1

ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE

ŞI POLITICE
Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor de bunuri, fiind
generată de cadrul relaţiilor economice şi financiare care se derulează între agenţii
economici pe plan intern şi, cu deosebire, pe plan internaţional, de abilitatea
debitorului de a face faţă sau nu obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu
creanţa creditorului.
Aceste riscuri pot fi structurate în:
- riscuri comerciale;
- riscuri generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale;
- riscuri politice;
- riscuri valutare.

1. Riscurile comerciale se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în

cele internaţionale, şi constau în deteriorarea sistemului financiar al
cumpărătorului astfel încât acesta ajunge în starea de imposibilitate de plată a
sumei datorate la scadenţă. Uneori, neonorarea obligaţiilor de plată poate constitui
rea credinţă din partea cumpărătorului.
2. Riscurile generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale
sunt, în general, imprevizibile şi se manifestă prin fenomene naturale sau cauzate
de o forţa majoră care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată faţă de furnizor
(cutremur, inundaţii).
3. Riscurile politice constau în evenimentele social-politice, independente
de voinţa şi solvabilitatea cumpărătorului, care îl impiedică să-şi onoreze
obligaţiile de plată faţă de furnizor (război, greve).
Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri cu
caracter politic de către terţe ţări, cum este cazul embargo-ului.
Riscurile politice pot constituite şi de diverse măsuri luate de autorităţile
publice ale statului în care se află partenerul, concretizate în efecte ca:
- restrângerea importurilor,
- limitarea transferului valutar,
- sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând agentului
economic asigurat, s.a.
Tot în această categorie se încadrează şi cazul neonorării plăţilor la termen
de către importatorii publici.
4. Riscurile valutare se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale
internaţionale. Pentru aceasta, în contract se prevede posibilitatea plăţii în altă
valută decât cea luată în vedere la încheierea contractului, deoarece se poate
modifica raportul de schimb pe parcursul perioadei dintre momentul încheierii
contractului şi momentul plăţii.
Acest tip de riscuri are mai multe form: riscul de schimb valutar; riscul creşterii
costurilor de fabricaţie al mărfurilor contractate datorită inflaţiei; riscul fluctuaţiei
 2

ratei dobânzii (dobânda are tendinţă de majorare, iar acest lucru este în
dezavantajul importatorului, creditorului).
În practică s-au instituit două forme de asigurare specifice riscurilor de
import-export:
- asigurarea riscurilor financiare;
- asigurarea riscurilor politice.

Asigurarea riscurilor financiare

Asigurarea riscurilor financiare este o forma de asigurare complexă, putând
avea un câmp de manifestare şi pe plan intern, dar, în deosebi, pe plan
internaţional.
În sistemul asigurărilor pentru riscurile financiare se disting:
a) asigurarea creditelor, respectiv:
a.1. asigurarea creditelor interne;
a.2. asigurarea creditelor de export;
a.3. asigurarea ratelor la credite;
a.4. asigurarea creditelor pentru investiţii;
b). asigurarea de garanţii (de cauţiune);
c). asigurarea de fidelitate.

a) asigurarea creditelor. În cadrul acestor asigurări, un loc deosebit îl

ocupă asigurarea creditelor care au drept scop protejarea comercianţilor şi
producătorilor împotriva daunelor financiare generate de insolvabilitatea
cumpărătorilor.
Primele încercări de asigurare a creditelor s-au facut în Franţa, în 1850, dar
prima societate de asigurări specializată, care a procedat la preluarea riscurilor
respective, a fost American Credit Indemnity Company - 1893.
Asigurarea de credite este specifică economiei de piaţă care presupune
existenţa unui sistem de credite dezvoltat.
În ţara noastră s-a practicat, înainte de 1989, numai asigurarea de credite de
export, dar, în procesul de tranziţie, asigurarea de credite s-a amplificat.

a.1. Asigurarea de credite interne

Aceasta se impune în condiţiile unei pieţe concurentiale, constituind un instrument
care facilitează protecţia vânzătorului faţă de riscul de insolvabilitate al
debitorului, dar şi protecţia băncii care a acordat creditul.
Asigurarea de credite se referă la riscurile potenţiale în toate etapele
procesului de producţie şi de distribuţie.
Poliţa emisă variază în funcţie de legislaţia şi de uzanţele din fiecare ţară, putându-
se utiliza într-o tranzacţie individuală sau într-un flux de afaceri continuu.
O alternativă este poliţa specială, care asigură un număr de tranzacţii, cu
unul sau mai mulţi cumpărători, stabilite pe o perioadă de 12 luni.
 3

O alta alternativă este poliţa generală pe cifra de afaceri, pe credit, prin care
se asigură toate afacerile realizate pe o perioadă de timp (de regulă 12 luni). Pentru
emiterea unei astfel de poliţe, societatea de asigurări face investigaţii în privinţa
agentului economic cu privire la:
- volumul afacerilor în anul anterior;
- volumul creditelor anterioare;
- structura şi bonitatea cumpărătorilor;
- volumul creditelor furnizor;
- volumul tranzacţiilor estimate pe perioada de asigurare.
Poliţa de asigurare de credite interne nu acoperă integral paguba prin
intermediul despăgubirilor. Asiguratul suportă până la 20 - 25 % din pierdere,
practicându-se sistemul despăgubirilor limitate prin franchisă.
Suma asigurată o poate constitui, după caz:
- cifra de afaceri a asiguratului în perioada de referinţă;
- volumul tranzacţiilor cu partenerii nominalizaţi.
În practica ţării noastre, asigurarea de credite interne este redusă.

