Sunteți pe pagina 1din 10

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII,

TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ- ALBA IULIA

LUCRARE DE SEMINAR
ISTORIA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Unirea cu Biserica Romei – prezentare generală a momentului 1698-1701


Atanasie la Viena şi ultimele etape ale actului unionist

Coordonator ştiinţific: Student:


As. univ. drd. Goga Alin Leah Cosmin

ALBA IULIA
2015
INTRODUCERE
MOMENTELE DINAINTEA ANULUI 1698- DEZBINAREA RELIGIOASĂ

Ardealul a fost principat autonom sub diferite dominații sau stăpâniri. Astfel, din anul
1541 până în anul 1688, fiind sub stăpânirea otomană, iar începând cu data de 9 mai 1688,
schimbă stăpânirea otomană cu cea austriacă. Pentru austrieci această nouă posesiune era de „o
deosebită importanță politică și strategică pentru regele Leopold, care fu câștigată fără nici o
lovitură de sabie, prin șiretenia Curții și prin îndrăzneala generalilor săi.”1
Odată cu aceasta începe o acțiune energică de consolidare a dominației austriece. Un rol
însemnat îl are Biserica Romano-Catolică. Această instituție nu a avut aceeași putere în
Transilvania în timpul în care calvinii erau la putere din punct de vedere religios, dar odată cu
noua conducere, raporturile de forțe s-au întors în favoarea catolicilor. Potrivit lui Silviu
Dragomir, „rivalitatea continuă între cele trei națiuni stăpânitoarea și între cele patru confesiuni
recepte (catolicii, unitarienii, calvinii, luteranii) ușura nespus de mult validitarea politicii
habsburgice.”2 Biserica Romano-Catolică urmărea „recatolicizarea” luteranilor, unitarienilor și
calvinilor. Acțiunile catolicilor asupra celorlalte confesiuni s-au devodit zadarnice, astfel atenția
catolicilor se îndreaptă spre ortodocși. Motivul pentru care atenția era îndreptată era aceea că
românii ortodocși „erau mai numeroși decât toate celelalte națiuni sau confesiuni la un loc.”3
Motivele pentru care catolicii doreau unirea cu ortodocșii erau înmulțirea catolicilor și
dezbinarea. Prin înmulțirea catolicilor înțelegem creșterea numărului catolicilor și totodată a
rolului politic al „statului catolic” transilvan. Membrii Dietei se alegeau în functie de numărul
credincioși a fiecărei confesiuni. Iar celălalt motiv era acela de a rupe orice legături a românilor
din Transilvania cu cei din Țara Românească și Moldova.
Unii istorici susțin că unirea românilor s-ar fi hotărât într-un sinod sub mitropolitul Teofil
în anul 1697, când s-ar fi acceptat punctele Florentine (primatul papal, filioque, purgatorial și
împărtășirea cu azimă), dar s-a dovedit a fi un fals deoarece altfel nu ar mai fi avut rost
încercările de unire din 1698 și 1701.

1
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul al XVIII-lea vol. I, ediție îngrijită și
note de arhimandrit Emanuil Rus, cunvânt înainte de Onufrie Vințeler, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2002, pag. 61
2
Ibidem
3
Mircea Păcurariu, Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, Sibiu, Editura Mitropoliei Ardealului, 1994, pag. 16

