire, de catre
Pascal), aflat in cautarea acelei mathesis universalis, adica a unei stiinte care ar avea capacitatea sa unifice si sa
solidarizeze toate stradaniile noastre de cunoastere intr-un singur tot. Ideea de stiinta universala apare in Reguli…si
ea are in vedere respectarea unei strategii de cunoastere care, in esenta, trebuie sa ia in cercetare numai lucruri
atat de simple incat sa putem dobandi o certitudine similara celei obtinute in aritmetica si geometrie. Nu este vorba
aici de o aplicare a matematicii la filosofie, ci de o aplicare a spiritului ei in filosofie. Matematica reprezinta idealul
de cunoastere pe care trebuie sa-l urmeze filosofia pentru a produce, la randul ei, cunostinte veritabile. Idealul
cunoasterii matematice il indeamna pe Descartes sa gaseasca pentru filosofie temeiuri tot atat de solide precum le
are geometria cu axiomele sale. Axiomele geometriei euclidiene sunt adevarate prin faptul ca sunt evidente prin
ele insele. Adevarul lor nu poate fi negat pentru ca noi nu putem gandi coerent un enunt contrar enuntului acestor
axiome. Prin urmare, axiomele geometriei ofera dovada, si istoria ilustreaza acest fapt, ca in cunoastere exista
certitudini.

31
 Prin urmare, gandirea este cea care produce astfel de operatii. Dar, in acelasi timp, suntem constransi logic sa
postulam si faptul ca gandirea exista pentru ca noi nu putem concepe si postula ceva daca nu asociem acestui
ceva si existenta. Asadar, cel care se indoieste gandeste, iar gandirea exista. Existenta gandirii este singura
certitudine pe care o avem, iar noi ca oameni ne confundam cu aceasta existenta.

Dar ce este existenta? Existenta este ceea ce subzista, ce ramane neschimbat si identic cu sine in ciuda tuturor
transformarilor, adica o substanta. Deci, gandirea este o substanta. Aceasta substanta il defineste pe om. Omul
este res cogitans (lucru care gandeste). Acest fapt, spune Descartes, poate fi experimentat in interioritatea fiecarui
individ, tot asa cum axiomele geometriei pot fi experimentate de fiecare om in parte. Concluzia ma indoiesc deci
cuget, cuget deci exist reprezinta axioma fundamentala pe baza careia putem intreprinde reconstructia filosofiei.
Drumul de intemeiere al filosofiei este similar cu cel al matematicii. Dupa postularea axiomelor urmeaza deducerea
teoremelor. Axioma fundamentala este existenta gandirii. Este singura noastra certitudine obtinuta printr-o intuitie
originara. Cuget deci exist, nu are nevoie, pentru a fi acceptat ca enunt cert, de nici un fel de intemeiere logica. El
constituie o evidenta pentru fiecare dintre noi. Riguros vorbind, acest enunt nici nu poate fi argumentat prin
procedeul firesc al rationarii din moment orice rationament este intemeiat pe el. Cuget deci exist, constituie, asadar,
pre-conditia tuturor actelor de gandire metodica. Valoarea lui este de principiu - intemeiaza toate operatiile logic ale
gandirii fara ca la randul sau sa fie intemeiat prin aceleasi proceduri logice. Temeiul principiului este dat de intuitia
originara a evidentei lui Eu gandesc. In afara de gandirea noastra, de Eu-l nostru, nu avem nici o alta certitudine.
Toate sunt deductii si desfasurari logice ulterioare extrase din gandirea vazuta ca temei. Prin urmare, lumea
exterioara gandirii, respectiv corpul nostru si lumea exterioara corpului nostru pot fi gandite ca simple iluzii. Nu
avem criterii, spune Descartes, pentru a deosebi starea de realitate de starea de vis, atunci cand vorbim de
realitatile exterioare gandirii. Aceste realitati pot fi simple mistificari. Putem postula chiar existenta unui geniu rau
care ne inseala. In acest univers nu avem certitudini pentru ca enunturile noastre afirmative pot fi negate cu usurinta.

Cum se explica faptul ca, totusi, despre lumea exterioara gandirii avem semne ca exista prin trairile noastre
interioare, prin vointa noastra? Pentru a avea certitudinea ca ele exista cu adevarat trebuie sa postulam existenta
lui Dumnezeu. Ideea veracitatii divine, exprimata de Sf. Petru in propozitia: Dumnezeu nu minte!, sta la baza
acceptarii faptului ca lumea pe care o vedem nu este iluzie. Postularea existentei lui Dumnezeu confera certitudine
existentei lumii exterioare gandirii.

Dar de unde stim ca Dumnezeu exista? Investigand, evident, singura certitudine pe care o avem, adica propria
noastra gandire. In clipa in care avem constiinta ca gandirea noastra exista, avem in acelasi timp si constiinta unei
existente infinite, pentru ca noi nu ne am putea percepe pe noi ca fiind o gandire finita (ego cogito) daca nu gandim
corelativ ideea de existenta infinita. Cum se explica faptul ca in gandirea mea finita se afla ideea unei existente
infinite? Este limpede, sustine Descartes, ca aceasta idee nu a fost gandita de gandirea noastra (finitul nu poate
sa produca infinitul). Ne ramane sansa de a postula faptul ca aceasta idee a fost pusa in gandirea noastra chiar de
Dumnezeu, atunci cand a facut lumea. Astfel, Descartes este creatorul inneismului in filosofia cunoasterii, conceptie
care este de acord ca mintea noastra poseda idei innascute. In paranteza fie spus, ideea ca existenta este un
termen rezervat in exclusivitate pentru a desemna fiinta umana, idee intalnita mai ales in gandirea existentialista a
secolului al XX-lea, isi are temei teoretic si in ideea cartesiana: cuget deci exist. Cu alte cuvinte, numai cel care
cugeta exista, altfel spus, faptul existentei este tot una cu faptul gandirii. Gandirea si existenta nu sunt inteligibile
decat impreuna.
2. Despre corp (trup) si suflet. Dualismul cartesian

Credinta crestina a preluat intelesurile antice ale sufletului fara a produce inovatii conceptuale semnificative in
ordinea filosofiei. Sufletul este de esenta divina citandu-se, de regula, cunoscutul episod din Facerea. Ideea ca
sufletul este nemuritor reprezinta un act de credinta, cum s-a mai aratat, fiind sustinut pe convingeri de natura
dogmatica.

Descartes, redeschide problema sufletului incercand sa armonizeze perspectiva crestina, a credintei in nemurirea
lui, cu paradigma antica, argumentativa, de intelegere a naturii sufletului. Sufletul este imaterial, este o substanta
ganditoare, este simplu si necompus si, prin urmare nemuritor. Sufletul este substanta cugetatoare, in timp ce trupul
(corpul) este substanta intinsa. Corpul este un compus si, prin urmare, ca orice lucru compus este muritor. Legile
care guverneaza functionarea corpului sunt total independente de ceea ce gandim noi, de legile care guverneaza
gandirea. Existenta principiilor logice ale gandirii, de pilda, nu au absolut nici o legatura cu legile privind starea de
sanatate sau de boala a trupului nostru. Trupul isi are legile sale interne de functionare ca si o masina care are
capacitatea de a functiona prin mecanisme de autoreglare. El poate fi vazut ca o masina autonoma care nu are
decat legaturi accidentale cu sufletul nostru. Corpul este un fel de "gazda", un container care adaposteste sufletul
dar fara sa-i afecteze in vreun fel esenta.

Se naste astfel dualismul corp-suflet care va constitui tema favorita (obsesiva) de reflectie a gandirii moderne, pana
la Nietzsche (1844-1900)

32
Tema 36 Pascal
Blaise Pascal (n. 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franța – d. 19 august 1662, Paris) a fost
un matematician, fizician și filosof francez având contribuții în numeroase domenii ale științei, precum construcția
unor calculatoare mecanice, considerații asupra teoriei probabilităților, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor
de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în 1654, Pascal abandonează matematica și științele exacte și
își dedică viața filozofiei și teologiei.
În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de măsură a presiunii, precum și unui limbaj
de programare.
S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în regiunea Auvergne din Franța. Blaise Pascal
a fost al treilea copil al lui Étienne Pascal și singurul său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani,
micul Blaise fiind foarte afectat de această pierdere. În 1632, Étienne și cei patru copii ai săi au părăsit Clermont
pentru a se stabili la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai neortodoxe asupra educației, a stabilit că Blaise
nu va învăța nimic despre matematică până la vârsta de 15 ani. Impulsionat de această interdicție, la vârsta de 12
ani, Blaise a început să învețe geometrie de unul singur, descoperind că „suma unghiurilor unui triunghi este egală
cu 2 unghiuri drepte“. Când a aflat tatăl său, s-a îmbunat și i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“
lui Euclid.
La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoțească pe tatăl său la întrunirile lui Mersenne de la Paris, la
care participau Roberval, Auzout, Mydorge, Desargues, ultimul devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la
vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând
hexagonul mistic al lui Pascal.
În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul pentru a locui la Rouen unde Étienne a fost numit colector de
taxe pentru Normadia de Sus și unde Blaise publică în februarie 1640 Essay on Conic Sections (Eseu despre
secțiunile conice). După ce a lucrat 3 ani, între 1642 și 1645, Pascal a inventat primul calculator
mecanic, Pascalinepentru a-l ajuta pe tatăl său în munca sa de colector de taxe.
În 1646 tatăl său s-a rănit la picior și a trebuit să se recupereze acasă, în grija a 2 frați mai tineri dintr-o mișcare
religioasă, care au avut o influență asupra tânărului Pascal care a devenit profund religios. Tot din această perioadă
datează și primele încercări de studii asupra presiunii atmosferice, iar in 1647 demonstrează că vidul există, după
ce la 25 septembrie el și Descartes s-au contrazis asupra acestui adevăr. În 1648 Pascal a observat că presiunea
atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei.
În septembrie 1651, Étienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată uneia din surori dă un adânc înțeles creștin
morții în general și morții tatălui său în particular, idei care formează baza pentru lucrării sale filozofice
ulterioare, Les pensées.
Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul
lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenței cu Fermat din vara anului 1654 a pus bazele
teoriei probabilității. În această perioadă are și probleme de sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie 1654.
Pe 23 noiembrie 1654, în urma unei experiențe religioase își dedică viața Creștinătății.
După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la cca. 30 de km sud-vest
de Paris și publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656. Între 1656 și 1658 scrie Les pensées,
cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.
Moare la 39 de ani pe 19 august 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac și este înmormântat St.
Étienne-du-Mont în Paris.
Din corespondențele cu Fermat se va naște apoi teoria probabilităților, în urma unor întrebări adresate de cavalerul
de Mére privind jocul de zaruri.

Contribuții în filozofie și teologie

Pascal s-a ocupat și de filozofie, considerând că progresul științific este scopul existenței omenirii. Oscilând
între raționalism și scepticism, el a ales spre finalul vieții credința, fiind influențat încă de mic de credința
în Dumnezeu. De la vârsta de 14 ani, Blaise Pascal participa alături de tatăl său la întâlnirile abatelui de Mersenne,
care aparținea ordinului religios de la Minims, iar după ce tatăl său se rănește la picior și este îngrijit de doi frați ai
unui ordin religios de lângă Rouen, Pascal devine profund religios. În urma unui accident suferit în 1654 pe podul
de la Neuilly pe Sena, când caii, care trăgeau trăsura, au sărit și trăsura a rămas agățată de pod, dar mai ales în
urma unei revelații religioase de pe 23 noiembrie 1654 Pascal a hotărât să ia calea credinței, vizitând mănăstirea
jansenită de lângă Paris.
În acest domeniu Pascal își datorează faima atacului împotriva cazuisticii, o metodă folosită în special de iezuiți,
atac întreprins în Lettres provinciales. În acestă lucrare Pascal lua apărarea prietenului său jensenist Antoine
Arnould, și va aprinde mânia regelui Ludovic al XIV-lea care va da ordin să fie arsă.
Cea mai cunoscută lucrare filosofică a lui Pascal este Les pensées, o colecție de gânduri asupra suferinței umane
și a încrederii în Dumnezeu, o lucrare apologetică creștină adresată noii lumi desacralizate. Această lucrare

33
cuprinde și celebrul pariu al lui Pascal, care încearcă să demonstreze că Dumnzeu există, folosidu-se de o teorie
a probabilităților. Începută în corespondența cu Fermat pentru a demonstra o problemă a jocului cu zarurile, Pascal
presupune că toate cazurile apar „la fel de ușor”, pentru că Cineva, Supremul, avea grijă să le distribuie astfel.
Pariul său era : „dacă Dumnezeu există și sunt catolic, câștig viața veșnică, supunându-mă bisericii; dacă nu, nu
am nimic de pierdut“. Concepția lui Pascal era, în cuvinte puține: Dumnezeu există pentru că este cel mai bun
pariu, iar Pascal avea nevoie de existența lui Dumnezeu pentru a îndrepta din când în când dezordinea din Univers.

Tema 37 Spinoza
Baruch Spinoza, latinizat: Benedictus de Spinoza (n. 24 noiembrie 1632, Amsterdam- d. 21 februarie 1677, Haga)
a fost un renumit filosof evreu olandez de origine sefardăcu strămoși de proveniență portugheză (d'Espinosa).
Spinoza a fost un raționalist și unul din reprezentanții panteismului în timpurile moderne. Gândirea lui a fost
influențată de scrierile lui Thomas Hobbes și René Descartes, însă - spre deosebire de concepția dualistă a
acestuia din urmă - Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga existență reducându-se la ceea ce el
a numit "Substanță".