a.2. Asigurarea de credite externe

Contractul de export are ca obiect: livrarea de mărfuri, executarea de lucrări
sau prestarea de servicii, cesiunea de licenţe şi brevete de invenţii în favoarea unor
cumpărători sau beneficiari străini.
Întrucât, cel mai adesea, părţile contractante convin, prin contract, asupra
unui decalaj între momentul livrării şi momentul plăţii, furnizorul acordă
cumpărătorului extern un credit comercial şi, deci, furnizorul îşi asumă atât riscul
exportatorului pe credit, cât şi efectele de trezorerie ale operaţiilor de export cu
plata la termen.
Acest fapt implică blocarea resurselor financiare ale furnizorului o perioadă
de timp, iar deblocarea impune apelul la credite bancare.
Asigurarea creditelor bancare se corelează cu mecanismul formelor pe care le
îmbracă creditele la export:
- credit - furnizor;
- credit - cumpărător;
- credit - ajutoare din resurse publice.
Asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de riscuri care, privite
prin prisma momentului în care se pot produce, sunt grupate în:
- riscuri premergătoare semnării contractului;
- riscuri ulterioare semnării contractului.
Concurenţa tot mai puternică pe plan internaţional determină agenţii
economici să lanseze oferte ferme, valabile o anumită perioadă de timp.
Modificarea condiţiilor economice, în perioada de valabilitate a ofertei (preţ,
dobândă, curs valutar), poate genera, pentru exportatori, în cazul încheierii unor
contracte comerciale, o serie de pierderi care nu pot fi recuperate de la importatori.
 4

În perioada premergătoare semnării contractului, ofertantul este obligat să

depună o cauţiune în favoarea cumpărătorului, care să-i garanteze acestuia că
ofertantul va încheia contractul, în condiţiile prevăzute în ofertă.
În faza ulterioară încheierii contractului, pot interveni o serie de riscuri:
- specifice intervalului dintre momentul semnării contractului şi livrarea
bunurilor;
- specifice intervalului dintre momentul livrării bunurilor şi încasării
contravalorii acestora.
Contractul de asigurare pentru credite la export intră în vigoare, în cazul
aigurării creanţelor rezultate din vânzări de bunuri, la data la care s-a efectuat
prima livrare de bunuri şi drepturile asupra acestora au trecut asupra
cumpărătorului extern, iar în cazul asigurării creanţelor rezultate din prestări de
servicii, la data la care a început prestarea.
Răspunderea asigurătorului încetează la data ultimei scadenţe a creditului
acordat, dacă acesta a fost complet rambursat, în condiţiile nerambursării creditului
ca urmare a producerii unor riscuri excluse de asigurare, o dată cu plata
despăgubirilor de către asigurător şi în cazul denunţării sau rezilierii contractului
de asigurare.
Cele mai uzuale excluderi ale unui astfel de tip de poliţă se referă la:
- reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de srevicii
necorespunzătoare;
- penalităţi sau orice alte pierderi în legatură cu nerespectarea
obligaţiilor contractuale;
- amenzi de orice fel;
- pierderi din diferenţe de curs valutar;
- pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;
- pierderi provocate de război civil, revoluţie;
- pierderi provocate de calamităţi naturale.
Suma asigurată la un asemenea tip de poliţă nu poate depăşi valoarea din
factura externă. În general, suma asigurată se exprimă în valuta în care s-a încheiat
contractul comercial.
Franchisa se situează, în practică, între 10 - 50 %, procent stabilit în funcţie
de: bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului; ramura economică; ţara în care se
face exportul; perioada de creditare.
Prima de asigurare se stabileşte pe baza cotaţiei de primă determinată de
asigurator în functie de criteriile enumerate.
În general, prima se achită anticipat şi integral, pe întreaga perioadă de
valabilitate a contractului. La asigurările încheiate pe perioade mai mari de 1 an,
prima poate fi achitată şi în rate anuale.
Plata despăgubirilor se face în baza unor documente care să ateste
insolvabilitatea debitorului sau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale din cauze
comerciale.
Situaţiile cele mai frecvente se referă la:
 5

- depăşirea perioadei de aşteptare prin neplata prelungită;

- iniţierea procedurii de faliment.
Constatarea şi evaluarea daunelor se efectuează de asigurător sau de experţi
desemnaţi de acesta. Pentru stabilirea despăgubirilor, din valoarea daunei se scad:
- plăţile efectuate de debitori până la producerea riscului asigurat;
- sumele obţinute din valorificarea garanţiilor;
- eventualele prime de asigurare datorate de asigurat până la sfârşitul
perioadei de asigurare;
- franchisa stabilită prin contractul de asigurare.

a.4. Asigurarea creditelor de investiţii

Aceasta serveşte deţinătorului ei la asigurarea contului său de debitor pe
termen mediu şi lung.
Poliţa cea mai uzuală este poliţa generală pe cifra de afaceri (tranzacţiile
individuale se utilizează mai rar).
Acest tip de asigurare se foloseşte atât la asigurarea exporturilor de bunuri,
cât şi a celor de capital, sub formă de împrumuturi sau investiţii de capital. În
această direcţie a cunoscut o dezvoltare importantă asigurarea tranzacţiilor de
leasing. În multe state, această formă de garantare cade în sarcina unor organisme
guvernamentale.

b. Asigurarea de garanţii (de cauţiune)

Aceasta este o altă formă de asigurare prin care asigurătorul garantează că
debitorul îşi va îndeplini obligaţiile contractuale pe care le are faţă de creditor.
Cauţiunea reprezintă un serviciu similar celui oferit de bănci. Cele mai
utilizate forme se referă la: garanţii pentru licitaţii; garanţii de restituire a
avansului; garanţii pentru asigurarea serviciului de întreţinere; garanţii pentru
vamă; garanţii pentru îndeplinirea diverselor obligaţii faţă de organismele oficiale.
Garanţia de participare la licitaţii – se garantează faptul că, în cazul în care
câştigă licitaţia, debitorul va semna contractul şi va furniza garanţia, respectiv
cauţiunea de bună execuţie a contractului. Dacă debitorul nu va semna contractul
sau dacă nu va aduce cauţiunea, câştigătorul licitaţiei va fi următorul ofertant, iar
asigurătorul va plăti diferenţa dintre valoarea licitată de debitorul asigurat şi al
doilea ofertant.
Garanţiile de restituire a avansului – este practicata în situaţia în care
creditorul prefinanţează debitorul prin plata unui avans. Astfel, se garantează
rambursarea sumei plătite cu anticipaţie, printr-o cauţiune a cărei valoare descreşte
proporţional cu valoarea lucrărilor executate.
Garanţia de bună executare a contractului presupune emiterea unei poliţe
de cauţiune prin care să fie garantată îndeplinirea, la termen, a contractului.
 6

