Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept
Anul universitar 2017-2018
Semestrul I

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Teoria generală a dreptului

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): impusă

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Asist. dr. Striblea Marius-

Sebastian
Contact e-mail: msstriblea@lawyer.com
Program consultaţii: conform pagină web

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Nu este condiţionată.

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele

menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective:

Obiectivul general
Asimilarea noţiunilor fundamentale ale dreptului. Înţelegerea
sistemului dreptului. Cunoaşterea mecanismelor legiferării şi
ale aplicării normelor juridice.
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi
capabili să:
• Identifice principalele instituţii juridice
• Explice structura sistemului dreptului
 • Descrie procedura legiferării
• Descrie aplicarea normelor juridice
2. Competențe:

Competenţe profesionale
C.1. Cunoaşterea, înţelegerea şi utilizarea corectă a noţiunilor
fundamentale ale dreptului
C.2. Interpretarea adecvată a normelor juridice, precum şi a
instituţiilor fundamentale ale dreptului
C.3. Înţelegerea procesului de legiferare
C.4.Aplicarea cunoştinţelor fundamentale dobândite în
abordarea studiului disciplinelor de ramură
Competenţe transversale
CT.1. Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient
CT.2. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă individuală,
precum şi în echipă
CT.3. Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare şi a
surselor de informare

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea

duratei de parcurgere (identice cu cele menționate în Fișa
Disciplinei)

Unitatea de învățare 1: Definirea şi caracterele dreptului - 2

ore
Unitatea de învățare 2: Apariția şi evoluția dreptului - 2 ore
Unitatea de învățare 3: Principiile generale ale dreptului.
Rolul, funcțiile si finalitatea acestuia – 2 ore
Unitatea de învățare 4: Dreptul în sistemul reglementarilor
sociale - 2 ore
Unitatea de învățare 5: Dreptul şi statul - 2 ore
Unitatea de învățare 6: Sistemul dreptului - 2 ore
Unitatea de învățare 7: Norma juridică - 2 ore
Unitatea de învățare 8: Izvoarele dreptului - 2 ore
Unitatea de învățare 9: Crearea şi sistematizarea dreptului - 2
ore
Unitatea de învățare 10: Interpretarea normelor juridice - 2 ore
Unitatea de învățare 11: Aplicarea dreptului - 2 ore
Unitatea de învățare 12: Raportul juridic - 2 ore
Unitatea de învățare 13: Răspunderea juridica - 2 ore
Unitatea de învățare 14: Principalele scoli şi curente de
gândire în evoluția fenomenului juridic - 2 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

Se realizează pe parcursul seminariilor

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 50 %

- Evaluare formativă continuă: 50 %

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Referinţe principale:
1. Ion Craiovan, Tratat de teoria generala a dreptului, Ed.
Universul Juridic, ed. a III-a, revazuta si adaugita, Bucuresti,
2015
2. Mircea Djuvara, Teoria generala a dreptului (Enciclopedia
juridica). Drept rational, izvoare si drept pozitiv, Ed. All
Beck, colectia Restitutio, Bucuresti, 1999
3. Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, editia 5, Ed. C.H.
Beck, colectia Curs universitar, Bucuresti, 2014
Referinţe suplimentare:
4. Lidia Barac, Elemente de teoria dreptului, editia 3, Ed. C.H.
Beck, colectia Manuale Beck, Bucuresti, 2013
5. Simona Cristea, Teoria generala a dreptului, Ed. C.H. Beck,
colectia Curs Universitar, Bucuresti, 2016
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI
FACULTATEA DE DREPT

TEORIA GENERALĂ A
DREPTULUI

Asist. univ. drd. Marius Sebastian STRIBLEA

- SUPORT CURS -
Anul I
Semestrul I
 Cuprins

CAPITOLUL I .............................................................................................. 1
TERMINOLOGIE INTRODUCTIVĂ. ...................................................... 1
CARACTERELE ŞI PRINCIPIILE GENERALE .................................... 1
ALE DREPTULUI........................................................................................ 1
Secţiunea I ............................................................................................ 1
SENSURILE CUVÂNTULUI DREPT ................................................ 1
1. Dreptul subiectiv ....................................................................................... 1
2. Dreptul obiectiv ........................................................................................ 1
3. Dreptul ca ştiinţă ....................................................................................... 2
4. Dreptul ca artă........................................................................................... 2
Secţiunea II .......................................................................................... 2
CARACTERELE DREPTULUI .......................................................... 2
1. Caracterul normativ .................................................................................. 2
2. Caracterul general şi permanent ................................................................ 2
3. Caracterul obligatoriu şi sancţionator ....................................................... 3
Secţiunea III ......................................................................................... 3
PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI................................ 3
1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului..................... 3
2. Principiul libertăţii şi egalităţii .................................................................. 4
3. Principiul responsabilităţii ........................................................................ 4
4. Principiile echităţii şi justiţiei.................................................................... 4
5. Principiul bunei – credinţe ........................................................................ 4
CAPITOLUL II ........................................................................................... 5
DREPTUL ŞI STATUL................................................................................ 5
Secţiunea I ............................................................................................ 5
DEFINIREA STATULUI .................................................................... 5
1. Elementele constitutive ale statului ........................................................... 5
A. Teritoriul ............................................................................................. 5
B. Populaţia ............................................................................................. 6
C. Puterea de stat (publică) .................................................................... 6
2. Funcţiile statului ....................................................................................... 7
Secţiunea II .......................................................................................... 8
FORMA STATULUI ............................................................................ 8
1. Forma de guvernământ ............................................................................. 8
2. Structura de stat ........................................................................................ 9
3. Regimul politic ....................................................................................... 10
Secţiunea III ....................................................................................... 11
STATUL DE DREPT ........................................................................... 11
1. Noţiune ................................................................................................... 11
2. Caracteristici ........................................................................................... 11
 3. Condiţiile de existenţă............................................................................. 12
CAPITOLUL III ......................................................................................... 13
SISTEMUL DREPTULUI ......................................................................... 13
Secţiunea I .......................................................................................... 13
CONCEPTUL DE SISTEM AL DREPTULUI ................................. 13
Secţiunea II ........................................................................................ 13
CRITERIILE DE CONSTITUIRE A SISTEMULUI DREPTULUI 13
Secţiunea III ....................................................................................... 14
COMPONENTELE SISTEMULUI DREPTULUI ......................... 14
Secţiunea IV ....................................................................................... 15
DIVIZIUNILE GENERALE ALE DREPTULUI ............................. 15
1. Drept intern şi drept internaţional ........................................................ 15
2. Drept public şi drept privat ................................................................... 15
3. Alte diviziuni ale dreptului .................................................................... 16
Secţiunea V ......................................................................................... 17
RAMURILE DREPTULUI ROMÂNESC ACTUAL ........................ 17
Secţiunea VI ....................................................................................... 22
MARI SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT ......................... 22
1. Sistemul de drept romano-germanic ...................................................... 22
2. Sistemul de drept anglo-saxon ( common – law) ................................... 24
3. Sistemul dreptului socialist .................................................................... 25
4. Sisteme de drept religioase şi tradiţionale .............................................. 26
CAPITOLUL IV ......................................................................................... 29
IZVOARELE DREPTULUI ...................................................................... 29
Secţiunea I .......................................................................................... 29
CONCEPTUL DE IZVOR AL DREPTULUI ................................... 29
Secţiunea II ........................................................................................ 29
IZVOARELE FORMALE .................................................................. 29
CAPITOLUL V ........................................................................................... 31
NORMA JURIDICĂ .................................................................................. 31
Secţiunea I .......................................................................................... 31
CONCEPTUL DE NORMĂ JURIDICĂ ........................................... 31
Secţiunea II ........................................................................................ 32
CARACTERELE NORMEI JURIDICE ........................................... 32
Secţiunea III ....................................................................................... 34
STRUCTURA NORMEI JURIDICE ................................................ 34
1. Structura logico-juridică (internă) .......................................................... 35
2. Structura tehnico-legislativă (externă) .................................................... 41
Secţiunea IV ....................................................................................... 42
CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE .................................... 42
Secţiunea V ......................................................................................... 46
 ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ............................................. 46
1. Acţiunea normelor juridice în timp ......................................................... 46
2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu ....................................................... 52
3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor....................................... 53
CAPITOLUL VI ......................................................................................... 54
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE ....................................... 54
Secţiunea I .......................................................................................... 54
NOŢIUNEA ŞI SCOPUL INTERPRETĂRII NORMELOR
JURIDICE .......................................................................................... 54
Secţiunea II ........................................................................................ 54
FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE..... 54
1. Interpretarea oficială ............................................................................... 54
2. Interpretarea neoficială ( facultativă sau doctrinară) ............................... 55
Secţiunea III ....................................................................................... 55
METODE DE INTERPRETARE NORMELOR JURIDICE ........... 55
1. Metoda gramaticală ................................................................................. 55
2. Metoda istorică ....................................................................................... 56
3. Metoda sistematică.................................................................................. 56
4. Metoda logică ......................................................................................... 56
5. Metoda teleologică .................................................................................. 56
6. Analogia.................................................................................................. 56
Secţiunea IV ....................................................................................... 57
REZULTATUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE ........ 57
1. Interpretarea literală ................................................................................ 57
2. Interpretarea extensivă ............................................................................ 57
3. Interpretarea restrictivă ........................................................................... 57
CAPITOLUL VII........................................................................................ 58
RAPORTUL JURIDIC .............................................................................. 58
Secţiunea I ........................................................................................... 58
Noţiunea de raport juridic................................................................... 58
Secţiunea II.......................................................................................... 58
Caracterele raportului juridic ............................................................. 58
1. Caracterul social ..................................................................................... 58
2. Caracterul voliţional................................................................................ 58
3. Caracterul valoric .................................................................................... 59
Secţiunea III ........................................................................................ 59
Structura raportului juridic ................................................................. 59
1. Subiectele raportului juridic .................................................................... 59
A. Persoana fizică ................................................................................. 59
B. Statul ................................................................................................. 60
C. Organele statului ............................................................................... 60
D. Persoana juridică............................................................................... 60
2. Conţinutul raportului juridic ................................................................... 61
3. Obiectul raportului juridic....................................................................... 61
 Secţiunea IV ........................................................................................ 61
DIFERITE CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE ...................... 61
CAPITOLUL VIII RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ................................. 62
Secţiunea I .......................................................................................... 62
NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ .................................. 62
Secţiunea II ........................................................................................ 62
CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE...................................... 62
1. Conduita ilicită........................................................................................ 62
2. Rezultatul vătămător. .............................................................................. 63
3. Vinovăţia subiectului de drept ................................................................ 63
Secţiunea III ....................................................................................... 63
FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE.......................................... 63
1. Răspunderea penală ................................................................................ 64
2. Răspunderea contravenţională ................................................................ 64
3. Răspunderea civilă .................................................................................. 64
4. Răspunderea disciplinară ........................................................................ 64
 CAPITOLUL I

TERMINOLOGIE INTRODUCTIVĂ.
CARACTERELE ŞI PRINCIPIILE GENERALE
ALE DREPTULUI

Secţiunea I

SENSURILE CUVÂNTULUI DREPT

1. Dreptul subiectiv
Într-un prim sens, prin drept se înţelege prerogativa sau
posibilitatea participantului la raportul juridic de a face sau a nu face
ceva, ori de a pretinde altor subiecte de drept să i se dea ceva, inclusiv
posibilitatea acestuia de a apela la forţa de constrângere a statului în
vederea respectării prerogativelor sale.
Astfel, dreptul apare ca o putere a subiectului, recunoscută de lege,
referitoare la conduita sa ori a altor persoane, putere ce este folosită în
vederea fructificării prerogativelor pe care i le conferă legea.
În acest caz, dreptul este legat de titularul lui, motiv pentru care se
numeşte subiectiv. Având în vedere faptul că acelaşi titular, în acelaşi
timp, se bucură de mai multe prerogative, doctrina foloseşte sintagma
drepturi subiective.
În funcţie de conţinutul lor economic, drepturile subiective se
împart în drepturi patrimoniale (ce pot fi evaluate în bani şi dintre
care cel mai important este dreptul de proprietate) şi drepturi personal
– nepatrimoniale (dreptul la viaţă, la libertate, la liberă circulaţie etc.).
2. Dreptul obiectiv
Într-un alt sens, cuvântul drept desemnează totalitatea normelor
juridice create sau recunoscute ca atare de stat.
Spre deosebire de dreptul subiectiv care se referă la prerogativa
unui anume subiect, dreptul obiectiv este alcătuit din norme juridice
impersonale, care nu se adresează unui subiect determinat.
Drepturile subiective sunt reglementate de dreptul obiectiv.
Dreptului obiectiv conţine o anumită componentă numită drept
pozitiv, adică totalitatea normelor juridice în vigoare, la un moment
dat.
1
 3. Dreptul ca ştiinţă
Dreptul face parte dintre ştiinţele sociale.
În acest sens, regăsim cuvântul drept în formulări precum:
facultate de drept, curs de drept etc.

4. Dreptul ca artă
Dreptul constituie şi o artă.
Aceasta este în legătură cu tehnica juridică (competenţa celor care
elaborează sau aplică dreptul).
Tehnica juridică are două componente: tehnica legislativă (arta de
a face legi) şi tehnica aplicării dreptului (folosirea textului de lege
abstract şi impersonal în vederea soluţionării unei situaţii concrete) .
Tehnica legislativă aparţine puterii legislative. Ea prezintă o mare
importanţă deoarece, cu cât este mai bine stăpânită de către organele
de stat ce au competenţă legislativă, cu atât legile elaborate vor putea
răspunde mai bine necesităţilor sociale care au determinat edictarea
lor.
Tehnica aplicării dreptului este folosită de către judecător,
procuror, avocat, notar public etc.

Secţiunea II

CARACTERELE DREPTULUI

Dreptul prezintă trei caractere care îl disting de alte ştiinţe sociale.

Acestea sunt: caracterul normativ, caracterul general şi permanent şi
caracterul obligatoriu şi sancţionator.

1. Caracterul normativ
Dreptul are un caracter normativ, având menirea de a coordona
existenţa omului în societate, urmărind păstrarea ordinii de drept prin
concilierea interesele individuale cu cele ale societăţii.
Acest caracter este impus de structura dreptului care se prezintă ca
sumă de reguli de conduită obligatorii pentru subiectele de drept.

2. Caracterul general şi permanent

Caracterul general al dreptului decurge din faptul că norma nu are
în vedere un subiect determinat. Aceasta se aplică tuturor subiectelor
de drept între care se stabilesc raporturi juridice.

2
 Legea se aplică permanent, fără întrerupere, pe toată durata cât este
în vigoare, tuturor situaţiilor pe care le vizează.
În situaţii similare, toate subiectele de drept sunt trate egal de către
lege (art. 16 alin. 1 din Constituţie).

3. Caracterul obligatoriu şi sancţionator

Regulile de conduită formulate de către drept sunt obligatorii
pentru toate subiectele.
De asemenea, cunoaşterea normelor legale este obligatorie, în acest
sens operând o prezumţie absolută, ce nu poate fi infirmată în nici un
mod.
Nimeni nu poate să se apere de sancţiunea pe care o prevede legea
în caz de nerespectare a sa invocând necunoaşterea regulii (Nemo
censetur ignorare legem).
Subiectul care nu respectă norma de drept va fi constrâns în acest
sens de forţa coercitivă a statului. Tot odată, i se va aplica o sancţiune
ce diferă în funcţie de ramura de drept din care face parte norma
încălcată.
Există sancţiuni penale (amendă şi închisoare), sancţiuni
contravenţionale (amenzile contravenţionale), sancţiuni civile
(despăgubiri pentru prejudicii, nulitatea actelor juridice îndeplinite cu
încălcarea condiţiilor legale etc.), sancţiuni de dreptul muncii
(avertisment, reducerea salariului, desfacerea contractului de muncă).

Secţiunea III

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

Principiile generale ale dreptului sunt: principiul asigurării

bazelor legale de funcţionare a statului, principiul libertăţii şi
egalităţii, principiul responsabilităţii, principiile echităţii şi justiţiei,
principiul bunei – credinţe.

1. Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului

Conform acestui principiul, dreptul constituie premisa existenţei
statului.
Statul de drept este organizat în conformitate cu principiul
legalităţii. Aceasta implică legitimitatea puterii, dar şi recunoaşterea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.

3
 2. Principiul libertăţii şi egalităţii
Libertatea şi egalitatea cetăţenilor reprezintă valori fundamentale
în orice stat de drept. Aceste drepturi fundamentate sunt consfinţite de
Constituţie.
Astfel, potrivit art. 16 alin. 1 din Constituţia României, „cetăţenii
sunt egali în faţa legii”. De asemenea, conform art. 23 alin. 1,
„libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”.

3. Principiul responsabilităţii
Responsabilitatea conduce la asumarea de către subiectul de drept
a consecinţelor acţiunii sale. Ea este consecinţa libertăţii de care se
bucură indivizii.

