Domeniul psihologiei experimentale

• Experimentul- manipulare deliberata a unui esantion din realitate pe care dorim sa-l
studiem cu scopul de a intelege mai bine modul cum se produce, din ce cauza si ce
efecte;

• Metoda experimentala- cadrul logic, formal de utilizare a experimentului implicand

utilizarea unor instrumente de lucru, reguli de conduita, proceduri, strategii, planuri de
experimente;

• Psihologia experimentala- ramura a psihologiei, strans legata de metoda experimentala,

de aceea aceasta se defineste chiar prin metoda experimentala;

• Domeniul il constituie manifestarile vietii psihice abordate in maniera experimentala.

• Obiectul psihologiei experimentale- problemele vietii reale identificate, asupra carora

cercetatorul avanseaza ipoteze ce urmeaza a fi testate prin experimente controlate si
replicabile in vederea avansarii unor predictii verificabile;

Metoda observatiei
Ce este observatia?

A observa inseamna a cunoaste, a examina un obiect, un proces, a face constatari si remarci in

legatura cu ce privim. De asemenea observarea contribuie la obtinerea de informatii necesare
pentru solutionarea problemelor decizionale.

Metoda observatiei- metoda de cercetare exploratorie sau descriptiva, utilizata pentru

culegerea de date primare referitoare la persoane, obiecte, fenomene in cazul in care
cercetatorul nu comunica direct cu subiectii, obiectele sau situatiile supuse investigatiei.

Caracteristicile definitorii ale observatiei

• precizia observaţiei care se poate întinde de la forme foarte riguroase, structurate până
la forme difuze, nestructurate;

• focalizarea, concentrarea observaţiei de la o manifestare foarte îngustă, strictă a

comportamentului până la manifestări globale;

• nivelul de conştientizare a prezenţei observatorului de către subiectul (subiecţii)

observat, care poate prezenta următoarele variante: observator prezent şi neimplicat,
observator prezent şi implicat, observator ascuns şi neimplicat, observator ascuns şi
implicat;
 • durata observaţiei, care poate varia de la o observaţie spontană până la observaţia pe
durate mari de timp;

• nivelul de informare oferit subiectului observat, care poate varia între dezvăluire
completă până la absenţa oricărei informări.

Informatii exploratorii sau descriptive oferite de observatie:

1. Comportamentul non verbal al persoanelor- pozitia corpului, expresia faciala, privirea,
reactiile fizice si fiziologice ale individului fata de diferiti stimuli;

2. Comportamentul verbal- modul in care de derulleaza o conversatie intre doi

interlocutori, cuvintele si expresiile utilizate, gradul de participare si durata implicarii in
conversatie a interlocutoruli;

3. Actiunile intreprinse de subiecti- urmarire unei anumite emisiuni a unui canal de

televiziune, modul concret de realizare a unui preparat culinar, citirea/necitirea pretului
afisat al produsului dintr-o anumita categorie sau a informatiilor de pe medicamente,
ambalajele produselor cumparate etc

4. Relatiile spatiale- distantele dintre persoanele ce stau intr-o incapere sau asteapta la
rand, distanta fata de raionul cu produse expuse la care se afla clientii intr-un magazin,
distantele la care se aseaza in sala de cinema sau teatru participantii la spectacol etc

5. Fenomene situati- intensitatea fluxului de calatori care apeleaza la o anumita linie de

transport in comun, in metrou sau situatii inedite in avion etc

6. Derularea in timp a unor fenomene- transele orare carora le corespunde cea mai mare
audienta a unui anumit post de radio, TV; timpul petrecut de clienti intr-un centru
comercial etc

7. Obiecte fizice- disponibilitate unei marci in spatiul de vanzare al unui magazin, numerele
de inmatriculare ale autoturismelor din parcarea unui hipermagazin situat in afara
orasului- in vederea identificarii localitatilor de provenieinta a cumparatorilor;

8. Continutul unor mesaje- analiza comunicatelor de presa, studiul mesajelor transmise

prin intermediul campaniilor politice, publicitare etc

Conditii necesare aplicarii metodei observatiei

1. Caracterul observabil- informatiile cautate trebuie sa poata fi obtinute prin intermediul
observarii. Alte informatii pot fi obtinute indirect pe baza unui comportament ce poate fi
observat. Dar exista informatii care nu pot fi obtinute prin observare- pentru a caror identificare
se vor utiliza alte metode de cercetare, cantitative si calitative;

2. Caracterul repetitiv- aspectele urmarite trebuie sa se desfasoare cu o anumita periodicitate,

sa fie predictibile intr-o anumita masura.

Nerepetabilitatea- sporeste considerabil costul observarii si relevanta informatiilor se

diminueaza drastic;

3. Durata relativ scurta- comportamentul sau fenomenul studiat poate fi observat daca se
desfasoara intr-un interval de timp relativ scurt; observarea unui fenomen pe timp de
saptamani, luni poate fi costisitoare si astfel se vor folosi alte metode: interviul, sondajul etc

De retinut!

• Nu orice tip de informatie poate fi obtinuta cu ajutorul observarii.

• Informatii despre motivatii, asteptari, intentii sau preferinte nu pot fi culese apeland
la metoda observatiei.

• Informatiile obtinute prin observare pot fi utilizate in mod distinct sau pot fi corelate
cu informatiile generate de alte metode.

Avantajele observarii

1. Furnizeaza informatii despre comportamentul efectiv.

2. Absenta problemelor legate de primirea raspunsurilor- aplicarea metodei nu solicita

acceptarea subiectilor in ceea ce priveste participarea la o discutie si oferirea de raspunsuri la
intrebari.

3. Evitarea anumitor erori sistematice datorate moderatorului/ operatorului de interviu- se

inlatura erorile sistematice specificie altor metode de cercetare, datorate abilitatilor
necorespunzatore ale moderatorului de interviu.

4. Rapiditatea culegerii datelor- anumite tipuri de informatii pot fi obtinute intr-un timp mai
scurt prin observare, decat prin adresarea de intrebari subiectilor vizati.

5. Obtinerea de infornatii ce nu pot fi verbalizate cu usurinta- cercetari realizate cu copii de 1-2

ani in legatura cu preferinta jucariilor. Acestia nu le pot verbaliza dar se pot observa.

Limitele aplicarii metodei

1. Anumite tipuri de informatii nu pot fi obtinute. De exemplu motivatia ce sta la baza atitudinii
unui comportament, intentiile subiectilor, preferintele subiectilor nu pot fi identificate prin
intermediul observatiei.

2. Costul si durata de multe ori ridicate. In situatiile in care comportamentul nu e destul de

frecvent, costul si durata cercetarii vor spori in mod nefavorabil.

3. Predictibilitatea scazuta a unor comportamente.

4. Focalizarea asupra comportamentului public. Metoda observatiei este utilizata prioritar

pentru studierea comportamentelor subiectilor in mediul public, nu privat. Aspectele intime ale
vietii individului nu fac obiectul observarii ca metoda de cercetare.

Criterii de diferentiere a tipurilor de observare

1. Mediul de desfasurare a cercetarii;

-observarea in mediul natural/simulat

2. Gradul de disimulare;

- observarea disimulata/nedisimulata

3. Gradul de structurare;

- observarea structurata/nestructurata

4. Apelarea la factorul uman si la echipamente;

-observarea personala/pe baza de echipamente

5. Coordonata temporala;

- observarea directe/indirecta

1. Mediul de desfasurare al cercetarii

• Observarea in mediul natural presupune studierea unui comportament, fenomen sau

situatie acolo unde se manifesta in mod efectiv, real.

Avantaje - acuratetea reflectarii comportamentului, fenomenului sau situatiei studiate.

Dezavantaje - costul ridicat datorita faptului ca cercetatorul trebuie sa astepte producerea

fenomenului.
 • Observarea in mediul simulat- desfasurarea activitatii intr-un mediu artificial, special
creat.

Avantaje - grad sporit de control exercitat de cercetator asupra factorilor ce influentaza

comportamentul, cost si durata mai scazute, colectare de informatii mai rapida;

Dezavantaje - fenomenul si comportamentul studiat pot fi diferite de cel ce are loc in conditii
reale, subiectii sunt constienti ca are loc o cercetare;

2. Gradul de disimulare a cercetarii

• Observarea disimulata- subiectii cercetati nu sunt constienti ca sunt observati;

exemple: studiul cu camera ascunsa a comportamentului subiectului intr-un magazin, pe

strada, la film, la teatru, la locul de munca;

Un tip special il reprezinta “cumparatorul misterios”- observatorul este deghizat fie in pasager
pentru a studia comportamentul personalului de insotire si al calatorilor in avion, in tren, pe
vapor de cruaziera etc

avantaje- permite studiul reactiei reale a subiectilor;

• Observatia nedisimulata- subiectii cercetati stiu ca sunt observati;

• Avantajele maxime sunt obtinute cand observarea se realizeaza cu cooperarea

subiectilor observati;

• Dezavantaje- eroarea datorata persoanei investigate care stie ca este investigat

(mascarea si cenzurarea comportamentului real) comportamentul si eroarea sistematica
datorita prezentei observatorului;

3. Gradul de structurare

• Observarea structurata- specificarea detaliata a informatiilor ce vor fi obtinute prin

observare si a modalitatii de inregistrare;

Se apeleaza la un formular de observare si se utilizeaza cand cerintele de date sunt bine

cunoscute si pot fi incluse in anumite categorii clar definite; Se aplica in cercetarile
concluzive.

Aspecte specificate in planul observarii structurate:

1. Cine este observat

2. Ce se observa
3. Cand se observa

4. Unde se desfasoara observarea

5. Cum se observa si cum se inregistreaza

• Observarea nestructurata- informatiile sunt inregistrate in mod liber de observator, se

noteaza elementele de interes in raport cu scopul cercetarii; Observatorul nu dispune de
un formular standardizat. De exemplu se poate monitoriza comportamentul cu o
camera video, etc

• Se foloseste problema de cercetat nu a fost formulata cu precizie si se aplica in

cercetarea exploratorie;

4. Apelarea la factorul uman si la echipamente

• Observarea personala- culegera de informatii numai prin implicarea factorului uman;

• Se poate desfasura intr-un mediu simulat sau real.

Exemple: inregistrarea reactiei oamenilor in diferite situatii: la hipermarket, in metrou, in

avion, la muzeu etc

• Observarea bazata pe echipamente- locul omului este luat de un echipament special;

• Interpretarera datelor din cele doua tipuri de cercetari se realizeaza de factorul uman.

• Categorii de echipamente care masoara: intensitatea fluxului de persoane/obiecte;

aspecte exterioare ale comportamentului individual sau de grup; emotii individuale;
reactii fiziologice; audienta mediileo de comunicare; impactul publicitatilor asupra
vanzarilor;

• Echipamentele sunt: contoare de trafic, camere video, calculatoarele (metoda

monitorizarii caldurii emotionale), analizatorul perceptiv- utilizat de IRSOP si
echipamentele ce masoara reactiile fiziologice.

5. Coordonata temporala
• Observarea directa- studiul manifestarii comportamentului in timpul manifestarii sale;
• - presupune inregistrarea informatiilor despre comportamentul vizat in mod simultan cu
realizarea sa;
• - pune accentul pe caracteristicile fenomenului/comportamentului investigat decat pe
consecintele acestuia;
 • Observarea indirecta- consta in studiul comportamentului/fenomenului dupa ce acesta
s-a manifestat.
• Accentul e pus pe investigarea consecintelor fenomenului/comportamentului respectiv.
• Avantaje: costuri si durate mult mai mici comparativ cu observarea directa;

Factorii determinanţi ai observaţiei

a) Prezenţa observatorului. Se cunoaşte că prezenţa observatorului introduce o nouă variabilă
în configuraţia cercetării, experimentului pentru că ar conduce la modificarea
comportamentului observat. Soluţii există şi aplicarea lor ţine de nivelul de dotare al
laboratorului, dar şi de inventivitatea cercetătorului.

b. Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea conduitelor

observate, mai ales atunci când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate,
atitudinal-caracteriale.

 înnăscut-dobândit: avem oare de a face cu un anumit potenţial înnăscut sau doar cu abilităţi
dobândite de observator?

 gradul de similitudine între observator şi observat influenţează acurateţea observaţiei. Se

pare că bărbaţii se analizează mai bine între ei decât femeile între ele. Acelaşi lucru este valabil
şi pentru cei care aparţin aceleiaşi rase sau aceluiaşi mediu social. Observatorul are tendinţa de
a-l observa şi judeca pe cel observat prin prisma propriilor sisteme de referinţă asupra mediului
social sau rasei.

 nivelul experienţei acumulate pare să fie cel mai important factor ce ţine de personalitatea
observatorului.

Conţinutul observarii

• două mari categorii ale conduitelor supuse observatiei: simptomatica stabilă (înălţimea,
greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţa toracică, circumferinţa abdominală,
lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinţa şi diametrele craniene etc.) şi
simptomatica labilă (pantomima, mimica, modificările vegetative, vorbirea).

Particularităţile bioconstituţionale

• Cele mai cunoscute tipologii sunt cele ale lui Kretschmer şi Sheldon.

• Tipologia lui Kretschmer prezintă tipurile picnic, astenic, atletic şi displastic.

• Biotipologia lui Sheldon este expresia cea mai evoluată şi mai rafinată a tipologiilor
constituţionale. Pornind de la un număr de 17 variabile supuse observaţiei (spre ex.
 înălţimea, greutatea, dezvoltarea toracelui şi a capului ş.a.m.d.) şi interpretate sub unghi
embriologic, savantul american identifică, prin laborioase cercetări desfăşurate în anii
'40, trei tipuri morfologice care corelează cu tipurile psihologice
corespunzătoare:ectomorf, mezomorf si endomorf.

Conduita expresivă

• Include manifestările dinamice ale corpului: pantomima, mimica, modificările vegetative

şi vorbirea.

• Pantomima se exprimă prin atitudinile corporale, mers şi gesturi.

• Atitudinile corporale reunesc într-o manieră particulară (ţinuta) elemente precum:

statura şi constituţia corporală, forma şi poziţia capului, poziţia trunchiului şi a umerilor,
amplasarea mâinilor şi picioarelor, direcţia şi expresia privirii.

• Mersul poate fi evaluat prin prisma unor indicatori precum viteza, elasticitatea,
fermitatea în baza cărora se disting următoarele tipuri: lent şi greoi; lent, nehotărât,
timid; rapid, energic, suplu şi ferm.

• Gesturile constituie o sursă bogată de informaţii privitoare la dinamica activităţii, forţa,

energia, viteza, precizia acţiunilor implicate.

• Mimica participă amplu la conduita expresivă prin părţile mobile ale feţei, respectiv
ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii, la care se adaugă elementele
proprii fizionomiei: culoarea părului, a feţei, a ochilor, conformaţia feţei, profilul în
ansamblu, profilul frunte-nas, profilul nas-gură-bărbie, forma maxilarelor, raporturile
dintre partea superioară a craniului (frunte, calotă craniană) şi partea inferioară
(maxilare).

• Privirea constituie componenta cea mai dinamică, mai expresivă şi mai semnificativă
pentru comunicarea non-verbală. Gradul de deschidere a ochilor este un indicator
relevant asupra atitudinii subiectului faţă de situaţia cu care este confruntat. Spre
exemplu, ochii larg deschişi sugerează naivitate, interes pentru noutate, căutare,
înţelegerea noutăţii informaţiei; ochii întredeschişi sugerează o atitudine de
neacceptare, de rezistenţă faţă de informaţiile primite, suspiciune, tendinţa de a
descifra eventualele gânduri ascunse ale interlocutorului, tendinţa de a ascunde, de a
masca propriile gânduri sau intenţii, oboseală, stare de plictiseală.

• Modificările vegetative oferă indicii relevante cu privire la intensitatea, amploarea,

durata reacţiilor emoţionale. Laboratoarele de psihologie dispun de aparatură
specializată pentru valorificarea acestor indicatori; adesea subiecţii, în timpul efectuării
 unei sarcini (motorii, cognitive etc.) sunt cuplaţi şi la poligraf pentru a se prelua pulsul,
ritmul respirator, reacţia electrodermală.

Conduita verbală

• Include pe de o parte aspectele formale, de expresivitate proprii limbajului oral şi, pe de

altă parte, aspectele de conţinut, structură, proprii mesajului verbal.

• Aspectul formal vizează elementele de ordin fizic al verbalizării, respectiv intensitatea,

fluenţa, debitul, intonaţia, pronunţia. Astfel, intensitatea este un indicator al fondului
energetic, dar sugerează şi calităţi cum ar fi hotărârea, fermitatea, autoritatea, calmul,
încrederea în sine.

• Intonaţia prezintă cele mai bogate trimiteri la viaţa psihică pentru că ea exprimă
capacitatea de exteriorizare în plan social a unei largi varietăţi de stări, trăiri,
sentimente.

• Aspectul semantic vizează conţinutul, semnificaţia conduitei verbale şi are în vedere

structura vocabularului, cantitatea de informaţie, nivelul de abstractizare a termenilor,
adecvarea lor la conţinutul comunicării, coerenţa în judecăţi şi raţionamente,
plasticitatea şi expresivitatea termenilor utilizaţi.

fişa de observaţie

• datele paşaportale ale subiectului: nume, sex, vârstă, nivel de pregătire şi alte elemente
de identificare specifice utilizate de către experimentator;

• date privitoare la particularităţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora,

ambianţa, locul de desfăşurare, durata observaţiei, numărul de observatori, tipul de
observaţie, tipul de observator, numărul de subiecţi observaţi.

• conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita expresivă

(pantomima, mimica, modificările vegetative), conduita verbală, conduita reflexivă
(componente senzorial-perceptive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile).
Fiecare componentă trebuie să prezinte un sistem clar de consemnare înscris în fişa de
observaţie. De asemenea, fişa de observaţie trebuie să conţină un spaţiu aparte dedicat
unor observaţii curente, specifice subiectului în cauză, dar şi consemnării, evaluării
primare cu caracter sintetic.
Ce este experimentul?
• Experimentul este o manipulare deliberată a unui eşantion din realitate pe care dorim
să-l studiem în scopul de a înţelege mai bine modul cum acesta se produce, din ce cauză
şi cu ce efecte.

• Experimentul este un procedeu dirijat de investigare a relaţiilor dintre o variabilă

independentă (cauza) şi o variabilă dependentă (efect).

Trasaturi definitorii ale experimentului

• Controlul variatiilor externe

• Caracterul provocat

• Economicitatea

• Replicabilitatea

Tipuri de experimente
Experimentul de confirmare (sau provocat)

• Este varianta clasică în care fenomenele sunt provocate în condiţii controlate pentru a
verifica ipoteza de cercetare, acţionându-se în mod deliberat asupra elementului
studiat.

Experimentul de laborator

• Indică doar locul în care este efectuată cercetarea. În mod obişnuit, experimentul
provocat se desfăşoară în laborator pentru că numai în acest cadru se poate asigura un
control riguros al variabilelor experimentale.

Experimentul natural

• Se desfăşoară, de obicei, în locul unde subiectul îşi desfăşoară activitatea. Este dificilă
efectuarea acestui tip de cercetare pentru că este greu de realizat un control riguros al
variabilelor (intervin o serie de factori care pot modifica conduita).

Experimentul psihopedagogic

• Este o variantă a experimentului natural, desemnând faptul că el se desfăşoară în

mediul şcolar. Se pun, evident, aceleaşi probleme deontologice.

Experimentul invocat sau cvasi-experimentul

 • Sunt situaţii în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor (ele sunt
provocate de natură sub forma de dereglări patologice ca boală, infirmitate, deficienţe
psihologice) şi se numesc fenomene invocate.

Experimentul de tip explorator

• În care nici nu invocăm, nici nu provocăm, ci ne orientăm după expresia „ce s-ar
întâmpla dacă...".

ETAPELE EXPERIMENTULUI

1. Alegerea problemei

Ce vom cerceta, studia si analiza?

Problema- din studiile ştiinţifice care ne pot sugera o anumită temă.

- impusă din exterior ;

-fi oferită şi prin observaţii empirice;

2. Trecerea în revistă a lucrărilor de referinţă

-manualele studiate, carti, literatura de specialitate-internet, etc

3. Obiectivul cercetării

- ingustarea domeniului cercetarii la cateva ipoteze de cercetat;

4. Identificarea constructelor ipotetice

- construct ipotetic este un concept abstract folosit într-o manieră teoretică particulară pentru
a descrie diferite comportamente în conformitate cu trăsăturile şi cauzele lor de bază.

Stabilirea variabilelor
- doi termeni definitorii ai experimentului: variabila independentă şi variabila dependentă.

A) Variabila dependentă este comportamentul înregistrat de experimentator.

B) Variabila independentă este o manipulare a mediului, controlată de experimentator.

Ce este variabila?

• aspectul unei condiţii de testare care se poate schimba sau poate lua diferite
caracteristici în diferite condiţii;
 • o proprietate a unui eveniment care a fost măsurat;

• atribute ale fenomenelor;

• este tangibila- durata, frecvenţa, itemii verificaţi într-un chestionar, crimele comise,
cărţile scrise, etc.

Tipuri de variabile.

-variabile independente şi variabile dependente;

- variabile continue şi variabile discrete;

-variabile cantitative şi variabile calitative;

Variabilele independente

• În experimentul de laborator-variabilele independente sunt cele manipulate de către

experimentator deoarece experimentatorul le determină calitatea şi cantitatea.

Modalităţi de abordare (manipulare) a variabilei independente:

Manipularea stimulilor.

a) cercetătorii care studiază senzaţiile prezintă stimuli care diferă din punctul de vedere al unor
dimensiuni fizice (intensitate sonoră, strălucire, greutate);

b) Manipularea contextului. Adesea, variabila independentă se află într-un context în care este
prezentat stimulul, în timp ce acesta este menţinut constant.

c) Manipularea informaţiilor date subiecţilor. Variabila independentă poate consta în

instrucţiuni sau informaţii date subiecţilor în fiecare dintre condiţii în parte.

d) Manipularea situaţiilor sociale cu ajutorul „complicilor“. Complicii sunt persoane auxiliare pe

care un cercetător le face să acţioneze ca alţi subiecţi sau ca trecători „accidentali“, creând
astfel o anumită situaţie socială particulară la care subiectul „real“ poate apoi să reacţioneze.

e) Manipularea nivelului de stres al situaţiei experimentale O abordare interesantă în crearea

condiţiilor experimentale este aceea de a stresa sau supraîncărca situaţia şi de a deduce din
reacţiile subiecţilor felul în care sistemul operează în mod normal.

f) Manipularea indicatorilor fiziologici. Unii cercetători folosesc procese interne, fiziologice. Aici
condiţiile pot implica consumul de către subiecţi a unor anumite cantităţi de alcool sau alte
droguri, folosirea timpului de somn pe care-l au la dispoziţie, sau modificarea „privării
senzoriale“ pe care o suportă.
g) Manipularea variabilelor intermediare. Adesea cercetătorii folosesc tehnicile de mai sus
pentru a manipula o stare psihologică internă, care apoi influenţează un comportament.
Această stare internă este denumită- variabilă intermediară. Ea este influenţată de variabila
independentă, care, în schimb, influenţează variabila dependentă. Variabila intermediară
„intervine“ astfel între variabilele independentă şi dependentă.

Aspecte privind validitatea variabilei independente

a) Validitatea de construct

b) Validitatea de conţinut exprimă gradul în care o procedură permite deducţii corecte în

privinţa unei variabile care ne interesează

c) Validitatea externă vine să ne asigure că putem generaliza cu încredere rezultatele noastre la

alţi subiecţi şi la alte situaţii;

-Validitatea temporală, adică măsura în care rezultatele noastre pot fi generalizate pentru alte
perioade de timp;

- Validitatea ecologică ca latură a validităţii externe reprezintă măsura în care o situaţie

experimentală poate fi generalizată la situaţii sau comportamente naturale.

Factorii care afectează validitatea variabilei independente

a) Intervenţia unor variabile externe;

b) Difuzarea tratamentului;

c) Instructajul dat subiecţilor;

Instructajul sau consemnul trebuie să explice clar sarcinile pe care subiecţii le au de îndeplinit,
să prezinte stimulii, modalităţile de răspuns;

d) Aparatura utilizată

• Tehnicile utilizate, folosirea unor mijloace sigure, automatizate de prezentare a

variabilei independente sunt foarte importante pentru asigurarea fidelităţii;

e) Atitudinea subiecţilor faţă de situaţia experimentală;

f) Persoana experimentatorului

• Experimentatorul poate fi sursa unor atitudini ale subiectului

Controlul variabilei independente

Strategii de control:

a) Modul de prezentare a situaţiei experimentale;

b) Tăinuirea;

c) Efectul placebo;

d) Grupul de control;

e) Manipulările puternice;

Variabila dependenta
- este observată şi înregistrată de către experimentator;

-depinde de comportamentul subiectului, comportament dependent de variabila independentă;

- este un indicator al comportamentului;

-ne arată cât de bine (sau nu) răspunde un subiect şi permite experimentatorului să evalueze
comportamentul;

-cercetătorul trebuie să decidă care aspecte ale comportamentului sunt relevante în

experimentul realizat ;

Modalităţi de abordare a variabilei dependente

a) Observaţia directă - variabila dependentă implică observaţia directă şi măsurarea
comportamentului studiat;

b) Măsurători indirecte ale proceselor psihice - comportamentul pe care îl observam este o

indicaţie indirectă despre un proces impalpabil, intern.

c) Opiniile despre stimul - o altă modalitate este de a cere subiecţilor să-şi spună părerea despre
un stimul şi apoi să observăm cum se schimbă opiniile în funcţie de condiţie. Cele mai simple
sunt cele cu răspunsuri închise de tip DA / NU.

d) Raportul verbal - dacă dorim să determinăm procesele interne care au loc în subiect, putem
cere direct subiectului să le descrie, realizând astfel un raport verbal.

Evaluarea si controlul variabilei dependente

Validitatea:

• validitate internă (modificările rezultatelor trebuie să reflecte influenţele variabilei

independente şi nu schimbările unor variabile externe);

• validitate externă (relaţia observată să poată fi generalizată şi pentru alţi subiecţi);

• validitate ecologică;

Controlul reactivitatatii ( dezirabilitate socială);

Fidelitatea;

Cea mai bună modalitate de control a variabilelor dependente şi de creştere a nivelului de

încredere (fidelitate) este repetarea probelor.

