RĂSPUNDEREA ÎN CADRUL PROFESIILOR JURIDICE LIBERALE

Viaţa socială se desfăşoară în mod organizat în baza unor norme sau reguli sociale necesare
bunului mers al activităţilor umane în cele mai diverse sectoare. Aceste norme stabilesc o
anumită conduită pe care subiectele purtătoare ale relaţiilor sociale trebuie să le respecte în
raporturile dintre ele.Încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare
antrenează răspunderea socială – într-o mare diversitate de forme – din partea celui vinovat,
obligandu-l să suporte cele mai diferite consecinţe ale faptei sale.

Noţiunea răspunderii juridice

În funcţie de natura politică, morală, juridică, religioasă etc. a normelor încadrate şi răspunderea
juridică este o formă şi parte integrantă a răspunderii sociale al cărui specific constă în faptul că
derivă din încălcarea unei reguli de drept ce incubă.Obligativitatea suportării unei constrangeri
de stat a cărei intervenţii – după o anumită procedură -are ca unic temei abaterea de la norma
juridică.Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor decurgand din ea se stabileşte
ordinea de drept încălcată.

Încălcarea dreptului şi corolarul ei firesc,răspunderea juridică, sunt situaţii de excepţie

în procesul realizării dreptului întrucat respectarea normelor şi îndeplinirea sau executarea
benevolă a prevederilor legale reprezintă modalităţile cele mai uzuale întalnite în viaţa curentă,
aplicarea dreptului intervenind în mod excepţional, doar în cazul abaterilor.

Această stare se aplică prin faptul că, în imensa majoritate a cazurilor, între interesele sociale
generale consacrate şi promovate prin lege şi interesele individuale există, de regulă, o stare de
concordanţă propice promovării legalităţii şi ordinii de drept.

Pe de altă parte, nu se poate nega nici faptul că pentru unii respectarea dreptului în situaţiile
juridice în care se află este şi rezultatul temerii faţă de sancţiunile aplicabile în cazul
nerespectării legii.

Cu toată această stare de lucruri, nu se exclude însă posibilitatea ca, în anumite situaţii,subiectele
de drept să încalce legea, uneori în mod repetat, în baza unor motivaţii dintre cele mai diferite,
statul trebuind să ia un complex de măsuri pentru a preveni încălcări, dar, mai ales,atunci cand
asemenea fapte antisociale totuşi s-au produs să utilizeze mijloacele legale pentru a aplica
sancţiunile prevăzute în norme pentru nerespectarea condiţiei din dispoziţia lor.
Într-adevăr, răspunderea juridică este legată în mod organic de activitatea statului şi a organelor
sale special investite cu atribuţii legale în materia constatării încălcării legii,determinarea
factorului răspunderii şi a limitelor ei, precum şi aplicarea constrangerii specifice cazului dat.

Aceste atribuţii legale reprezintă, concomitent, şi tot atatea garanţii menite ce exclude arbitrajul
în aplicarea legii, deoarece declanşarea răspunderii juridice are urmări, unele chiar deosebit de
grave prin natura şi amploarea lor, constituind privaţiuni de ordin material sau moral ce pot duce
la pierderea temporară a exerciţiului său moral, a libertăţii individului sau chiar suprimarea vieţii
acestuia.

Elementele determinate ale răspunderii juridice, în configurarea ei, distincţia de alte forme ilicite,
încălcarea unei norme juridice prin comiterea respectivei abateri şi intervenţia organelor de stat
după o procedură strict determinată.

Fapta ilicită reprezintă conduita aflată în contradicţie cu legea şi care este sancţionată ca atare,
încălcarea trebuind să fie reală şi nu aparentă, formală, adică să reprezinte un fapt material-
juridic ilicit al omului prin care s-a lezat efectiv o valoare socială protejată de lege.

Norma juridică încălcată reprezintă singurul temei al răspunderii juridice, întrucat încălcarea
oricăror alte norme nu antrenează această răspundere decat dacă respectivele reguli au o
consacrare juridică.

Prin intervenţia statului în cazul încălcării regulii de drept – intervenţie specifică numai
răspunderii juridice,comparativ cu alte forme ale răspunderii sociale – se urmăreste atat
înlăturarea încălcării şi sancţionarea celui vinovat, cat şi prevenirea săvarşirii în viitor, de către
acelaşi subiect sau de către alţii, a unor abateri similare sau diferenţe, dezvoltarea astfel a
constiinţei juridice şi reeducarea celui vinovat.