Riscul valutar
Acesta apare ca urmare a faptului că, în relaţiile dintre asigurat şi asigurător,
se utilizează 2 monede: moneda naţională a exprtatorului şi o altă monedă în care a
fost încheiat contractul comercial extern.
Cursul de schimb poate fluctua de la o zi la alta, astfel, în schimbul valutar
pot apărea influenţe financiare care avantajează sau dezavantajează pe asigurat.
Pentru a se proteja de eventualele consecinţe nefavorabile, asiguratul poate
solicita asigurătorului inserarea în contractul de asigurare a unor clauze de schimb
valutar, în baza cărora societatea de asigurări preia riscul asupra sa.
Riscul valutar poate fi acoperit prin asigurare numai în condiţiile în care
perioada asigurabilă solicitată este de cel puţin 2 ani.
Riscurile valutare, decurgând din tranzacţiile pe termen scurt, pot fi protejate
de băncile comerciale prin contracte de schimb la termen.

c. Asigurarea de fidelitate
Aceasta este o formă de asigurare prin care se oferă protecţie unei societăţi
împotriva unor prejudicii datorate unor acte de necinste ale personalului său.
Scopul asigurării este de a proteja asiguratul împotriva unor daune care ar
rezulta din încrederea acordată diferitelor persoane care administrează o parte din
activitatea sa.
Poliţa de asigurare protejează societatea împotriva daunelor provocate de
acte frauduloase sau de necinste ale personalului, indiferent dacă acesta acţionează
singur sau împreuna cu alte persoane. Societatea de asigurare plăteşte numai dauna
propriu-zisă, nu şi costurile suportate de asigurat pentru stabilirea pierderilor
înregistrate.
Garanţiile de fidelitate se emit pentru fiecare persoana în parte, pentru
anumite posturi sau general, pentru toţi angajaţii unei societăţi.

II. Asigurarea riscurilor politice

Aceasta desemnează acoperirea de care dispune o societate comercială dintr-
o ţară pentru a-şi susţine activitatea de export, concretizată în contracte de livrare
şi pentru susţinerea propriilor investiţii în străinătate.
Riscurile politice cuprind o gamă variată de evenimente:
- naţionalizarea investiţiilor legată de expansiunea capitalului în ţările în
curs de dezvoltare
- dificultăţi în transferul banilor din ţara cumpărătorului;
- orice acţiune a unor guverne străine care duce la dificultăţi în respectarea
obligaţiilor contractuale
- război, război civil, revoluţie, care impiedică realizarea obligaţiilor
contractuale
- riscurile privind cumpărătorii publici;
 7

- retragerea sau neînnoirea licenţelor de export sau impunerea unor restricţii

la export;
- pierderi rezultate din imposibilitatea de a institui procese legale în ţara
cumpărătorului, ca urmare a lipsei sau a proastei funcţionări a sistemului legal şi
juridic din ţara respectivă.

Întrebări de control
1. Cum pot fi structurate riscurile financiare şi politice?
2. Enumeraţi cinci evenimente care pot fi incluse în categoria riscurilor
politice.
3. Enumeraţi cele mai uzuale excluderi în cazul asigurarii creditelor de export,
suma asigurată, mărimea franşizei şi factorii care o influnţează.
4. Asigurarea de garanţii (cauţiune).
5. Asigurarea creditelor interne
 8

ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Aceasta are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat unor terţe

persoane, în condiţiile în care asiguratul este răspunzător din punct de vedere legal.
Răspunderea civilă legală reprezintă temeiul în baza căruia o persoană poate
acţiona în instanţă o altă persoană sau organizaţie, care se presupune a fi vinovată
de producerea unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare.
Răspunderea civilă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
- săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
- dovada existenţei unui prejudiciu;
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi
prejudiciul adus terţei persoane şi constatarea culpei asiguratului care a
săvârşit fapta ilicită.
Conceptul de răspundere civilă legală este foarte important pentru că
societăţile de asigurare, care încheie asigurări de răspundere civilă, sunt obligate să
despăgubească, în numele asiguratului, numai dacă acesta este răspunzator legal să
plătească daune unei terţe persoane.
Riscurile asigurate
Prin încheierea contractului de asigurare se acoperă despăgubirile pentru
sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare pentru
prejudiciul de care răspunde în faţa legii şi pentru cheltuielile de judecată la care
este obligat în procesul civil.
În cazul în care prejudiciul este provocat cu intenţie sau din neglijenţă,
societatea de asigurare nu va acorda despăgubiri.
De asemenea, există şi alte riscuri, care, în principiu, nu sunt acoperite prin
poliţele de asigurare de răspundere civilă.
Suma asigurată
Aceasta se stabileşte la valoarea stabilită de asigurat şi agreată de societatea
de asigurare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube de bunuri.
În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în
funcţie de cifra de afaceri anuală estimată la încheierea contractului.
În cazul persoanelor fizice se poate aplica una din următoarele metode:
- metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare,
- metoda evaluării averii personale prezente,
- metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime pentru vătămare
corporală sau deces.
O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei
sume asigurate pe perioadă şi a unei sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului, care
antrenează răspunderea civilă a acestuia şi care este acoperită prin poliţa de
asigurare.
 9

Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat, societatea de

asigurări nu va plăti despăgubiri mai mari decât valoarea sumei asigurate pe
eveniment. De asemenea, indiferent de numărul evenimentelor produse în perioada
asigurată, asiguratorul nu va acorda despăgubiri mai mari decât suma asigurată pe
perioadă.