Contrabalansarea şi randomizarea pot fi folosite pentru a controla variabilele potenţiale sau

externe.

Elemente de măsurare în Psihologie-Variabile

 În sens larg, o variabilă este un eveniment observabil care se schimbă și a căror

modificări se pot măsura într-un anumit fel (Coolican, 2009).

 Kerlinger și Lee afirmă că variabila este un simbol căruia îi sunt alocate numere sau
valori.

 În funcție de complexitatea și obiectivul cercetării se pot distinge mai multe tipuri de

variabile:

o Variabilă independentă
o Variabilă dependentă
o Variabilă confundată
o Variabilă moderatoare
o Variabilă mediatoare

Variabila independentă
 Este variabila manipulată de către cercetător în cadrul psihologiei experimentale

 Acționează asupra variabilei dependente, având un efect asupra acesteia (exemplu:

personalitatea, inteligența, percepția, etc.)
  Se bazează pe ideea stimul-reacție

 Variabila independentă poate fi abordată sub mai multe aspecte:

o Manipularea stimulilor din cercetare

o Manipularea contextului

o Manipularea informațiilor date subiecților

o Manipularea situațiilor sociale cu ajutorul complicilor sau persoane care

induc anumite stări

o Manipularea nivelului de stres al situației experimentale

o Manipularea indicatorilor fiziologici

o Manipularea variabilei intermediare

Variabila dependentă
 Variabila dependentă în cadrul experimental reprezintă reacția sau reacțiile subiecților
la variabila independentă.

 Această variabilă poate fi măsurată sub influența variabilei independente, practic

valorile atribuite variabilei dependente au fost create de anumite condiții sau elemente
ce țin de cercetător.

 Exemplu de variabilă dependentă: stimă de sine, pulsul, depresia, etc.

 În psihologie, o variabilă dependentă este un concept și/sau comportament care se

poate schimba cu ajutorul unei influențe sau poate fi influențat de anumiți factori
(genetici, de mediu)

Variabilele independente și dependente pot fi de mai multe feluri:

 Variabile categoriale: genul.

 Variabile dihotomice: da și nu (conțin două valori)

 Variabile politomice: mai multe categorii (exemplu: orientarea politică sau religioasă)

 Variabile continue: care poate lua orice valoare din scala lor de variație

 Variabile discrete: numărul de copii, sate, etc.

  Variabile calitative: care sunt exprimate prin cuvinte

 Inteligența în general este o variabilă independentă ( în aceeași poziție putem include și

personalitatea), care influențează alte constructe psihologice (performanța în muncă,
capacitate de procesare a informației, comportamentele contraproductive, etc.), dar la
rândul ei, în funcție de ceea ce dorim să măsurăm, inteligența poate deveni și variabilă
dependentă ( atunci când studiem factorii poate influența dezvoltarea cognitivă a
copilului).

Variabila confundată
 Variabila confundată este acea variabilă care influențează relația dintre două variabile
fără a fi luată în considerare.

 Unii cercetători consideră aceste variabile ca fiind “ variabile parazite”.

 Exemplu: Relația dintre nivelul de abilitate cognitivă a studentului și performanța

acestuia. În mod clar, abilitatea cognitivă prezice performanța academică, dar în funcție
de variabilele confundate se pot trage concluzii eronate.

 În acest exemplu, variabila confundată poate fi : nivelul financiar al părinților, accesul la

materiale didactice, metoda de evaluare improprie, etc.

Variabila moderatoare
Variabila moderatoare este variabila care poate interveni în relația dintre variabila depedentă și
cea independentă, afectând direcția sau intensitatea relației.

Exemplu: Nivelul de stres prezice depresia sau simptomele acesteia. Intensitatea acestei relații
poate fi moderată de suportul social. Putem știi faptul că, persoane care au un nivel ridicat al
stresului, dar și un suport social ridicat au șanse mai mici să experimenteze depresia sau
simptomele acesteia.
Variabila mediatoare
 Este variabila care intervine și ajută relația dintre variabila independentă și cea
dependentă.

 Variabila meditoare poate media parțial sau complet relația dintre cele două variabile.

 Acest proces se numește mediere parțială și mediere totală.

Variabila subiect
• Subiecţii sunt organisme ce observă, gândesc, şi simt şi care pot influenţa procedura
experimentală. Diferenţele dintre subiecţi se constituie într-o multitudine de variabile
externe care afectează validitatea şi fidelitatea unui studiu.

• fizic subiecţii diferă prin sex, vârstă, metabolism, hormoni, viteză de ardere a
neuronilor, musculatură, înălţime sau greutate.

• Când discutăm despre variabilele subiect, ne referim la orice variabilă care îl face pe un
individ diferit de altul.

• social- atitudinile şi personalitatea lor diferă, astfel că unii vor reacţiona mai repede sau
mai bine, vor fi mai competitivi sau mai atenţi;

• emoţional ei sunt influenţaţi de stările sufleteşti în diferite moduri şi având diferite

motivaţii

Factorii care afectează reprezentativitatea variabilei subiect

a) Caracterul limitat al eşantionului;

b) Mărimea eşantionului; reprezentativitatea acestuia raportată la populaţia de referinţă.

c) Voluntariatul subiecţilor;

d) Abandonul subiecţilor;

Controlul variabilei subiect

• Metoda contrabalansării- procedeul contrabalansării implică suplimentarea proiectului
experimental de bază, pre-test, tratament, post-test (adică O1 – X – O2) cu un control
suplimentar pre-test – post-test (adică O1 – O2).

• Alternativă a contrabalansării unei variabile ocazionale- restrângerea populaţiei bazate

pe acea variabilă. Cu cât populaţia este mai numeroasă cu atât este mai heterogenă în
termeni de variabile ocazionale.

• trei metode pentru controlarea variabilelor ocazionale: selectarea aleatorie pentru a

echilibra variabilele, contrabalansarea anumitor variabile aleatorii, sau limitarea
populaţiei astfel încât o variabilă ocazională să fie exclusă sau menţinută constantă.

Crearea definiţiilor operaţionale

 • O definiţie operaţională precizează o variabilă prin operaţiile necesare pentru măsurarea
ei.

• Cercetătorii folosesc definiţiile operaţionale pentru a indica exact ceea ce vor să spună
când pun în discuţie orice aspect al unui comportament sau al unei situaţii.

• Traducând constructele ipotetice în definiţii operaţionale specifice ale variabilelor,

cercetătorii încearcă să atingă scopul ştiinţific al observaţiilor empirice, obiective,
sistematice şi controlate.

Stabilirea şi formularea ipotezei

• Cei mai mulţi autori identifică trei nivele sau etape în stabilirea şi formularea ipotezei:

• ipoteza generală;

• ipotezele operaţionale (de lucru);

• ipoteza statistică sau ipoteza de nul.

Ce este ipoteza?

- Un enunt testabil, o explicatie plauzibila care urmeaza a fi verificate prin fapte de

observatie;

- o explicaţie anticipativă, o afirmaţie provizorie care descrie o relaţie de cauzalitate

menită să explice un fenomen;

Ipoteza generală
• exprimă relaţia cauzală dintre variabila independentă si variabila dependentă. Ipoteza
generală este rodul observaţiilor noastre sau provine dintr-o teorie.

• are mai mult un caracter constatativ.

1. Ipoteza cu nivel maxim - Teorie psihologica

2. Teorie cu raza medie de generalitate - ipoteza denivel intermediar
3. Ipoteza de nivel minim de generalitate - ipoteze de lucru

Ipotezele operaţionale sau de lucru

• vin să aprofundeze relaţiile stabilite în ipoteza generală şi aici într-adevăr sunt foarte
importante etapele anterioare.
 • in ipoteza operaţională trebuie să anticipăm tipul relaţiei şi nivelul, mărimea efectului
produs de intervenţia variabilei independente asupra variabilei dependente.

• trebuie să specificăm faptul că modificările respective creează diferenţe semnificative

din punct de vedere statistic între performanţele grupului experimental şi cele ale
grupului de control.

Ipoteza de tip descriptiv

- încearcă să descrie un comportament în termenii caracteristicilor sale sau ale unei situaţii
în care se produce.

-identifică atributele comportamentului şi ne permite să prezicem când acesta se va

produce.

- stabileşte faptul că anumite comportamente se produc şi pot fi observate şi măsurate,

oferind direcţie observaţiilor noastre.

Ipoteza de nul

• susţine că nu este nici o diferenţă semnificativă statistic între performanţele celor două
grupuri sau între performanţele unuia şi aceluiaşi grup supus experimentului în două
momente diferite.

• Infirmarea ipotezei de nul echivalează cu confirmarea ipotezei specifice.

Criterii pentru o ipoteză ştiinţifică

• Generalitatea;

• Complexitatea;

• Specificitatea;

• Determinarea;

• Falsificabilitatea;

• Testabilitatea;

• Predictibilitatea;

• Comunicabilitatea;

• Reproductibilitatea;
 • Utilitatea.

Sursele ipotezelor
• opiniile noastre;

• observaţiile sau experimentele;

• existenţa cercetării înseşi;

• Teoria (teoriile) - set logic organizat de propuneri care definesc, explică, organizează şi
realizează cunoştinţele noastre despre comportament. O teorie uzează de concepte
abstracte astfel încât să se poată aplica la un număr mare de manifestări.

• Modelul - este o descriere generalizată şi ipotetică, ce explică prin analogie procesele,

fundamentând un set de comportamente comune.

Alegerea metodei
1. Metode descriptive - identificăm caracteristicile unui comportament sau ale unei situaţii
în care se manifestă astfel încât putem prezice sau descrie comportamentul;

2. Alegerea valorilor stimulilor

a) stimulii trebuie să acopere cât se poate de mult din sfera respectivă de activitate practică.
Un stimul prea scurt, de exemplu, poate fi înşelător;

b) stimulii trebuie să fie suficient de apropiaţi unul de altul pentru ca supraevaluarea unui efect
între stimuli să fie puţin probabilă;

c) atunci când subiectul este pus să experimenteze toţi stimulii într-o singură sesiune, ar trebui
prezentaţi cel puţin şapte stimuli, dacă este posibil;

3. Selecţia subiecţilor- se face dintr-o populaţie (de elevi, adolescenţi, studenţi, etc.).

Selecţia subiecţilor
• Reprezentativitatea. Grupurile selectate ar trebui să fie reprezentative pentru populaţia
respectivă.

• Exigenţele maximale operează în cercetarea fundamentală realizată pe populaţii foarte

mari (sociologie, psihologie socială) când se investighează o mulţime.
 • În investigarea funcţiilor şi proceselor psihice bine delimitate, se porneşte de la
presupunerea că acest gen de procese şi funcţii se realizează, funcţionează la fel, în linii
mari, la toată populaţia.

• Un eşantion este un subgrup relativ mic al unei populaţii, care este selectat să
reprezinte sau să înlocuiască populaţia. Tehnica de bază pentru selectarea eşantionului
este selecţia aleatoare.

Ce este esantionarea?
Esantionarea - procesul de selectare a unei parti dintr-un univers statistic ce prezinta interes
pentru decidenti cu scopul de a desprinde concluzii despre parametrii intregului univers
analizat.

Obiectivele esantionarii
1. Un anumuit grad de reprezentativitate a datelor;
2. Obtinerea de rezultate stabile- esantionarea trebuie sa conduca la culegerea de informatii de
calitate;

3. Utilizarea eficienta a resurselor- raportul dintre valoarea informatiilor si costurile pe care le

implica este foarte important;

Planul de esantionare
Definirea populatiei tinta

Stabilirea cadrului de esantionare

Alegerea metodei de esantionare

Determinarea marimii esantionului

Elaborarea si testarea procedurilor de esantionare

Esantionarea probabilistica (aleatoare)

• Este o procedura obiectiva;

• Probabilitatea de selectie este cunoscuta in avans si nenula, pentru fiecare unitate a

populatiei tinta;

• In procesul corect de selectie sunt inlaturate erorile sistematice datorate cercetatorului;

• Caracteristica acestui tip de esantionare- aplicarea cu strictete a unor proceduri de

selectie precise;

• Avantaje:

- reprezentativitatea;

- eroarea de esantionare redusa;

- proiectarea rezultatelor;

• Dezavantaje- timp si cost (consuma resurse financiare mai mari decat esantionarea
neprobabilistica);

Esantionarea neprobabilistica
• Este utilizata in numeroasae proiecte de cercetare;

• Avantaje
- costul- mai redus;

- timpul necesar;

-reprezentativitatea acceptabila- in conditiile aplicarii corespunzatoare;

• Dezavantaje:

-eroarea de esantionare - nu este posibil calculul erorii de esantionare;

-reprezentativitatea- este redusa datorita selectarii pe baza rationamentului sau sau

comoditatii cercetatorului;

-proiectarea rezultatelor- generalizarea rezultatelor la nivelul populatiei este nerecomandata,

neadecvata si chiar periculoasa;

Metode de esantionare probabilistica

1. esantionarea simpla aleatoare - ofera tuturor unitatilor colectivitatii aceeasi sansa de a fi
selectate si incluse in esantionul cdercetarii;

Variante operationale:

• metoda tragerii la sorti;

• metoda tabelelor cu numere aleatoare;

• metoda computerizata;

2. esantionarea sistematica - presupune abordarea sistematica a bazei de esantionare, una din

variantele cele mai folosite implicand luarea in consideratie a unei proportiii de selectie

proportia de selectie= dimensiunea bazei de esantionare/dimensiunea prestabilita a

esantionului.

Esantionarea stratificata
• Presupune impartirea colectivitatii in straturi, iar pentru constituirea esantionului, din
fiecare strat sa fie selectat, aleator, un numar de componente pana la atingerea
dimensiunii prestabilite a esantionului;

• Utilizarea devine oportuna atunci cand colectivitatea investigata poate fi caracterizata

mai complex folosind diferite criterii- geografice, psihografice, comportamentale;

• Etape pentru implementarea metodei de esantionare:

 1. definirea si construirea bazei de esantionare;

2. definirea straturilor ce vor deveni surse ale componentelor esantionului;

3. din fiecare strat este selectat aleator un numar prestabilit de componente, pana la
completarea dimensiunii esantionului;

Instrumente, aparatură

• mijloacele tehnice de realizare a experimentului.

• Pot fi cartonaşe colorate, cronometru, liste de cuvinte, stimuli simpli sau complecşi sau
aparate sofisticate de investigaţie a unor funcţii complexe, dar şi situaţii experimentale
elaborate în raport cu cerinţele experimentului.

Procedura

• Descrie concret paşii experimentului.

• În protocolul de examinare trebuie să fie descrise toate situaţiile aşa cum au fost ele
gândite de către experimentator.

• Este o structurare logică, raţională, precisă a secvenţelor în cele mai mici detalii.

• Numai un astfel de mod de lucru ne va feri de erori şi eşecuri în experiment.

• Aici trebuie elaborate, în primul rând, planurile experimentale.

Planurile experimentale

1. Planurile factoriale;

2. Planurile în pătrat latin;

3. Planurile în pătrat greco-latin;

Planurile factoriale

1.1. experimentul unifactorial- cea mai simpla si folosita schema de proiectare

experimentala;

-datele cu care se opereaza se organizeaza matriceal;

1.2. experimentul bifactorial- doi factori experimentali cu cate doua nivele;

1.3 experimentul cu trei factori- trei factori A, B, C cu cate trei nivele: a, b, c;

1.4 experimentul multifactorial- n factori cu n nivele, dat fiind irelevanta utilizarii a n factori
dar si posibila interferenta intre ei, se recomanda folosirea patratelor latine si greco latine;

Experimentul pilot

Când s-a efectuat studiul-pilot, urmat de experimentul principal care a fost efectuat o dată şi
repetat o data sau de mai multe ori, credibilitatea descoperirilor creşte infinit mai mult decât în
cazul unui experiment care nu a fost precedat de studiul-pilot.

Prelucrarea rezultatelor

• Datele obţinute vor fi notate cu atenţie în foile de observaţie, ca de altfel orice reacţii
constatate sau intervenţii neaşteptate ale unor factori externi;

• În procesul de prelucrare a rezultatelor urmărim testarea (verificarea) ipotezei

(ipotezelor) experimentului prin descoperirea unei relaţii;

Evaluarea critică a studiului

• Evaluarea critică a unui studiu înseamnă, să răspundem la întrebarea: cât de siguri

suntem că rezultatele reflectă într-adevăr constructele, variabilele şi comportamentele
pe care noi credem că le reflectă, şi cât de siguri suntem că relaţia observată reflecta, de
fapt, relaţia pe care credem noi că o reflecta?

VARIABILE DEPENDENTE FAVORIZATE

• răspunsurile fiziologice, motorii, verbale şi timpul de reacţie.

• Variate manifestări comportamentale sunt însoţite de diverse reacţii fiziologice (puls,

ritm respirator, reacţie electro-dermală), reacţii motorii (mişcări, acţiuni coordonate),
reacţii verbale (răspunsuri verbale, descrieri verbale, asocieri verbale) sau timp de
reacţie (viteză, corectitudine).

Indicatori fiziologici

• respiraţia, pulsul, presiunea sangvină şi am acordat un spaţiu larg reacţiei electro-

dermale (RED) care oferă cele mai consistente corelate de ordin psihologic.

• Modificările ritmului respirator – pneumografia

• Respiraţia exprimă variaţii ale expresiei corporale prilejuite de mişcare,

vorbire, cântat, dar şi de prezenţa evenimentelor încărcate emoţional, de
solicitarea psihică. Informaţia adusă separat este mai puţin relevantă,
 este bine ca ea să fie asociată prin poligraf cu alţi indicatori (RED,
tensiune, puls, EMG).

• Ritmul cardiac (pulsul) prezintă următoarele corelate de ordin psihologic:

• Modificările activităţii cardiace

- sub 60 pulsaţii / minut exprimă o frecvenţă cardiacă diminuată, sub medie, caracteristică
persoanelor echilibrate, bine structurate neurovegetativ psihologic şi emoţional;

- 60-80  puls în limite normale, evidenţiază o funcţionare optimă a sistemului cardiovascular

cu raporturi echilibrate între componentele somatice, neurovegetative şi afective;

- 80-100  unele modificări psihofiziologice cu tendinţe de accelerare a ritmului cardiac şi

uşoare fluctuaţii în planul dispoziţiei afective.

- 100-160  activism psihofiziologic crescut, labilitate psihofiziologică şi afectivă.

- peste 160  disfuncţii neurovegetative şi emoţionale, posibile cardiopatii, boli organice şi

stări psihonevrot

- variaţii de ritm (schimbarea frecvenţei), denotă instabilitate, labilitate şi emoţională, fluctuaţii

accentuate ale stărilor interioare.

Pletismograma

• Exprimă modificarea vasomotricităţii sistemului circulator periferic (capilaro-cutanat).

• Stimularea subiectului determină reacţii de orientare în vederea unui răspuns adecvat,

un întreg ansamblu pregătitor al răspunsului.

• În această activitate pregătitoare sistemul simpatic comandă o vasoconstricţie

periferică pentru a elibera o parte din sângele circulant ce „staţionează“ (relativ) în unul
din rezervoarele organismului (sistemul capilar) pentru a-l dirija mai întâi în special către
inimă şi creier.

• Excepţie fac zonele capilaro-cutanate ale capului unde va avea loc o vasodilatare.

Electromiograma (EMG)
Determină prezenţa sau absenţa unei activităţi motorii, nivelul tonusului muscular, tensiunea
musculară (aflată adesea în relaţie cu tensiunea nervoasă).
Eletrooculograma (EOG)
Mişcările oculare au un rol activ în percepţia vizuală, şi în procesul de imaginare şi de
reprezentare.
Mişcările oculare sunt un indicator al activităţii de explorare vizuală şi – prin aceasta – şi un
indicator al proceselor cognitive

Modificările conductibilităţii electrice ale pielii

În literatura de specialitate această categorie de răspunsuri electrofiziologice sunt întâlnite sub
denumiri precum: reacţia electro-dermală (RED), reflexul psiho-galvanic (RPG) sau
electrodermograma (EDG).

Indicatorii RED

• amplitudinea se exprimă prin valoarea maximă atinsă după aplicarea

• excitaţiei măsurată în miliamperi;

• nivelul de revenire, apreciat în miliamperi după ce curba s-a stabilizat;

• suprafaţa măsurată în cm2 cu ajutorul unui urbimetru – indicator sintetic şi cu valoare

psihodiagnostică mare;

• durata sau timpul necesar stabilizării curbei, apreciată în secunde sau minute.

• În cele ce urmează vom analiza RED în raport cu diversele stări fiziologice sau situaţii cu
semnificaţie psihologică pentru subiect.

RED în raport cu diversele stări fiziologice sau situaţii cu semnificaţie psihologică pentru
subiect

• RED în timpul somnului

• RED în sugestia hipnotică

• RED şi condiţionarea stimulilor

• RED ca răspuns la stimuli, situaţii cu sens pentru subiect

• RED în experimentul asociativ-verbal

• RED în timpul activităţii mentale

• RED combinată cu mişcări corporale

• Adaptarea negativă la RED

Semnificaţia psihologică a RED

• RED este un indicator al activităţii generale a sistemului simpatic şi în particular ca indice

al conduitei emoţionale, în special raportat la stările de tensiune, surpriză, frică;

 RED este un bun indicator al schimbării orientării activităţii mentale, dar în nici un caz o
măsură adecvată sau directă a acestor schimbări;

 generalizând, activitatea sistemului simpatic este crescută:

 în timpul activităţii musculare efective şi în pregătirea acestei activităţi;

 în timpul activităţii mentale care cere un efort susţinut şi în pregătirea acestei activităţi;

 activitatea simpaticului este controlată cortical;

Răspunsurile motorii
1. Mişcările instrumentale
2. Mişcările coordonate
3. Indicatorii senzorio-motricităţii

J.P. Guilford (1966)distinge şapte indicatori:

 forţa: forţa generală a trunchiului, a membrelor;

 impulsivitatea: timpul de reacţie, tapping;
 rapiditatea: viteza mişcării braţelor, rapiditatea mişcării degetelor;
 precizia statică: echilibrul static, repausul braţelor;
 precizia dinamică: echilibrul dinamic, precizia mişcării braţelor şi mâinilor;
 coordonarea: coordonarea globală, abilitatea manuală şi a degetelor;
 mobilitatea: supleţea trunchiului, mobilitatea membrelor inferioare (după E.L. Kelly,
1967).

Timpul de reacţie

Timpul de reacţie (T.R.) este o variantă a răspunsurilor motorii, dar implicaţiile şi importanţa sa
ca variabilă dependentă cea mai frecvent utilizată în psihologia experimentală au impus o
tratare distinctă.

1. Modelul lui Donders

2. Modelul lui Sternberg
3. Timpul de reacţie ca variabilă dependentă multivariată
4. Particularităţi ale utilizării timpului de reacţie
  Utilizarea timpului de reacţie pentru estimarea timpului de procesare a informaţiei
presupune ca activitatea subiectului să fie în întregime consacrată sarcinii stabilite şi pe
care el o realizează într-un timp minim.

Clasificarea formelor timpului de reacţie în raport cu complexitatea sarcinii:

 Timpul de reacţie simplu presupune un stimul unic şi o reacţie unică.

 Timpul de reacţie complex presupune mai mult de un stimul. Dacă subiectul trebuie să
răspundă doar la un stimul şi să-i ignore pe ceilalţi, atunci vorbim de timp de reacţie de
discriminare. Dacă sunt posibile mai multe răspunsuri (de ex. să apese pe butonul din
dreapta pentru lumina roşie şi pe butonul din stânga pentru lumina galbenă) atunci se
vorbeşte despre timp de reacţie de alegere.

Clasificarea timpului de reacţie prin raportarea la natura sarcinii şi a răspunsului. În acest caz
putem vorbi despre timp de reacţie electrofiziologic, motor sau verbal.

 Timpul de reacţie electrofiziologic presupune măsurarea unui fenomen electrofiziologic

potenţial evocat, reacţie electrodermală. În aceste situaţii nu se obişnuieşte utilizarea
termenului de timp de reacţie ci de latenţă a răspunsului.

 Timpul de reacţie motor este reprezentat de răspunsurile motrice implicate în reacţia la

un semnal. Acesta este de fapt timpul de reacţie obişnuit, caracterizat printr-un nivel de
complexitate şi măsurat în milisecunde.

 Timpul de reacţie verbal măsoară latenţa unui răspuns exprimat sub o formă verbală.
Aici apar dificultăţi de înregistrare şi, de fapt, nu este un timp de reacţie veritabil ci
latenţă a răspunsului.

Răspunsurile verbale
• Răspunsurile verbale pot fi asignate uneori prin sarcini concrete şi atunci se vorbeşte
despre raport verbal sau pot fi răspunsuri verbale asociate unui stimul verbal şi atunci
vorbim despre o formă aparte de experiment: experimentul asociativ-verbal.

• Întrebările deschise

• Întrebările închise

Metoda experimentului asociativ-verbal a fost pentru prima dată propusă de către Fr. Galton.

Se pot desprinde trei stadii în evoluţia metodei asociativ – verbale:

1. Stadiul mentalist, iniţiat de Galton. Asociaţia reprezintă un echivalent sau un substrat empiric
al asociaţiei de idei.

2. Al doilea stadiu, cuprins între 1915 – 1940 cu două direcţii:

a. neoasociaţionismul şi behaviorismul, care descriu legăturile asociativ-verbale în

termenii teoriei stimul-răspuns.

b. psihanaliza, din perspectiva căreia asociaţia verbală este un test de personalitate

(cum sunt cele proiective), cu ajutorul căreia pot fi depistate complexele afective,
culpabilitatea, tensiunile, conflictele interne şi refulările

3.Se porneşte de la depăşirea cadrului strict al behaviorismului şi de la admiterea ideii că

diferenţele individuale nu pot fi corect interpretate decât plecând de la descrierea structurilor
generale ale asociaţiilor verbale şi a modului în care acestea se înscriu în ansamblul conduitei.

Principalele direcţii de utilizare a metodei asociativ-verbale

1. Ca probă de personalitate, pornindu-se de la ipoteza că asociaţiile, legăturile pe care le emite

subiectul şi latenţa răspunsului constituie o proiecţie a trăsăturilor sale de personalitate,
dezvăluind complexe afective, sentimente şi tendinţe refulate, pulsiuni inconştiente.