4. Principiile echităţii şi justiţiei

Echitatea (lat. aequitas) şi justiţia sunt valori complementare
dreptului, implicând valori morale esenţiale.

5. Principiul bunei – credinţe

Buna - credinţa este un principiu general al dreptului.
Obligaţia exercitării cu bună - credinţă a drepturilor şi libertăţilor
este prevăzută de Constituţie (art. 57).
Potrivit legii fundamentale, titularul unui drept trebuie să-l exercite
astfel încât să nu aducă atingere intereselor legitime ale celorlalte
subiecte de drept.

4
 CAPITOLUL II
DREPTUL ŞI STATUL

Secţiunea I

DEFINIREA STATULUI

Statul reprezintă cea mai veche şi cea mai importantă instituţie a

societăţii politice. El a apărut în urmă cu aproximativ 6.000 de ani în
Orientul antic.
Statul este acea entitate politică constituită dintr-un teritoriu
delimitat de frontiere, dintr-o populaţie şi dintr-o putere
instituţionalizată.
Noţiunea de stat poate avea şi alte înţelesuri, printre care:
a. putere politică centrală, diferită de cea a colectivităţilor locale
(judeţele, oraşele, comunele);
b. ansamblul guvernanţilor;
c. o formă de societate, de viaţă în comun, o anumită manieră de a
fi a colectivităţilor umane.

1. Elementele constitutive ale statului

Elementele constitutive ale statului sunt: (a) teritoriul, (b)
populaţia şi (c) puterea de stat.

A. Teritoriul
Teritoriul este elementul fundamental al statului care, în mod
tradiţional, este reprezentat de spaţiul cuprins între frontierele
acestuia. În fapt, teritoriul nu se rezumă la delimitarea unei suprafeţe
terestre, bidimensionale, ci este un spaţiu tridimensional din care fac
parte întinderea de pământ şi ape delimitată de frontiere, subsolul,
precum şi spaţiul aerian.
Conform art. 142 din Codul penal, teritoriul României se compune
din “întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu
subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială, cu solul,
subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”.

5
 În limitele acestui teritoriu se organizează statul şi unităţile
administrativ-teritoriale care îl compun. De asemenea, în acelaşi
spaţiu se exercită puterea publică, suveranitatea statului.
Teritoriul se caracterizează prin faptul că nu poate fi înstrăinat
(conform art. 3 alin. 1 din Constituţie “teritoriul României este
inalienabil”, frontierele sale fiind stabilite prin lege organică).
Totodată, teritoriul este indivizibil, consecinţă a caracterului său unitar
(art. 1 alin. 1 din Constituţie).

B. Populaţia
Un alt element al statului este populaţia, ea desemnând, în general,
o colectivitate.
Acest element a fost exprimat în doctrină prin mai multe noţiuni, şi
anume: societate, popor sau naţiune.
Prin societate, termenul cel mai des uzitat, vom înţelege populaţia
aflată sub un anumit raport relaţional şi instituţional, pe un anumit
teritoriu.
Poporul are ca liant între indivizi continuitatea de limbă, de origine
etnică, de cultură etc.
În sfârşit, prin naţiune se înţelege o comunitate umană delimitată
teritorial şi politic de altele, ai cărei membri manifestă loialitate faţă
de stat, având conştiinţa apartenenţei la aceeaşi colectivitate,
prezentând ca atribute principale identitatea, independenţa şi
coeziunea.
Între stat şi oricare dintre indivizii care alcătuiesc populaţia se
stabileşte o legătură specifică, constând în drepturi şi obligaţii
reciproce. Această legătură politică se numeşte cetăţenie.

C. Puterea de stat (publică)

Al treilea element al statului este puterea de stat, numită şi putere
publică sau forţă publică. Aceasta are rolul de a asigura unitatea
politică şi juridică a statului, fiind caracterizată prin posibilitatea de a
comanda, de a da ordine, precum şi prin obligaţia celor care le-au
primit de a le respecta.
Trăsăturile puterii de stat sunt următoarele:
a. este o putere politică ce are o sferă largă de aplicare şi agenţi
specializaţi care o realizează;
b. este o putere instituţionalizată, prin aceasta înţelegându-se
faptul că ea aparţine statului ca instituţie politico-juridică, iar cei care
o deţin acţionează în numele său şi în baza legii. Instituţiile (organele)

6
fundamentale ale statului, numite de Constituţie (în titlul III)
“autorităţi publice” sunt: (1) Parlamentul, unica autoritate
legiuitoare a ţării, organul de reprezentare suprem al poporului român;
(2) Executivul, alcătuit din Preşedintele ţării şi din Guvern şi (3)
Autoritatea judecătorească, compusă din Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, precum şi din Consiliul
Superior al Magistraturii şi Ministerul Public, organe de stat ce au
sarcina de a aplica legea în cazul litigiilor apărute şi de a sancţiona pe
cei care se abat de la respectarea normelor juridice;
c. este o putere de comandă ce instituie norme obligatorii;
d. este o putere unică care deţine dreptul exclusiv de a exercita,
prin organele abilitate, constrângerea legitimă.
Din această ultimă trăsătură a puterii publice decurge o
caracteristică fundamentală a statului, şi anume suveranitatea.
Suveranitatea semnifică autoritatea supremă cu care statul este
învestit şi înseamnă dreptul puterii publice de a conduce societatea, de
a nu recunoaşte nici o putere deasupra ei în cadrul statului, precum şi
independenţa statului în raport cu alte state cu care acesta stabileşte
raporturi.
Suveranitatea statului este compusă din două elemente, unul intern
(competenţa exclusivă asupra teritoriului, concretizată în elaborarea
unor acte normative generale obligatorii şi inexistenţa unei alte puteri
sociale superioare) şi altul extern (independenţa în raporturile cu alte
state, nesupunerea faţă de alte puteri, excluderea oricărui amestec din
exterior).

2. Funcţiile statului
Noţiunea de funcţii ale statului se referă la direcţiile principale de
acţiune ale statului în vederea organizării şi realizării activităţii
fundamentale specifice, la care participă toate instituţiile abilitate.
Funcţiile statului pot fi: (a) interne sau (b) externe.
a. Funcţiile interne sunt:
1. funcţia politico-juridică - de asigurare a conducerii sociale, pe
baza legilor şi de a construi un cadru de drept care să garanteze
oricărui individ respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
de care se bucură;
2. funcţia de asigurare a ordinii de drept - de apărare a
colectivităţii, precum şi a oricărui individ împotriva fenomenelor
antisociale;

7
 3. funcţia social-economică – de asigurare a dezvoltării
economice, a progresului tehnic şi a creşterii nivelului de trai al
populaţiei. Această funcţie acţionează diferit de la un stat la altul şi
vizează politica fiscală, combaterea şomajului, a inflaţiei şi a sărăciei.
b. Funcţiile externe sunt:
1. funcţia de stabilire şi dezvoltare a relaţiilor cu alte state sau
organizaţii internaţionale;
2. funcţia de participare la activitatea organismelor
internaţionale din care statul face parte (O.N.U., O.S.C.E.,
Parlamentul European etc.) în vederea rezolvării propriilor probleme
cât şi a chestiunilor internaţionale.

Secţiunea II

FORMA STATULUI

În legătură cu forma statului interesează trei concepte şi anume: (1)

forma de guvernământ, (2) structura de stat şi (3) regimul politic.

1. Forma de guvernământ
Forma de guvernământ se referă la crearea, organizarea şi
exercitarea puterii de stat prin intermediul organelor supreme ale
acesteia, precum şi la împărţirea atribuţiilor între respectivele organe.
Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în:
(a) republici şi (b) monarhii.
a. În cadrul republicii, şeful statului (preşedinte) este ales de
parlament sau direct de către popor, pentru o perioadă limitată (de
regulă, 4 ani).
Conform art. 1 alin 2 din legea fundamentală, “forma de
guvernământ a statului român este republica”. De asemenea, în
România, conform art. 81 alin. 1 din Constituţie, preşedintele este
ales prin “vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat”. După
revizuirea legii fundamentale prin Legea nr. 429/2003, mandatul
preşedintelui are o durată de 5 ani (art. 83 alin. 1).
La rândul lor, republicile pot fi parlamentare sau prezidenţiale.
În republicile parlamentare (Germania, Italia) rolul cel mai
important în exercitarea puterii de stat revine parlamentului,
preşedintele având o poziţie secundară. În republicile prezidenţiale

8
(S.U.A., Rusia) şeful statului (preşedintele) are atribute sporite faţă de
parlament în cadrul exercitării puterii.
Uneori se vorbeşte şi despre o a treia formă de republică, cea
semiprezidenţială, în care raportul dintre atribuţiile preşedintelui şi
cele ale parlamentului este sensibil egal.
b. Monarhia constituie aceea formă de guvernământ în care şeful
statului (monarhul – rege, împărat) nu este ales de popor sau de
parlament, el ocupând această poziţie prin succesiune la tron sau, mai
rar, prin numire pe viaţă.
Monarhiile pot fi constituţionale sau absolutiste.
Monarhiile constituţionale (Regatul Unit al Marii Britanii şi al
Irlandei de Nord, Spania, Danemarca) se caracterizează prin faptul că
monarhului îi revin atribuţii restrânse, uneori chiar simbolice, rolul cel
mai important fiind jucat de parlament.
În monarhiile absolutiste se acordă puteri largi monarhului, uneori
discreţionare, iar celelalte instituţii ale statului, deşi există, au atribuţii
restrânse, nesemnificative.

2. Structura de stat
Structura de stat reprezintă modul în care se organizează puterea
de stat şi entităţile statale existente pe teritoriul unui stat, precum şi
relaţiile ce se stabilesc între ele.
Sub acest aspect statul poate fi: (a) unitar (simplu) sau (b)
federativ (complex, compus).
a. Statul unitar se distinge prin următoarele caracteristici:
- are o singură constituţie;
- are doar un rând de organe supreme care îşi exercită competenţa
pe întregul teritoriu;
- întreaga populaţie are o singură cetăţenie;
- este subiect distinct de drept internaţional, participând în această
calitate la viaţa internaţională.
b. Statul federativ se defineşte prin următoarele elemente:
- este alcătuit din două sau mai multe state membre (federate);
- statele componente transferă unele din atributele suveranităţii lor
în favoarea statului federativ, în limitele şi modurile prevăzute în
constituţia federală;
- există o legislaţie comună, unică, la nivelul statului federal, dar şi
legislaţii proprii fiecărui stat federat în parte, acestea din urmă
trebuind să o respecte pe cea dintâi;

9
 - există organe legiuitoare, administrative şi judiciare atât la
nivel central (federal), cât şi la nivelul fiecărui stat federat;
- populaţia are două cetăţenii, una a statului federativ, cealaltă a
statului federat;
- subiect de drept internaţional este doar statul federativ, el
participând şi la viaţa internaţională.
Statul federativ nu trebuie confundat cu asociaţiile de state care,
deşi se aseamănă cu acesta din multe puncte de vedere, se deosebesc
prin faptul că ele nu dau naştere unui stat nou, distinct de statele
componente.
Principalele forme de asociere a statelor sunt: confederaţia,
uniunea reală şi uniunea personală.
Confederaţia este alcătuită din două sau mai multe state asociate
care îşi unifică legislaţia şi care îşi creează anumite organe comune,
păstrându-şi însă suveranitatea şi calitatea de subiect distinct de drept
internaţional.
Uniunea reală este asocierea a două sau mai multe state ce au un
monarh comun şi care îşi creează unele organe comune.
Uniunea personală constă în asocierea a două sau mai multe state
datorită existenţei unui şef de stat comun (monarh), statele membre
păstrându-şi întreaga suveranitate.
3. Regimul politic
Regimul politic reprezintă totalitatea metodelor şi mijloacelor prin
care puterea politică conduce societatea. Acest concept vizează
raporturile instituite între stat şi individ în ceea ce priveşte respectarea
drepturilor subiective ale celui din urmă.
Din această perspectivă, regimurile politice se pot împărţi în: (a)
regimuri democratice şi (b) regimuri totalitare (dictatoriale sau
autoritare).
În cadrul regimurilor democratice operează principiul
reprezentativităţii. Puterea de stat are ca fundament pluralismul
politic şi se manifestă în baza şi în limitele legii, cu respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În regimurile totalitare, puterea de stat se exprimă prin mijloace
dictatoriale, autoritare, statul rezervându-şi un rol dominant în
societate, intervenind în toate domeniile existenţei sociale, chiar şi în
viaţa privată a individului. În asemenea regimuri nu există pluralism
politic (prin urmare nici opoziţie), principiul separaţiei puterilor în stat
este încălcat, iar drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului nu se
respectă.

10
 Secţiunea III

STATUL DE DREPT

1. Noţiune
Într-o definiţie simplă, în zilele noastre, prin stat de drept
înţelegem acel stat democratic şi social, care se înfiinţează şi
funcţionează în baza şi cu respectarea strictă a legii, în care drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului sunt garantate.
Conceptul de stat de drept este însă unul complex, care a evoluat în
timp.
Statul de drept îşi are originea în lucrările filosofului german
Immanuel Kant care aprecia că statul are ca scop doar ocrotirea
dreptului şi garantarea libertăţii, el neavând atribuţii în legătură cu
binele general, cu fericirea, cu nivelul de trai sau cel cultural al
oamenilor. Singura preocupare a statului imaginat de Kant trebuia să
fie asigurarea aplicării dreptului şi împiedicarea încălcării acestuia .
Continuatorii ideilor lui Kant afirmau că doar statele care există
pentru realizarea justiţiei pot fi legitimate ca state de drept.
Ulterior, alţi filosofi au sintetizat conceptul statului de drept în trei
principii: (1) accesul la putere se face prin vot popular, liber exprimat,
(2) exercitarea puterii se realizează în baza legii şi (3) puterea
izvorăşte din voinţa suverană şi liber exprimată a poporului.
Conform lui Hans Kelsen, statul de drept există într-o formă
independentă de lege, are misiunea de a crea dreptul, iar mai apoi, de a
i se supune în mod deliberat.
Prin urmare, statul de drept asigură supremaţia Constituţiei şi
domnia legilor, dar acestea trebuie să fie conforme cu ideea de justiţie
şi cu echitatea, fiind expresia voinţei întregii societăţi.
Constituţia României, în art. 1 alin. 3 decretează că România este
“stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului,
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme (…)
şi sunt garantate”.

2. Caracteristici
În sinteză, statul de drept contemporan se caracterizează prin
următoarele trăsături:
- este fundamentat pe supremaţia legii;
11
 - are la bază existenţa unui cadru democratic;
-accesul la putere se face prin vot liber exprimat de către populaţie;
- puterea de stat este subordonată legii;
- puterea se structurează piramidal şi se difuzează unui număr mare
de organisme;
- garantarea pluralismului politic;
- limitarea fiecăreia dintre cele trei puteri (legislativă, executivă şi
judecătorească) prin celelalte două;
- independenţa totală a justiţiei;
- recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului;
- participarea cetăţenilor la exercitarea puterii.

3. Condiţiile de existenţă
Pentru existenţa statului de drept sunt necesare următoarele
condiţii:
- autonomia statului de drept şi întărirea organizării juridice a
statului;
- guvernarea care se realizează prin lege şi care este subordonată
acesteia;
- promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului;
- stabilirea suveranităţii externe a naţiunilor;
- subordonarea statului unei stricte reglementări juridice.

12
 CAPITOLUL III

SISTEMUL DREPTULUI

Secţiunea I

CONCEPTUL DE SISTEM AL DREPTULUI

Dreptul prezintă un caracter sistematic. Numeroasele reguli

juridice existente în societate nu se înfăţişează sub forma unei alăturări
întâmplătoare. Ele sunt ordonate într-un sistem coerent, organizat şi
logic. Acesta nu reprezintă suma elementelor componente, ci un
ansamblu de norme şi instituţii aflate în permanentă interacţiune.
Prin sistem al dreptului se înţelege modul de organizare a
dreptului, a normelor juridice ce îl compun, în cadrul instituţiilor
juridice şi al ramurilor de drept.
În doctrină se face deosebirea între sistemul dreptului şi alte
noţiuni din sfera existenţei juridice a societăţii, precum sistemul
legislaţiei (legislaţia unei ţări, sumă a actelor normative) şi sistemul
juridic (ordinea de drept în general, privită ca fundamentala
caracteristică a unei comunităţi).
Sistemul dreptului se caracterizează prin complementaritatea
ramurilor de drept care îl compun, prin relativitate şi permeabilitate,
precum şi printr-o continuă diferenţiere a ramurilor sale.