PRODUSELE DE ASIGURARE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

OFERITE PE PIAŢA ROMÂNEASCĂ
De inlocuit cu varianta actualizată cf. modificării reglementărilor
1. Cea mai cunoscută asigurare de răspundere civilă din ţara noastră şi care
se încadrează în categoria asigurărilor obligatorii, o reprezintă asigurarea de
răspundere civilă auto.
Clauzele contractului de asigurare, inclusiv valoarea maximă a
despăgubirilor, precum şi nivelul primelor de asigurare, pe categorii de
autovehicole, sunt stabilite prin lege.
În această asigurare sunt cuprinse, cu câteva excepţii, toate persoanele fizice
şi persoanele juridice deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării şi folosirii
pe drumurile publice.
De asemenea, sunt obligate să se asigure persoanele străine posesoare de
autovehicule, pe care le folosesc pe teritoriul României, dacă nu posedă documente
internaţionale de asigurare valabile şi pe teritoriul României.
În ceea ce priveşte despăgubirile, acestea au stabilită o limită minimă şi una
maximă, în cazul pagubelor produse prin avarierea şi distrugerea unor bunuri.
Asiguratorul plăteşte, din Fondul instituit din primele de asigurare, realizate
în contul asigurărilor de răspundere civilă auto.
De menţionat că se plătesc despăgubiri tuturor persoanelor păgubite ca
urmare a unui accident de autovehicule, iar aceastea se acordă şi în cazul în care
conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului este o altă
persoană decât asiguratul.
În despăgubirile pe care le plăteşte asiguratorul se includ şi cheltuielile
făcute de asiguraţi în procesul civil.
În cazul în care se produce un accident de autovehicule de a cărei producere
se fac vinovate, în aceeaşi măsură, două persoane cuprinse în asigurarea
obligatorie de răspundere civilă auto, despăgubirea cuvenită fiecăruia dintre cei
doi, va reprezenta o jumătate din paguba înregistrată cu cu prilejul producerii
accidentului respectiv.
Există şi cazuri când nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse unui
autovehicul. De exemplu, în cazul în care accidentul a fost produs în caz de forţă
majoră sau din culpa exclusivă a persoanei păgubite sau din culpa exclusivă a unei
terţe persoane.
 10

Asigurarea de răspundere civilă auto este printre puţinele asigurări

obligatorii din România. Aceasta este impusă prin lege, contractul de asigurare
fiind un contract de adeziune, asiguraţii acceptând condiţiile stabilite de asigurator.

2. Altă formă de asigurare de răspundere civilă din ţara noastră este şi

asigurarea de răspundere civilă profesională.
Aceasta are rolul de a proteja asiguratul, persoana fizică sau persoana
juridică, împotriva prejudiciilor pe care le pot provoca unor terţe persoane.
În ţările dezvoltate, încheierea unei asemenea poliţe constituie una din
condiţiile principale pentru practicarea unor profesii.
În ţara noastră, legislaţia în domeniu se situează sub standardele europene.
Singurele profesii pentru care se cer asigurări de răspundere civilă sunt : experţii
contabili; contabilii autorizaţi - evaluatori; experţii tehnici.
Asigurarea de răspundere profesională practicată pe piaţa românească se
adresează următoarelor categorii de profesii: constructori; medici; contabili –
evaluatori; experţi tehnici; consultanţi; managerii; avocaţi.
Prin activitatea lor, aceste categorii profesionale pot aduce prejudicii
persoanelor pentru care lucrează.
Prin asigurarea de răspundere civilă se garantează plata acestor prejudicii, în
conditiile în care prejudiciul se încadrează în categoria riscurilor asigurate.
În general, despăgubirile se acordă pentru:
- daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică sau
juridică, precum şi din culpa altor persoane pentru care asiguratul răspunde potrivit
legii;
- cheltuielile de judecată, la plata cărora este obligat asiguratul prin
hotărâre judecătorească;
- despăgubiri la care este obligat asiguratul, ca urmare a pierderii sau
distrugerii unor documente, etc.
Ca în orice contract de asigurare, şi în cazul acestor poliţe există anumite
situaţii excluse, în mod expres, de la asigurare, cum ar fi:
- prejudiciile cauzate de actele desfăşurate de asigurat în afara unui
contract cu clientul său;
- pagubele produse cu intenţia de asigurare;
- pretenţii referitoare la răspunderea asiguratului pentru pagubele
produse hârtiilor de valoare, documentelor, registrelor, pietrelor scumpe,
obiecte de valoare artistică, etc.
- pretenţii referitoare la pagubele produse de război, invazie, confiscare,
sechestrare, etc.

Alături de asigurarile de răspundere profesională, pe piaţa românească

întâlnim şi alte tipuri de asigurări de răspundere civilă, cum ar fi:
- asigurarea de răspundere a transportatorului, în calitate de cărăuş, pentru
mărfurile transportate;
 11

- asigurarea de răspundere civilă a persoanelor fizice, alta decât cea

profesională;
- sigurarea de raspundere civilă a conducătorilor de autovehicule, cu
valabilitate în afara teritoriului României (Cartea verde).
Ca o caracteristică generală a acestor tipuri de asigurare în ceea ce priveşte
suma asigurată, este aceea că există două categorii de limite:
 limită de sumă pe perioada asigurată şi
 limită de sumă pe fiecare eveniment produs în perioada de valabilitate a
contractului.
Despăgubirile acordate de fiecare dosar de daună nu vor putea depăşi suma
maximă asigurată pe eveniment.

Întrebări de control
1. Ce condiţii trebuie să îndeplinească răspunderea civilă legală pentru a face
obiectul despăgubirii prin asigurare?
2. Suma asigurată în asigurarea de răspundere civilă.
3. Asigurarea de răspundere civilă auto.
4. Asigurarea de răspundere civilă profesională.
 12