Concepția filosofică
În "Ethica Geometrico Demonstrata" ("Etica prezentată într-o ordine geometrică", 1674), Spinoza consideră
că universul este identic cu Dumnezeu, Substanță rezultată din sine și prin sine. Substanța, noțiune preluată
din filosofia scolastică, nu are o realitate materială, ci o esență metafizică, fiind dotată cu atribute infinite, din care
inteligența umană nu poate cuprinde decât două: lumea obiectelor materiale și manifestările gândirii. Pentru a
explica interacțiunea evidentă între obiecte și idei, Spinoza dezvoltă teoria paralelismului, în sensul că fiecare idee
posedă o corespondență fizică și - invers - fiecare obiect fizic dispune de o idee adecvată. Individualitatea lucrurilor
este explicată ca forme de manifestare ale substanței, fiind în totalitatea lor natura naturata (natură creată), în timp
ce Dumnezeu sau substanța este o natura naturans (natură creatoare). Din aceasta rezultă ideea indestructibilității
lumii. Cunoașterea intuitivă a substanțeiconstituie sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu (amor Dei intellectualis).
Cauzalitatea iminentă este reprezentată în metafizica lui Spinoza drept natură creată prin ea însăși. Fiecare obiect
sau fiecare idee depinde de existența altor obiecte sau idei, care le determină existența. Numai prin identificarea
cu substanța sau Dumnezeu se poate obține nemurirea.
Mulți din contemporanii lui Spinoza au înțeles învățătura sa asupra depersonalizării lui Dumnezeu drept ateism, în
realitate este vorba de un panteism și de reducerea monistă a întregului univers obiectiv și spiritual la o
singură substanță.

Etica lui Spinoza[modificare | modificare sursă]

Etica lui Spinoza cuprinde 5 cărți:

1. este consacrată lui Dumnezeu

2. . naturii și originii sufletului
3. . naturii și originii pasiunilor
4. . studiază scalvia umană
5. . dedicată libertății sufletului
Chiar de la începutul lucrării, Spinoza demonstrează existența lui Dumnezeu: "Dumnezeu există în mod necesar.
Negând această frază negăm existența lui Dumnezeu, deoarece natura substanței nu poate fi gândită, fără ca să
existe întrucât substanța este cauza ei însăși."
A doua teză argumentată de filosof este că Dumnezeu este unic. El există prin el însuși, este cauza sa și este
cauza eficientă a oricărui lucru sau activități. El conchide: orice activitate a noastră este fixată de necesitatea naturii
divine. Activitatea omului este supusă unor legi necesare. Faptele noastre nu pot fi libere în raport cu voința noastră
și nici nu pot fi desfășurate în vederea unui scop. Dumnezeu nu a creat lucrurile cu scopul ca oamenii să se
folosească spre fericirea lor. Din contra, toate fenomenele se produc ca o consecință logică a legilor naturale.
Dumnezeu, subliniază Spinoza, poate fi conceput doar sub atributele de întindere sau gândire deși atributele lui
sunt infinite.
În cartea a 2-a filosoful subliniază că un corp nu poate să determine sufletul, să gândească, iar mișcarea și ordinea
corpului ca și restul operațiunilor sale, dacă mai există, sunt independente de suflet. Trecând dincolo de planul
experienței, corpul nostru considerat ca mod al întinderii este obiect al ideii, care constituie sufletul nostru. Sufletul
nu se cunoaște decât dacă percepe ideile afecțiunilor corpului și percepe corpurile ca existând dacă este afectat
de ele. Sufletul nu percepe existența unui corp decât în perioada propriei existențe ceea ce înseamnă că sufletul
nu are altă durată decât cea a corpului, astfel el înlătură ideea imortalității.
În cartea a 3-a Spinoza scrie că sufletul nostru lucrează sau suferă, el lucrează necesar atunci când are idei
adecvate și suferă necesar atunci când ideile sunt neadecvate. Ideile adecvate conduc omul la cunoașterea clară
și distinctă a efectului. Din cauza ideilor neadecvate omul este supus tuturor afecțiunilor posibile. Când forța omului
este limitată și subordonată cauzelor externe omul este sclavul tuturor pasiunilor. Bucuria, tristețea, dorința, iubirea,
ura, speranța sunt pasiuni sau afecțiuni care se raportează la sufletul nostru întrucât el lucrează. Dintre toate, numai

34
dorința este esența omului. În “despre puterea pasiunilor” el subliniază că omul este sclavul întâmplării. Puterea
omului se micșorează sub influența cauzelor externe. Anume ele determină forța, creșterea, durata pasiunilor
noastre. Prin jocul de a reprima o afecțiune contra alteia omul tinde să își conserve existența. Cu cât acest efort
este mai mare cu atât virtutea omului este mai puternică. Binele include tot ce ne conduce la înțelegerea lucrurilor.
Răul reprezintă obstacolele cunoașterii. Supremul Bine este cunoașterea lui D-zeu, iar cea mai mare virtute a
omului este să îl cunoască pe D-zeu. Inteligența este definită ca virtutea supremă a sufletului, în timp ce rațiunea
reprezintă baza virtuții. Ajungând de la cunoaștere la virtute, oamenii își dau seama că supremul lor bine este
înțelegerea între ei. Trăind după principii raționale, oamenii vor căuta să compenseze prin dragoste și generozitate,
ura și mânia pe care o au unul împotriva altuia.
În cartea a 5-a este dezvoltată ideea de necesitate. Cunoașterea duce la iubirea către D-zeu. Iubirea aceasta ocupă
întregul nostru suflet. Cunoașterea imediată produce în noi cea mai mare seninătate deoarece sufletul nostru îl
cunoaște pe D-zeu în eternitatea sa. Iubirea intelectuală ne conduce la înțelegerea lui D-zeu, la cunoașterea
completă a lumii, cunoaștere ce coincide cu eliberarea noastră de sclavia pasiunilor.
Spinoza vorbește de cunoașterea lui Dumnezeu pentru a argumenta teza că rațiunea noastră nu a ieșit niciodată
din divinitate, ci a rămas în ea, lucrurile pot avea mișcări în diferite direcții. Lucrurile formează un cosmos în echilibru
static. Sub aspectul eternității nu există nici timp nici durată.
Spinoza dezvoltă o concepție monistă despre substanța pe care o definește ca D-zeu sau natură. El elaborează un
sistem filosofic în centrul căruia este plasată substanța unică cugetătoare. Substanța este înzestrată cu 2 atribute:
întindere și rațiune. Natura conține cauza în sine, de aceea el identifică natura creată cu natura creatoare. Cosmosul
reprezintă un sistem complex. Fizicul se supune metafizicului. La Spinoza D-zeu este o ființă compusă dintr-o
mulțime de atribute, fiecare dintre ele exprimă o esență eternă. Natura se creează continuu pe sine, grație
atributelor sale. Ea este cauza sa. Cunoașterea cauzelor constituie sarcina centrală a științei. Cauzele sunt
caracteristice naturii. Natura nu activează în baza cauzelor dar în baza necesității. În lume domină un lanț al
evenimentelor unite printr-o relație cauzală care nu se întrerupe. În lume nu se petrece nimic întâmplator, totul se
face în baza necesității. Natura subliniază el, este vie nu numai fiindcă este D-zeu, dar și din cauză că este
înzestrată cu rațiune. O atenție deosebită o acordă modurilor-stărilor concrete ale substanței. El le-a divizat în:
eterne, infinite, finite, temporare. Cele eterne sunt întinderea și rațiunea cele finite multitudinea lucrurilor existente.
Mișcarea nu este un atribut ci un mod veșnic a existenței naturii. Mișcarea este caracteristică lucrurilor concrete în
timp ce substanța nu cunoaște mișcarea, dezvoltarea sa nu are nicio atitudine față de timp.

Tema 38 Leibniz
Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie1716, Hanovra) a fost
un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și
începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german.
Filosofie[\
Teoria substanței. Leibniz a susținut o nouă teorie asupra substanței care are în centru ideea de acțiune, spre
deosebire de teoria carteziană a substanței, bazată pe noțiunea de întindere.
Filosoful german considera că “ monas monadorum” este ființă inteligibilă, ceea care poate fi gândită, dar nu
poate fi reprezentată. Aceea ființă deghizată în monadă despre care vorbea Leibniz este însuși divinitatea,
Dumnezeu, cel ce creează ,aneantizează. Dumnezeu fiind originea esențelor.
Un lucru la care filosoful face apel este faptul că atomul spiritual denumit monadă este imperisabil sufletului uman.
Sufletul este văzut că perceptie distinctă. Sufletul poate fi de doua feluri :poate fi suflet vegetal și suflet animal.
Leibniz este unul din precursorii dialecticii germane, el a susținut ideea continuității și evoluției naturii. În teoria
cunoașterii, Leibniz se situează pe pozițiile raționalismului, pe care încearcă să-l îmbine cu elemente de empirism.
Împărțind adevărurile în "raționale" și "faptice", el consideră că primele, având un caracter necesar și universal, nu
pot proveni din experiență; principiile lor se află în intelect în stare embrionară și primesc de la simțuri doar un
impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a sensualismului: "Nimic nu este în intelect care să nu
fi fost mai înainte în simțuri", Leibniz adaugă: "în afară de intelectul însuși". Astfel el completează cele trei principii
ale logicii aristotelice cu principiul rațiunii suficiente, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice obținute pe
calea inducției.

Tema 39 Filosofia luminilor

VOLTAIRE ŞI FILOSOFIA LUMINILOR

“Iluminismul este ieşirea omului din starea de minoritate pe care el trebuie să şi-o reproşeze lui
însuşi.Minoritatea este incapacitatea de a se folosi de propriul intelect, fără a fi călăuzit de altcineva.Sapere
aude! Ai curajul de a te servi de propia ta inteligenţă! Acesta este cuvântul de ordine al iluminismului[…] Dar eu
aud din toate părţile strigându-se:- Nu gândiţi!- Ofiţerul spune:-Nu gândiţi, ci faceţi instrucţie!- Funcţionarul de la
finanţe:-Nu gândiţi, ci plătiţi!- Omul din biserică:-Nu gândiţi, ci credeţi!”

35
 Secolul luminilor validează acel tip de filosof, pregătit să parieze pe principiile raţionalismului cartezian şi
pe exigenţele empirismului englez.Autoritatea adevărurilor revelate ca şi a religiilor care le administrează este
sistematic subminată. Dacă nu practica un ateism radical precum Diderot, filosoful iluminist era cel mult deist[ii],
preferând să se raporteze la divinitate ca la un ingenios arhitect. Realitatea micro- şi macroscopică ,întreaga
coerenţă cosmică de la celule la aştri, funcţionează în baza unor norme raţionale, stabilite de Dumnezeu şi prin
urmare nu poate fi decriptată decât cu ajutorul raţiunii.Filosoful luminilor nu mai scrie tratate de teodicee ,se abţine
să afirme asemenea lui Leibniz că :”Această lume este cea mai bună cu putinţă dintre toate lumile posibile “.
Filosoful luminilor alungă din istorie Dumnezeul abscons al Evului mediu, divinatea rigidă din tratatele
scolastice, încărcată cu atribute pe care evidenţele istorice le infirmă. Omul luminilor îşi ia în mâini în mod aproape
prometeic propriul destin, întelegând faptul că Dumnezeu a creat universul, dar nu ne face temele de casă. Filosofia
luminilor este marcată de câteva dominante, de câteva noţiuni cheie:lumină( din lat. lumen )[iii], libertate, egalitate
, fraternitate, raţiune , natură(din lat. nascor, nasci,natus sum = a naste , a creste)[iv], devenire istorică şi progres.
Raţiunea clasică teoretizată de Descartes, Spinoza şi Leibniz se epuiza în probleme metafizice, pe când raţiunea
la care fac apel filosofii iluminişti este în esenţa ei mai practică , abordează realităţile sociale şi
politice.

Dacã în Anglia iluminismul este diseminat în filosofia moralã şi doctrina empiristã, iar în Germania, graţie
filosofiei leibniziene se menţine în cadrele unui paşnic raţionalism mistico-religios, în Franţa, elanul iluminist ia
forma unor tensiuni sociale care culmineazã cu Revoluţia din 1789.

Omul este pentru iluminişti o fiinţã perfectibilã al cãrei drum cãtre progres este deschis atunci când acceptã
sã fie luminat de raţiune. Cunoaşterea umanã nu are limite.

Filosofia iluministã intrã în saloane şi cafenele, devine un ideal universal, înceteazã sã mai fie apanajul unui
grup restrans de teologi catolici. Refuzã sa mai fie ancila teologiae (servitoarea teologiei) ca în Evul Mediu
transformându-se într-o ancila rationis (servitoare a raţiunii). Filosoful trebuia sã gândeascã independent şi sã-şi
prezinte gândurile într-o manierã inteligibilã, aproape popularã. Pentru a se bucura de eficienţã şi success, cartea
trebuie sã fie, dupa Voltaire, “curieux, amusant, moral, philosophique” (atractivã, amuzantã, moralã şi filosoficã).

După trei ani relaţiile dintre suveran şi filosof încep să se altereze.La acest lucru contribuie diferenţele de
caracter dintre cei doi,invidia regelui,dar şi unele greşeli ale lui Voltaire,ca de pildă scandalul legat de afacerea cu
biletele de bancă saxone sau conflictul cu Maupertius,preşedintele Ară,seamănă,plantează pomi fructiferi,creşte
albine şi viermi de mătase,înfiinţează o fabrică de ceasuri ,construieşte un templu pe care pune următoarea
inscripţie : ,, Deo erexit Voltaire”(Voltaire a ridicat acest templu lui Dumnezeu).

Cancerul de prostată de care suferea se agravează.Prietenii solicită ajutorul doctorului Tronchin din Geneva.În
ziua de 30 mai 1778 Voltaire se stinge din viaţă lăsând următoarea notă : ,, Mor cu credinţa în Dumnezeu şi cu
iubire pentru prietenii mei.Nu-miurăsc duşmanii,dar urăsc superstiţia”.

Biserica îi interzice înmormântarea în cimitirele pariziene[xiv] astfel încât abatele Mignot,nepotul filosofului îi
duce trupul neînsufleţit în Champagne la mănăstirea din Scellières unde va rămâne până în 10 iulie 1791
,după marea revoluţie franceză, când rămăşiţele pământeşti ale lui Voltaire vor fi strămutate în Pantheon-ul din
Paris[xv].