Secţiunea II

CRITERIILE DE CONSTITUIRE A SISTEMULUI

DREPTULUI

Criteriile de constituire a sistemului dreptului sunt: (a) obiectul

reglementării juridice, (b) metoda reglementării şi (c) principiile
dreptului (sau ale ramurii de drept).

a. Obiectul reglementării juridice îl constituie sfera relaţiilor

sociale avute în vedere de norma juridică.
13
 b. Metoda de reglementare este exprimată printr-o multitudine de
modalităţi de normare a conduitei umane şi constituie un criteriu
subiectiv de influenţare a sistemului dreptului. Caracterul subiectiv al
acestui criteriu este dat de faptul că modul de reglementare a conduitei
umane diferă în funcţie de interesele pe care le reprezintă forţa politică
ce se află la conducerea societăţii.
Această metodă poate fi autoritară sau autonomă.
De asemenea, metoda poate fi analitică (descompune un cadru
complex în elementele sale fundamentale) sau sintetică (pleacă de la o
sumă de elemente primare şi creează un cadru general şi abstract).
Tot din această perspectivă se are în vedere şi poziţia subiectelor în
cadrul raportului juridic specific fiecărei ramuri de drept.
c. Principiile dreptului (sau ale ramurii) contribuie şi ele la
crearea sistemului dreptului prin localizarea normelor într-o ramură
sau alta.

Secţiunea III

COMPONENTELE SISTEMULUI DREPTULUI

Componentele (elementele) de sistem ale dreptului sunt: (a) norma

juridică, (b) instituţia juridică şi (c) ramura de drept.

a. Norma juridică reprezintă componenta de bază, ireductibilă, a

sistemului dreptului. Ea constă într-o regulă de conduită, instituită sau
recunoscută de către stat, a cărei respectare este asigurată în caz de
nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Acest element prezintă o anumită structură internă, alcătuită
din trei părţi: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

b. Instituţia juridică constituie acel set de reguli juridice care

reglementează un număr de relaţii sociale din aceeaşi categorie,
grupate în jurul unei valori sociale centrale şi care naşte o sferă
distinctă de raporturi juridice.
Instituţia juridică este alcătuită din mai multe norme juridice.
Astfel, normele care reglementează modul în care se transmite
moştenirea formează instituţia succesiunilor, cele care reglementează
proprietatea alcătuiesc instituţia dreptului de proprietate, cele care au
în vedere contractele dau naştere instituţiei contractelor etc.

14
 Noţiunea de instituţie juridică apare ca similară cu aceea de statut
juridic sau regim juridic.
În majoritatea cazurilor, instituţiile juridice grupează norme de
drept corespunzând unei singure ramuri.
Uneori, instituţiile juridice pot reuni norme de drept din cadrul mai
multor ramuri. De exemplu, instituţia contenciosului – administrativ
reuneşte reguli din sfera dreptului administrativ, a dreptului procesual
civil, a dreptului civil, precum şi din sfera organizării judecătoreşti.

c. Ramura de drept este un ansamblu de norme şi instituţii

juridice, strâns legate între ele prin obiectul comun al reglementării,
prin metoda folosită în normarea relaţiilor sociale şi prin intermediul
principiilor care stau la baza lor.
Ea constituie cea mai complexă subdiviziune a unui sistem de
drept naţional, acesta din urmă fiind alcătuit din mai multe ramuri.
Ramurile de drept nu există izolat, ci sunt în continuă interacţiune
unele cu altele, influenţându-se reciproc.
Uneori, mai multe instituţii juridice pot da naştere unei subramuri
de drept. Astfel, în cadrul ramurii dreptului comercial se distinge
dreptul maritim, subramură de drept alcătuită din normele juridice şi
instituţiile de drept care reglementează transportul maritim.

Secţiunea IV

DIVIZIUNILE GENERALE ALE DREPTULUI

În funcţie de mai multe criterii, dreptul se împarte în:

1. Drept intern şi drept internaţional

După cum regulile de drept se aplică doar statului care le-a
elaborat, pe teritoriul acestuia, sau ele au efect şi dincolo de limitele
teritoriului statului, în raporturile dintre state ori dintre particulari din
state diferite, dreptul se împarte în intern (naţional) şi extern
(internaţional).

2. Drept public şi drept privat

După cum interesul avut în vedere de norma juridică este unul
public sau particular, dreptul se divide în public şi privat. Aceasta este
împărţirea clasică a dreptului şi, totodată, cea mai importantă.

15
 De exemplu, o regulă juridică ce are în vedere organizarea
puterilor statului se situează în dreptul public, iar una referitoare la
încheierea unui contract se plasează în dreptul privat.
O asemenea diviziune era cunoscută încă din dreptul roman, legile
putând fi regăsite fie în jus publicum, fie în jus privatum. Totuşi, acea
împărţire nu corespunde integral distincţie de astăzi.
În cadrul dreptului privat se diferenţiază ca principală componentă
dreptul civil care, de altfel, constituie dreptul comun în acest
domeniu. În acest sens, regulile fiecăreia dintre celelalte componente
(de exemplu, cele ale dreptul comercial) se completează, atunci când
este cazul, cu cele ale dreptului civil.
Din sfera dreptului public se detaşează normele dreptului
constituţional care reprezintă dreptul comun în materie.
În doctrină s-a apreciat că datorită strânsei legături dintre dreptul
public şi cel privat, precum şi a atenuării diferenţelor dintre acestea, s-
a format şi un drept mixt, alcătuit din ramuri precum dreptul funciar
ori dreptul afacerilor.
Conform Şcolii normativiste a dreptului (care îl are ca principal
reprezentant pe Hans Kelsen), distincţia dintre dreptul public şi cel
privat nu prezintă importanţă practică. Mai utilă ar fi ierarhizarea
regulilor juridice în funcţie de importanţa lor.

3. Alte diviziuni ale dreptului

Dreptul se mai poate împărţi în:
- drept pozitiv (drept scris, alcătuit din totalitatea normelor juridice
în vigoare într-un stat, la un anumit moment) şi drept natural (un
drept nescris, care este compus dintr-un număr de principii superioare
ce constituie sursă de inspiraţie pentru dreptul pozitiv, care garantează
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi care se distinge prin
faptul că nu este dublat de nici un fel de constrângere socială);
- drept determinator (alcătuit din normele juridice care determină
ce anume urmează să facă subiectele de drept) şi drept sancţionator
(compus din regulile juridice care se referă la sancţiunile aplicabile
subiectelor de drept ce nu se conformează dreptului determinator).

16
 Secţiunea V

RAMURILE DREPTULUI ROMÂNESC ACTUAL

Ramurile dreptului românesc actual sunt: dreptul civil, dreptul

comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil,
dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul internaţional public, dreptul
internaţional privat.
Aceste ramuri sunt grupate în cele două mari diviziuni ale
dreptului intern, dreptul public şi dreptul privat, precum şi în dreptul
internaţional.

a. Dreptul public este format din ansamblul normelor juridice care

privesc organizarea statului şi raporturile dintre indivizi şi stat. În
cadrul dreptului public se regăsesc următoarele ramuri de drept: (1)
dreptul constituţional, (2) dreptul administrativ, (3) dreptul penal, (4)
dreptul procesual penal şi (5) dreptul financiar.

Dreptul constituţional este alcătuit din normele juridice care

stabilesc principiile generale de organizare socială, economică şi
politică a statului, din normele ce reglementează drepturile, libertăţile
şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, din cele care legiferează
organizarea şi funcţionarea autorităţilor statului (Parlamentul,
Preşedintele, Guvernul şi autorităţile publice locale, Autoritatea
judecătorească), dar şi împărţirea atribuţiilor acestora, precum şi din
normele care vizează funcţionarea altor instituţii fundamentale ale
statului (Curtea de Conturi, Curtea Constituţională şi Avocatul
Poporului).
Izvorul ramurii este Constituţia României din 1991, modificată şi
completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003 (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 758 din 29
octombrie 2003, Partea I).

Dreptul administrativ cuprinde regulile de drept în legătură cu

organizarea şi funcţionarea administraţiei publice centrale şi locale,
cele legate de funcţiile publice, precum şi cele privind raporturile
dintre administraţie şi cetăţeni.

17
 Principalele izvoare ale dreptului administrativ sunt: Constituţia
României din 1991, revizuită, Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 448 din 24 noiembrie 1998, Partea
I), Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 204 din 23 aprilie 2001, Partea I),
Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 373 din 10 iulie 2001,
Partea I), Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în
administraţia publică (publicată în Monitorul Oficial al României nr.
70 din 3 februarie 2003, Partea I), Legea nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale (publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 271 din 29 martie 2004, Partea I), Legea nr.
340/2004 privind instituţia prefectului (publicată în Monitorul Oficial
al României nr. 658 din 21 iulie 2004, Partea I).

Dreptul penal se compune din normele care arată ce fapte

antisociale sunt considerate infracţiuni, care este răspunderea celor ce
săvârşesc infracţiuni, precum şi pedepsele ce se aplică infractorilor.
Această ramură are sarcina de apăra cele mai importante valori
sociale (suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea
statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea,
precum şi întreaga ordine de drept).
Principalul izvor al dreptului penal îl constituie Codul Penal din
anul 1968, cu modificările şi completările ulterioare.
Această ramură are şi numeroase alte izvoare (legi speciale) printre
care amintim: Legea nr. 87/1994, republicată, pentru combaterea
evaziunii fiscale (Monitorul Oficial al României nr. 545 din 29 iulie
2003, Partea I), Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 219 din 18 mai 2000, Partea I), Legea nr. 143/2000
privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (publicată
în Monitorul Oficial al României nr. 362 din 3 august 2000, Partea I),
Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de
persoane (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 783 din 11
decembrie 2001, Partea I), Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 904 din 12 decembrie 2002, Partea I) şi Legea nr.
39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate

18
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 50 din 29 ianuarie
2003, Partea I).

Dreptul procesual penal cuprinde regulile juridice care

organizează procesul penal şi care arată organele statului cu atribuţii
în acest domeniu, acţiunile sau procedurile ce trebuie realizate în
vederea descoperirii infracţiunilor şi tragerii la răspundere penală a
celor care le-au săvârşit, precum şi drepturile şi obligaţiile pe care le
au părţile ce participă la proces.
Izvorul de drept specific ramurii este Codul de Procedură Penală
din 1968, cu modificările şi completările ulterioare. La acesta se
adaugă Legea nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor dispuse de organele judiciare (publicată în Monitorul Oficial
al României nr. 591 din 1 iulie 2004, Partea I).

Dreptul financiar include regulile de drept ce reglementează

activitatea financiară a statului, constând în modul de constituire şi
utilizare a bugetului de stat, organizarea şi funcţionarea instituţiilor
financiare, drepturile şi obligaţiile în domeniu ale cetăţenilor şi ale
statului.
Printre izvoarele dreptului financiar enumerăm: Legea nr.
571/2003 privind Codul Fiscal (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 927 din 23 decembrie 2003, Partea I), Legea nr.
174/2004 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind
Codul de procedură fiscală (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 465 din 25 mai 2004, Partea I), Legea nr. 358/2003
pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 39/2003
privind procedurile de administrare a creanţelor bugetelor locale
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 530 din 23 iulie 2003,
Partea I) şi Legea nr. 108/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale
(publicată în Monitorul Oficial al României nr. 336 din 16 aprilie
2004, Partea I).
b. Dreptul privat este alcătuit din ansamblul normelor juridice ce
reglementează relaţiile patrimoniale şi personal – nepatrimoniale la
care participă particularii. În cadrul dreptului privat se găsesc
următoarele ramuri: (1) dreptul civil, (2) dreptul comercial, (3) dreptul
familiei, (4) dreptul muncii şi (5) dreptul procesual civil.
Dreptul civil cuprinde normele juridice ce reglementează
raporturile patrimoniale în care părţile sunt pe poziţie de egalitate. Tot

19
în sfera dreptului civil intră şi normele de drept referitoare la relaţiile
personal – nepatrimoniale ce au în vedere persoana şi identificarea ei
(nume sau denumire, domiciliu, reşedinţă sau sediu, stare civilă etc).
Cel mai important izvor al ramurii este Codul Civil din 1864, cu
modificările ulterioare.
De asemenea, sunt izvoare ale dreptului civil şi acte normative
precum: Legea nr. 319/1944 pentru dreptul succesoral al soţului
supravieţuitor (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 133 din
10 iunie 1944), Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
juridice (publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 8 din 30 iulie
1954), Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului
Familiei şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi juridice
(publicat în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 32 din 31 ianuarie 1954),
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (publicat în
Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 11 din 10 iulie 1960), Legea nr.
18/1991 a fondului funciar, republicată (Monitorul Oficial al
României nr. 1 din 5 ianuarie 1998, Partea I), Legea nr. 50/1991
privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru
realizarea construcţiilor, republicată (Monitorul Oficial al României
nr. 933 din 13 octombrie 2004, Partea I), Legea nr. 16/1994 a
arendării (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 91 din 7
aprilie 1994, Partea I), Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei
şi cartea de identitate (publicată în Monitorul Oficial al României nr.
237 din 30 septembrie 1996, Partea I), Legea nr. 190/1999 privind
creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare (publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 611 din 14 decembrie 1999, Partea I) şi Legea
nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi forestiere (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 8 din 12 ianuarie 2000, Partea I).

Dreptul comercial se ocupă de regulile care normează raporturile

dintre comercianţi (persoane fizice sau persoane juridice), precum şi
actele şi faptele de comerţ.
Cel mai vechi izvor în vigoare este Codul Comercial de la 1887,
cu modificările ulterioare.
De asemenea, sunt izvoare de drept comercial, printre altele: Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată (Monitorul
Oficial al României nr. 49 din 4 februarie 1998, Partea I), Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată (Monitorul Oficial
al României nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, Partea I), Legea nr.

20
64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului,
republicată (Monitorul Oficial al României nr. 608 din 13 decembrie
1998, Partea I), cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.
365/2002 privind comerţul electronic (publicată în Monitorul Oficial
al României nr. 483 din 5 iulie 2002, Partea I) şi Legea nr. 296/2004
privind Codul Consumului (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 593 din 1 iulie 2004, Partea I).

Dreptul familiei include normele de drept care se referă la relaţiile

patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite în cadrul familiei, între soţi,
precum şi între părinţi şi copii.
Cel mai important izvor este Codul Familiei din 1954, cu
modificările şi completările ulterioare. La acesta se adaugă şi alte legi
speciale, cum ar fi Legea nr. 87/1998 pentru aprobarea Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la adopţie (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 168 din 29 aprilie 1998, Partea I).

Dreptul muncii este alcătuit din regulile juridice aplicabile în

relaţiile stabilite între angajaţi şi patroni, cu ocazia încheierii,
executării sau încetării contractului de muncă. Această ramură
stabileşte drepturile şi obligaţiile celor două părţi ale contractului de
muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi cel de odihnă, jurisdicţia
muncii, răspunderea materială şi disciplinară, protecţia şi securitatea
muncii.
Izvorul ramurii este Codul Muncii din 2003 (publicat în Monitorul
Oficial al României nr. 72 din 5 februarie 2003, Partea I).

Dreptul procesual civil reuneşte toate normele de drept care

organizează procesul civil, cele referitoare la competenţa instanţelor
judecătoreşti în această materie, precum şi regulile de drept privind
modul în care sunt duse la îndeplinire hotărârile judecătoreşti civile.
Izvorul principal al ramurii este Codul de Procedură Civilă din
anul 1865, ce a suferit până astăzi numeroase modificări şi completări.
Constituie izvor al dreptului procesual civil şi Legea nr. 188/2000
privind executorii judecătoreşti (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 559 din 10 noiembrie 2000, Partea I).

c. Dreptul internaţional reprezintă ansamblul raporturilor de drept

în care intervine un element străin (de extraneitate). Dreptul

21
internaţional poate fi împărţit în: drept internaţional public şi drept
internaţional privat.

Dreptul internaţional public cuprinde regulile ce reglementează

raporturile formate în baza acordului de voinţă dintre state, precum şi
cele dintre acestea şi organizaţiile internaţionale.
În general, izvoarele acestei ramuri sunt tratatele bilaterale sau
multilaterale încheiate între diferite state. Aceeaşi valoare o au şi
convenţiile cu caracter internaţional încheiate de state.

Dreptul internaţional privat include normele de drept ce

soluţionează conflictele de legi născute din raporturile de drept privat
ce conţin un element de extraneitate. Această ramură reglementează şi
condiţia juridică a străinilor, precum şi aspectele de drept procesual în
legătură cu raporturile de drept privat cu caracter internaţional.
Izvorul ramurii este Legea nr. 105/1992 cu privire la
reglementarea raporturilor de drept internaţional privat (publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 245 din 1 octombrie 1992, Partea I).