2
ATANASIE ANGHEL
PRIMUL EPISCOP ROMÂN UNIT SAU AL
BISERICII CATOLICE ORIENTALE

În acele vremuri grele pentru biserica ortodoxă la conducerea mitropoliei era Teofil
Seremi, care în anul 1697 a murit. În perioada vacanței scaunului mitropolitan începe acțiunea
maghiarilor de atragere a românilor ortodocși la unirea cu Roma. Catolicii au încercat să profite
de nemulțumirea ortodocșilor cu privire la calvini, care desfăsuraseră „o intensă dar zadarnică
acțiune prozelitistă, aproape un secol și jumătate.”4 Istoria privind unirea celor două biserici se
continuă sub noul mitropolit ortodox de Alba Iulia, în persoana unui tânăr călugăr cu numele de
Atanasie (botezat Anghel). Acest Atanasie, documentele vremii ni-l prezintă ca un om
controversat si lipsit de moralitate, urmărind ranguri si interese materiale. Împărații habsburgi
susțineau unirea religioasă, iar pentru asta aveau nevoie de oameni care să își trădeze neamul și
să își renege trecutul, iar începutul a fost cu acest novice care urmărea doar rangul și îndelunga
„păstorire”. Atanasie acceptă darurile primate de la Curtea Imperială de la Viena, sfidându-I pe
cei care i-au fost alături până în acel moment. Acesta este obligat să își considere foștii superiori
„schismatici” și „eretici”, și totodată este silit să rupă legăturile cu românii de peste munți,
supunându-se în totalitate autorităților politice și religioase. Toate aceste compromisuri au fost
ascunse de popor. Scrisorile iezuiților ni-l înfățișează ca un om față de care nutreau de
neîncredere. Un alt motiv de neîncredere îl constituia corepondența pe care o întreținea cu
domnitorul Țării Românești, un aprig împotrivitor al unirii. În cazul corespondețelor avem
mărturii din partea unui protopop Avram și a unui tiporaf Nicolae, amândoi mărturisind că au
citit o scrisoare în care Atanaisie mărturisește lui Constantin Brâncoveanu că această unire este
numai în aparență, iar preoții s-au unit numai ca să li se șteargă dările.
Pe lângă toate acestea se mai adaugă și faptul că într-un moment de furie s-ar fi
exprimat către protopopi:„voi sunteți uniți, iar eu nu”. Nicolea Iorga menționează în Istoria
bisericii române că Atanasie donează moșia sa din Merișani în anul 1700, domnitorului
Constantin Brânconveanu, această acțiune fiind interpretată ca o politică de duplicitate. Această

4
Ibidem, pag. 17

3
atitudine duplicitară este și de îndoială este mărturisită de către mulți, printre care, un anume
Pater Ianăș care afirma că mulți români nu credeau despre mitropolit că s-ar fi unit, la fel
susțineau și cei din zona Brașovului.
Cu toate acestea, Atanasie respectă obiceiurile vremii prin care noul episcop trebuia să
meargă la București pentru hirotonirea întru arhiereu. Aceasta s-a întâmplat la data de 22
ianuarie 1698, actul fiind săvârșit, potrivit documentelor, de către mitrolopitul Teodosie al
Ungrovlahiei. Cu acest prilej „I s-a cerut să semneze o „mărturisire de credință”, în 22 de
puncte, întocmită de mitropolitul Teodosie și de patriarhul Dositei al Ierusalmului;…; i se cerea
să respecte toate învățăturile dogmatice, canonice și de cult ortodoxe, mai ales cele contestate
de calivini și de catolici.”5 Se spune că noul arhiereu a stat la București șapte luni, a
mitropolitului, a patriarhului și a domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Odată cu terminarea perioadei de ședere în Țara Românească, noul mitropolit se întoarce
în Transilvania având misiunea grea de a păstra intactă credința drept măritoare. Odată ajuns are
în față două acte importante care pregăteau terenul pentru propaganda catolică. În sprijinul unirii
vine și „bunăvoința” împăratului Leopold, care dă o rezoluție prin care românii aveau dreptul să
se unească cu oricare dintre cele patru religii „recepte”, dar în același timp aveau și posibilitatea
de a rămâne ortodocși. În primă fază, românilor li se cerea doar recunoașterea primatului papal,
în schimbul trecerii la catolicism, românii primeau privilegii, urmând să fie scutiți de iobăgie și
de numeroasele contribuții.
Pe de o parte, s-au iscat nemulțumiri în rândul clericilor catolici, iar cardinalul Leopold
Kollonich adresează un „manifest” către preoții români din Transilvania în care precizează că
acele privilegii se acordă doar celor care acceptă întreaga doctrină catolică, în special cele „patru
puncte Florentine”. Pe de altă parte, un alt cardinal face presiuni asupra ierarhului spunând că
această unire „ar fi primită cu har și binecuvântare nu numai în cer, ci totodată și aici pe pământ
ar avea, drept urmare, speciala grație și deplina ocrotire a împăratului.”6

