Definiție

Etnologia juridică urmarește să redea izvoarele și formele specificului etnic

al civilizației tradiționale și culturii populare românesti. Ca știință autonomă a
căpătat contur științific abia la sfârșitul primei jumătăți a sec. al XX-lea. Ceea ce
caracterizează etnologia juridică este faptul că ea tratează drepturile primitive, în
sensul de arhaice. O regulă sau instituție juridică este declarată arhaică în momentul
în care ea traduce un stadiu de cultură pe care societatea noastră pare să o fi depasit
de mult timp.

În concluzie, etnologia juridica poate fi definită ca ramură a etnologiei generale

care tratează aspectele juridice ale civilizației, culturii arhaice și populare, ca părți
constitutive ale concepției despre existență.

Un puternic caracter comunitar l-a avut viața socială a satului românesc fără
de care acesta nu ar fi putut rezista atâtea veacuri, caracterizat prin apariția unor
tradiții care mai târziu se regasesc în formele de organizare ale justitiei. Atât
relațiile interumane legate între oamenii satului românesc, indiferent de pozitia pe
care o ocupau, dar și de relațiile de familie stabilite între parinți și copii ca și
relatiile stabilite între celelalte rude : frați, surori, cumnați, etc. care sa le permită o
bună convietuire prin comunicare. Comunicare între obște și sfatul sătesc,
comunicare între toți gospodării satului, comunicare între rude.

Deși mai târziu a intervenit legea scrisă, satele au continuat să-și judece
pricinile potrivit dreptului strămoșesc. Cu timpul, legea scrisă a câstigat tot mai
mult teren în detrimentul dreptului comunitar.
 Problema înlăturării bruște a dreptului comunitar nu s-a pus în ceea ce
privește dreptul românesc scris întrucât, în mod inevitabil s-ar fi provocat grave
perturbări sociale în rândul satelor românești care se bazau pe o tradiție bine pusa
la punct, pe norme nescrise, dar respectate cu strictete. Dealtfel, încălcarea legii
nescrise ducea la sancționarea celor vinovați/acuzați , rezultând importanta legii
nescrise .

De-a lungul timpului, au existat formelor de organizare traditională datorită

preluarii lor de catre generațiile ce au urmat. Fara existența acestora, dreptul scris
de azi, ar fi fost mai sarac.

Românii, și-au creat propriile reguli sociale precum : regulile morale,

regulile religioase etc., reguli clare care le asigurau conviețuirea în colectivitate,
reguli care și azi coexista cu regulile scrise. Astfel, o serie întreagă de practici
sociale, îndelung repetate în actele zilnice, cunoscute, aplicate și respectate au
devenit, în timp, norme de drept.

Viața satului românesc a avut un puternic caracter comunitar colectiv

concretizat în apariția unor valoroase tradiții social-economice, cu norme, forme de
organizare și institutii proprii .

Cutumele

Cutumele au format baza dreptului la poporul român care nășteau o situatie

juridica menținută prin consimțământ mutual. Cutuma sau obiceiul juridic
reprezentă o practică înrădăcinată în comunitatea satului românesc încât oamenii
considerau că prin ea își puteau exercita drepturile, fiind de asemenea cel mai
vechi izvor de drept.
 Cutuma a exprimat vreme îndelungată nevoile sociale ale colectivității
românești și a influentat conținutul ideii de justiție. Ca și justiția, cutuma este
expresia necesității unei ordini, a unui echilibru armonic, pana la urma moral în
substanța sa. Oamenii satului românesc aveau nevoie de ceva care să-i ajute la
îndreptarea celor ce greșeau.

Obiceiul presupune o anumită constrângere fiind un model de conduita, în

recunoasterea valorilor de grup si de respectare alor. Obiceiul apare ca un
comportament pe care grupul social îl impune membrilor săi. El se concretizează,
în general, pe formule orale, iar autoritatea lui se bazează, pentru aplicare, tocmai
pe faptul că este rezultatul unei practici vechi, incontestabile.

Obștea țărănească românească a constituit o asociație umană cu legi și

obiceiuri juridice proprii. Comunitatea sătească românească trăia în limitele unui
perimetru agricol numit hotar, dupa legi transmise de oamenii buni și batrâni.

În perioada feudală organul de conducere sătească al obștilor țărănești din

cele trei țări romane era denumit ,, sfatul satului ” sau ,,sfatul bătrânilor ” , iar
legislația sătească era denumită ,,legea țării ” sau ,,obiceiul pământului ”.

