Sunteți pe pagina 1din 21

 Tema 1: Fundamente teoretice: dezbaterea cu privire la sistemele economice

o Piața liberă
o Socialismul
o Interventionismul
 Tema 2: Politici comerciale comparate: între liber schimb și protecționism
o Liberul schimb
o Protectionismul
 Tema 3: Politici monetare (și bancare) comparate: între moneda de stat și cea privată
o Moneda și activitatea bancară private
o Moneda și activitatea bancară de stat
o Inflația, expansiunea creditului și crizele economice
 Tema 4: Politici fiscale comparate: în căutarea sistemului fiscal optim
o Taxa „neutră”: mit sau realitate
o Diverse dezbateri cu privire la taxe (mari/mici; uniforme/regresive/progresive; concurența fiscală; paradisurile fiscale etc.)
 Tema 5: Politici sociale comparate: ce înseamnă „justiția socială”?
o Statul asistențial (The Welfare State)
o Sindicalismul
o Caritatea privată
 …(politici concurențiale comparate; politici culturale comparate; politici educaționale comparate; politici în domeniul ISD comparate,
politici de mediu comparate etc.)
 Anexa 1: Considerente metodologice
 Anexa 2: Considerente etice

Considerații introductive
■ Maniera“tradițională” de abordare a Politicilor Economice Comparate (PEC): moștenirea keynesistă a comparației între politica monetară
și cea fiscală
 Premiză: aranjamentul/cadrul instituțional este luat ca dat (neschimbabil)
 Se consideră că guvernul este agentul care direcționează și controlează economia prin intermediul a două mari instrumente:
 Politica fiscală (creșterea/reducerea/reconfigurarea taxelor în funcție de necesitățile momentului sau perioadei)
 Politica monetară (managementul masei monetare/cantității de bani din economie)
 Viziunea este centrată pe agregate; oamenii în carne și oase se pierd „în spatele” agregatelor (PIB, creștere economică, deficit
bugetar etc.)

1
 Discuția este îngustă și limitată; și are un aer de “social engineering/inginerie socială”

■ Abordarea “sistemică” a Politicilor Economice Comparate (PEC)


 Premiză: aranjamentul/cadrul institutional este el însuși pus în discuție
 Guvernul nu este pur și simplu postulat a fi agentul potrivit pentru gestionarea diverselor sectoare economice sau probleme din
societate
 Toate dezbaterile particulare pe politici sectoriale sunt înrădăcinate în opțiunile sistemice (de cadru instituțional) disponibile
 Discuția e mai largă și vizează descoperirea/clarificarea celor mai bune opțiuni sistemice care permit o ordine socială dreaptă/justă
și prosperă și soluțiile optime de politici economice sectoriale
 Accentul este pe indivizi/persoane și prosperitatea acestora
■ Problema centrală a proprietății și a drepturilor de proprietate {Politicile economice sunt acțiuni umane (utilizări conștiente ale unor
mijloace pentru atingerea unor scopuri/obiective alese)}
 Teza instituțională
 Prosperitatea este determinată de instituțiile bune (de tipare comportamentale instituționalizate bune)
 Teza geografică
 Prosperitatea este determinată de geografia unei țări sau regiuni
 Teza culturală
 Prosperitatea este determinată de cultură (ex. cultura protestantă (Max Weber); cultura europeană
occidentală )
 Teza ignoranței
 Prosperitatea este determinată de cunoaștere
 Acțiunile umane sunt întreprinse în contextul rarității resurselor/mijloacelor
 Raritate fizică (“orice lucru se găsește în univers într-o cantitate finită”)
 Raritate economică (“sfera mijloacelor este mai restrânsă decât sfera scopurilor”(J.G. Hülsmann)
 Raritatea mijloacelor/resurselor ridică și problema proprietății și a drepturilor de proprietate

■ Teoria clasică a proprietății și drepturilor de proprietate (mijloacele economice versus mijloacele politice)
 Mijloacele economice de dobândire a proprietății (sau „mijloacele pașnice/voluntare”)
 Proprietatea de sine (selfownership; proprietatea asupra resurselor corporale proprii)
 Homesteading (aproprierea originară, adică a resurselor anterior nedeținute în proprietate de nimeni; John Locke)
 Producția

2
 Schimbul
 Transferurile unilaterale (cadouri, donații, moșteniri)

Aceste mijloace dau naștere sferei activității economice, a competiției economice și a antreprenoriatului economic

■ Teoria clasică a proprietății și drepturilor de proprietate (mijloacele economice versus mijloacele politice)
 „Mijloacele politice” (sau „agresive”; sau „non-voluntare”) de dobândire a proprietății
 Exproprierea; taxarea; jaful; tâlhăria (Aceste mijloace dau naștere sferei activității politice, concurenței politice și
antreprenoriatului politic )

■ În cadrul cursului, problemele se pun în contextul:


– Diviziunii sociale (extinse) a muncii:
 Finalmente una între indivizi (nu națiuni, state sau alte entități supra-personale)
 În cadrul pieței
 În interiorul firmelor sau unităților economice
– Economiei moderne complexe și monetarizate
 Zeci de mii de produse intermediare și stadii de producție
 Utilizarea generalizată a banilor (mijlocul de schimb

– “Great Society” („Marii societăți” sau “economiei universale”)


 Prin opoziție cu cetatea (lat. civitas; gr. polis), satul, mănăstirea („mica societate”)

Tema 1: Fundamente teoretice: dezbaterea cu privire la sistemele economice


■ Piața liberă
■ Socialismul
■ Intervenționismul

Sistemul pieței libere


■ Definiție: acel sistem de organizare socială în care mijloacele de producție (factorii de producție; bunurile de capital) sunt în
proprietate privată
■ Piața liberă: mulțimea schimburilor interpersonale voluntare din economiile moderne (schimburi monetare)
■ Deciziile de alocare a resurselor rare sunt luate de către întreprinzătorii privați/oamenii de afaceri