În orice caz, sancţiunea aplicată trebuie să fie reacţie proporţională cu gravitarea faptei comise,
să nu înjosească persoana celui vinovat şi nici să-l expună la suferinţe inutile.

Răspunderea juridică se defineşte ca fiind acea formă a răspunderii sociale, stabilită de stat în
urma încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit şi care determină suportarea consecinţelor
corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrangerea statului în
scopul restabilirii ordinii de drept astfel lezate.

Răspunderea juridică este analizată sub aspectul condiţiilor de a fi întrunite, a formelor sau
felurilor în care ea intervine şi a principiilor care stau la baza interveneţiei organelor de stat şi a
limitelor ei.
Profesia de avocat

În Romania, avocatul este persoana licentiată în stiinte juridice care, ulterior, este admisă în
profesie, în baza unui examen organizat de baroul în care intentionează să profeseze.După
admiterea în profesie, avocatul poartă titlul profesional de avocat stagiar , urmand a fi înscris pe
Tabloul avocatilor stagiari.La înscrierea în barou, avocatul depune un jurămant într-un cadru
solemn. După efectuarea stagiului obligatoriu de 2 ani, avocatul stagiar trebuie să sustină un
examen de definitivat organizat de barou, în urma căruia avocatul este înscris pe Tabloul
avocatilor definitivi.
În principal, activitatea avocatului se realizează prin consultatii cu caracter juridic si prin
asistentă sau reprezentare în fata instantelor judecătoresti sau a altor organe de
jurisdictie.
În exercitarea profesiei, avocatul este independent si se supune numai legii,statutului,profesiei si
codului deontologic. El promovează si apără drepturile, libertătile si interesele legitime ale
omului.

Desi avocatii au o formare juridică generală, complexitatea tot mai mare a

aspectelor de drept, generată de evolutia societătii, a impus specializarea acestora pe diferite
ramuri de drept (drept comercial,drept civil,drept penal, drept fiscal etc.) sau pe categorii de
activităti:

- avocati de consultantă care acordă consultaii cu caracter juridic;

-avocati pledanti care asistă sau reprezintă persoanele fizice sau juridice în fata instantelor
judecătoreti.

Dobandirea calitătii de avocat

Primirea în profesie se obine numai pe baza unui examen organizat de barou.În Romania sunt
înscrisi în barouri cca. 21.000 de avocati.

La începutul exercitării profesiei, avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de pregătire

profesională cu durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar .După efectuarea
stagiului, avocatul stagiar va sustine examenul de definitivare.

Încetarea calitatii de avocat

Calitatea de avocat încetează prin renuntarea scrisă la exercitiul profesiei,prin deces,dacă

împotriva avocatului s-a luat măsura excluderii din profesie ca sanctiune disciplinară sau dacă
avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală si care îl face
nedemn de a fi avocat, conform legii.
Nedemnitatea profesionala

Este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărare judecătorească la pedeapsa cu
închisoare pentru săvarsirea unei infractiuni intentionate, de natură să aducă atingere prestigiului
profesiei, cel care a săvarsit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi si libertăti fundamentale
ale omului, stabilite prin hotărare judecătorească, cel căruia i s-a aplicat pedeapsa

Incompatibilitati si copmatibilitati

Exercitarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii
decat cea de avocat, cu ocupatiile care lezează demnitatea si independenta profesiei de avocat
sau bunele moravuri si cu exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comert.

Exercitarea profesiei de avocat este compatibilă cu: calitatea de deputat sau senator,consilier în
consiliile locale sau judetene, cu activităti si functii didactice în învătămantul
juridic superior, cu activitatea literară si publicistică, cu calitatea de arbitru, mediator,
conciliator sau negociator, consilier fiscal, consilier în proprietate intelectuală, consilier
în proprietate industrială, traducător autorizat, administrator sau lichidator în cadrul procedurilor
de reorganizare si lichidare judiciară, în conditiile legii.

Raspunderea avocatilor

Răspunderea avocaţilor – ca o componentă a răspunderii juridice generale – apare ca firească, în

contextul necesităţii menţinerii unui climat de legalitate şi disciplină în cadrul unei profesii de
elită, cum este cea de avocat.