Sfatul satului era un organ institutional complex care îngloba mai multe
suborgane cu atribuții distincte și interdependente. Din sfatul satului faceau parte
trei unități social-culturale a căror activitate era coordonată de nucleul de bătrâni
din sat.
 Ceata sfatului satului se subdividea în trei cete de vârstă deosebite între ele :

- ceata bătrânilor ;
- ceata oamenilor zdraveni ;
- ceata feciorilor.

Ceata bătrânilor era alcătuita din sexagenarii și septagenarii satului, adica

din oameni întelepți, cu o minte ageră și cu o reputație nepătată, pentru a putea face
față nevoilor conducerii locale.

Aceștia erau căpetenii de drept și de fapt, legiuitorii, executorii, judecătorii

și administratorii satului.

Ceata oamenilor zdraveni era alcatuită din oameni maturi alesi în numele
categoriilor profesionale existente în sat.

Ceata feciorilor era alcatuită din tineretul satului.

Ea alcatuia unitatea de paza a satului, echipa de ștafete ce ducea veștile în

sat, grupul strigătorilor peste sat care organiza ceremoniile festive de peste an.

Feciorii ieseau din ceată cand se însurau sau când comiteau vreo infractiune
gravă care încălca ordinea morală enunțată în statutul cetei.

Forme de judecată obștească

În perioada feudală cetele de vârstă susmenționate desfăsurau doua forme de

judecată obștească, cu variantele lor locale :

1. o judecată a vârstnicilor care se petrecea la doua nivele sociale : - la

nivelul intereselor juridice ale intregii comunitati satesti ( judecata bătrânilor,
judecata megiesilor etc.)
 - la nivelul intereselor juridice profesionale ( judecata plugarilor ,
judecata păstorilor etc.)

2. o judecată obștească a tinerilor organizați în ,,feciorii sătesti ” și

,,fruntasii feciorelnice ”.

Așadar, în funcție de organizarea internă a satului pe cete se grefau și

formele de judecată. Aceste sentinte obstesti puteau merge în feudalismul timpuriu
până la pedeapsa capitală.

A doua forma de judecata obsteasca, cea a cetelor de feciori dădeau rar

sentințe meteriale și cu aprobarea cetelor de bătrâni ai satului; sentintele lor aveau
mai mult un caracter etic, erau mai mult morale decat materiale.

Judecata cetei de bătrâni

Sfatul sătesc liber avea capacitate juridică deplină de conducere, coordonare,

judecată și execuție în sat.

Sfatul sătesc aservit avea o capacitate juridică restransă ; el era numai un

organ de executare locală a dispozițiilor și judecății domeniale.

Sfatul sătesc al unei asezari libere conducea conform cu traditia locală,

împarțea dreptatea celor care i-o solicitau, recompensa moral pe fruntași și
gospodari, reprezenta satul în relatiile intersătesti și față de organele dregatoriei și
ale domniei.

Ceata de bătrani o data aleasă și înscăunată, devenea inamovibilă ; ea era

acceptată ca atare de dregatorie și era tolerată de domnie. Atata timp cât făceau
parte din ceata de sfat, bătranii satului nu puteau fi insultați, maltratați sau deținuti
de vreun organ domenial fără ca satul să se rascoale.
 Dregatoria nu avea putere legala asupra cetei de batrani iar domnul țării
evita să-i încalce drepturile.

 Obiectul activitatii juridice a cetelor de batrani

Cetele de batrani din sfatul satului exercitau dreptul de judecată locală în

conformitate cu obiectivele justiției autonome a obștilor sătesti.

Acest drept de judecată locală se referea la tot ceea ce privea organizarea și

administrarea satului feudal, la instituțiile sătești, la gospodaria sătească, la
conviețuirea pașnică între satele vecine ce alcatuiau o unitate zonală.

Ceata de bătrâni aplica tradiția juridică locală fixată în obiceiul pământului

sau crea ,,legi” proprii, adica obiceiuri juridice noi, în cazul ăn care tradiția nu
stabilea sau nu sugera soluții.

 Cand acționa ceata de bătrâni

Ca instituție juridică ceata de bătrâni acționa periodic dar și accidental.

Periodic, în perioada marilor sarbatori de peste an (Crăciun, Paști, Rusalii

etc.) când judeca direct (constituita în complet de judecata) sau indirect ( prin
cetele de judecatori din subordine : ceata pastorilor, ceata strigatorilor etc.).

Accidental, ceata de bătrâni se constituia ori de cate ori era solicitată de o

nevoie presanta vicinală.
  Tehnica de judecata

Judecata cetelor de bătrâni prezintă la romani două forme relativ distincte ale
scaunului de judecata prin locul, timpul și tehnica desfăsurarii lor.