5
Ibidem
6
Silviu Dragomir, op. cit. pag. 68-69

4
UNIREA BISERICII ORTODOXE CU BISERICA
ROMANO-CATOLICĂ SAU
APARIȚIA BISERICII GRECO-CATOLICE

Perioada pe care a petrecut-o Atanasie în Țara Românească se vede că nu și-a pus destul
amprenta asupra părții sale doctrinare și morale, deoarece la mai puțin de trei luni de la
întoarcerea de la București, își uită făgăduințele și se deschide propagandei unioniste. Nu se
cunosc exact motivele care îl făcură pe noul arhiereu să decline și să renunțe așa ușor la tot ceea
ce învățase cu câteva luni în urmă. Astfel, a început să circule între protopopi o listă pe care să se
înscrie cei ce doresc unirea. Din păcate, 38 dintre protopopi au semnat acest act, dar de
menționat este că „55 de protopopi și 1582 de preoți nu au aderat la uniațism.”7 Actul prin care
s-a afirmat voința clerului de a se uni se numește „manifest de unire” sau „carte de mărturie”, și
datează din 7 octombrie 1698. Acesta avea trei file (șase pagini), care cuprindea condițiile în care
se dorea unirea. În acest se sublinia faptul că se dorea unirea, dar cu condiția că nu vor schimba
nimic din „obiceiurile Biserici noastre a Răsăritului”, ci „toate țărămoniile, sărbătorile,
posturile, cum până acum, așa și de acum nainte să fim slobozi a le ținea după călindariul
vechiu și pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime până-n moartea sfinții sale să n-aibă putere
a-l clăti”, acestea erau condițiile unirii. Protopopii mai cereau de asemenea ca următorul
mitropolit să fie ales tot de către ei, dar să fie hirotonit de patriarhul sârb de Carloviț, și totodată
recunoașterea drepturilor protopopilor, altfel, „pecețile și iscăliturile noastre să n-aibă nici o
tărie”. Toate acestea erau cuprinse pe prima pagină. Pe a doua pagină se găsea o declarație de
unire, dar în limba latină total diferită de cea în limba română. Dacă în prima pagină se găsea un
act de unire evazivă, acum aflăm că unirea era „din insuflare dumnezeiască.”, totodată
afirmându-se că Biserica Ortodoxă acceptă și cele patru puncte florentine.
Pe următoarele pagini, 3, 4, 5, se găsesc semnăturile celor 38 de protopopi, cu 37 de
peceți (doi dintre ei folosiseră aceeași pecete). Tot acolo se găsesc și numele în latină a
protopopilor și sediul acestora, care dădeau impresia că aceștia erau de acord și cu cele scrise în
cea de-a doua pagină. Pe pagina a cincea găsim un „codicil”, care în urma unor expertize i se

7
http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2014/07/istoricul-nicolae-iorga-despre-tradarea.html, accesat la data
de 08.11.2015

5
atribuie lui Atanasie Anghel, în care se repetă condițiile în care se accepta unirea: „Și așa ne
unim... cum toată legea noastră, slujba Bisericii, leturghia și posturile și cărindariul nostru să
stea pre loc, iară dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceți să n-aibă nici o tărie asupra
noastră.”
Dintr-o cercetare mai amănunțită reiese faptul că redactarea acestui manifest a fost
determinată de interese de ordin material și de dorința protopopilor de a se bucura de privilegiile
clerului catolic, nicidecum de vreo nemulțumire față de credința strămoșească, din acest motiv se
cerea categoric păstrarea integrală doctrinei ortodoxe, organizării bisericești și a cultului, iar
nerespectarea acestea ducea anularea actului de unire. Astfel în februarie 1699, Împăratul
Leopold I semnează o nouă diplomă, cunoscută ca „diploma întâi”, prin care se exprima
mulțumirea față de convertirea românilor. De menționat că în anul 1700 s-a ținut la Alba Iulia un
sinod, considerat de iezuiți ca un sinod de unire, ceea ce este fals. De observat este faptul că la un
sinod la puțin timp după cel menționat de iezuiți, Atanasie se menține pe linia tradiției ortodoxe,
discutându-se la acest sinod despre viața religios-morală a clericilor și mirenilor, dar
nepomenindu-se nimic despre unirea cu Roma, ci totul era pe linia tradițională.

