DREPTUL UE. 3.

ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII

EUROPENE (1)
DREPTUL UE. 3. ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE (1) ................... 1 
Secţiunea 1. IZVOARELE DE DREPT ALE UNIUNII EUROPENE .................... 2 
§ 1. Izvoarele dreptului comunitar. Generalităţi ................................................... 2 
A. Regimul lingvistic al actelor juridice comunitare ........................................ 2 
B. Enumerare .................................................................................................... 2 
§ 2. Dreptul originar sau primar............................................................................ 3 
A. Conţinutul dreptului originar ....................................................................... 3 
B. Forţa juridică a dreptului primar .................................................................. 4 
C. Revizuirea tratatelor constitutive ................................................................. 4 
§ 3. Dreptul derivat. Generalităţi. Clasificare ....................................................... 4 
§ 4. Actele numite obligatorii de drept derivat ..................................................... 6 
A. Elemente comune ale actelor obligatorii de drept derivat............................ 6 
B. Regulamentul ............................................................................................... 7 
C. Directiva ....................................................................................................... 8 
D. Decizia ......................................................................................................... 9 
§ 5. Actele numite neobligatorii de drept derivat: recomandările şi avizele....... 11 
§ 6. Actele atipice (nenumite, non-standard) de drept derivat ............................ 11 
§ 7. Dreptul internaţional .................................................................................... 11 
A. Acordurile încheiate de Uniunea Europeană ............................................. 11 
B. Acordurile încheiate de statele membre ..................................................... 12 
a) Acordurile încheiate de statele membre cu state terţe ............................ 12 
b) Acorduri încheiate între statele membre................................................. 13 
C. Dreptul internaţional general...................................................................... 13 
§ 8. Izvoarele nescrise ...................................................................................... 14 
A. Principiile generale ale dreptului ............................................................... 14 
a) Principii generale deduse din natura Comunităţilor ............................... 15 
b) Principii generale deduse din sistemele juridice naţionale..................... 15 
c) Drepturile fundamentale .................................................................... 15 
B. Jurisprudenţa .............................................................................................. 17 
§ 9. Ierarhia izvoarelor de drept comunitar ................................................. 17 

1
 Secţiunea 1. IZVOARELE DE DREPT ALE UNIUNII EUROPENE

Noţiunea de ordine juridică poate fi considerată ca sinonimă cu cea de sistem juridic.

§ 1. Izvoarele dreptului comunitar. Generalități 

A. Regimul lingvistic al actelor juridice comunitare 

O chestiune generală este cea a limbii în care sunt redactate actele comunitare.
Principiul este că actele comunitare sunt întocmite în cele 23 de limbi oficiale ale
Comunităţii (bulgara, ceha, daneza, engleza, estona, finlandeza, franceza, germana, greaca,
irlandeza, italiana, letona, lituaniana, polona, româna, slovaca, maghiara, malteza, slovena,
olandeza, portugheza, spaniola şi suedeza), toate versiunile fiind autentice.
Totuşi, limba irlandeză are un regim special. Până recent avea forţă autentică doar
pentru tratatele constitutive şi alte convenţii importante. La cererea guvernului irlandez,
printr-un regulament al Consiliului, irlandeza a primit statut de limbă oficială şi de limbă de
lucru a instituţiilor comunitare, începând cu 1 ianuarie 2007. Din raţiuni practice, instituţiile
nu sunt încă legate de obligaţia de a traduce toate actele în această limbă. Derogarea este
tranzitorie, termenul fiind de cinci ani, cu posibilitatea de reînnoire. Aceasta înseamnă că,
pentru încă o perioadă, irlandeza va avea o utilizare mai restrânsă.
Tratatul de la Paris (TCECO) a fost redactat într-o singură limbă oficială, franceza.
Cât priveşte documentele trimise de o instituţie comunitară unui stat membru, ele
trebuie elaborate în limba statului respectiv.
Faptul că diferitele versiuni sunt în egală măsură autentice ridică probleme delicate de
interpretare, pe care Curtea de Justiţie le soluţionează, în general, prin aplicarea metodelor
teleologică şi sistematică.
Funcţionarea instituţiilor comunitare este îngreunată de complicarea regimului
lingvistic, în urma extinderilor succesive.

B. Enumerare 

Izvoarele de drept ale Uniunii Europene se pot grupa în următoarele categorii1:

1. Dreptul originar sau primar;
2. Dreptul derivat;
3. Dreptul internaţional;
4. Izvoarele nescrise.

1
Ordinea prezentării nu e bazată pe ierarhia categoriilor de izvoare de drept, ci doar pe considerente
didactice! Vom trata ierarhia la § 9.

2
 

§ 2. Dreptul originar sau primar 

A. Conținutul dreptului originar 

Constituţia europeană trebuia să înlocuiască tratatele constitutive (cu excepţia Tratatului

Euratom), împreună cu lungul şir al tratatelor de revizuire. Deşi le reformează profund,
TLisabona nu este decât un tratat modificator al tratatelor constitutive, aşa că trebuie să pornim
enumerarea de la primele tratate2.
a) Dreptul originar este format în primul rând din tratatele constitutive :
– Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, care a instituit CECO. Încheiat pe 50 de ani, şi-a
încetat valabilitatea la 23 iulie 2002.
– Tratatele de la Roma din 25 martie 1957, care au instituit CEE şi CEEA (Euratom), au
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 şi sunt încheiate pe durată nelimitată.
b) Tratatele de revizuire a Tratatelor originare :
– Actul Unic European din februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987 ;
– Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht din 7 februarie 1992, intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993 ;
– Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999 şi
– Tratatul de la Nisa din 26 februarie 2001, intrat în vigoare la 1 februarie 2003;
– Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007, care a intrat în vigoare la 1 decembrie
2009 (TCE este redenumit Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene).
c) Protocoalele anexate la Tratate au valoarea juridică a tratatelor. Unele sunt foarte
importante (de exemplu, cel ce reglementează Statutul Curţii de Justiţie a UE);
d) Carta drepturilor fundamentale, redactată în 2000, a primit forţă juridică prin
TLisabona. Ea prevede drepturi, libertăţi şi principii care vor guverna activitatea Uniunii şi cea
a statelor membre, atunci când acestea pun în aplicare acte comunitare.
e) Tratatele şi actele care modifică sistemul instituţional:
– Convenţia privind anumite instituţii comune, semnată la 25 martie 1957 la Roma,
împreună cu Tratatele CEE şi CEEA (şi care stabilesc Adunarea şi Curtea de Justiţie ca
instituţii comune pentru cele trei comunităţi);
– Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin vot universal direct din 20
septembrie 1976 etc.
f) Se adaugă tratatele şi actele care modifică regulile bugetare:
g) Tratatele şi actele privind aderarea noilor state membre, care modifică în mod
necesar tratatele constitutive, fac şi ele parte din dreptul originar.
h) Anexele la tratatele de revizuire cuprind, pe lângă protocoale, declaraţii, adoptate
de conferinţele interguvernamentale unde se negociază revizuirea tratatelor. În general,
acestea nu produc efecte coercitive.
Unele declaraţii au însă o valoare interpretativă, întrucât precizează sensul unei