Polemica lui Voltaire cu creştinismul nu porneşte dintr-o convingere atee.Dimpotrivă ,filosoful condamnă
ateismul ,subliniind ,,necesitatea credinţei într-o fiinţă supremă”.Cât despre modul său de raportare la creştinism
afirmă clar : ,, Nu sunt creştin,dar dacă nu sunt e dintr-un singur motiv : pentru a-l iubi mai mult pe Dumnezeu”.

Credinţa într-o instanţă supracosmică , bună şi dreaptă este necesară întrucât fereşte fiinţa umană de
abisul disperării şi temperează pornirile criminale .Dacă Dumnezeu n-ar exista ,afirmă Voltaire ,ar
trebui inventat.Cu toate acestea Dumnezeu rămâne un simplu concept cu ajutorul căruia ,crede Voltaire ,autorităţile
eclesiale îngrădesc libertatea oamenilor.

După Voltaire , Biserica ne propune ,,un monstru pe care trebuie să-l iubim”în locul unei divinităţi
raţionale.Biserica practică un creştinism infectat de superstiţie şi fanatism : ,, Religia creştină a costat umanitatea
mai mult de şaptesprezece milioane de vieţi omeneşti,dacă socotim doar un milion pe secol”.

Consecinţele fenomenului illuminist şi ale Revoluţiei franceze se încadreazã perfect în spiritul principiului:
“când ceva se câştigã, altceva se pierde” în sensul cã pe lângã abolirea superstiţiilor medievale, afirmarea ştiinţei

36
şi a drepturilor omului, a avut loc şi o autonomizare nenaturalã a fiinţei de propria ei sursã. Filosofii iluminişti au
confundat reprezentanţii clerului cu Dumnezeu, ignorând faptul cã omul nu este o fiinţare “per se”. Treptat,
entuziasmul iluminist îşi pierde din consistenţã. Omul ajunge la concluzia cã raţiunea nu reprezintã o instanţã
absolutã în mãsurã sã-i granteze fericirea. Existã o dimensiune incontrolabilã, o iraţionalitate funciarã chiar în
interioritatea fiinţei umane. Iubirea, teama, pasiunea, emoţia, misterul, misticul, afectivitatea, visul, suferinţa şi
moartea sunt doar o parte din cariile care rod la fragila rãdãcinã a raţiunii. Într-un astfel de context ideatic ia naştere
în ultimele decenii al secolului al XVIII-lea curentul romantic.

Lect. Univ. Dr. Vasile Chira

Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” Sibiu

Tema 40 Rousseau
Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor
și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărâtor, alături
de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc
masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789 .
Teoria naturii umane
Primul om care a îngrădit o bucată de pământ, ce s-a gândit să-și spună: "Acesta este al meu!" și a găsit oameni
destul de stupizi ca să-l creadă, a fost
adevaratul fondator al societății civile. De la câte crime, războaie și ucideri, de la câte orori și nenorociri nu ar fi
putut cineva să salveze omenirea, dacă ar fi tras
țărusul, sau ar fi umplut șanțul, strigând către semenii săi: "Feriți-vă de-a asculta de acest impostor; sunteți pierduți
dacă uitați o singură dată că fructele sunt ale
tuturor și pământul nu aparține nimănui.'' - Rousseau 1754
Rousseau l-a criticat Hobbes pentru afirmația precum că '' omul in starea de naturală... nu are nici o idee despre
bunătate, el trebuie să fie în mod natural cel rău, că el este vicios, deoarece el nu știe virtute".
Dimpotrivă, Rousseau susține că "morala necoruptă" predomină în "starea de natură" și a lăudat admirabila
moderare a Caraibenilor în care își exprimă dorința sexuală, în ciuda faptului că ei trăiesc într-un climat cald, ce "
întotdeauna pare să inflameze pasiunile ".[7]

Rousseau a afirmat că stadiul de dezvoltare a omului, asociat cu ceea ce el a numit "sălbatici" a fost cel mai bun
sau optim în dezvoltarea umană, între extreme mai puțin decât optime ale animalelor brute, pe de o parte și, de
extremă a civilizației decadente pe de altă parte. "... Nimic nu este atât de blând precum omul în starea sa primitivă,
atunci cand este plasat de natură la o distanță egală de prostia brutelor. [8]
Rousseau scrie despre stadiul de dezvoltare umană asociat cu salbaticii urmatoarele: ''Cu toate că oamenii au
devenit mai puțin îngăduitori, și cu toate că mila naturală a suferit deja unele modificări, această perioadă a
dezvoltării facultăților umane, menținând o poziție de mijloc între indolența statului nostru primitiv și activitatea
capricioasă a egocentrismului nostru, trebuie să fi fost cea mai fericita și mai durabilă epocă.Cu cât mai mult
reflectăm asupra ei, cu atât mai mult se constată că această stare a fost câtuși de puțin subiectul celei mai bune
răsturnări pentru om. (...) Starea de salbaticie, pare să confirme că rasa umană a fost făcută să rămână în ea
întotdeauna; că această stare este o adevărată tinerețe a lumii; și că toate progresele ulterioare au fost în aparență,
atât de mulți pași spre perfecțiunea individului, dar, de fapt, spre decăderea speciei. " [9]
Adoptând credința că toate degenerează în mâinile oamenilor, Rousseau a învățat că oamenii ar fi liberi, înțelepti,
și buni în starea naturala și, că instinctul și emoțiile, atunci când nu sunt distorsionate de limitările nenaturale ale
civilizației, sunt vocile și instrucțiunile naturii la viață bună. ''Sălbaticul nobil'' al lui Rousseau, stă în opoziție directă
cu omul de cultură.[10]

Tema 41 Montesquieu
Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu (n. 18 ianuarie1689; d. 10 februarie 1755),
de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de
magistrați aparținând micii nobilimi.[3] A fost una din cele mai complexe și importante figuri ale iluminismuluifrancez.
A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind președintele acestuia (1716 - 1728)
după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moștenit titlul și funcția. În 1728, a devenit membru al Academiei
Franceze.
Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), „profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii și religiei“ [4], s-a bucurat
de un succes imens și imediat. Cartea este concepută sub forma unei colecții de scrisori, despre care se presupune

37
a fi fost scrise de călători în Persia și de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat și a criticat instituțiile
franceze.
În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertație istorică științifică asupra înfloririi și
decăderii Romei, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (Considerații
asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor), în care afirmă că „Roma a oferit spectacolul unei fascinante
pervertiri a firii umane, al unei patologii la care republicile sunt extrem de vulnerabile“. [5]
Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuție despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susține că
„legea în general este rațiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar
legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această rațiune
omenească“.[6] Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane și legile sociale.
Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, „Divinitatea“ are legile sale, „lumea materială“ și „substanțele
superioare omului“ au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de
guvernare (republică, monarhie și despotism), fiind realizat sub influența ideilor lui John Locke.
Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat, conform căreia puterile guvernului
trebuie separate și echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea își păstrează și în prezent importanța
istorică, fiind una dintre operele care au influențat decisiv elaborarea Constituției Statelor Unite ale Americii, care,
la rândul său, a influențat esențial scrierea a numeroase constituții din multe state ale lumii.

Tema 42 Diderot
Denis Diderot (n. 5 octombrie 1713, Langres – d. 31 iulie 1784, Paris) a fost un filosofși scriitor francez.
Denis Diderot (n. 5 octombrie 1713, Langres (Champagne-Ardenne); d. 31 iulie 1784, Paris) a fost
un filosof si scriitor francez.

Nascut la Langres, Diderot a fost o figura complexa a iluminismului francez, avand o influenta majora asupra
spiritului rationalist al secolului al XVIII-lea. Diderot a primit o educatie iezuita si a renuntat la o cariera in drept,
dedicandu-se studiului si scrisului. In 1745, impreuna cu D'Alembert, Diderot a inceput sa editeze Encyclopédie, un
proiect celebru, care i-a inclus aproape toti scriitorii francezi iluministi importanti.

Una din piesele sale, Le Père de famille (Tatal de familie, 1758), a fost considerata prototipul "dramei burgheze".
Dintre celelalte opere ale sale, La Religieuse (Calugarita, 1796) – roman psihologic, Jacques le fataliste (Jacques
fatalistul, 1796), precum si satira Le Neveu de Rameau (Nepotul lui Rameau) au devenit binecunoscute.

De asemenea, Diderot este apreciat si pentru scrierile sale filozofice: Pensées philosophiques (Cugetari filozofice,
1746) si Lettre sur les aveugles (Scrisoare despre orbi, 1749). Diderot a avut o contributie fundamentala in domeniul
criticii moderne de arta, cu ale sale Salons (Saloane), articole pe care le-a publicat in ziare, incepand din anul 1759.
Corespondenta vasta a lui Diderot descrie o imagine obiectiva a epocii sale. El a avut o influenta semnificativa
asupra generatiilor urmatoare de ganditori din Franta, Germania si Anglia.

Diderot a descris masina de calcul inventata de Blaise Pascal, descrisa in Oeuvres de Pascal (1779), dar mecanicii
nu au reusit sa reconstruiasca aceasta masina pentru a fi utilizabila, desi a fost bine conceputa.
Denis Diderot - filosof și scriitor francez

 A spune că omul este un amestec de putere și de slăbiciune, de lumină și de orbire, de micime și de grandoare,
nu înseamnă a-i face proces, ci a-l defini.
 Cuvântul durere nu începe să însemne ceva decât în momentul când reamintește memoriei noastre o senzatie
pe care am mai încercat-o.
 Nu-i de ajuns să faci bine, mai trebuie să-l faci și bine.
 Omul cel mai fericit e cel care-i face fericiți pe cât mai mulți oameni.
 Mai bine să te consumi decât să ruginești.
 Mi se poate cere să caut adevărul, dar nu să îl găsesc
 Nimic nu-i mai greu de iertat decât meritele altuia.
 Au fost lăudați mult mai mult oamenii ocupați a ne face să credem că suntem fericiți decât oamenii ocupați a
ne face să fim fericiți cu adevărat.
 Scepticismul este primul pas spre adevăr.
 Elocința este arta de a înfrumuseța logica.
 Faceți ca binele fiecăruia să fie atât de strâns legat de binele general încât nici un cetățean să nu poată dăuna
societății, fără să-și dăuneze lui însuși; asigurați răsplata pentru virtute după cum ați asigurat pedeapsa pentru
ticăloșie.


38
Tema 43 Voltaire
François-Marie Arouet, sau mai bine cunoscut după pseudonimul său, Voltaire, s-a născut la data de
21 noiembrie 1694 la Paris. În cariera sa literară, care s-a întins pe o perioadă de peste 60 de ani,
acesta a scris multe poeme influente, eseuri şi cărţi, inclusiv „Candide” şi „Scrisori privind naţiunea
engleză”. Spiritul său meticulos şi ideile provocatoare despre religie, libertate şi etică, i-au adus faimă
şi dispreţ la curţile Europei şi, mai tîrziu, l-au ajutat să îşi consolideze reputaţia sa de reprezentant
fundamental al Iluminismului. După 320 de ani de la naşterea lui Voltaire, vom afla 10 lucruri pe care nu
le cunoaştem despre unul dintre cei mai controversaţi şi citaţi gînditori ai Secolului al XVIII-lea.

Tema 44 Kant
Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală - d. 12 februarie 1804, Königsberg), este un
filosof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit
unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat
o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegelși-
au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din
vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele
lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

Concepția religioasă
În ceea ce privește concepția religioasă a lui Kant, câțiva critici au subliniat deismul, de exemplu Peter Byrne, care
a scris despre relația precisă a lui Kant cu deismul.[5] Alți critici au remarcat în concepția morală a lui Kant o trecere
de la deism la teism, de exemplu Allen W. Wood[6] și Merold Westphal.[7] În ceea ce privește cartea lui Kant
intitulată Religia în limitele rațiunii, a fost evidentiat că filosoful Kant reduce religiosul la rațional, religia la morală și
pe aceasta la creștinism.

Tema 45 Fichte
Johann Gottlieb Fichte (n. 19 mai 1762 – d. 27 ianuarie 1814) a fost filosof german, cunoscut ca părinte al
idealismului german și ca urmaș al lui Kant.
Obiectul filosofiei: libertatea. Fichte porneste din gandirea lui Kant, din care isi insuseste in primul rand acel
principiu eriticist, conform caruia libertatea constituie principiul absolut. Privita in ansamblul ei conceptia filosofica
a lui Fichte apare ca o incercare de fundamentare si demonstrare in maniera "stiintifica" a ideii de libertate pe care,
desigur, i-a inspirat-o marea Revolutie franceza. Pe aceasta latura esentiala a gandirii sale, Fichte se raliaza
curentului de idei dominant in epoca sa. al iluminismului. Dar realizarea libertatii ca scop al miscarii istorice a
omenirii, reclama dupa autorul "doctrinei stiintei" mijloace cu totul diferite, chiar opuse, celor puse in joc de
iluminism. Aufklarung-ul vizand in primul rand aspectul social-politic al libertatii, se angajase intr-o actiune de
emancipare a omenirii, care urmeaza sa fie condusa catre limanul fericit al libertatii, printr-o noua formula de
organizare sociala a vietii, ca urmare a difuzarii filosofiei la nivelul tuturor stratunlor sociale. Fichte abandoneaza
aceasta procedare, oarecum populara, a iluminismului, punand la contributie spre infaptuirea idealului libertatii
mijloacele mai elevate ale unei stiinte filosofice abstracte si abstruse, facuta din concepte cu totul altele decat ale
simtului comun, care face apel la intuitie ca la un dat exceptional.