2. Ca mijloc de diagnosticare a capacităţii de învăţare, deci ca probă de memorie, urmărindu-se

indicatorii de exactitate, fidelitate în reproducerea răspunsurilor asociative.

Variante experimentale ale metodei

3. Ca mijloc de investigare şi evaluare a capacităţii cognitive, orientare care tinde să se impună

în prezent. Din această perspectivă asociaţia verbală apare ca un proces complex, caracterizat
prin medieri succesive şi de reglări cognitive.

1. Asociaţia liberă simplă. Pornind de la o listă de cuvinte – stimul, subiectul trebuie să răspundă
cât mai repede posibil cu primul cuvânt care-i vine în minte la auzul (văzul) cuvântului – stimul.

2. Asociaţia liberă continuă (Cofer, 1958) se prezintă un singur cuvânt – stimul, iar subiectul
trebuie să ofere un şir de asociaţii pornind de la acest cuvânt – cât mai multe posibi.

3. Asociaţia restrânsă (controlată) simplă (Boker şi Elliot, 1948) este asemănătoare cu asociaţia
liberă, dar se limitează tipul de răspuns la o anumită categorie: sinonime, antonime etc.

4. Asociaţia restrânsă (controlată) continuă (Bousfield, Sedgewick, 1944) subiectul trebuie să

răspundă la un stimul generic (ex.: nume de oraşe, sau lucrururi).
5. Asociaţia în lanţ (Fr. Jodelet, 1960) este asemănătoare cu asociaţia continuă. Subiectul
trebuie să emită asociaţii în lanţ.

6. Asociaţia repetată (Lafall, 1955), unde, după un interval de timp variabil i se prezintă din nou
lista de cuvinte şi i se cere să răspundă cu aceleaşi cuvinte ca la prima prezentare.

7. Asociaţia forţată (Buchwald, 1957) în care dintre mai multe variante propuse, subiectul
trebuie să o aleagă pe cea pe care o consideră cel mai pregnant evocată de cuvântul inductor.

8. Asociaţia tautofonică (Skinner, 1936) în care i se prezintă subiectului eşantioane fonetice

lipsite de semnificaţie, spunându-i-se că este vorba despre cuvinte deformate şi i se cere să
spună ce cuvinte îi sunt sugerate / evocate fără a i se preciza dacă sarcina sa are caracterul de
asociere sau de recunoaştere.

9. Asociaţia continuare de fraze. Se dă un început de frază, propoziţie pe care subiectul trebuie

să le continue cu ce îi vine în minte în acel moment. Este o probă dominant clinică.

10. Asociaţia semi controlată-repetată, elaborată de către V. Ceauşu în 1960 -probă cognitivă,
indicator al fidelităţii şi exactităţii memoriei de scurtă durată, dar şi ca indicator al proceselor
mentale de tip asociativ.

Psihofizica si problema pragurilor senzoriale

• Pragul absolut minimal- cantitatea minimă de energie, intensitatea stimulului necesară

pentru ca să declanşeze o reacţie din partea subiectului.

• pentru fiecare dintre modalităţile senzoriale -valorile minimale ale stimulilor necesare
pentru a produce o reacţie.

• Conceptul de prag vizează particularităţile fizice ale stimulului;

• conceptul de sensibilitate defineşte reactivitatea psihofiziologică a subiectului.

• Prima lege a sensibilităţii stabileşte existenţa unui raport invers proporţional între
valoarea pragului şi nivelul sensibilităţii. Cu cât pragul este mai scăzut cu atât nivelul
sensibilităţii va fi mai ridicat.

• Pragul absolut maximal- cantitatea de energie (intensitate) a stimulului necesară pentru

a produce încă o senzaţie specifică. Dincolo de acest prag se instalează o senzaţie
nespecifică de durere.
prag absolut minimal/ maximal

• prag: se referă la aspectul intensităţii stimulului

• sensibilitate: se referă la nivelul sensibilităţii analizatorului

registru al sensibilităţii

PAm PAM

PAm = prag absolut minim

• PAM = prag absolut maxim

• Între PAm şi sensibilitate este un raport invers proporţional: cu cât scade PAm, cu atât
creşte sensibilitatea.

• Registrul sensibilităţii se defineşte ca arie ce se desfăşoară între nivelul pragului absolut

minim şi cel maxim. Evident, acest registru, prezintă particularităţi individualizate şi
exprimă capacităţile omului în privinţa acuităţii senzoriale.

• Pragul diferenţial se defineşte prin cantitatea minimă de energie (intensitate) ce trebuie

să fie adăugată stimulării iniţiale pentru a produce o nouă senzaţie conştientizată de
către subiect.

• Legea lui Fechner (legea pragului diferenţial):

pentru a obţine o creştere a intensităţii senzaţiei în progresie aritmetică este necesară o

creştere a intensităţii stimulării în progresie geometrică.

• E = k log X + C

• E = estezie, senzaţie; X = valoarea stimulului; k şi C sunt constante ale analizatorului.

Metode pentru determinarea pragurilor senzoriale

1. Metoda stimulilor constanţi

Această metodă apelează la capacitatea discriminativă a subiectului, solicitându-l să raporteze

valoarea unui stimul la un stimul etalon. În determinarea pragurilor absolute, cu ajutorul
acestei metode, mai întâi se va proceda la o delimitare a ariei stimulilor care vor fi folosiţi.

2. Metoda limitelor
Pentru determinarea pragurilor absolute stimulii sunt prezentaţi pe două coordonate:
ascendent şi descendent.

3. Metoda erorii medii

Modalitatea vizuala

• Particularităţile stimulilor vizuali

• Spectrul undelor vizibile este cuprins între 397 şi 723 μm, între 0,01 şi 0,04 μm se
manifestă undele ultraviolete iar între 0,8 şi 350 μm undele infraroşii.

• Lumina are o frecvenţă foarte ridicată ajungând la valoarea de 6 x 1014 c/s pentru
lungimea de undă de 500 μm şi o vitează de propagare de 300 de mii de km/s.
Propagarea luminii are un caracter rectiliniu şi o slabă presiune de radiaţie, respectiv un
efect mecanic extrem de scăzut.

Pragurile vizuale

Pragul minim absolut al sensibilităţii vizuale a fost măsurat pentru prima dată cu o mare
acurateţe de către Hecht, Schaler şi Pirenne . Valoarea pragului minim pentru foveea centrală
se poate determina la o lungime de undă de 560 μm, iar pentru zona periferică a retinei la 500
μm.

• Partea periferică a retinei are o sensibilitate mai crescută la lumină ceea ce înseamnă că
vederea fotopică (diurnă) realizată cu ajutorul celulelor cu cornuri are o sensibilitate mai
scăzută la intensitatea luminii.

Pragul diferenţial

• Determinarea pragului diferenţial vizual presupune factori şi dificultăţi mai numeroase

astfel trebuie să se ţină seamă de:

• nivelul iluminării ochiului în momentul anterior;

• tehnica utilizată;

• forma câmpului vizual;

• acuitatea focarului pe retină;

• predispoziţiile individuale etc

Pragul temporal al acuităţii vizuale sau frecvenţa critică de fuziune (FCF)

 • Termenul şi metoda au fost propuse de către fiziologul Allen în 1926.

Praguri senzoriale ale senzaţiei vizuale

• Determinările PAm ale senzaţiei vizuale se fac în următoarele condiţii:

• se cere asigurarea condiţiilor maximei sensibiltati(aprox. 30 minute de adaptare la

întuneric)

• se proiectează un flash cu o lungime de undă de 510 milimicroni timp de o miime de sec.

pe o arie retinală restrânsă la 10 min. diametru, situat la 20 grd. de axul orizontal al
privirii în partea temporală

• cuantumul minim de unităţi energetice care a evocat un răspuns senzorial este de

3,89*10-12 erg

• Note: erg = unitatea de măsură a valorii de

• semnalizare/ intensitate a undelor optice

• 3,89*10-12 are caracter statistic

• pragul diferenţial: pragul temporal al acuităţii vizuale (frecvenţa critică de fuziune) FCF

- introdus de psihofiziologul american Allen în 1926

- se referă la numărul de licăriri/ sec la care ochiul nu mai percepe o lumină ca fiind
prezentată intermitent, ci continuu (sens ascendent) sau la numărul de licăriri/ sec. la
care ochiul nu mai percepe o lumină ca fiind prezentată continuu, ci intermitent (sens
descendent)
- se măsoară cu flicker-ul (licăritor)

SENZAŢIILE GUSTATIVE

• Gustul este unul dintre simţurile chimice ce se bazează pe capacitatea limbii de a dizolva
şi de a recepta calităţile chimice ale stimulilor.

• Limba are un aspect poros dat de cele patru tipuri de papile aflate pe suprafaţa ei.

• Mugurii gustativi se găsesc la suprafaţa epitelială a celor patru tipuri de papile.

• Mugurul gustativ este o aglomerare de celule globulare aranjate sau dispuse ca o felie
dintr-o portocală. Deschizătura acestor celule care leagă mugurul gustativ de limbă este
denumită por gustativ.
 • De-a lungul timpului au fost propuse variate tipuri de gusturi. Ultima formă acceptată
fiind cea a lui Kiesov din 1896.

• dulce, amar, acru, sărat.

Factori obiectivi care privesc însuşirile nespecifice ale stimulilor şi ambianţei.

1. Temperatura

2. Lumina:

• şederea timp îndelungat (20-24 de ore) în întuneric conduce la scăderea sensibilităţii

gustative;

• lumina diurnă optimă cu cer senin provoacă o uşoară creştere a sensibilităţii gustative.

3. Concentraţia de oxigen din atmosferă

• scăderea concentraţiei de oxigen provoacă o scădere a senzaţiei de dulce şi oscilaţii în

celelalte trei senzaţii: creştere în primul moment apoi scădere.

4. Culorile asociate influenţează dinamica sensibilităţii gustative în strânsă legătură cu

experienţa culorii asignate alimentelor consumate.

Factori subiectivi, psihofiziologici

1. Dinamica trebuinţei de hrană şi trebuinţele alimentare. Iniţial senzaţia de foame

provoacă o creştere generală a acuităţii gustative. Nesatisfacerea alimentară,
accentuarea senzaţiei de flămânzire provoacă o scădere a sensibilităţii pentru dulce şi
sărat şi o creştere a sensibilităţii pentru amar (gust amărui în gură).
2. Tonalitatea afectivă şi experienţa perceptiv-gustativă. Gustul şi mirosul sunt puternic
încărcate afectiv;
3. Modificările în compoziţia sângelui influenţează dinamica sensibilităţii gustative. 4.
Diminuarea proporţiilor diferitelor substanţe în organism influenţează dinamica
sensibilităţii gustative pentru acestea în sensul scăderii pragului senzorial.
4. Învăţarea, antrenamentul la degustător conduce la perfecţionarea capacităţilor
gustative în sensul scăderii pragurilor şi creşterii abilităţilor de discriminare, de
diferenţiere gustativă.
5. În anumite maladii, mai ales în tuberculoză, în faza incipientă a bolii se constată iniţial o
creştere a sensibilităţii urmată de denaturări oscilate şi apoi o scădere considerabilă a
sensibilităţii gustative. În stările gripale se produc denaturări ale gustului. În afecţiuni ale
 sistemului nervos şi afecţiuni psihice (traumatisme, tumori, epilepsie, paralizie
progresivă, isterie, neurastenie) se constată o scădere a sensibilităţii gustative mergând
până la fenomene paradoxale cum ar fi halucinaţiile gustative.

Pragurile sensibilitatii gustative

Pragurile absolute variază în funcţie de:

• metoda de administrare a excitantului,

• cantitatea soluţiei utilizate,

• mărimea suprafeţei stimulate a limbii.

Pentru determinarea pragurilor este necesar ca stimulul să fie administrat pe porţiunea limbii
care prezintă sensibilitatea cea mai ridicată faţă de el. În acest caz, datorită reducerii suprafeţei
zonei stimulate, trebuie mărită concentraţia soluţiei.

Pragurile diferenţiale sunt şi mai dificil de estimat iar valorile au un caracter relativ. Adaptarea
la nivelul sensibilităţii gustative este foarte rapidă. Spre exemplu, pentru sărat timpul necesar
adaptării este de 14-16 sec., pentru amar 47-50 sec.

• Se impun următoarele particularităţi ale adaptării gustative:

– adaptarea gustativă este proporţională cu intensitatea sau forţa de acţiune a

stimulului;

– viteza adaptării diferă pentru fiecare dintre cele patru modalităţi de bază ale
sensibilităţii gustative. Cea mai rapidă adaptare este la dulce şi apoi la sărat;

– efectul adaptării gustative nu se generalizează astfel încât nivelul sensibilităţii se

păstrează pentru alte categorii de stimuli sau chiar creşte prin contrast.

Amestecul se obţine prin combinarea a două sau mai multe substanţe cu gust pur. Rezultatul
este o senzaţie gustativă complexă ce înglobează caracteristicile proprii fiecărei substanţe
combinate. Pentru un amestec optim concentraţia substanţei trebuie să fie mai mică. Dacă
domină una dintre substanţe atunci senzaţia de gust va fi dominată de această substanţă.
Trebuie să spunem că un amestec absolut în sfera senzaţiilor gustative este imposibil de
realizat.

Curiozităţi… Al cincilea gust: UMAMI (în japoneză „delicios”).

La baza acestui gust se află substanţa numită acid aminat glutamat, identificată încă în 1909 de
cercetătorul japonez K. Ikeda. Cercetări recente au demonstrat existenţa unor receptori
specializaţi pentru substanţele glutamate.

Tehnici, procedee, aparatură

1. Procedeul degustării este cel mai simplu şi uşor de realizat şi de către studenţi în laborator.
Subiectul în prealabil şi după fiecare ilustrare îşi va clăti gura cu apă distilată la 38ºC, făcându-se
o pauză de cca. un minut între degustări. I se va da subiectului să soarbă o cantitate mică de
soluţie care (Atenţie! Nu se înghite). Subiectul este solicitat să identifice, să discrimineze, să
denumească substanţa degustată sau să descrie anumite calităţi ale acesteia.

2. Procedeul stimulării punctiforme, metoda Touluse-Vaschide.

Se utilizează 60 de flacoane prevăzute cu pipetă şi se aplică cu picătura pe ariile gustative ale

limbii.

3. Aplicatoare gustative. Sunt aparate mai complexe care permit reglarea temperaturii
substanţei precum şi identificarea temperaturii la suprafaţa limbii.

SENZAŢIILE OLFACTIVE

• Mirosurile sunt detectate cu ajutorul unor celule receptoare amplasate în epiteliul

olfactiv. În interiorul fiecărei nări pe partea superioară a acesteia se află aşa numita
mucoasă nazală care conţine epiteliul olfactiv acoperit de mucus. Această regiune are o
suprafaţă de 5 cm2 la oameni şi de 25 cm2 la pisici. Tot în mucoasa nazală se află şi
celule epiteliale pigmentate a căror nuanţă se pare că este corelată cu sensibilitatea
olfactivă.

Factori care influenţează dinamica sensibilităţii olfactive:

• dominanţa cerebrală-nazală : la stângaci nara dreaptă are rolul dominant şi la

dreptaci nara stângă;

• diferenţele de sex:

• relaţia mamă-copil: la şase zile bebeluşii recunosc mirosul laptelui matern; la vârsta de
2-3 ani 70% dintre copii recunosc mirosul matern iar la 3-4 ani doar 50%;

• specificitatea mirosului personal: fiecare persoană prezintă o amprentă osmică proprie.

Această amprentă osmică prezintă o serie de variaţii de-a lungul vieţii în raport cu vârsta
dar şi cu alţi factori cum ar fi maladiile.
• vârsta: sensibilitatea olfactivă creşte începând de la 6 ani până pe la 18-20 ani, spre
bătrâneţe nivelul ei scade dar se conservă mult mai bine decât văzul sau auzul;

• flămânzirea provoacă o scădere a sensibilităţii olfactive;

• bolile sistemului nervos cum ar fi infecţiile, tumorile cerebrale, leziuni pot afecta
dinamica sensibilităţii olfactive fie în sensul creşterii fie în sensul diminuării;

• afecţiunile respiratorii cum ar fi gripa, guturaiul, virozele respiratorii provoacă o scădere

sau chiar abolirea sensibilităţii olfactive;

• afecţiunile nazale cum ar fi atrofierea mucoasei, leziuni ale nervului olfactiv provoacă la
rândul lor scăderea sensibilităţii olfactive mergând până la abolirea ei;

• tumorile cerebrale profunde isteria şi unele stări maniacale pot provoca exacerbarea
sensibilităţii olfactive mergând până la halucinaţii;

• factori fizici cum ar fi temperatura, umiditatea, iluminatul şi saturaţia cu alte substanţe

mirositoare. normele morale. Acelaşi miros este apreciat diferit în funcţie de aceste
norme. Într-un experiment bărbaţi şi femei au fost solicitaţi să aprecieze mirosul de
mosc ce are o puternică conotaţie sexuală.

Pragurile olfactive

• Pragurile olfactive variază între 12 grade de intensitate. Pentru stimulii puternici olfacţia
poate funcţiona la parametri teoretici obişnuiţi. Schimbările minore în molecule pot
modifica pragurile. Aceste modificări reflectă în primul rând alterarea solubilităţii.
Metodele de evaluare a pragurilor nu reuşesc să măsoare solubilitatea şi selectivitatea
mucoasei nazale.

• Timpul de reacţie în olfacţie;

• Adaptarea:doi stimuli olfactivi relativ asemănători, cu structuri moleculare similare

determină o adaptare încrucişată mai puternică decât stimulii nesimilari;

• doi stimuli relativi nesimilari pot determina o adaptare încrucişată puternică în timp ce
doi stimuli similari pot determina o adaptare mai redusă;

• adaptarea încrucişată este în general asimetrică, respectiv stimulul A poate avea un

efect mai mare asupra stimulului B decât o are stimulul B asupra lui A.
 • în fenomenul adaptării olfactive nu se poate vorbi la modul general despre o adaptare
rapidă întrucât aceasta depinde şi de natura substanţei, de concentraţia ei sau de
experienţa persoanei.

O perspectivă asupra modelelor de abordare experimentală a percepţiei

1.Modelul senzualist-asociaţionist abordează percepţia într-o manieră reducţionistă ca sumă de
impresii senzoriale.

2. Modelul Gestaltist (psihologia formei sau Şcoala de la Berlin) este legat de contribuţia lui Max
Wertheimer (1880-1943), Wolfgang Köhler (1887-1958) şi Kurt Koffka (1886-1941).

3. Modelul structuralist genetic reprezentat de cercetările lui J. Piaget care, în 1961, a elaborat
lucrarea Les mecanismes perceptifs („Mecanismele percepţiei” )

4. Modelul expectanţă-ipoteză a lui Postman şi Bruner

5. Modelul tranzacţionalist a lui Ames şi Ittelson (1960, 1964) tratează percepţia în cadrul
schimburilor dintre organism şi mediu.

6. Modelul senzorio-tonic elaborat de H. Werner şi S. Wapner (1949, 1964) afirmă că percepţia

nu este de origine exclusiv senzorială întrucât la realizarea ei participă şi tonusul muscular ce
asigură postura şi activitatea motrică.

Fenomenul Aubert se manifestă printr-o deviere mai accentuată atunci când corpul nu este
sprijinit de spătarul scaunului, rezultă că nu numai înclinarea posturală dar şi încordarea
musculară este o variabilă cu efecte senzorio-tonice

7.Modelul ecologic elaborat de Gibson (1950, 1977) consideră percepţia ca o priză de contact
cu mediul.

8. Modelul neural este rezultatul unor cercetări îndelungate, pe parcursul ultimilor 200 de ani,
începând de la frenologie şi ajungând la neuroştiinţele contemporane. Savantul englez F. Gall,
în 1798, a încercat să identifice o serie de raporturi între variate funcţii psihice şi anumite zone
corticale, considerând că există facultăţi înnăscute şi independente. El a apreciat că oasele
cutiei craniene se vor dezvolta în raport cu nivelul de dezvoltare al cortexului.

9.Modelul cognitivist al lui U. Neisser (1967) porneşte de la teoria lui Gibson, cu privire la priza
de contact sau de informaţie, şi propune conceptul de procesare de informaţii reabilitând rolul
experienţei şi al factorilor nonperceptiv.
 1. Metodologia abordării experimentale a percepţiei

Această polarizare metodologică îşi are originile într-o dispută mai veche de la începuturile
psihologiei ştiinţifice, şi anume, cea a relaţiei dintre senzaţii şi percepţii.

Asociaţioniştii considerau că percepţia este rezultatul unei sume de impresii senzoriale;

Gestaltiştii apreciau că percepţia este primară în raport cu senzaţia şi rezultă din tendinţele
înnăscute ale omului spre integralitate perceptivă şi spre alte calităţi ale percepţiei cum ar fi
profunzimea.

Cercetările lui Mc. Clelland şi Rumelhart (1981) au identificat trei niveluri de procesare
perceptivă: nivelul particularităţilor sau de aspect exterior în care contează aspectul, înfăţişarea
unei litere; nivelul literei unde unităţile de recunoaştere a literei sunt activate de informaţia
specifică şi nivelul cuvântului în care elementele sunt activate de unităţile literei.

2. Percepţie înnăscută – percepţie dobândită

Problema relaţiei dintre înnăscut şi dobândit în percepţie se subordonează şi ea primei direcţii

metodologice care se referă la relaţia dintre percepţie directă – percepţie indirectă. În fapt,
această problemă se reduce la reliefarea rolului experienţei anterioare şi a factorilor înnăscuţi
în percepţie.

Cel mai sugestiv experiment invocat este cel realizat de către Eleanor Gibson şi Walk (1960)
cunoscut sub numele de „prăpastia vizuală”.

Se pare că aceste reacţii sunt cu adevărat înnăscute pentru animalele terestre deoarece apare
chiar şi la animalele crescute pe întuneric până la vârsta când se pot deplasa. Un aspect
particular a rezultat din experimentele făcute pe şobolani şi pisici.
 3. Rolul factorilor comportamentali în percepţie

1. Trebuinţele, nevoile biologice ale subiectului

2. Recompensa şi pedeapsa asociată percepţiei obiectului tind să determine ceea ce este

perceput.

3. Valorile caracteristice individului tind să determine viteza de recunoaştere a cuvintelor

asociate acestor valori.

4. Valoarea pe care o atribuim unui obiect tinde să determine modul în care percepem
aparenţa de mărime a acestui obiect.

5. Personalitatea individului îl predispune să perceapă de o manieră conformă cu structura şi

dinamica acesteia.

6. Stimulii verbali perturbatori, afectogeni tind să prelungească timpul de recunoaştere faţă de

stimulii neutrii.

Percepţia şi controlul conştient

• Fenomenul apărării perceptive, invocat în urma cercetărilor din anii ’50, a condus la
dezvoltarea unor cercetări şi la afirmarea puternică a percepţiei subliminale.

• Investigarea percepţiei subliminale trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

• În ce măsură stimulii pot fi percepuţi subconştient şi dacă există sau nu percepţie

subliminală?

• Care sunt diferenţele dintre percepţia conştientă şi cea subconştientă?

• Care este durata de influenţă a stimulilor subliminali?

Perceptia subliminala

• În încercarea de explicare a mecanismelor percepţiei subliminale sunt autori care şi-au

propus să depăşească explicarea simplistă prin mecanismele de apărare perceptivă.
Wiener şi Schiller (1960); Wiener şi Kleespies (1968) susţin că identificarea unui cuvânt
nu se supune legii „tot sau nimic”.

• Influenţa percepţiei subliminale asupra reacţiilor afective a fost demonstrată într-un

experiment realizat de către Zajonc şi Murphy (1993). În cadrul experimentului
subiecţilor le-au fost prezentate în mod vizibil ideograme chinezeşti şi li s-a cerut să
 evalueze pe o scală în cinci trepte dacă aceste figuri reprezentau ceva „rău” sau ceva
„bun”.

• Dirijarea comportamentului cu ajutorul percepţiei subliminale constituie una dintre

convingerile puternice legate de această formă a percepţiei. Mulţi consideră că
informaţiile percepute la nivel subconştient provoacă reacţii automate ce nu pot fi
controlate de persoana care le percepe. În schimb, percepţiile conştiente ne-ar permite
să utilizăm informaţiile percepute pentru a acţiona asupra lumii şi a produce efecte
constatabile.

• Un alt aspect pe care cercetătorii l-au avut în vedere în studiul percepţiei subconştiente
este influenţa contextului în care sunt percepute obiectele sau evenimentele. Marcel
(1980) a avansat ipoteza conform căreia influenţa contextului asupra percepţiei este
limitată la informaţia percepută conştient.

• Ultima întrebare propusă, la începutul discuţiei noastre, privitoare la percepţia

subconştientă se referea la durata influenţei stimulilor percepuţi subconştient. În cele
mai multe dintre experimente memorarea informaţiilor percepute la nivel subconştient
a fost efectuată la intervale foarte scurte de secunde sau minute, ceea ce limitează
posibilitatea generalizării rezultatelor. E greu de spus, în baza acestor experimente, cât
de lungă poate fi durata acestei influenţe asupra comportamentului persoanelor supuse
stimulilor subliminali.

• Fenomenul Poetzl a căpătat notorietate în urma cercetărilor întreprinse de Poetzl (1960,

1971). Autorul a studiat impactul percepţiei subliminale asupra conţinutului manifest al
viselor.

4. Rolul diferenţelor individuale

Acest factor este studiat în strânsă legătură cu relaţia de dependenţă-independenţă faţă de

câmpul perceptiv şi modul în care ea se manifestă ţinând seama de diferenţele de sex sau cele
de personalitate (temperament).

Thurstone (1944) a elaborat un studiu factorial al percepţiei utilizând figurile lui Gottschaldt sub
forma unui test „creion-hârtie”, în care figurile simple sunt prezentate simultan cu figurile
complexe. Analiza factorială a performanţelor a permis evidenţierea factorului de închidere
perceptivă, apoi factorului de iluzii perceptive precum şi a altor trei factori de rapiditate: timpul
de reacţie, viteza percepţiei şi rapiditatea raţionamentului.