Aprecieri introductive

Conceptul de răspundere reprezintă, probabil, nu doar o noţiune tehnic – juridică, ci unul din
pilonii pe care se sprijină societatea omenească, de la începuturi şi pană în prezent. Dacă
acceptăm existenţa unui drept natural – iar în ce ne priveşte, îl acceptăm, în principiu – putem
afirma fără teama de a greşi, că răspunderea face parte din acesta, ca o entitate socială, culturală
şi juridică.

Cadrul legal

a) Drept material (substanţial).

Potrivit art. 56 din legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,
avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legii sau ale statutului, pentru
nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale
uniunii, precum şi pentru orice fapte săvarşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care
sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale instituţiei. Se instituie, în
acest fel, cadrul general al posibilităţii răspunderii avocaţilor,fără de care nu ar putea fi aplicate
sancţiuni disciplinare avocaţilor, ştiut fiind faptul că orice sancţiune ori idee de sancţionare
trebuie să rezulte din lege. De asemenea, art. 265 din statutul profesiei de avocat arată cu titlu
important, că “protecţia onoarei şi a prestigiului profesiei,respectarea legii, a statutului profesiei
şi a deciziilor obligatorii ale organelor profesiei sunt încredinţate organelor constituite potrivit
dispoziţiilor legii”

Textul art.89 arată sancţiunile disciplinare, după cum urmează:

a) mustrarea;
b)avertismentul;
c)amendă de la 50 lei la 500 lei, care se face venit la bugetul baroului;
d)interdicţia de a e$ercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an;
e)excluderea din profesie.

Aşa cum este firesc şi în logica juridică, legiuitorul a prevăzut şi în acest caz o etapizare graduală
a sancţiunilor, de la cea mai uşoară – mustrarea – şi pană la cea mai drastică –excluderea (se
subînţelege, definitivă) din profesie.Organele profesiei, învestite cu atribuţii privind răspunderea
avocaţilor vor aprecia, după caz, care este sancţiunea ce se impune, în funcţie de anumite criterii
de individualizare, cum ar fi: gravitatea abaterii disciplinare,consecinţele acesteia, mijloacele
şi metodele de săvarşire, prejudiciul adus prestigiului profesiei, persoana avocatului, existenţa
altor abateri şi sancţiuni etc.

Art. 266 al. 3 din Statut arată că repetarea unei abateri constituie o circumstanţă agravantă.
Exprimarea “repetarea unei abateri”, în opinia noastră, nu trebuie să ne conducă la concluzia că
va constitui circumstanţă agravantă doar repetarea aceleiaşi abateri, ci simpla săvarşire a unei noi
abateri, după ce în prealabil avocatul a comis o altă astfel de abatere. Suntem în prezenţa unei
circumstanţe agravante legale, obligatoriu a fi aplicată, echivalentă cu recidiva din dreptul
penal.Este necesar, însă, ca precedenta abatere să fie constatată şi sancţionată ca atare, de
organele profesiei şi, eventual, de instanţa de judecată. Fără o astfel de constatare,oficială, a
abaterii, nu putem discuta despre repetarea abaterii.După cum rezultă din economia textului art.
265 al.3 din Statut, putem trage concluzia că există două categorii de fapte care atrag sancţiuni
în sarcina avocaţilor abateri disciplinare simple şi abateri disciplinare grave.Potrivit acestui text
legal, constituie abatere disciplinară gravă încălcarea dispoziţiilor legale în materie, dacă se
prevede expres o asemenea calificare.Per a contrario,încălcările legii şi statului la care nu se arată
expres că acestea reprezintă abatere gravă,vor constitui doar abatere disciplinară simplă.

b)Drept procedural.

Sediul materiei, în componenta sa procedurală, îl regăsim atat în lege (art.87-89), cat mai ales în
Statut (art. 269 – 287). Acestea vor face, însă, obiectul unei prezentări detaliate, mai jos.

Instanţele disciplinare.