In a doua perioada a activitatii sale filosofice, Fichte se refugiaza in bratele unei conceptii ce inclina tot mai mult
spre misticism, esuand in religie, cu neglijarea aspectului demonstratiei logice, care il retinuse intr-o asemenea
masura mai inainte. Prin dialectica sa a celor trei momente ale activitatii Eului absolut, destul de arbitrara de altfel,
Fichte a incercat sa dovedeasca cum spiritul construieste aprioric, pe cale sintetica, doar din propriile sale puteri si
independent de orice experienta, nu numai formele gandirii ci si continutul existentei -care este de fapt motivul
acestui fantezist egocentrism filosofic. De ce Eul scoate din sine Non Eul care i se opune? Implinirea morala a Eului
se poate realiza numai daca activitatea sa spontana intampina rezistenta unui obstacol. Nici o actiune omeneasca
nu poate primi un caracter de moralitate daca nu implica un efort, daca nu are de invins o opozitie. Non Eul exista,
in vederea stimularii vointei; el constituie materialul concret in care se realizeaza libertatea si prin care se afirma
datoria omului. Numai prin actiune Eul individual isi extinde limitele autonomiei si independentei sale in dauna Non
Eului. Nazuinta eului individual de a deveni activitate pura se realizeaza doar prin confundarea cu Eul absolut pe
care, in ultima instanta, Fichte il identifica cu Dumnezeu. In evolutia sa ulterioara, Fichte se ocupa tot mai mult de
Dumnezeu ca implinire a idealului moral. Protesteaza impotriva faptului de a vedea in Dumnezeu o
realitate distincta, separata. Personalitatea inseamna in fond o limitare, o restrangere a esentei divine si are oroare
fata de orice religie sau conceptie care il personifica pe Dumnezeu, socotind-o ca ceva nedemn pentru o fiinta
rationala. In ochii lui Fichte, Dumnezeu reprezinta ordinea morala eterna a lumii si nu o persoana despotica si
capricioasa, catarata deasupra lumii ca in teologia crestina. Conform cu asemenea idei, pentru Fichte devine religie
si simpla credinta intuitiva in triumful definitiv al binelui in lume. Din sfera criticismului interesul sau se muta, astfel,

39
tot mai mult in atmosfera evangheliei lui Ioan, cautand scopul vietiiomenesti in odihna in sanul lui Dumnezeu. In
esenta sa, doctrina lui Fichte se poate defini ca o exagerare morala a criticismului kantian.

Tema 46 Hegel
Georg Wilhelm Friedrich Hegel (n. 27 august 1770, Stuttgart - d. 14 noiembrie 1831, Berlin) a fost
un filozof german, principal reprezentant al idealismului în filozofiasecolului al XIX-lea.

CONCEPTIA FILOSOFICA

1. RAPORTUL DINTRE AFIRMATIE SI NEGATIE Pornind de la ideea ca Fiinta în sine, Absolutul, desi necunoscut,
poate fi numit, descris si gândit, facând uz de instantele logiceale mintii umane, Hegel încearca sa decripteze
ontologia ca pe o logica , mergând pâna la a afirma identitatea dintre cele doua realitati. Cu alte cuvinte ontologia
este structurata deductiv ceea ce înseamna ca îi este conaturala devenirea , autodeterminarea. Immanuel Kant, în
„Critica ratiunii pure” deriva 12 categorii ca functii logice ale judecatii si forme a priori ale intelectului alaturi de intuitie
care si ea, asa cum am vazut laKant, are forme a priori. Aceste forme a priori ale intuitiei si intelectului dau structura
fenomenului, dar nu dau continut. Continutul este dat de multiplicitatea senzatiilor.

Categoria este forma a priori a intelectului asa cum spatiul si timpul sunt forme ale intuitiei. Exista o forma
inteligibila a fenomenului care este data de categorii si o forma sensibila a fenomenului care este data de intuitie.
Kant postuleaza 4 clase de categorii: 1. Dupa cantitate: unitatea, multiplicitatea si totalitatea; 2. Dupa calitate:
afirmatia, negatia si limitatia; 3. Dupa relatie: substanta- accident, cauza- efect, comunitate (actiune reciproca între
activ si pasiv); 4. Dupa modalitate: posibilitate-imposibilitate, existenta- nonexistenta, necesitate- nonnecesitate (
contingenta); Hegel considera ca determinatiile calitative
sunt superioare celor cantitative si deci cantitatea este derivata din calitate nu invers cum afirmase Kant. Hegel
observa ca relatia dintre Afirmatie, Negatie si Limitatie este vizibila si la Spinoza, care afirma ca ,, orice determinatie
este negatie ”

Deci, a determina, a da o determinatie unui lucru înseamna a da o calitate, deci a indica simultan un continut
afirmativ si unul negativ, în sensul ca spunem ceea ce nu este. Spunând ce nu este un lucru indicam si limitele ,
deci ajungem si la limitatie. Pe Hegel îl intereseaza comportamentul
categoriilor calitative atunci când ele privesc infinitul. Prin infinit, Hegel întelege nu infinitul unei colectii matematice,
ci infinitul definit de Spinoza ca infinit ab solut, afirmatie pura, excluzând negatia si limitatia. Dar Substanta lui
Spinoza, absolut afirmativa, nu puteaexplica devenirea si temporalitatea, ci numai un prezent etern. Devenirea
implica negatia. Astfel se iveste pentru Hegel întrebarea: cum putem obtine devenirea dintr-o substantaabsolut
afirmativa de vreme ce devenirea presupune negatia?Aceasta interogatie ontologica a fost corelata de Hegelcu
problema raportului dintre determinare si nedeterminare.Orice determinare este negatiesi orice nedeterminare este
absenta negatiei. Dar pentru ca orice determinare este si afirmatie, orice n edeterminare înseamna si absenta
oricarei negatii.

Ca absenta a oricarei negatii, nedeterminarea este fiinta pura, adica nu contine negatia. Daca scot determinatiile ,
scot negatia. În acest fel a procedat si Spinoza. Hegel însa scoate nu numai negatia din determinatie, ci si afirmatia
de ci continutul. Spinoza pastreaza afirmatiile, eliminând negatiile în timp ce Hegel elimina si negatiile si afirmatiile
si ramâne neantul pur,dar în acelasi timp ramâne si Fiintapura. Ideea este aceeasi pe care Hegel a preluat-o de la
Nicolae Cusanus si anume de coincidentaa afirmatiei pure cu negatia pura. Afirmatia pura înseamna si lipsa oricarei
afirmatii nu numai a negatiei. Fiinta pura nu are determinatii, iar noi, în momentul în care spunem ceva despre ea,
o determinam (dar în acelasi timp nu spunem nimic) caci când spunem determinam. Fiinta pura este Totalitate.

Hegel suprimasi negatia si afirmatia si atunci ramâne un lucru pe care nu-l putem concepe, ramâne un vid
inaccesibil gândirii noastre. Hegel afirma ca Fiinta pura trebuie sa-si contina în ea însasi diferenta de ea însasi si
identitateaei. A fi identic cu sine înseamna a fi diferit de sine. Fara acesta nu se poate ajunge de la eternitatea la
devenire , de la Dumnezeu la lume. Aceasta identitate si diferenta concomitentaeste vazuta deHegel ca identitatea
si diferenta dintre Fiinta pura si neantul pur.Identicava fi nedeterminarea, iar diferite vor fi momentele devenirii. Ca
unitate a identitatii Fiintei cu neant si a diferenta dintre Fiinta si neant va rezulta devenirea. Devenirea înseamna
simultan reciproca interioritate a fiintei cu neantul si reciproca alteritate, sau exterioritatea.

În de venire fiinta cu neantul coincid simultan dupa cum si difera simultan. Studiind teologia, Hegel i-a citit cu
siguranta pe MeisterEckart si pe Nicolae Cusanus, influentati la rândul lorde catre Dionisie Areopagitul care
referindu-se la Divinitate afirma: „În sine neexistent El este exces de Fiinta” . Postulatul specific Hegelian fata de
teoria kantiana a determinatiilor fata de teoria spinozista a determinatiilor, fata de teologia areopagitica a negatiei
si afirmatiei consta în afirmarea echivalentei dintre determinare si mijlocire. Pentru Hegel mijlocirea înseamna
diferenta, iar prin diferenta înseamna relatie si raport. Prin diferentiere Hegel întelege nu numai relatia care
scizioneaza, distribuie inte rioritatea fata de ea însasi în alteritate de ea însasi, ci întelege si întoarcerea acestei

40
alteritati în identitatea originara. Introducând diferenta fiintei pure fata de sine sau introducând diferenta fiintei pure
fata de echivalenta ei care este neantul pur eu introduc determinatie, negatie, raport, reflectie si mijlocire. Prin
mijlocire, Hegel întelege relatia unui ceva cu sine prin intermediul diferentei fata de sine. (De pilda orice raportare,
orice diferenta a masculului fata de el însusi se face prin femeie, prin altceva decât el). Nu poate fi fiinta pura fara
neant pur, nu poate fi Dumnezeu fara Non-Dumnezeu. A introduce în acest vid de determinatie un continut,
înseamna pentru Hegel a introduce alteritatea (diferenta), mijlocirea, reflectarea, negatia. Presupozitia
fundamentala a lui Hegel consta în faptul ca a introduce continut afirmativ este cu putinta abia în momentul în care
in troduci negatia. Daca a mijloci înseamna acelasi lucru cu a determina, înseamna, prin consecinta, ca nemijlocirea
este echivalenta cu nedeterminarea. Deci a afirma înseamna a mijloci adica a diferentia, a reflecta, si a nega, de
aceea negatia la Hegel este ceea ce induce continutul afirmativ. Idea lui Hegel este urmatoarea: Nu poti spune
verde fara a introduce diferenta dintre verde si non -verde. Daca mijlocirea înseamna negatie, raport atunci
nemijlocirea înseamna nedeterminarea, absenta acestora.

4. ARGUMENTUL ONTOLOGIC

Argumentul ontologic cauta sa demonstreze necesitatea existentei lui Dumnezeu prin trecerea de la posibilitate
la existenta în mod pur analitic. Kant va face o critica a modului de a trece de la posibilitate la realitate sustinând
ca existenta nu este predicat sica se adauga sintetic la concept. Între concept (esenta) si existenta exista o
separatie, un raport de exterioritate. Niciodata existenta nu va putea fi în interiorul conceptului (esentei). Kant
sustine ca argumentul ontologic nu este posibil: „A defini 100 de taleri prin concept este ceva cu totul diferit decât
a poseda în mod real 100 de taleri” în consecinta nici Dumnezeu prin simpla lui definire nu poate fi existent în mod
necesar . Daca la Spinoza, prin conceptul de causa sui esenta include existenta si deci prin causa sui existenta
este continuta analiticîn esenta, la Kant asemenea includere este principial imposibila. Hegel va critica pozitia
kantiana fata de argumentul ontologic pe baza identitatii dintre fiinta si neant în nedeterminare. Pentru ca
existentasa se adauge sintetic conceptului, trebuie ca fiinta sa difere de neant fiindca numai atunci conceptul poate
fi sau poate sa nu fie actualizat. Cu alte cuvinte, caracterul de posibilitate a conceptului depinde de acceptarea
difere ntei între fiinta si nefiinta. Hegel subliniaza faptul ca diferenta dintre fiinta si neant poate fi localizata numai în
câmpul fiintei determinate si deci ea priveste numai actualizarea conceptelor determinate. În privinta argumentului
ontologic este clar ca el nu priveste determinarea, ci nedeterminarea. „Despre Dumnezeu, crede Hegel, nu se poate
spune ca este sau nu este (ca despre cei 100 de taleri) pentru ca în El, a fi–ul cu a nu fi–ul coincid”.

Tema 47 Kierkegaard
Søren Aabye Kierkegaard (n. 5 mai 1813, Copenhaga - d. 11 noiembrie 1855, Copenhaga) a fost un filozof,
scriitor și teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepția sa filozofică asupra constrângerii omului de a-și alege
destinul, a exercitat o influență hotărâtoare asupra teologiei și filozofiei moderne, în special asupra filozofiei
existențiale. Gândirea și stilul de viață a lui Kierkegaard reflectă drama vieții filosofului, chinuit de paradoxul sfâșierii
între un Dumnezeu neînțeles, căruia i se supune, și disperarea individului părăsit într-o lume în care trebuie să
existe, dar care i se refuză. Disperarea la Kierkegared nu este agonie, ci pierderea individului. Omul trebuie să-și
aleagă, respectiv să-și determine destinul, lăsat singur, fără speranță, în haosul existenței. În fața dilemei "Ori, ori"
(Enten - Eller, 1843), pentru a ieși din plictiseala existenței, pendulează între un hedonismrafinat și o disperare fără
mijloace de consolare.
Adevăruri subiective
În sensul lui Kierkegaard, tezele pur teologice sunt adevăruri subiective și nu pot fi nici infirmate, nici confirmate de
știință, adică de cunoașterea obiectivă.[1] De aceea, pentru el a opta pentru sau contra unui anumit adevăr subiectiv
este o alegere pur arbitrară.[1] Trecerea de la cunoașterea obiectivă la credința religioasă este numită de
Kierkegaard salt al credinței, deoarece este vorba de acceptarea subiectivă a unor teze care nu pot fi justificate
rațional.[1] Credința creștină este pentru el rezultatul făgașului pe care îl împing pe subiect astfel de alegeri care nu
au și nu pot avea temei rațional (în sensul că rațiunea nu este nici pentru și nici contra lor). [1] Din punct de vedere
obiectiv, tezele pur teologice nu sunt nici adevărate, nici false. [1] Unele teze care nu sunt pur teologice, ci sunt
falsificabile, au fost confirmate științific (de ex. faptul că Isus a existat în mod real [2]) sau infirmate științific (de ex.
viziunea lui Eusebiu din Cezareea că biserica creștină primară a avut o unitate de monolit bazată pe adevărul care
a purces de la apostoli[3]).
Influența gândirii lui Kierkegaard[modificare | modificare sursă]
În cursul secolului al XIX-lea, influența gândirii lui Kierkegaard s-a exercitat numai asupra unor scriitori scandinavi,
ca Henrik Ibsen și August Strindberg. Abia un secol mai târziu, concepțiile sale filosofice se reflectă, în forme
modificate, în scrierile reprezentanților filosofiei existențiale, ca Albert Camus, Gabriel Marcel, Martin
Heidegger, Jean-Paul Sartre, Karl Jaspers, precum și ai "dialecticei negative" (Theodor Adorno). Și scriitorul
ceh Franz Kafka a fost profund influențat de operele lui Kierkegaard.
În literatura română influența operei lui Kierkegaard a fost una târzie, operele sale au început să circule abia în
perioada interbelică, îm limbile franceză, italiană sau engleză și i-au influențat pe Mircea Eliade, Emil
Cioran, Nicolae Steinhardt, Jeni Acterian, Max Blecher etc. După 1947, romanele lui Nicolae Breban Don
Juan și Pândă și seducție au repus în circulație multe dintre ideile din Jurnalul seducătorului, emise de Kierkegaard.