5. Rolul factorilor socio-culturali

Particularităţile stimulilor perceptivi

 • Contribuţia lui Gibson (1950, 1959, 1966, 1979) la definirea stimulilor perceptivi este
esenţială. El a fost profund interesat de rolul stimulării şi de mediul înconjurător în
percepţie, mai ales în contextul percepţiei profunzimii şi a mişcării.

6. Relaţia dintre formă şi fond în percepţie

Mecanismele distincţiei figură-fond sunt următoarele:

• orientarea

• modelul

• includerea

• articularea internă

• simetria

7. Constanţa perceptivă

• Această particularitate permite percepţiei să elaboreze imagini adecvate asupra formei

şi mărimii obiectelor în condiţiile în care se modifică distanţa sau unghiul de vedere. Dar
nu numai obiectele se pot deplasa ci şi corpul nostru .

• Constanţa mărimii permite ca obiectele să-şi păstreze mărimea în condiţiile îndepărtării

sau apropierii cu toate că la nivel retinian mărimea suportă modificări inverse în raport
cu îndepărtarea sau apropierea.

• iluzia Lunii ce constă în faptul că Luna pare mai mare la orizont decât la zenit.

• Constanţa mărimii este inseparabil asociată de constanţa poziţiei .

8. Percepţia mişcării

legi ale fenomenului Φ, („phi”):

• distanţa dintre cei doi stimuli luminoşi variază direct proporţional cu intervalul de timp
dintre aspectele succesive;

• distanţa dintre cei doi stimuli luminoşi variază direct proporţional cu intensitatea
acestora;

• intensitatea stimulilor variază invers proporţional cu intervalul de timp necesar pentru

producerea fenomenului.
Cercetările moderne asupra percepţiei vitezei încearcă să răspundă la următoarele întrebări:

• Dacă viteza este percepută direct sau dacă este mai mult rezultatul unei compuneri de
perceptii spaţiale şi temporale? Cu alte cuvinte, în ce măsură formula v = s/t se aplică
vitezei percepute la fel cum se aplică vitezei fizice?

• Care este rolul mişcărilor oculare şi a proceselor retiniene în aprecierea vitezei?

• Cercetările lui Brown (1931) au demonstrat că ecuaţia v =s/t se aplică şi percepţiei

vitezei.

• Cercetarile lui Piaget (1946) s-au centrat pe achiziţia invariantului perceptiv a vitezei la
copil şi au demonstrat că acest lucru nu se produce decât spre vârsta de 8-9 ani. Sub
această vârstă intuirea vitezei este ordinală: un obiect este considerat mai rapid decât
altul dacă îl precede în timp sau în spaţiu.

9. Aprehensiunea perceptivă

Capacitatea de aprehensiune vizuală se defineşte prin numărul de unităţi informaţionale

percepute în urma unei unice explorări în condiţiile unei expuneri precis determinate a
stimulului. Timpul standard de expunere a stimulilor pentru studiul capacităţii de aprehensiune
vizuală este de 0,1 secunde.

Particularităţi ale aprehensiunii perceptive vizuale:

a. numărul maxim de elemente care pot fi percepute dintr-o singură privire este de
patru până la cinci dacă sunt fără legătură;

b. cifrele sunt percepute mai rapid decât literele;

c. cuvintele cu înţeles sunt percepute mai rapid decât cele fără înţeles; rapiditatea
şi numărul de cuvinte depinde şi de numărul de litere din care este alcătuit
fiecare cuvânt precum şi de tipul de propoziţii: în propoziţii simple se percep mai
multe cuvinte;

d. formele geometrice sunt percepute mai rapid decât literele izolate;

Stimulii utilizaţi pentru investigarea capacităţii de aprehensiune perceptivă vizuală sunt în mod
obişnuit litere, silabe fără sens, cuvinte, cifre, figuri, imagini, scene simple sau complexe.

Factorii, variabilele experimentale în studiul aprehensiunii perceptive vizuale pot fi împărţiţi în

două categorii: a) factori obiectivi, care ţin de particularităţile materialului, intensitatea şi
durata stimulării, modul de prezentare al stimulilor, succesiunea lor, ordinea acestora, gruparea
lor, particularităţile fizice ale stimulului (formă, mărime, culoare, profunzime, strălucire,
luminozitate); b) factorii subiectivi se referă la vârstă, sex, nivel de educaţie, nivel intelectual,
stare afectivă, implicare motivaţională, experienţa anterioară.

Variabile experimentale

Variabilele dependente ce descriu comportamentul subiectului în urma perceperii unui obiect,

a unui stimul, a unei scene vizuale sau a unor cuvinte, melodii, zgomote etc. sunt următoarele:

a) Raportul verbal care se bazează pe răspunsurile verbale emise de către subiect în

timpul experimentului.

b) Timpul de răspuns este o variabilă mult mai frecvent folosită şi mult mai precisă.
Putem cere subiecţilor să ofere răspunsuri prin acţionarea unor dispozitive mecanice,
electrice, electronice sau digitale (manete, butoane, taste, pedale etc.).

c) Indicatori ai calităţii performanţelor: numărul de răspunsuri corecte, greşite, de

omisiuni.

În general este de preferat o combinare a măsurătorilor într-o manieră convergentă.

Datele convergente oferă un nivel mai ridicat de încredere decât informaţiile parţiale.

Variabilele independente au fost într-o bună măsură descrise în acest capitol la particularităţile
stimulului, avându-se în vedere complexitatea problemei pentru psihologia experimentală a
percepţiei. În plus putem avansa o clasificare, ordonare mai accesibilă studenţilor şi tinerilor
cercetători:

a) Modificarea caracteristicilor fizice ale stimulilor respectiv mărimea, forma, fundalul,

perspectiva, unghiul de vedere al stimulilor vizuali. Stimulii auditivi pot fi variaţi în raport cu
frecvenţa, intensitatea, timbrul, complexitatea.

b) Eşalonarea în timp a percepţiei prin prezentarea separată a unor părţi ale unui stimul la
intervale scurte de timp sau prin reducerea timpului de acţiune a întregului stimul până la
nivelul milisecundelor.

c) Aspecte calitative ale variabilei independente cum ar fi: creşterea animalelor în întuneric,
solicitarea subiecţilor să poarte ochelari speciali care le deformează vederea, blocarea
mişcărilor motorii sau modificarea caracteristicilor câmpului vizual sub aspectul omogenităţii,
cromatismului, dungilor reiate etc.

Variabilele de control sunt numeroase datorită complexităţii stimulilor perceptivi şi reactivităţii

specifice a participanţilor la experimente. Pe parcursul acestui capitol am pus în evidenţă
diferite variabile de control astfel încât în continuare vom proceda la o sistematizare şi
enumerare a acestora.

a) Vârsta: dimensiunea genetică a percepţiei a fost demonstrată în ceea ce priveşte dependenţa

ei evoluţia structurilor operatorii la copil precum şi de uzura normală a analizatorilor o dată cu
avansarea în vârstă.

b) Sexul este o variabilă care intervine în strânsă legătură cu conţinutul unor situaţii stimul. Din
acest motiv situaţiile stimul trebuie să fie pretestate spre a se verifica măsura în care
diferenţele de sex induc una anumit tip de răspuns. Sunt situaţii în care este de preferat ca
studiile să se realizeze într-o manieră distinctă pe grupuri de bărbaţi şi femei

c) Nivelul intelectual: este un fapt dovedit prin cercetările lui Piaget şi alte cercetări amintite
chiar în acest capitol care demonstrează legătura dintre percepţie şi inteligenţă.

d) Diferenţe interculturale care au fost analizate pe larg în cadrul acestui capitol.

e) Influenţa unor factori emoţionali: impactul emoţional al situaţiei de examinare poate fi în

general controlat, dar impactul emoţional al unor stimuli constituie o problemă delicată
întrucât unul şi acelaşi stimul poate să dezvolte reacţii emoţionale variate la persoane diferite
sau la aceeaşi persoană în momente diferite. Stimulii afectogeni pot constitui atât variabilă
independentă cât şi variabilă de control.

f) Influenţa unor factori motivaţionali se manifestă în funcţie de starea subiectului, de

complexitatea trebuinţelor care îşi fac simţită prezenţa în contextul experimentului. Trebuinţele
nutritive sau alte pulsiuni de ordin sexual, stare de nelinişte, anxietate, nevoia de interacţiune
sau teama de relaţionare socială sunt doar câteva dintre trebuinţele de care trebuie să ţinem
seama.

Tehnici, procedee, aparate

• Desene cu ajutorul cărora se prezintă variaţi stimuli sau iluzii perceptive

• Tahistoscopul este aparatul cel mai frecvent utilizat în studiul experimental al

percepţiei.

• Aparate pentru evaluarea mişcărilor oculare.

• Stereoscopul este utilizat în studiul percepţiei tridimensionale.

ATENŢIA
REACTIA DE ORIENTARE

• Indicatorii reacţiei de orientare sunt: activarea unor porţiuni ale musculaturii scheletice,
mişcarea pleoapelor, ochilor, urechilor, nărilor, iar capul, trunchiul şi alte părţi ale
trunchiului se vor întoarce, se vor orienta într-o direcţie sau alta.

• Alteori animalul încremeneşte într-o anumită postură corporală care sugerează

orientarea şi încercarea de captare a stimulilor. Acesta este „reflexul de orientare”.

• Variabilele dependente în cercetarea reacţiei de orientare se exprimă prin efecte

comportamentale bogate.

• Spre exemplu, Sokolov identifica următoarele manifestări ale reacţiei de orientare la un

stimul sonor:

-midriază (dilatarea pupilei), creşterea sensibilităţii vizuale, creşterea frecvenţei

biopotenţialelor occipitale la EEG, creşterea perimetrului vizual, modificări ale contracţiei
inimii, ale electrocardiogramei, modificări vasomotorii, respiratorii, electrodermale,
eliberarea de hormoni (adrenalină), creşterea tonusului muscular, concomitent cu
inhibarea activităţii reflex condiţionate aflate în curs.

• Hernández-Péon (1960) considera că stingerea, până la dispariţie, a răspunsurilor în

urma aplicării repetate a aceluiaşi stimul are la bază următoarele mecanisme:

• stingerea reacţiei de orientare;

• învăţare negativă, adaptare negativă, oboseală asociativă;

• obişnuire.

Obişnuirea şi adaptare senzorială sau acomodarea nervului.

Obişnuirea este rezultatul aplicării repetate a stimulilor pe parcursul a mai multelor minute şi
poate persista ore sau zile.

Efectul obişnuirii este unul specific: absenţa răspunsului este caracteristică numai stimulului
repetat, nu şi pentru cei apropiaţi (înrudiţi), iar reaplicarea stimulului sau schimbarea condiţiilor
în care se aplică acesta conduce la reapariţia reacţiei de orientare.

• În experimentele sistematice întreprinse de grupul lui Sokolov asupra mecanismului

stingerii la om s-a apelat la tehnica EEG, urmărindu-se reacţia de blocare a ritmului alfa;
 • Un stimul nou (flash) produce blocarea ritmului alfa însoţită de următoarele manifestări
comportamentale: orientarea privirii spre sursa de stimulare, oprirea respiraţiei, reacţia
electrodermală, creşterea tensiunii musculare.

• Sub influenţa aplicării repetate a stimulului se elaborează la nivel cortical un „model

neuronal” al stimulului care integrează informaţia cu privire la intensitatea, calitatea,
durata şi ordinea de prezentare a stimulilor. Reacţia de orientare apare atunci când
parametrii stimulilor nu mai coincid cu modelul neuronal.

• Repetarea aplicării stimulului conduce la restabilirea ritmului alfa.

Vigilenta

• Structura formaţiunii reticulate cuprinde:

• sistemul reticulat activator ascendent (SRAA), amplasat la nivelul trunchiului cerebral

(bulb, protuberanţă, mezencefal, regiuni din hipotalamus şi talamus);

• sistemul difuz de proiecţie talamic, situat la nivelul diencefalului.

• Prin stimularea formaţiunii reticulate mezencefalice se obţine un efect de tonifiere de

lungă durată, difuză care se prelungeşte şi după încetarea stimulării. În schimb, prin
stimularea sistemului difuz talamic se obţine o activare fazică, temporară, ce încetează
o dată cu stimularea (Jasper, 1958). Se sugerează că porţiunea mezencefalică a
formaţiunii reticulate joacă rolul principal în stările de atenţie susţinută, în timp ce
sistemul talamic ar asigura mai ales comutarea atenţiei (Floru, 1967).

Vigilenţa ca stare de activare

• Freeman (1948) şi Hebb (1955) subliniau existenţa unui nivel optim de vigilenţă
amplasat între nivelele înalte la care comportamentele sunt perturbate la nivelele
scăzute unde comportamentul este inhibat.

• Acest nivel optim de vigilenţă este expresia unui comportament adaptativ.

Variabile experimentale

• Variabile dependente – indicatorii stării de vigilenţă sunt următorii:

• biocurenţii cerebrali, prelevaţi cu ajutorul EEG prezintă caracteristici generale comune

pentru starea de vigilenţă la toate vertebratele studiate. În starea de veghe putem
distinge două stadii: cel de vigilenţă difuză sau „repausul senzorial”, însoţit de ritmul alfa
şi cel de veghe activă sau „atentă” care se caracterizează printr-un traseu nesincronizat;
 • debitul sangvin cerebral constituie un indicator valid al fluctuaţiilor stării de vigilenţă.
Chiar sub influenţa unor stimuli de intensitate foarte scăzută se constată variaţii ale
debitului sangvin din zone corticale precis localizate;

• indicatorii activităţii musculare sunt relevanţi pentru rolul acestei activităţi în

menţinerea tonusului ceea ce reflectă starea centrilor reglatori ai vigilenţei. În condiţii
de repaus tonusul muscular poate fi evaluat prin înregistrările fluctuaţiilor de
excitabilitate ale neuronilor motori. Electromiograma (EMG) pune în evidenţă
potenţialul de acţiune al musculaturii prin înregistrările de pe suprafaţa pielii. În absenţa
oricărei mişcări se pot constata variaţii ale EMG, ceea ce sugerează că această activitate
bioelectrică reziduală constituie un indicator al tonusului muscular, reflectând un
anumit nivel al vigilenţei.

• Frecvenţa cardiacă este coborâtă în timpul somnului pentru a se amplifica în sarcinile

psihomotorii. S-a constatat că, în situaţiile care implică o acomodare la mediu (ascultare
sau observaţie vizuală relaxată), frecvenţa cardiacă scade. În schimb, în situaţiile în care
implică participare (calcul mental, construirea de fraze), frecvenţa cardiacă se amplifică.

• Reacţia electrodermală (RED) constituie un bun indicator al stării de vigilenţă. S-a

constatat că în stări de vigilenţă scăzută proprii repausului, relaxării, somnului,
rezistenţa electrică a pielii este ridicată; în situaţiile în care creşte nivelul de vigilenţă,
implicat de efort, tensiune afectivă, trezire a vigilenţei, rezistenţa electrică a pielii scade,
iar răspunsul electrodermal se amplifică.

Variabilele independente

• „Trezirea”, debutul stării de veghe şi variaţii ale nivelului de vigilenţă sunt declanşate şi
susţinute de afluxul stimulilor senzoriali. Şi în timpul somnului organismul este supus
unui aflux continuu de stimulări. Sunt mesaje senzoriale care pot ajunge până la cortex
fără să antreneze trezirea. Fluxul senzorial trebuie să îndeplinească trei caracteristici
pentru a produce „trezirea”: intensitatea, noutatea şi încărcătura afectiv-motivaţională
sau semnificaţia.

• 1. Intensitatea afluxului senzorial este prima condiţie pentru !trezire”. Intensitatea

poate constitui o variabilă autonomă, existând situaţii când acţionează separat,
independent de semnificaţia stimulilor, declanşând SRAA prin intermediul căilor
nervoase nespecifice.

• 2. Noutatea este variabile care desemnează orice schimbare bruscă n afluxul senzorial,
capabilă să producă „trezirea”. În timpul somnului tonusul reticular este scăzut, la fel ca
şi tonusul cortical. Pe măsură ce intensitatea stimulării creşte, tonusul reticular creşte şi
 el lent, iar, în paralel tonusul cortical se amplifică antrenând/provocând inhibarea
activităţii reticulare a funcţiilor motrice şi vegetative.

• 3. Semnificaţia, încărcătura afectivă sau motivaţională constituie cea mai importantă

variabilă în declanşarea „trezirii”. Este o variabilă cu dublă accepţiune: pe de o parte
este o variabilă independentă a cărei manipulare poate produce nu numai „trezirea”,
dar şi variaţii ale nivelului de vigilenţă, iar pe de altă parte este şi o variabilă de control
atunci când folosim alte variabile

Nivel de Caracteristicile Nivel de conştientizare Eficienţa

activare EEG comportamentului

Emoţie Desincronizată; Stare de conştiinţă limitată; Slabă: lipsă de control,

puternică; amplitudine redusă- atenţie difuză, fragmentară, imobilizare,
teamă, furie, moderată; frecvenţe confuzie. dezorganizare.
anxietate. rapide amestecate.

Atenţie, Parţial Atenţie selectivă care se Bună: reacţii rapide,

alertă. desincronizată; poate comuta; anticipare eficiente, selective;
predomină unde „concentrată”, „set”. comportament organizat
rapide cu pentru răspunsuri în serie.
amplitudine redusă.

Veghe Sincronizată; ritm Atenţie neforţată, favorizează Bună: reacţii de rutină şi

relaxată. alfa optim. asociaţii libere. gândire creatoare.

Somnolenţă Ritm alfa redus şi Stare de graniţă între somn şi Slabă: necoordonată,
. rare unde lente cu veghe; reverie. sporadică, lipsită de
amplitudine redusă. continuitate.

Somn Salve de fusuri şi Reducerea marcată a stării de Absentă.

superficial. unde lente (mai conştiinţă; vise.
ample). Ritm alfa
absent.
Somn Unde ample şi Pierdere totală a cunoştinţei Absentă.
profund. foarte lente (absenţa memorării
(sincronizare la stimulărilor sau a viselor).
frecvenţe rare);
tablou bioelectric
neregulat.

Modele de abordare ale atenţiei

1. Modelul informaţional;

2. Modelul filtrajului

Urechea stângă Urechea dreaptă

1 Alfa 1 Tango

2 Roşu 2 Barbu

3 Vulpe 3 Cora

Abordare experimentală a gandirii si rezolvării de probleme

Doua abordări descrise la percepţie şi reprezentare:

1. analiza de tip ascendent bottom-up;(modelul încercare-eroare al lui Thorndike)

2. analiza de tip descendent top-down (dirijată de concepte);

Pentru abordarea descendentă este modelul propus de Wolfgang Köhler: modelul gestaltist al
intuiţiei (insight).

Variabilele experimentale în studiul gândirii şi rezolvării de probleme

• Variabila dependentă ţine de:

• tipul de mijloace utilizate de subiect în rezolvarea problemelor (unii preferă figura)

• timpul necesar subiecţii au nevoie de timpi diferiţi pentru a rezolva o problemă

• procentajul de subiecţi care au rezolvat corect problema

 • Obs.: între timpul necesar şi procentaj există o relaţie invers proporţională: dacă un
număr mai mare de subiecţi nu fac faţă problemei, atunci ei o vor rezolva într-un timp
lung.

• calitatea rezolvării: în situaţia în care avem probleme care se pretează la mai multe
soluţii, putem evalua calitatea soluţiei şi să le amplasăm pe o scală a calităţii soluţiilor.

• Mulţi cercetători sunt tentaţi să utilizeze toate variabilele dependente într-o manieră
convergentă deşi între acestea nu există mereu relaţii semnificative.

Variabila independentă:

• maniera / modul de prezentare

• cantitatea informaţiei nerelevante: multiplicarea elementelor irelevante în raport cu

cele relevante va duce la prelungirea timpului de rezolvare

• prezenţa / absenţa ilustraţiei (ilustraţiile pot ajuta / îngreuna)

• de natură psiho-lingvistică: modul de formulare, tipul de propoziţii utilizate în

descrierea problemei

• presiunea timpului şi orice alt factor de stres care poate fi manipulat. De exemplu în
materie de presiunea timpului: dacă ştim că am creat presiune de timp, vom realiza un
pretest, iar în test reducem timpul la jumătate (repetiţie). Atenţie! Această metodă se
aplică la probe care nu includ învăţarea.

• diferenţele individuale

Controlul variabilelor

• Coeficientul de fidelitate şi replicabilitatea constituie criterii fundamentale de asigurare

a controlului variabilelor în experimentul psihologic. Vom demonstra acest lucru cu
ajutorul raţionamentului prin analogie.

• Raţionamentul prin analogie: rezolvarea unei probleme necunoscute prin analogie

presupune apelul la o problemă cunoscută ce prezintă elemente asemănătoare. Se
produce astfel un transfer de la necunoscut la cunoscut.

• Gick şi Holyoak au utilizat o problemă elaborată de Duncker: problema radiaţiei.

• Se pleacă de la situaţia ipotetică: presupunem că suntem medici şi avem un pacient cu

tumoare malignă ce poate fi tratată prin iradiere cu raze foarte puternice şi ştim că
riscurile sunt foarte mari (raza distruge ţesuturile sănătoase pe care le traversează).
 • Soluţia poate fi aplicarea mai multor raze de intensitate mai mică (aplicate din alte
direcţii dar focalizate pe acelaşi punct) care împreună realizează intensitatea necesară?

• Experimentul lui Gick şi Holyoak aduce în discuţie problema replicării în psihologia

experimentală:

• directă: aceasta presupune încercarea de a repeta un experiment pe cât de apropiat

posibil, cu minime schimbări faţă de cel original.

• sistematică: în acest caz se încearcă varierea (modificarea) unor factori presupuşi a fi

relevanţi pentru rezultatele experimentului. Dacă rezultatele experimentului original
sunt corecte, atunci el va rezista acestor schimbări. Dacă efectul dispare, atunci
cercetătorul a descoperit limite importante în configuraţia fenomenelor supuse studiului
original.

• conceptuală: este cea mai dificilă şi mai complexă. Se încearcă repetarea unui
experiment într-un mod radical diferit de cel original.

Fixitatea funcţională

• Fenomenul fixităţii funcţionale desemnează stabilizarea şi rigiditatea cunoştinţelor,

deprinderilor şi structurilor intelectuale, împiedicând astfel rezolvarea de probleme noi,
care necesită flexibilitate şi restructurare.

• Psihologul american Karl Duncker a iniţiat în 1945 o serie de cercetări asupra acesui
fenomen. Ideea centrală a cercetărilor sale este:

• Dacă un obiect este folosit recent într-un anumit fel, într-o situaţie dată, în alt caz, într-o
situaţie nouă, subiectul va întâmpina dificultăţi în a-l utiliza.

• Ilustrare: problema cutiei

• Sarcina subiecţilor este aceea de a fixa 3 lumânărele pe o uşă la nivelul privirii. Pe o

masă sunt dispuse materialele la dispoziţia subiecţilor: pineze (cuişoare), chibrite, 3 cutii
goale de chibrite, 3 lumânărele.

Rolul rapoartelor verbale în studiul experimental al gândirii

• Ipoteză: gândirea operează doar în plan abstract, fără a apela la imagini senzoriale.

• Au constatat că subiecţii (chiar dacă erau experţi, deci persoane obişnuite cu gândirea
abstractă, logică) făceau apel şi la imagini mentale.
 • Apariţia ulterioară a behaviorismului, cu critica sa adusă introspecţiei, a făcut ca
introspecţionismul să intre într-un con de umbră şi problema rapoartelor verbale să fie
abandonată, chiar dacă şi behaviorismul acceptă că şi rapoartele verbale pot fi o
expresie a variabilei independente (dar doar una dintre multe alte posibile, fără
semnificaţie deosebită).

ÎNVĂŢAREA

• După Hilgard orice teorie asupra învăţării şi implicit orice model de abordare
experimentală a acesteia trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

• Care sunt limitele învăţării?

• Care este rolul practicii în procesul de învăţare?

• În ce măsură sunt importante impulsul, stimulentul, recompensa sau pedeapsa?

• Care este locul înţelegerii şi al intuiţiei?

• În ce măsură învăţarea într-un domeniu devine suport pentru învăţarea într-un alt
domeniu?

• Care sunt mecanismele memoriei şi uitării?

Ce este invatarea?

• procesul prin care o anumită activitate ia naştere ori se transformă reacţionând la o

situaţie, cu condiţia ca esenţa schimbării să nu poate fi explicată pe baza maturizării
organizării organismului, a tendinţelor înnăscute de a răspunde sau a altor stări
temporare ale organismului (oboseală, medicamente, droguri).

Învăţarea dintr-o încercare

• Aceasta este una dintre formele bazale de învăţare prezentă chiar şi la cele mai primitive
animale.

• Ea este rezultatul unui proces rapid de asociere între un stimul puternic şi efectul
acestuia. Efectul acestei unic aplicări a stimulului este puternic în măsura în care pune în
pericol supravieţuirea sau creează reacţii puternice de disconfort, de neplăcere.
 • Cel mai adesea s-a folosit şocul electric la animale iar la om avem de-a face cu o bogată
paletă de experienţe individuale.

Învăţarea din experienţe repetate

• Unul dintre primele studii comportamentale asupra expunerii la o stimulare repetată s-a
realizat în 1887 de către Peckham şi Peckham. Autorii au pornit de la următoarea
observaţie empirică: un păianjen cade din pânza sa la prima vibraţie a unui diapazon,
dar intensitatea răspunsului său la acest stimul se diminuează dacă stimulul este repetat
de mai multe ori în aceeaşi zi. În ziua următoare forţa, intensitatea reacţiei este la fel ca
la început şi apoi se produce din nou adaptarea.

Învăţarea prin condiţionare

• Conexionismul lui Thorndike

• Legea efectului

• Legea propagării efectului

• Condiţionarea clasică

Stimul condiţionat nici un răspuns

(sonerie)

Stimul necondiţionat ® reflex necondiţionat

(hrană) (salivare)

………………………………………………………………………………….

II. Stimul condiţionat + Stimul necondiţionat ® reflex necondiţionat

Asociere repetată

…………………………………………………………………………………..

III. Stimul necodiţionat ® reflex condiţionat

Condiţionarea instrumentală realizată de către Miller şi Konorski, în 1928, la Varşovia, apoi în

laboratoarele lui Pavlov, la Sankt Petersburg.

