Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu este un poet, prozator, critic literar şi

publicist român.

Copilăria și studiile
Mircea Cărtărescu s-a născut pe data de 1 iunie 1956, în București. Despre copilăria sa, el va afirma
că ea „reprezintă principala sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o atent”. Face parte din
grupul poeților optzeciști care au frecventat Cenaclul de Luni condus de criticul literar Nicolae
Manolescu, dar în timpul studenției a participat și la ședințele cenaclului „Junimea”, conduse de Ovid S.
Crohmălniceanu. Absolvent al liceului „Dimitrie Cantemir” din București, el va urma cursurile Facultății
de Limbă și Literatură Română. În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian
din poezia postumă, care s-a transformat în volumul "Visul chimeric", reeditat în anul 2011. În
anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul
românesc, coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura Humanitas, de
asemenea reeditată.
Debutul literar
Mircea Cărtărescu a debutat cu poezii la Cenaclul de Luni și în România Literară în anul 1978,
coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, și în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit și
proză la Cenaclul de proză "Junimea" condus de Ovid S. Crohmălniceanu. De altfel a publicat o proză
în antologia Desant '83. A debutat în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea
Românească în anul 1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe volume, intre care se
remarcă Poeme de amor sau Totul.
Activitatea literară
Un proiect unic în felul său este Levantul, o epopee eroicomică dar și un periplu prin istoria
literaturii române. Procedeul a fost utilizat și de scriitorul irlandez James Joyce în capitolul intitulat Boii
soarelui din romanul Ulise. Scriitorul reciclează toate stilurile poetice, de la Dosoftei la Nichita
Stănescu. Însă nu toți scriitorii și criticii contemporani apreciază felul în care a fost scris Levantul.
Criticul Virgil Diaconu, în revista Actualitatea literară, consideră că: „Volumul Levantul se naște prin
imitarea poeziei poeților predecesori, români sau străini, pe care Mircea Cărtărescu i-a citit cu intenția
expresă de a extrage din ei propria poezie”.
Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc și un
autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Este un prozator și romancier
care practică speciile literaturii fantastice (fantasy) în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub
titlul Nostalgia). Ultimul său mare proiect editorial, trilogia romanescă Orbitor, are forma unui fluture, și
conține trei volume, Aripa stângă, Corpul și Aripa dreaptă, ultimul fiind editat în luna iulie 2007.
Cartea a fost scrisă sub influența lecturii romanelor lui Thomas Pynchon, influență recunoscută deschis
de autor în interviurile sale. Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă,
poloneză, suedeză, bulgară, maghiară etc.
Între anii 1980 și 1989 a fost profesor de limba română la o școală generală, apoi funcționar
la Uniunea Scriitorilor, iar apoi redactor la revista Caiete Critice. Din anul 1991 este lector la catedra
de Istoria literaturii române a Facultății de Litere a Universității din București. Din anul 2004 este
conferențiar la aceeași catedră.
Ultimele sale cărți publicate, De ce iubim femeile și Frumoasele străine i-au adus un succes de
box-office, figurând pe lista de cărți bestseller ale editurii care îi publică toate cărțile și cu care a semnat
un contract de exclusivitate.
Ana Blandiana
Ana Blandiana (Otilia Valeria Rusan, n. Coman; n. 25
martie 1942, Timișoara) este o scriitoare (autoare a 26 de cărți publicate
în română și a 60 de volume apărute în 26 de limbi) și luptătoare pentru
libertate civică din România. Înainte de revoluția din 1989, i s-a luat în
trei rânduri (1959-1964, 1985, 1988-1989) dreptul de a publica, iar în
ultimii doi ani numele ei a fost interzis și cărțile i-au fost scoase și din
biblioteci. Poeziile ei interzise au fost difuzate în mii de exemplare, scrise
de mână de cititori (singurul samizdat românesc) și au fost traduse în
numeroase limbi ca dovadă a cenzurii din România. Importanta revistă
londoneză Index of Censorship i-a dedicat un număr special.

În luna mai 1990 a reînființat Centrul PEN din România, pe care l-a condus până în 2004. În
noiembrie 1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (președinte între 1991-2002). În ianuarie
1993 a fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet, iar în aprilie 1995
a Academiei Civice, pe care le conduce de la începuturi până în prezent.
Este membru corespondent al Academiei Române (din 2016).

Originea și studiile
Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar
din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea,
unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După
instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca
fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis
înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj.
Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele
satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba.
Tatăl poetei a murit într-un accident în anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică.
După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.

Opera
De-a lungul anilor, poeta a întreprins — ca invitată a unor universități, academii, organizații culturale
— mai multe călătorii de documentare și studiu în diverse țări europene și a participat la congrese și
festivaluri de poezie. În afara volumelor menționate, i-au mai apărut grupaje de poeme în reviste și
antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda,
Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel,
Albania. După 1989, acestor traduceri li se adaugă eseurile literare și articolele de analiză politică
apărute în marile ziare germane sub semnătura Anei Blandiana, ca și nenumărate conferințe, lecturi
publice, interviuri, intervenții la colocvii, simpozioane și mese rotunde în principalele țări europene.

Premii literare
Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei
Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, 1982; Premiul Internațional
"Gottfried von Herder", Viena, 1982; Premiul Național de Poezie, 1997; Premiul "Opera Omnia", 2001;
Premiul Internațional "Vilenica", 2002;
În martie 2016 a primit Premiul „Poetul European al Libertății”, pentru volumul Patria mea A4,
care a apărut în traducere poloneză în ianuarie 2016. Decernarea premiului a avut loc în cadrul ediției a
4-a din cadrul concursului cu același nume, organizat la Gdansk, în Polonia.
Marin Preda
Marin Preda (n. 5 august 1922, Siliștea- Gumești, județul Teleorman
— d. 16 mai 1980, Mogoșoaia) a fost un scriitor român postbelic și
directorul editurii "Cartea Românească". Marin Preda a fost un fervent
opozant al regimului comunist, mai multe voci confirmând că scriitorul i-a
spus lui Nicolae Ceaușescu „Dacă vreți să introduceți realismul socialist,
eu, Marin Preda, mă sinucid” în anii '70. Ultimul său roman lansat în
1980, „Cel mai iubit dintre pământeni”, este considerat o critică
violentă a comunismului. După câteva săptămâni pe piață, romanul a
fost retras din toate bibliotecile și librăriile publice și universitare. În scurt
timp, pe 16 mai 1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de
creație a scriitorilor din Palatul Mogoșoaia.

Activitatea literară
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la
pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în
scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La
câmp. În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la
Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de
redacție la „Evenimentul zilei”.
În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” publică
schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu,
unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin,
care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani. Nuvela va fi inclusă în volumul său
de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc
imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind
de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă
de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote).
Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața
ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952 devine redactor
la revista „Viața românească”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții. Un an mai
târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1954
se căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum.
Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul
anilor 70. Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru.
În 1960-1961, citește marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care proza lui
are evidente afinități. În 1965 traduce împreună cu soția Eta romanul Ciuma de Albert Camus. În 1968
este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii Cartea
Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 traduce în
colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic,
primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.
În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.
Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă,
un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist.
În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni.
Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia.
Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS ar fi
dispărut.
Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai
iubit dintre pământeni și a survenit în condiții oculte. Potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin
Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp
moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice”. Marin Preda este înmormântat pe Aleea
Scriitorilor din Cimitirul Bellu.
În ultimii cinci ani de viață a fost mentor și prieten literar al lui Cezar Ivănescu.