41
Operele lui Kierkegaard au început să fie traduse în limba română începînd cu anii 90.

Tema 48 Schopenhauer
Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig - d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main) a
fost un filozof german, cunoscut - mai ales - prin teoria sa asupra primatului „voinței” în sfera reprezentării
lumii și în comportamentul uman.

1. Metafizica voinţei

Arthur Schopenhauer încearcă să ducă mai departe demersul kantian blocat în faţa zidului numenal. Dacă pentru
Immanuel Kant ,,lucrul în sine” este inaccesibil, pentru Schopenhauer acesta este perfect cognoscibil, cu condiţia
să fie bine reperat. Schopenhauer consideră că Immanuel Kant încearcă să atace o cetate bine fortificată, din
afară, frontal, ceea ce va duce inevitabil la eşec. Numai săpând adânc şi pătrunzând înăuntru prin subterană,
cetatea poate fi cucerită. Numai coborând cu descensorul intuiţiei, inteligenţei şi al sensibilităţii în abisurile
subiectivităţii ni se revelează lucrul în sine, temeiul ultim al existenţei. Schopenhauer echivalează lucrul în sine cu
voinţa, însă nu este vorba doar de simpla voinţă psihologică, ci de o forţă de anvergură transcosmică, de o entitate
metafizică, iraţională lipsită de orice finalitate a cărei ultimă substanţă se originează în neant. E suficient să aruncăm
o privire lucidă în străfundul fiinţei ca să realizăm că întreaga viaţă este străbătută de o infinită agitaţie: instincte,
vise, porniri, afecte, dorinţe, tendinţe, sentimente etc. Acest dinamism volitiv nu este specific numai omului, ci
cuprinde întregul cosmos de la furnică până la constelaţii. Schopenhauer ne oferă în acest sens câteva exemple:
legea gravitaţiei în lumea fizică, forţa electrică bazată pe atracţia dintre polii opuşi, fenomenul magnetic, tenacitatea
cu care arborele forţează zidul şi încăpăţânarea florii de-aşi face loc printre pietre pentru a ieşi la lumină. Tot ceea
ce există este în fond produsul voinţei oarbe de a exista. Albinele au ace, animalele au coarne, ariciul are ţepi şi
şerpii au venin. ,,În insecta cea mai mică,spune Schopenhauer, voinţa este întreagă”. Voinţa este oarbă nu numai
în cazul fiinţelor inteligente, ci şi în cazul animalelor: păianjenul nu cunoaşte nimic despre prada pentru care ţese
pânza după cum pasărea nu ştie nimic despre ouăle pentru care îşi pregăteşte cu migală cuibul.

Fondul intim al fiinţei noastre este voinţa, iar manifestarea sa nemediată este corpul. Actul volitiv şi acţiunea
corpului sunt unul şi acelaşi lucru. Cu alte cuvinte e totuna a voi şi a face. Schopenhauer indică funcţiile anatomice
ale voinţei: piciorul este întruchiparea voinţei de a merge, stomacul este voinţa de a digera, mâinile reprezintă voinţa
de a apuca (cleştele fiinţei), organele genitale exprimă voinţa, instrumentele poftei sexuale prin care specia îşi
asigură existenţa. Întreg trupul omului nu este altceva decât voinţa obiectivată. Raportul dintre voinţă şi intelect este
asemănător celui între stăpân şi sclav. Dacă voinţa este ,,a priori” intelectul este ,,a posteriori”.

Pentru a explica acest tip de subordonare, Schopenhauer se foloseşte de celebra imagine a orbului puternic
care pentru a se ghida, poartă în spate un şchiop cu vederea intactă. Agitaţia provocată de voinţa, dă naştere
egoismului care conduce invariabil la conflicte sociale. Acel ,,Bellum omnium contra omni”, sau ,,homo homini
lupus” sunt în spiritul concepţiei schopenhauriene fragmente din eternul imn al fiinţei.

2. LUMEA CA ILUZIE

Lumea este o reprezentare a conştiinţei, o reprezentare ce se formează în baza datelor senzoriale. Lumea
în sine este o aparenţă, adevărata realitate, adevăratul dat original al lumii o reprezintă fermentul volitiv care agită
conştiinţa. Procesul acestei reprezentări are loc în creier, ceea ce îl determină pe Schopenhauer să afirme că lumea
este un fenomen cerebral al fiinţei umane. Visele sunt de asemenea fenomene cerebrale. Acest lucru îl
îndreptăţeşte pe Schopenhauer să se întrebe dacă nu cumva şi lumea este un vis de vreme ce nu există nici o
diferenţă între actul oniric şi realitate. Dar dacă lumea aceasta este un vis, îndrăznim noi să ne întrebăm, al cui este
acest vis? Cine ne visează?

După Schopenhauer, lumea nu există decât în raport cu un subiect care o percepe2 . E adevărat că toţi o
vedem la fel însă acest lucru se datorează faptului că toţi cei ce purtăm stigmatele speciei avem structuri fiziologice,
psihice cognitive similare fiind condamnaţi să purtăm aceiaşi ochelari transcendentali.

Subiectul unei reprezentări, eul, nu face parte din lumea obiectelor, nu există în spaţiu şi timp. Schopenhauer
citează în acest context din Upanişade exemplul cu ochiul, care deşi vede totul, nu se poate vedea pe sine.

Nu poate exista simultan ceva care să fie şi obiect şi subiect, pe de altă parte nu poate exista obiect (lumea)
fără subiect (omul). ,,Ce sunt eu în această lume ca reprezentare?” se întreabă Schopenhauer. ,,Sunt subiectul
care diferă de toate obiectele observate, inclusiv de acel obiect pe care îl numesc trupul meu.Eu par a fi un heruvim
înaripat lipsit de trup, lumea aparţinându-mi ca ceva străin”.

42
 Schopenhauer îşi defineşte poziţia sa metafizică drept idealism transcendental, recunoscând influenţa pe
care a exercitat-o asupra lui Berkeley, iniţiatorul acestei teze3. ,Susţinând această formă de idealism, Schopenhauer
combate vehement realismul, acuzându-l că face referire la două lumi, dintre care una este redundantă 4.

Informaţiile acumulate despre lumea exterioară ne vin prin simţuri şi le numim senzaţii. Schopenhauer
cercetează aceste proprietăţi ale trupului (gustul, mirosul, pipăitul, auzul, văzul etc.). El oferă omului un material
brut, însă acesta este organizat de conştiinţă (intelect) care le transformă în percepţii. Întrebarea este cum
transformă conştiinţa senzaţiile în obiecte? Practic intelectul ia senzaţiile drept efecte ale unei cauze plasate în
afara organismului. Două sunt elementele care produc lumea externă: unul material şi altul formal. Când intelectul
organizează datele le cauzalizează, cauzalitatea fiind singura formă a intelectului, dar şi singura formă a necesităţii.
Cauzalitatea (principiul raţiunii suficiente), intelectul (facultatea de a percepe) şi necesitatea sunt, practic, acelaşi
lucru.

Actul de transformare a senzaţiilor în obiecte e intelectual, producându-se automat şi inconştient. Lumea

exterioară e în fond produsul unui silogism care are loc atât de repede încât nici nu mai avem timp să realizăm.
Primul mod în care ne apare cauzalitatea se referă la spaţiu şi timp. Schopenhauer defineşte cauzalitatea ca ,,ratio
essendi”, adică temeiul existenţei.

3. NONSENSUL EXISTENŢIAL

Dacă pentru Leibniz lumea aceasta este cea mai bună cu putinţă dintre toate lumile posibile, pentru
Schopenhauer ea este cea mai rea cu putinţă dintre toate lumile posibile. Neidentificând nici o finalitate voinţei,
Schopenhauer trage concluzia că lumea nu are nici un sens. A voi înseamnă străduinţă, lăcomie, umilinţă, iluzii,
lipsuri şi deci suferinţă. Aceasta constituie esenţa ultimă a lumii. Într-o măsură mult mai redusă, chiar şi animalele
suferă. Suferinţa omului e proporţională cu gradul de inteligenţă, cultură şi sensibilitate. ,,Spune-mi cât şti ca să-ţi
spun cât suferi” ar fi fost îndreptăţit să afirme Schopenhauer. Suferinţa însă atinge paroxismul în cazul omului de
geniu, prin a cărui inimă (ontograf) trec toate gemetele muribunzilor, tristeţea amurgurilor, suferinţa de a nu putea
pipăi marginile universului şi aripile îngerilor, tăcerea peştilor, rănile florilor şi singurătatea lui Dumnezeu. ,,Acela în
care trăieşte geniul, spune Schopenhauer, suferă mai mult”. Lipsurile, neajunsurile vieţii, le percepem sub formă
de disconfort fizic şi psihic, ceea ce ne împinge spre acţiune, ne determină să voim, iar voinţa înseamnă suferinţă.

Schopenhauer califică optimismul drept o atitudine stupidă, absurdă. Într-o lume în care tot se mănâncă pe
tot, e imposibil de atins fericirea. Atunci când îşi satisface dorinţele, omul simte o vagă fericire, dar aceasta este
iluzorie, devreme ce sămânţa suferinţei nu poate fi eliminată. Fericirea durează doar câteva momente, pe când
durerea este eternă. Schopenhauer recomandă optimistului incurabil să meargă în spitale, în temniţe sau fabrici să
vadă ,,cât de scump se plăteşte dreptul de a respira”.

Complexa şi complicata ecuaţie a fiinţei îl determină pe Schopenhauer să tragă linie şi să facă celebrul calcul:
,,Viaţa este o afacere în care veniturile nu acoperă cheltuielile”.

6. RELIGIA

În perioada care precede disertaţia doctorală (Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente), timp
în care audia cursurile lui Fichte la Berlin, Schopenhauer trece printr-o primă schiţă a sistemului său care însă mai
are în comun cu teologia o valorizare pozitivă a transcendenţei. Această conştiinţă a transcenderii care mută spiritul
dintr-un teritoriu obscur al cauzalităţii intereselor într-unul luminos al contemplaţiei dezinteresate este numită de
Schopenhauer „conştiinţă mai bună”. Această „conştiinţă mai bună” îl împinge către transgresarea limitelor acestei
lumi, către „altitudinea la care pot contempla detaşat lumina”. Putem recunoaşte aici o formă de extaz care ne
aduce în egală măsură aminte de Platon, prin libertatea contemplativă pe care spiritul o dobândeşte cunoscând
ideile, dar şi de creştinism în măsura în care revelaţia spiritului nu ar ţine de „dionisiac” ca la Nietzsche, nici
de „apolinic” ca seninătate a formei şi măsurii, ci de un extaz al spiritului care are luminozitatea apolinicului şi lipsa
de limită a dionisiacului. Prin această conştiinţă contemplativă, Schopenhauer va intra în conflict radical cu întreaga
direcţie a evoluţiei gândirii post-kantiene, susţinând caracterul radical nonconceptual al contemplaţiei şi suspectând
filosofia speculativă că ar încerca să extindă graniţele conceptului într-un mod ilegitim asupra acestei cunoaşteri
extatice contemplative. Aici survine primul recul al lui Schopenhauer în faţa filosofiei fichteene, recul care va
alimenta constant divorţul lui, atât faţă de Schelling, cât şi faţă de Hegel. Apelul lui Schopenhauer „ Înapoi
la Kant!” viza în principal restrângerea teritoriului conceptului în graniţele experienţei posibile. Ideea redării unei
experienţe contemplative în termeni conceptuali ar fi deci ,,a priori” ilegitimă. Existenţa acestei conştiinţe va lua
mai târziu contururi mai precise, atunci când Schopenhauer îşi va maturiza sistemul prin dihotomia dintre
reprezentare şi voinţă.6

Metafizica este o nevoie ce ţine de structura ontologică a omului, nu este un simplu amuzament, fiinţa umană
fiind singura creatură care se miră şi se întreabă asupra propriei ei existenţe. „Omul este un animal metafizic” va
spune Schopenhauer.

43
 În calitate de metafizică rudimentară, religia este considerată de către Schopenhauer absolut necesară. Este
oricum o binefacere pentru oamenii cu o putere de înţelegere mai redusă. Dacă religia este o formă de cunoaştere
inferioară, filosofia, metafizica este una superioară în viziune schopenhauriană. Există filosofii teologizante, după
Schopenhauer, şi nu puţini filosofi moderni au căzut în această eroare, analizând relaţia lumii cu Dumnezeu. Orice
filozofie, crede Schopenhauer, trebuie să fie ateologală deoarece ea nu ştie nimic despre un Dumnezeu personal
situat în afara lumii. Ideea de Dumnezeu, va afirma Schopenhauer în continuitate cu Kant, nu este înăscută şi chiar
dacă asa ar sta lucrurile (deşi Locke a făcut dovada inexistenţei unor astfel de idei) n-ar fi altceva decât o formă
,,a priori subiectivă” cum este timpul şi deci nu ar face necesară existenţa reală a unui astfel de Dumnezeu. ,,Totul
depinde de educaţie”, crede filosoful. „Religia,continuă Schopenhauer, a pus botniţă raţiunii.” Diferenţa dintre
teologie şi filozofie este exprimată de filosoful pesimist prin imaginea unei balanţe ale cărei talgere sunt într-o relaţie
antagonică: cu cât unul urcă mai sus, cu atât mai mult coboară celălalt. „Nici un om cu adevărată vocaţie filosofică,
crede Schopenhauer, nu este religios.” „A cere unui mare spirit să accepte dogmele şi credinţa este ca şi cum ai
cere unui gigant să se încalţe cu papucii unui pitic.”