• Experimentul tipic consta în următoarele: câinele era învăţat să ridice laba la un stimul
condiţionat; laba era îndoită de către experimentator şi apoi câinele era hrănit. Această
 instruire prin recompensare a fost denumită mai târziu, în 1940, de către Hilgrad,
condiţionare instrumentală, pentru că flexarea labei piciorului era instrumentală
primirii întăririi.

Condiţionarea prin contiguitate (Guthrie, 1935)

• Inspirat de cercetările lui Thorndike şi Pavlov contribuţia lui Guthrie este legată de
începuturile behaviorismului experimental.

• Legea unică a asociaţiei este contiguitatea dintre semnal şi reacţie.

Condiţionarea operantă (Skinner, 1935, 1938)

• Skinner a elaborat cele mai complexe şi numeroase cercetări asupra învăţării prin
condiţionare. În modelul său face distincţia între: a) comportamentul de răspuns – ce
oferă răspunsuri provocate – şi b) comportamentul operant – ce oferă răspunsuri emise.

• Pentru situaţia a) sunt specifice răspunsurile la stimulii cunoscuţi şi avem de-a face cu
condiţionarea de tipul S (Pavlov). Pentru situaţia b) răspunsurile nu pot fi corelate cu un
stimul cunoscut şi avem de-a face cu condiţionarea de tipul R, operantă, prin întărire
deoarece răspunsul este în legătură cu întărirea.

• În experimentul său clasic Skinner a utilizat un dispozitiv tip cutie în care şobolanul
trebuie să apese pe o pedală pentru a primi mâncare. Deci, nu vederea pedalei este
importantă ci apăsarea ei. În acest caz întărirea este întâmplătoare faţă de răspuns.

• Legea condiţionării reacţiei operante spune că dacă apariţia unui operant este urmată
de prezentarea unui stimul de întărire, forţa sa este mai mare. Elementul de control este
creşterea ritmului răspunsurilor alese.

• Într-un alt experiment, Skinner a utilizat un dispozitiv numit „cutia porumbelului”

alcătuit similar şi permiţând înregistrarea răspunsurilor porumbelului care ciuguleşte
într-un anumit loc. Reacţia lui este întărită prin hrănirea cu boabe. Consecinţa este
vizibilă în creşterea ritmului răspunsurilor emise.

• Skinner a descris trei tipuri de programe de întărire. Important este că întărirea trebuie
să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului dezirabil.

• întărirea la proporţie fixă este aplicată în raport cu numărul de răspunsuri corecte, astfel
încât recompensa creşte pe măsura creşterii numărului de răspunsuri corecte. Pe
termen scurt acest program are efecte bune dar când încetează întărirea
comportamentul se stinge repede;
• întărirea la intervale fixe se aplică imediat ce a fost emis răspunsul; şi la acest tip de
întărire apare riscul de stingere;

• întărirea la intervale variabile care se realizează la intervale aleatorii şi care produce

efectele cele mai bune de consolidare a comportamentului condiţionat.

• În concluzie, referitor la întărire, recompensă şi pedeapsă s-au impus următoarele

sugestii operaţionale ale sistemului lui Skinner.

• întărirea pozitivă constituie prezentarea unui stimul pozitiv şi astfel comportamentul se

va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut (hrană, recompense);

• întărirea negativă semnifică întreruperea sau absenţa unui stimul negativ aşteptat;

• pedeapsa presupune transformarea unui comportament nedorit prin aplicarea unui

stimul care produce neplăcere, aversiune.

Condiţionarea şi formarea deprinderilor (Hull, 1932, 1933, 1934)

• Hull a fost un continuator desăvârşit al cercetărilor lui Thorndike şi Pavlov. Conceptul

său de bază este deprinderea pe care o studiază în experimentele sale asupra reflexelor
condiţionate. În raport cu modelul iniţial a lui Watson S - R el adoptă formula S – O – R.
Stimulul (S) afectează organismul (O), iar răspunsul (R) depinde în egală măsură de O ca
şi de S. Concluzia sa era clară: în experimente trebuie să măsurăm influenţa mediului
asupra organismului (input) şi apoi răspunsurile organismului (output). Input-ul şi
output-ul nu sunt epuizate de stimulii şi răspunsurile studiate experimental întrucât
există şi alte influenţa exercitate asupra organismului cum ar fi: învăţarea anterioară,
programe de deprivare senzorială, administrarea de droguri ce pot fi tratate drept
variabile experimentale constituind influenţe la fel de obiective ca şi stimulii iniţiali.

• Hull (1952) a descris opt mecanisme automate de comportament adaptativ:

• tendinţele de răspuns înnăscute asigură primele mecanisme automate necesare în

adaptarea la situaţii critice;

• capacitatea primitivă de învăţare este al doilea mecanism dar ceva mai lent de adaptare
la situaţii mai puţin acute;

• reacţia de apărare antecedentă este al treilea mecanism ce rezultă din învăţarea

combinată cu generalizarea stimulului;

• stingerea actelor nefolositoare, învăţarea reacţiei negative;

 • învăţarea prin încercare şi eroare;

• învăţarea prin discriminare;

• reacţia defensivă antecedentă ce depinde de persistenţa urmelor lăsate de stimul;

• reacţia antecedentă funcţională asigură ghidarea automată a comportamentului către

obiectiv.

Behaviorismul intenţional (Tolman, 1932)

• Sistemul lui Tolman este un behaviorism original caracterizat drept molar şi intenţional.

• Este molar pentru că un comportament are proprietăţi distinctive, strict specifice care
trebuie să fie identificate şi descrise independent de procesele musculare, glandulare
sau neurale care stau la baza sa.

• Este un behaviorism intenţional întrucât comportamentul este întotdeauna îndreptat

spre un scop. Întotdeauna ne îndreptă spre ceva sau ne îndepărtăm de ceva şi
comportamentul este reglat de aceste scopuri pentru atingerea cărora foloseşte ceea ce
există în mediul ambiant (căi, instrumente, resurse) pentru a depăşi obstacolele sau
pentru a ocoli situaţiile periculoase. Aşadar, comportamentul omului este molar,
intenţional şi cognitiv.

Învăţarea prin intuiţie

• Punctul de plecare al modului de tratare a învăţării de către Köhler şi Koffka este ipoteza
că legile organizării percepţiei pot fi aplicate în învăţare. Descoperirea răspunsului
corect depinde de structura câmpului, în măsura în care acesta este deschis celui care
învaţă.

• Intuiţia este rezultatul restructurării datelor câmpului prezent.

• Este respins rolul experienţei: Koffka face distincţie între conceptul de proces şi cel de
urmă. Procesul este ceea ce are loc datorită situaţiei de stimulare prezente, iar urma
este rezultatul proceselor precedente. Unele procese depind direct de stimuli. Când
stimulii sunt prezentaţi a doua oară, procesele sunt deosebite de cele precedente.
Astfel, a doua expunere devine familiară. Această diferenţă demonstrează că învăţarea
s-a produs încă de la prima expunere.

Învăţarea conceptuală
• Tentative de demonstrare a teoriei selecţiei ipotezelor mai apropiate de concepţia
modernă asupra tratării informaţiei în gândire, rezolvare de probleme şi învăţare
regăsim la Feigenbaum (1963), Hunt (1962) şi Newell şi Simon (1972), descrise pe larg de
către Estes (1988). Hunt consideră că gândirea trebuie tratată ca o rezolvare inductivă
de probleme, iar ipotezele care mijlocesc performanţele în sarcinile de categorizare
provin dintr-un proces de învăţare conceput ca o formă de inducţie a relaţiilor
perceptive dintre aspectele unui concept. Rezultatul învăţării conceptuale este formarea
unei structuri cognitive care ia forma unei decizii ce implică la rândul ei ipoteze avansate
asupra posibilelor aspecte ale conceptelor.

• Influenţele recente ale psihologiei cognitive au adus în discuţie problema rolului

reprezentărilor în învăţarea conceptuală pornindu-se de la întrebarea privitoare la
forma informaţiei stocate şi stadiile procesării individuale sub forma unor reprezentări
generale.

• Învăţarea conceptuală empirică a fost abordată într-o manieră sugestivă în

experimentele lui Brooks (1978). El a dat subiecţilor exerciţii de memorare a
exemplarelor şi apoi a încercat să determine în ce măsură această informaţie memorată
poate influenţa performanţa de categorizare spontană. În prima etapă subiecţii au
primit exerciţii asociate două câte două, stimulii aparţinând la două categorii
gramaticale diferite. Răspunsurile subiecţilor trebuiau să se refere la denumiri de oraşe
sau animale categorizate în două grupări majore: cele care aparţineau de lumea nouă
(America) şi cele care aparţineau de lumea veche (alte continente). După exerciţiile
asociate, subiecţilor li se spunea despre diferenţele dintre lumea veche şi lumea nouă,
apoi li se cerea să sorteze noile litere extrase din cele două gramatici în categorii
potrivite. S-a obţinut o proporţie de 60% categorizări corecte la sarcina de transfer ceea
ce era mult mai mult decât simpla probabilitate.

• Modelul învăţării conceptuale bazat pe abstractizarea schematică reuneşte avantajele

modelului exemplarelor individuale şi al prototipurilor într-un model mai complex
propus de către Anderson (1976). Este vorba despre modelul ACT (Adaptive Control
Thought). Conform acestui model se consideră că în cadrul fiecărei prezentări a unui
exemplar al unei categorii.

• Dacă două exemplare diferite apar împreună cu o informaţie ce aparţine aceleiaşi

categorii se formează o reprezentare secundară cuprinzând trăsăturile comune celor
două reprezentări stocate. Aceasta este reprezentarea generală ce va fi activată şi care
va determina pe viitor categorizarea unora dintre aceste exemplare sau oricare altele ce
deţin trăsăturile reprezentării generale.
 • Modelul nivelelor de procesare implicate în învăţarea conceptuală a fost propus de către
Fried şi Holyoak (1984). Cei doi autori au pornit de la ipoteza că finalitatea învăţării o
constituie reprezentarea mentală a distribuţiei exemplarelor unei categorii în descrierea
trăsăturilor. Această construcţie se realizează prin combinarea celor două tipuri de
strategii de procesare de tip „top-down” şi „bottom-up”. Strategia „top-down”
presupune implicarea structurilor conceptuale, o procesare dirijată de concepte şi
structuri mentale anterior elaborate în baza asimilării unor instrucţiuni, reguli şi implică
o estimare de tip probabilist a distribuţiei observaţiilor cumulate. Strategia „bottom-up”
(jos-sus) porneşte de la baza de date, de la stocarea mentală a reprezentărilor
exemplarelor observate şi apoi gruparea lor în funcţie de asemănările dintre ele. Este un
tip de strategie de grupare a reprezentărilor prin care cel ce învaţă procedează în acord
cu un model.

Variabile experimentale

Variabilele dependente

• Învăţarea în sine constituie variabila dependentă fundamentală dar ea nu poate fi

evaluată ca atare ci prin componentele, secvenţele şi manifestările ei:

• frecvenţa răspunsurilor: o frecvenţă înaltă a răspunsurilor este expresia unui

comportament bine învăţat. În variate forme de terapie este cercetată eficienţa acesteia
prin măsurarea frecvenţei comportamentului ce trebuie să fie schimbat, instituirea
terapiei şi apoi observarea din nou a comportamentului urmărit, verificându-se dacă
acesta se modifică într-adevăr. În psihologia experimentală acesta este un design AB,
unde A este condiţia de bază înainte de începerea terapiei iar B este aceeaşi condiţie
(comportament) după introducerea terapiei. În acest model terapia reprezintă variabila
independentă.

• Unii autori susţin că designul AB este destul de precar şi trebuie să fie evitat pentru că
multe dintre schimbările din timpul terapiei pot fi produse de alţi factori de care
experimentatorul să nu fie conştient şi deci nu-i controlează.

• Design-ul cu „n” este un design de tip intragrupal şi este utilizat mai ales în psihofizică şi
în analiza experimentală a comportamentului prin condiţionare operantă. Un design
eficace în aceste cercetări este cel de tip ABA sau de tipul „inversare”.Design-ul ABA este
constituit din trei etape:
Etapa 1 (A) – în care se măsoară nivelul de bază al comportamentului urmărit înainte de
terapie.
 • Etapa a 2-a (B) – în care se intervine prin terapie. Dacă apar modificări nu putem spune
cu precizie că ele au fost determinate de terapie deci. modificările suferite de variabila
dependentă ar fi putut să apară oricum chiar fără tratament datorită unor variabile
secundare necontrolate.
Etapa a 3-a (A) – în care se revine la condiţiile iniţiale când variabila independentă nu
mai este aplicată. Dacă, măsurându-se comportamentul se constată modificări,
înseamnă că acestea s-au datorat aplicării variabilei independente.

Variabilele independente

• Variabilele independente au o legătură directă cu natura întăririi.

• Intensitatea întăririi: poate fi variat programul de administrare al întăririlor cum ar fi de

exemplu intervalul de timp dintre răspuns şi stimulul întăritor. Cu cât aceste interval
este mai lung cu atât scade calitatea învăţării.

• Motivaţia animalului, subiectului prin variaţia duratei de timp, cât subiectul a fost privat
de stimul întăritor înainte de experiment.

• Intensitatea stimulului este o variabilă independentă specifică modelului de

condiţionare clasică. Ipoteza este că, cu cât stimul este mai puternic, cu atât
condiţionarea se produce mai rapid şi este mai puternică. Dar, o serie de cercetări au
constatat că intensitatea stimulului nu pare să aibă un efect asupra condiţionării
pavloviene întrucât şi stimulii slabi produc o condiţionare la fel de bună ca şi cei
puternici.

Variabilele de control

• Controlul variabilelor externe este dificil putând să apară probleme foarte subtile. În
condiţionarea clasică apare pseudocondiţionarea ce constă în creşterea temporară a
amplitudinii stimulului condiţionat dar nu ca urmare a asocierii stimulului condiţionat şi
a stimulului necondiţionat, nefiind vorba despre o condiţionare reală.
Pseudocondiţionarea este recunoscută datorită perioadei ei scurte de existenţă, faptului
că este variabilă şi este determinată de obicei de punerea în alertă a subiectului
(animalului) prin situaţia experimentală creată. Controlul pseudocondiţionării se va face
prin existenţa unui grup de control la care prezentările stimulilor trebuie să fie realizate
la întâmplare. Ambele grupuri experimentale şi grupul de control trebuie să fie afectate
de situaţia experimentală. Singurele diferenţe dintre cele două grupuri trebuie să fie
cele legate de învăţare, produse de asociaţia SC-SN.

Tehnici, procedee, aparate

 • Tehnica labirintului a fost cel mai frecvent utilizată în studiile asupra condiţionării
operante, în cadrul căreia subiecţii erau cobaii (şobolanii). Dar tehnica labirintului poate
fi utilizată şi în experimentele pe subiecţi umani. Labirinturile pot să fie construite în
relief sau cu şanţuri, în mod obişnuit subiectul trebuie să parcurgă cu ajutorul unui stilet
sau cu degetul arătător şi fără control vizual. În acest caz criteriile de evaluare a
performanţei sunt:

• numărul încercărilor sau repetiţiilor efectuate;

• numărul erorilor până ce subiectul ajunge să parcurgă labirintul de dou-trei ori corect;

• timpul total utilizat.

• Labirinturile pot fi prezentate şi pe hârtie, iar în acest caz parcurgerea se realizează cu

ajutorul creionului. Numărul de erori este dificil de estimat prin revenirile subiectului în
schimb timpul parcurs pentru un traseu corect poate fi un indicator bun.

• Desenul în oglindă. Dispozitivul nu permite subiectului să-şi vadă mâna într-un mod
direct ci numai prin reflectarea ei într-o oglindă aflată în faţă. Sarcina subiectului este să
reproducă prin desen anumite imagini. Dificultatea constă în imaginea inversată a
mişcărilor în oglindă, ceea ce presupune o anumită coordonare ochi-mână.

• Rotorul de urmărire (pursuit rotor)

• Aparatul pentru studiul disocierii mişcărilor manuale (strunguleţul). Acest aparat a fost
imaginat de către Lahy şi este destinat investigării coordonării senzorio-motorii ochi-
mână şi a învăţării acesteia. Subiectul are la îndemână două manivele a căror axe se află
în unghi de 90° şi cu ajutorul cărora poate să manevreze un stilet şi să parcurgă un
traseu aflat pe un platan. Traseele sunt variate şi conţin în mod obişnuit linii curbe,
drepte, unghiuri. Stiletul este conectat la un contor, cu ajutorul cărora se măsoară
abaterile de la traseu. În acelaşi timp se măsoară şi durata parcurgerii traseului.

Variante computerizate

• Sinusoida Bonnardel este un dispozitiv elaborat de către Bonnardel la EAP şi urmăreşte

măsurarea preciziei şi fineţii mişcărilor manuale. Dispozitivul conţine o placă metalică în
cadrul căreia este săpat un şanţ de formă sinusoidală; sub placă se află un disc circular
cu doi pinteni. Subiectul trebuie să manipuleze astfel discul circular încât să parcurgă
traseul sinusoidal şi să realizeze cât mai puţine atingerii ale marginilor acestuia cu cei doi
pinteni metalici. Se măsoară numărul de erori şi durata parcurgerii
ÎNVĂŢAREA

• După Hilgard orice teorie asupra învăţării şi implicit orice model de abordare
experimentală a acesteia trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

• Care sunt limitele învăţării?

• Care este rolul practicii în procesul de învăţare?

• În ce măsură sunt importante impulsul, stimulentul, recompensa sau pedeapsa?

• Care este locul înţelegerii şi al intuiţiei?

• În ce măsură învăţarea într-un domeniu devine suport pentru învăţarea într-un alt
domeniu?

• Care sunt mecanismele memoriei şi uitării?

Ce este invatarea?

• procesul prin care o anumită activitate ia naştere ori se transformă reacţionând la o

situaţie, cu condiţia ca esenţa schimbării să nu poate fi explicată pe baza maturizării
organizării organismului, a tendinţelor înnăscute de a răspunde sau a altor stări
temporare ale organismului (oboseală, medicamente, droguri).

Învăţarea dintr-o încercare

• Aceasta este una dintre formele bazale de învăţare prezentă chiar şi la cele mai primitive
animale.

• Ea este rezultatul unui proces rapid de asociere între un stimul puternic şi efectul
acestuia. Efectul acestei unic aplicări a stimulului este puternic în măsura în care pune în
pericol supravieţuirea sau creează reacţii puternice de disconfort, de neplăcere.

• Cel mai adesea s-a folosit şocul electric la animale iar la om avem de-a face cu o bogată
paletă de experienţe individuale.

Învăţarea din experienţe repetate

• Unul dintre primele studii comportamentale asupra expunerii la o stimulare repetată s-a
realizat în 1887 de către Peckham şi Peckham. Autorii au pornit de la următoarea
observaţie empirică: un păianjen cade din pânza sa la prima vibraţie a unui diapazon,
dar intensitatea răspunsului său la acest stimul se diminuează dacă stimulul este repetat
 de mai multe ori în aceeaşi zi. În ziua următoare forţa, intensitatea reacţiei este la fel ca
la început şi apoi se produce din nou adaptarea.

Învăţarea prin condiţionare

• Conexionismul lui Thorndike

• Legea efectului

• Legea propagării efectului

• Condiţionarea clasică

Stimul condiţionat nici un răspuns

(sonerie)

Stimul necondiţionat ® reflex necondiţionat

(hrană) (salivare)

………………………………………………………………………………….

II. Stimul condiţionat + Stimul necondiţionat ® reflex necondiţionat

Asociere repetată

…………………………………………………………………………………..

III. Stimul necodiţionat ® reflex condiţionat

Condiţionarea instrumentală realizată de către Miller şi Konorski, în 1928, la Varşovia, apoi în

laboratoarele lui Pavlov, la Sankt Petersburg.

• Experimentul tipic consta în următoarele: câinele era învăţat să ridice laba la un stimul
condiţionat; laba era îndoită de către experimentator şi apoi câinele era hrănit. Această
instruire prin recompensare a fost denumită mai târziu, în 1940, de către Hilgrad,
condiţionare instrumentală, pentru că flexarea labei piciorului era instrumentală
primirii întăririi.

Condiţionarea prin contiguitate (Guthrie, 1935)

• Inspirat de cercetările lui Thorndike şi Pavlov contribuţia lui Guthrie este legată de
începuturile behaviorismului experimental.

• Legea unică a asociaţiei este contiguitatea dintre semnal şi reacţie.

Condiţionarea operantă (Skinner, 1935, 1938)

• Skinner a elaborat cele mai complexe şi numeroase cercetări asupra învăţării prin
condiţionare. În modelul său face distincţia între: a) comportamentul de răspuns – ce
oferă răspunsuri provocate – şi b) comportamentul operant – ce oferă răspunsuri emise.

• Pentru situaţia a) sunt specifice răspunsurile la stimulii cunoscuţi şi avem de-a face cu
condiţionarea de tipul S (Pavlov). Pentru situaţia b) răspunsurile nu pot fi corelate cu un
stimul cunoscut şi avem de-a face cu condiţionarea de tipul R, operantă, prin întărire
deoarece răspunsul este în legătură cu întărirea.

• În experimentul său clasic Skinner a utilizat un dispozitiv tip cutie în care şobolanul
trebuie să apese pe o pedală pentru a primi mâncare. Deci, nu vederea pedalei este
importantă ci apăsarea ei. În acest caz întărirea este întâmplătoare faţă de răspuns.

• Legea condiţionării reacţiei operante spune că dacă apariţia unui operant este urmată
de prezentarea unui stimul de întărire, forţa sa este mai mare. Elementul de control este
creşterea ritmului răspunsurilor alese.

• Într-un alt experiment, Skinner a utilizat un dispozitiv numit „cutia porumbelului”

alcătuit similar şi permiţând înregistrarea răspunsurilor porumbelului care ciuguleşte
într-un anumit loc. Reacţia lui este întărită prin hrănirea cu boabe. Consecinţa este
vizibilă în creşterea ritmului răspunsurilor emise.

• Skinner a descris trei tipuri de programe de întărire. Important este că întărirea trebuie
să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului dezirabil.

• întărirea la proporţie fixă este aplicată în raport cu numărul de răspunsuri corecte, astfel
încât recompensa creşte pe măsura creşterii numărului de răspunsuri corecte. Pe
termen scurt acest program are efecte bune dar când încetează întărirea
comportamentul se stinge repede;

• întărirea la intervale fixe se aplică imediat ce a fost emis răspunsul; şi la acest tip de
întărire apare riscul de stingere;

• întărirea la intervale variabile care se realizează la intervale aleatorii şi care produce

efectele cele mai bune de consolidare a comportamentului condiţionat.

• În concluzie, referitor la întărire, recompensă şi pedeapsă s-au impus următoarele

sugestii operaţionale ale sistemului lui Skinner.

• întărirea pozitivă constituie prezentarea unui stimul pozitiv şi astfel comportamentul se

va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut (hrană, recompense);
 • întărirea negativă semnifică întreruperea sau absenţa unui stimul negativ aşteptat;

• pedeapsa presupune transformarea unui comportament nedorit prin aplicarea unui

stimul care produce neplăcere, aversiune.

Condiţionarea şi formarea deprinderilor (Hull, 1932, 1933, 1934)

• Hull a fost un continuator desăvârşit al cercetărilor lui Thorndike şi Pavlov. Conceptul

său de bază este deprinderea pe care o studiază în experimentele sale asupra reflexelor
condiţionate. În raport cu modelul iniţial a lui Watson S - R el adoptă formula S – O – R.
Stimulul (S) afectează organismul (O), iar răspunsul (R) depinde în egală măsură de O ca
şi de S. Concluzia sa era clară: în experimente trebuie să măsurăm influenţa mediului
asupra organismului (input) şi apoi răspunsurile organismului (output). Input-ul şi
output-ul nu sunt epuizate de stimulii şi răspunsurile studiate experimental întrucât
există şi alte influenţa exercitate asupra organismului cum ar fi: învăţarea anterioară,
programe de deprivare senzorială, administrarea de droguri ce pot fi tratate drept
variabile experimentale constituind influenţe la fel de obiective ca şi stimulii iniţiali.

• Hull (1952) a descris opt mecanisme automate de comportament adaptativ:

• tendinţele de răspuns înnăscute asigură primele mecanisme automate necesare în

adaptarea la situaţii critice;

• capacitatea primitivă de învăţare este al doilea mecanism dar ceva mai lent de adaptare
la situaţii mai puţin acute;

• reacţia de apărare antecedentă este al treilea mecanism ce rezultă din învăţarea

combinată cu generalizarea stimulului;

• stingerea actelor nefolositoare, învăţarea reacţiei negative;

• învăţarea prin încercare şi eroare;

• învăţarea prin discriminare;

• reacţia defensivă antecedentă ce depinde de persistenţa urmelor lăsate de stimul;

• reacţia antecedentă funcţională asigură ghidarea automată a comportamentului către

obiectiv.

Behaviorismul intenţional (Tolman, 1932)

• Sistemul lui Tolman este un behaviorism original caracterizat drept molar şi intenţional.
 • Este molar pentru că un comportament are proprietăţi distinctive, strict specifice care
trebuie să fie identificate şi descrise independent de procesele musculare, glandulare
sau neurale care stau la baza sa.

• Este un behaviorism intenţional întrucât comportamentul este întotdeauna îndreptat

spre un scop. Întotdeauna ne îndreptă spre ceva sau ne îndepărtăm de ceva şi
comportamentul este reglat de aceste scopuri pentru atingerea cărora foloseşte ceea ce
există în mediul ambiant (căi, instrumente, resurse) pentru a depăşi obstacolele sau
pentru a ocoli situaţiile periculoase. Aşadar, comportamentul omului este molar,
intenţional şi cognitiv.

Învăţarea prin intuiţie

• Punctul de plecare al modului de tratare a învăţării de către Köhler şi Koffka este ipoteza
că legile organizării percepţiei pot fi aplicate în învăţare. Descoperirea răspunsului
corect depinde de structura câmpului, în măsura în care acesta este deschis celui care
învaţă.

• Intuiţia este rezultatul restructurării datelor câmpului prezent.