ASIGURĂRI DE PERSOANE

Consideraţii generale
Asigurările de persoane au drept scop protecţia persoanelor fizice împotriva
unor riscuri care pot afecta integritatea corporală sau viaţa asiguratului.
Protecţia prin asigurarea persoanelor se realizează de către societatea de
asigurare, prin garantarea plăţii unei indemnizaţii, în ipoteza producerii
evenimentului asigurat.
În funcţie de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi structurate în:
A. asigurări de viaţă, care pot fi:
1. asigurări de supravieţuire;
2. asigurări de deces;
3. asigurări mixte;
B. asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă - de accidente, de
boală.
Ambele categorii de asigurare au ca obiect persoanele fizice. În primul caz,
prin prisma protecţiei de risc, este vizată viaţa, iar în al doilea caz, prin prisma
protecţiei pentru riscuri de accidente, boala şi alte riscuri.
Între cele două ramuri specifice de asigurări există o serie de elemente
comune:
1. asiguratul poate să încheie, după caz, unul sau mai multe contracte de
asigurare împotriva aceluiaşi risc sau a unui complex de riscuri, pentru sume
variate (acest tip de asigurare se încheie, în general, condiţionat de vârstă, starea
sănătăţii, etc.);
2. au ca titular persoana, dar, în anumite forme de asigurare, pot avea ca
referinţă grupuri de persoane (familia, un grup profesional);
3. suma asigurată se stabileşte în mod forfetar, de către asigurat, în funcţie
de posibilităţile şi necesităţile sale financiare;
4. la producerea evenimentului asigurat, asiguratul sau beneficiarul de
asigurare poate fi indemnizat pentru toate contractele de asigurare încheiate cu
diferite societăţi de asigurare;
5. suma asigurată se plăteşte asiguratului indiferent de drepturile care i s-ar
cuveni din alte contracte de asigurare;
6. suma asigurată cuvenită beneficiarului nu poate fi urmărită de creditorii
asiguratului;
7. asiguratorul nu plăteşte suma în cazul în care evenimentul asigurat s-a
produs prin comiterea de către asigurat a unor fapte penale în mod intenţionat sau a
fost cauzat de acţiuni de război;
8. beneficiarul de asigurare este exclus din această calitate dacă a provocat
intenţionat decesul asiguratului.
Între asigurarea de viaţă şi alte asigurări de persoane, deşi înrudite prin
subiectul asigurării, există şi deosebiri. Astfel, acestea se deosebesc prin riscul sau
 13

complexul de riscuri asigurate şi, mai ales, prin mecanismul asigurării şi prin
tehnicile de asigurare.

Asigurarea de viaţă
Această asigurare se defineşte ca fiind contractul în virtutea căruia societatea
de asigurări se angajează, în schimbul primelor încasate de la o persoană fizică
(asiguratul), să plătească subscriitorului însuşi sau unui terţ beneficiar de asigurare,
o sumă determinată, în cazul decesului asiguratului sau al supravieţuirii lui după
vârsta înscrisă în contract.
În funcţie de risc se pot identifica:
1. asigurarea de supravieţuire;
2. asigurarea de deces;
3. asigurarea mixtă de viaţă.

1. Asigurarea de supravieţuire se caracterizează prin faptul că asigurătorul

se angajează să plătească asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată, cu
condiţia ca acesta să fie în viaţă.
Această sumă se constituie din primele de asigurare plătite de asigurat,
acumulate în decursul perioadei de asigurare şi fructificate prin diferite modalităţi
de asigurător.
Asiguratul beneficiază de suma asigurată numai în cazul în care este în viaţă
la expirarea contractului; în cazul decesului asiguratului, asigurătorul se consideră
eliberat de această prestaţie înscrisă în contract şi, deci, suma acumulată de
asigurat revine de drept societăţii de asigurare.
În cazul asigurării de supravieţuire cu titlu de rentă, suma cuvenită
asiguratului la expirarea contractului se plăteşte acestuia treptat, prin plăţi
periodice cu titlu de rentă.

2. Asigurarea de deces are în vedere protecţia asiguratului pentru riscul de

deces, “un risc viitor şi sigur, dar incert ca moment”.
Practica perfectării şi derulării acestor asigurări reţine mai multe soluţii:
angajamentul asiguratului de a plăti prime de asigurare toată viaţa;
soluţia limitării plăţii primelor de asigurare la o anumită perioadă de timp
prevăzută în contract; soluţia plăţii primelor de asigurare pe o durata de “n” ani,
până la o dată “t”, moment critic (de exemplu: ieşirea la pensie); soluţia
transformării unei asigurări de deces într-o asigurare de rentă viageră opţională.
Asigurarea de deces încheiată în termen limitat obligă pe asigurător să achite
suma înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de
valabilitate a contractului. Dacă, la expirarea contractului, asiguratul este în viaţă,
asigurătorul este exonerat de orice răspundere faţă de acesta. Aşadar, asigurarea de
deces nu este o asigurare de economisire, ci una de protecţie împotriva unui risc
determinat.
 14

3. Asigurarea mixtă de viaţă se caracterizează prin faptul că, printr-un

singur contract, acordă protecţie împotriva celor două riscuri: de deces şi de
supravieţuire.
Cuprinderea celor două riscuri într-un singur contract nu înlătură caracterul
lor contradictoriu. Dacă asiguratul este protejat pentru ambele riscuri, aceasta are
loc în condiţiile în care el suportă prima de asigurare aferentă ambelor riscuri, în
mod cumulat.

Mecanismul asigurărilor de viaţă

Asigurările de viaţă au un grad de complexitate ridicat, atât prin natura
riscurilor, cât şi prin formele şi tehnicile de realizare a lor.
Ele au, după caz, o funcţie de protecţie de risc sau o funcţie de economisire,
dar pot şi îmbina aceste două funcţii în cadrul asigurărilor mixte.
Elementele generale ale mecanismului asigurărilor de viaţă sunt:
- au caracter facultativ;
- se încheie cu persoane cuprinse între anumite limite de vârstă, pe durate de
asigurare egale sau nu cu durata plăţii primelor de asigurare exprimate în ani;
- perioada de asigurare şi perioada de plată a primelor de asigurare se află în
- corelaţie cu suma asigurată, care are un plafon minim la perioade de asigurare de
peste 10 ani;
- persoanele cu o invaliditate permanentă mai mare de 50 % nu sunt primite
în asigurare;
- prin contract se asigură o singură persoana, dar există şi excepţii, în cazul
asigurărilor familiale;
- tariful de prime este diferit pe forme şi variante ale asigurării;
- primele de asigurare sunt: crescătoare, în funcţie de grupele de vârstă ale
asiguraţilor; descrescătoare, în raport cu durata contractului şi durata plăţii
primelor de asigurare.
La toate variantele de asigurări de viaţă la care plata sumei asigurate se face
şi la expirarea perioadei de asigurare, se impune, cu necesitate, constituirea
rezervei matematice. Prin urmare, prima are în structura sa: prima de risc - pentru
acoperirea sumei asigurate, în caz de invaliditate sau deces în cursul perioadei de
asigurare şi rezerva matematică - ca exprimare a unui act de economie.
Constituirea rezervei matematice determină efecte specifice în tehnica
asigurării de viaţă, şi anume:
- reactivarea contractului;
- continuarea asigurării pe baza unei sume depuse, mai reduse;
- răscumpărarea;
- acordarea unor împrumuturi.
O particularitate care intervine în asigurările de viaţă este anticipaţia, care
reprezintă prima rată, inclusiv taxa de poliţă care se plăteşte la semnarea
declaraţiei.
 15