2
Nu cer în amănunt data semnării şi cea a intrării în vigoare a tratatelor. Trebuie să se ştie însă care au
fost tratatele de revizuire şi, în mare, perioada în care au fost adoptate (anii 80, începutul anilor 90 etc.)

3
dispoziţii din tratat, reflectând intenţia comună a autorilor tratatului. În consecinţă,
instituţiile comunitare, inclusiv CJ, trebuie să le ia în considerare atunci când aplică textele
la care se referă aceste declaraţii.
În mod excepţional, statele participante la o conferinţă interguvernamentală de
revizuire îşi asumă prin asemenea declaraţii angajamente politice obligatorii. Astfel, o
declaraţie adoptată la conferinţa ce pregătea proiectul de Tratat de la Nisa conţinea cele mai
importante modificări instituţionale, aplicabile odată cu extinderea din 2004 a UE.

B. Forța juridică a dreptului primar 

Tratatele reprezintă izvoarele de drept cu forţă juridică supremă în UE. Din această
cauză, nu se poate cere anularea dispoziţiilor acestora. Toate celelalte izvoare de drept li se
subordonează. În cazul în care instituţiile Uniunii adoptă acte contrare tratatelor
constitutive, ele pot fi anulate de Curtea de Justiţie a UE.

C. Revizuirea tratatelor constitutive 

Procedura de revizuire este prevăzută de TUE (art. 48).

Mai demult, toată activitatea se desfăşura departe de ochii publicului, în conferinţe
care îi reuneau doar pe reprezentanţii guvernelor statelor membre. Lucrurile s-au schimbat
odată cu adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale, când redactarea documentului a fost
încredinţată unei convenţii la care au participat şi reprezentanţii Parlamentului European, ai
parlamentelor naţionale şi un reprezentant al Comisiei3. Iniţiativa a devenit o practică,
atunci când a fost confirmată la lucrările pentru Constituţia europeană, în sensul că primul
proiect a fost redactat de Convenţia pentru viitorul Europei. TLisabona consacră această
practică, transformând-o în regulă.
Propunerile de modificare pot aparţine statelor membre, Parlamentului sau Comisiei,
care sesizează Consiliul European. Acesta convoacă o convenţie compusă după modelul de
mai sus (din reprezentanţii ai şefilor de stat sau de guvern, ai parlamentelor naţionale, ai
Parlamentului European şi ai Comisiei). Convenţia redactează o recomandare, pe care o
înaintează conferinţei interguvernamentale (alcătuită din reprezentanţii statelor membre),
care va definitiva proiectul. Tratatul de revizuire intră în vigoare după ce este semnat de
statele membre şi apoi ratificat de ele, după propriile reguli constituţionale.
Pentru că procedura de revizuire e greoaie, s-au prevăzut şi proceduri simplificate de
revizuire. De exemplu, potrivit principalei proceduri simplificate, decizia aparţine
Consiliului European, dar trebuie aprobată de statele membre. 

§ 3. Dreptul derivat. Generalități. Clasificare 

Tratatele constitutive nu puteau conţine toate regulile necesare pentru activitatea

3
Au participat şi observatori de la celelalte instituţii şi organe ale Uniunii, precum şi de la Consiliul
Europei. Pe de altă parte, Tratatul de la Nisa, care s-a negociat în aceeaşi perioadă, a fost elaborat după
procedura clasică.

4
Comunităţii. Din această cauză, ele au dat autorităţilor comunitare puterea de a adopta
actele juridice necesare.
Dreptul derivat cuprinde actele adoptate de instituţiile comunitare în aplicarea
tratatelor.
Până la adoptarea TLisabona, se făceau două clasificări tradiţionale, valabile şi azi:
a) acte tipice sau numite, care sunt prevăzute de actualul art. 288 TFUE
(regulamente, directive, decizii, recomandări, avize).
b) actele atipice sau nenumite, care sunt născute din practica instituţiilor (cărţi albe,
cărţi verzi4, rezoluţii, declaraţii, deliberări, concluzii, comunicări şi multe altele).
Actele tipice reglementate de art. 288 se împart în acte obligatorii şi neobligatorii:
a) actele obligatorii – regulamente, directive, decizii.
b) actele neobligatorii – recomandări şi avize.
TLisabona introduce o nouă clasificare, cea dintre actele legislative şi actele de
punere în aplicare (de executare). Din păcate, s-a renunţat la clarificarea semantică pe care
o aducea Constituţia europeană, ce desemna aceste categorii de acte prin termeni diferiţi5.
Prin urmare, ca să le distingem, va trebui să verificăm procedura prin care au fost adoptate.
Vor exista astfel, pe de o parte, regulamente, directive şi chiar decizii adoptate prin
procedurile legislative, aşadar acte legislative şi, pe de altă parte, regulamente, directive şi
decizii de aplicare. Acestea din urmă servesc la punerea în aplicare a actelor legislative,
fiind subordonate acestora (nu pot deroga de la ele, sub sancţiunea anulării)6.
TLisabona creează o nouă categorie, şi anume actele delegate. Este vorba despre acte
adoptate de Comisie, în baza delegării realizate printr-un act legislativ. Tratatul precizează
actele delegate sunt nelegislative, cu caracter general, care completează sau modifică
anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ. Din descrierea lor ca acte cu caracter
general, tragem concluzia că, în principiu, se vor adopta regulamente delegate7.