• Este respins rolul experienţei: Koffka face distincţie între conceptul de proces şi cel de
urmă. Procesul este ceea ce are loc datorită situaţiei de stimulare prezente, iar urma
este rezultatul proceselor precedente. Unele procese depind direct de stimuli. Când
stimulii sunt prezentaţi a doua oară, procesele sunt deosebite de cele precedente.
Astfel, a doua expunere devine familiară. Această diferenţă demonstrează că învăţarea
s-a produs încă de la prima expunere.

Învăţarea conceptuală

• Tentative de demonstrare a teoriei selecţiei ipotezelor mai apropiate de concepţia

modernă asupra tratării informaţiei în gândire, rezolvare de probleme şi învăţare
regăsim la Feigenbaum (1963), Hunt (1962) şi Newell şi Simon (1972), descrise pe larg de
către Estes (1988). Hunt consideră că gândirea trebuie tratată ca o rezolvare inductivă
de probleme, iar ipotezele care mijlocesc performanţele în sarcinile de categorizare
provin dintr-un proces de învăţare conceput ca o formă de inducţie a relaţiilor
perceptive dintre aspectele unui concept. Rezultatul învăţării conceptuale este formarea
unei structuri cognitive care ia forma unei decizii ce implică la rândul ei ipoteze avansate
asupra posibilelor aspecte ale conceptelor.

• Influenţele recente ale psihologiei cognitive au adus în discuţie problema rolului

reprezentărilor în învăţarea conceptuală pornindu-se de la întrebarea privitoare la
 forma informaţiei stocate şi stadiile procesării individuale sub forma unor reprezentări
generale.

• Învăţarea conceptuală empirică a fost abordată într-o manieră sugestivă în

experimentele lui Brooks (1978). El a dat subiecţilor exerciţii de memorare a
exemplarelor şi apoi a încercat să determine în ce măsură această informaţie memorată
poate influenţa performanţa de categorizare spontană. În prima etapă subiecţii au
primit exerciţii asociate două câte două, stimulii aparţinând la două categorii
gramaticale diferite. Răspunsurile subiecţilor trebuiau să se refere la denumiri de oraşe
sau animale categorizate în două grupări majore: cele care aparţineau de lumea nouă
(America) şi cele care aparţineau de lumea veche (alte continente). După exerciţiile
asociate, subiecţilor li se spunea despre diferenţele dintre lumea veche şi lumea nouă,
apoi li se cerea să sorteze noile litere extrase din cele două gramatici în categorii
potrivite. S-a obţinut o proporţie de 60% categorizări corecte la sarcina de transfer ceea
ce era mult mai mult decât simpla probabilitate.

• Modelul învăţării conceptuale bazat pe abstractizarea schematică reuneşte avantajele

modelului exemplarelor individuale şi al prototipurilor într-un model mai complex
propus de către Anderson (1976). Este vorba despre modelul ACT (Adaptive Control
Thought). Conform acestui model se consideră că în cadrul fiecărei prezentări a unui
exemplar al unei categorii.

• Dacă două exemplare diferite apar împreună cu o informaţie ce aparţine aceleiaşi

categorii se formează o reprezentare secundară cuprinzând trăsăturile comune celor
două reprezentări stocate. Aceasta este reprezentarea generală ce va fi activată şi care
va determina pe viitor categorizarea unora dintre aceste exemplare sau oricare altele ce
deţin trăsăturile reprezentării generale.

• Modelul nivelelor de procesare implicate în învăţarea conceptuală a fost propus de către

Fried şi Holyoak (1984). Cei doi autori au pornit de la ipoteza că finalitatea învăţării o
constituie reprezentarea mentală a distribuţiei exemplarelor unei categorii în descrierea
trăsăturilor. Această construcţie se realizează prin combinarea celor două tipuri de
strategii de procesare de tip „top-down” şi „bottom-up”. Strategia „top-down”
presupune implicarea structurilor conceptuale, o procesare dirijată de concepte şi
structuri mentale anterior elaborate în baza asimilării unor instrucţiuni, reguli şi implică
o estimare de tip probabilist a distribuţiei observaţiilor cumulate. Strategia „bottom-up”
(jos-sus) porneşte de la baza de date, de la stocarea mentală a reprezentărilor
exemplarelor observate şi apoi gruparea lor în funcţie de asemănările dintre ele. Este un
tip de strategie de grupare a reprezentărilor prin care cel ce învaţă procedează în acord
cu un model.
Variabile experimentale

Variabilele dependente

• Învăţarea în sine constituie variabila dependentă fundamentală dar ea nu poate fi

evaluată ca atare ci prin componentele, secvenţele şi manifestările ei:

• frecvenţa răspunsurilor: o frecvenţă înaltă a răspunsurilor este expresia unui

comportament bine învăţat. În variate forme de terapie este cercetată eficienţa acesteia
prin măsurarea frecvenţei comportamentului ce trebuie să fie schimbat, instituirea
terapiei şi apoi observarea din nou a comportamentului urmărit, verificându-se dacă
acesta se modifică într-adevăr. În psihologia experimentală acesta este un design AB,
unde A este condiţia de bază înainte de începerea terapiei iar B este aceeaşi condiţie
(comportament) după introducerea terapiei. În acest model terapia reprezintă variabila
independentă.

• Unii autori susţin că designul AB este destul de precar şi trebuie să fie evitat pentru că
multe dintre schimbările din timpul terapiei pot fi produse de alţi factori de care
experimentatorul să nu fie conştient şi deci nu-i controlează.

• Design-ul cu „n” este un design de tip intragrupal şi este utilizat mai ales în psihofizică şi
în analiza experimentală a comportamentului prin condiţionare operantă. Un design
eficace în aceste cercetări este cel de tip ABA sau de tipul „inversare”.Design-ul ABA este
constituit din trei etape:
Etapa 1 (A) – în care se măsoară nivelul de bază al comportamentului urmărit înainte de
terapie.

• Etapa a 2-a (B) – în care se intervine prin terapie. Dacă apar modificări nu putem spune
cu precizie că ele au fost determinate de terapie deci. modificările suferite de variabila
dependentă ar fi putut să apară oricum chiar fără tratament datorită unor variabile
secundare necontrolate.
Etapa a 3-a (A) – în care se revine la condiţiile iniţiale când variabila independentă nu
mai este aplicată. Dacă, măsurându-se comportamentul se constată modificări,
înseamnă că acestea s-au datorat aplicării variabilei independente.

Variabilele independente

• Variabilele independente au o legătură directă cu natura întăririi.

• Intensitatea întăririi: poate fi variat programul de administrare al întăririlor cum ar fi de

exemplu intervalul de timp dintre răspuns şi stimulul întăritor. Cu cât aceste interval
este mai lung cu atât scade calitatea învăţării.
 • Motivaţia animalului, subiectului prin variaţia duratei de timp, cât subiectul a fost privat
de stimul întăritor înainte de experiment.

• Intensitatea stimulului este o variabilă independentă specifică modelului de

condiţionare clasică. Ipoteza este că, cu cât stimul este mai puternic, cu atât
condiţionarea se produce mai rapid şi este mai puternică. Dar, o serie de cercetări au
constatat că intensitatea stimulului nu pare să aibă un efect asupra condiţionării
pavloviene întrucât şi stimulii slabi produc o condiţionare la fel de bună ca şi cei
puternici.

Variabilele de control

• Controlul variabilelor externe este dificil putând să apară probleme foarte subtile. În
condiţionarea clasică apare pseudocondiţionarea ce constă în creşterea temporară a
amplitudinii stimulului condiţionat dar nu ca urmare a asocierii stimulului condiţionat şi
a stimulului necondiţionat, nefiind vorba despre o condiţionare reală.
Pseudocondiţionarea este recunoscută datorită perioadei ei scurte de existenţă, faptului
că este variabilă şi este determinată de obicei de punerea în alertă a subiectului
(animalului) prin situaţia experimentală creată. Controlul pseudocondiţionării se va face
prin existenţa unui grup de control la care prezentările stimulilor trebuie să fie realizate
la întâmplare. Ambele grupuri experimentale şi grupul de control trebuie să fie afectate
de situaţia experimentală. Singurele diferenţe dintre cele două grupuri trebuie să fie
cele legate de învăţare, produse de asociaţia SC-SN.

Tehnici, procedee, aparate

• Tehnica labirintului a fost cel mai frecvent utilizată în studiile asupra condiţionării
operante, în cadrul căreia subiecţii erau cobaii (şobolanii). Dar tehnica labirintului poate
fi utilizată şi în experimentele pe subiecţi umani. Labirinturile pot să fie construite în
relief sau cu şanţuri, în mod obişnuit subiectul trebuie să parcurgă cu ajutorul unui stilet
sau cu degetul arătător şi fără control vizual. În acest caz criteriile de evaluare a
performanţei sunt:

• numărul încercărilor sau repetiţiilor efectuate;

• numărul erorilor până ce subiectul ajunge să parcurgă labirintul de dou-trei ori corect;

• timpul total utilizat.

• Labirinturile pot fi prezentate şi pe hârtie, iar în acest caz parcurgerea se realizează cu

ajutorul creionului. Numărul de erori este dificil de estimat prin revenirile subiectului în
schimb timpul parcurs pentru un traseu corect poate fi un indicator bun.
 • Desenul în oglindă. Dispozitivul nu permite subiectului să-şi vadă mâna într-un mod
direct ci numai prin reflectarea ei într-o oglindă aflată în faţă. Sarcina subiectului este să
reproducă prin desen anumite imagini. Dificultatea constă în imaginea inversată a
mişcărilor în oglindă, ceea ce presupune o anumită coordonare ochi-mână.

• Rotorul de urmărire (pursuit rotor)

• Aparatul pentru studiul disocierii mişcărilor manuale (strunguleţul). Acest aparat a fost
imaginat de către Lahy şi este destinat investigării coordonării senzorio-motorii ochi-
mână şi a învăţării acesteia. Subiectul are la îndemână două manivele a căror axe se află
în unghi de 90° şi cu ajutorul cărora poate să manevreze un stilet şi să parcurgă un
traseu aflat pe un platan. Traseele sunt variate şi conţin în mod obişnuit linii curbe,
drepte, unghiuri. Stiletul este conectat la un contor, cu ajutorul cărora se măsoară
abaterile de la traseu. În acelaşi timp se măsoară şi durata parcurgerii traseului.

Variante computerizate

• Sinusoida Bonnardel este un dispozitiv elaborat de către Bonnardel la EAP şi urmăreşte

măsurarea preciziei şi fineţii mişcărilor manuale. Dispozitivul conţine o placă metalică în
cadrul căreia este săpat un şanţ de formă sinusoidală; sub placă se află un disc circular
cu doi pinteni. Subiectul trebuie să manipuleze astfel discul circular încât să parcurgă
traseul sinusoidal şi să realizeze cât mai puţine atingerii ale marginilor acestuia cu cei doi
pinteni metalici. Se măsoară numărul de erori şi durata parcurgerii

1. FUNDAMENTELE EXPERIMENTULUI

Experimentul ocupă un loc important în psihologie.

În 1971, Alexandru Roşca afirma: “Experimentul nu este unica metodă de cercetare în

psihologie, dar este fără îndoială metoda cea mai importantă, mai fecundă.”

Metoda experimentală a permis desprinderea psihologiei de filosofie, în a doua jumătate a

secolului trecut şi construirea sa ca ştiinţă autonomă.

Psihologia experimentală este o ramură a psihologiei, care se particularizează prin utilizarea

preponderentă a metodei experimentale.
Psihologia experimentală, în viziunea lui Nicolae Lungu (2000) este ansamblul principiilor,
normelor şi regulilor care stau la baza organizării şi desfăşurării experimentului, în psihologie,
cu scopul obţinerii de date verificate, asupra realităţii psihice.

Diferenţa între o trăire interioară (speculativ filosofică) şi un demers ştiinţific (empiric) de

căutare a adevarului, a cauzelor prin fapte:

Experienţa (speculativ - filosofică) reprezintă o trăire interioară. Ce simte, ce percepe, ce

gândeste participantul la experiment în raporturile sale cu lumea inconjurătoare şi cu el însuşi:

- experienţa trăită;

- ansamblul experienţelor sale trecute

- intelepciunea acumulată de o fiinta în cursul existentei sale

- ansamblul informatiilor pe care le primeste organismul prin simturile sale din mediul
înconjurător, prin cele cinci simţuri.

Experimentul (empiric) este un demers ştiinţific ce se caracterizează prin măsurare calitativă,

adică el se bazează pe faptele culese prin observatie.

A face un experiment constă în a se plasa un fenomen care se doreşte a fi studiat sub un control
riguros.

Orice experiment, fie în psihologie, sau în orice alta ştiinţă, presupune:

- o problema de plecare (ipoteza);

- definirea variabilelor dependente şi independente;

- punerea în acţiune a procedeelor, instrumentelor sau tehnicilor adecvate;

- controlul variabilelor;

- inregistrarea datelor, metodelor de cercetare şi a rezultatelor.

Experimentul este demersul ştiinţific empiric de căutare a adevarului, a posibilelor cauze, prin
fapte manipulate în laborator sau pe teren.

Cum s-a ajuns la experimentul ştiinţific:

Laboratorul reprezintă spaţiul gândirii ştiinţifice - s-a născut din dorinţa omului de a cunoaşte,
din curiozitate, din dorinţa de a transforma natura şi realitatea conform nevoilor şi aspiraţiilor
sale.
Dar dorinţa de cunoaştere vine pentru a atenua o teama, o angoasă.

Omul a realizat că există, în sfera lui, forţe pe care nu le cunoaşte şi nu le inţelege, pe care nu le
poate controla.

În psihologia experimentală totul e bazat pe fapte şi nu pe introspecţie.

Introspecţia este metoda de auto-observaţie.

Behaviorismul descalifică introspecţia afirmând că acordul dintre mai mulţi observatori este
singura probă de validare a unei observaţii.

Totuşi, introspecţia este folosită şi astăzi în psihologia clinica, atunci când i se cere
respondentului să raporteze, în timpul convorbirilor sau în chestionar, senzatiile, sentimentele
sau convingerile sale.

2. METODOLOGIE EXPERIMENTALĂ

2.1. Definitia lui Leon Festinger

Experimentul consta în observarea şi masurarea efectelor manipularii unor variabile

independente asupra variabilelor dependente intr-o situatie data, în care actiunea altor factori
prezenti este redusa la maximum.

Metoda experimentala caracterizeaza marile abordari stiintifice bazate pe investigatie,

cercetare şi masurare.

Datele culese (sau efectele obtinute) sunt strict dependente de metodele aplicate.

Metodologie = behaviorism = o conceptie a psihologiei ca stiinta a comportamentului

observabil (termenul a aparut în 1913 intr-un articol scris de J.B. Watson, considerat actul de
nastere al behaviorismului).

În psihologia experimentala totul este bazat pe fapte şi nu pe introspectie. Numai observatia şi

acordul dintre mai multi observatori garanteaza obiectivitatea. Aceasta observatie apeleaza la
metoda experimentala care permite stabilirea unor legi stiintifice între fenomene observabile.

Behaviorismul isi propune sa faca din psihologie studiul legilor care guverneaza doua categorii
de fenomene: stimulii şi reactiile.

Astfel, comportamentul fiecarui organism variaza în functie de modificarile mediului sau

inconjurator.
Experimentul consta în observarea şi masurarea efectelor manipularii unor variabile
independente asupra variabilelor dependente, intr-o situatie data, în care actiunea altor factori
prezenti este redusa la maximum.

TIPURI DE VARIABILE

1. Variabile independente

Este un S (stimul) experimental ale carui efecte dorim sa le observam.

- corespunde unei “cauze”

- aleasa de cercetator şi mentionata în ipoteza

- modalitati: stari (prezenta sau absenta stimulului)

- variabile provocate (cercetatorul le poate provoca dupa necesitati)

- variabile invocate (cercetatorul nu poate decat sa le aleaga, ca de exemplu:gen, varsta,

nationalitate)

2. Variabile dependente

Este o reactie observata ca urmare a introducerii unui S (stimul).

- este mentionata în ipoteza în calitate de efect asteptat

- variatiile sale de la o observatie la alta fac obiectul unor inregistrari, ale unor masurari şi apoi
ale unor analize statistice.

2.2 CONCEPTE DE BAZĂ

Control – prin controlul unui experiment se intelege asigurarea conditiilor de repetabilitate a

rezultatelor. Experimentul de laborator ofera un bun control al variabilelor, iar experimentul
natural este exemplul opus.

Diferenţa dintre experimentul de laborator şi experimentul natural este:

Experimentul de laborator este mai bun deoarece cercetatorul are sub control variabilele. El
poate reduce şi controla variabile care în mediul natural este imposibil.

În experimentul natural nu ai cum sa manipulezi variabilele.

Variabilele dependente iau valori diferite în urma influentei asupra lor, a variabilelor
independente. Cele doua categorii sunt diferite doar la nivel experimental iar în alte conditii pot
avea alte influente.

Variabilele independente sunt de regula factorii introdusi în experiment (cu intentie şi un plan
ipotetic) de cercetator sau de alte instante (natura, societate) ai caror parametri valoare,
intensitate, durata, frecventa, pot fi modificati în timp.

Scopul experimentului este reprezentat de adunarea datelor referitoare la problema de studiat.

Colectarea datelor nu este făcută la întâmplare, ci urmează un anumit tipar dinainte stabilit
care ne ajută la realizarea experimentului care răspunde criteriilor de validitate, astfel încât
rezultatele obţinute să aibă o valoare ştiinţifică, iar conţinutul concluziilor să poată fi generalizat
la nivelul întregi populaţii.

Etapele sunt următoarele:

1. Alegerea problemei

2. Trecerea in revista a lucrarilor de referinta

3. Obiectivul cercetarii

4. Identificarea constructelor ipotetice

5. Stabilirea variabilelor

6. Crearea definitiilor operationale

7. Stabilirea si formularea ipotezei

8. Alegerea metodei

9. Planuri de cercetare

10. Experimentul-pilot

11. Prelucrarea rezultatelor

12. Evaluarea critica a studiului

13. Tipuri de experimente

3. 1. ALEGEREA PROBLEMEI
Adesea studenţii sunt neliniştiţi atunci când se văd nevoiţi să aleagă o problemă pentru cursul
de psihologie experimentală şi se întreabă cum reuşesc să găsească proiectul corespunzător
asupra căruia să se aplece timp de un semestru. Ideile se găsesc în multe locuri posibile:
cursurile anterioare de psihologie, observaţia zilnică, sugestiile profesorului sau asistentului,
alte studii ştiinţifice etc.

3.2 TRECEREA ÎN REVISTĂ A LUCRĂRILOR DE REFERINŢĂ

Dacă alegeţi o problemă sugerată de profesorul dumneavoastră, fără îndoială că el vă va sugera

şi lucrările de referinţă cu care să începeţi studierea literaturii în domeniu. Dacă alegeţi
subiectul singuri, puteţi să începeţi cu referinţe din manualele studiate. În caz contrar, veţi fi
nevoiţi să începeţi prin a căuta ceea ce vă trebuie prin biblioteci. Cărţile şi tratatele ar trebui să
vă asigure accesul la literatura de care aveţi nevoie. Răsfoiţi cât mai multe din cărţile şi revistele
ştiinţifice disponibile ca să aveţi o idee de ansamblu asupra subiectului, pentru a avea o idee
despre amploarea cunoştinţelor în domeniu. După ce aţi identificat majoritatea articolelor-
cheie în domeniul dumneavoastră, daţi atenţie maximă introducerilor articolelor: ce se ştia în
momentul când autorii şi-au început lucrarea, care sunt teoriile majore, care sunt problemele
majore rămase nerezolvate? Citind lucrările de referinţă din domeniul dumneavoastră, veţi
descoperi că anumite experimente sunt considerate ca fiind experimente - cheie în respectivul
domeniu.

3.3 OBIECTIVUL CERCETĂRII

3. Obiectivul cercetării trebuie să precizeze motivaţiile, scopurile care ne animă; ce anume

dorim să demonstrăm prin cercetarea respectivă; ce anume sperăm să obţinem în urma
investigaţiilor. Pe această cale vom încerca să încadrăm experimentul nostru într-o anumită arie
de preocupări ştiinţifice. Eventual putem să susţinem şi existenţa unor obiective practice, a unei
finalităţi practice a cercetării.

3.4 IDENTIFICAREA CONSTRUCTELOR IPOTETICE

În scopul declanşării unei investigaţii, trebuie să decidem ce înţelegem prin conceptele pe care
ne bazăm cercetarea. De exemplu, conceptele de învăţare, percepţie, memorie, gândire,
motivaţie sau inteligenţă sunt termeni generali ce se referă la o varietate largă de reacţii,
judecăţi şi comportamente pe care oamenii le exteriorizează.Pentru că reprezintă idei generale
pe care se bazează „construcţia“ experimentului, aceşti termeni se numesc constructe
ipotetice. Un construct ipotetic este un concept abstract folosit într-o manieră teoretică
particulară pentru a descrie diferite comportamente în conformitate cu trăsăturile şi cauzele
lor de bază. Este o idee care ne permite să descriem, să organizăm, să rezumăm şi să
comunicăm interpretările comportamentelor concrete.
1. CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC

Etapele de maturizare a oricărei ştiinţe sunt:

1. Naraţiunea, descrierea fenomenelor domeniului;

2. Introducerea ordinii, utilizând principiile logicii;

3, Experimentul – mijlocul de validare a modelelor teoretice;

4. Măsurarea - introducerea mijloacelor cantitative de măsurare;

5. Metodologia care fundamentează metodele specifice unei ştiinţe.

Psihologia experimentală este o ştiinţă în sine, dar şi o metodologie care are drept metodă –
metoda experimentală.

Caracteristicile principale ale experimentului psihologic sunt:

a. Cercetătorul în psihologie poate utiliza:

- Metoda observaţiei sistematice a fenomenelor naturale, care se calibrează în raport timpul şi

locul în care se produc fenomenele;

- Metoda experimentului organizat – în care experimentatorul intervine activ în producerea

fenomenului: F= F (X1, x2, x3,..., xn), unde:

F = fenomenul studiat; X1, x2, x3,..., xn = variabilele independente.

b. În cazul experimentului programat, se pot menţine constante variabilele X 1, x2, x3,..., xn şi să

varieze doar X1, apoi se menţin constante toate, mai puţin x2 s.a.m.d., obţinându-se grafice de
variaţie a fenomenului F în raport de variabilele independente.

c. Experimentul în laborator nu este întotdeauna semnificativ pentru activitatea reală. Pentru

mărirea gradului de relevanţă se fac mai multe experimente.

Experimentatorul formulează problema de cercetat apoi formulează ipoteza care este soluţia
(răspunsul) aşteptat al problemei de cercetat.

2.1 IPOTEZA ŞI TESTAREA IPOTEZEI

Experimentatorul enunţa posibilitatea existenţei unei relaţii între o variabilă independenta şi

una dependenta, între o condiţie stimulatoare şi un act de conduită sau răspuns.
Elaborarea ipotezei se fundamentează pe observaţii, raţionamente logice şi este etapa cea mai
creatoare a investigaţiei.

Formularea ipotezei este o soluţie tentativa ce va servi drept ghid în organizarea cercetării.

După formularea ipotezei urmează verificarea ei prin:

organizarea unui experiment

utilizarea mijloacelor informativo – statistice de prelucrare şi verificare a rezultatelor - testarea

ipotezei, confirmarea sau infirmarea ei.

Sunt şi experimente exploratorii, fără ipoteze iniţiale:

Ex: ce se întâmplă dacă unor subiecţi li se aplică un anumit stimul?

2.2 CERINŢELE UNEI BUNE IPOTEZE

1. să fie verificabila, testabila

2. să fie economică, eficienta (din mulţimea de ipoteze posibile se alege cea care conduce la
rezultat cu minim de resurse)

3. să fie exprimată cantitativ sau să fie susceptibilă de o cuantificare convenabilă.

În toate situaţiile, există două tipuri de ipoteze:

- ipoteza de cercetare a investigatorului (experimentatorului);

- ipoteza statistică.

Ipoteza de cercetare afirma existenţa unei diferenţe.

De exemplu, se face presupunerea că o anumită substanţă chimică ar creşte performanţele

sportive.Se constituie două grupe de subiecţi:

- O grupă experimentală;

- O grupă de control.

Rezultatele celor două grupe pot fi diferite; urmează prelucrarea statistică, în urma căreia apar
două situaţii:

 se confirmă ipoteza

 ipoteza nulă afirma că nu este nici o diferenţă între grupuri.

Interpretarea statistică a rezultatelor obţinute pe un eşantion şi generalizarea lor la nivel de
populaţie se numeşte “inferenţa statistică” şi se supune teoremei lui Cebîşev.

3.1 VARIABILELE. TIPURI DE VARIABILE

Fenomenele psihice apar ca efect al interacţiunii continue a individului cu mediul intern şi

extern, interacţiune gestionată de SNC prin sistemul somatic şi vegetativ.

Fenomenele psihice sunt determinate de stimulii interni şi externi dar şi de cei ce au acţionat în
trecut după apariţia neocortexului (homoerectus devine homosapiens) care are o caracteristică
nouă – memoria:

a. După modul de acţiune:

- Variabile independente (variabile cauza), care sunt factorii de mediu şi cei legaţi de subiect
(organism, personalitate);

- Variabile dependente (funcţia) reprezintă răspunsul la acţiunea variabilelor independente.

b. După modul de exprimare:

- Variabile cantitative – sunt variabilele exprimabile prin numere: intensitate, frecvenţă,

înălţime, cantitate, ani, greutate, etc.

- Variabile calitative - se exprima printr-o etichetă verbală, nivelele ei diferind ca tip sau
modalitate:

bărbaţi – femei, B – F, 0 – 1;

stimul vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil

senzaţie gustativă: acru, amar, dulce sau sărat

Variabila independentă este o variabilă stimul, o condiţie stimulatoare;

Variabilă dependentă – funcţia studiată – este o variabilă răspuns.

3.2 VARIABILELE. CONTROLUL VARIABILELOR

Pentru studierea efectului variabilei independente, experimentatorul trebuie să se asigure că

nu intervin şi alte variabile care să vicieze rezultatul.

După stabilirea variabilei independente, experimentatorul o poate modifica în două moduri:

a. Se modifica intenţionat, în raport cu scopul experimentului, un anumit factor al cărui efect
vrea să-l studieze, de exemplu: influenţa unui stimul electric asupra vitezei de formare a unei
deprinderi;

b. Se selectează valorile dorite ale unei variabile, dintr-un număr de valori existente,
independent de experimentator.