MITROPOLITUL ATANASIE ANGHEL LA VIENA


ȘI SFÂRȘITUL ACESTUIA

Am văzut în cele prezentate mai sus că mitropolitul Atanasie Anghel nu era nici pe
departe un om de încredere, fiind bănuit de mulți că această unire era doar de fațadă. De aceea,
după ce austriecii au reușit să îi reducă la tăcere pe protestanți, au descis să limpezescă pe deplin
situația tovărășiei câștigate cu puțin timp în urmă. Astfel, aceștia aveau nevoie ca să se
lămurească asupra vieții morale și modul de gestionare și de conducere a mitropoliei de către
Mitropolit. Datorită vieții sale lipsită de ordine, chiar și celor de la curtea vieneză le era greu să
își de-a seama cu exactitate ceea ce urmărește Atanasie. El a fost dus la Viena pentru a fi supus
unui umilitor proces disciplinar, pentru a-l „purifica”. Rezultatul „purificării” se vede din
jurământul său și din actul pe care l-a subscris la 20 martie 1701. Prin aceasta unii istorici spus

6
că „și-ar fi iscălit pedeapsa cu moartea cu amândouă mâinile.”8 În urma acuzațiilor aduse el
putea fi ușor înlăturat din scaunul mitropolitan, dar el a fost sfătuit să accepte oficial unirea cu
Roma. Supus presiunilor exercitate asupra sa, acesta acceptă oficial unirea, iar la 24 martie 1701,
Atanasie a fost rehirotonit preot, iar a doua zi episcop (deși hirotonia este o taină care nu se
repetă), într-o capelă a iezuiților din Viena, de către cardinalul Kollonich, asistat de alți doi
episcopi catolici. Înainte de a fi hirotonit a doua oară Atanasie a primit o diplomă de numire
pentru episcopia românilor din Ardeal, cu titlul de „episcop al națiunii românești”.
Cronicarul bisericii românești din Brașov spune că „la Viena cu voia lui a lăpădat și a
călcat pravoslavnica lege grecească, întru care botezat și hirotonit fuses cu jurământ, de aci
întâiu l-au hirotonit diacon, apoi pater, apoi vlădică papistaș. ”9
La o saptămână după acestea, Împăratul Leopold I emite patru acte cu privire la noua
biserică din Transilvania, într-o nouă diplomă, în 15 puncte, cunoscută sub numele de „a doua
diplomă leopoldină”, acesta fiind adevăratul act de întemeiere a noii Biserici unite.
Actele adevereau confirmarea în scaunul arhieresc a lui Atanasie Anghel, ca episcop al
românilor transilvăneni, dar subordonat arhiepiscopului romano-catolic maghiar din Esztergom,
acesta urmând să fie controlat în toate actele, corespondențe și hotărâri de un „teolog iezuit”.
Totodată este nevoit să îl recunoască pe împărat ca „patron suprem”, cu dreptul de a numi viitorii
cârmuitori a scaunului arhieresc, dintr-o listă de trei candidați propuși de soborul protopopilor
eparhiei, iar „Papei să i se adreseze“sfântul papă de la Roma”, iar pe domnul Vodă
Brâncoveanul și mitropolitul Munteniei să îi declare a fi “eretici” și “schismatici”.”10
La 7 aprilie 1701 are un moment umilitor pentru „noul” mitropolit, deoarece este obligat
să semneze o declarație în 16 puncte, prin care promitea „să fie supus papei și arhiepiscopului
primat de Esztergom, să accepte teologul iezuit, să întrerupă orice legătură cu Țara
Românească, să se rehirotonească pe toți preoții ș.a.”11
Întors de la Viena, a fost instalat din nou, dar ca „episcop unit”, în catedrala ctitorită de
Mihai Viteazul la Alba Iulia. Odată ajuns la vechiul scaun mitropolitan încearcă să se înfățișeze
în noua postură. Instalarea este prezentată de în istorie de către iezuiți, dar relatările acestora nu
pot fi credibile, deoarece cuprind diverse versiuni. Întoarcerea și noua postură nu l-au avantajat
8
Silviu Dragomir, op. cit., pag. 83
9
Ibidem, pag. 84
10
http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2014/07/istoricul-nicolae-iorga-despre-tradarea.html, accesat la data
de 09.11.2015
11
Mircea Păcurariu, op. cit., pag. 22

7
foarte mult pe „episcopul unit”, deoarece acesta a fost lipsit de orice ajutor din Țara
Românească, caterisit de patriarhul ecumenic al Constantinopolului, supravegheat de telogii
iezuiți instalați pe lângă el, iar în timpul unei răscoale este nevoit să părăsească Alba Iulia.
Ultima perioadă a păstoririi sale se desfășoară în condiții foarte grele. Într-o ultimă încercare de
restabilire a ordinii, convoacă în anul 1711 un sobor al protopopilor prin care dorea să șteargă
uniația, dar fără nici un rezultat. Chinuit de remușcări pentru actul făcut, moare în august 1713.
La înmormântarea acestuia s-au rostit cuvântări de către doi iezuiți, una în latinește, iar alta în
ungurește. Acestea sunt mărturii a stării de umilință la care ajunsese Biserica Românească din
Transilvania prin așa-zisă „uniație”.