4
Pentru noţiuni precum cărţi albe, cărţi verzi, v. infra, actele nenumite.
5
În Constituţie, actele legislative erau: legea europeană (în locul regulamentului), legea-cadru
europeană (înlocuind directiva), iar actele de executare erau: regulamentul european şi decizia europeană.
6
Ca să le distingem, practic trebuie să ne uităm la criteriul formal: procedura de adoptare – dacă e
vorba de o procedură legislativă, atunci avem a face cu un act legislativ. Teoretic, s-ar mai putea face o
distincţie, ţinând seama că actul de executare nu reglementează elementele esenţiale ale materiei şi că e
subordonat actului legislativ, dar e foarte greu de operat cu asemenea criterii.
7
V. infra, regulamentul.

5
 

§ 4. Actele numite obligatorii de drept derivat 

A. Elemente comune ale actelor obligatorii de drept derivat 

Denumirea actului este dată de instituţia emitentă, dar Curtea de Justiţie controlează
denumirea dată de autor şi, dacă e nevoie, recalifică actul în raport de natura sa veritabilă8.
Alegerea actului potrivit
Tratatele constitutive prevăd de obicei actul comunitar ce va fi adoptat pentru o
acţiune, situaţie în care instituţiile comunitare nu au libertate de alegere. Dacă tratatele nu
precizează instrumentul juridic sau permit acte diferite, se poate alege actul mai adecvat.
Alegerea temeiului juridic al actului
Temeiul juridic al actului este dispoziţia din tratatul constitutiv pe care se sprijină
adoptarea sa. El determină competenţa instituţiilor şi procedura de adoptare. Alegerea
acesteia trebuie făcută după criterii obiective (cum ar fi scopul şi conţinutul actului), care să
poată fi controlate de judecătorii europeni.
Motivarea actului
Actele comunitare trebuie să fie motivate. Lipsa motivării determină ilegalitatea
actului. Motivarea vine în ajutorul celor vizaţi de act, facilitându-le înţelegerea. Pe de altă
parte, previne abuzurile instituţiilor şi permite un control judecătoresc mai eficace.
Publicitatea şi intrarea în vigoare
• Actele legislative se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în

vigoare la data prevăzută în text sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la

publicare.
• La actele fără caracter legislativ se fac nişte distincţii:
- Regulamentele, directivele adresate tuturor statelor membre şi deciziile care nu
indică destinatarii se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Ele intră în
vigoare, ca în cazul anterior, la data prevăzută de text sau în a douăzecea zi de la
data publicării.

8
Natura reală a unui act depinde de obiectul, conţinutul, întinderea efectelor sale (generale sau
individuale), şi nu de procedura folosită sau denumirea dată de instituţia emitentă. Nerespectarea condiţiilor
de procedură cerute de natura reală a actului atrage după sine anularea acestuia.

6
 - Directivele adresate unor state şi deciziile care au destinatari se notifică
destinatarilor şi intră în vigoare de la data notificării.
Acţiunea în timp a actelor comunitare
Principiul de bază este cel cunoscut din dreptul naţional: efectul imediat al noii
reglementări. Aşadar, actul comunitar nou se aplică pe viitor, la toate situaţiile născute după
intrarea sa în vigoare, dar şi la situaţiile juridice stabilite în trecut, dar care îşi continuă
efectele sub reglementarea nouă9. Există totuşi un principiu ce temperează efectul imediat,
în situaţia când un act nou i-ar putea surprinde pe cei care au stabilit raporturi juridice sub
reglementarea anterioară: principiul protecţiei încrederii legitime (v. infra, la Principiile
generale ale dreptului).
Ca şi în dreptul naţional, normele comunitare nu produc efect retroactiv (nu se aplică
la situaţiile juridice consumate în trecut)10. Totuşi, retroactivitatea regulamentelor este
admisă cu titlu excepţional, dacă este justificată de un interes general.

B. Regulamentul 

Regulamentul are aplicabilitate generală, e obligatoriu în toate elementele sale şi se

aplică direct în statele membre. Constituie principalul izvor de drept derivat.
Aşa cum arătam, unele regulamente sunt acte legislative, iar altele sunt de aplicare.
Pe de altă parte, există şi regulamente delegate. Pentru explicaţii, v. supra.
Autorii regulamentelor: instituţiile politice – Consiliul, Parlamentul European şi
Comisia, dar şi BCE, când e vorba despre politica monetară (administrarea monedei euro).
Întinderea efectelor
Tratatele dispun că regulamentul are aplicabilitate generală, ceea ce înseamnă că este
un act normativ, producând efecte erga omnes (faţă de toţi subiecţii de drept). Deosebirea
dintre decizie (act individual) şi regulament este cea cunoscută din teoria dreptului: decizia
limitează destinatarii (aceştia sunt cunoscuţi la data adoptării ei), în timp ce regulamentul se
adresează unor categorii privite în mod abstract şi în ansamblu.

9
Exemplu de situaţie juridică in trecut: un oficiu comunitar este înfiinţat sub reglementarea veche;
după intrarea în vigoare a unui nou act comunitar, acesta va guverna activitatea viitoare a oficiului.
Bineînţeles, activitatea din trecut va fi supusă reglementării vechi.
10
Ceea ce s-a întâmplat în trecut intră în domeniul legii vechi. Sub imperiul ei va fi evaluată conduita
subiecţilor de drept (a persoanelor ce intră în raporturi juridice), chiar dacă procesul este judecat la o dată la
care în vigoare e o altă reglementare. Practic, judecătorul, atunci când constată că situaţia litigioasă dedusă
judecăţii aparţine trecutului, nu recurge, aşa cum ar fi înclinat, la legea în vigoare în vigoare la data
pronunţării hotărârii, pentru că, dacă ar aplica-o, i-ar conferi efect retroactiv. El se plasează, mintal, în
momentul în care s-a stabilit situaţia juridică în dispută şi examinează conduita părţilor în funcţie de legea
valabilă atunci, singura pe care erau obligate să o respecte acestea (părţile nu puteau anticipa cum va arăta
reglementarea în viitor).