Secţiunea VI

MARI SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT

Dreptul fiecărui stat reprezintă un sistem propriu. Uneori, chiar în

cadrul aceluiaşi stat sunt aplicate, în acelaşi timp, mai multe sisteme
de drept.
Diversitatea sistemelor de drept naţionale este foarte mare. În
schimb, analizate din perspectiva unor elemente fundamentale, acestea
prezintă, între ele, anumite asemănări sau deosebiri de esenţă. Acestea
fac posibilă reunirea mai multor sisteme naţionale în familii de
sisteme (mari sisteme contemporane de drept).
Astăzi cele mai importante sunt: (1) sistemul romano – germanic,
(2) sistemul anglo – saxon, (3) sistemul socialist şi (4) sistemele
religioase şi tradiţionale.

1. Sistemul de drept romano-germanic

Acesta cuprinde sistemele naţionale de drept care sunt rezultatul
recepţionării dreptului roman. Iniţial, sistemul romano - germanic se
regăsea în Europa, dar ulterior, ca urmare a colonizării, el s-a extins în
America Centrală şi de Sud, precum şi în unele ţări din Africa.

22
 Principalele componente naţionale ale sistemului romano –
germanic sunt dreptul francez şi dreptul german. Acestea, în pofida
multor diferenţe de suprafaţă (rezultate, în primul rând, din mentalităţi
diferite de abordare a fenomenului juridic), se aseamănă esenţial prin
faptul că ambele păstrează terminologia şi multe dintre instituţiile
dreptului roman. De asemenea, pentru ambele, principalul izvor de
drept este legea (scrisă).
Dreptul francez. Istoria dreptului francez cuprinde trei perioade:
(a) ancien droit – dreptul vechi (în majoritate cutumiar şi datând între
origini şi până la 1789), (b) dreptul intermediar – dreptul Revoluţiei
franceze şi (c) dreptul modern – început în perioada lui Napoleon şi
care durează şi astăzi.
Influenţa franceză a constă în receptarea Codului Civil francez de
la 1804 de legislaţia mai multor state europene. Printre acestea se
numără Belgia, Italia, România (Codul civil de la 1864), Luxembourg,
Olanda, Portugalia şi Spania.
Codul civil francez este actul normativ cel mai răspândit în
legislaţiile moderne. Teoreticienii dreptului l-au considerat unicat
pentru tehnica legislativă superioară, logica juridică impecabilă, stilul
elegant şi concis.
De asemenea, legislaţiile Bulgariei şi Poloniei au fost influenţate
covârşitor de dreptul francez. Dreptul ambelor ţări s-a întors, după
căderea regimurilor comuniste, în cadrul sistemului romano –
germanic.

Dreptul german. Ca şi dreptul francez, dreptul german a fost

alcătuit iniţial din cutume. Ulterior, începând cu secolul al XIII – lea,
au apărut aşa – numitele “oglinzi” (spiegel), ce urmăreau
sistematizarea şi consolidarea cutumelor. Peste acestea, începând cu
secolele al XV – lea şi al XVI – lea, s-a suprapus dreptul roman.
Receptarea acestuia a fost mult uşurată de faptul că Sfântul Imperiu
Roman de origine germană şi-a arogat rolul de continuator al
Imperiului Roman.
Chiar şi în perioada de fărâmiţare a statelor germane, dreptul privat
a rămas neschimbat.
Influenţa germană s-a exercitat, în principal, prin Codul civil
german care, deşi elaborat încă din 1869, a intrat în vigoare abia în
anul 1900.

23
 Principalele state a căror legislaţie a fost marcată decisiv de către
dreptul german sunt Grecia şi Japonia. Influenţe importante a resimţit
şi dreptul din Austria, Ungaria, Elveţia, Rusia, China şi Brazilia.

Deşi în diversele ţări componente ale sistemului romano-germanic

regulile de drept sunt diferite, se foloseşte acelaşi vocabular juridic
moştenit din dreptul roman. De asemenea, principalul izvor de drept
este legea scrisă.

2. Sistemul de drept anglo-saxon ( common – law)

Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo –
saxon este format în cea mai mare parte din hotărâri judecătoreşti
(case – law), numite precedente judiciare, care sunt obligatorii pentru
instanţele de judecată inferioare dacă acestea se confruntă cu situaţii
similare.
Dreptul anglo – saxon poate fi regăsit în Europa (Anglia şi
Irlanda), în Statele Unite ale Americii, în Australia, în Noua Zeelandă
şi în India. În general, în cadrul acestui sistem regăsim Anglia şi
fostele sale dominioane.
Cele mai importante componente ale acestui sistem sunt dreptul
englez şi dreptul american.
Dreptul englez. Cuprinde trei părţi: common - law, equity şi
statutary – law. Common – law reprezintă cea mai veche parte a
dreptului englez, fiind format iniţial din cutume. Ulterior, el a fost
completat prin deciziile diferitelor organe jurisdicţionale (Curtea
eşichierului, Curtea plângerilor comune, Curtea băncii regelui). Astfel
a devenit common – law a devenit o însumare de precedente. Regula
precedentului judiciar a început să prindă contur începând cu secolul
al XVIII – lea.
Equity, cea de-a doua parte a dreptului englez, constituie un
corectiv adus common – law. Apariţia sa era necesară deoarece orice
sistem de drept bazat pe precedente tinde să devină rigid,
nemaicorespunzând realităţilor în schimbare şi progresului social.
Statutary – law reprezintă componentă legislativă a dreptului
englez, acea parte a sistemului ce este alcătuită din norme juridice
prevăzute în legi (statute). Dreptul exprimat prin legi are un caracter
excepţional, ponderea acestor reguli juridice fiind relativ restrânsă.
Parlamentul intervine rar în viaţa legislativă, doar în caz de necesitate,
de exemplu starea de război.

24
 Datorită caracterului său de excepţie, dreptul scris din Anglia este
de strictă interpretare.
În materie constituţională, dreptul englez nu are un singur act
fundamental. Constituţia este alcătuită din mai multe componente,
dintre care trei sunt mai importante: Magna Charta Libertatum,
Habeas Corpus şi Bill of Rights.

Dreptul american. Acesta are o structură oarecum originală, deşi,

iniţial, era foarte asemănător dreptului din care îşi trage originea, cel
englez. Specificul său constă în aceea că este alcătuit din legislaţiile
statelor componente care, deşi asemănătoare în principiu, prezintă
numeroase particularităţi locale.
Astfel, deşi este compus la rândul său din precedente judecătoreşti
(care, în S.U.A., poartă denumirea de stare decisis), legea scrisă este
mult mai prezentă. Precedentele nu sunt întotdeauna obligatorii, ele
fiind profund influenţate de Constituţie.
Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo –
saxon nu cunoaşte împărţirea pe ramuri. De asemenea, noţiunile
fundamentale, precum şi vocabularul juridic sunt total diferite.

3. Sistemul dreptului socialist

Sistemul se compunea, în principal, din dreptul Uniunii Sovietice,
la care se adăuga cel al altor ţări socialiste aflate în sfera de influenţă
a acesteia.
Dreptul ţărilor socialiste avea la bază dreptul romano – germanic,
dar acesta a fost profund modificat prin instaurarea regimurilor
comuniste. În mare parte, terminologia a rămas neschimbată, de
asemenea şi ramurile de drept.
Având ca sursă de inspiraţie filosofia marxist – leninistă, sistemul
socialist a conferit dreptului funcţii şi finalităţi diferite faţă de cele
clasice. În acest sens, principalele mijloace de producţie au fost
naţionalizate, constituind proprietatea întregului popor.
Raporturile de drept cu caracter patrimonial stabilite între
persoanele fizice au fost restrânse. De exemplu, în România, începând
cu anul 1974, terenurile nu au mai putut forma obiectul actelor
juridice translative de proprietate decât în situaţii de excepţie. De
asemenea, relaţiile comerciale au devenit monopolul statului, fiind
practicate prin aşa – numitele intreprinderi de stat.
Sistemul dreptului socialist s-a format în fosta U.R.S.S. şi s-a
extins după cel de-al doilea război mondial în Europa de Sud - Est

25
(Bulgaria, fosta Cehoslovacie, Estonia, fosta Iugoslavie, Letonia,
Lituania, Polonia, România, Ungaria), în Asia (China, Coreea de
Nord) şi în America Centrală (Cuba).

4. Sisteme de drept religioase şi tradiţionale

Aceste sisteme de drept se regăsesc în Asia şi în nordul Africii. Ele
prezintă particularitatea că se adaptează cu mare greutate la relaţiile
sociale moderne. De asemenea, majoritatea lor sunt profund
religioase.
În cadrul acestei categorii se regăsesc: (1) dreptul musulman, (2)
dreptul hindus, (3) dreptul ebraic, (4) dreptul chinez şi (5) dreptul
japonez tradiţional.

A. Dreptul islamic. Acest sistem este astăzi larg răspândit în Asia

Orientală şi în Africa. O importantă parte a populaţiei lumii este
adepta acestui sistem.
Pentru musulmani ordinea socială nu poate exclude regulile
religioase, aceste două tipuri de reguli coexistând în societate.
În cadrul acestui sistem, principalul izvor este Coranul, alcătuit din
peste 6.000 de versete. Dintre acestea, aproximativ 500 sunt reguli de
drept.
Dar dreptul musulman are şi alte izvoare precum: Sunna, Idjima şi
Idjitihad.
Sunna este compusă din prezentarea unei sume de fapte săvârşite
de profetul Mohamed. Sunna include şi diferitele formulări atribuite
acestuia.
Idjima însumează concepţia învăţaţilor musulmani.
Idjitihad reprezintă jurisprudenţa.
Dreptul islamic reglementează doar relaţiile juridice dintre
musulmani, raporturile de drept care au ca subiecte indivizi ce au alte
religii fiind supuse altui regim juridic.

B. Dreptul hindus. Este răspândit în India şi în alte ţări din Asia

de Sud – Est precum şi din Africa. Sistemul nu reprezintă doar un set
de reguli juridice, ci chiar o concepţie despre viaţă.

26
 Majoritatea locuitorilor din India sunt adepţii hinduismului.
Sistemul este alcătuit din trei părţi distincte, bine structurate.
Acestea sunt Dharma, Artha şi Kama.
Dharma reprezintă ştiinţa justului.
Artha este ştiinţa politicii şi a utilului. Prin ea se poate ajunge la
dobândirea puterii, precum şi la bogăţie.
În sfârşit, Kama se preocupă de ştiinţa agreabilului şi plăcutului.
Adepţii hinduismului sunt ţinuţi să respecte toate cele trei
componente, neexistând vreo ierarhizare a acestora.
În cadrul acestui sistem de drept nu se face distincţie între dreptul
obiectiv şi dreptul subiectiv. Precedentelor judiciare şi doctrinei nu li
se recunoaşte rolul de izvor de drept.
În perioada modernă şi cea contemporană, în India s-a adoptat o
legislaţie laică, independentă de credinţele religioase ale individului. De
asemenea, datorită colonizării, în India a fost receptat dreptul englez, însă
într-o formă care respectă specificul ţării. Din această perspectivă, dreptul
indian s-a integrat în sistemul anglo – saxon.

C. Dreptul ebraic (rabinic). Trebuie făcută distincţia între

dreptul israelian (al statului Israel) care se aplică doar cetăţenilor
acestuia, precum şi raporturilor de drept ce se produc pe teritoriul său
şi dreptul tradiţional care îi vizează pe toţi cei care sunt de religie
iudaică, indiferent de statul în care aceştia trăiesc.
În ciuda modernizării şi laicizării dreptului israelian, anumite
domenii au rămas reglementate de dreptul tradiţional. Această situaţie
duce la numeroase conflicte între legile civile şi cele tradiţionale. De
asemenea, apar frecvent şi conflicte de competenţă între instanţele
laice şi cele tradiţionale.
În principal, problematica statutului personal (căsătoria, divorţul,
adopţia) a rămas în sfera dreptului tradiţional.

D. Dreptul chinez tradiţional. În concepţia tradiţională a

dreptului chinez, normele juridice, în ciuda scopului lor declarat de a
asigura ordinea socială şi protejarea valorilor comunităţii, reprezintă
un vector al dezordinii, fiind caracterizat de arbitrariu.
Un bun cetăţean trebuie să trăiască în asemenea mod încât să nu
ajungă să apeleze la justiţia statală exercitată prin tribunale.
Eventualele litigii în care acesta este implicat se vor rezolva amiabil,
prin bună – înţelegere între părţi.

27
 Conform concepţiei orientale, nu respectarea dreptului trebuie să
fie principala preocupare a cetăţeanului, ci păstrarea păcii şi a
armoniei sociale.
Dreptul modern al Chinei şi-a câştigat autonomia faţă de concepţia
religioasă asupra societăţii. Deşi la începutul secolului al XX – lea dreptul
chinez a suferit influenţa dreptului sovietic, el şi-a păstrat trăsăturile
specifice. În ultimii ani s-a remarcat o mare deschidere a legislaţiei faţă de
economia de piaţă şi de liberalism economic.

E. Dreptul japonez tradiţional. Începând cu secolul al XIX – lea,

Japonia a adoptat un sistem bazat pe coduri după modelul european
(filiera germană) devenind astfel o componentă a sistemului de drept
romano – germanic. Totuşi, în mod tradiţional, ca şi în cazul Chinei,
populaţia consideră că este mai bine să nu se adreseze tribunalelor
pentru soluţionarea litigiilor, fiind preferate concilierile directe, fără
implicarea dreptului.
De altfel, în materia persoanelor şi a relaţiilor de familie s-a păstrat
o diferenţă profundă faţă de reglementările occidentale care au inspirat
dreptul japonez modern.
Sistemul tradiţional japonez a fost influenţat de cel tradiţional
chinez (în special de filosofia lui Confucius).

28
 CAPITOLUL IV

IZVOARELE DREPTULUI

Secţiunea I

CONCEPTUL DE IZVOR AL DREPTULUI

Noţiunea de izvor de drept are două accepţiuni.

În sens material, prin izvoare ale dreptului se înţeleg realităţile
care au stat la baza acţiunii legiuitorului de creare a unei legi,
condiţiile sociale, politice, economice care au determinat conţinutul
unui act normativ.
În sens formal, prin izvoare ale dreptului sunt definite
modalităţile concrete de exprimare a dreptului, formele pe care acesta
le foloseşte pentru a exprima normele juridice.

Secţiunea II

IZVOARELE FORMALE

Izvoarele formale ale dreptului sunt: actul normativ, contractul

normativ, obiceiul juridic, doctrina, precedentul judiciar şi practica
judecătorească.

A. Actele normative sunt legile edictate de Parlament, decretele

Preşedintelui României hotărârile, ordonanţele şi ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului, ordinele şi instrucţiunile elaborate la nivelul
ministerelor, hotărârile organelor administraţiei publice locale.

B. Contractul normativ este un izvor de drept ce ia naştere pe cale

convenţională. El apare ca un act juridic cu caracter mai larg, ce
conţine reglementări cu caracter generic care au valoarea unor reguli
juridice.
Contractul normativ poate fi întâlnit ca izvor de drept în materie
constituţională (în cazul statelor federale), în dreptul muncii
29
(contractul colectiv de muncă) şi în dreptul internaţional public
(tratatele internaţionale).

C. Obiceiul juridic (cutuma) este o regulă socială nescrisă care,

datorită repetării într-un timp îndelungat şi a recunoaşterii sale ca
atare, dobândeşte valoarea unei reguli de drept.
Deşi cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept, în prezent ea
deţine o pondere restrânsă în cadrul dreptului obiectiv. În dreptul
românesc, obiceiul juridic poate fi regăsit în dreptul civil (obiceiul
locului) şi în dreptul comercial (uzanţe comerciale).
În dreptul internaţional se întâlnesc uzanţele diplomatice sau cele
specifice comerţului internaţional.

D. Doctrina este alcătuită din totalitatea lucrărilor ştiinţifice din

domeniu (cursuri, tratate, monografii, articole, studii etc.) elaborate de
specialiştii dreptului.

E. Precedentele judiciare sunt soluţii pronunţate de instanţele

judecătoreşti, soluţii care, în anumite condiţii, devin obligatorii în
situaţii similare ce vor fi judecate ulterior.
Practica judecătorească înglobează toate hotărârile pronunţate de
către instanţele judecătoreşti.

30
 CAPITOLUL V

NORMA JURIDICĂ

Secţiunea I

CONCEPTUL DE NORMĂ JURIDICĂ

Norma de drept este elementul primar şi ireductibil al oricărui

sistem juridic.
După anumite relaţii stabilite între ele, mai multe norme juridice
alcătuiesc celelalte componente de sistem ale dreptului: instituţiile
juridice şi ramurile de drept.
Existenţa normei juridice este strâns legată de cea a societăţii
umane (ubi societas ibi jus), fiind de neconceput o separaţie a
acestora.
Norma juridică reprezintă acea regulă de conduită socială,
instituită sau recunoscută de către stat, care are drept scop asigurarea
ordinii în societate şi care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de
nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Norma juridică constituie un model de comportament impus de
societate membrilor săi.
Noţiunea de normă juridică este sinonimă cu cea de regulă
juridică. În doctrină se utilizează şi formule precum normă de drept
sau regulă de drept. Indiferent de denumirea folosită, avem în vedere
o regulă care arată ce trebuie să facă sau să nu facă un subiect de
drept, ori ceea ce îi este îngăduit sau i se recomandă.
Literatura română de specialitate a adoptat, aproape unanim,
formula de normă juridică, pe când literatura juridică franceză preferă
expresia regulă juridică.