4.1 ORGANIZAREA EXPERIMENTULUI ŞI PLANUL EXPERIMENTAL

Experimentatorul manipulează una sau mai multe variabile independente cu scopul

determinării influenţei lor asupra variabilei dependente, durata şi direcţia acestei influenţe.

Etapele cercetării experimentale sunt:

- Determinarea problemei de cercetat;

- Formularea ipotezei;

- Planificarea experimentului care are scopul să confirme sau să infirme ipoteza.

Planul de experimentare cuprinde:

1. Specificarea variabilei independente

2. Controlul variabilelor care pot contagia sau masca efectul variabilei independente

3. Determinarea variabilei dependente (răspunsul subiectului)

4. Selectarea subiecţilor şi constituirea celor două grupuri:

a. Grupul experimental căruia i se aplică un anumit tratament al cărui efect se studiază;

b. Grupul de control – căruia nu i se aplică, adică variabilă independenta are valoare zero.

Subiecţii care alcătuiesc grupul experimental şi grupul de control sunt eşantioane obţinute prin
selecţia subiecţilor dintr-o colectivitate mai mare, numită populaţie.

Eşantionul trebuie să fie reprezentativ pentru populaţia din care a fost extras.

5. Desfăşurarea propriu-zisa a experimentului şi înregistrarea fizică şi informatică a datelor.

6. Prelucrarea statistică a rezultatelor

7. Inferenţa statistică – generalizarea rezultatelor obţinute pe eşantion la nivelul populaţiei din

care s-a extras eşantionul.
4.2 ERORI ACCIDENTALE ŞI ERORI METODOLOGICE (SISTEMATICE)

Înainte de începerea experimentului, experimentatorul stabileşte procedura de urmat;

- Face instructajul subiecţilor

- Administrează stimulii

- Înregistrează răspunsurile

Erorile care pot apărea sunt:

- Erori accidentale sau întâmplătoare care sunt rezultatul unei aprecieri, sau a unei înregistrări,
etc.

- Erori metodologice (sistematice) cum ar fi:

- Alegerea eronată a unui test

- Măsurarea eronată de către instrument a stimulului.

4.3 PRELUCRAREA, INTERPRETAREA ŞI GENERALIZAREA DATELOR

- Prelucrarea datelor cu ajutorul mijloacelor statistice: Programul SPSS;

- Interpretarea datelor se face pe baza rezultatelor indicatorilor statistici;

- Generalizarea datelor – inferenţa statistică.

CONCEPTE ŞI NOŢIUNI UTILIZATE

1. Colectivitate statistică - populaţie: totalitatea elementelor supuse studiului;

2. Unitate statistică - element constitutiv al colectivităţii;

3. Caracteristică statistică - variabilă statistică - variabilă aleatoare, criteriu pe baza căruia sunt
caracterizate unităţile statistice, reprezentând însuşirile, trăsăturile sau atributele acestora
(note, vârstă, sex, înălţime, etc)

4. Variantă-valoare: forma de manifestare a caracteristicii (nota 4, nota 7);

5. Frecvenţă absolută: numărul de unităţi la care se înregistrează aceeaşi variantă (exemplu: 30

de studenţi au obţinut nota 7);

6. Frecvenţa relativă – pondere: cât reprezintă o anumită frecvenţă absolută din totalul
frecvenţelor;
 7. Alegerea numărului de grupe depinde de gradul de variaţie a fiecărei caracteristici, corelat
cu scopul grupării:

- Gruparea evidenţiază tipurile calitative;

- Gruparea evidenţiază sistematizarea datelor.

4.4 TIPURI DE EXPERIMENT 1

1. EXPERIMENTUL DE CONFIRMARE (PROVOCAT)

Este varianta clasică în care fenomenele sunt provocate în condiţii controlate pentru a verifica
ipoteza de cercetare, acţionându-se în mod deliberat asupra elementului studiat. În literatura
anglo-saxonă se mai numeşte „true experiment”, experimentul propriu-zis.

2. EXPERIMENTUL DE LABORATOR

Indică doar locul în care este efectuată cercetarea. În mod obişnuit, experimentul provocat se
desfăşoară în laborator pentru că numai în acest cadru se poate asigura un control riguros al
variabilelor experimentale.

3. EXPERIMENTUL NATURAL

Se desfăşoară, de obicei, în locul unde subiectul îşi desfăşoară activitatea. Este dificilă
efectuarea acestui tip de cercetare deoarece este greu de realizat un control riguros al
variabilelor (intervin o serie de factori care pot modifica conduită).

Totuşi, este oferită subiecţilor o şansă de experimentare mai apropiată de felul lor natural de a
fi. Este foarte interesant să se realizeze provocarea unui comportament fie cu participarea
anonimă a experimentatorului, fie prin observarea anonimă de către experimentator (subiecţii
nu se simt observaţi). Acest gen de experimente ridică serioase probleme deontologice.

4. EXPERIMENTUL PSIHOPEDAGOGIC

Este o variantă a experimentului natural, desemnând faptul că se desfăşoară în mediul şcolar.

Se pun, evident, aceleaşi probleme deontologice.

5. EXPERIMENTUL INVOCAT SAU CVASI - EXPERIMENTUL

Sunt situaţii în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea fenomenelor (ele sunt
provocate de natură sub formă de dereglări patologice, infirmitate, deficienţe psihologice) şi se
numesc fenomene invocate. În aceste situaţii cercetătorul studiază doar efectul dereglărilor
asupra comportamentului.
Se întâmplă ca unele variabile, cum ar fi sexul subiecţilor, să nu poată fi manevrate de
experimentator; alte variabile cum ar fi dezastrele naturale (cutremure, inundaţii) sau dezastre
proprii civilizaţiei umane (războaie, accidente aviatice) sunt atât moral cât şi fizic dificil de
introdus într-un proiect experimental. Asemenea variabile şi altele asemănătoare sunt extrem
de interesante şi au un rol important în viaţa oamenilor şi de aceea ar merita studiate.

6. EXPERIMENTUL DE TIP EXPLORATOR

Este experimentul în care nici nu invocăm, nici nu provocăm, ci ne orientăm după expresia „ce
s-ar întâmpla dacă...”. În astfel de experimente nivelul de anticipaţie este mai scăzut, la fel şi
nivelul de structurare. Ele seamănă cu un joc ştiinţific.

Obiectivul principal al cercetării experimentale este descoperirea unor relaţii de tip cauză –
efect intre variabilele independente şi cele dependente. Acest obiectiv se realizează prin
experiment.

Prin test nu se poate obţine dezvăluirea unui raport de tip cauză – efect.

Prin test se urmăreşte determinarea sau măsurarea diferenţelor individuale.

El pune în evidenţă relaţii factoriale.

Între test şi experiment exista multiple legături, ambele având drept scop cunoaşterea fiinţei
umane.

Mai nou, studiile de psihofiziologie devin din ce în ce mai interesante, fiind o alternativă
obiectivă la teste şi care, probabil se vor impune în viitor printr-o nouă ştiinţă, tehnico –
psihologică, numită BCI.

3.5 STABILIREA VARIABILELOR

Introducerea variabilelor reprezintă momentul-cheie al oricărei cercetări. Dacă formulăm corect

variabilele, atunci şi ipotezele vor fi formulate corect, deci şi demersul experimental va fi corect.
Alegem mai întâi variabila dependentă şi, pe calea inversă, identificăm variabila independentă.
Astfel, avem un demers deductiv de inferenţă (de la efect la cauză).

Când selectăm variabilele pentru studiu considerăm, în primul rând, variabilele multiple ce pot
reflecta constructele noastre. Odată ce am făcut acest lucru, selectăm variabilele specifice care
vor fi examinate pentru a răspunde la întrebarea cercetării originale.

3.6 CREAREA DEFINIŢIILOR OPERAŢIONALE

Chiar după selectarea unei variabile, ne confruntăm cu o varietate de căi în care aceasta este
măsurată. În final, trebuie să ne oprim la o singură modalitate. O definiţie operaţională
precizează o variabilă prin operaţiile necesare pentru măsurarea ei. Cercetătorii folosesc
definiţiile operaţionale pentru a indica exact ceea ce vor să spună când pun în discuţie orice
aspect al unui comportament sau al unei situaţii. Traducând constructele ipotetice în definiţii
operaţionale specifice ale variabilelor, cercetătorii încearcă să atingă scopul ştiinţific al
observaţiilor empirice, obiective, sistematice şi controlate.

3.7 STABILIREA ŞI FORMULAREA IPOTEZEI

Cei mai mulţi autori identifică trei nivele sau etape în stabilirea şi formularea ipotezei: ipoteza
generală, ipoteza sau ipotezele operaţionale sau de lucru şi ipoteza statistică sau ipoteza de nul.

3.7.1 Ipoteza generală este de fapt momentul stabilirii ipotezei cercetării şi ea exprimă relaţia
cauzală dintre variabila independentă si variabila dependentă. Ipoteza generală este, dacă vreţi,
rodul observaţiilor noastre sau provine dintr-o teorie. Are mai mult un caracter constatativ.
Spre exemplu „familiaritatea cuvintelor influenţează identificarea lor; sau: emoţiile puternice
negative îi fac pe oameni să prefere să fie împreună cu alţi oameni; sau: intensitatea stimulilor
influenţează timpul de reacţie la aceşti stimuli. După cum observăm, ipoteza generală transcrie
într-o relaţie cauză-efect (destul de general prezentată) problema de viaţă pe care noi am
observat-o sau ne-a fost sugerată.

3.7 STABILIREA ŞI FORMULAREA IPOTEZEI

3.7.2 Ipotezele operaţionale sau de lucru aprofundează relaţiile stabilite în ipoteza generală.

În ipoteza operaţională trebuie să anticipăm tipul relaţiei şi nivelul, mărimea efectului produs
de intervenţia variabilei independente asupra variabilei dependente. Trebuie să specificăm
faptul că modificările respective creează diferenţe semnificative din punct de vedere statistic
între performanţele grupului experimental şi cele ale grupului de control.

În raport de nivelul de complexitate al studiului, numărul de variabile cu care operăm precum şi

numărul ipotezelor specifice poate fi 2, 3 sau 4. Un număr mare de ipoteze specifice pun sub
semnul întrebării probitatea moral-ştiinţifică a autorului. Sunt, din păcate, studenţi şi
cercetători care, după prelucrarea datelor, constată posibile noi relaţii posibile. Este puţin
ciudat ca un cercetător să anticipeze – la începutul studiului – relaţii, raporturi, legături de
amănunt care – în mod evident – nu sunt accesibile capacităţilor normale de predicţie. Onest
este să fie amintite, analizate, interpretate. O eroare posibilă este aceea a formulării ipotezelor
după ce avem rezultatele. La fel de ciudată este nevoia unora (profesori, conducători de lucrări)
să condamne faptul că ipotezele nu s-au confirmat. Desigur, un studiu bine coordonat ar trebui
să ne conducă la confirmarea ipotezelor, dar este normal ca unele ipoteze să nu se confirme şi
asta este oricum un câştig pentru cunoaştere.

3.7.3 Ipoteza statistică sau ipoteza de nul susţine că nu este nici o diferenţă semnificativă
statistic între performanţele celor două grupuri sau între performanţele unuia şi aceluiaşi grup
supus experimentului, în două momente diferite. Infirmarea ipotezei de nul echivalează cu
confirmarea ipotezei specifice.

Până acum am insistat asupra ipotezei de tip cauzal, dar există şi ipoteza de tip descriptiv care
încearcă să descrie un comportament în termenii caracteristicilor sale sau ale unei situaţii în
care se produce. Ipoteza descriptivă identifică atributele comportamentului şi ne permite să
prezicem când acesta se va produce. Ipoteza descriptivă nu încearcă să identifice cauzele unui
comportament ci stabileşte faptul că anumite comportamente se produc şi pot fi observate şi
măsurate, oferind un ţel general şi o direcţie observaţiilor noastre.

3.7.4 Criterii pentru o ipoteză ştiinţifică. O ipoteză trebuie să reflecte presupunerile noastre
despre legitimitatea şi inteligibilitatea naturii. Dacă nu, atunci ipoteza nu este ştiinţifică, iar
descripţia naturii pe care o conţine, ca şi evidenţele pe care se sprijină, nu sunt ştiinţific
acceptabile. În primul rând, o ipoteză trebuie să fie atât testabilă (verificabilă), cât şi
falsificabilă (experimentul poate arăta că ipoteza este incorectă). Ipoteza trebuie să fie precisă,
iar dovada va fi furnizată de o situaţie foarte specifică de cercetare unde ipoteza nu merge
dincolo de această dovadă. Pentru a fi inteligibilă, o ipoteză trebuie să fie, de asemenea,
raţională (trebuie să fie, eventual, adevărată, să ne ofere ceea ce noi deja ştim despre legile
comportamentului) şi economicoasă (ipoteza trebuie să fie încorporată în modul nostru de a
înţelege comportamentul, astfel încât ea ar trebui să ceară o explicaţie cât mai simplă).

8.1 ALEGEREA VALORILOR STIMULILOR

Multe experimente implică numai două condiţii: prezenţa sau absenţa unei variabile. În alte
experimente, numărul condiţiilor este limitat de considerente practice sau teoretice. Ne vom
referi la experimentele care cer mai multe condiţii de stimulare în interiorul grupului. Se cer a fi
respectate câteva reguli:

a) stimulii trebuie să acopere cât se poate de mult din sfera respectivă de activitate practică.
Relaţiile dintre variabile vor fi mai bine înţelese dacă sunt explorate în limitele sistemului. Un
stimul prea scurt, de exemplu, poate fi înşelător;

b) stimulii trebuie să fie suficient de apropiaţi unul de altul pentru ca supraevaluarea unui efect
între stimuli să fie puţin probabilă;
c) atunci când subiectul este pus să experimenteze toţi stimulii într-o singură sesiune, ar trebui
prezentaţi cel puţin şapte stimuli, dacă este posibil. Dacă sunt experimentaţi mai puţin de şapte
stimuli, subiectul poate identifica şi aminti fiecare stimul şi răspunsul nu se va baza pe stimulul
însuşi, ci poate fi legat de memoria stimulilor din procesul anterior. Cu şapte sau mai mulţi
stimuli, subiectul răspunde la stimulul însuşi pentru că nu este capabil să îl identifice. Totuşi,
uneori, folosirea a şapte stimuli poate să nu fie posibilă întrucât lungeşte prea mult
experimentul;

d) în ceea ce priveşte intervalul dintre variabilele cantitative ( care variază în cantitate de-a
lungul unui continuum), dacă plănuim să utilizăm numai doi stimuli, îi alegem pe cei care par
mai apropriaţi, iar dacă numărul stimulilor este mai mare, va trebui să alegem un interval.
Intervalele dintre stimuli trebuie să fie egale.

8.2, 8.3 SELECŢIA ŞI EŞANTIONAREA

8.2 Selecţia respondenţilor: În mod ideal, subiecţii ar trebui să fie aleşi la întâmplare din
populaţia pe care doriţi să generalizaţi rezultatele studiului. De exemplu, pentru a generaliza
rezultatele experimentului pe studenţi la întreaga populaţie de adulţi a ţării, studenţii trebuie
aleşi la întâmplare din această populaţie. Este evident că acest lucru nu este posibil, dar atunci
ar trebui să fie măcar aleşi la întâmplare dintre studenţi.

În laboratorul de psihologie experimentală se aplică randomizarea (RANDOM - selecţie

aleatorie). Grupurile sunt selectate la întâmplare după principiul că exista şanse relativ egale de
extragere a fiecărui membru al grupului din populaţia de baza. După selecţia subiecţilor
urmează organizarea grupurilor, ce poate fi, de asemenea, realizată prin randomizare, dar şi
apelând la anumite criterii.

8.3 Eşantionarea aleatoare simplă reprezintă selectarea subiecţilor dintr-o populaţie într-o
manieră neinfluenţabilă, astfel încât toţi membrii respectivei populaţii să aibă o şansă egală de
a fi selectaţi.

8.4 EŞANTIONAREA ALEATOARE SISTEMATICĂ

Selectăm fiecare al N-lea subiect dintr-o listă a populaţiei. Această tehnică este mai rapidă
decât selectarea la întâmplare simplă, dar trebuie să avem grijă că fiecare membru al populaţiei
în parte să aibă şanse egale de a fi ales (de exemplu, dacă populaţia de femei este listată după
vârstă, trebuie să avem grijă că eşantionul să nu fie alcătuit din femei tinere înainte să ajungem
la sfârşitul listei).

Există un mod raţional de a decide câţi subiecţi vor fi folosiţi în experiment cu condiţia să ştiţi la
ce variabilitate să vă aşteptaţi de la datele pe care le aveţi. În experimentele obişnuite de
laborator aproape nimeni nu foloseşte această bază pentru a decide numărul de subiecţi.
Motivul este simplu şi practic. Să presupunem că doriţi să realizaţi un anumit grad de precizie al
rezultatelor obţinute. Desigur, cu cât aveţi mai puţini subiecţi, cu atât mai puţin vor devia
mediile datelor voastre de la valorile lor reale. Modalitatea uzuală de a reprezenta această
eroare de măsurare este denumită eroarea standard a mediei.

Mărirea numărului de subiecţi nu produce descreşterea liniară a erorii de măsurare. Dublarea

numărului de subiecţi reduce doar erorile standard cu 30 %. (Nu toate experimentele folosesc
eroarea standard a mediei în analiza datelor, dar efectul este acelaşi în alte statistici.) Din acest
motiv, majoritatea experimentelor folosesc circa 10 subiecţi sau, în cazul în care au mai mult de
o condiţie, câte 10 subiecţi pentru fiecare condiţie. Unii autori propun un număr cuprins între
15 şi 30 de subiecţi pentru fiecare condiţie (grup) experimentală (G. Heiman, 1995).

8.5 INSTRUMENTE ŞI APARATURĂ

Instrumentele şi aparatura sunt mijloacele tehnice de realizare a experimentului. Pot fi

cartonaşe colorate, cronometru, liste de cuvinte, stimuli simpli sau complecşi sau aparate
sofisticate de investigaţie a unor funcţii complexe, dar şi situaţii experimentale elaborate în
raport cu cerinţele experimentului. Eroarea frecventă a experimentatorului debutant (student
la psihologie) este tentaţia de a inversa raporturile dintre instrument şi ipoteză. Adesea se
invocă o probă, un test (cel mai frecvent) şi se propune un studiu experimental, în loc să se
pornească de la ipoteză, definirea variabilelor şi apoi găsirea sau construirea unui mijloc de
investigaţie. O altă eroare frecventă (de astă dată nu doar în rândul studenţilor) este asignarea
riguroasă a unui proces psihic probelor, aparatelor respective. Astfel, se consideră că avem de-a
face strict cu probe de „percepţie“, de „memorie“, de „inteligenţă“ ş.a.m.d. Se omite
dimensiunea sistemic-interacţionistă a psihicului uman, faptul că, într-o sarcină aparent
specializată sunt implicate multe alte dimensiuni ale vieţii psihice. Indicat este să cunoaştem
foarte bine diversele probe, tipul de variabile care descriu proba respectivă, să le aplicăm,
înainte de toate pe noi înşine şi abia apoi să decidem cum să le folosim mai bine în raport cu
exigenţele studiului nostru. Trebuie să cunoaştem foarte bine manevrele de utilizare, variantele
de lucru, modalităţile de evidenţiere a parametrilor performanţei, posibilele defecţiuni ce pot
apărea pentru a putea conduce corect subiecţii noştri în realizarea experimentului.

9. PLANURI DE CERCETARE

Experimentul unifactorial- cea mai simplă şi folosită schemă de proiectare experimentală;

datele cu care se operează se organizează matriceal;

Experimentul bifactorial- doi factori experimentali cu câte două niveluri;

Experimentul cu trei factori- trei factori A, B, C cu câte trei niveluri: a, b, c;

Experimentul multifactorial- n factori cu n niveluri, dat fiind irelevanţa utilizării a n factori dar si
posibila interferenţă între ei, se recomandă folosirea pătratelor latine si greco-latine;

10. EXPERIMENTUL PILOT

Odată ce aţi dezvoltat protocolul, va trebui să elaboraţi un studiu-pilot pentru a găsi

deficienţele de procedură. Aproape întotdeauna există probleme care trebuie lămurite. Unul
din experimentatori, sau unul dintre prieteni, sau chiar profesorul (coordonatorul)
dumneavoastră trebuie să treacă prin toate etapele experimentului ca şi cum acesta s-ar
desfăşura în realitate. Deşi tentaţia de a sări peste studiul-pilot este foarte mare, trebuie sa-i
rezistaţi. Aproape toate experimentele care au fost realizate fără a fi testate în prealabil s-au
dovedit a fi defectuoase. Tocmai de aceea un efort minor suplimentar poate duce la o creştere
foarte mare a preciziei experimentului.

11. PRELUCRAREA REZULTATELOR

După ce s-au stabilit obiectivele, variabilele, ipoteza (sau ipotezele) şi după ce a fost aplicat
studiul-pilot (realizându-se în acest fel ultimele corecţii), putem trece la realizarea efectivă a
experimentului, respectând însă schema efectuata anterior. Datele obţinute vor fi notate cu
atenţie în foile de observaţie, ca de altfel orice reacţii constatate sau intervenţii neaşteptate ale
unor factori externi (deşi, într-un experiment bine proiectat şi realizat, aceşti factori ar trebui să
fie ţinuţi sub control sau chiar să nu apară deloc). După o triere a datelor obţinute (unii subiecţi
pot fi eliminaţi din cercetare din diferite motive) se va trece la prelucrarea statistică a acestora
pentru a verifica validitatea ipotezei (ipotezelor) stabilite la începutul experimentului.

În procesul de prelucrare a rezultatelor urmărim testarea (verificarea) ipotezei (ipotezelor)

experimentului prin descoperirea unei relaţii. Relaţia reprezintă o asociere dintre rezultate prin
care cercetătorul face o predicţie asupra corelaţiei dintre două variabile; „dacă x creşte, va
creşte şi y“ „dacă x va creşte, y va descreşte“. Aceste relaţii simple formează modele complexe.
Atunci când examinam rezultatele şi relaţiile, intră în joc procedurile statistice. Scopul
cercetărilor este să demonstrăm relaţiile; o relaţie stabilă între rezultate constituie elementul
de bază pentru o lege a naturii.

12. EVALUAREA CRITICĂ A STUDIULUI

Trebuie să ţinem cont de faptul că cercetătorii sunt supuşi greşelii, aşa că întotdeauna este
imperios necesar să evaluăm valoarea studiului nostru şi a interpretărilor făcute. Evaluarea
critică a unui studiu înseamnă, să răspundem la întrebarea: cât de siguri suntem că rezultatele
reflectă într-adevăr constructele, variabilele şi comportamentele pe care noi credem că le
reflectă, şi cât de siguri suntem că relaţia observată reflecta, de fapt, relaţia pe care credem noi
că o reflecta?
Preocuparea principală, atunci când evaluăm critic un studiu, este să examinăm fiecare definiţie
operaţională a variabilelor, subiecţilor şi situaţiilor observate. La fiecare pas ne întrebăm dacă
rezultatele obţinute indică ceea ce credem noi că indică şi dacă relaţia reflectă ceea ce credem
noi ca reflectă.

13. TIPURI DE EXPERIMENTE

13.1 Planuri nonexperimentale:

13.1.1 cercetarea ex-post-facto,

13.1.2 cercetarea cu un singur grup cu masurare posttest,

13.1.3 cercetarea cu un singur grup cu masurarea pretest-posttest,

13.1.4 cercetarea pretest-posttest cu grup de control

13.1.1 Cercetarea ex-post-facto. Cercetatorul studiaza comportamentul curent al subiectilor

care se raporteaza la experienta naturala(necontrolata) anterioara.

13.1.2 Cercetarea cu un singur grup cu masurare posttest. Se realizeaza pe un singur grup,fara

manipularea variabilei independente,prin masurarea efectului situatiei-stimul dupa ce variabila
si-a manifestat efectul.Asadar variabila subiect nu poate fi controlata,in timp ce variabila
independenta suporta o manipulare,dar fara interventia cercetatorului.

13.1.3 Cercetarea cu un singur grup cu masurare pretest-posttest. Variabila subiect este

evaluata inainte si dupa aplicarea situatiei-stimul,pentru ca apoi sa se procedeze la o
comparatie intre cele doua momente.

13.1.4 Cerecetarea de tip pretest-posttest cu grup de control. Consta in utilizarea unui grup de
control.Grupul experimental si cel de control nu sunt selectate aleatoriu,ci sunt luate ca atare.In
acest caz,grupul experimental este supus pretestarii si testarii ulterioare aplicarii situatiei
stimul(tratament).In schimb grupul de control este supus pretestarii si testarii dupa,fara
aplicarea situatiei-stimul (tratament).

PLANURI EXPERIMENTALE DE BAZA INTRE GRUPURI INDEPENDENTE

Conţin o singura variabila independentă:

1. planul experimental cu subiecti selectati aleatoriu, grup de control si evaluare posttest

urmareste manipularea variabilei independente si masurarea

efectelor acestei manipulari in conditiile asigurarii unui control riguros al variabilei

independente. Pe langa selectia aleatorie a grupurilor experimentale si de control

se adauga echivalenta celor doua grupuri.

2. Planul experimental cu subiecti selectati aleatoriu,un singur grup de control si evaluare

pretest-posttest impune o selectie aleatorie a subiectilor; controlul echivalentei grupurilor este
realizat prin procedura de selectie aleatorie. Variabila independenta poate fi manipulata in
prezenta celor doua niveluri:cu si fara aplicarea situatiei stimul (tratament).

3. Planul experimental cu o singura variabila independenta, pe mai multe niveluri si subiecti

selectati aleatoriu in grupuri diferite. În acest caz sunt selectate aleatoriu mai mult de doua
grupuri de participanti, diferite intre ele şi supuse, fiecare, unui nivel de manifestare a variabilei
independente.

4. Plan experimental cu o singura variabila indepententa, pe mai multe niveluri si subiecti

selectati aleatoriu, in grupuri diferite. Valorile rezultate la posttest se compara perechi, se
constituie un test de comparatie intre performantele grupurilor respective.

