An III

Heterocosmica- agregarea ficțională a lumilor posibile

Pentru a putea realiza un stidiu detaliat al lumilor posibilile, trebuie, înâi de toate,
conturarea unor definiții și stbilirea circumstanțelor acestora. Dezvoltat iniţial în contextul
metafizicii leibniziene, conceptul de „lume posibilă” presupunea convingerea că există mai
multe versiuni ale realităţii sau lumi posibile în mintea lui Dumnezeu. Numărul lumilor
posibile este așadar infinit. Termenul va fi ulterior redefinit de către S. Kripke şi propus ca
fiind un element-cheie în interpretarea sistemelor de logică modală. Conceptul va fi dezvoltat
în a doua jumătate a secolului XX, pentru a putea facilita rezolvarea unor problematici de
semantică formală, iar dezvoltarea ulterioară pe care termenul l-a suferit a condus la
elaborarea unei semantici a ficţiunii ce “urmăreşte să acomodeze dimensiunea referenţială a
textului literar” 1maria stefanescu, termenul fiind destul de extensiv și flexibil pentru a se plia
pe orice text narativ. Pe scurt, această teorie presupune existența este o realitate alcătuită de o
multitudine de lumi distincte, structurate ierarhic, în centrul cărora se află lumea reală,
actuală, iar ca o lume să fie posibilă, trebuie să fie legată de lumea reală, în viziunea lui
Kripke, însă, de exemplu o definiție poate să fie adevărată într-o lume și să fie falsă în alta.

Pentru a face legătura dintre ficționalitate și conceptul lumilor posibile, vom avea în
vedere ideile susținute în studiul intitulat Morfologia lumilor posibile Utopie, antiutopie,
science-fiction, fantasy, și anume,” Lumile posibile devin lumi ficționale atunci când sunt
instaurate prin ceea ce John L. Austin și John Searle numesc „acte de vorbire“ (sau acte
creatoare folosind alte suporturi precum pictura, sculptura, muzica etc.)” Astfel, fiecare autor
își asumă statutul de demiurg creator, fiecare operă literară invenstește într-o lume posibilă.
Operele ficționale reprezintă prin urmare actualizarea unor lumi posibile, iar o lume ficțională
coerentă constituie o lume autonomă, de sine stătătoare, având fiecare prpriile legi naturale,
propriile personaje și viziuni asupra lumii, fiecare unică în felul său.

În lucrarea susmenționată, Morfologia lumilor posibile, regăsim două caracteristici

cheie ale acestori lumi posbile, și anume că ele pot fi variante mimetice, versiuni reale,

asemănătoare cu lumea primară, sau “fanteziste”, care se îndepărtează de lumea realălă, pe

care o răstoarnă, putem exemplifica această dacă ne gândim, de exemplu la literatura realistă
și la cea science-fiction, idée care va conduce la a doua observație pe care o dezvoltă studiul
menționat, și anume existența a trei genuri predominante în literature contemporană. Aceste
trei genuri mari sunt utopia, science-fictionul și literature fantasy, care creează lumi noi prin
adăugare, fragmentare, modificare etc.

Pentru a putea aprofunda discuția pe acest subiect, este cuviință să îi includem în dialog și
pe cunoscuții teoreticieni care au abordat această temă, și să menționăm în contribuția lor în
dezvoltarea diferitelor arii ale terenului. Primul menționat va fi David Lewis, care a analizat
în ce măsură este adevărată un fapt legat de lumea ficțională care nu se află în textul scris, de
exemplu în ce măsură putem spune că este adevărat faptul că Doamna Bovary avea o aluniță
pe umăr. Această informație nu ne este prezentată în operă, probabil nici nu ar fi o chestiune
relevantă de menționat, însă nici nu este negată posibilitatea existenței unei alunițe.

Al doilea gânditor asupra căreia ne vom opri, este Toma Pavel, ale cărui idei au avut o
influență mare asupra teoriilor literare, acesta spunea că textul literar îi impune cititorului o
altă lume actuală, reală, și cititorul va fi trebui să respecte legile impuse de acest univers, și va
considera toate informațiile și aspecele ca fiind într-u totul adevărate. Există, de asemenea
teorii care spun că lumile ficționale constituie lumi posibile făurite prin limbaj, un limbaj
ficțional care permite lumii ficționale să se îndepărteze de lumea reală, fiind complet diferită
față de acesta, așadar lumea ficțională nu reprezintă o copie fidelă a lumii reale. Astfel, fiind
clădite pe cuvinte, pe limbaj, aceste lumi nu au granițe sau restricții, decât cele ale limbajului
sau ale imaginației artistului, iar imaginația este mereu vie, mereu activă.