31
 Secţiunea II

CARACTERELE NORMEI JURIDICE

Norma juridică se distinge prin următoarele caractere: (a) social,

(b) statal, (c) general şi impersonal, (d) obligatoriu, (e) prescriptiv,
(f) permanent şi (g) coercitiv.

a. Norma juridică prezintă un caracter social fiindcă priveşte

exclusiv relaţiile ce se stabilesc între oameni, în societate. Regula de
drept nu guvernează relaţiile dintre oameni şi animale, oameni şi
natură sau dintre oameni şi divinitate. Reglementarea juridică există
doar în societate.

b. Regula juridică are un caracter statal. Fenomenul juridic nu

poate fi separat de cel statal. Norma de conduită devine regulă de
drept doar dacă este expresia voinţei statale. Astfel, în cele mai multe
cazuri, norma de drept este emisă de către stat, prin organele abilitate,
folosindu-se un proces legislativ special. Uneori, norma juridică se
naşte şi din recunoaşterea ca atare de către stat a unor reguli sociale ce
nu au fost create de acesta (de exemplu: obiceiul juridic, uzanţele).
Prin urmare, indiferent dacă norma de drept este emisă sau doar
recunoscută de către stat, ea poartă amprenta acestuia.

c. Norma juridică are un caracter general şi impersonal deoarece

prescrie o conduită standard, concepută să se aplice unui număr
nelimitat de situaţii şi de persoane ce intră sub incidenţa sa.
Această trăsătură arată că norma juridică vizează înlăturarea
oricărei discriminări între subiectele de drept, precum şi garantarea
egalităţii acestora în faţa legii.
Totuşi, caracterul general şi impersonal al regulii de drept nu atrag
consecinţa aplicării tuturor normelor pe întreg teritoriul statului,
tuturor persoanelor sau tuturor acţiunilor acestora.

d. Regula de drept are caracter obligatoriu. Prevederile normelor

juridice nu sunt facultative pentru subiectul de drept, ci ele trebuie
respectate de către acesta.
Dacă norma juridică nu ar prezenta acest caracter şi respectarea ei
ar fi lăsată la latitudinea subiectelor de drept, societatea ar fi guvernată
de haos.

32
 Caracterul obligatoriu nu se va confunda cu cel coercitiv, deşi ele
sunt complementare. Obligativitatea nu decurge din posibilitatea
constrângerii, ci din conştientizarea necesităţii regulii, constrângerea
fiind doar o reacţie de apărare a societăţii împotriva indivizilor care nu
respectă legea. Astfel, nesocotirea obligativităţii normei juridice
atrage intervenţia forţei coercitive a statului, intervenţie făcută în
scopul restabilirii ordinii juridice şi al sancţionării subiectelor ce au
încălcat legea.

e. Norma juridică prezintă caracter prescriptiv. În majoritatea

cazurilor, regula de drept instituie o prescripţie, un comandament
adresat subiectului şi nu doar o simplă recomandare. Subiectului de
drept i spune ce să facă sau să nu facă şi cum să procedeze în acest
sens.
Există şi situaţii în care regula de drept nu cuprinde o conduită de
urmat, ci defineşte unii termeni folosiţi de lege sau enunţă anumite
principii generale ale dreptului.

f. Norma de drept are caracter permanent deoarece ea produce

efecte fără încetare, continuu, între momentul intrării sale în vigoare şi
cel al ieşirii din vigoare. Chiar dacă regula juridică nu se aplică o
perioadă îndelungată de timp (pentru că în realitatea socială acţiunile
la care se referă nu se regăsesc în acel interval), efectele ei nu
încetează.
Astfel, normele de drept se aplică doar atunci când sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute în textul lor. Din această perspectivă, existenţa
normei nu este influenţată de frecvenţa cu care se aceasta se aplică.

g. Caracterul coercitiv. De regulă, normele juridice sunt respectate

de bunăvoie de către subiectele de drept cărora li se adresează. Atunci
când ele nu sunt respectate, intervine forţa coercitivă a statului care
asigură, pe de o parte, respectarea legii prin obligarea subiectelor de
drept să se conformeze prevederilor acestora, iar, pe de altă parte,
sancţionarea subiectelor de drept ce au nesocotit comandamentul
normei juridice.
Mijloacele de constrângere statală sunt instituţionalizate şi
multiple, printre ele numărându-se: instanţele judecătoreşti, Parchetul,
Poliţia, penitenciarele etc.
Constrângerea, la rândul ei, trebuie realizată în condiţii legale.
Altfel, în situaţia în care nu respectă prevederile legale, şi organele

33
abilitate să exercite constrângerea ar trebui să fie sancţionate în
moduri specifice tot de forţa de constrângere a statului.

În doctrină s-a opinat că norma juridică ar avea şi alte caractere,

dintre care enumerăm: (h) volitiv, (i) de injoncţiune, (j) violabil, (k) de
implicare a unui raport de interacţiune, (l) tipic şi (m) public.

h. Norma de drept are caracter volitiv deoarece ea “întruchipează

şi oficializează voinţa socială, iar într-un stat democratic voinţa
generală majoritară” exprimată prin intermediul organului legislativ
suprem.

i. Caracterul de injoncţiune rezultă din faptul că norma juridică

este considerată o “poruncă statală”.

j. Regula de drept are caracter violabil deoarece, deşi nu este o

conduită dezirabilă, “norma juridică poate fi nerespectată, ignorată,
încălcată” de către subiectul de drept căruia i se adresează, spre
deosebire de alte reguli (spre exemplu, legile naturii) ce nu pot fi
încălcate (nu cunosc alternativă).
k Norma juridică implică un raport de interacţiune (raport
intersubiectiv) deoarece, pe lângă faptul că reprezintă “o prescripţie
general – abstractă şi tipică”, ea are în vedere “omul în raport cu
semenii săi” şi “schimbul just între persoane aflate permanent în
relaţie”.

l. Caracterul tipic rezultă din faptul că norma “reţine doar

trunchiul comun, ceea ce este caracteristic unei situaţii, fără a evoca
diferenţele individuale”.

m. Caracterul public constă în faptul că, pentru a fi respectată şi

eficientă, norma juridică trebuie să fie făcută publică. Este necesar ca
ea să fie redactată şi publicată.

Secţiunea III

STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Norma juridică are o dublă structură: (1) structura logico –

juridică (internă) şi (2) structura tehnico – legislativă (externă).

34
 1. Structura logico-juridică (internă)
Structura logico – juridică vizează organizarea internă a normei
juridice. Din această perspectivă norma trebuie să aibă un conţinut
lipsit de contradicţii.
Structura internă a normei de drept este alcătuită din trei elemente:
(1) ipoteza, (2) dispoziţia şi (3) sancţiunea.
Ipoteza arată condiţiile sau împrejurările în care se aplică norma.
Dispoziţia constă în conduita prescrisă subiectului în condiţiile
ipotezei date. Sancţiunea arată consecinţele nerespectării sau
respectării (în cazul normelor stimulative) dispoziţiei de către
subiectul de drept.
De regulă, în formularea normei juridice sunt prezente toate cele
trei elemente ale structurii logico – juridice. Există şi cazuri în care
unele elemente ale structurii interne nu sunt expres prevăzute în cadrul
normei. În asemenea situaţii, elementele ce lipsesc se deduc prin
analiza logică a textului normei.
În mod constant, doctrina s-a pronunţat în sensul necesităţii
prezenţei tuturor celor trei elemente de structură logico – juridică a
normei de drept.
Modelul structural al normei juridice poate fi încadrat în
următoarea formulare: “În cazul în
care…….............................………………, (subiectul)
trebuie………………...…, altfel…………...…...…..”.
De exemplu, conform art. 30 alin. 1 din Codul familiei: “Bunurile
dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi (ipoteza – n.n.)
sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia -
n.n.)”. Iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol: “Orice convenţie
contrară este nulă (sancţiunea – n.n.)”.
Un alt exemplu îl constituie art. 36 din Legea 50/1991 privind
autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea
locuinţelor, republicată, conform căruia:
“Persoanele fizice şi persoanele juridice care beneficiază de teren
în condiţiile prezentei legi (ipoteza - n.n.) sunt obligate să solicite
emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen
de cel mult 1 an de la data obţinerii actului de concesiune a terenului
(dispoziţia n.n.).
În caz de încălcare a obligaţiei prevăzute de alin. 1, concesiunea
îşi pierde valabilitatea (sancţiunea - n.n.)”.

35
 (1) Ipoteza reprezintă acea parte a normei de drept care stabileşte
condiţiile, împrejurările sau faptele cărora li se aplică dispoziţia,
precum şi subiectele la care se referă dispoziţia. Un exemplu de
ipoteză care se referă la împrejurările în care se aplică dispoziţia este
cel dat de art. 1342 din Codul civil conform căruia “dacă, la epoca
evicţiunii, lucrul vândut se află de o valoare inferioară sau a suferit
deteriorări ori prin neglijenţa cumpărătorului, ori prin evenimente
independente de cumpărător vânzătorul nu se poate apăra de a
restitui preţul întreg”. Un alt exemplu în acest sens este conţinut de
art. 1362 din Codul civil care prevede că “dacă nu s-a determinat
nimic în privinţa aceasta prin contract, cumpărătorul este dator a
plăti la locul şi la timpul în care se face predarea lucrului”.
În ceea ce priveşte subiectele, ipoteza poate alege între mai multe
modalităţi de determinare a acestora.
Astfel, ipoteza poate să indice categoria socială din care face parte
subiectul (cetăţean, străin, demnitar, militar, avocat, notar, soţ, copil,
contribuabil etc.). De exemplu, art. 304 alin. 1 din Codul penal
pedepseşte infracţiunea de adulter care constă în “fapta persoanei
căsătorite de a avea relaţii sexuale afară de căsătorie”.
De asemenea, art. 794 din Codul civil dispune că: “Tatăl, mama şi
ceilalţi ascendenţi pot face împărţeala bunurilor lor între fii şi ceilalţi
descendenţi”.
Ipoteza poate prefera varianta indicării generice a subiectelor
vizate (persoanele fizice, persoanele juridice, toate subiectele de
drept). De exemplu, conform art. 16 alin. 2 din Constituţie, “nimeni
nu este mai presus de lege”. Un alt exemplu în acest sens îl constituie
art. 728 din Codul civil, potrivit căruia: “Nimeni nu poate fi obligat
să rămână în indiviziune. (…)”. La fel, art. 800 din Codul civil care
prevede că: “Nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu
gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donaţiuni între vii
sau prin testament”.
Deşi, uneori nu este expres formulată, ipoteza normei juridice
poate fi dedusă prin interpretare logică. Spre exemplu, art. 805 din
Codul civil care dispune că “este permisă asemenea dispoziţia între vii
sau testamentară, prin care uzufructul se dă la o persoană şi
proprietatea nudă la alta” nu conţine o indicaţie referitoare la
subiectele vizate de normă. Prin deducţie, având în vedere şi celelalte
norme juridice în această materie, se ajunge la concluzia că norma se
aplică tuturor subiectelor de drept (care, evident, au capacitate deplină
de exerciţiu).

36
 De asemenea, conform art. 174 din Codul penal (Omorul):
“Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de
ani”. În acest caz, deşi nu sunt precizate faţă de ce subiect se aplică
norma, locul sau momentul acţiunii, se subînţelege că oricine
săvârşeşte această faptă, indiferent de împrejurări, va fi pedepsit.
Ipotezele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii. Printre
acestea se numără:
a. Precizia detaliilor oferite;
b. Complexitatea împrejurărilor luate în considerare;
c. Numărul împrejurărilor avute în vedere.

a. În funcţie de precizia detaliilor oferite, ipotezele pot fi

determinate strict sau relativ – determinate.
Ipoteza determinată strict stabileşte cu precizie condiţiile sale de
aplicare.
Este determinată strict ipoteza normei prevăzută de art. 39 alin. 1
din Codul familiei. Astfel, “căsătoria este desfăcută din ziua când
hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă”.
Ipoteza relativ - determinată lasă loc interpretării sau nu indică
decât la modul general condiţiile aplicării ei. În cazul acestui tip de
ipoteză, condiţiile concrete sunt lăsate la latitudinea subiectului vizat
de normă sau a organului ce o aplică.
Este relativ – determinată ipoteza normei juridice prevăzute în
art. 148 alin. 1 lit. i din Codul de procedură penală (Condiţiile şi
cazurile în care se dispune arestarea preventivă). Astfel, “Măsura
arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile
prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri:
(…) există date sau indicii suficiente care justifică temerea că
inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va
încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta”.

b. În raport de complexitatea împrejurărilor luate în considerare,

ipotezele sunt simple sau complexe .
Ipoteza simplă prevede o singură situaţie în prezenţa căreia norma
devine realizabilă.
De exemplu, art. 1356 din Codul civil conform prevederilor
căruia: “Dacă vânzătorul cunoştea viciile lucrului, el este dator, pe
lângă restituţiunea preţului, de toate daunele – interese către
cumpărător”.

37
 Ipoteza cumulativă (complexă) indică mai multe împrejurări prin
cumularea cărora norma devine aplicabilă.
De exemplu, conform art. 22 alin. 1 din Codul familiei: “În cazul
în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după
aceea, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea
nouă rămâne valabilă”.

c. În funcţie de numărul împrejurărilor avute în vedere, ipotezele

pot fi unice sau alternative.
Ipoteza unică prevede doar o singură împrejurare aptă să
declanşeze aplicarea legii. De exemplu, art. 26 din Codul familiei:
“Soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria”.
Ipoteza alternativă conţine mai multe împrejurări, pentru
realizarea legii fiind suficientă producerea oricăreia dintre ele. De
exemplu, art. 209 alin. 1 din Codul penal (Furtul calificat) dispune:
“Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a. de două sau mai multe persoane împreună;
b. de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă
narcotică;
c. de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d. asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-şi exprima
voinţa sau de a se apăra;
e. într-un loc public;
f. într-un mijloc de transport în comun;
g. în timpul nopţii;
h. în timpul unei calamităţi;
i. prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei
chei adevărate ori a unei chei mincinoase, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 15 ani”.
Acest exemplu nu exclude posibilitatea ca, în anumite cazuri,
subiectul de drept să comită fapta în astfel de circumstanţe care, în
acelaşi timp, să reunească mai multe dintre ipotezele prevăzute de
literele alin. 1 al art. 209 din Codul penal. Acest lucru nu transformă
ipoteza normei în cauză în una cumulativă, ea păstrându-şi caracterul
de ipoteză alternativă.

(2) Dispoziţia reprezintă partea cea mai importantă a unei norme

juridice. Ea indică ce conduită trebuie să urmeze subiectul în
condiţiile precizate de ipoteză. În principiu, dispoziţia poate să
impună, să permită, să recomande sau să interzică ceva.

38
 Exemple:
Dispoziţiile pot fi împărţite după mai multe criterii:
a. Precizia detaliilor oferite;
b. Natura conduitei prescrise subiectului.

a. În funcţie de precizia detaliilor oferite, dispoziţiile pot fi

determinate strict sau relativ - determinate.
Dispoziţia determinată strict stabileşte cu precizie drepturile şi
obligaţiile persoanelor la care se referă.
Dispoziţia relativ - determinată stabileşte mai multe variante de
conduită sau limitele acesteia.
b. În raport de natura conduitei prescrise subiectului, dispoziţiile
sunt onerative, prohibitive, permisive, de recomandare şi de
stimulare.
Dispoziţia onerativă este dispoziţia care obligă subiectul la
săvârşirea unei (unor) acţiuni.
Dispoziţia prohibitivă este dispoziţia care interzice realizarea unei
(unor) acţiuni.
Dispoziţia permisivă dă posibilitatea subiectului să aleagă
conduita pe care doreşte să o urmeze.
Dispoziţia de recomandare este dispoziţia care face anumite
recomandări subiectelor de drept vizate, fără a le obliga la o anumită
conduită.
Dispoziţia de stimulare prevede recompensarea subiectului de
drept care o urmează.