Prima formă este judecată la hotare și a doua, scaunul de judecată propriu

zisă.

Cele mai vechi mentiuni se refera la ceea ce numim judecata la hotare ; prin
hotare intelegem limitele materiale ale moșiei sătești, granițele dintre sate.

La hotarele moșiei sătesti, sub un pom considerat sfânt ( brad, stejar, fag,
plop ), conform tradiției, periodic sau ocazional se adunau roata bătrânii satului în
ziua sorocita judecații.

Veneau dis-de-dimineata, în stare de puritate fizică și morală, jurau să judece

drept, luau loc pe cioate de lemn sau pe bolovani, ascultau parțile în conflict, apoi
martorii și apoi chibzuiau între ei pentru a da hotărârea.

Acest act justitiar stabilit « la hotare » se numea « hotararea batranilor ».

În ceea ce priveste a doua tehnica de judecată, se disting doua feluri de

scaune de judecată : cel din vatra satului și cel din pragul bisericii.

Scaunul de judecată din vatra satului se desfasura în bătătura satului în

asistența consătenilor.

Ambele forme de judecata erau anunțate la iesirea din biserică de către

preot ; anunțarea se facea simplu, ca o porunca.

De aici porunca era vestită satului prin stafetele alcatuite din membrii cetei
de feciori. Cetasii se adunau și se rânduiau în scaun dupa vârstă, în ordine
descrescatoare.
 Categorii de pedepse

În mod firesc, pedepsele erau gradate de la cele morale la cele materiale și

de la cele ușoare la pedepsele capitale.

Pedepsele « Judetului al mic » ( cand ceata de bătrâni judeca abateri ușoare )

erau : mustrarea, ostracizarea, despagubirea crescanda și bătaia.

« Judetul al mare » ( care judeca abateri care periclitau existența fizica a

comunitătâții sătesti ) aplica pedepsele în funcție de periculozitatea infracțiunii
pentru comunitatea sătească.

Acestea erau : crâncenarea, înfierarea, mutilarea mâinii, lapidarea.

o Crancenarea se folosea în sec. al XIX-lea în sens ritual de

însangerarea a pielii si muschilor.

Erau încrancenați dupa o judecată între membrii familiei cei neîmpărtășiți

pentru a nu se transforma în strigoi ; se încrâncenau cu o cruce pe piept, deasupra
inimii, se încrâncena încheietura mâinii, se încrancena talpa piciorului stâng.

o Infierarea ca sancțiune fizică a fost concepută ca însemn pentru

vinovați.

Cei înfierați erau ștampilați cu fierul roșu pana la mutilarea organului

respectiv. Rănile înfierarii lăsau cicatrici adânci asemenea semnelor de proprietate
executate pe animale.

In documente se mentionează atat înfierarea robilor prinși dupa evadare, cât

și a talharilor criminali.
 o Mutilarea mainii

Printre pedepsele grave era mutilarea integrală a mâinilor iobagilor și

parțială a mâinilor oamenilor liberi ( in special mutilarea degetelor care se puneau
pe înscris ) .

Cetele de bătrâni aplicau sancțiunea mutilarii mâinii celor vinovați de crime.

o Lapidarea

La origine lapidarea a fost o sancțiune rituală la fel de gravă ca arderea pe

rug, spanzuratul sau trasul în țeapă.

Macedo-romanii lapidau fecioarele care păcătuiau înaintea căsătoriei.

Vinovata era dusa în munte, la marginea unei prăpastii unde era lapidata de
membrii familiei : tatăl, mama, frații, surorile și rudele apropiate.

Lapidarea nu se facea anarhic : surorile și frații mai mici ai vinovatei

zvârleau pietricele, rudele apropiate pietre mai mari și parintii cele mai mari.
Inainte de a se prăbusi sub lovituri victima prefera să se arunce în prăpastie.

Traditia legislativă

Fiecare act de comunicare al obștei este important ca și fiecare obicei este

transmis din generație în generație. Ori de câte ori sfatul bătrânilor sau al
oamenilor buni si batrâni își va spune cuvântul intervine și comunitatea sătească
aprobând sau dezaprobând hotarârile sfatului, dar si pe cele ale cetelor. Normele si
regulile care organizează relațiile interumane au rolul lor în viața obștei.

Colectivitătile traditionale au avut o puternică tendință de a păstra

obiceiurile.
 Ideea de dreptate și aplicatia ei, în ceea ce priveste poporul român, se
reflectă atât în cutume si tradiții, cât și în obiceiuri. Poporul român a descoperit și
format elemente, trăsături, tipuri vii si modele logice pe care le-au urmat de-a
lungul timpului.