3
■ Alocarea acestor resurse rare se face într-o manieră descentralizată

Țări cu economie de piață liberă

■ (nu există o țară/regiune care să aplice strict, consecvent și riguros modelul pur al pieței libere)
■ Conform Economic Freedom of the World: 2016 Annual Report cele mai „de piață” 10 economii ale lumii sunt: (1) Hong Kong, (2)
Singapore, (3) Noua Zeelandă, (4) Elveția, (5) Canada, (6) Georgia, (7) Irlanda, (8) Mauritius, (9) Emiratele Arabe Unite, (10) Marea
Britanie, (10) Australia - Indicele ține seama de 5 elemente: (1) dimensiunea statului; (2) sistemul de drept și respectarea drepturilor de
proprietate; (3) politicile monetare; (4) libertatea comercială; (5) reglementări (credit; piața muncii; mediul de afaceri)
■ România: locul 22 (scor 7.66 din 10; Hong Kong are scorul de 9.03)

Stimulentele în sistemul pieței libere

■ Stimulentele se referă la conexiunea eforturi-rezultate


■ Pe piața liberă:
 Conexiunea eforturi-rezultate este strânsă/puternică
 Judecățile antreprenoriale corecte se soldează cu profituri (mari) (pentru întreprinzătorii proprietari)  stimulent pentru a judeca și
anticipa cât mai bine/corect configurația viitoare a datelor relevante ale pieței (preferințele consumatorilor, tehnologiile, resursele
disponibile etc.)
 Judecățile antreprenoriale slabe/precare se soldează cu profituri mai mici sau chiar pierderi (tot pt. întreprinzătorii proprietari)  stimulent
de evitare/minimizare a pierderii (și risipei)
■ Sistemul proprietății private creează constrângeri bugetare tari (strong budgetary constraints): o firmă își poate continua activitatea în
exercițiul (perioada) n+1 numai pe baza resurselor atrase în regim de piață în exercițiul n (de la clienți, parteneri de afaceri, bănci sau de
pe piața de capital care acceptă voluntar cooperarea cu firma)
■ Concurență liberă (nu concurență perfectă); intrarea/ieșirea liberă în/din orice domeniu/sector de activitate
■ Piața liberă constă într-un proces de selecție:
 Întreprinzătorii buni ajung la cârma tot mai multor resurse
 Întreprinzătorii slabi rămân la cârma a tot mai puține resurse (finalmente dând faliment)

Calculul economic în sistemul pieței libere:


■ Existența prețurilor monetare pentru toate bunurile tranzacționate pe piețele libere conferă posibilitatea calculului monetar al profiturilor și
pierderilor :

4
 Rolul istoric-evaluativ al calculului economic
 Rolul antreprenorial-anticipativ al calculului economic
■ Calculul economic este întotdeauna monetar
■ Este dependent de proprietatea privată (asupra factorilor de producție)
■ Nu este atotcuprinzător (sunt lucruri, importante – prietenia – sau mai puțin importante care nu intră în sfera calculului economic)
■ Calculul monetar este crucial pentru bunurile de capital (bunuri care nu satisfac în mod direct o nevoie de consum)
■ Este non-coercitiv, subiectiv-antreprenorial, dar real
■ NU este calcul în termeni de valoare (calcul în utili, de pildă )

Notă terminologică

■ Piața liberă  sistemul economic al proprietății private asupra mijloacelor de producție


■ Economia de piață  același lucru cu piața liberă
■ Liberalism  sistemul politico-socio-economic al libertății:
 bazat pe ideea de proprietate privată (legitimă);
 Un sistem de idei – o „ideologie”;
 Doctrină politică, socială și economică (mai largă decât doctrina pieței libere, pe care o include);
 Un sistem de valori
■ Capitalism  un regim economic în care există acumulare mare de bunuri de capital
 Capitalismul de piață liberă (sensul obișnuit)
 Capitalismul de stat (ex: România sau URSS sub Ceaușescu sau Stalinprin, văzute prin prisma procesului de industrializare forțată)
 „Crony capitalism” sau „capitalism de cumetrie” - Sistemul în care sun aparența unei relative libertăți economice se ascund privilegii,
restricții și interese de grup (ex: „traficul” de personal pe direcția Wall-Street  Washington conferă SUA o notă de crony capitalism)
■ Economie „funcțională” de piață: statut cerut României în perioada de pre-aderare la UE ; fie înseamnă piață liberă, fie e etichetă goală
■ Economie „socială de piață”: termen „inventat” în contextul reformelor de după al doilea război mondial în Republica Federală
Germania făcute sub conducerea lui Ludwig Erhard (1897-1977), guvernator economic. Întrebat de ce a numit programul (destul de liberal
și de radical pentru vremea respectivă: restaurarea proprietății private, abolirea controlului prețurilor, reforma monetară) „economie
socială de piață” (Sozialemarktwirtschaft), el a răspuns că piața liberă este în favoarea oamenilor, deci are o componentă „socială”.
Termen utilizat uneori pentru a descrie modelul nordic sau scandinav (În clasamentele libertății economice, țările au stau în ultimii 25 de
ani în top)

Socialismul

5
■ Definiție: sistemul proprietății publice/de stat/colective (non-private) asupra mijloacelor de producție
■ Deciziile de alocare a resurselor rare sunt luate de către stat, la nivel de stat (comitetul central de planificare sau dictatorul)
■ Alocarea resurselor rare este, deci, centralizată și se face după un plan centralizat (cele mai uzuale au fost planurile cincinale, pe 5 ani)
■ O singură voință (sau câteva voințe) acționează/decid(e); restul sunt executanți (Ludwig von Mises, Human Action, cap. 25-26
Who’s who” în istoria socialismului
■ Originile teoretice:
– Socialiștii „utopici”: Charles Fourier; Saint-Simon; J. Proudhomme
– Socialismul „științific” : Karl Marx & Fr. Engels
■ Prima țară socialistă:
– URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) după revoluția din octombrie/noiembrie 1917
■ Țări socialiste cca. 1987:
■ URSS (1917); Mongolia (1921); Albania (1944); Iugoslavia (1945); Bulgaria (1947); Cehoslovacia (1948); Ungaria(1948);
Polonia (1948); România (1948); Coreea de Nord (1948); China (1949); Germania de Est (1949); Vietnam (1954); Cuba (1959);
Congo (1963); Somalia (1969); Yemenul de Sud (1969); Benin (1972); Etiopia (1974); Angola (1975); Cambogia (1975); Laos
(1975); Mozambic (1975); Afghanistan (1978); Nicaragua (1979); Zimbabwe (1980)
■ Țări socialiste în prezent (cca. 2017):
– Coreea de Nord; Cuba; Venezuela