(3) Sancţiunea constituie acel element al structurii logico –

juridice care indică urmările nerespectării dispoziţiei sau, uneori, ale
respectării acesteia (cazul mai rar întâlnit al normelor stimulative).
Dacă aceste urmări constau în măsuri luate împotriva subiectelor
care nu respectă dispoziţia normei sau sunt menite să refacă ordinea
juridică afectată de conduita neconformă cu dispoziţia a subiectelor,
sancţiunile sunt negative. Ele constituie regula şi se duc la îndeplinire
de către instituţiile îndrituite de lege să exercite constrângerea statală.
Există şi situaţii în care sancţiunea constă în măsuri
recompensatorii pentru subiectul care a respectat dispoziţia normei sau
de cointeresare (stimulare) a acestuia în vederea respectării normei. În
acest caz este vorba despre sancţiuni pozitive.
Spre deosebire de majoritatea normelor sociale, normele juridice
sunt prevăzute cu sancţiuni formalizate.

39
 Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:

a. Gradul lor de determinare;

b. Natura lor;
c. Scopul urmărit.

a. În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile pot fi:

– Sancţiuni determinate strict (sunt stabilite precis de către
normă, neputând fi făcută nici o abatere de la ele, în sensul de a fi
mărite, micşorate sau schimbate de către organul de aplicare) şi
sancţiuni relativ determinate (pot fi stabilite concret de către
organul care le aplică dintr-un cadru mai larg, prevăzut între un
minim şi un maxim).
– Sancţiuni unice (prevăd o unică modalitate de tragere la
răspundere a subiectului sau de restabilire a ordinii de drept) şi
sancţiuni alternative (dau posibilitatea organului de aplicare să
aleagă dintre mai multe feluri de sancţiuni).
– Sancţiuni unice şi sancţiuni cumulative (dau posibilitatea
organului să aplice mai multe sancţiuni pentru aceeaşi conduită a
subiectului).
b. În raport de natura lor, sancţiunile sunt penale, civile,
administrative, disciplinare etc.
Sancţiunile penale se numesc pedepse şi sunt de trei feluri:
principale, complementare şi accesorii. Pedepsele principale sunt:
detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15 zile la 30 de ani şi amenda.
Pedepsele complementare sunt: interzicerea unor drepturi de la 1 la
10 ani şi degradarea militară. Pedeapsa accesorie constă în
interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.
Sancţiunile civile sunt împărţite în sancţiuni propriu – zise (care
privesc patrimoniul subiectului) şi pedepse civile (împiedică subiectul
să dobândească un drept subiectiv sau suprimă un asemenea drept). În
prima categorie intră rezoluţiunea/rezilierea unui contract, nulitatea
absolută sau relativă a unui act etc. În cea de-a doua categorie se
regăsesc: decăderea, nedemnitatea, dezmoştenirea etc.

40
 Cele mai importante sancţiuni administrative sunt amenda
contravenţională şi confiscarea bunurilor de care s-a folosit
contravenientul în săvârşirea contravenţiei.
Sancţiunile disciplinare sunt: mustrarea, avertismentul, reducerea
salariului, transferul disciplinar şi desfacerea contractului de muncă.
c. În funcţie de scopul lor, sancţiunile pot fi de anulare,
reparatorii sau expiatorii.
Sancţiunile de anulare vizează lipsirea de efecte (anularea sau
declararea ca nule) a actelor încheiate cu încălcarea legii.
Sancţiunile reparatorii au în vedere restabilirea ordinii de drept
încălcate prin nerespectarea dispoziţiei, precum şi repararea
prejudiciului produs cu această ocazie.
Sancţiunile expiatorii definesc sancţiunile ce se aplică subiectului
ce a încălcat norma juridică şi care îi restrâng acestuia un drept sau
altul (inclusiv libertatea în cazul închisorii), urmărind pedepsirea
acelor fapte cu caracter antisocial.

2. Structura tehnico-legislativă (externă)

Această structură are în vedere forma exterioară a regulii de drept.
Ea reprezintă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate,
subalineate şi gruparea acestora în secţiuni, capitole, titluri, cărţi
(părţi).
Oricare act normativ (lege, hotărâre sau ordonanţă a guvernului,
regulament, statut etc.) este împărţit pe titluri, capitole, secţiuni (care,
uneori, la rândul lor, se divid în subsecţiuni şi paragrafe) şi articole.
Unitatea structurală de bază din această perspectivă este articolul.
În unele cazuri, articolul poate cuprinde mai diviziuni, numite
alineate.
Un articol cuprinde, în general, prevederi legale de sine-stătătoare,
exprimând o singură normă juridică. Acesta este cazul ideal, dar în
legislaţie se întâlnesc şi situaţii când un articol reuneşte mai multe
norme juridice sau o regulă de drept este cuprinsă în mai multe
articole.

41
 Secţiunea IV

CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE

Criteriile în funcţie de care se face clasificarea normelor juridice

sunt următoarele:

a. forţa juridică a actului normativ în care acestea sunt incluse;

b. apartenenţa lor la o ramură de drept;
c. caracterul dispoziţiei (conduita prescrisă subiectului de drept)
conţinută în norma juridică;
d. sfera de aplicare (şi gradul de generalitate);
e. structura logico – juridică pe care o prezintă norma;
f. gradul şi intensitatea incidenţei normei;
g. felul sancţiunii prevăzute de norma juridică.

a. După forţa juridică a actului normativ în care sunt incluse,

normele juridice se împart în:
– norme cuprinse în legile emise de Parlament. Aceste legi pot fi
constituţionale, organice sau ordinare;
– norme cuprinse în decretele emise de Preşedintele României;
– norme cuprinse în hotărârile, ordonanţele şi ordonanţele de
urgenţă ale Guvernului;
–ordine şi instrucţiuni ale ministerelor;
– norme cuprinse în actele normative (hotărâri, decizii)
elaborate de organele administraţiei publice locale (prefecţi,
primari, consilii judeţene şi consilii locale).
Normele juridice cuprinse în legi, decrete prezidenţiale, hotărâri,
ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă ale Guvernului se aplică pe întreg
teritoriul ţării, pe când cele cuprinse în actele normative emise de
organele administraţiei publice locale au o sferă de aplicabilitate
restrânsă la competenţa teritorială a respectivului organ local (judeţ,
municipiu, oraş, comună).

b. După ramura de drept din care fac parte, distingem:

-norme de drept constituţional;
-norme de drept civil;
-norme de drept penal;
-norme de drept procesual civil;

42
 -norme de drept procesual penal;
-norme de drept administrativ;
-norme de dreptul familiei;
-norme de drept comercial;
-norme de drept fiscal;
-norme de dreptul muncii;
-norme de dreptul mediului;
-norme de drept internaţional public;
-norme de drept internaţional privat etc.

c. După caracterul dispoziţiei ce o conţin (natura conduitei

prescrise subiectului de drept), normele juridice se clasifică în norme
imperative şi norme permisive.
Normele imperative (categorice, peremptorii) sunt acelea a
căror respectare a dispoziţiei de către subiectele de drept se impune
categoric, nefiind admisă nici o abatere de la aceasta.
Normele imperative pot fi onerative sau prohibitive.
Normele onerative (lat. onus, oneris – sarcină) prescriu obligaţia
de a săvârşi o acţiune. De exemplu, conform art. 28 alin. 1 din Codul
familiei “soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele
comun declarat”.
Normele prohibitive impun subiectului să se abţină de la săvârşirea
uneia sau mai multor acţiuni (determinate).
Majoritatea normelor prohibitive se regăsesc în sfera dreptului
penal.
Un exemplu de normă prohibitivă îl reprezintă şi cea conţinută de
art. 5 din Codul familiei, conform căruia: “Este oprit să se
căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este
căsătorită”.
Normele permisive (dispozitive sau facultative) nu obligă
subiectul la o anumită conduită şi nici nu îi interzic expres să facă
ceva, ci doar îi oferă acestuia posibilitatea de a opta liber pentru una
dintre conduitele oferite de lege, în funcţie de propria apreciere.
Normele permisive pot fi supletive, de împuternicire (de
competenţă), de stimulare sau de recomandare.
Normele supletive oferă subiectului posibilitatea de a opta pentru
conduita pe care o doreşte (dintre mai multe variante posibile sau în
anumite limite indicate de lege), iar dacă acesta nu optează (de regulă,
într-un anumit interval de timp) norma prevede reglementarea ce se va
aplica.

43
 Normele de împuternicire sunt regulile de drept care fixează
drepturi şi obligaţii. Acestea stabilesc competenţele subiectelor de
drept.
Normele de recomandare sunt acelea care propun o anumită
conduită ce nu este obligatorie şi care poate fi urmată şi de alte
subiecte de drept decât cele vizate de norma în cauză.

d. După sfera de aplicare (şi gradul de generalitate), normele

juridice se împart în norme generale, norme speciale şi norme de
excepţie.
Normele generale se aplică tuturor relaţiilor sociale (raporturilor
juridice) aparţinând unui domeniu sau unei ramuri de drept. Acestea
se mai numesc norme de drept comun. De exemplu, regulile juridice
din dreptul civil constituie dreptul comun pentru relaţiile specifice
dreptului comercial, în situaţia în care normele acestei ramuri nu
prevăd reglementări proprii;
Normele speciale se aplică unei sfere mult mai restrânse de relaţii
sociale din cadrul unei ramuri de drept ori anumitor instituţii juridice.
Aceste norme conţin dispoziţii derogatorii de la dreptul comun;
Normele de excepţie reglementează situaţii deosebite
(excepţionale), cum ar fi calamităţile naturale (inundaţii, cutremure,
avalanşe), contexte social – politice (stare de urgenţă, stare de război)
etc. Normele de excepţie completează normele generale sau speciale,
instituind reglementări derogatorii de la acestea.
De exemplu, în doctrină este considerată normă de excepţie cea
prevăzută de art. 4 alin. 2 din Codul familiei conform căruia “(…) se
poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cincisprezece ani
(…)”. Regula în acest caz este, potrivit art. 4 alin. 2 din Codul
familiei, vârsta de şaisprezece ani.

e. După structura logico - juridică pe care o prezintă, normele

juridice se împart în norme complete şi norme incomplete.
Normele complete (perfecte) conţin toate cele trei părţi
constitutive ale structurii logico – juridice (ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea), având un înţeles clar, complet. Aceste norme constituie
majoritatea;
Normele incomplete (imperfecte) - nu prezintă toate părţile
constitutive ale structurii interne. Ele fac referire la alte norme,
completându-se cu acestea. Normele juridice ce completează normele
imperfecte (la care se face trimitere) pot fi norme din acelaşi act

44
normativ sau din altul (în vigoare sau care urmează să intre în
vigoare).
Din structura normelor juridice imperfecte poate lipsi un element
(ipoteza ori sancţiunea). Uneori, pot lipsi chiar două elemente
constitutive (ipoteza şi sancţiunea).
La rândul lor, normele incomplete se împart în:
(1) norme de trimitere – ce se completează cu norme din acelaşi
act normativ sau din alte acte normative existente (în vigoare), la care
trimit şi
(2) norme în alb – fac trimitere şi urmează să se completeze cu alte
norme ce nu există încă (nu au fost adoptate), dar care urmează să
apară.

f. În raport de gradul şi de intensitatea incidenţa lor, normele sunt

norme principii şi norme mijloace.
Normele principii (cardinale) sunt normele cuprinse în acte
normative fundamentale (Constituţii, Declaraţii etc.) sau care sunt
deduse prin interpretare şi care constituie principii de drept. De
exemplu, sunt norme – principii cuprinse în acte normative
fundamentale cele din Constituţia României sau din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, sunt principii de
drept: obligaţia respectării convenţiilor (pacta sunt servanda),
excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimae
interpretationis) etc.
Normele mijloace sunt toate celelalte norme juridice care au
menirea să transpună în ordinea socială normele – principii.

g. După felul sancţiunii prevăzute în norma juridică, normele se

împart în punitive şi stimulative.
Normele punitive cuprind sancţiuni negative, pedepse juridice
pentru subiectele de drept care nu respectă comandamentul conţinut
de dispoziţia normei juridice. Aceste norme reprezintă majoritatea.
Normele stimulative cuprind sancţiuni pozitive menite să
stimuleze subiectele de drept să respecte dispoziţia normei juridice.
Aceste norme recompensează subiectele prin acordarea de distincţii,
decoraţii, stimulente materiale etc.
În doctrină s-a remarcat şi prezenţa unor norme aparte, distincte
faţă de sistemul unitar al dreptului. Acestea sunt aşa – numitele norme
organizatorice care privesc organizarea instituţiilor sociale. Ele arată

45
scopurile respectivelor instituţii, modul de înfiinţare, competenţele,
organele reprezentative ale acestora, relaţiile cu alte instituţii etc.

Secţiunea V

ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE

Acţiunea normelor juridice are loc pe trei coordonate: (1) timpul,

(2) spaţiul şi (3) persoanele.
1. Acţiunea normelor juridice în timp
Orice raport juridic se naşte în baza regulii de drept aflate în
vigoare la acel moment (tempus regit actum).
Toate normele juridice au limite temporale, atât pentru începutul
acţiunii lor (intrarea în vigoare), cât şi pentru sfârşitul acesteia (ieşirea
din vigoare). Regula de drept produce efecte o dată cu intrarea în
vigoare şi încetează a mai produce efecte prin ieşirea sa din vigoare.
Pentru acest motiv este extrem de importantă stabilirea cu exactitate a
celor două momente.
Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii acestuia,
altfel spus cu faptul de a produce efecte (de a fi în vigoare). Astfel, de
cele mai multe ori, data adoptării unui act normativ de către organul
emitent nu este aceeaşi cu data intrării în vigoare a respectivului act
normativ. De asemenea, uneori, deşi actul normativ nu a fost abrogat,
el nu mai produce efecte.
Din perspectiva acţiunii normei juridice în timp interesează trei
aspecte: (1) intrarea în vigoare, (2) acţiunea şi (3) ieşirea din vigoare.

(1) Intrarea în vigoare a normei juridice. Acest moment are în

vedere aducerea la cunoştinţa subiectelor de drept a dispoziţiilor
actelor normative. El prezintă o deosebită importanţă deoarece de la
această dată încep să se producă toate efectele normei de drept
(naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice).
De regulă, în ceea ce priveşte legile (actele normative ale
Parlamentului), precum şi actele normative emise de către Guvern
(sau alte autorităţi centrale), pentru aducerea la cunoştinţa celor
interesaţi, se recurge la publicarea lor într-o publicaţie oficială,
periodică, care prezintă avantajul unei date sigure şi uşor de verificat
în caz de controversă.

46
 Art. 78 din Constituţie dispune că: “Legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.
Din exprimarea folosită de textul legal indicat rezultă că, în
privinţa intrării în vigoare a actelor normative, se disting două
posibilităţi:
1. Intrarea normei în vigoare la trei zile după data publicării în
Monitorul Oficial al României (regula) sau
2. Intrarea normei în vigoare la o altă dată, ulterioară, prevăzută în
textul actului normativ în cadrul dispoziţiilor finale şi tranzitorii.
Pentru această din urmă modalitate de intrare în vigoare,
legiuitorul poate alege între două posibilităţi:
- indicarea zilei, lunii şi anului (de exemplu, se poate întâlni
formularea “Prezentul act normativ intră în vigoare la data de 1
ianuarie 2005” ) şi
- stabilirea unui termen (de regulă, număr de zile sau luni), calculat
de la publicarea în Monitorul Oficial al României, termen după
curgerea căruia actul normativ să intre în vigoare (ca exemplu se poate
da formularea următoare: “Acest act normativ intră în vigoare la trei
luni după publicarea în Monitorul Oficial al României”).
Alegerea între modalităţile expuse mai sus are la bază considerente
de natură socio-economică, cum ar fi: luarea unor măsuri
organizatorice importante – crearea ori restructurarea instituţiilor la
care se referă legea, pregătirea aplicării legii, elaborarea unor norme
metodologice pentru facilitarea aplicării legii, consultarea unor
observaţii făcute de către doctrină în legătură cu textul legii etc.
Indiferent de momentul ales pentru intrarea în vigoare a normei
juridice, după împlinirea acestuia, toate subiectele de drept vizate de
normă sunt obligate să se supună prevederilor sale. Nu există
posibilitatea invocării necunoaşterii legii ca motiv al nerespectării ei
(Nemo censetur ignorare legem).
Până la revizuirea în anul 2003 a Constituţiei din 1991 regula,
conform art. 78, era aceea că “legea (…) intră în vigoare la data
publicării (…)”. Reglementarea prezenta marele dezavantaj al
imposibilităţii tehnice de distribuire a Monitorului Oficial în toate
zonele ţării şi, prin urmare, prezumţia cunoaşterii legii de către toţi cei
interesaţi devenea o ficţiune. În acest sens, noua formă a art. 78 din
Constituţie, “legea (…) intră în vigoare la 3 zile de la data publicării
(…)”, reprezintă un important progres.

47
 Trebuie precizat şi faptul că momentul publicării legii în Monitorul
Oficial al României nu trebuie confundat cu momentul adoptării
acesteia de către Parlament ori cu momentul promulgării de către
preşedintele ţării.