7
 Obligativitate în toate elementele sale
Spre deosebire de directivă, regulamentul este obligatoriu atât în ce priveşte rezultatul
de atins, cât şi mijloacele care trebuie folosite pentru realizarea obiectivului. Măsurile
naţionale – care eventual sunt necesare pentru punerea lui în aplicare – trebuie să se
conformeze strict regulamentului, pentru a nu împiedica aplicarea sa uniformă pe întreg
teritoriul Comunităţii. De fapt, orice act normativ prezintă această caracteristică (directiva
este actul care iese din tipic).

Aplicabilitate directă în toate statele membre

Aplicabilitatea directă prevăzută de tratatele constitutive are două semnificaţii:
1) regulamentul are aplicabilitate imediată, adică se integrează direct, imediat11 în
sistemul de drept al statelor membre. Acta înseamnă că nu este nevoie de o normă naţională
care să introducă conţinutul regulamentului în sistemul juridic intern (este chiar interzisă
transformarea lui în normă naţională)12. Statul nu poate interveni decât, eventual, cu măsuri
de punere în executare, strict subordonate regulamentului.
2) are efect direct, ceea ce înseamnă că el creează direct drepturi şi obligaţii în
beneficiul ori în sarcina persoanelor fizice şi juridice, ce pot fi invocate în faţa judecătorului
naţional.

C. Directiva 

Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la

rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte
forma şi mijloacele pentru atingerea rezultatului.
Caracterizare generală
Directiva se întemeiază pe împărţirea sarcinilor, pe colaborarea dintre autorităţile
comunitare şi cele naţionale. Se observă că directiva reprezintă o metodă de legiferare cu
două etaje: la nivel comunitar se stabileşte modelul legislativ (obiectivul); în a doua fază,
statele membre sunt obligate să adapteze acest model la specificul dreptului naţional, în
termenul fixat.
Directiva e mai flexibilă decât regulamentul, respectând particularităţile naţionale. Ea
vizează apropierea şi armonizarea legislaţiilor naţionale (în timp ce regulamentul e un
instrument de uniformizare, ce nu mai lasă nicio libertate statelor).
Dispoziţiile unei directive nu înlocuiesc automat normele naţionale, dar impun
statelor obligaţia de a adapta dreptul naţional la regulile Uniunii.
Autorii directivelor: instituţiile politice – Consiliul, Parlamentul European, Comisia.

11
Voi reveni asupra aplicabilităţii imediate când voi discuta relaţiile dintre dreptul UE şi cel naţional.
12
Pentru a înţelege mai bine: în unele state (Italia, Marea Britanie etc.), pentru ca un tratat
internaţional să producă efecte în sistemul de drept intern (şi să poată fi invocat în faţa judecătorului naţional),
textul tratatului trebuie să fie preluat („încorporat”) într-o lege internă. Precizând aplicabilitatea directă a
regulamentului, autorii tratatelor constitutive au vrut să evite orice ambiguitate în acest sens.

8
 Clasificare: Similar regulamentelor, distingem directivele ce constituie acte
legislative de directivele de aplicare.
Întinderea efectelor
Este mai greu de încadrat directivele în tipologia clasică: act normativ – act
individual. Actul normativ are prin definiţie un caracter general şi abstract. La o primă
citire a textului tratatului, ar reieşi că directivele produc efecte doar pentru statele vizate,
astfel încât ele par acte individuale. Dar când transpunerea în dreptul naţional se face prin
acte normative, directivele capătă, la nivelul final, efecte normative. În plus, când sunt
adresate tuturor statelor (cazul obişnuit), ele se prezintă ca o procedură de legiferare
indirectă.
În consecinţă, jurisdicţia comunitară le-a recunoscut calitatea de acte cu întindere
generală şi chiar caracterul normativ.
Limitele libertăţii de acţiune a statelor
A transpune directivele în dreptul intern înseamnă a le pune în aplicare prin
intermediul unor măsuri interne. Statele sunt libere să aleagă actele de drept naţional
oportune, dar acestea trebuie să aibă caracter coercitiv. O simplă practică administrativă
folosită în cadrul instituţiilor naţionale nu constituie o modalitate satisfăcătoare de
transpunere. Drepturile şi obligaţiile ce decurg din directive trebuie să fie determinate clar
şi precis, pentru ca cetăţenii să aibă posibilitatea de a le cunoaşte şi a se prevala de ele,
inclusiv în faţa tribunalelor naţionale.
Atunci când directiva este detaliată, libertatea statelor este minimă, caz în care se
atenuează diferenţa faţă de regulament.
Modul de transpunere a directivelor este evaluat potrivit criteriilor comunitare.
Comisia verifică permanent modul cum statele îşi îndeplinesc această obligaţie.
Termenul de transpunere
Statele membre trebuie să respecte termenul până la care trebuie să transpună
directiva, termen stabilit prin directivă. Întârzierea în transpunerea directivelor poate atrage
condamnarea statului de către Curtea de Justiţie, inclusiv prin plata de penalităţi.
Efectul direct al directivelor netranspuse
Dacă statul nu a transpus directiva până la expirarea termenului sau dacă a transpus-o
în mod nesatisfăcător, aceasta poate produce efecte directe (prin urmare, poate fi invocată şi
în faţa instanţelor).
În principiu, nu i se recunoaşte decât efectul direct vertical (între stat şi cetăţeni) şi
doar dacă efectul direct este în favoarea cetăţeanului. Asta înseamnă că doar persoana
fizică sau juridică este cea care poate invoca directiva împotriva statului. Nu operează
efectul direct orizontal (care se referă la relaţiile dintre particulari). Aşadar, în principiu,
directiva netranspusă nu poate fi invocată pentru a fi aplicată într-un proces ale cărui părţi
sunt particulari. Aşa cum se va observa însă la prezentarea efectului direct, Curtea de
Justiţie a lărgit sfera celor împotriva cărora se poate invoca directiva netranspusă.