5. Planul experimental al lui Solomon, cu patru grupuri de participanti. Grupurile sunt selectate
aleatoriu, sunt grupuri independente si fiecare grup este supus unui plan experimental.

PLANURI EXPERIMENTALE

Planuri experimentale de baza (cu o singura variabila independenta)pe grupuri dependente.

Controlul variabilei independente este realizat prin echivalenta totala a grupurilor: acelasi grup
supus la toate nivelurile variabilei independente.

Plan experimental cu subiecti pereche. Utilizeaza subiecti diferiti in situatii experimentale

diferite(niveluri ale variabilei independente), dar subiectii sunt selectati aleatoriu in perechi.
Astfel, fiecare subiect din fiecare grup corespunde unui alt subiect avand trasaturi si
caracteristici asemanatoare (varsta,nivel educational). Analiza datelor obtinute cu ajutorul
acestui tip de plan experimental se realizeaza tot cu metoda ANOVA unifactoriala.

Planul experimental cu un singur subiect. Acest model experimental se foloseste in evaluarea

efectului tratamentului sau in schimbarea comportamentului.

PLANURI FACTORIALE

Planuri factoriale (cu mai multe variabile) contin doua sau mai multe variabile independente.

Experimentele realizate pot fi împărţite în:

- unifactoriale: un singur factor cu un singur nivel;

- bifactoriale: cuprind doi factori experimentali;

- multifactoriale: cuprind N factori cu N niveluri

EXPERIMENTUL - PILOT

Experimentatorii renumiti pentru proiectele lor excelente sunt,cel mai adesea,cei care
efectueaza experimente-pilot extensive. Cand s-a realizat studiul pilot, urmat de experimentul
principal care a fost efectuat o data si repetat o data sau de mai multe ori, credibilitatea
descoperilor creste mai mult decat in cazul unui experiment care nu a fost precedat de studiul-
pilot.

Etapa in care planul este tradus in procedeu si apoi in studiul-pilot necesita adesea mai mult
timp decat experimentul propiu-zis. Nu este un lucru neobisnuit ca studiul litaraturii si etapa
planului la un proiect sa necesite trei sferturi dintr-un semestru,in timp ce examinarea
subiectilor poate lua o sapatamana.

PRELUCRAREA REZULTATELOR

Dupa ce s-au stabilit obiectivele,variabilele,ipotezele si dupa ce a fost aplicat studiul-

pilot,putem trece la infaptuirea efectiva la experimentului.Datele obtinute vor fi notate cu
atentie in foile de observatie,ca de altfel orice reactii constatate sau interventii neasteptate ale
unor factori externi.Dupa ,se va trece la prelucrarea statistica a acestora,pentru a verifica
validitatea ipotezei stabilite la inceputul experimentului.

In procesul de prelucrare a rezulatelor urmarim testarea(verificarea)ipotezei experimentului

prin descoperirea unei relatii.

Scopul cercetatorilor este sa demonstreze relatiile,sunt preocupati nu numai de relatia

constatata si observabila intr-un esantion dat - ei vor cauta sa estimeze masura in care relatia
dintre variabile ar putea fi atribuita si altor subiecti din populatie,daca masurarea acestora ar fi
posibila.

EVALUAREA CRITICĂ A STUDIULUI

Evaluarea critica a unui studiu inseamna sa raspundem la intrebarea:cat de siguri suntem ca

rezultatele reflecta intr-adevar constructele,variabilele si comportamentele pe care noi credem
ca le reflecta,si cat de siguri suntem ca relatia observata reflecta,de fapt,relatia pe care noi
credem ca o reflecta?

Investigatia experimentala poate fi mai mult sau mai putin empirica,obiectiva sistematica si
controlata.Problema o constituie faptul ca exista mai multe cai de a defini un construct sau o
variabila si ca fiecare definitie prevede o perspectiva foarte apropiata,iar investigatia concreta
poate descrie o imagine eronata a comportamentelor.

Preocuparea principala,atunci cand realizam un studiu,este sa examinam fiecare definitie

operationala a variabilelor,subiectilor si situatiilor observate.

TIPURI DE EXPERIMENTE

1. Experimentul de confirmare (sau provocat);

2. Experimentul de laborator;

3. Experimentul natural;

4. Experimentul psihopedagogic;

5. Experimentul invocat;

6. Experimentul de tip explorator.

TIPURI DE EXPERIMENTE

18.1. Experimentul de confirmare (sau provocat)

Este varianta clasica in care fenomenele sun controlate in conditii contolate pentru a verifica
ipoteza de cercetare,actionandu-se in mod deliberat asupra elementului studiat.

18.2. Experimentul de laborator

Indica doar locul in care este efectuata cercetarea.In mod obisniut,experimentul provocat se
desfasoara in laborator,pentru ca numai in acest cadru se poate asigura un contro riguros al
variabilelor experimentale.

18.3. Experimentul natural

Se realizeaza, de obicei, în locul unde subiectul îşi desfasoară activitatea.

18.4. Experimentul psihopedagogic

Este o varianta a experimentului natural.desemnand faptul ca el se desfasoara in mediul scolar.

18.5. Experimentul invocat

Sunt situatii in care cercetatorul nu poate interveni in provocarea fenomenelor(ele sunt

provocate de natura sub forma unor dereglari patologice cum ar fi boala,infirmitate)-este vorba
de asa numitele fenomene invocate.In aceste situatii,cercetatorul studiaza doar efectul
dereglarilor asupra comportamentului.

18.6. Experimentul de tip explorator

În astfel de experimente nivelul de anticipatie este mai scazut,la fel si nivelul de

structurare.Acest gen de experimente este adeseori solicitat de catre studenti sau cercetatori
tineri.(“ce-ar fi daca..?”)

METODA OBSERVAŢIEI. ISTORIC

Observaţia participativă a fost utilizată, pentru prima dată, de către R. Malinovski, într-un
studiu asupra caracteristicilor populaţiei din coloniile franceze.

A fost preluată şi dezvoltată de şcoala de sociologie de la Chicago.

Aportul acestei scoli constă, între altele, în clasificarea tipurilor de observatori dintr-o cercetare
de tip participativ (comprehensiv):

1. observatorul periferic, care se poziţionează marginal faţă de grup, deoarece consideră că o

implicare prea puternică în activitatea comunităţii ar duce la distorsionarea informaţiilor
obţinute;

2. observatorul participant activ, care consideră că, pentru a obţine informaţii pertinente, este
necesar să se implice puternic, astfel încât să se situeze pe o poziţie importantă în acea
comunitate;

3. observatorul complet, care preia valorile comunităţii de observat, astfel că ajunge să poată
practica auto-observaţia ca sursă de informaţii asupra comportamentului grupului respectiv.

Definitii

Observaţia – este etapa iniţială a cercetării ce permite stabilirea şi cunoaşterea fenomenelor

din natură şi societate;

Demersul experimental, comportă, în genere, următoarele momente sau faze:

1. Observaţia;

2. Stabilirea ipotezelor;

3. experimentarea propriu-zisă;

4. analiza/interpretarea datelor.
Ca metodă de investigaţie, observaţia nu este reductibilă la constatarea unui fapt sau a unei
persoane. Reprezintă o metodă de bază, o metodă de studiu, care stă la baza oricarui tip de
experiment.

Este cea mai veche metodă de cercetare din psihologie, utilizată atât în studiile de tip cantitativ
cât şi în cele de tip calitativ.

BRAINSTER (1995) defineşte observaţia ca act de urmarire şi descriere sistematică a

comportamentului şi evenimentelor studiate ce au loc în mediul social natural. Primele
cercetari centrate pe această metodă au fost cele antropologice, în scopul înţelegerii altor
culturi.

Etimologie: "observare" (latina): a privi, a fi atent la...

În cadrul observaţiei are loc constatarea şi notarea fidelă a fenomenelor, aşa cum se desfăşoară
ele în realitate.

În cadrul experimentului de laborator, observaţia este subordonată scopurilor acestuia,

urmăreşte obţinerea de date suplimentare care să explice modificarea variabilei dependente.

Scopuri

1) Să vadă prin ochii persoanelor observate evenimente, acţiuni, norme şi valori;

2) Să descrie contactul şi persoanele observate pentru a permite întelegerea a ceea ce se

întâmpla acolo;

3) Să contextualizeze, social şi istoric, evenimentele observate, pentru a fi corect înţelese;

4) Să integreze, a vedea viaţa socială ca un proces de evenimente interconectate;

5) Să evite utilizarea prematură a teoriei şi conceptelor înainte ca fenomenul respectiv să fie cu

adevarat înteles;

6) Să ofere un design de cercetare flexibil care să permită o investigare deschisa spre aspectele
neasteptate şi neprevazute.

Caracteristica esenţială a observatiei este caracterul său de non-intervenţie. Observatorul

urmează fluxul evenimentelor, dar nu intervine pentru a le modifica.

Caracteristici

1) Are un caracter flexibil;

2) Gradul de structurare poate varia de la un grad mare de structurare pâna la o situaţie liberă
de orice tentă de urmărire sistematică;

3) Observatia se poate focaliza pe aspecte şi dimensiuni specifice, înguste sau poate avea un
caracter general;

În ceea ce priveşte conştientizarea prezenţei observatorului de către subiectul (subiecţii)

observaţiei, putem întâlni mai multe situaţii:

1) Observator prezent şi neimplicat (exemplu, asistă la o clasa);

2) Observator prezent şi implicat (exemplu, observatorul înlocuieşte profesorul la clasa

respectivă);

3) Observator ascuns şi neimplicat (exemplu, oglinzi cu un singur sens - în anchete, la

politie).

Caracteristici specifice

În funcţie de explicaţiile oferite participanţilor, întâlnim explicarea completă a motivelor

observaţiei şi a aspectelor urmărite, până la explicaţii false sau omiterea oferirii de explicaţii;

Timpul observatiei poate varia de la o simplă observaţie, la observaţii multiple, în situaţii

asemănătoare sau diferite;

Cu cât avem mai multe observaţii, cu atât precizia concluziilor formulate, pe baza lor, creşte.

Înregistrarea aspectelor observate se poate realiza printr-o simplă luare de note sau prin
utilizarea de mijloace audio-vizuale, care să permită urmărirea repetată şi independentă a celor
înregistrate.

În ceea ce priveşte feed-back-ul, observatorul poate opta pentru oferirea unui feed-back
complet participantilor cu privire la cele observate şi constatările facute, sau poate întrerupe
complet orice contact cu cei observaţi.

Există trei tipuri de observaţii:

- naturale;

- sistematice;

- autoobservaţii

OBSERVAŢIA NATURALĂ
Presupune înregistrarea comportamentelor persoanelor sau grupurilor de persoane, în mediul
lor de viaţă.

Pentru aceasta, observatorul nu trebuie să interfereze cu mediul observat şi să nu

stingherească derularea comportamentelor supuse observaţiei.

Cele mai utilizate tehnici de observaţie naturala sunt cele cu observator vizibil şi ignorat, cu
observator ascuns sau cele care folosesc diverse metode de înregistrare.

O atenţie specială trebuie acordată situaţiei în care observatorul este ascuns şi cercetătorul nu
informează subiecţii cu privire la studiul la care participă (pentru că există riscul de a fi încălcate
principiile de etică).

Observaţia naturală se utilizează des în studiile de psihologia educaţiei, cât şi în cele de

psihologie socială, când observaţia se poate realiza în paralel cu alte activităţi curente, cadrul
didactic putând sesiza calitatea prestaţiilor elevilor, erorile ce apar în rezolvarea unor probleme
sau situaţii tipice de neatenţie şi indisciplină.

Observaţia ocazională poate conduce la concluzii greşite, motiv pentru care este indicat să
apelăm la observaţia sistematică, prin care se pot stabili exact sursele de eroare şi se pot evita.
Pentru cercetator este important să descriem fenomenul observat, să extragem datele
cantitative şi să analizăm datele cantitative extrase.

Ponderea interpretărilor rămâne în cadrul observaţiei analizei calitative.

Observaţia naturală impune o descriere acurată (cu acuratete) a faptelor şi o interpretare

obiectivă a lor, fără a porni de la ipoteze dinainte stabilite.

Una din dificultăţile observaţiei naturale vizează gradul de implicare al observatorului în

desfăsurarea fenomenului studiat.

LIMITELE OBSERVAŢIEI NATURALE

- Nu poate fi utilizată în toate situaţiile;

- Este mai puţin utilizată în studiul unor ipoteze bine definite, în condiţii bine specificate;

Observaţia naturală necesită foarte mult timp, evenimentele sunt într-o permanentă schimbare
şi cercetatorul trebuie să înregistreze toate datele, deşi nu toate sunt la fel de importante,
urmând ca, ulterior, să le adapteze demersului cercetarii.
Observaţia naturală este cel mai frecvent utilizată în investigarea unor aspecte sociale
complexe, pentru a înţelege aspectul respectiv şi pentru a dezvolta teorii pe baza acestor
observaţii.

OBSERVAŢIA SISTEMATICĂ. CONDIŢII

S-a dezvoltat din nevoia de a controla anumite variabile din mediul natural.

În observatia sistematica se pot crea situatii specifice în scopul studierii comportamentului

urmărit.

Ea trebuie sa îndeplineasca anumite condiţii:

1) Debuteaza cu stabilirea unui scop precis (ce observam, situatiile în care se manifesta
anumite caracteristici).

- Grila de observatie ne ajută să înregistram, într-o forma clara, aspectul care ne intereseaza;

- De exemplu, daca dorim sa observam aspecte ce tin de atentia unui elev, mai întâi stabilim o
lista de componente observabile ale acestui fenomen (comportamentul mare îl împartim în
comportamente mici) şi pe baza acestei grile recurgem la simpla observare a faptelor (au loc
sau nu), apoi la conceptualizare şi interpretare.

2) Faptele trebuiesc notate cât mai exact, evitând interpretarile de orice natură.

3) Manifestările pasagere şi situaţionale nu fac obiectul unor observatii cu concluzii de

valabilitate generală.

În cadrul observaţiei sistematice, cercetatorul poate fi interesat doar de câteva comportamente

specifice. În acest caz, observatiile sunt cuantificabile, iar observatorii specifica ipotezele,
privind comportamentele urmarite.

LIMITE METODOLOGICE

1) echipamentele: se pot utiliza simple însemnari (creion, hârtie), camere video şi cronometre;

2) reactivitatea presupune posibilitatea ca prezenta observatorului sa influenteze

comportamentul subiectilor.

Reactivitatea subiectilor poate fi redusa:

- prin utilizarea de observator ascuns sau camuflat cu ajutorul unor ferestre cu vedere
unidirectionala;

- prin înregistrari cu camere video ascunse sau microfoane ascunse;

- subiectii sa se acomodeze o perioada de timp înaintea începerii observatiei cu prezenta
observatorului şi a echipamentului de înregistrare.

3) concordanţa între observatori: gradul de acord între observatii simultane asupra aceluiasi
comportament facute de catre observatori diferiti. Pentru a utiliza o grila de observatie, gradul
de acord (concordanta interevaluatori) sa fie de cel putin 70%.

4) esantionarea: presupune alegerea comportamentelor ce vor fi observate (la un grup de

elevi: 7 - 9 comportamente pe care sa le urmarim în acelasi interval şi pe care le vom urmari la
intervale de timp dinainte stabilite (o data la 10 minute, o data la 5 minute).

Observatia continua cu clasificari, conceptualizari şi anticipari ale unor relatii. Ea are caracter
constatativ şi de diagnoză.

Datele obţinute din observatie se înregistreaza, într-un tabel special - protocol sau grila de
observatie.

Uneori este nevoie ca observatia sa se repete pentru a se ajunge la concluzii valabile.

Observatorul trebuie sa fie instruit pentru a reduce subiectivitatea:

- sa aiba un plan dinainte stabilit;

- sa se previna aparitia unor fenomene perturbatoare;

- înregistrarile sa se desfasoare firesc.

Grila de observatie este instrumentul utilizat în cadrul activitatii de observare propriu-zisa şi se

realizeaza pe baza unei documentari sau a unei anchete prealabile.

METODA OBSERVAŢIEI. AUTOOBSERVAŢIA

Deşi negată foarte mult timp, şi-a reintrat în drepturi odata cu afirmarea paradigmei calitative
de investigare.

Ea s-a impus, în special, în studierea sinelui, considerându-se că dubla postură de obiect şi

subiect a unei investigaţii favorizează o înţelegere mai aprofundată a lumii cercetate.

Cele mai utilizate tehnici sunt:

- jurnalele;

- fisele de monitorizare;

- autoraportul
FACTORII DETERMINANŢI AI OBSERVAŢIEI

a. Prezenţa observatorului

Se cunoaşte că prezenţa observatorului introduce o nouă variabilă în configuraţia cercetării,

experimentului pentru că ar conduce la modificarea comportamentului observat. Soluţii există
şi aplicarea lor ţine de nivelul de dotare al laboratorului, dar şi de inventivitatea cercetătorului.
Tehnologiile moderne pun la îndemână ferestrele cu orientare unidirecţională (one way
screen/window) sau camere video. Tot atât de eficiente pot fi şi metodele clasice de
„spionare“: o draperie, un paravan, un orificiu în perete ş.a.m.d. Observatorul ascuns oferă
posibilitatea unei desfăşurări naturale a comportamentului mai ales la copii, la persoanele cu
handicap intelectual sau în condiţii de grup.

b. Personalitatea observatorului

Personalitatea observatorului are un rol important în evaluarea, estimarea conduitelor

observate, mai ales atunci când se fac referiri la trăsături, manifestări de personalitate,
atitudinal-caracteriale. Observaţia rămâne un demers marcat de subiectivitatea observatorului.
Inerent se vor regăsi influenţe care exprimă experienţa sa, reprezentările sale asupra
fenomenului studiat, atitudinile sale faţă de sexul opus, valorile la care aderă, concepţiile,
prejudecăţile, stereotipurile sociale ş.a.m.d. Dată fiind importanţa acestui factor se impune
evidenţierea principalelor aspecte care ţin de personalitatea observatorului.

CONŢINUTUL OBSERVAŢIEI

La prima vedere pare simplu să spunem că, prin observaţie, constatăm manifestările
comportamentale, conduita subiectului. Dificultăţile apar atunci când încercăm să analizăm, să
descriem conduitele sub multiplele faţete în care se pot prezenta acestea. Suntem obligaţi la o
astfel de analiză şi prezentare dacă dorim să facem din metoda observaţiei un instrument cât
mai riguros de surprindere a variatelor conduite ce pot să se manifeste în diferitele împrejurări
şi situaţii, inclusiv în experimentul de laborator.

Încercând o sistematizare a conduitelor supuse observaţiei, V. Ceauşu (1978) le împarte în două

mari categorii: simptomatica stabilă (înălţimea, greutatea, lărgimea umerilor, circumferinţa
toracică, circumferinţa abdominală, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinţa
şi diametrele craniene etc.) şi simptomatica labilă (pantomima, mimica, modificările
vegetative, vorbirea).

PROTOCOLUL OBSERVAŢIEI

După elaborarea proiectului experimental trebuie să precizăm şi câmpul observaţiei prin

elaborarea unei liste a conduitelor care se cuvin a fi observate în experimentul respectiv.
Alcătuirea unei fişe de observaţie se impune pentru a facilita consemnarea rapidă şi eficientă a
datelor de observaţie.

Nu există un model standard al acestei fişe, oricum conţinutul acesteia trebuie să fie
particularizat în raport cu natura experimentului şi cu momentele desfăşurării acestuia.

În principiu fişa de observaţie trebuie să conţină următoarele secvenţe:

- Datele paşaportale ale subiectului: nume, sex, vârstă, nivel de pregătire şi alte elemente de
identificare specifice utilizate de către experimentator;

- Date privitoare la particularităţile concrete ale situaţiei experimentale: data, ora, ambianţa,
locul de desfăşurare, durata observaţiei, numărul de observatori, tipul de observaţie, tipul de
observator, numărul de subiecţi observaţi.

- Conţinutul observaţiei: tipul constituţional, tipul temperamental, conduita expresivă

(pantomima, mimica, modificările vegetative), conduita verbală, conduita reflexivă
(componente senzorial-perceptive, cognitive, mnezice, atenţia, motivaţia, atitudinile).

Fişa de observaţie trebuie să conţină un spaţiu aparte dedicat unor observaţii curente, specifice
subiectului în cauză, dar şi consemnării, evaluării primare cu caracter sintetic.

Experimentul este precedat de o pre-testare prin care se verifică acurateţea modelului

experimental. În acest moment observaţia este importantă, ea permiţând sesizarea unor
inadvertenţe, erori, deficienţe sau lipsuri. În acelaşi timp pre-testarea trebuie să se aplice şi
protocolului, fişei de observaţie în scopul corectării sau completării.

STADIILE OBSERVAŢIEI

Observatia trebuie sa se ghideze dupa raspunsurile la întrebarile care directioneaza cercetarea.

1) De ce se initiaza observatia? Care sunt întrebarile la care cercetarea trebuie sa raspunda?

Întrebarile pot fi formulate în termen de ipoteze sau ca simple afirmatii:

- ipoteze: "Pacientii cu anxietate redusa interactioneaza mai bine cu personalul medical

comparativ cu cei cu anxietate crescuta";

- afirmatii: "Urmarim modalitatile de interactiune între pacienti şi personalul medical".

Formularea întrebarilor cercetarii trebuie sa porneasca de la asimilarea literaturii relevante

(cercetari facute în ultimii 10 ani).

2) Cine va fi observat? Cine vor fi subiectii? În ce tip de activitate vor fi ei urmariti?

Ce caracteristici socio - demografice trebuie sa îndeplineasca?

"Pacienti, femei şi barbati, cu afectiuni cardio-vasculare, cu educatie medie şi primara".

De ce s-a optat pentru acel grup de persoane?

3) Unde va fi realizata observatia?

Cercetatorul poate sa opteze pentru un loc anume, unde considera ca probabilitatea de aparitie
a acelui comportament este mai mare.

4) Pe ce perioadă de timp se va întinde observatia? Observatia se realizeaza: - Continuu; -

repetitiv - depinde de mijloacele tehnice avute la dispozitie;

5) Care sunt aspectele comportamentului verbal şi non-verbal care vor fi observate şi cum se
va face înregistrarea datelor obtinute?

Elaborarea unei grile de observatie asigura un caracter sistematic acestui proces, grila
cuprinzând unitati de comportamente ce vor fi observate: durata, intensitatea, frecventa şi
latenta comportamentelor.

NOTAREA DETALIATA A PROCESULUI OBSERVAT

Ce vom nota: Dupa Bannister:

1) descrierea contextului în care are loc observatia, notând aici detalii de ambianta fizica, data,
momentul zilei;

2) descrierea participantilor - cu toate particularitatile de vârsta, sex, etnie, religie, educatie,

statut socio-profesional;

3) detalii despre observator - cine este, sex, vârsta, daca are vreo legatura cu subiectii
observatiei;

4) descrierea actiunilor participantilor: comportamente verbale şi non-verbale, incidente

intervenite;

5) interpretarea situatiilor, gasirea de semnificatii comportamentelor urmarite, semnificatii

care pot deriva din comportamentul participantilor, din experienta observatorului sau din
proiectia experientei observatorului;

6) oferirea de interpretari alternative, discutarea interpretarilor cu o alta persoana familiara cu

tema cercetata;
7) analiza reflexiva vizeaza explorarea reactiv-emotionala a observatorului şi analiza
problemelor etice pe care a trebuit sa le depaseasca.

Analiza datelor observatiei poate urma unul sau mai multe din urmatoarele criterii:

1)--Criteriul cronologic;

2) Evenimentele - cheie - când sunt prezentate şi interpretate evenimentele majore fara a se

tine cont de ordinea în care au avut loc;

3) Contextul - fiecare loc în care a avut loc observatia, constituind un studiu de caz de care se va
tine cont în analiza;

4) Persoanele - indivizii sau grupurile de persoane devin unitate de analiza;

5) Procesele - datele observatiei sunt organizate astfel încât sa descrie procese relevante
pentru cercetare. Ex: luarea de decizii, comunicarea, rezolvarea de probleme;

6) Problema - cheie, când rezultatele observatiei au rolul de a face lumina cu privire la anumite
aspecte. Ex: cum se adapteaza elevii la noul sistem curricular.

AVANTAJELE ŞI LIMITELE OBSERVAŢIEI

1. AVANTAJELE OBSERVAŢIEI:

- este o metoda mai putin intruziva şi are caracter flexibil, permitând o noua perspectiva asupra
unor fenomene studiate anterior;

-- furnizeaza date bogate într-o perioada scurta de timp;

-- are o mare validitate ecologica (datele sunt luate din viata reala);

-- observatorul nu lucreaza cu categorii teoretice prestabilite şi el este acela care construieste

teoriile ce vor genera, lega, diferitele categorii relationale;

-- observatia permite accesul la fenomene care sunt şi mai putin evidente prin alte tehnici şi
poate fi replicata (repetata).

2. LIMITELE OBSERVAŢIEI:

-- dificultatea de a controla toate variabilele implicate în fenomenul investigat (exista variabile

perturbatoare);

-- daca prima veriga a procesului de cercetare (De ce se realizeaza observatia?) nu este bine
formulata ea poate duce la urmarirea unor aspecte irelevante sau chiar gresite;
-- categoria de subiecti poate fi incorect aleasa;

-- este o metoda costisitoare financiar, din punct de vedere al timpului şi personalului calificat
necesar;

-- calitatea rezultatelor obtinute prin metoda observatiei depinde de experienta şi abilitatea

observatorului.

INSTRUMENTE DE OBSERVAŢIE

GRILA DE OBSERVAŢIE

Observatia sistematica pune în actiune grila de observatie.

Grila de observatie este:

-- o lista de rubrici care ofera cadru de clasificare a datelor brute;

-- mijlocul cel mai sigur care faciliteaza recoltarea şi compararea datelor de observatie.

Ea nu trebuie sa cuprinda mai mult de 12 categorii.

Categoriile pe care le vom folosi:

-- trebuie sa fie disjuncte;

-- trebuie sa epuizeze principalele aspecte ale fenomenului care urmeaza sa se studieze;

-- se stabilesc pe baza unui material empiric, strâns în faze preliminare şi condensat în

concepte.

Avantajul grilei de observatie este ca ofera acelasi cadru de referinta unor observatii diferite.