Potrivit art. 268 din Statut, instanţele disciplinare sunt:comisia de disciplină a baroului,Comisia
centrală de disciplină,Consiliul U.N.B.R., în plenul său,constituit conform art.83 al.3 din
lege.Conform art. 269 al. 1 din Statut, în fiecare barou se organizează şi functionează o
comisie de disciplină,independentă de organele de conducere ale baroului prevăzute la art.51 din
Lege, alcătuită din 5 pană la 11 membri, aleşi de adunarea generală a baroului pe o perioadă de 4
ani. Această comisie judecă abaterile săvarşite de avocaţi, în complet de trei membri (art.171 din
Statut şi art. 88 al. 1 din Lege). Aşadar, chiar dacă în integralitatea sa, comisia de disciplină a
baroului are între 5 şi 11 membri, abaterea disciplinară se judecă de către trei dintre membrii
acesteia. În lipsă de o prevedere expresă contrară, cei trei membri vor fi traşi la sorţi, pentru a se
asigura corectitudinea, legalitatea şi transparenţa procedurilor disciplinare.

Comisia de disciplină a baroului este coordonată de un preşedinte, ales de către membrii acesteia.
Consiliul baroului va desemna un secretar, care nu face parte dintre membrii comisiei de
disciplină şi care îndeplineşte funcţia de grefier, calitate în care păstrează şi ţine evidenţele şi
efectuează lucrările necesare, în vederea desfăşurării activităţii comisiei, sub îndrumarea
preşedintelui.

Cheltuielile necesare activităţilor comisiei de disciplină se suportă de către barou, iar alcătuirea
completelor de judecată, programarea şedinţelor, organizarea evidenţelor şi a activităţilor cu
caracter administrativ ale comisiei de disciplină sunt în sarcina preşedintelui (art.270 din Statut).

Reguli de procedură.

a) Sesizarea consiliului baroului.

Potrivit art. 86 al. 2 şi 3 din lege, avocatul care conduce serviciul de asistenţă judiciară de pe
langă fiecare instanţă, este obligat să sesizeze în scris, consiliului baroului, faptele comise de
orice avocat. De asemenea,instanţele judecătoreşti şi parchetele sunt obligate să înainteze
consiliului baroului orice plangere făcută împotriva unui avocat şi să îl înştiinţeze despre orice
acţiune de urmărire penală sau de judecată pornită împotriva unui avocat.

Ancheta disciplinară.

În scopul efectuării anchetei disciplinare, consiliul baroului va desemna, prin vot majoritar, un
consilier pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Consilierul desemnat pentru efectuarea cercetării prealabile se poate abţine sau poate fi recuzat
de avocatul cercetat.Cererea de recuzare se formulează în scris şi se judecă de către
consiliul baroului, respectiv de Consiliul U.N.B.R, în absenţa consilierului recuzat. Si de această
dată sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă în materie de abţinere şi recuzare.

Cercetarea se efectuează numai după încunoştiinţarea avocatului cu privire la obiectul anchetei

disciplinare, prin luarea la cunostinţă a conţinutului plangerii ori sesizării.

Avocatul cercetat poate da explicaţii scrise. Apreciem că ar fi de dorit ca avocatul cercetat să

ofere acele explicaţii printr-o declaraţie scrisă în faţa consilierului care efectuează
cercetarea, pentru ca acesta să poată adresa întrebări avocatului cercetat. În cel mai rău caz, chiar
dacă avocatul cercetat vine la convocare cu o declaraţie scrisă anterior, el este dator să ofere un
supliment de declaraţie, dacă consilierul îi solicită acest lucru.
Refuzul celui cercetat de a da curs convocării constituie o încălcare a îndatoririlor profesionale şi
nu împiedică desfăşurarea anchetei disciplinare.
În cursul cercetărilor, preşedintele U.N.B.R, decanul sau consilierul delegat va convoca,în
vederea ascultării, persoana care a formulat plangerea, precum şi orice alte persoane ale căror
declaraţii pot elucida cazul, va face verificări de înscrisuri şi va culege informaţii, prin
mijloacele prevăzute de lege.

După efectuarea cercetărilor, consilierul delegat va întocmi un referat scris, în care va consemna
faptele, probele administrate, poziţia celui cercetat şi propunerea privind soluţionarea plangerii
sau sesizării. Analizand în detaliu întregul sistem legislativ ce guvernează răspunderea
disciplinară a avocaţilor, întelegem că, în ce îl priveşte pe consilierul ce efectuează cercetarea
disciplinară, acesta este ţinut, în propunerea ce o va face, exclusiv de existenţa ori inexistenţa
faptei materiale. În măsura în care aceasta este dovedită, singura opţiune la dispoziţie este aceea
de a propune consiliului sesizarea Comisiei de disciplină.