Răspunderea societăţii de asigurare începe în momente diferite, în funcţie de

risc, dar variabile de la o societate la alta.
În portofoliul societăţilor de asigurare din ţara noastră sunt incluse următoarele
forme de asigurare:
- asigurarea de viaţă cu formare de capital;
- asigurarea de viaţă cu acumulare de capital şi adaptare dinamică;
- asigurarea de deces cu acumulare de capital;
- asigurarea de deces cu acumulare de capital în fonduri;
- asigurarea mixtă de viaţă cu variantele:
- asigurarea mixtă de viaţă obişnuită;
- asigurarea mixtă de viaţă şi suplimentară de accidente;
- asigurarea familială mixtă de viaţă;
- asigurarea mixtă de viaţă cu pensie pentru urmaşi;
- asigurarea mixtă de viaţă cu formare de capital;
- alte asigurări de viaţă cum sunt:
- asigurarea de economie şi de invaliditate permanentă din accidente;
- asigurarea viagera de deces cu prima unică sau cu plata primelor de
asigurare pe termen limitat;
- asigurarea pe termen fix;
- asigurarea de rentă pe termen limitat, etc.

B. Alte asigurări de persoane

1. Asigurări de accidente - au drept scop protecţia persoanelor fizice de

consecinţele neaste ale unor evenimente neprevăzute, care le afectează viaţa,
integritatea sau capacitatea de muncă.
Consecinţele obiective ale accidentului corporal sunt, după caz: decesul;
invaliditatea parţială sau totală; cheltuieli impuse de refacerea sănătăţii prin
tratamente, medicaţie, proceduri medicale.
Multe societăţi de asigurare preiau protecţia de risc pentru invaliditate, totală
sau parţială, din accidente, doar în cazul în care are caracter permanent.
Invaliditatea parţială, de regulă, se încadrează în sfera asigurărilor sociale.
Asigurările de persoane pentru riscuri de accidente se încheie pentru
perioade variabile de timp (de 3, 5, 10 şi chiar 20 de ani), fiind, de regulă asigurări
mutuale.

I. După regimul juridic al asigurării putem deosebi:

- asigurări prin efectul legii obligatorii de accidente;
- asigurări facultative.
În ţara noastră s-a practicat, până la sfârşitul anului 1995, o singură formă de
asigurare obligatorie a persoanei de accidente: asigurarea prin efectul legii de
accidente a călătorilor.
 16

Prin actuala lege, în ramura de bunuri, de persoane şi de viaţă nu mai

funcţionează asigurările prin efectul legii.
Elementele care au caracterizat asigurările prin efectul legii a călătorilor s-au
transformat, de fapt, într-o asigurare facultativă a acestora, prin excluderea
obligativităţii şi a monopolului asupra lor.

II. După efectele generate de accidente, în planul asigurării:

- asigurări de deces din accident;
- asigurări de invaliditate din accidente.

III. După gradul de autonomie al asigurării de persoane pentru cazurile de

accidente, sunt:
- asigurări de accidente autonome - independente de alte forme de asigurare;
- asigurări de accidente complementare - asigurări incluse în contractul de
asigurare de bază (asigurare de accidente produse la domiciliul asiguratului
integrată în asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice);
- asigurări de accidente suplimentare - se completează o asigurare de bază,
dar care presupune şi plata unor prime de asigurare distincte, suplimentare,
realizând, asfel, şi o protecţie suplimentară.

Asigurările de accidente se încheie în următoarele variante:

- asigurarea de accidente a călătorilor;
- asigurarea de accidente cu sume fixe sau cu sume convenite;
- asigurarea de accidente turistice;
- asigurarea familială de accidente;
- asigurarea de accidente a cetăţenilor români care participă la excursii
organizate de societăţi de turism;
- asigurarea de economie şi invaliditate permanentă din accidente;
- asigurarea pentru accidente a angajaţilor;
- asigurarea personalului navigant profesionist;
- asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor;
- asigurarea managerilor.

2. Asigurarea de boală este practicată de mai multe ţări, alături de celelalte

asigurări de persoane. Această asigurare preia protecţia unei categorii de riscuri
complexe, insuficient cunoscute, care se transpun într-un risc patrimonial.
Asigurarea de boală acoperă cheltuielile de boală, cum sunt: cheltuielile de
spitalizare; cheltuielile pentru intervenţii chirurgicale; cheltuielile pentru
tratamente; alte cheltuieli medicale; complementar, incapacitatea temporară de
muncă.
Suma asigurată se stabileşte prin convenţia părţilor, în raport cu mărimea
cheltuielilor medicale suportate efectiv de asiguraţi.
 17

Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de cota de primă tarifară,

variabilă de la o societate la alta. Această asigurare are în vedere o perioadă de
carenţă variabilă, în funcţie de natura bolilor, care pot constitui riscuri asigurate.

Întrebări de control
1. Elemente comune ale asigurărilor de persoane (altele decât cele de viaţă) şi
ale asigurărilor de viaţă.
2. Clasificaţi asigurările de accidente după gradul de autonomie al asigurării.
3. Mecanismul asigurărilor de viaţă
4. Asigurarea de supravieţuire
5. Asigurarea de deces