Imposibilitatea calculului economic în socialism

■ Trăsătura centrală a sistemului socialist poate fi reformulată astfel: nu există piețe pentru factori de producție (f.d.p)
■ Argumentul în varianta Mises:
 fără proprietate privată asupra f.d.p.  nu există piețe de f.d.p. (adică nu există schimburi între proprietari de f.d.p. și proprietari
de monedă) nu există prețuri monetare pentru f.d.p  nu există posibilitatea de a exprima și calcula costurile monetare de
producție  nu se poate calcula profitul sau pierderea unui anumit proiect investițional de alocare a resurselor rare  nu există
posibilitatea selectării raționale a proiectelor investiționale alternative posibile pe baza profitabilității lor în termenimonetari
■ Argumentul în varianta Hayek:
 Bazat pe ideea de probleme informaționale: socialismul este cu siguranță impracticabil (nu se știe dacă o fi chiar logic imposibil),
din cauza problemelor pe care le pune centralizarea informației dispersate necesare planificării
 Informația dispersată: informația specifică locală care poate fi centralizată doar cu costuri mari

6
 Informație tacită: informație specific locală care nici măcar nu poate fi transmisă către centru (e netransferabilă prin
cuvinte și rapoarte; ex. informația transmisă când înveți pe cineva să meargă cu bicicleta pur i simplu arătându-i cum se
face)
■ Alocare haotică a resurselor (deciziile de alocare se iau cam la întâmplare, sau pe baza altor considerente non-economice precum
prestigiul sau dimensiunea mare)
■ Structura producției este cronic dis-coordonată/necoordonată: (penurii și cozi; supraproducție în anumite sectoare și risipă; disproporții
între stocurile de bunuri complementare)
■ O dublă imposibilitate (sau „orbire”)
 De a selecta rațional investiții economic viabile (pentru viitor, prospectiv)
 De a judeca retrospectiv dacă anumite investiții au fost rentabile economic (pentru trecut, retrospectiv)
■ Pseudo-soluții la problema imposibilității calculului economic în socialism:
 Calculul în natură
 Problema adunării merelor cu perele (eterogenitatea factorilor de producție)
 Teoria valorii muncă
 Eterogenitatea muncii, care nu poate fi unitate de măsură a valorii (calificată/necalificată; manuală intelectuală etc.)
 Încercare – eroare („văzând și făcând”)
 Pe piața liberă merge, deoarece testul independent al încercărilor este profitabilitatea în termeni monetari; care ar fi acest
test (independent de metoda în sine) în socialism
 Cvasi-piața (quasimarket) (Oskar Lange)
 Propune ideea ca managerii unităților de producție și comerț socialiste să se comporte „ca și cum ar fi întreprinzători pe
piață”;  ar rezulta o cvasi-piață  ar rezulta niște cvasi-prețuri utile pentru planificarea economiei
 aspectul antreprenorial al acțiunii umane este dat de poziția cuiva în structura producției și de suportarea riscurilor reale de
pierdere; acestea nu pot fi „simulate”
■ Piața financiară/de capital nu poate fi reprosdusă în regim socialist
 „Nu te poți juca de-a speculația și investiția” (“One cannot play speculation and investment”; Ludwig von Mises, Human
Action)
 Soluția ecuațiilor matematice (echilibrului general):
 Rămâne o întrebare deschisă dacă economia poate fi reprezentată printr-un obiect matematic (sistemul de ecuații al
echilibrului general)
 Prețurile de echilibru viitoare nu pot fi calculate/știute/găsite în prezent
 Nu pot lua în calcul incertitudinea și dimensiunea temporală a acțiunii umane

7
 În piața liberă, întreprinzătorii fac judecăți antreprenoriale pe baza prețurilor reale de piață (de dezechilibru), nu a celor de
echilibru (care sunt un construct imaginar)
■ A fost URSS un contraexemplu pentru argumentul imposibilității calculului economic în socialism?
 Socialism global vs. parțial
 Problema insulei socialiste într-o lume capitalistă (există posibilitatea utilizării prețurilor mondiale pentru calculele
economice)
■ „A Soviet joke has it: After world socialism, Switzerland should remain a capitalist reservation to set the world
prices!” (Silviu Brucan, Socialism at the Crossroads, Praeger, New York, 1987, p. 11)
■ „Un banc sovietic spunea: după implementarea socialismului mondial, Elveția ar trebui să rămână o rezervație
capitalistă pentru a se putea forma prețuri mondiale!” (Silviu Brucan, Socialism at the Crossroads, Praeger, New
York, 1987, p. 11)
 Piețe negre omniprezente
 „Sistemele socialiste reale” au fost departe de puritatea modelului teoretic (erau mai degrabă sisteme de intervenționism sever)
“Comunismul de război”(1918-1921) – încercarea lui Lenin de a implementa programul socialist în sensul cel mai strict s-a soldat cu foamete și
prăbușirea totală a producției și economiei (Peter Boettke, Calculation and Coordination)
“Comunismul de război” (1918-1921)
■ Principalele prevederi ale „comunismului de război”:
1. Naționalizarea mijloacelor de producție și transport
2. Lichidarea comerțului privat, prin naționalizarea schimburilor cu amănuntul și a celor en gros și înlocuirea lor cu un sistem de
desfacere controlat de stat
3. Desființarea banilor ca unitate de schimb și contabilă, în favoarea barter-ului reglementat de stat
4. Administrarea economiei pe baza unui plan unic
5. Introducerea muncii obligatorii pentru toți cetățenii adulți de sex masculin și apți de muncă și, după nevoie, pentru femei și copii

Stimulentele în socialism: cine se va ocupa de munca grea/murdară (“Who’s gonna take out the garbage?”)