Contrar taxonomiei consacrate de istoricii religiilor (religii monoteiste, politeiste, panteiste), Schopenhauer
clasifică religiile în optimiste şi pesimiste. Credibilitatea de care se bucură religiile în ochi maselor este dată de
soluţiile optimiste, ca de pildă nemurirea, pe care le propovăduieşte. Omul îşi doreşte din toată fiinţa să-şi continue
viaţa şi dincolo de colapsul thanatic. Acesta ar fi, după Schopenhauer, motivul pentru care filosofiile pesimiste,
sceptice nu au avut un impact pozitiv în mentalul umanităţii chiar dacă au spus de fiecare dată adevărul.

În consecinţă, pentru Schopenhauer, viaţa este absurdă prin esenţă şi nu prin accident. Viaţa nu este un dar
de sorginte divină, ci este o forţă oarbă care se manifestă în indivizi, o formă perfidă de înlănţuire a spiritului.

Tema 49 Sigmund Freud

Sigmund Freud (născut Sigismund Schlomo Freud la 6 mai 1856, Freiberg, Imperiul Austriac,
astăzi Příbor/Republica Cehă - d. 23 septembrie 1939, Londra) a fost un medic neuropsihiatru evreu austriac,
fondator al școlii psihologice de psihanaliză. Principalele teorii ale acestei școli sunt fondate pe următoarele
ipoteze:[6]

 Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului sexual.
 Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și agresiv, acestea fiind conservate în
sisteme de idei inconștiente.
 Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în vise, acte ratate și
simptome.
 Conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.
 Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conștient a dorințelor inconștiente
și refulate.
Freud este considerat a fi părintele psihanalizei iar lucrările sale introduc noțiuni precum inconștient, mecanisme
de apărare, acte ratate și simbolistica viselor.

Tema 50 Nietzsche
Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d. 25 august 1900, Weimar) este cel mai
important filosof al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influență remarcabilă, adesea controversată,
asupra gândirii filosofice a generațiilor ce i-au urmat.

Filosofia lui Nietzsche[modificare | modificare sursă]

Filosofia lui Nietzsche gândește reevaluarea filozofiei și artei Greciei din perioada istorică cea mai veche, în
defavoarea clasicismului, văzut ca afirmare a viziunii raționale și, în consecință, decadent. Nietzsche identifica în
tradiția greacă patru etape: 1) etapa obscură a Titanilor când lumea era indefinită; 2) etapa rațiunii echilibrate și a
visării (apolinicul); 3) etapa haosului, a beției, a dezordinei, a băuturilor narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului
între apolinic și dionisiac, unde starea de beție este limitată de o rațiune echilibrată. În special tragedia greacă
(Eschil, Sofocle) a fost interpretată ca o expresie a impulsului vital care se reîntoarce asupra sa însuși, limitând
ordinea și dezordinea, ambele înțelese în termeni radicali, excesivi. Nietzsche critică valorile fundamentale ale
societății ultra-raționalizate în care trăia, ajungând la negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul
existenței.
Conceptul de "voință de putere" joacă un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta este pentru
el - în sens metafizic - un instrument pentru înțelegerea lumii: "esența cea mai intimă a existenței este voința de
putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiționale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste,
în special ale creștinismului, dar și ale istoricilor. Voința de putere este analizată ca relație internă a unui conflict,
ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, și nu numai ca dezvoltare a unei forțe. Această concepție

44
permite depășirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli și a speranței într-o lume de dincolo,
acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspirație spre putere. Astfel, contrar falselor interpretări ale filozofiei
sale, supraomulnietzschenian nu este un om atotputernic fizic și intelectual, ci reprezintă o tendință în evoluție,
așteptată și dorită de om: "Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depășit" (Așa grăit-a
Zarathustra). Omul este așadar o punte între maimuța antropoidă și supraom, un element tranzitoriu în evoluție (cf.
parabola acrobatului din Zarathustra).
Se spune că precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voință și reprezentare îl
determină pe Nietzsche să "îndrepte" conceptul de voință, alăturându-l puterii care devine esențială în afirmarea
individului. După o interpretare a lui Constantin Noica. Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre
voința ca voință.
Prin muzică, Nietzsche a descris o toamnă însorită și colorată, O Noapte de Anul Nou, frământările lui Manfred,
forța credinței în Dumnezeu, în prietenie, în viață. Prin muzică, Nietzsche și-a spus propria poveste, muzica
ajutându-l în cele mai grele momente. Chiar în perioada în care boala a pus stăpânire pe el și exprimarea prin
cuvinte nu i-a mai fost la îndemână, muzica încă îi era coerentă și încă prezentă în sufletul său.

Tema 51 Husserl
Edmund Husserl (n. 8 aprilie 1859, Prosznitz, azi Prostejov/Republica Cehă — d. 26 aprilie 1938, Freiburg im
Breisgau), filosof austriac, creatorul fenomenologiei moderne, care a jucat un rol hotărâtor în
dezvoltarea existențialismului.
Un alt element important al filosofiei lui Husserl din această perioadă este conceptul de "Intenționalitate", dezvoltat
în opera sa fundamentală "Cercetări logice" (Logische Untersuchungen, 1900/1901). Revizuind "Cogito"-
ul cartesian (cogito, ergo sum - "gândesc, deci exist"), Husserl afirmă că a zice "gândesc" nu are nici un sens. Ar
trebui spus "gândesc aceasta", pentru că principala caracteristică a conștiinței este de a se răsfrânge asupra altui
lucru decât asupra ei însăși, de a avea un conținut, ea este "intențională", este conștiința a ceva.
Fenomenologia
Între anii 1901 și 1916, Husserl predă la Universitatea din Göttingen, inaugurând o adevărată școală
de Fenomenologie, și publică opera sa capitală "Idei asupra unei fenomenologii pure și asupra unei filosofii
fenomenologice" (Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie, 1913). După
Husserl, "fenomen este tot ceea ce - într-un fel oarecare - se manifestă". Pentru a fi manifest, un fenomen nu
trebuie neapărat să fie public, stările mele de conștiință se manifestă doar mie însumi, ele sunt totuși - chiar prin
excelență - materie cu descriere fenomenologică. Fenomenul, oricât ar fi de necesar de a-l interpreta pentru a-l
epuiza, nu este expresia deformată a unui lucru ascuns, nu mai este "fenomenul" kantian opus "numenului" său.
Husserl folosește metoda pe care o denumește "reducție fenomenologică" (phänomenologische Reduktion), pentru
a lăsa să transpară tot ceea ce se manifestă în conștiință, pentru a putea lua act de prezența sa și a exclude ipoteza
existenței obiectelor exterioare. Ceea ce rămâne este "ego"-ul transcendental, opus celui empiric.
Astfel, "fenomenologia transcendentală" reprezintă studiul structurilor esențiale care rămân revelate conștiinței
pure.
Ultimii ani[modificare | modificare sursă]
În 1916 Husserl este numit profesor titular de Filosofie la Universitatea din Freiburg im Breisgau. Este invitat să țină
prelegeri și la Universitatea din Berlin, unde - la începutul anilor treizeci - l-a avut student pe Jean-Paul Sartre.
Odată cu venirea la putere a nazismului, lui Husserl - deși convertit la religia creștină evanghelică - datorită originei
sale evreești, îi este retras dreptul unei activități didactice universitare, interzicându-i-se chiar și accesul la biblioteca
Universității din Freiburg. Reușește să mai publice în 1936 opera "Criza științelor europene și fenomenologia
transcendentală" (Die Krisis der europäischen Wissenschaften und die transzendentale Phänomenologie). Husserl
a murit la 27 aprilie 1938.

Influența filosofiei lui Husserl asupra urmașilor[modificare | modificare sursă]

Principalul discipol al lui Husserl a fost Martin Heidegger, care a dezvoltat "Fenomenologia existențială", prin care
- ca și maestrul său - a marcat un nou început în filosofie. Jean-Paul Sartre a elaborat Existențialismul, pornind în
egală măsură de la filosofia lui Husserl și cea a lui Heidegger.

Tema 52 Heidegger
Martin Heidegger (n. 26 septembrie 1889, Meßkirch, Baden – d. 26 mai 1976, Freiburg im Breisgau) a fost un
unul din cei mai importanți filozofi germani din secolul al XX-lea. Lucrarea sa capitală, "Sein und
Zeit" ("Ființă și timp", 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei. Opera sa a exercitat o influență
hotărâtoare asupra gândirii unei serii de filozofi ca Hans-Georg Gadamer, Maurice Merleau-Ponty, Jean-
Paul Sartre, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida și Hannah Arendt.

45
Ființă și Timp” (1927)[modificare | modificare sursă]
În această lucrare, Heidegger vorbește încă de la început despre "necesitatea reluării întrebării privitoare la ființă".
Demersul său este, așadar, unul ontologic, ce vine în continuarea ontologiei lui Platon și Aristotel. Numai că în
centrul "ontologiei fundamentale" heideggeriene stă, de astă dată, "Dasein-ul uman. Întrebarea privitoare la ființă
ia, încă de la început, forma întrebării privitoare la ființa unei ființări determinate.
Existența autentică a omului este configurată ca o deschidere în lume și ca proiectare conștientă ce depășește
cotidianul, având certitudinea morții ineluctabile. Heidegger își pune deci întrebarea fundamentală asupra sensului
existenței, căzută în uitare și trivialitate, care nu ar fi fost tratată suficient în ontologia clasică, începând de la originile
sale în filosofia greacă.
Distincții importante în Ființă și timp: ontologic / ontic, ființă / ființare, existențial / existențiel, autenticitate /
neautenticitate, temporalitate a Dasein-ului / temporalitate a ființei înseși.
Ființă și timp este o carte neterminată. Varianta publicată în anul 1927, cu subtitlul Partea întîi, cuprinde de fapt
doar primele două secțiuni ale primei părți. Cea de a treia secțiune a fost scrisă de Heidegger, dar nu a fost
publicată, deoarece autorului i-a devenit clară imposibilitatea continuării proiectului filozofic din această carte. Textul
celei de-a treia secțiuni a fost distrus (conform unei mărturii a lui Heidegger). Anumite dezvoltări care făceau
conținutul celei de-a treia secțiunii sunt cuprinse în textul prelegerii despre "Problemele fundamentale ale
fenomenologiei", ținută Marburg imediat după anul 1927. Pentru înțelegerea lucrării Ființă și timp sunt de altfel
indispensabile prelegerile ținute de Heidegger în acea perioadă, publicate postum în cuprinsul Ediției complete /
Gesamtausgabe.
În anii '30, după ce autorul renunță să ducă la bun sfârșit "ontologia fundamentală" din Ființă și timp, filozofia lui
Heidegger va cunoaște o prefacere radicală. Ea nu va mai avea în centrul său Dasein-ul uman, ci va avea în vizor
ființa însăși.
Filosofia moral-politică
Heidegger nu a scris filosofie politică și a respins interpretarea operei sale drept contribuții la etică. [8] Michael
Gillespie a încercat să reconstruiască filosofia moral-politică a lui Heidegger într-un compendiu de istorie a filosofiei
politice, dar s-a limitat să o descrie folosind deseori cuvântul „pare”. Gillespie s-a bazat mai mult pe tăcerea lui
Heidegger decât pe afirmațiile lui, de exemplu î-l critică pentru că nu a condamnat nazismul.[9] Acuzațiile pe care le
face Gillespie sunt grele (părăsirea cetății, asociere cu monștri, Oedip modern), dar sunt mai degrabă intuite decât
demonstrate. Cert rămâne faptul că Heidegger a luat atitudine împotriva nihilismului, pe linia sugerată
de Nietzsche.[8]

Heidegger și românii[
În 1942 Walter Biemel scria: "Heidegger cunoaște România din buna reputație de a fi o țară a filosofilor, căci
mereu îi vin de acolo studenți în filosofie… Pe când bulgarii vin la Freiburg să studieze economia politică,
iar maghiarii medicina, românii își reprezintă țara pe frontul spiritual" [10]. Mai mulți studenți români au avut
privilegiul de a studia cu Martin Heidegger, pe parcursul unui deceniu și jumătate, începând cu primii ani ai șederii
lui Heidegger la Freiburg. Aceștia erau foștii studenți ai lui Nae Ionescu de la București sau D. D. Roșca și Lucian
Blaga de la Cluj. Heidegger se adresa grupului de doctoranzi români folosind substantivul „latinii” (îngermană "Die
Lateiner"). Între primii cursanți se află Constantin Floru și Dumitru Cristian Amzăr, iar ultimii sunt Alexandru
Dragomir, Walter Biemel și Octavian Vuia.

Tema 53 Bertrand Russel

Bertrand Arthur William Russell (n. 18 mai 1872, Trellech - d. 2 februarie 1970, Penrhyndeudraeth, Țara
Galilor, Regatul Unit) a fost un filosof, matematician, istoricși critic social britanic[6][7] În timpul vieții s-a declarat ca
fiind liberal, socialist și pacifist, dar în același timp a admis că nu a fost cu adevărat niciunul dintre aceste
lucruri.[8] Cu toate că a locuit preponderent în Anglia, Russell s-a născut în Țara Galilor, țară în care a și murit, la
vârsta de 97 de ani.[9]
La începutul anilor 1900 Russel a condus revolta britanică împotriva idealismului. Este considerat ca fondatorul
filosofiei analitice, alături de predecesorul său Gottlob Frege și protejatul său Ludwig Wittgenstein, și este văzut ca
unul dintre cei mai importanți logicieni ai secolului XX.[7] A fost co-autor (împreună cu A. N. Whitehead) la Principia
Mathematica, o încercare de a găsi bazele matematicii în logică. Eseul său filosofic On Denoting este considerat
o paradigma a filosofiei[10] Lucrările sale au avut o influență considerabilă asupra logicii, matematicii, teoriei
mulțimilor, lingvisticii și filosofiei, în special filosofia limbii, epistemologie și metafizică.
Russel a fost un proeminent activist anti-război; a militat pentru comerțul liber și anti-imperialism.[11][12] În
timpul primului război mondial a fost arestat pentru acțiunile sale pacifiste [13], iar apoi a făcut campanie împotriva
lui Adolf Hitler, a criticat totalitarismullui Stalin, a atacat Statele Unite ale Americii pentru implicarea în războiul din
Vietnamși a fost un susținător declarat al dezarmării nucleare.[14]
În anul 1950, i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură, în recunoașterea lucrărilor sale semnificative, în care
promovează umanitarismul și libertatea de conștiință.