D. Decizia  

Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care indică destinatarii

9
(state membre, persoane juridice sau persoane fizice), decizia este obligatorie numai pentru
aceştia.
Autorii deciziilor: Consiliul European, Consiliul, Parlamentul European, Comisia şi
BCE.
În dreptul naţional, lucrurile sunt simple: deciziile sunt acte individuale de aplicare,
ceea ce înseamnă că produc efecte doar pentru situaţii particulare. În dreptul comunitar
situaţia e mai complexă. Şi aici majoritatea deciziilor sunt acte individuale, dar există şi
decizii care nu-i indică pe destinatari.
TLisabona prevede că, pe lângă decizii de aplicare, există deciziile – acte legislative.
Practic, trebuie să facem o distincţie:
a) deciziile adresate unei persoane fizice sau juridice (Comisia sancţionează o
înţelegere anticoncurenţială) sau unui stat (Comisia constată că un ajutor de
stat e incompatibil cu tratatele constitutive), care sunt acte individuale de
aplicare a dreptului comunitar, echivalente cu actele administrative
individuale din dreptul intern; în acest caz, deciziile sunt actele obişnuite prin
care instituţiile comunitare soluţionează cazuri particulare;
- deciziile din această categorie (acte individuale de aplicare) se deosebesc
de regulamente prin caracterul individual (persoanele vizate pot fi
determinate în momentul adoptării, iar sfera destinatarilor nu poate fi
extinsă ulterior).
b) deciziile adresate unui stat sau tuturor statelor, prin care se stabileşte un
obiectiv, pe care statele trebuie să-l realizeze adoptând măsuri naţionale cu
efecte generale;
- sunt mai rar întâlnite;
- în acest caz, deciziile se apropie de directive, fiind instrumente de
legiferare indirectă.
c) deciziile ai cărei destinatari nu sunt precizaţi;
- au fost introduse prin TLisabona;
- acestea nu mai sunt individuale, ci în mod clar acte normative (e.g., o
decizie a Consiliului European prin care se stabileşte componenţa
Parlamentului European sau o decizie a Consiliului European prin care se
extind atribuţiile Parchetului European13, o decizie adoptată de Consiliul
European sau de Consiliul Uniunii europene în materia PESC).
Toate deciziile se disting faţă de directivă prin obligativitatea în toate elementele.
Deciziile produc efect direct faţă de destinatari, creându-le drepturi şi obligaţii, după
cum urmează:
- efect direct orizontal, în cazul deciziilor adresate particularilor;
- efect direct vertical, atunci când deciziilor destinate statelor membre14.

13
Parchetul European poate fi înfiinţat prin decizie a Consiliului, iar competenţele sale pot fi extinse
faţă de prevederile actuale ale tratatelor constitutive prin decizie a Consiliului European.
14
Doar cu titlu informativ: în fostul pilon 3 (cooperarea în materie de justiţie şi poliţie), care era
interguvernamental, se adoptau următoarele acte: poziţii comune, decizii-cadru (care erau echivalente cu

10
 §  5.  Actele  numite  neobligatorii  de  drept  derivat:  recomandările  şi 
avizele  

Ele sunt emise în materiile unde Comunitatea nu are putere de decizie (nu e
competentă) sau în situaţia în care adoptarea unor măsuri obligatorii este subordonată unei
perioade de tranziţie, având rolul de a pregăti statele pentru viitoarele obligaţii. De obicei,
avizul prezintă opinia unei instituţii cu privire la o situaţie, iar recomandarea îi invită pe
destinatari să adopte o anumită conduită.
Curtea verifică natura adevărată a actului, cercetând dacă acesta este în realitate o
decizie, caz în care este admisibilă acţiunea în anulare împotriva sa. Practic, CJ examinează
dacă un act intitulat ca unul neobligatoriu nu-şi propune să producă efecte coercitive.

§ 6. Actele atipice (nenumite, non‐standard) de drept derivat 

 Ele nu sunt prevăzute de tratate, ci sunt născute din practica instituţională: programe,
cărţi albe15, cărţi verzi16, rezoluţii, declaraţii, recomandări, comunicări, concluzii, coduri de
conduită, deliberări. Aici intră şi regulamentele interne de organizare a instituţiilor.
Cel mai adesea ele exprimă intenţii, angajamente de comportament sau păreri,
deziderate fără efecte juridice. Uneori, CJ le-a recunoscut efecte juridice, judecând nu după
formă sau denumire, ci după intenţia autorilor actului (e.g., pentru unele deliberări sau
rezoluţii ale Consiliului, coduri de conduită, comunicări ale Comisiei etc.).

§ 7. Dreptul internațional 

La fel ca dreptul statelor membre, sistemul juridic al Uniunii are ca izvoare şi reguli
de drept internaţional. Mai întâi, vom distinge acordurile încheiate de Uniune de cele ale
statelor membre, după care vom vorbi despre regulile generale de drept internaţional.