■ Conexiune eforturi-rezultate slabă:


– Hazard moral: dacă remunerația e fixată fără legătură cu efortul depus/productivitatea, atunci lucrătorii optimizează în sensul
minimizării efortului depus („se lenevesc”)
– Selecție adversă: într-un context în care remunerația n-are legătură cu efortul depus, lichelele se simt mai bine decât lucrătorii
conștiincioși, fiind practic avantajați („selectați”)

8
– Prejudecată generală în favoarea status-quo-ului (status-quo bias); schimbările sunt iritante; servilism față de superiori; ostilitate și
asprime față de nivelele ierarhice inferioare
– Promovarea se face pe criterii arbitrare, fără legătură cu productivitatea (sau alte criterii meritocratice): vârstă, opinie politică,
servilism, obediență, docilitate etc.
■ Constrângeri bugetare slabe (soft budget constraints):
– Unitățile economice își pot continua activitatea nu doar pe baza resurselor atrase în exercițiul anterior la piață; nu există corelație
între producție și cifra de afaceri pe de o parte, și profitabilitate pe de alta
■ Nu există concurență; activitatea de producție este coordonată prin planul centralizat
– Producătorii nu depind de consumatori; nu există orientare semnificativă către consumatori/clienți; nu există proces de selecție
care să cearnă decidenții buni de cei incompetenți
■ Nu există motivație pentru inovare (progresul tehnologic este firav; Silviu Brucan, Pluralism si conflict social)
– Observație: progresul tehnologic este la rândul lui dependent de contextul instituțional (regimul proprietății); nu apare oriunde și
la întâmplare, ci doar acolo unde sunt create condițiile propice
■ F.A. Hayek – „De ce ajung în frunte cei mai răi”(“Why the worst get on top”, capitol în Drumul către servitute)
– În sistemele unde stimulentele sunt prost așezate, sau sunt „perverse”, se pune în mișcare un proces de selecție „pe dos”, în care au
de câștigat lichelele; pe termen mai lung, cei care se selectează trebuie să fie surprinzător de mari lichele, sau de „răi” (Stalin, Mao
Zedong, Pol Pot etc. – veritabili criminali pe scară largă)
■ Argumentul stimulentelor este diferit de cel al calculului economic; acesta din urmă afectează chiar și o societate care n-ar avea nici un fel
de probleme pe partea de stimulente (deci ar fi ca o societate de îngeri sau de sfinți totalmente dedicați obiectivelor planificării
centralizate); argumentul calculului economic e mai „tare” d.p.d.v. epistemologic

■ Socialism
– Sistemul proprietății comune/de stat asupra mijloacelor de producție
■ Comunism
– Stadiul final (utopic) al socialismului (în care „se va cere de la fiecare după posibilități și i se va repartiza după nevoi”)
– În sens economic nu se poate distinge de socialism (sunt de fapt același lucru)
■ Economie de comandă
– Același lucru cu socialismul
■ Economia planificată centralizat
– Idem socialism
■ Naționalizare

9
– Procedura prin care este pus în aplicare sistemul socialist: trecerea mijloacelor de producție din proprietate privată în proprietatea
statului; exproprierea sau confiscarea mijloacelor private de producție
■ Socializare
– Idem naționalizare

Intervenționismul – definiții

■ Un sistem mixt, nu pur (anumite decizii de alocare a resurselor rare sunt luate de întreprinzătorii privați; altele de către stat, prin
mecanismele sale coercitive centralizate; tertium non datur – nu există un al treilea principiu de alocare)
■ Majoritatea economiilor reale sunt sisteme mixte: unele mai apropiate de modelul pieței libere (SUA, UK, Hong Kong etc.), altele mai
aproape de modelul socialist (China, Cuba, Venezuela)
■ Cum punctul crucial de separare între sisteme este tipul de proprietate asupra mijloacelor de producție (bunuri de capital), testul prin care
judecăm dacă o anumită economie este mai degrabă de piață liberă decât socialistă este existența unei autentice piețe de capital (o
autentică și liberă bursă de valori; idem bursă de mărfuri; un sistem bancar liber si sănătos; un sector liber și funcțional de asigurări - Percy
L. Greaves, Understanding the Dollar Crisis,

Tipuri de intervenție

■ Intervenția binară (statul vs. persoana privată)


– Taxarea
■ Intervenția triunghiulară (statul reglementează activitatea și interacțiunea a cel puțin alte două persoane private)
– Controlul prețurilor (prețuri minime și maxime; prețuri fixate)
– Controlul produselor și al producției (prohibiția; privilegiile monopoliste: licențe, taxe vamale și contingente, norme de securitate,
legi de conservare, restricții cu privire la imigrație, legislație antitrust etc.)

Principalele argumente în favoarea intervenționismului

■ Ideea de „eșec al pieței” (market failure) în general:


■ Cele mai importante „eșecuri ale pieței”:
– Bunurile publice
– Monopolul
– Externalitățile

10
– Apărarea națională

Argumentul pro intervenție guvernamentală al bunurilor publice

■ Bunurile publice:
– Bunuri economice (rare) cu următoarele caracteristici:
■ Non-rivalitate (consumul unora nu impietează asupra consumului altora; de ex.: toți pot folosi un parc pentru plimbare)
■ Non-excludabilitate (bunul poate fi oferit numai la grămadă unei clientele grupate, fără a-i putea evita („exclude”) pe cei
care nu doresc bunul și nu vor să plătească)
– Problema „pasagerilor clandestini” (free riders) care utilizează bunul fără să plătească
– Exemple: drumurile, podurile, transportul public (și infrastructura în general), educația, artele și cultura etc.
– Ideea generală: datorită celor 2 trăsături, producția și oferta de astfel de bunuri pe piața liberă va fi întotdeauna suboptimală, de
aceea este oportună intervenția corectivă a autorităților publice
■ Câteva probleme ale argumentului:
– În sens strict, non-rivalitatea presupune absența rarității, ceea ce e absurd în legătură cu bunurile economice (de aceea putem vorbi
de parcuri aglomerate sau de trafic infernal pe Valea Prahovei – caracterul rival al bunurilor zise publice iese la iveală)
– Toate bunurile economice (inclusiv cele normale sau private) au și aspecte de bun public (o casă privată frumoasă bucură privirile
trecătorilor)
– Non-excludabilitatea nu ridică probleme insurmontabile pentru inițiativa privată: de ex.: supermarket-urile și mall-urile nu țin
neapărat să îi excludă dintre vizitatori pe aceia care până la urmă nu vor cumpăra nimic, dar care totuși au „abuzat” de spațiul și
ambianța puse la dispoziție