8
CONCLUZII
Potrivit Părintelui Dumitru Stăniloae această unire a fost „rezultatul unei îndelungate
acțiuni de violentare a conștiinței religioase a poporului12” Potrivit datelor, poporul român la
„nașterea” uniatismului era sub regimul legii din Aprobatae Constitutionesi, adoptate la 1653, în
care era prevăzut ca românii să ținuți în robie deplină si perpetuă, ei fiind numai tolerați, până
când va plăcea principelui. Iar despre preoți se spune că erau printre iobagi. De asemenea,
datorită războiului în care fusese implicat Imperiul Habsburgic, cotizațiile românilor la buget au
crescut, iar preoții trebuia să cotizeze cu o sumă considerabilă la completarea bugetului statului.
Astfel, este lesne de înțeles motivele pentru care unii protopopi și preoți, cu mitropolitul în frunte
au acceptat unirea cu Biserica Romei. Acest sentiment este exprimat mai târziu de către
Inochentie Micu, la 1737, rezumând dorirea preoților, spune: „Eu și clerul meu m-am unit sub
condiția de a obține acele beneficii și foloase de care se bucură romano-catolicii; altminteri
dacă nu ni se dau, ne-am face chiar și turci.”13
Contele Seeau spune că: „în prezent în Tnasilvania sunt patru religii recepte, catolică,
luterană, calvină și unitară. Cea dintâi este cea mai slabă , ar deveni însă cea mai tare, dacă
unirea românilor ar rămâne statornică. Pe acestea însă nu poți clădi nimic, căci pe cei mai
mulți preoți nu i-a îndemnat la unire zelul religios sau îndoiala,...,ci scutirea de dări și
contribuții.”14 Iar Gavril Nagszegi, un extractor de dări între români, subliniază și mai mult
cauza unirii, si anume „că sunt apăsați cu enorm de grele contribuții, care întrec orice măsură și
proporție.15 ”
Prezentând toate acestea, observăm că unirea nu a fost bazată pe nemulțumirea clericilor
cu privire la credință sau alte aspecte legate de cult, doctrină sau morală, ci unirea a fost folosită
de către clerici pentru ușurarea vieții și scutirea de taxele exagerate impuse de nouă structură
politică. Raportarea la această acțiune de unire trebuie privită cu mare atenție, deoarece contextul
politico-religios era unul aspru pentru poporul român și preoții români, și nu trebuie să
condamnăm cu ușurătate această acțiune.

12
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Uniatismul din Transilvania. Încercare de dezmembrare a poporului român,
București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 1973, pag. 11
13
Ibidem, pag. 12
14
Silviu Dragomir, op. cit., pag. 65
15
Ibidem

9
Bibiografie:

1) Dragomir, Silviu Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în


secolul al XVIII-lea vol. I, ediție îngrijită și note de arhimandrit Emanuil
Rus, cunvânt înainte de Onufrie Vințeler, Cluj Napoca, Editura Dacia, 2002
2) Dragomir, Silviu, Românii din Transilvania şi Unirea cu Biserica Romei.
Documente apocrife privitoare la începuturile unirii cu catolicismul roman
(1697-1701), în Biserica Ortodoxă Română, nr. 9-10, sept.-oct. 1962,
Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă
3) Păcurariu, Mircea, Uniația în Transilvania în trecut și astăzi, Sibiu, Editura
Mitropoliei Ardealului, 1994
4) Stăniloae, Preot Profesor Dumitru, Uniatismul din Transilvania. Încercare
de dezmembrare a poporului român, București, Editura Institutului Biblic și
de Misiune Ortodoxă, 1973
5) Uniatismul metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei
comuniuni. Documentul de la Balamand – text şi comentariu (Antonie
Plămădeală), Arhiepiscopia Sibiu, 1993.
6) http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2014/07/istoricul-nicolae-iorga-
despre-tradarea.html
7) http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/au-tr-dat-greco-
catolicii-ortodoxia
8) https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/tag/atanasie-anghel/
9) http://luptapentruortodoxie.blogspot.ro/2012/01/despre-uniatie.html

10