(2) Acţiunea normei juridice. Legea se aplică doar raporturilor de

drept ce se suprapun perioadei de timp în care ea este în vigoare, adică
celor plasate între momentul intrării şi cel al ieşirii din vigoare. Prin
urmare, legea nu vizează nici raporturile juridice stabilite înainte de
data intrării sale în vigoare (nu retroactivează) şi nici celor născute
după data ieşirii din vigoare (nu ultraactivează).
Principiul neretroactivităţii este principiul fundamental al acţiunii
legii în timp.
Odată intrată în vigoare, norma juridică acţionează numai pentru
viitor. Ea nu retroactivează. Acesta este principiul neretroactivităţii
legii prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituţie (“Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai
favorabile”), de art. 11 din Codul penal (“Legea penală nu se aplică
faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca
infracţiuni”), precum şi de art. 1 din Codul civil (“Legea dispune
numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”).
Există şi excepţii de la principiul neretroactivităţii legii (numite
excepţii de retroactivitate). Acestea sunt:
a. Legea penală şi legea contravenţională mai favorabilă (melior
lex). Conform art. 15 alin. 2 din Constituţia României, “legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale
mai favorabile”. De asemenea, potrivit art. 13 alin. 1 din Codul
penal, “În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la
judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi
penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.
Conceptul permite ca unei persoane ce a săvârşit o infracţiune sub
imperiul legii vechi care a fost înlocuită cu o altă lege să i se aplice, în
anumite condiţii, aceasta din urmă, dacă ea prescrie pentru subiectul
de drept un tratament mai favorabil.
Legea penală (sau contravenţională) nouă, mai favorabilă, îşi
găseşte aplicarea în cadrul proceselor penale (sau contravenţionale –
plângeri împotriva actelor de constatare şi sancţionare a
contravenţiilor) care, la data intrării sale în vigoare, se află în curs de
judecare (nu sunt soluţionate definitiv) în baza legii vechi, mai severă
faţă de inculpat (contravenient). Ea nu este aplicabilă în cauzele

48
judecate definitiv în baza legii vechi la data intrării sale în vigoare, cu
excepţia anumitor situaţii prevăzute limitativ de art. 14 şi art. 15 din
Codul penal.
Legea nouă este mai favorabilă inculpatului (contravenientului) în
sensul, că pentru aceeaşi încălcare a obligaţiilor legale (cuprinse şi de
legea veche şi de legea nouă), este prevăzută o sancţiune juridică mai
blândă faţă de cea din legea anterioară.
Din această perspectivă, este considerată mai favorabilă legea
penală nouă care prevede pentru aceeaşi faptă (interzisă şi de legea
veche) fie o pedeapsă mai mică (de exemplu, închisoare între 3 şi 10
ani, faţă de închisoare între 5 şi 15 ani), fie înlocuirea unui tip de
pedeapsă mai severă cu alt tip de pedeapsă mai blândă (sancţionarea
unei fapte cu amendă penală în loc de închisoare), fie introducerea
unei noi modalităţi de executare a pedepsei închisorii, mai uşoară (de
exemplu, suspendarea executării pedepsei alături de executarea
acesteia în regim privativ de libertate, faţă de modalitatea unică a
executării în regim privativ de libertate). Inclusiv dezincriminarea
unei fapte penale, situaţie prevăzută de art. 12 din Codul penal
(“Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă
nu mai sunt prevăzute de legea nouă”) este un mod de manifestare a
legii penale mai favorabile.
În ceea ce priveşte legea contravenţională, poate fi considerată mai
favorabilă legea nouă care, de exemplu, stabileşte pentru aceeaşi
contravenţie (prevăzută şi de legea veche) o sancţiune mai mică
(amendă contravenţională de 1.000.000 lei în loc de 2.000.000 lei) sau
una mai uşoară (avertisment în loc de amendă contravenţională).
Existenţa acestei excepţii de retroactivitate este sprijinită de motive
de natură umanitară.
b. Legea interpretativă. Acest tip de normă are ca scop
interpretarea înţelesului unor norme preexistente, cu care face corp
comun. Deşi ulterioară legii interpretate, legea interpretativă este
considerată intrată în vigoare la data intrării în vigoare a celei dintâi,
fiind, practic, retroactivă.
În doctrină s-a arătat în mod just că aceasta este o pseudo –
excepţie de retroactivitate deoarece norma nouă nu aduce prevederi
suplimentare (drepturi şi obligaţii pentru subiectele de drept) faţă de
cea veche, ci doar îşi propune să lămurească sensul celor preexistente.
c. Legea retroactivă. În mod excepţional, legea poate conţine în
mod expres prevederea că ea se aplică şi unor situaţii anterioare

49
intrării sale în vigoare ori chiar poate stabili pentru intrarea în vigoare
o dată anterioară celei a adoptării.
Este recomandabil ca o astfel de lege să nu fie utilizată, iar în
situaţia excepţională când este folosită, acest lucru trebuie făcut cu
maximum de prudenţă astfel încât să nu afecteze ordinea juridică ori
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Norma juridică are efect imediat, odată cu intrarea sa în vigoare,
aplicându-se inclusiv raporturilor juridice născute sub vechea
reglementare, raporturi ce continuă să existe şi sub imperiul noii
norme (de exemplu, căsătoria, filiaţia etc.).

(3) Ieşirea din vigoare a normei juridice. Ieşirea din vigoare a

normei juridice (încetarea acţiunii acesteia) se poate produce în
următoarele moduri: (a) prin abrogare, (b) prin ajungerea la termen a
normei temporare sau (c) prin căderea în desuetudine.
a. Abrogarea este modalitatea de ieşire (scoatere) din vigoare a
unei legi care presupune intervenţia legiuitorului printr-o altă lege. Ea
constă fie în înlocuirea prevederilor legii vechi cu altele cuprinse într-
o nouă lege (regula), fie în simpla invalidare a acestora, ce nu este
urmată de înlocuirea lor cu altele noi.
Abrogarea constituie cea mai importantă modalitate de scoatere din
vigoare a unei norme juridice.
Ea poate fi de două feluri: expresă şi tacită.
Abrogarea expresă reprezintă acel tip de abrogare în care norma
nouă – care abrogă - face trimitere la norma veche – abrogată.
După felul în care norma nouă se referă (face trimitere) la norma
veche, abrogarea expresă poate fi directă sau indirectă.
Abrogarea expresă directă are loc atunci când norma nouă indică
expres, direct şi limitativ ceea ce abrogă, fie că se are în vedere un
întreg act normativ (sau chiar mai multe acte normative, în
integralitatea lor), fie doar anumite părţi ale unui act normativ (unele
articole sau chiar numai anumite alineate ale unor articole).
Abrogarea expresă indirectă se produce atunci când actul normativ
nou se rezumă la a face precizarea că toate actele normative vechi cu
dispoziţii contrare acestuia se abrogă.
Abrogarea tacită (implicită) are loc atunci când noul act normativ
nu conţine nici o referire la abrogare, dar dispoziţiile acestuia se
deosebesc fundamental de cele ale actului normativ anterior, astfel
încât se consideră că legiuitorul a înţeles ca, prin introducerea unor
dispoziţii diferite, să abroge prevederile vechiului act normativ.

50
 Abrogarea tacită poate fi totală sau parţială.
În practică este preferabilă folosirea abrogării exprese directe,
deoarece este singura în măsură să evite confuziile ce ar putea rezulta
din incertitudinea cu privire la textul legal în vigoare.
În doctrină se face distincţie între abrogare şi derogare. Aceasta
din urmă constă în apariţia unor prevederi legale noi, care se abat de la
o reglementare existentă sau instituie excepţii faţă de ea, fără ca prin
aceasta prevederile legale anterioare să fie abrogate. Prin apariţia unor
norme derogatorii de la ea, reglementarea anterioară nu iese din
vigoare, ci doar îşi restrânge sfera de relaţii sociale vizate.
b. Ajungerea la termen a normei temporare. Deşi majoritatea
legilor se adoptă pentru o perioadă nedeterminată de timp, există şi
situaţii excepţionale când se apelează la acte normative temporare.
Acestea ies din vigoare fără intervenţia legiuitorului printr-o nouă lege
(ca în cazul abrogării), prin simpla curgere (împlinire) a termenului
pentru care au fost adoptate.
c. Căderea în desuetudine. Norma juridică poate să nu mai
producă efecte (să iasă din vigoare), deoarece relaţiile sociale avute în
vedere la data adoptării ei şi reglementate de către aceasta s-au
modificat atât de mult în timp, încât reglementarea prevăzută de
normă pentru acestea a devenit inaplicabilă.
Nici în acest caz nu are loc intervenţia legiuitorului (prin adoptarea
unui nou act normativ) pentru ca efectele legii să nu se mai producă.
Această modalitate de ieşire din vigoare a normelor juridice nu este
caracteristică unui regim de strictă legalitate, pentru scoaterea din
vigoare a normelor juridice fiind indicată folosirea abrogării.

Ultraactivitatea normei juridice. Există şi situaţii (excepţii de

ultraactivitate) în care legea, deşi ieşită din vigoare, continuă să se
aplice anumitor raporturi juridice. Aceste excepţii sunt:
a. Legea penală mai favorabilă. Această lege continuă să se aplice
faptelor săvârşite în timpul în care a produs efecte, chiar dacă ea a fost
înlocuită, ulterior, cu o lege mai aspră. Excepţia are la bază aceleaşi
motive de natură umanitară avute în vedere şi de legea penală mai
favorabilă retroactivă.
b. Legea temporară. Normele juridice cu acţiune limitată în timp
se vor aplica situaţiilor vizate de ele chiar după ieşirea lor din vigoare,
dacă aceste situaţii sunt create sub imperiul lor, dar nu au fost
soluţionate atât timp cât normele erau în vigoare. Astfel, conform art.
16 din Codul penal, “legea penală temporară se aplică infracţiunii

51
săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost
urmărită sau judecată în acest interval de timp”.

2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu

Acţiunea normelor de drept în spaţiu este guvernată de principiul
teritorialităţii legii.
Conform acestui principiu, legea se aplică doar pe teritoriul statului
ce a adoptat-o, excluzând acţiunea acelei legi pe teritoriul altui stat,
precum şi acţiunea legii unui stat străin pe teritoriul respectivului stat.
Astfel, în conformitate cu art. 3 din Codul penal, “legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
Noţiunea de teritoriu este definită de art. 142 din Codul penal,
potrivit căruia teritoriul României (ţării) reprezintă “întinderea de
pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu solul, subsolul şi spaţiul
aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian
ale acesteia”.
De la principiul teritorialităţii legii există mai multe excepţii. Ele
pot fi grupate în două categorii: (1) excepţii de extrateritorialitate şi
(2) excepţii de neaplicare a legii române pe teritoriul României.
A. Excepţiile de extrateritorialitate sunt cele care presupun
aplicarea legii române şi în afara teritoriului ţării. Ele sunt de două
feluri:
- excepţii ce decurg din voinţa părţilor unui act juridic (de
exemplu, doi comercianţi ce încheie un contract în Italia pot desemna
ca lege a contractului – lex causae – legea română);
- excepţii independente de voinţa părţilor (de exemplu, în dreptul
internaţional privat, regulile de drept ce guvernează statutul personal
se aplică subiectului de drept indiferent de locul unde se găseşte
acesta, pe teritoriul ţării sau în afara acestuia).

B. Excepţii de neaplicare a legii române pe teritoriul României

sunt:
a. Imunitatea diplomatică. Aceasta constă în exceptarea
personalului corpului diplomatic, precum şi a persoanelor cu statut
asimilat acestora de la jurisdicţia statului ce găzduieşte misiunea
diplomatică respectivă. Personalul diplomatic se bucură de mai multe
privilegii şi drepturi printre care enumerăm: scutirea de impozite şi taxe
(inclusiv vamale), imunitatea de jurisdicţie personală precum şi a
sediului ambasadei, inviolabilitatea corespondenţei şi a mijloacelor de
transport etc.

52
 Dacă reprezentantul diplomatic încalcă legea statului unde se află
misiunea diplomatică nu va suporta rigorile legii acelui stat, dar va
putea fi declarat “persona non-grata” şi expulzat în statul al cărui
cetăţean este.
b. Regimul consular. Începând cu anul 1963, o dată cu încheierea
Convenţiei de la Viena privind relaţiile consulare, regimul juridic al
consulilor tinde să se identifice cu cel al personalului diplomatic.
c. Regimul juridic al străinilor. Cetăţenii străini sau apatrizii
aflaţi pe teritoriul unui stat străin au un regim juridic diferit de cel al
cetăţenilor acelui stat. În această materie sunt cunoscute trei regimuri:
– Regimul naţional. Conform acestui sistem, străinii şi apatrizii au
aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii statului, mai puţin drepturile electorale
(de a alege şi de a fi ales) şi dreptul de a ocupa funcţii publice.
În România, potrivit art. 18 alin. 1 din Constituţie, “cetăţenii
străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia
generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi alte
legi”.
– Regimul special. Drepturile şi obligaţiile străinilor sunt stabilite
în mod distinct, printr-o reglementare specială, diferită de cea a
cetăţenilor statului respectiv.
- Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Acest regim constă
în acordarea de către un stat străinilor a unui regim juridic identic faţă
de cel conferit cetăţenilor unui stat terţ, regim considerat favorizat.
Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate este un regim de natură
contractuală, instituit prin acorduri bilaterale între diferite state.

3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

Normele juridice ale unui stat se aplică tuturor persoanelor care se
află pe teritoriul acelui stat, indiferent că sunt cetăţeni ai acestuia,
străini ori apatrizi.
În România, art. 16 alin. 1 din Constituţie instituie egalitatea în
drepturi a cetăţenilor români: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Totuşi, există norme de drept care nu se aplică tuturor subiectelor
de drept. Astfel, sunt norme care se aplică doar persoanelor fizice sau
numai persoanelor juridice.
De asemenea, unele reguli de drept vizează anumite categorii
distincte de persoane, cum ar fi studenţii, avocaţii, inginerii, militarii,
magistraţii, demnitarii, persoanele căsătorite, părinţii etc.

53
 În ceea ce priveşte regimul juridic al străinilor şi apatrizilor, în ţara
noastră, conform art. 18 alin. 1 din Constituţie, “cetăţenii străini şi
apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi”.

CAPITOLUL VI

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

Secţiunea I

NOŢIUNEA ŞI SCOPUL INTERPRETĂRII NORMELOR

JURIDICE

Prin interpretarea normelor juridice se înţelege acel proces

intelectual în urma căruia se găseşte sensul exact al normelor
interpretate, proces necesar în vederea aplicării lor.
Interpretarea este o etapă importantă în procesul de realizare a
dreptului, etapă fără de care, de multe ori, dreptul nu se poate aplica.
Interpretarea normelor juridice are ca scop clarificarea sensului
acestora, clarificare necesară în procesul realizării dreptului organului
de aplicare al acestuia (instanţă judecătorească sau organ
administrativ).
Prin interpretare se stabileşte cu mare precizie sensul normei
juridice supuse acestei operaţiuni, se verifică aplicabilitatea ei în
raport de o anumită situaţie de fapt, se stabileşte cu exactitate înţelesul
termenilor folosiţi de către legiuitor, precum şi limitele de aplicare a
respectivei norme la situaţia concretă.

Secţiunea II

FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

Interpretarea normelor juridice poate fi oficială sau neoficială.

1. Interpretarea oficială
Acest tip de interpretare se mai numeşte obligatorie sau cu forţă
juridică şi provine de la organul de stat competent, fie cel care a emis
54
actul normativ din care face parte norma juridică interpretată, fie chiar
organul de aplicare a dreptului.
Interpretarea oficială poate fi autentică sau cazuală (concretă).
Interpretarea oficială este autentică atunci când se realizează de
către organul de stat care a emis actul normativ. Ea se face printr-un
alt act normativ (lege interpretativă) care face corp comun cu actul
interpretat. Acest tip de interpretare se mai numeşte şi interpretare
legală, prezentând un mare grad de generalitate şi aplicându-se,
retroactiv, tuturor situaţiilor vizate de actul normativ interpretat.
Interpretarea făcută într-un caz concret de către instanţele
judecătoreşti sau organele administrative se numeşte interpretare
cazuală sau concretă. Acest tip de interpretare se aplică doar cazului
ce este supus soluţionării de către respectivele organe de stat şi are
forţă juridică doar faţă de părţile implicate, neavând aplicabilitate în
alte situaţii, chiar similare. Se mai numeşte şi interpretare de caz, iar
dacă se realizează de către o instanţă judecătorească, interpretare
judiciară.

2. Interpretarea neoficială ( facultativă sau doctrinară)

Acest fel de interpretare este specific mediului ştiinţific al
dreptului, doctrinei acestuia.
Spre deosebire de interpretarea oficială, cea doctrinară nu are forţă
juridică, ea nefiind obligatorie, ci facultativă. Ea este rezultatul
analizei făcute de oamenii de ştiinţă, în cadrul procesului de cercetare
teoretică a dreptului.
Interpretarea doctrinară poate fi invocată în faţa instanţelor
judecătoreşti sau a oricărui alt organ de aplicare a dreptului, dar ea nu
este obligatorie pentru acestea.