Problema fundamentală a instabilității

■ Problema cea mai gravă a intervenționismului este instabilitatea:


– Exemplul controlului preșurilor (vezi Mises, „Economia în 7 lecții”, cap. 3):
■ Guvernul impune un preț maxim la lapte pentru a ușura accesul săracilor la acest produs de bază
■ Cantitatea cerută crește; cantitatea oferită scade  rezultă penurie de lapte
■ Apar (sau se extind) piețele negre (cu preț „la negru” mai mare)
■ Producția de lapte devine mai puțin profitabilă decât înainte
■ Apar modalități de selectare a clientelei altele decât prețul (non-price rationing)
■ Producătorii pot compensa prin reducerea calității

11
■ Pentru a remedia situația producătorilor de lapte, guvernul impune praguri maxime pentru factorii de producție ai
acestora, dând naștere unei serii de efecte similare mutatis mutandis pe piața factorilor
■ Fiecare intervenție pune autoritățile în poziția fie de a renunța la ea din cauza efectelor perverse nedorite, fie de a corecta aceste efecte cu
intervenții suplimentare
■ O economie intervenționistă/mixtă va pendula (în funcție de climatul ideologic general și ideile economice ale celor în poziții de decizie)
între piața liberă și socialism
■ Intervenționismul consecvent (în exemplul de mai sus, fixarea graduală a tuturor prețurilor din economie) duce gradual la socialism

Calcul economic și stimulente

■ Calcul economic:
– Într-un sistem intervenționism, fiecare decizie de alocare a resurselor rare luată din mâna pieței libere (a întreprinzătorilor privați)
înseamnă o parțială renunțare la principiul testului pieței și la calcului economic  apar așa-numitele „insule de haos
calculațional”
■ Stimulente:
– O dată o intervenție făcută, cei însărcinați cu administrarea ei au un interes aparte în argumentarea și justificarea utilității acesteia
(eventual chiar a expansiunii/amplificării acesteia, mai ales dacă a presupus crearea unei întregi structuri organizaționale)
■ Obs.: the ratchet effect (o dată făcută, nicio comisie sau instituție nu se mai desființează decât cu foarte mari dificultăți)
– Proliferează fenomenul competiției politice – cei care vin cu cele mai ingenioase și populiste scheme de intervenție au câștig de
cauză

Notă terminologică

■ Economie mixtă
– Un sistem mixt în care coexistă elemente de piață liberă cu elemente de socialism
■ “A treia cale”
– Un termen înșelător pentru a desemna sistemul intervenționist
– Dacă judecăm în termeni de principii de alocare, există numai două sisteme (piață liberă și socialism)
– Dacă judecăm în termeni de posibilități (proporții) de îmbinare a pieței libere cu socialismul, atunci avem atâtea sisteme câte țări
(oricum, nu 3, ci mult mai multe)
■ Socialism de piață: contradicție în termeni (vezi discuția de mai sus de la cvasi-piață)

12
■ Social democrație: doctrina politică din spatele intervenționismului; versiunea graduală („menșevică”) de socialism (prin opoziție cu
versiunea de șoc, radicală sau „bolșevică”)

Politici monetare comparate

■ Politica monetară privată - „piața liberă a banilor”


■ Politica monetară de stat - „socialismul monetar” sau „socializarea sectorului monetar”
■ Inflația, expansiunea creditului și crizele economice
Politica monetară privată
A. Moneda:
– Schimbul indirect (mijloacele de schimb)
– Caracteristicile monetare ale bunurilor (moneda marfă)
– Teorema regresiei (puterea de cumpărare a banilor, cererea și oferta de bani)
B. Activitatea bancară
– Activitatea bancară de credit și de depozit (substitutele monetare)
– Activitatea bancară liberă (sau libera întreprindere bancară) – ”free banking”:
■ Libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare (mijloacele fiduciare)
■ Libera întreprindere bancară cu rezerve 100% (certificatele monetare)

Originea banilor

■ Schimbul direct(barter): un bun economic (g1) este schimbat contra unui alt bun economic (g2); (g2) este direct util în consum sau
producție
■ Principala dificultate a barterului este necesitatea coincidenței nevoilor
■ Schimbul indirect: un bun economic (g1) este schimbat mai întâi contra unui alt bun economic (m) – care nu e dorit nici pentru consum
și nici pentru producție; acesta (m) este apoi schimbat pentru un al treilea bun economic (g2) util în producție și/sau consum
■ (m) este mijloc de schimb; serviciul pe care-l oferă este acela de facilitare a schimburilor
■ (m) este căutat/cerut datorită vandabilității sale superioare (superioare celei a lui g1 cel puțin)
■ Schimbul este spart în vânzare/cumpărare

Caracteristicile monetare ale bunurilor („moneyness”)

13
■ Divizibilitatea(bunurile trebuie să poată fi ușor divizate în cantități mici)
■ Portabilitatea (bunurile trebuie să fie ușor de transportat/manipulat)
■ Raritatea relativă potrivită (valoare suficient de mare per unitatea de măsură – nici prea mică, precum sarea sau fierul; nici prea mare
precum platina)
■ Recognoscibilitatea (bunurile trebuie să fie ușor de recunoscut/identificat/autentificat/certificat)
■ Omogenitatea (fungibilitatea  toate unitățile din bun au aceleași proprietăți; proprietățile părților sunt aceleași ca proprietățile întregului
■ Durabilitatea (cu cât un bun rezistă mai mult în timp, cu atât oferă mai multe șanse pentru schimburi ulterioare)
– Într-un cuvânt  vandabilitate
■ Din cauza problemelor barterului (aspectul negativ) și datorită posibilității de a le depăși prin utilizarea unor bunuri cu anumite
caracteristici monetare în schimburi indirect (aspectul pozitiv), se creează condițiile pentru apariția mijloacelor de schimb
■ Un mijloc de schimb general acceptat devine monedă (definiția monedei sau banilor)