A. Acordurile încheiate de Uniunea Europeană 

UE are capacitatea juridică de a încheia acorduri internaţionale cu state terţe sau cu

organizaţii internaţionale. Acordurile internaţionale sunt obligatorii pentru instituţiile

directivele), decizii, acţiuni comune. Statele puteau încheia între ele convenţii internaţionale în materia
pilonului 3 (majoritatea convenţiilor nu au mai intrat în vigoare, împotmolindu-se în faza ratificărilor). S-a şi
renunţat la ele, în favoarea deciziilor-cadru. În fostul pilon 2 (PESC), tot interguvernamental, se adoptau mai
ales: strategii comune, acţiuni comune şi poziţii comune. Le menţionez, fiindcă ele dispar doar pe viitor;
actele deja adoptate rămân în vigoare, până la eventuala modificare sau abrogare.
15
Cartea albă este un document al Comisiei ce conţine propuneri pentru o acţiune a Uniunii într-un
anumit sector. Când e primită favorabil de Consiliu, poate duce la un program de acţiune în domeniul vizat.
Ex.: Cartea verde privind realizarea pieţei interne din 1985 etc.
16
Cartea verde este un document al Comisiei menit să stimuleze dezbaterea publică şi să lanseze un
proces de consultare la nivel european asupra unui anumit subiect. Consultările pot duce la redactarea unei
cărţi albe, care transformă concluziile dezbaterilor în propuneri ale Comisiei. Comisia produce cam 10 cărţi
verzi pe an.

11
Comunităţii şi pentru statele membre. Ele aparţin ordinii juridice comunitare17. Exemple:
acordurile din cadrul politicii comerciale comune, acordurile de cooperare, cele de
asociere la UE ş.a.
Când obiectul lor depăşeşte competenţa Uniunii, acordurile trebuie încheiate atât de
Uniune, cât şi de statele membre. Acestea se numesc acorduri mixte. De exemplu,
acordurile europene (acordurile de asociere la UE, pe care le încheie statele candidate) sunt
acorduri mixte, încheindu-se de statul candidat atât cu UE şi Euratom, cât şi cu statele
membre.
În urma TLisabona, UE va putea adera la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO).
În ierarhia izvoarelor de drept, acordurile internaţionale ocupă un loc inferior faţă de
tratatele constitutive şi principiile generale ale dreptului, dar unul superior în raport cu
dreptul derivat.

B. Acordurile încheiate de statele membre  

Acordurile statelor nu intră în izvoarele de drept comunitar în sens strict, dar uneori
completează sistemul juridic comunitar şi prin urmare nu pot fi detaşate de acesta.
a) Acordurile încheiate de statele membre cu state terţe
Acordurile încheiate de state anterior intrării lor în Uniune nu fac parte din sistemul
juridic comunitar şi, în principiu, nu sunt afectate de tratatele constitutive. Statele pot
continua să-şi îndeplinească obligaţiile asumate în trecut, dar Comunitatea nu este legată în
nici un fel faţă de statul terţ. Pe de altă parte, dacă nu sunt compatibile cu prevederile
tratatelor constitutive, statele sunt obligate să ia toate măsurile pentru a elimina
incompatibilităţile18.
Acordurile încheiate de state după intrarea în Uniune sunt, în principiu, opozabile
Uniunii [adică produc efecte faţă de UE], dacă sunt compatibile cu tratatele constitutive (de
exemplu, acordurile de aderare). Statele membre nu pot însă aduce atingere obligaţiilor lor
comunitare, prin încheierea unor convenţii internaţionale cu state terţe, în sectoare aflate în
competenţa UE. Explicaţia este că statele membre şi-au pierdut puterea de decizie
(competenţa) în aceste materii. Dacă statele ar încheia astfel de acorduri, ele nu ar fi
opozabile Uniunii19.

17
Analog, tratatele internaţionale încheiate şi ratificate de statul nostru fac parte din dreptul român.
Cum arătam însă mai sus, modul cum un tratat internaţional intră în sistemul juridic naţional e reglementat de
fiecare stat în parte. Unele sisteme de drept au o atitudine mai „prietenoasă”, pe când altele, una mai rigidă
faţă de acordurile internaţionale.
18
În mod excepţional şi în condiţii foarte stricte, Curtea a admis că un acord anterior (GATT) se aplică
şi Comunităţii, considerând că obligaţiile derivate din acesta au fost, în general, transferate Comunităţii.
GATT (Acordul General pentru Tarife şi Comerţ) a fost încheiat în 1947, cu scopul de a liberaliza comerţul
internaţional. În 1995 a luat naştere OMC – Organizaţia Mondiale a Comerţului, acordurile ce stau la baza
acesteia extinzându-se în materia serviciilor şi a proprietăţii industriale (invenţii, desene şi modele
industriale). 
19
Curtea nu are competenţă să le anuleze, dar poate judeca o acţiune în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor comunitare de către statele în culpă.

12
 b) Acorduri încheiate între statele membre
Statele pot încheia între ele acorduri internaţionale. În principiu, ele aparţin dreptului
internaţional şi deci nu sunt izvoare ale dreptului UE. Totuşi, unele au o conexiune strânsă
cu ordinea juridică a Uniunii:
- prin ele s-a încercat reglementarea unor situaţii ce prezentau legături cu activităţile
Comunităţii, dar pentru care instituţiile comunitare nu deţineau competenţe;
- prin alte acorduri, statele membre au dorit să creeze un drept uniform [adică reguli
comune] la nivelul Comunităţii sau să faciliteze aplicarea dreptului comunitar.
Majoritatea acestor convenţii aparţin trecutului. Amplificarea treptată a competenţelor
comunitare şi extinderea, prin TLisabona, a metodei comunitare la aproape întreaga
Uniune20 a diminuat mult importanţa pentru dreptul UE a convenţiilor încheiate între statele
membre. Din moment ce acum instituţiile UE pot adopta acte tipice (regulamente, directive,
decizii), calea greoaie a convenţiilor internaţionale nu mai prezintă mare utilitate. Oricum,
convenţiile importante au fost înlocuite deja, în ultimii ani, cu regulamente.
Mai rămân nişte acorduri încheiate între statele membre care îşi menţin actualitatea,
aparţinând acquis-ului comunitar. E vorba despre deciziile şi acordurile reprezentanţilor
guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului. Ele intervin:
- atunci când tratatele constitutive cer ca o decizie să fie adoptată de comun acord
(numirea membrilor Curţii de Justiţie sau a membrilor Tribunalului),
- în materii care ţin de competenţele reţinute de state21 sau
- în domenii în care nu sunt decât parţial reglementate de tratate (acordurile dintre
state necesare pentru încheierea de acorduri internaţionale mixte).
Ca şi în cazul anterior, acordurile pe care statele membre le-au încheiat între ele
înainte de intrarea în vigoare a tratatelor constitutive sau anterior aderării lor la Uniune nu
produc efecte pentru Uniune (sunt inopozabile), dacă sunt incompatibile cu tratatele.