Secţiunea III

METODE DE INTERPRETARE NORMELOR JURIDICE

Cele mai importante metode de interpretare a normelor

juridice sunt metoda gramaticală, metoda istorică, metoda
sistematică, metoda logică, metoda teleologică şi analogia.

1. Metoda gramaticală
Metoda gramaticală de interpretare are la bază analiza gramaticală
(sintactică şi morfologică) a textului normei juridice. Prin această
55
operaţiune se urmăreşte stabilirea exactă a sensului comandamentului
pe care îl cuprinde norma juridică.

2. Metoda istorică
Metoda istorică de interpretare explică sensul normelor juridice
prin analiza condiţiilor social-politice existente la data apariţiei actului
normativ din care acestea fac parte.

3. Metoda sistematică
Prin această metodă se urmăreşte stabilirea sensului unei norme
juridice în raport cu sensul actului normativ din care ea face parte sau
în raport cu alte acte normative.
Norma juridică nu este concepută separat de celelalte norme
juridice, ci ca parte componentă a unui sistem (instituţie sau ramură de
drept) în contextul căruia ea trebuie interpretată.
De asemenea, interpretarea sistematică presupune şi raportarea
sensului normei juridice supuse analizei la sensul celorlalte reguli de
drept cuprinse în acelaşi act normativ

4. Metoda logică
Metoda logică elucidează sensul normei juridice prin analizarea
acesteia cu ajutorul legilor logicii formale.
Această metodă implică anumite aprecieri de natură raţională,
precum şi operaţiuni de generalizare sau sinteză.

5. Metoda teleologică
Metoda de interpretare teleologică sau după scop, urmăreşte
găsirea sensului exact al textului de lege în funcţie de finalitatea
(scopul) normei juridice interpretate.

6. Analogia
Există şi situaţii când organul care aplică dreptul, sesizat cu
soluţionarea unui caz concret, nu găseşte norma juridică
corespunzătoare rezolvării acestuia. În asemenea împrejurări, organul
de aplicare nu se va dezinvesti, constatând că nu poate soluţiona cazul.
Dimpotrivă, el va apela ori la o normă juridică ce se aplică într-o
situaţie asemănătoare celei supuse rezolvării, ori, în lipsa acesteia, va
soluţiona cazul pe baza principiilor generale ale dreptului.

56
 Atunci când respectivul organ de aplicare a legii apelează la o
normă juridică aplicabilă într-o situaţie asemănătoare celei de rezolvat
se realizează o analogie a legii (analogia legis).
Dacă aceasta nu este posibilă, pentru rezolvarea cazului se recurge
la principiile generale ale dreptului folosindu-se analogia dreptului
(analogia juris).
Există ramuri de drept în care analogia sub oricare dintre formele
sale nu este permisă. În această situaţie este dreptul penal, ramură în
cadrul căreia operează principiul legalităţii incriminării.

Secţiunea IV

REZULTATUL INTERPRETĂRII NORMELOR JURIDICE

Din punctul de vedere al rezultatului interpretării, aceasta poate fi

literală, extensivă sau restrictivă.
1. Interpretarea literală ( ad litteram sau interpretatio
declarativa)
Acest tip de interpretare se realizează atunci când organul care
trebuie să aplice norma de drept constată că textul acesteia se mulează,
în mod corespunzător, relaţiilor sociale pe care le vizează. În această
situaţie, organul ce aplică legea nu mai are şi sarcina de a interpreta
normele care o alcătuiesc, deoarece acestea sunt clare.

2. Interpretarea extensivă ( interpretatio extensiva)

Uneori, în cadrul procesului de interpretare a normelor
juridice, organul de aplicare poate constata faptul că textul
acestora are un conţinut mai restrâns decât sfera relaţiilor
sociale la care ele se referă. În această situaţie, se va folosi o
interpretare extensivă a normelor în cauză.

3. Interpretarea restrictivă ( interpretatio restrictiva)

Dacă textul normei juridice are un conţinut mai larg decât sfera
relaţiilor sociale la care se referă, organul de aplicare va folosi o
interpretare restrictivă a acesteia.

57
 CAPITOLUL VII

RAPORTUL JURIDIC

Secţiunea I

Noţiunea de raport juridic

Raportul juridic reprezintă o relaţie socială care este normată de

către regula de drept şi care dă naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina
subiectelor între care s-a stabilit. Drepturile şi obligaţiile subiectelor
de drept pot fi realizate, atunci când este cazul, şi prin forţa de
constrângere a statului.

Secţiunea II

Caracterele raportului juridic

Raportul juridic prezintă mai multe caractere. Astfel, raportul

juridic este un raport social, voliţional şi valoric.

1. Caracterul social
Caracterul social al raportului juridic este determinat de faptul că
acesta se stabileşte între oameni, fie priviţi individual ca persoane
fizice, fie ca participanţi în cadrul unor persoane juridice, ce pot fi
chiar instituţiile statului.

2. Caracterul voliţional
Raportul juridic este un raport voliţional deoarece el se naşte din
voinţa subiectelor de drept.
Voinţa subiectelor de drept de a stabili raportul juridic trebuie
completată cu voinţa statului care este autorul normelor de drept în
baza cărora se nasc raporturile juridice, adică drepturile şi obligaţiile
pe care le vor avea subiectele de drept.
Datorită acestui motiv, în doctrină se vorbeşte despre dublul
caracter voliţional al raportului juridic.
58
 3. Caracterul valoric
Raportul juridic prezintă şi un caracter valoric deoarece prin
intermediul său sunt fie protejate fie concretizate principalele valori
sociale.

Secţiunea III

Structura raportului juridic

Raportul juridic are o structură ce include trei elementele:

subiectele, conţinutul şi obiectul.

1. Subiectele raportului juridic

Subiectele unui raport juridic sunt doar oamenii. Aceştia pot fi
priviţi fie individual (persoane fizice), fie grupaţi în anumite structuri
de organizare, colective (statul, organele statului şi persoanele
juridice).

A. Persoana fizică
- este omul ca titular de drepturi şi obligaţii.
Individul este recunoscut ca titularul unei capacităţi juridice,
aceasta reprezentând aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane
de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii juridice.
În dreptul civil se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este posibilitatea unei persoane de a fi
subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii în cadrul raportului
juridic. Aceasta se dobândeşte prin naştere (uneori chiar în perioada
de după concepţie – capacitatea de folosinţă anticipată) şi se pierde
prin moarte.
Capacitatea de exerciţiu constituie aptitudinea unei persoane de a-
şi exercita singură drepturile şi obligaţiile. Aceasta se dobândeşte la
18 ani. Între 14 şi 18 ani persoana fizică are o capacitate de exerciţiu
restrânsă care îi îngăduie să-şi exercite singură doar anumite drepturi
şi sa-şi poată asuma numai unele obligaţii.
Există şi situaţii în care anumite persoane fizice, deşi au o vârstă
mai mare de 18 ani, nu posedă capacitate de exerciţiu deoarece, pentru
anumite motive, ele au fost puse sub interdicţie printr-o hotărâre
judecătorească irevocabilă. (interzişii judecătoreşti).

59
 Persoana fizică, pentru a nu fi confundată cu alte persoane fizice,
prezintă anumite atribute de indentificare. Acestea sunt: numele şi
prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul, starea civilă şi codul
numeric personal (CNP).

B. Statul
- constituie subiect de drept atât în cadrul raporturilor juridice
interne, cât şi în al celor externe.
Statul este subiect de drept în dreptul constituţional (cetăţenia,
federaţiile, raporturile dintre el şi unităţile administrativ-teritoriale).
În dreptul civil, statul este participant în calitate de creditor al
tuturor obligaţiilor fiscale ale contribuabililor (reprezentat de
Ministerul de Finanţe), precum şi în anumite aspecte legate de dreptul
succesoral (moşteniri vacante).

C. Organele statului
- sunt reprezentate de organele legislative, administrative -
executive, precum şi de cele judiciare.

D. Persoana juridică
- constituie un subiect colectiv de drept. În doctrina mai veche,
conform influenţei franceze, persoana juridică este numită persoană
morală.
Persoanele juridice sunt constituite prin asocieri sau grupări de
persoane fizice în vederea realizării unui anumit scop.
Persoanele juridice pot fi înfiinţate prin act normativ emis de către
unul dintre organele puterii de stat (centrale sau locale) ori prin
manifestarea de voinţă a mai multor persoane fizice sau juridice,
realizată în condiţiile legii şi, eventual, supervizată de un organ de
stat.
Desfiinţarea unei persoane juridice poate avea loc în aceleaşi
moduri.
Persoanele juridice au capacitate juridică care de cele mai multe ori
este limitată la obiectul lor de activitate (specialitatea capacităţii de
folosinţă).
Ca atribute de identificare, în cazul persoanelor juridice se disting:
denumirea, naţionalitatea, sediul, contul bancar, numărul de
înmatriculare sau înregistrare în anumite evidenţe specifice şi codul de
identificare fiscală.

60
 2. Conţinutul raportului juridic
Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi
obligaţiile subiectelor între care s-a stabilit raportul.
Drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept între care s-a stabilit
un raport juridic sunt corelative, astfel încât obligaţia unuia dintre
aceştia este chiar dreptul celuilalt.
În unele raporturi de drept doar un subiect poate fi titular de
drepturi, celălalt fiind titular de obligaţii. În alte raporturi, subiectele
sunt, în acelaşi timp, atât titulari de drepturi, cât şi de obligaţii.
Există şi situaţii (căsătoria) în care subiectele de drept au exact
aceleaşi drepturi şi obligaţii unul faţă de altul (soţii).
Dreptul subiectiv este prerogativa sau posibilitatea unui subiect de
drept să facă sau să nu facă ceva, să pretindă altui subiect să facă, să
nu facă sau să-i dea un lucru. De asemenea, posibilitatea de a apela la
forţa de constrângere a statului în cazul nerespectării drepturilor sale.
În funcţie de posibilitatea evaluării lor în bani, drepturile subiective
se împart în drepturi patrimoniale (cel mai important fiind dreptul de
proprietate) şi drepturi personal-nepatrimoniale.
Titularul dreptului subiectiv se numeşte subiect activ.
Obligaţiile juridice constituie îndatoriri ale subiectului de a face, de
a nu face sau de a da ceva altui subiect de drept.
Titularul obligaţiei juridice poartă denumirea de subiect pasiv.

3. Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic este dat de conduita pe care trebuie să o
urmeze subiectele acestuia. Obiectul raportului juridic este acţiunea
sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi la care este obligat
subiectul pasiv.

Secţiunea IV

DIFERITE CATEGORII DE RAPORTURI JURIDICE

Deosebirea între diferitele categorii de raporturi juridice se va face

în funcţie de natura normei de drept care guvernează relaţia socială ce
se constituie în raport juridic. Astfel, în temeiul unei reguli de drept
civil se va naşte un raport de drept civil (de exemplu, dintr-un delict
civil se naşte întotdeauna un raport de drept civil), iar dintr-o regulă de
drept penal se constituie un raport de drept penal (de exemplu,
săvârşirea unei infracţiuni).

61
 CAPITOLUL VIII

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Secţiunea I

NOŢIUNEA DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ

Răspunderea juridică este o variantă a răspunderii sociale. Ea apare

ca un raport stabilit în baza legii între subiectul de drept care a încălcat
prevederea legală şi stat, reprezentat de organele de cercetare penală,
instanţele judecătoreşti precum şi diferiţii funcţionari publici, prin care
subiectul de drept suportă o sancţiune de la care nu se poate sustrage,
iar statul urmăreşte prin aplicarea sancţiunii restabilirea ordinii
juridice.

Secţiunea II

CONDIŢIILE RĂSPUNDERII JURIDICE

Pentru antrenarea răspunderii juridice a unui subiect de drept,

trebuie îndeplinite mai multe condiţii, şi anume:
a) Existenţa unei conduite ilicite din partea acestuia;
b) În urma conduitei ilicite să apară un rezultat vătămător
pentru una din valorile sociale;
c) Vinovăţia subiectului de drept care este autorul actului
ilicit;
d) Între conduita ilicită şi rezultatul vătămător trebuie să
existe o legătură de cauzalitate.

1. Conduita ilicită a subiectului de drept poate fi exprimată printr-

o acţiune sau o inacţiune ce nu respectă cadrul legal.
De exemplu, o acţiune este ilicită dacă un subiect de drept
acţionează cu nerespectarea legii (un individ loveşte pe un altul sau
distruge bunul altuia datorită unei manevre greşite făcută cu
autoturismul etc.).
62
 Inacţiunea unui subiect este ilicită doar atunci când acesta avea
obligaţia să facă ceva şi nu realizează respectiva acţiune. De exemplu,
este ilicită nedenunţarea de către un funcţionar public a anumitor fapte
penale despre care ia cunoştinţă în timpul serviciul său.
2. Rezultatul vătămător al conduitei ilicite se concretizează în
atingerea adusă anumitor valori sociale care sunt protejate de lege.
Spre exemplu, neefectuarea la timp a unei lucrări de către un
subiect de drept poate aduce atingere intereselor (poate cauza un
prejudiciu) altei persoane.

3. Vinovăţia subiectului de drept. Orice acţiune sau inacţiune a

omului trebuie raportată la caracterul conştient sau inconştient al
acesteia, precum şi la libertatea voinţei acestuia.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a unui subiect de drept faţă
de conduita sa ilicită.
În dreptul penal vinovăţia îmbracă două forme: intenţia şi culpa.
Intenţia poate fi directă (subiectul prevede rezultatul faptei şi
urmăreşte producerea lui) sau indirectă (subiectul prevede rezultatul
faptei, nu urmăreşte producerea acestuia, dar acceptă survenirea lui).
Culpa este de două feluri: culpă prin imprudenţă (subiectul
prevedere rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmăreşte, nu
acceptă producerea lui şi consideră fără temei că acesta nu se va
produce) şi culpă prin neglijenţă (subiectul nu prevede rezultatul
faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă).
Dreptul penal cunoaşte şi un concept hibrid al vinovăţiei numit
praeter intentie (intenţie depăşită).
În dreptul civil, vinovăţia poartă generic numele de culpă. Formele
vinovăţiei (culpei) civile sunt: dolul (intenţia), imprudenţa şi
neglijenţa.

4. Existenţa legăturii de cauzalitate între acţiunea ilicită şi

rezultatul vătămător pentru valorile sociale este obligatorie pentru
antrenarea răspunderii juridice.

Secţiunea III

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

Există mai multe forme de răspundere juridică.

63
 În domeniul ramurilor de drept pot fi întâlnite: (1) răspunderea
penală, (2) răspunderea contravenţională, (3) răspunderea civilă, (4)
răspunderea disciplinară etc.
1. Răspunderea penală
Acest tip de răspundere juridică se declanşează atunci când
subiectul de drept săvârşeşte un fapt considerat ilicit de legea penală,
numit infracţiune.
Conform art.17 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea este “fapta
care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de
legea penală”.
Conform alin.2 al aceluiaşi articol, “infracţiunea este singurul
temei al răspunderii penale”.

2. Răspunderea contravenţională
Răspunderea contravenţională este antrenată de săvârşirea unei
contravenţii.
Conform art.1 din O.G.2/2001 privind regimul contravenţiilor, aşa
cum a fost modificată prin Legea nr.180 din 11 aprilie 2002, “legea
contravenţională apără valorile sociale care nu sunt ocrotite prin
legea penală. Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie,
stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a
Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al
comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti”.

3. Răspunderea civilă
Răspunderea civilă poate îmbrăca două forme: răspunderea
delictuală şi răspunderea contractuală.
Răspunderea civilă delictuală are ca obiect obligaţia subiectului de
drept de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită.
Răspunderea delictuală poate rezulta din fapta proprie (art. 998 - 999
Cod civil), din fapta altuia (art.1000 alin 1, teza I, 2,3,4 Cod civil)
sau din nerespectarea unor obligaţii de supraveghere a lucrurilor sau
animalelor (art. 1001 si art. 1002 Cod civil).
Răspunderea civilă contractuală se naşte atunci când un subiect de
drept nu respectă obligaţiile pe care şi le-a asumat printr-un contract,
valabil încheiat (art. 969 alin. 1 Cod civil).

4. Răspunderea disciplinară
64
 Acest tip de răspundere este specifică ramurii dreptului muncii. Ea
este antrenată de nerespectarea de către angajat (unul din subiectele
raportului de dreptul muncii) a dispoziţiilor legale sau a obligaţiilor
stabilite prin contractul de muncă (individual şi colectiv).
Sancţiunile specifice acestui tip de răspundere sunt: mustrarea,
avertismentul, reducerea de salariu, desfacerea contractului de muncă.

65