Teorema regresiei

■ Înțeles fiind faptul că mijloacele de schimb /banii au o anumit funcție (facilitează schimbul), cum anume se formează puterea lor de
cumpărare concretă la un moment dat (raportul de schimb bunuri-bani)?  problema puterii de cumpărare a banilor
■ Puterea de cumpărare a banilor (PCB)
– Este de fapt puterea de cumpărare a unei unități monetare
– Este un șir care conține cantitățile din toate celelalte bunuri care pot fi obținute contra unei unități monetare (1 măr, 2 pere, o.5 litri
lapte etc.)
– Este „prețul” banilor (și nu este unul și acelați lucru cu dobânda, care este uneori – în mod eronat – numită „prețul banilor”)
■ PCB este determinată, la fel ca orice alt preț, prin jocul liber al cererii și ofertei de bani:
– Oferta de bani: stocul disponibil din bunul economic sau marfa care joacă rolul de mijloc (general acceptat) de schimb
– Cererea de bani: cantitatea efectivă (nr. de unități monetare) cerută pentru a fi deținută, dată fiind o anumită putere de cumpărare
a fiecărei unități
■ Este raționamentul circular? (PCB depinde de oferta și cererea de bani, ultima depinzând la rândul ei de PCB?)
■ (Mises) Nu, deoarece PCB de azi este determinată de cererea și oferta de bani de astăzi; cererea de bani de astăzi este
dependentă de PCB de ieri
■ Avem de-a face, totuși, în continuare cu un regres la infinit?
■ (Mises) Nu, deoarece întregul proces are ca ancoră în trecut puterea de cumpărare din barter a bunului care a ajuns
să joace rolul de mijloc de schimb; regresia se termină la granița dintre „ultima zi de barter” și „prima zi de
schimb indirect”

14
■ Valoarea banilor = valoarea de utilizare (industrială) + valoarea monetară
– Un cerc virtuos: cu cât un bun este mai cerut pentru schimburi indirecte, cu atât el devine mai vandabil și, deci, mai potrivit să
joace rolul de intermediar în schimburi
■ Banii sunt o marfă
■ !!! Banii pot apărea într-un singur mod: prin selecție la piață între cele mai bune și potrivite mijloace de schimb, la rândul lor selectate
dintre bunuri/mărfuri pentru care exista o cerere prealabilă celei monetare, în barter
– Banii nu sunt o convenție socială sau o „ficțiune cu funcțiune”
– Banii nu presupun existența prealabilă a unei instituții guvernamentale care să-i creeze/producă; sunt o instituție socială, un produs
al pieței libere și al cooperării spontane, naturale între indivizi
– Banii nu sunt „floarea iadului” sau „ochiul dracului”
■ Funcția primordială a banilor este aceea de mijloc de schimb, toate celelalte fiind derivate din aceasta (unitate de cont/calcul; standard de
plăți amânate; mijloc de plată; mijloc de stocare a valorii etc.)
Politica monetară privată – concluzii
■ O politică monetară privată înseamnă:
– Există o piață liberă a banilor
– Bunurile concurează între ele (pe baza caracteristicilor monetare) pentru a juca rolul/funcția de bani
– Producătorii bunurilor selectate ca bani devin, implicit, „producători de bani” (aflați, de asemenea, în competiție)
– Nu există monopol asupra producției de bani (nu există bariere la intrarea pe piața banilor)
– PCB este determinată la piață prin jocul liber al cererii și ofertei de bani (sau de dețineri monetare – „cash balances”)
– Se dezvoltă activități complementare (banterea de monedă și activitatea bancară)

Activitatea bancară și politica cu privire la sistemul bancar

■ Activitatea bancară de creditare și depozitare (substitutele monetare)


■ Libera întreprindere bancară
– Libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare (mijloacele fiduciare)
– Libera întreprindere bancară cu rezerve 100% (certificatele monetare)
Activitatea bancară de depozitare
■ Băncile ca „depozite de bani”:
– Banii sunt depozitați pentru păstrare în condiții de siguranță
– Banca nu plătește dobândă
– Deponenții plătesc un comision pentru serviciile de depozitare

15
– Drepturile de proprietate asupra sumelor depozitate rămân la deponent, nu se transferă băncii (prin urmare banca nu poate da mai
departe cu împrumut fondurile depozitate)
– Acest tip de activitate bancară se regăsește parțial în conceptele contemporane de cont curent, depozit la vedere
– Clienții primesc „recipise de depozit” = titluri de proprietate asupra banilor depuși (acestea devin substitute monetare circulând
în locul banilor și fiind acceptate în plată; sunt o sursă istorică pentru apariția ulterioară a bancnotelor)

Activitatea bancară de intermediere de credit

■ Băncile ca intermediari pe piața creditului:


– Populația împrumută bani băncilor
– Deponenții cedează temporar drepturile de proprietate asupra sumelor de bani împrumutate băncilor
– Depozitele constituite au termene ferme (de regăsit în ideea de „depozite la termen”)
– Băncile plătesc dobândă pentru sumele atrase (d1)
– Băncile dau sumele atrase mai departe cu împrumut către întreprinzători, tot pe termene ferme
– Băncile percep dobândă (d2; câștigul băncii fiind din d2-d1)
– Băncile se află în competiție pentru clienți cu condiții atractive de creditare, activitatea bancară fiind o formă obișnuită de afacere
ca oricare alta

Libera întreprindere bancară – sau piața liberă a activității bancare

Libera întreprindere bancară cu rezerve fracționare:


■ Depozitele la vedere nu sunt integral păstrate în seifurile băncii (numai o parte, o „fracție”, de unde și denumirea de „rezerve fracționare”
 „rezerva minimă obligatorie” în practica contemporană)
– Obs.: în trecut această practică era considerată echivalentă cu furtul (apropriere frauduloasă)
■ Implicit, o parte din substitutele monetare în circulație (bancnote, cecuri, carduri etc.) nu sunt acoperite în monedă propriu-zisă (fiind
astfel mijloace fiduciare; cele acoperite sunt certificate monetare  nu se știe exact care substitute monetare sunt mijloace fiduciare și
care certificate monetare până în momentul unei panici bancare)
■ Băncile sunt inerent instabile  falimentul este o permanență amenințare
■ Există o iluzie a unei duble disponibilități simultane a unor resurse monetare (persoana care are 100 u.m. în cont consideră că-i are pe toți
la dispoziție; banca ce operează cu rezerve fracționare păstrează doar rezerva minimă obligatorie (să zicem 30),restul (de 70) dându-l cu
împrumut unui întreprinzător căruia i se deschide un cont în care consideră că are la dispoziție 70 u.m; ambele persoane mizează pe un
total de 170 u.m. în condițiile în care există efectiv numai 100 u.m)