REASIGURAREA
 18

Reasigurarea reprezintă cedarea de către asigurător către alte societăţi, a

unei părţi din riscul subscris.
Reasigurarea este un mijloc de egalizare prin divizarea răspunderii între mai
mulţi asigurători dispersaţi pe arii geografice cât mai intinse de menţinere a unui
echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate de fiecare asigurător în
parte.
Reasigurarea îl avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe asigurat, pentru
că, prin cedarea unei părţi din răspunderea iniţial asumată, asiguratul este pus la
adăpost de surpriza neplăcută ca în caz de daună asigurătorul să nu poată face faţă
obligaţiilor de despăgubire.
Prin operaţia de reasigurare, societatea de asigurare care cedează devine
reasigurant sau cedant, iar cea care primeşte devine reasigurător. La rândul său,
reasigurătorul poate ceda o parte mai mare sau mai mică din riscul acceptat în
reasigurare, până când riscul cuprins în aigurarea iniţială va fi suficient de
fărâmiţat între societăţi de asigurare diferite. Aceasta operaţie se numeşte
retrocesiune.
Spre deosebire de asigurare, reasigurarea se poate încheia numai între
societaţi de asigurare. Raporturi de reasigurare pot lua fiinţa în legătură şi ca
urmare a unui contract de asigurare.
Fiind un contract derivat, contractul de reasigurare urmează soarta
contractului principal (contractul de asigurare). Dacă asigurarea este nevalabilă sau
a fost lovită de nulitate, atunci şi reasigurarea este nevalabilă.
Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător, adică
asiguratul nu se poate indrepta cu o acţiune juridică impotriva reasiguratorului,
nefiind parte la contractul de reasigurare.
Reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea
asigurată prin contractul de asigurare.
Cedând o parte din riscurile asumate, reasiguratul se comporta cu
reasigurătorii la fel cum se comportă asiguraţi cu ei.
Pentru că prin reasigurare, reasiguratul procedează la o împărţire a riscurilor,
cedând pe cele care depăşesc posibilităţile lui de acoperire, el poate conveni cu
reasigurătorii, în reciprocitate, să primească o parte din riscurile acestora. Astfel
reasiguratul devine reasigurătorul partenerilor săi.
Contractul de reasigurare poate avea diferite forme. Deosebirea dintre
acestea constă în modul de cuprindere, respectiv, de angajare a părţilor.
Contractul de reasigurare cuprinde:
- obiectul reasigurării;
- răspunderea asumată de reasigurător;
- răspunderea reţinută de reasigurător pe cont propriu;
- condiţiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării;
- modul de decontare a primelor şi daunelor;
- durata contractului;
 19

- alte clauze privind raporturile reciproce (arbitrajul, decăderea din

drepturi, preavizul pentru ieşirea din obligaţii, etc.).
Contractul de reasigurare poate avea caracter:
- facultativ,
- obligatoriu,
- mixt.
In baza contractului de reasigurare facultativ reasigurătul propune şi
reasigurătorul poate să accepte sau să refuze reasigurarea. Acest contract nu
acţionează în mod automat, ci reasigurătul este obligat să înştiinţeze pe
reasigurător de fiecare risc individual pe care doreşte să-l reasigure. La rândul său,
reasigurătorul, după o cercetare prealabilă, poate să accepte în reasigurarea
riscurilor propuse sau nu.
In baza contractului de reasigurare obligatoriu, reasiguratul se obligă să
cedeze şi reasigurătorul se obliga să accepte în reasigurare, categoriile de riscuri
prevăzute în contract, în proporţiile şi condiţiile stabilite. Caracteristicile generale
ale acestui gen de contract uşurează relaţiile între părţi. Reasiguratul nu are
posibilitatea selecţionării riscurilor şi va ceda o parte din toate riscurile subscrise,
chiar şi pe cele de valori mici pe care le-ar putea acoperi singur, fără nici o
dificultate. Acest dezavantaj al reasiguratului este avantaj pentru reasigurător,
pentru că cedarea automată a unei părţi din riscurile acceptate în asigurare îl pune
la adăpost de tendinţa reasiguratului de selecţionare a riscurilor.
In baza contractului de reasigurare mixt, reasiguratul are libertatea sa
cedeze sau nu anumite riscuri în reasigurare, în timp ce reasigurătorul este obligat
să le primească. Acest contract îmbină particularităţile celorlalte doua contracte:
pentru reasigurat funcţionează principiul facultativităţii, pentru reasigurător
funcţionează principiul obligativităţii.
Un asemenea contract cuprinde o categorie de riscuri şi nu un anume risc
individual şi se foloseşte, de obicei, pentru reasigurarea riscurilor de valori mari,
pentru partea ce depăseşte limita contractelor obligatorii.

Formele reasigurării
1. In functie de modul de repartizare a riscurilor între reasigurat şi
reasigurător, contractele pot fi:
Contractele proporţionale - răspunderile reasiguratului şi reasigurătorului
se stabilesc sub forma unei proporţii faţă de suma totală asigurată. Aceeaşi
proportie se utilizeaza la repartizarea primei de asigurare, ca si la decontarea
daunelor. Reasigurarea proportionala are urmatoarele variante:
Reasigurarea cotă parte - participarea reasiguratului se stabileşte sub
forma unei cote procentuale din suma asigurată, prevăzută în contractul de
asigurare. Participarea reasigurătorului se stabileşte tot sub forma unei cote
procentuale;
Reasigurarea excedent de sumă asigurată - reasiguratul stabileşte
anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie, denumită ”plin de
 20