Rămane în sarcina Consiliului baroului de a analiza oportunitatea exercitării acţiunii disciplinare

(nici marja de apreciere a Consiliului baroului nu este, însă, prea mare, fiind greu de conceput ca
acesta să nu sesizeze comisia de disciplină, dacă abaterea disciplinară este dovedită material) şi
desigur, în sarcina exclusivă a comisiei de disciplină de a aplica ori nu vreo sancţiune. Comisia
de disciplină are, pe de altă parte, o marjă largă de apreciere, putand inclusiv să constate că
gravitatea faptei (dovedită) este atat de redusă, încat avocatului nu ar trebui să i se aplice nici
o sancţiune.

Referatul astfel întocmit va fi înregistrat la secretariatul baroului, respectiv al U.N.B.R.,în cel

mult 30 de zile de la primirea însărcinării. Apreciem că – în situaţii bine determinate –consilierul
poate solicita consiliului prelungirea acestui termen, pe care îl considerăm ca fiind unul de
recomandare, nu de decădere. În nici un caz, însă, consilierul ori consiliul în întregul lui nu vor
tergiversa procedura, în scopul atingerii termenului de un an, în care trebuie exercitată acţiunea
disciplinară.

După efectuarea anchetei disciplinare, Consiliul U.N.B.R, respectiv consiliul baroului va decide,
prin vot, exercitarea acţiunii disciplinare, clasarea cauzei sau completarea cercetărilor.

Judecata la comisia de disciplină.

Conform art.283, preşedintele comisiei de disciplină va fixa de îndată termen de judecată,

cu citarea avocatului, a organului profesiei care a exercitat acţiunea şi a celorlalte persoane
indicate în acţiune.Procedura de citare în faţa instanţelor disciplinare se face prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire.În fata instanţei disciplinare, avocatul se va înfăţisa
personal. În cursul sedinţelor,avocatul poate fi asistat de un alt avocat. Sedinţa instanţei
disciplinare nu este publică, iar lucrările şedinţei se consemnează într-o încheiere. Lipsa părţilor
regulat citate nu împiedică judecata, instanţa disciplinară putandu-se pronunţa pe baza actelor şi
a dovezilor administrate în cauză.
Căi de atac

Potrivit art. 89 al.3 din Lege, împotriva deciziei disciplinare, pot face recurs persoanele interesate
(avocatul sau cel care formulat sesizarea, după caz), decanul baroului şi preşedintele U.N.B.R. În
acest din urmă caz, se impune concluzia că baroul este obligat să înştiinţeze pe preşedinte despre
decizia disciplinară, indiferent de soluţia adoptată.

Conform art.273 al. 1 lit. b din Statut, împotriva hotararii Comisiei de disciplină a baroului, dar
şi împotriva încheierii prin care s-a dispus măsura suspendării avocatului pană la judecarea
definitivă a cauzei, se poate formula contestaţie, acesta urmand a se soluţina de către Comisia
centrală de disciplină.Ulterior, împotriva hotărarii pronunţate de Comisia centrală, se poate
formula recurs, la Curtea de Apel Bucureşti, a cărei decizie este definitivă şi irevocabilă.

Împotriva deciziei Comisiei centrale de disciplină, ca instanţă de fond, se formulează recurs, care
va fi soluţionat de către Consiliul U.N.B.R, constituit ca instanţă disciplinară în plenul său, iar
împotriva deciziei Consiliului U.N.B.R, se poate formula recurs la Curtea de Apel Bucureşti.

Textul art.286 din Statut prevede expres că recursul prevăzut la art. 88 al. 3 din Lege este distinct
de recursul prevăzut la art. 88 al. 4 din Lege. Distincţia este evidentă, însă este criticabilă
maniera legiuitorului, de a prevedea că împotriva unei decizii a unui organ jurisdicţional care
judecă în recurs, se formulează tot recurs, ştiu fiind că recursul la recurs este inadmisibil.Este
adevărat că regula se aplică cu precădere recursului formulat împotriva unei hotărari
judecătoreşti emisă de o instanţă judecătorească de recurs, dar chiar şi aşa, ar fi fost util şi
oportun să se evite o asemenea construcţie juridică.

Legea general aplicabilă în materii ori situaţii neacoperite de lege este Codul de procedură civilă,
nu legile speciale, care reglementeză domenii restranse şi derogatorii de la dreptul comun.