16
■ Băncile devin producători de monedă (modifică masa monetară)
Libera întreprindere bancară cu rezerve 100%:
■ toate substitutele monetare existente sunt certificate monetare (sunt cu acoperire 100%)
■ Nu există iluzia dublei disponibilități a unor bani
■ Nu există risc sistemic de panică bancară
■ Băncile nu creează monedă (nu modifică masa monetară; vezi disputa dintre Școala monetară și Școala bancară din Anglia sec. XIX)

Politica monetară de stat


■ Moneda fiat (teorema „progresiei”)
■ Banca centrală
■ Consiliul monetar
■ Cooperarea monetară internațională

Moneda fiat – teorema „progresiei”

■ Monopolizarea baterii de monedă


■ Legiferarea mijloacelor legale de plată
– Un anumite bun este decretat ca fiind mijloc legal de plată sau stingere a datoriilor existente (sau ca având putere liberatorie;
instanțele consideră datoriile plătite cu astfel de bunuri ca fiind stinse, indiferent de preferințele creditorilor sau mențiunile
implicite sau explicite din contract)
– Contabilitatea trebuie ținută în aceste mijloace legale de plată; cu excepția pieței valutare și a altor câtorva sectoare speciale,
plățile pe teritoriul unui stat trebuie făcute în mijloace legale de plată; de asemenea, impozitele se plătesc în mijloacele legale de
plată
■ Restricții cu privire la marfa monetară (de ex., aur): de deținere sau vânzare/cumpărare
■ Banii de hârtie (consolidați de legislația cu privire la mijloacele legale de plată; bani fără acoperire sau cu acoperire parțială în monedă
marfă – de obicei aur; în etapa finală monetizarea hârtiei se face pe seama demonetizării aurului)
■ Înființarea băncii centrale (vezi slide-ul următor)
■ Diverse alte reglementări (monetare și financiar-bancare): fixarea cursului de schimb
– Legea lui Gresham: când cursul de schimb între două monede este fixat în răspăr cu cursul care s-ar fi obținut pe piața liberă,
moneda subevaluată va „dispărea” din circulație („moneda proastă scoate din circulație moneda bună” sau ”bad money drives out
good money”); dacă piața valutară este liberă moneda bună/mai valoroasă face premium în comparație cu cea mai proastă/mai
puțin valoroasă

17
Banca centrală
■ Este consecința logică și firească a întreprinderii bancare cu rezerve fracționare
– În acest sistem, băncile sunt virtual permanent în pericol de faliment (panici bancare), deoarece rezervele pe care le dețin în fiecare
moment nu sunt suficiente pentru acomodarea/rambursarea tuturor sumelor care pot fi retrase la acel moment (dacă toți cei
îndreptățiți să retragă bani apar la ghișeu s-o facă, banca nu le poate da satisfacție tuturor)
– Este convenabil, așadar, să se facă un pact sub auspiciile guvernului pentru crearea unei bănci centrale care să funcționeze pe post
de creditor de ultimă instanță
– Banca centrală devine producătorul monopolist de bani (în vârful unui sistem bancar cartelizat)
– Pentru guverne aranjamentul este convenabil deoarece:
■ Reglementează și controlează sistemul bancar
■ Dobândește astfel o sursă de refinanțare mai ușoară și mai puțin impopulară decât taxele
■ Banca centrală nu este necesară în sistemul liberei întreprinderi bancare cu rezerve 100%
N-ar avea nicio funcție de îndeplinit

Consiliul monetar
■ Este o alternativă la banca centrală (ex: statele baltice, Slovenia, Bulgaria)
■ Practic, „suveranitatea monetară” este cedată unor autorități străine (o recunoaștere implicită a faptului că autoritățile monetare naționale
au fost mai iresponsabile decât cele străine la care se face apel)
■ Consiliul se obligă să păstreze un curs de schimb fix între moneda națională și o monedă ancoră aleasă (USD, Euro etc.); prin urmare sunt
necesare rezerve însemnate din moneda ancoră (de aceea, de regulă se cere acordul și sprijinul băncii centrale străine care produce moneda
ancoră)
■ Creșterea masei monetare se poate face numai pe baza rezervelor suplimentare de monedă ancoră
■ Consiliul monetar ar trebui să funcționeze în maniera unei bănci cu rezerve 100% (toate unitățile monetare naționale trebuie să aibă
„acoperire”, dat fiind cursul de schimb fix decis, în rezerva de monedă ancoră)
■ Probleme:
■ Piața valutară are o forță motrice proprie (cursul de schimb nu este strict cantitativ corelat cu proporția cantităților de monedă
națională și ancoră) Consiliul are o anumită marjă de manevră în a menține rezerve valutare mai mici de 100%
■ Tendința va fi de menținere a unei rezerve valutare în monedă ancoră mai mici de 100%
■ Statul cu consiliul monetar importă implicit toate problemele (atâtea câte sunt) politicii monetare a statului care emite moneda
ancoră

18
■ Consiliul monetar se poate virtual instantaneu converti, dacă se consideră necesar sau oportun, într-o bancă centrală (prin simpla
repudiere a cursului de schimb fixat)

Cooperarea monetară internațională


■ Sistemul Monetar Internațional (SMI – sistemul de la Bretton Woods)  Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială (BM)
■ Sistemul Monetar European (SME; ulterior Euro)
■ De obicei această formă de cooperare vizează să viabilizeze un sistem de cursuri de schimb fixe:
– Standardul aur a fost un sistem natural de cursuri de schimb fixe (diferitele valute nu erau, practic, decât denumiri diferite pentru
cantități diferite de metal prețios; paritatea între ele era fixată la fel ca aceea dintre kilogram și gram)
– Fiecare moment de cooperare monetară internațională a încercat să reproducă, prin alte mijloace, stabilitatea standardului aur; au
eșuat din cauza producției discreționare de monedă posibilă în regimul de bani fiat (care nu este ”business as usual” cum ar fi fost
producția unei monede marfă, ci are costuri infime, fapt care poate duce la expansiuni uriașe ale masei monetare, hiperinflație și
chiar prăbușirea sistemului monetar în ansamblul său)