46
Tema 54 Sartre
Jean-Paul Sartre ([ʒɑ̃ pol saʁ.tʁ(ə)], pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre; n. 21
iunie 1905, Paris – d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant al existențialismului,
scriitor (Premiul Nobel 1964), jurnalist și militant social. A influențat profund generația care i-a urmat, în
special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa
literară, ci mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea
sa filozofică.
Sartre duhovnic
La inceputul anilor 1960, o frantuzoaica, o cucoana nici prea cruda, nici prea in varsta, i-a trimis o scrisoare
patetica si disperata lui Jean-Paul Sartre. Femeia nu era ceea ce numim o intelectuala, nu avea studii de filosofie,
dar probabil ca avea unele lecturi, iar ca profesiune era ceea ce este si astazi: patroana unui magazin de
galanterie. Sartre, privind scrisoarea, i-a aratat-o unei prietene, o grafoloaga care i-a spus destinatarului ca
corespondenta lui se afla in pragul sinuciderii si ca trebuie salvata. Argumentul acesta l-a decis pe filosof sa o
caute pe autoarea scrisorii, autoare care, ulterior, a scris o carte de amintiri despre Sartre, producand si unele
dovezi irefutabile ale prieteniei sale -unii cred ca a fost mai mult decat o prietenie - cu pontiful existentialismului.

Nu am retinut numele cartii si nici pe acela al autoarei ei astazi cinqantenara. Iar daca in loc de Sartre, as fi aflat
ca Evdokimov, Berdiaev sau Lossky ar fi impiedicat o femeie sa isi ia viata si sa comita implicit cel mai mare
pacat, nu as fi surprins.

Filosofii apuseni, si poate nu numai ei, au pierdut demult contactul nemijlocit cu sufletele; ei se adreseaza unui
interlocutor abstract care se numeste public iar cel mai adesea acest public nu e altceva decat un cerc restrans
de specialisti.

Cioran la randul sau, sustine unul dintre admiratori, ar fi impiedicat o japoneza - cititoare a sa - de la pacatul
capital. Din nefericire, monopolul modern, sau numai actual, al citirii in suflete nu si-l poate revendica. Il imparte
deocamdata cu Sartre. Si poate ca partajul va continua.

De ce nu s-a adresat frantuzoaica unui psihanalist!?. Ar fi fost si firesc (anii 1960) si de bon ton. Cum era
parizianca, nu o putem banui de resursele vreunui. bun simt taranesc. Si inca o observatie: nu „gandirea" sau
vreuna din cartile lui Sartre au mantuit-o, ci comuniunea, intalnirea nemijlocita cu el, cu confesorul din filosof.

Tema 55 Blaga
Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, lângă Sebeș, comitatul Sibiu - d. 6 mai1961, Cluj) a fost un filozof,
poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, academician și diplomat român.
Epoca interbelică românească se caracterizează, în plan spiritual, prin fericita întîlnire dintre cultură şi creştinism.
“Explozia” culturală fără precedent s-a săvîrşit pe fondul unei renaşteri a spiritului ortodox, dovedind că presupusa
incompatibilitate între valorile credinţei şi valorile creaţiei este o simplă prejudecată a modernismului iconoclast.
Pentru noi, “redescoperirea” ortodoxiei a echivalat cu o rodnică adîncire a tradiţiei naţionale (la tendinţele
catolicismului către un universalism abstract, ortodoxia a căutat să răspundă printr-un universalism concretizat în
forme naţionale, cu un simţ acut al firescului şi al organicului). Semnificativă rămîne trecerea de la tradiţionalismul
“chtonian” al sămănătorismului la tradiţionalismul “uranian” al gândirismului: “Sămănătorul a avut viziunea
magnifică a pămîntului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale. [...] Peste pămîntul pe care
din Sămănătorul am învăţat să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe” (Nichifor
Crainic, “Sensul tradiţiei”). Creştinismul ortodox – afirmă acelaşi autor – “e tradiţia eternă a Spiritului care, în ordinea
omenească, se suprapune tradiţiei autohtone” (art. cit.). Această întrepătrundere între factorul etnic şi factorul
creştin – sinteză de “sînge” şi “spirit”, expresie particulară a armoniei “teandrice” – a fost temeiul complexei mişcări
gândiriste, formă îndrăzneaţă de neobizantinism românesc, replică naţională şi ortodoxă la diferitele “spiritualisme”
occidentale ale vremii (guénonismul, neotomismul, “existenţialismul creştin” şi, nu în ultimul rînd, o anumită latură
a expresionismului). Pentru a denumi această mişcare cultural-religioasă (ce numai tangenţial a avut şi un caracter
politic “de dreapta”), s-a încetăţenit mai ales termenul de “ortodoxism” (eticheta sub care George Călinescu a tratat-
o, cu destulă neînţelegere, în Istoria... lui). Termenul este însă prea larg şi se potriveşte mai degrabă ansamblului
manifestărilor naţional-creştine ale epocii, care nu s-au redus la “gândirismul” propriu-zis. Sub eticheta de
“ortodoxism” mai încap cel puţin încă două “curente” de epocă: şcoala lui Nae Ionescu (persiflată de Şerban
Cioculescu cu denumirea de “trăirism”, pe care “năiştii” de astăzi tind să o ia de bună!) şi legionarismul (în ipostaza
năzuită de întemeietorul lui, Corneliu Zelea Codreanu: aceea de “şcoală spirituală” altoită pe tradiţia ascetică şi
eroică a creştinismului). Toate acestea sînt manifestări spirituale sau politice incontestabil înrudite, întretăindu-se
adesea, dar care nu trebuie confundate. “Ortodoxismul” (fac abstracţie aici de întrebuinţările peiorative ale
cuvîntului*) este numitorul lor comun, nici una dintre ele neputîndu-l monopoliza; de aceea, ar fi de preferat, pentru
fiecare caz în parte, să sprijinim termenul generic cu cîte un atribut particular: ortodoxism gândirist,
ortodoxism naeionescian, ortodoxism legionar.
Întreaga epocă a fost obsedată de definirea “specificului naţional”; mai toţi marii filosofi şi eseişti ai vremii – de la

47
cei mai vîrstnici, din generaţia lui Nicolae Iorga (un Constantin Rădulescu-Motru sau un Simion Mehedinţi), trecînd
prin generaţia medie (cea a lui Nichifor Crainic, Nae Ionescu şi Lucian Blaga însuşi), pînă la cei mai tineri, din
generaţia lui Mircea Eliade (un Mircea Vulcănescu sau un Constantin Noica) – asociază, în diferite grade şi din
diferite perspective, ortodoxiacu românismul. Spre sfîrşitul perioadei, teologul Dumitru Stăniloae va publica chiar
un volum intitulat Ortodoxie şi românism, încercînd să sintetizeze, dintr-un unghi de vedere strict teologic, două
decenii de discuţii în jurul acestui subiect. Mai toţi cad de acord (şi nimeni n-a putut aduce contestaţii serioase) că
dacă ortodoxia se poate defini în afara românismului, românismul nu se poate defini integral în afara ortodoxiei.
Cu toate acestea – şi aici stă interesul şi performanţa epocii – viziunile asupra acestui raport, pe cît de incontestabil,
pe atît de inefabil, sînt de o mare diversitate, aşa cum sînt şi personalităţile “catalizate” de acest nou spiritualism,
mişcîndu-se fascinant între teologie şi filosofie, între metafizică şi artă, între ştiinţă şi eseu, între formele apusene
şi duhul răsăritean, între “mărturiile” trecutului şi “aventurile” prezentului, cu un magnific elan creator şi iscoditor.
“Noua generaţie” românească părea cu precădere hotărîtă (dar şi hărăzită) să aducă României Mari “a doua
neatîrnare” (metafora este a lui Nichifor Crainic): după independenţa politică, pe cea spirituală. Ne voiam “europeni”
în toată puterea cuvîntului, dar cu chipul nostru inconfundabil, nu cu “creierii spălaţi” (aşa cum ni se propune în mod
curent astăzi).
Pînă la urmă totul s-a prăbuşit, printr-o mare neşansă istorică, în prăpastia comunismului ateu şi materialist. Astăzi
însă, ridicîndu-ne de pe fundul ei nămolos, nu e neavenit să vedem în “ortodoxismul” interbelic un posibil temei al
regăsirii noastre de sine, reactivîndu-ne şi armonizîndu-ne energiile creatoare pe linia tradiţiei creştine româneşti
(fără s-o pervertim prin superficialitate sau prin exces şi fără a-i contesta alternativele). Iar dacă nu putem
deocamdată să rodim la înălţimea celor de odinioară, să căutăm măcar a-i înţelege şi prezenta corect, chiar
admiţînd că – aşa cum pretind unii – nu ne mai putem recunoaşte întru totul în ei.
II. Lucian Blaga (1895-1961 a fost totuşi puternic marcat, atît în filosofie, cît şi în artă, de problematica şi
sensibilitatea creştină, mai ales în varianta lor răsăriteană.
“Creştinismul şi ortodoxia” lui Blaga se află în situaţia derutantă de a fi primit, de-a lungul timpului, atît afirmări cît
şi infirmări violente. După ce la început l-au primit cu entuziasm, ca pe unul “de-al lor”, ortodoxiştii (mai cu seamă
cei de formaţie teologică) au sfîrşit prin a-l ataca făţiş şi chiar sistematic (cazul Dumitru Stăniloae), cu rare excepţii
(cum a fost aceea a lui Nichifor Crainic însuşi, care, deşi nu putea fi de acord cu multe “temerităţi” teoretice ale
filosofului, a evitat să-l atace public şi să se pronunţe categoric asupra lui, chiar şi după ce Blaga, rupîndu-se de
gândirişti, l-a tratat cu poate nemeritat de dure accente pamfletare). În contextul politico-ideologic de după 1945
(de care nici astăzi nu ne putem considera pe deplin emancipaţi, aşa cum o dovedesc rechizitoriile ideologice de
tip Marta Petreu),
III. Elementele creştine (adesea cu vădită tentă ortodoxă) sînt destul de numeroase atît în poezia şi teatrul lui Blaga,
cît şi în filosofia şi eseistica lui. Nu ne propunem aici nici inventarierea, nici discutarea lor analitică, interesîndu-ne
doar problema de principiu. Blaga e profund îndatorat creştinismului în genere şi, în mod deosebit, teologiei mistice
răsăritene, din care preia pro domo multe teme, motive şi argumente. El le tratează întotdeauna într-un mod liber,
creator, abătîndu-le adesea de la sensul lor originar. E un fel de valorificare culturală a creştinismului, negreşit
rodnică pentru discursul filosofic sau artistic. Privit însă dinspre teologie, care nu se poate dispensa totuşi de rigorile
şi responsabilităţile ei, demersul nu mai este la fel de digerabil.
Pornind de aici trebuie înţeleasă atitudinea lui Dumitru Stăniloae (nu-l mai trec la socoteală pe obscurul Gh. Iftimie,
ce în Lucian Blaga şi creştinismul românesc a căutat să-l imite inabil pe ilustrul său contemporan), cu care Blaga
fusese altminteri în bune relaţii mai înainte. Două sînt volumele blagiene ce au determinat cu precădere reacţia
fermă a teologului: Religie şi spirit şi Diferenţialele divine. Ceea ce l-a afectat foarte mult pe Blaga a fost faptul că
Dumitru Stăniloae nu s-a rezumat la a evidenţia incompatibilitatea unor teorii de-ale sale cu creştinismul şi
ortodoxia, căci el însuşi era conştient de ea şi avertizase adesea asupra perspectivei sale ne-teologice, ci că,
pornind de aici, teologul a dovedit, uneori chiar cu instrumentar filosofic, şubrezenia unor concepte sau construcţii
teoretice, ce-i leza, de fapt, întregul sistem (de care era aşa de mîndru). Se pot cita, în acest sens, mai ales
capitolele “Religie şi stil” şi “Cosmologia d-lui Lucian Blaga”.
Principalele reproşuri aduse lui Blaga sînt negarea originii dumnezeieşti a religiei (deci a revelaţiei divine), pe care-
o supune determinărilor stilistice abisale din subconştientul omenesc (subordonînd-o deci sferei mai largi a culturii,
ca simplă plăsmuire a geniului natural), relativizarea ideii de divinitate prin straniul “mit filosofic” (cu valenţe fataliste
şi panteiste) al Marelui Anonim, precum şi oscilaţiile sau contradicţiile sale cu privire la raportul (necontestat) dintre
ortodoxie şi românism (a se vedea mai ales capitolul iniţial al cărţii, intitulat chiar “Românism şi Ortodoxie”). Autorul
are dreptate să conchidă, din punctul lui de vedere: “D-l Blaga procedează cu religia ca unul care sugrumă pe
cineva spunîndu-i cuvinte de mîngîiere” (ed. 1942 – p. 37; ed. 1992 – p. 33).