C. Dreptul internațional general22

CJ a recunoscut că regulile generale de drept internaţional (cutuma internaţională,

principiile generale ale dreptului internaţional)23 fac parte din ordinea juridică a UE. Ca
actor pe scena internaţională (subiect de drept internaţional, în limbaj juridic), UE are
obligaţia de a le respecta în relaţiile sale internaţionale.

20
Excepţia este PESC.
21
Acestea sunt competenţe la care statele n-au renunţat. Instituţiile UE nu sunt competente să adopte
acte în aceste domenii.
22
Sintagma „drept comunitar general” este întrebuinţată de doctrina străină pentru a se referi la alte
reguli decât cele din tratatele (respectiv principiile generale ale dreptului internaţional, cutuma internaţională).
Despre tratate (acordurile internaţionale) am vorbit mai sus.
23
Potrivit art. 38 (1) Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, sunt izvoare ale dreptului internaţional:
- convenţiile internaţionale,
- cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale a statelor, acceptate ca drept;
- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.
De asemenea, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul public al
diferitelor naţiuni sunt recunoscute ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept (au doar o putere
persuasivă, nu obligatorie).

13
 § 8. Izvoarele nescrise 

A. Principiile generale ale dreptului  

Ele sunt reguli de un înalt grad de generalitate, ce reflectă concepţii şi valori esenţiale
ale dreptului şi ale justiţiei, cărora li se supun atât ordinea juridică a Uniunii, cât şi cea a
statelor membre.
Au fost consacrate prin jurisprudenţa Curţii şi pot fi împărţite în trei categorii:

14
 a) Principii generale deduse din natura Uniunii
− principiul de solidaritate şi egalitate între statele membre;
− principiul echilibrului instituţional;
− principiul liberei circulaţii;
− principiul liberei concurenţe;
− principiul nediscriminării după naţionalitate etc.
b) Principii generale deduse din sistemele juridice naţionale
− principiul securităţii juridice. Principiul protejează împotriva imprevizibilităţii
situaţiilor juridice de drept comunitar. Cei interesaţi pot cere ca reglementările să fie clare,
previzibile. Actele comunitare ce afectează situaţia subiecţilor de drept nu pot fi modificate
decât cu respectarea strictă a regulilor de procedură.
− principiul încrederii legitime. Subiecţii de drept pot conta pe menţinerea unei
situaţii juridice împotriva unei schimbări la care nu se puteau în mod rezonabil aştepta24.
− principiul bunei credinţe;
− principiul proporţionalităţii (din dreptul german);
− principiul nediscriminării după sex etc.
c) Drepturile fundamentale 
Tratatele constitutive nu au făcut iniţial referire la drepturile şi libertăţile
fundamentale. În prima fază, Curtea de Justiţie a refuzat să admită că încălcarea acestora ar
putea fi un temei pentru anularea unor acte comunitare. La presiunea opiniei juridice din
statele membre şi îndeosebi a Curţilor Constituţionale din Germania şi Italia, Curtea şi-a
modificat treptat poziţia.
Punctul de referinţă pentru noua jurisprudenţă în materia drepturilor omului îl
reprezintă speţa Stauder (cauza 29/69). Curtea a făcut o recunoaştere indirectă, statuând că
dispoziţia în litigiu nu aduce atingere drepturilor fundamentale, incluse în principiile
generale ale dreptului pe care ea le aplică.
În 1970, în speţa Internationale Handelsgesellschaft (cauza 11/70), Curtea a precizat
că respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale ale
dreptului.
Ulterior, Curtea a statuat că apărarea acestora se inspiră din tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre, dar trebuie asigurată în cadrul structurii şi potrivit
obiectivelor Comunităţii.
Pentru Curte, importante sunt şi de actele internaţionale în materie, cum este
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) ş.a. De altfel, Curtea de Justiţie ţine
seama şi de deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, modificându-şi, dacă e nevoie,

24
Principiul, preluat din dreptul german, priveşte aplicarea în timp a actelor comunitare, temperând
principiul efectului imediat. Instituţiile UE nu pot modifica brutal o reglementare, ceea ce ar fi de natură să-i
surprindă pe cei care intraseră în diferite situaţii juridice sub reglementarea veche. În principiu, instituţiile
trebuie să ia măsuri tranzitorii.

15
propria jurisprudenţă25.
La sfârşitul anilor 90, prin Tratatul de la Amsterdam, drepturile fundamentale au fost
expres integrate în dreptul UE, printr-o prevedere generală (în fostul art. 6 TUE) care le
recunoştea statutul de principii generale ale dreptului comunitar. A urmat semnarea Cartei
drepturilor fundamentale26.
Carta drepturilor fundamentale, ce recunoaşte 50 de „drepturi, libertăţi şi principii”,
a primit – prin TLisabona – forţa juridică a tratatelor constitutive. Aceasta înseamnă că
drepturile fundamentale prevăzute de ea au statut de drept primar. Drepturile fundamentale
sunt încadrate în 6 titluri:
1. Demnitatea
2. Libertăţile
3. Egalitatea
4. Solidaritatea
5. Drepturile cetăţenilor
6. Justiţia.
Practic, în urma TLisabona se stabilesc 3 categorii de drepturi fundamentale:
- cele prevăzute de Cartă, care intră în dreptul primar, având forţă juridică supremă,
- cele garantate prin CEDO (aplicate în sistemul juridic al UE ca principii generale
ale dreptului Uniunii),
- cele care rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre (la fel,
aplicate ca principii generale ale dreptului Uniunii)27.
Precizăm că, în afara drepturilor care sunt legate de calitatea de cetăţean al Uniunii,
toate celelalte drepturi pot fi invocate în contextul dreptului UE indiferent de cetăţenie.