Câteva concluzii
■ Dacă ar fi redusă la o chestiune tehnică, problema centrală a politicii monetare ar putea fi formulată astfel:
– Care este masa monetară optimă (sau cantitatea optimă de bani)?
– Răspuns:
■ Pe piața liberă, masa monetară optimă s-ar stabili natural „la piață” (prin activitatea producătorilor privați de bani) în
contextul existenței monedei/monedelor marfă și a sistemului bancar liber cu rezerve 100% pentru depozitele la vedere
– Ar fi această masă monetară fixă? Nu neapărat; aproape sigur va fi supusă unor variații, dar acestea nu vor ridica
probleme
– Problema cantității optime de bani nu va fi una presantă la fel cum nu e astăzi problema cantității optime de pâine
sau gumă de mestecat
■ În regim de politică monetară și bancară de stat, ca un fel de second best, ar fi oportună o masă monetară fixă (deoarece ar
implica o disciplină monetară destul de solidă; iar necesitățile aferentă schimburilor ar putea fi acomodate fără probleme
de modificările în puterea de cumpărare a unității monetare, care, gradual ar crește  context deflaționist, de scădere a
prețurilor datorat creșterii PIB combinată cu masa monetară fixă)
■ Problema stabilității prețurilor
– Dacă prețurile sunt expresia rarității relative a diverselor bunuri economice în contextul pieței libere bazate pe diviziunea extinsă a
muncii, atunci stabilitatea prețurilor nu este un scop în sine; din contră, dacă fundamentele din spatele prețurilor variază, la fel ar
trebui să se întâmple și cu prețurile

19
– Prețurile trebuie să aibă doar atâta stabilitate încât să permită schimbul indirect și, mai ales, calculul economic (al profiturilor și
pierderilor) în termeni monetari; dar aceste lucruri sunt compatibile cu un grad destul de mare de variabilitate a prețurilor

Inflația, expansiunea creditului și crizele economice


■ Inflația
■ Expansiunea creditului și crizele economice

Inflația
■ Două viziuni:
– Creștere (nenaturală; nefirească) a masei monetare
– Creștere a nivelului general al prețurilor (vizibilă via Indicele General al Prețurilor de Consum IGPC)
■ În regim de politică montară privată:
– Inflația înseamnă orice creștere artificială a ofertei/cantității de bani din economie prim emisiunea de substitute monetare
(bancnote, cecuri, conturi, carduri etc.) fără acoperire în monedă propriu-zisă (monedă marfă)
■ În regim de politică monetară de stat:
– Practic orice expansiune/creștere a masei monetare este inflaționistă
■ Efectele „Cantillon” (redistribuție de bunăstare)
– Non-neutralitatea banilor (dacă masa monetară crește, prețurile tind și ele să crească, dar nu toate în aceeași măsură și nu în același
timp)  apare întotdeauna o redistribuție de bunăstare dinspre cei (în dauna celor) care ajung ultimii în posesia noilor bani către
cei (în favoarea celor) care intră primii în posesia noilor bani; asta deoarece cei din urmă capătă bani noi suplimentari când încă
prețurile n-au crescut, pe când primii ajung în posesia noilor bani (dacă mai ajung) abia când prețurile în întreaga economie au
crescut.

Expansiunea creditului și ciclurile de afaceri

■ Sistemul bancar cu rezerve fracționare (și bancă centrală)  (cauzează) expansiunea creditului (artificială; o formă mai complexă de
inflație) nebazată pe economisiri anterioare (economisirea = amânare a consumului prezent)  apare o distorsionare inter-temporală a
structurii de producție (rata dobânzii se reduce artificial; proiecte investiționale anterior neprofitabile, acum par profitabile și sunt
inițiate/începute – faza de „expansiune” sau „boom”)  cei care au inițiat proiecte investiționale se ciocnesc la piață cu consumatorii (care
nu și-au amânat, de fapt, consumul pentru mai târziu)  prețurile tind să crească (mai ales dacă expansiunea este susținută prin injecții
ulterioare repetate de credit „expandat”)  anumite proiecte se dovedesc a fi prea scumpe sau prea puțin profitabile („malinvestiții” sau

20
investiții eronate; avem de-a face cu un cluster de erori antreprenoriale sau cu eroare antreprenorială în masă; aceste erori sunt sistematice,
nu erori antreprenoriale obișnuite; o dată cu constatarea existenței acestor erori se intră în criză și în etapa de contracție sau „bust”)
■ Dacă expansiunea creditului este oprită, investițiile eronate sunt lichidate (prin faliment) și structura de producție este din nou coordonată
și armonizată inter-temporal
■ Dacă are loc o nouă repriză/rundă de expansiune a creditului, scenariul se repetă (de aici și ideea de ciclicitate care pare să fie o trăsătură
definitorie a economiilor moderne de piață, precum și de ciclicitate și recurență a crizelor economice)
■ Important!!! Dacă întreprinzătorii anticipează expansiunea creditului (n-o iau drept creștere a economisirii reale, ci înțeleg că este
artificială), criza nu apare; prețurile sunt ajustate mai rapid la nivelul adecvat (apare, finalmente, doar o inflație simplă, nu și o expansiune
a creditului)

Factori agravanți

■ Proiectele investiționale cu termene mai lungi sunt mai sensibile la variația ratei dobânzii
■ Pierderile cele mai evidente se văd în bunurile de capital specifice/non-convertibile; se pierde întotdeauna, de asemenea, și timp
■ Diferite reglementări (care devin, astfel, bariere instituționale) complică și mai mult criza (legi privind salariul minim pe economie;
proceduri dificile, costisitoare și netransparente de faliment; controale de prețuri; standarde de mediu și muncă nerealiste)
■ Apar și efectele de redistribuire de avuție de tip Caltillon

21

S-ar putea să vă placă și