conservare”. Excedentul până la limita maximă a sumei asigurate îl cedează

reasigurătorului. Plinul de conservare se exprimă valoric şi variază de la o ramură
de asigurare la alta şi în cadrul aceleaşi ramuri, de la un obiect asigurat la altul.
Sistemul excedent de sumă asigurată îndeplineşte cel mai bine rolul
reasigurării deoarece omogenizează răspunderile reţinute de reasigurat. El prezintă
pentru reasigurat, avantajul că riscurile mici, intrând în cadrul reţinerii proprii, în
plinul de conservare, nu pot fi reasigurate, iar pentru reasigurător certitudinea că
reasigurătorul este cel dintai interesat în selectarea riscului. Mărimea reţinerii
proprii în raport cu răspunderea maximă a reasigurătorilor este un indiciu al
calităţii riscurilor cedate în reasigurare, aceasta pentru că la stabilirea reţinerii
proprii reasiguratul va ţine seama de probabilitatea de producere a riscului, de
întinderea daunei, de mărimea medie a sumelor asigurate şi de mijloacele
financiare de care dispune.
La riscurile mai bune, plinul de conservare este mai mare decât la riscurile
mai puţin bune.
Reasigurarea proporţională - este o imbinare între cele 2 asigurări de mai
sus. Din suma asigurată a contractului individual, reasiguratul reţine o anumita
cotă, iar restul il cedează în cadrul secţiunii cotă parte. Odată depăşită limita
răspunderii pentru participarea pe bază de cotă parte, întreaga diferenţă este
reasigurată pe principiul excedentului de sumă.
Reasigurarea mixtă favorizează pe reasigurătorii care participă la secţiunea cotă
parte pentru că ei vor avea un portofoliu la fel de dispersat ca şi cel al
reasiguratului şi îi dezavantajează pe reasiguraţii de la secţiunea excedent de sumă.
Ţinând seama de aceste neajunsuri, contractul de reasigurare mixt se plasează la
aceeaşi reasigurători care vor participa la ambele secţiuni. De aceea reasigurarea
mixtă este mai puţin folosită.
Reasigurarea pe bază de pool de reasigurare - se face în vederea
acoperirii unor riscuri deosebite, sau unui complex de riscuri din anumite ramuri
de asigurare şi de aceea mai multe societăţi de asigurare tind să creeze un pool de
asigurare care să plaseze în reasigurare contractele în cauză. Aceasta este
administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare şi le repartizează
între membrii pool-ului, pe baza contractelor de subscriere la care aceştia s-au
angajat. Dacă membrii pool-ului nu acopeăa întreaga valoare a contractului oferit
în reasigurare, diferenţa se plasează în afara pool-ului.
Cauzele care au dus la crearea pool-ului de reasigurare sunt:
- necesitatea acoperirii unor riscuri deosebite, de proporţii foarte mari,
care au o - frecventa şi intensitate încă necunoscută (riscuri atomice sau nucleare);
- existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea conduce la daune foarte
mari (riscuri de război);
- evitarea cedării unui volum important din primele de asigurare către
societăţile de asigurare dintr-o altă ţară sau alta zonă geografică.
 21

Aceasta formă de reasigurare conduce la diminuarea cheltuielilor de

administrare, în schimb, înfiinţarea pool-urilor de asigurare, determină restrângerea
sau chiar înlăturarea concurenţei.

1.2. Contracte neproporţionale - au apărut datorită temerilor că contractele

de valori mari nu vor putea fi plasate integral în reasigurare, pe baze proportionale.
La contractele neproporţionale repartizarea răspunderii între reasigurat şi
reasigurător se face în funcţie de volumul posibil al daunei şi nu în baza unui
raport proporţional faţă de suma asigurată. La acest tip de contract, răspunderea
reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorilor cade
partea de daună ce depaşeste răspunderea reasiguratului.
Contractele de reasigurare neproporţională au următoarele variante:
a). Contractul excedent de daună - în care răspunderea asigurătorilor este
limitată pentru fiecare daună la un anumit nivel denumit prioritate, franchisa sau
prag, iar răspunderea reasiguratorilor vizeaza partea de daună care depaseşte
prioritatea, drept urmare răspunderea reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă
din daună posibilă răspunderea asiguratorilor este fie limitată la o sumă fixă din
daună, fie nelimitată.
În cazul contractelor de valori mari, răspunderile reasiguraţilor pot fi
stabilite diferenţiat în funcţie de nivelul daunei.
Exemplu: să presupunem ca la un contract de reasigurare de 6.200.000 $,
prioritatea este de 200.000 $, iar diferenţa de 6.000.000 $ se împarte pe 3 niveluri:
- la nivelul 1 se acopera partea de dauna cuprinsa intre 200.001 -
1.000.000 $;
- la nivelul 2 se acopera partea de dauna cuprinsa intre 1.000.001
- 3.000.000 $;
- la nivelul 3 se acopera partea de dauna mai mare de 3.000.000 $.
La producerea riscului asigurat, dauna se acoperă de reasigurat sau de
reasigurat şi reasigurător, în funcţie de mărimea daunei înregistrate: dacă avem o
daună de 100.000 $, aceasta rămâne în sarcina reasiguratului; dacă avem o daună
de 1.500.000 $, 200.000 $ se acoperă de către reasigurat, 800.000 $ se acoperă de
către reasigurătorii care au subscris la reasigurarea de excedent de daună la nivelul
1 si 500.000 $ de către cei ce au subscris la nivelul 2; reasigurătorii care au
subscris la reasigurarea cu excedent de dauna la nivelul 3, nu acopera nimic.
Mărimea priorităţii depinde de capacitatea financiară a reasiguratului de a
acoperi singur o parte mai mare sau mai mică din daunele înregistrate, de volumul
şi structura portofoliului său.
Reasigurarea excedent de daună se utilizeaza în ramurile în care în urma
producerii riscului asigurat se pot înregistra daune foarte mari (răspunderea civilă a
armatorilor pentru poluarea apei mării sau a litoralului).
Reasiguratorii pot să se pună la adăpost folosind asigurarea exdent de daună
în trepte, în care nivelul 1 ţine loc de franchiză pentru nivelul 2, iar nivelul 2
 22

pentru nivelul 3. În plus, ei pot cere asiguratorului ca anumite riscuri să le fie

cedate în reasigurare în condţtii de cotă parte.
Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul pentru reasigurat că îi
permite să îşi limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc în
funcţie de capacitatea sa de plată, iar pentru reasigurător, că necesită un volum
relativ redus de cheltuieli de administrare.
b. Reasigurarea oprire de daună - reasiguratul se angajează să acopere din
daunele făcute în cursul anului o sumă echivalentă cu un procent din volumul
primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acel nivel.
Participarea reasigurătorilor la acoperirea daunelor este dependentă de raportul
dintre daune şi primele de asigurare, subunitar pentru că societatea de reasigurare
suportă, pe lângă despăgubirile de asigurare şi cheltuieli de administrare.
Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui procent
din dauna produsă raportată la primele încasate.

Întrebări de control

1. Definiţi operaţiunea de reasigurare şi enumeraţi elementele contractului de

reasigurare
2. Definiţi contractul de reasigurare în opoziţie cu cel de asigurare.
3. Clasificaţi contractele de reasigurare în funcţie de caracterul lor.
4. De câte feluri sunt contractele de reasigurare?
5. Definiţi contractul de reasigurare obligatoriu.
6. Definiţi contractul de reasigurare facultativ.
7. De câte feluri sunt contractele de reasigurare proporţionale?
8. Reasigurarea oprire de daună.
9. Reasigurarea excedent de daună.
10.Reasigurarea excedent de sumă asigurată.
11.Reasigurarea cotă-parte.
12.Contracte neproporţionale.