Teoreticianul asupra căruia ne vom opri, o oprire mai lungă decât la ceilalți, este Lubomír
Doležel, care a contribuit la lărgirea accepțiunii termenului de lumi posibile în relație cu
ficționalitatea, iar în opera sa, Heterocosmos: Ficțiune și lumi posibile, dezvoltă diferite teorii
asupra conceptelor precum ficționalitatea, evenimentul, acțiunea și altele. Acesta avea
convingerea că lumile posibile sunt incomplete, deoarece omului îi este imposibil să își
imagineze un obiect în întrgime cu toate proprietățile sale, astfel, este o pierdere de vreme să
te întrebi câți copii a avut sau nu Lady Mcbeth, deoarece opera nu specifică acest lucru,
artistul selectează cu precizie elementele care sunt relevante sau nu pentru acea lume, iar asta
creează o goliciune, o lipsă ontologică valabilă fiecărei lumi posibile. El nu este de acord cu
teoria care susține că ficțiunea se citește prin astuparea golurilor ce țin de informație, deoarece
el consideră aceste goluri ca o trăsătură cheie a ficționalității, astfel că cititorul i-ar dăuna
textului prin uniformizarea informațiilor.

Pnetru a ptea dezvolta această teorie, el introduce două concepte cheie, și anume lumile
narative extensionale și cele intensionale. Lumea narativă extensională presupune agenții
narativi și suma proprietăților sau acțiunilor aferente acestor agenți, mai precis , "the meaning
constituent of a linguistic sign that directs the sign toward the world", iar cea intensională se
referă la totalitatea înțelesurilor din text, așadar conținutul de informații ale unui concept, un
exemplu potrivit pentru acesta din urmă ar putea fi protagonistul lui Cervantes, care este
cunoscut sub două apelative la fel de faimoase, Don Quijote și Cavalerul Tristei figuri. Deși
ambele desemnează aceeași persoană, ele oferă informații diferite despre ea, două laturi
diferite. Relația dintre cele două concepte aclătuiesc așa numita textură a textului.

Capitolul asupr cărui ne vom opri este intitulat Narrative modalities, unde prezintă mai
multe tipuri de clasificări, bazate pe tipologia acțiunii, al plotului, și anume sistemul “alethic”
care se preocupă cu posibilul, imposibilul și necesarul, sistemul deontic, care se ocupă cu ceea
ce este permis, interzis sau obligatoriu, sistemul axiologic, care se centrează pe bine, rău sau
indiferent, iar ultimul sistem, cel epistemic, ține de ceea ce este cunoscut, necunoscut și ceea
ce se crede. Pentru a creiona o definiție mai clară a celor patru sisteme-cheie, vom menționa
pe scurt funcțiile concrete ale acestora. Așadar, primul system este responsabil de divizarea
lumilor posibile în funcție de concepte antitetice precum binele și răul, zeii și oamenii, ce orbi
și cei văzători. Al doilea sistem, cel deontic creează narațiuni centrate pe obligații, crime,
pedepse, iar al treilea sitem se se ocpă de dilemele morale, iar ultimul este responsabil pentru
narațiunile despre mister și pentru cele cu caracter pedagogic. O altă teorie semnificativă pe
care o dezvoltă autorul în opera sa se referă la păstrarea miturilor, chiar dacă credința în sacru
s-a diminuat mult în ultimele decenii, făcând referire la Kafka, la care dualismul dintre
naturalul și supranaturalul devin structure ierarhice în care o putere dintr-o lume invizibilă
deține întreg controlul asupra ceea ce este vizibil.

În ultima parte a lucrării sale, acesta propune problematica rescrierilor unor narațiuni, și ne
oferă trei tipuri de rescrieri existente în postmodernism. Transpoziția, primul tip de rescriere
păstrează scheletul intact al narațiunii originare, făcând modificări ce țin de spațialitate și
temporalitate. Al doua metodă se numește expansiune, care clădește pe firul narativ déjà
prezent, oferind informații adiționale, iar al treilea, deplasarea, propune o reinventare, o
modificare radicală, păstrându-se doar esența lucrării originale.

Acestea sunt unele dintre multele contribuții ale autorului la îmbogățirea teoriei lumilor
posibile, oferind noi direcții studiilor literare contemporane, oferind noi modalități de
analizare a ficțiunii.