25
Astfel, în decizia Hoechst din 21 sept. 1989 (cauzele conexate 46/87 şi 227/88), CJ statuase că
inviolabilitatea domiciliului prevăzută de art. 8 CEDO nu se referă şi la sediul unei societăţi comerciale. În
urma deciziei în sens contrar a Curţii Europene a Drepturilor Omului din speţa Niemietz c. Germania din 16
decembrie 1992, Curtea şi-a modificat poziţia (22 oct. 2002, cauza C-94/00, Roquette frères).
26
Carta Drepturilor Fundamentale a fost proclamată iniţial de preşedintele Parlamentului, preşedinţia
Consiliului şi preşedintele Comisiei, în decembrie 2000, dar nu a primit forţă obligatorie. Cu ocazia pregătirii
TLisabona, actul a suferit mici modificări, astfel încât s-a impus o nouă semnare şi proclamare solemnă, cu o
zi înainte de încheierea TLisabona.
27
Art. 6 TUE, în redactarea actuală:
(1) Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la
Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în
tratate.
Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispoziţiile
generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în

mod corespunzător a explicaţiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziţii.

(2) Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.
(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune
statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

16
 

B. Jurisprudența 

În sistemele de drept ale statelor care au întemeiat Comunitatea, jurisprudenţa nu este

considerată, de principiu, izvor de drept, pentru că hotărârile judecătoreşti produc doar
efecte inter partes (între părţile din proces)28. Din această cauză, autorii tratatelor nu au
trecut jurisprudenţa comunitară în nomenclatura izvoarelor de drept. Totuşi, în sistemul
juridic comunitar, jurisprudenţa are valoare de izvor de drept.
Sunt necesare nişte explicaţii. Multe din deciziile instanţelor comunitare se limitează
să aplice dreptul pozitiv [dreptul în vigoare] la speţe, aparţinând categoriei actelor de
aplicare a dreptului, la fel ca hotărârile instanţelor naţionale. Acestea nu ne interesează aici.
În schimb, alte decizii completează dreptul pozitiv: nu rezolvă numai disputa părţilor,
ci formulează şi reguli ce nu au existat anterior. Ele intră în categoria izvoarelor de drept.
Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să avem în vedere că în orice sistem de drept (şi în
dreptul român) se recunoaşte – în mod excepţional – rolul creator de drept al jurisprudenţei,
în cazuri limitate29.
Rolul creator de drept a fost o necesitate în cazul instanţelor comunitare, pentru că
tratatele constitutive30 au fost elaborate sub forma unor tratate-cadru, cu prevederi generale,
ce au necesitat clarificări şi completări. Pe de altă parte, multiplele versiuni lingvistice ale
actelor comunitare au valoare egală de acte autentice, ceea ce – atunci când apar deosebiri
între versiuni – ridică iarăşi problema desluşirii sensului precis al normelor.
Interpretarea pe care o fac instanţele comunitare se impune tuturor autorităţilor,
inclusiv instanţelor naţionale, argument ce confirmă statutul de izvor de drept al
jurisprudenţei comunitare.
Ca o concluzie, niciun practician care se trebuie să rezolve o chestiune de drept
comunitar nu poate spune că stăpâneşte acest drept, dacă nu cunoaşte deciziile relevante ale
instanţelor europene.

§ 9. Ierarhia izvoarelor de drept comunitar 

În absenţa unor precizări ale tratatelor constitutive, ierarhia a fost stabilită de Curtea
de Justiţie:
1. Dreptul primar, ce grupează izvoarele de drept cu forţă juridică supremă
2. Principiile generale ale dreptului.

28
Marea majoritate a statelor europene au sisteme de drept romano-german, în care instanţa de
judecată doar aplică actul normativ adoptat de autoritatea competentă şi, în principiu, nu are voie să emită
norme care să-i lege pe alţi judecători. Judecătorul se supune legii, nu deciziei unui alt judecător. În dreptul
englez, american, canadian… (de common law), hotărârile instanţelor sunt izvoare de drept (sistemul
precedentelor). Dar Marea Britanie şi Irlanda au intrat mai târziu în CEE, astfel încât nu au putut influenţa
stabilirea sistemului de drept comunitar.
29
Când există o lacună în sistemul de drept (judecătorul nu găseşte o normă juridică aplicabilă la
litigiul pe care trebuie să-l tranşeze), când legea e obscură (nu se poate degaja nici un sens) şi când legea e
insuficientă.
30
În afară de TCECO, ce conţinea prevederi detaliate, dar care a avut o aplicare la un sector îngust şi
oricum şi-a încetat existenţa.

17
 3. Acordurile internaţionale
4. Actele de drept derivat.
În cadrul dreptului derivat, există o ierarhizare între actele legislative şi cele de
aplicare. Primele sunt adoptate, aşa cum am văzut, printr-o procedură legislativă, iar
celelalte le pun în aplicare, sunt fondate pe acestea şi trebuie să li se conformeze, sub
sancţiunea anulării.
Evident, şi un act delegat trebuie să se subordoneze actului legislativ care îi conferă
abilitarea de a aduce modificări sau completări.
Pe de altă parte, în orice sistem de drept există clasificarea clasică între act normativ
şi act individual. O decizie adoptată pentru aplicarea unui regulament într-o situaţie
concretă trebuie să fie subordonată acestuia31.

31
Mutatis mutandis, cele două relaţii există şi în dreptul naţional: legile sunt puse în executare prin
acte subordonate legii.
Acestea din urmă pot fi acte normative (norme metodologice de punere în aplicare a unei legi) sau acte
individuale, prin care cuprinsul abstract al legii este concretizat („înfăptuirea dreptului”).
Un act individual e adoptat totdeauna pentru a pune în aplicare un act normativ (acesta din urmă poate
fi o lege sau un act normativ subordonat legii – hotărâre de guvern etc.). O instituţie publică nu poate adopta
acte individuale care nu se fundamentează pe lege sau pe alt act normativ.

18