Tema 56 Noica
Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman - d. 4
decembrie1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Este
membru post-mortem al Academiei Române (din 1990). Fostul ministru țărănist Nicolae Noica este
nepotul filozofului Constantin Noica.
Orice încercare, oricât de modestă ar fi, ca și cea de față, de a evoca și evidenția personalitatea
marelui filozof și implicit ideile acestuia este sortită să rămână într-o sferă a neîmplinirii, deoarece
cuvintele interpretului oricât de inspirate ar fi nu reprezintă decât un simplu comentariu adăugat, în

48
unele cazuri chiar cu lipsă de pietate și inspirație la conștiința și opera marelui filozof.
Noica rămâne o permanență în conștiința individuală a celui care este preocupat de fapte
ale culturii, dar și în conștiința socială nu numai prin creația sa filozofică, dar și prin implicarea sa în
formarea de conștiințe individuale, culturale
Pentru orice cititor, chiar și unul grăbit, rămâne în memoria sa conceptul ontologic de bază
„devenirea întru ființă”. Noica a reușit, poate pentru prima dată în istoria filozofiei să lege cele două
concepte până atunci diametral opuse: devenirea și ființa. Categoriile rațiunii pure sunt incompatibile
cu existențialul. În concepția lui Noica categoriile logice și existențialele pot fi întâlnire în procesul
dialectic, nu al devenirii întru devenire, ci al devenirii întru ființă. Cu ce mai rămânem. Evident,
categoriile și noțiunile filozofice amplu construite și explicate de Noica în opera sa: contradicția
unilaterală; limitarea ce nu limitează sau închiderea ce se deschide sunt de asemenea, puncte de
reper în universul ideatic conceput de Noica. Mai presus de toate însă este „individualul”, iar în
cadrul acestuia „omul”.În profunzimea sa, opera lui Noica este o pledoarie pentru pietate, iubire, și
puterea rațională a omului. Iată ce spunea Noica în acest sens: „ Ești contemporan ( ai simultaneitate
în timp, spun teologii) cu cel pe care îl iubești. Asta e tot – și înseamnă înfrângerea umană a timpului.
(Toți teologii spuseseră: ființa nu e Dumnezeu, ci este iubirea lui)”. (Constantin Noica – Carte de
înțelepciune). Desigur Noica nu este un teolog, dar întreaga operă demonstrează afinitatea gândirii
sale pentru ideile, concepțiile și mai presus de orice adevărurile de credință creștin ortodoxe. Adept
al raționalismului, la fel ca și Hegel a crezut că gândirea religioasă premerge metafizica. știința nu
duce neapărat la filozofie pentru cu simpla acumulare de cunoștințe nu conferă „sensuri și înțelesuri
„proprii gândirii filozofice Noica admitea totuși că singurul loc exterior filosofiei din care se poate
ajunge la gândirea metafizică este religia. În programul său de pregătire pentru cei care doreau să-i
devină ucenici și să realizeze performanță culturală el includea studiul Filocaliei. Noica preia
adevăruri de credință pe care le transpune în sistemul sau filozofic: „unul divers în sine” sau
„trinitatea”exprimată prin trinomul general - individual-determinații”. Considera că întreaga cultură
modernă este una a „întrupării”,a generalului care se întrupează în individual devenind astfel un
universal concret. Filosoful de la Păltiniș regreta că nu a putut ajunge la Idee. „poate că ideea a venit
din moment ce n-a mai venit„. Regretul de a nu fi realizat deplinătatea sistemului pe care l-a dorit
este într-un fel propriu oricărui raționalist care acordă prea mult credit cunoașterii discursive și mai
ales posibilității omului de a conferi propriile sensuri metafizice existenței. În raporturile dintre
credință iar pe de altă parte știință și filozofie este nevoie de un „act smerit al rațiunii”, cum spunea
Părintele Arsenie Boca. Altfel spus cunoștința limitelor existențiale ale rațiunii umane. Numai prin
raportare la infinitul și indefinitul rațiunilor divine, trăite și simțite înțelegător sau contemplate,
rațiunile și sensurile omului își află deplinătatea. De aceea „ Ideea” de care vorbea Noica nu este un
simplu adevăr rațional ci un adevăr de credință.
Religia poate premerge construcțiilor metafizice dacă este înțeleasă în înțelesul de sistem de
concepte elaborate de cunoașterea rațională umană. Filosofia însă nu poate fi o etapă, o cale spre
adevărurile de credință, spre credința ortodoxă. Raportul filozofie–credință trebuie înțeles diferit față
de cum o face raționalismul filosofic și anume prin „actul smerit al rațiunii umane”, care își cunoaște,
recunoaște și conștientizează limitele, dar în același timp, prin smerenie și iubire transcende firii
create contemplând rațiunile divine, cele ale firii și cele mai presus de fire. Autenticitatea dar și
obiectivitatea sensurilor și adevărurilor filosofiei este dată de modul în care cuprind sau cel puțin
reflectă adevărurile de credință. Filosofia, la fel ca și orice formă de cunoaștere umană, dacă se
manifestă în sistemul valoric creștin, poate fi o cale spre înțelegerea unor adevăruri de credință, dar
nici o concepție filosofică nu poate fi suficientă prin ea însăși pentru a fundamenta credința ortodoxă
și actele de credință. Pentru a te împărtășii din realitatea infinită a Persoanelor Sfintei Treimi este
nevoie de altceva decât rațiunea filosofica sau cunoaștere științifică. Este nevoie de smerenie și
iubire, altfel spus de o cunoaștere existențială și nu numai de una rațională, Părintele Teofil Părăian
surprindea foarte bine esența raportului dintre credință și cunoașterea rațională inclusiv cea
filosofică: ”Când vom avea credința mai mare decât cunoștința, atunci va fi în sufletul nostru liniștea
pe care ne-o dorim și pe care o dorim și altora prin darul lui Dumnezeu și prin ajutorul Celui de Sus
„(Să gândim frumos ca să trăim frumos, Ed. Agaton, Făgăraș, 2012, p. 285)

49
 Incontestabil, Noica a fost un filosof creștin,afirmație demonstrată de întreaga sa operă. Dacă
reflectăm la întreaga sa viață, la faptele de cultură și de credință săvârșite, la împrejurarea că într-un
fel sau altul a rămas în „actul smerit al rațiunii” și peste toate dorința sa testamentară de a fi
înmormântat lângă Schitul de la Păltiniș, putem spune că Noica a fost mai mult decât un filosof
creștin, a fost un creștin ortodox, un om smerit în puritatea și simplitatea sa. Spunea Părintele Teofil
Părăian: „Omul smerit este omul pur și simplu„.
A aflat Noica ce este ființa? Dar nici nu a dorit acest lucru. Noica a descoperit ceva mult mai
important și anume drumul către ființă și conștiința devenirii întru ființă pe care omul o poate avea.
Se cuvine să încheiem aceste modeste reflecții cu caracter istoric chiar cu gândurile lui Noica,
pe care orice trecător atent poate să le citească pe o inscripție țintuită între-un chioșc de ziare părăsit
din Păltinișul ultimei sale iubiri:
„Există prin urmare două singurătăți: Una prin sărăcie, prin îngrijorare, prin spaimă; alta prin
putere, prin voință metodică, prin activitate. Omul care poartă cu sine toată lumea este și el singur;
dar, în singurătatea sa, el poartă cu sine toată lumea”. (Constantin Noica – De Caelo).

„Nu uita că Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci
începutul său înainte. Vezi să nu-ți pierzi timpul”. (Constantin Noica – De Caelo).

Tema 57 Cioran
Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari - d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român
devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză .
Există o neputinţă în a afla adevărul, care chinuie şi care – datorită imposibilităţii în faţa căruia este pus
gânditorul – se transformă, treptat, în negativism. Acest negativism este determinat de latura „demonică” a omului
ce se luptă cu raţiunea: „Curios ce obositoare este ideea asta de Dumnezeu. Prezenţa ei în conştiinţă este un
surmenaj continuu, o febră ascunsă şi epuizantă, un principiu destructiv” (Lacrimi şi sfinţi).
După o mărturisire proprie (într-un interviu de Gabriel Liiceanu), Emil Cioranu „s-a mişcat tot timpul între
nevoia de credinţă şi imposibilitatea de a crede.” Rezultatul la care ajunge nu este unul singur, concret, eseistul
oscilând în păreri şi afirmaţii. El este „învinsul” ce „pleacă în căutarea marelui POATE” (Fr. Rabelais). El
deţine orgoliul învinsului: „Mi se pare mai uşor să te crezi tu însuţi Dumnezeu, decât să crezi în Dumnezeu.”
(Mărturisiri şi anateme)
Încercarea de a crede, credinţa în sine, este un proces lung, obositor, care cere timp şi care, până la urmă,
nu duce la nimic. Este aceeaşi frică cu care nu accepţi moartea: „Cine a învins frica de moarte a învins şi viaţa”
(Lacrimi şi sfinţi). Dorinţa de a muri este diferită de moartea în sine („Doreşti dorul de moarte şi nu moartea”), căci
„suntem superiori morţii doar în dorinţa de a muri.” (Amurgul gândurilor)
Odată cu experienţa de viaţă a scriitorului, sensul vieţii în plan spiritual capătă noi valenţe. Urmând acelaşi
tipar contradictoriu, Cioran analizează rolul vieţii şi al morţii: pe de o parte, „Viaţa nu există iar moartea este o stare
de vis” (Lacrimi şi sfinţi), pe de alta – „Moartea este sublimul la îndemâna fiecăruia”, Dumnezeu fiind „modul cel
mai favorabil de a ne dispensa de viaţă” (Amurgul gândurilor).
Influenţa religiei asupra umanităţii e evidenţiată de constatarea „pentru fiecare om Dumnezeu este întâia
amintire” (Lacrimi şi sfinţi). Există o energie divină ce planează asupra acestei lumi. Trăim, parcă, cu sentimentul
„sufocării” ce ne-o provoacă această prezenţă: „În orice parte ai apuca nu dai decât de Dumnezeu” (Amurgul
gândurilor). Şi cum „Fără Dumnezeu totul e neant. Iar Dumnezeu? Neantul suprem” (Silogismele amărăciunii),
putem spune că la baza lumii nu a stat cuvântul, ci ideea, Ideea de Dumnezeu, care este „cea mai practică şi mai
periculoasa (…). Pe ea se salvează şi pe ea se prăbuşeşte omenirea.” (Lacrimi şi sfinţi)
Eseistul se află în imposibilitatea de a-l concepe pe Dumnezeu prin suflet: „Toate căile merg de la mine
spre el, niciuna de la el la mine” (Amurgul gândurilor). În lipsa credinţei, Cioran încearcă să-l cucerească pe
Dumnezeu prin efort: „Acel care n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice nu va ajunge niciodată la Dumnezeu”
(Lacrimi şi sfinţi). Această cucerire se face pentru sine, Cioran optând pentru un Dumnezeu individual: „În lumea în
care nu mai am pe nimeni, mai dispun doar de Dumnezeu.” (Amurgul gândurilor)
Dumnezeu este perceput ca „un abis privit de jos”. Cioran, la fel ca şi Pascal, a pariat pe Dumnezeu: „Cine
a înţeles că lumea aceasta nu întrece condiţia amăgirilor n-are decât două căi: să devină religios salvându-se din
lume, sau să salveze lumea distrugându-se” (Cartea amăgirilor). Scriitorul optează pentru a doua variantă, de
autodistrugere în schimbul salvării lumii, căci „omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge.”
(Amurgul gândurilor)
Omul nu e consecinţa unei intenţii speciale. Numai noi, oamenii, am inventat ideea de scop. Universul în
care trăim este unul plin de contradicţii, în care oamenii sunt îngeri şi demoni. Pascal sesiza că „nimic nu este mai
straniu în firea umană decât contradicţiile pe care le descoperim în ea”. Aflăm în el justiţiarul şi viermele, adevărul
şi greşeala, creatorul şi distrugătorul.

50
Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții
și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă
existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de
tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?" [necesită citare]

Tema 58 Turnanta fenomenologica franceza ( michel henry, Jean

luc-marion si jean yves-lacoste )
Fenomenologia (din limba greacă: phainómenon și logos = studiul fenomenelor) este un curent filosofic din
secolul al XX-lea, care încearcă să descrie structura experienței, așa cum este reprezentată în conștiință,
nu ca fapte ci ca esență a lucrurilor (eidos), fără să apeleze la teorii sau la metodele altor discipline, cum ar
fi științele naturii. Conceptul de fenomenologie apare mai întâi la Hegel, care în 1807 a publicat
lucrarea "Phänomenologie des Geistes" ("Fenomenologia spiritului"). Fenomenologia modernă își are
rădăcinile în psihologia descriptivă a lui Franz Brentano și se bazează în mare măsură pe concepțiile
lui Husserl, expuse mai ales în opera sa capitală, "Ideen zu einer reinen Phänomenologie und
phänomenologischen Philosophie" ("Idei pentru o fenomenologie pură și pentru o filosofie
fenomenologică", 1913). Fenomenologia a fost mai departe dezvoltată de Martin Heidegger în Germania și
de Maurice Merleau-Ponty și Jean-Paul Sartre în Franța, ceea ce a dus la apariția existențialismului.

Fenomenologia în Filosofie[modificare | modificare sursă]

Fenomenologia în concepția lui Husserl se poate defini ca o metodă "științifică" de gândire transcendentală, prin
care să se ajungă la structurile universale ale experienței. Ea propune o înțelegere a lumii lipsită de
prejudecățile naturaliste, dominante în epoca respectivă. Husserl se bazează pe principiul de intenționalitate emis
de Franz Brentano, care afirmă că particularitatea conștiinței constă în faptul că este totdeauna conștiința a ceva.
Se ajunge la diferența între

 noetic, ceea ce ține de actele conștiinței (a crede, a voi, a iubi...) și

 noematic, ceea ce apare în urma actului noetic (ceea ce este crezut, voit, iubit...).
Fenomenologii ilustrează astfel dorința lor de a înțelege fenomenele în expresia lor pură prin fundamentarea
relațiilor intenționale. Husserlspera ca prin această metodă să elibereze filosofia de "criza de gândire", care
caracteriza începutul secolului al XX-lea.
La început, fenomenologia a preocupat un număr restrâns de filosofi. Principalul continuator al tradiției
lui Husserl în Germania a fost Martin Heidegger. În lucrarea sa "Sein und Zeit" ("Ființă și Timp", 1927), consideră
filosofia ca o metodă diferită de știință și pune pe primul plan ca disciplină în procesul de
cunoaștere Ontologia fenomenologică. Din perspectiva metodologiei transcendentale, Ființa este privită ca un
corelat al luării ei ca act de conștiință, fără presupuneri sau judecăți asupra existenței sau non-existenței conținutului
conștiinței. În Franța, fenomenologia, prin lucrările lui Merleau-Ponty și Sartre, stă la baza existențialismului.

Fenomenologia în Psihologie
Fenomenologia a avut o mare influență asupra psihologiei contemporane și, în mod general, asupra epistemologiei.
Pornindu-se de la lucrările lui Ludwig Binswanger, a apărut un nou curent în clinica psihiatrică, și s-a dezvoltat
metoda de psihoterapie instituțională (Pierre Fédida). În această direcție sunt de menționat și lucrările lui Marc
Richir.

51