Sunteți pe pagina 1din 171

CREAŢIONISM

ŞTIINŢIFIC
http://www.creationism-stiintific.ro

„Doctrina lui Darwin nu este altceva


decât o ţesătură de erori de logică”
(Profesorul Nicolae Paulescu)

1
Dovezi ale tinereţii lumii
Russell Humphreys (traducere de Paul Cocei)
În cele ce urmează vă prezentăm 14 fenomene naturale care
contrazic ideea evoluţionistă că universul are o vârstă masurată
în miliarde de ani. Numerele prezentate mai jos cu caractere
aldine (de obicei exprimate în milioane de ani) reprezintă
deseori maximul posibil de
ani stabilit de fiecare proces
în parte, şi nu vârsta exactă.
Numerele cu caractere
italice reprezintă anii
necesari teoriei
evoluţioniste pentru fiecare
proces. Ideea este că
vârstele maxim posibile
sunt totdeauna mult mai
mici decât vârstele necesare
evoluţiei, în timp ce vârsta
prezentată de Sfânta
Scriptură (6-7 mii de ani) se potriveşte totdeauna cu vârstele
maxim posibile. Astfel, punctele ce urmează sunt dovezi
împotriva scalei temporale evoluţioniste, sprijind în schimb
cronologia Sfintei Scripturi. Există mult mai multe probe
pentru o lume tânără, dar le-am ales doar pe acestea pentru
concizie şi simplitate. Câteva din punctele prezentate mai jos
pot fi conciliate cu viziunea evoluţionistă doar făcând o serie
de presupuneri improbabile şi nedovedite; altele se potrivesc
doar ideii de creaţie recentă.

1. Galaxiile se rotesc prea rapid în jurul propriei axe

Stelele propriei noastre galaxii, Calea Lactee, se rotesc în jurul


centrului galaxiei cu viteze diferite, cele mai apropiate de
centru rotindu-se mai repede decât cele mai depărtate. Vitezele
2
de rotaţie observate sunt atât de mari, încât dacă galaxia
noastră ar fi fost mai veche de câteva sute de milioane de ani,
ea ar fi acum un disc inform de stele şi nu ar avea forma
spiralată din prezent1. Şi totuşi galaxia noastră se presupune a
avea o vârstă de cel puţin 10 miliarde de ani. Evoluţioniştii
numesc această discrepanţă �dilema rotirii�, pe care ei o
cunosc de cel puţin 50 de ani. În consecinţă, au născocit multe
teorii pentru a încerca să o explice, fiecare dintre ele eşuând
după o scurtă perioadă de popularitate. Aceeaşi dilemă �a
rotirii� se aplică şi la alte galaxii. În ultimele decenii, cea mai
populară încercare de a rezolva problema a fost o teorie
complexă numită teoria �valurilor de densitate�. Teoria are
probleme conceptuale, trebuie să fie rodul întâmplării şi totuşi
foarte fin reglată, şi a fost pusă serios sub semnul întrebării prin
descoperirea de către Telescopul Spaţial Hubble a unei
structuri spiralate foarte detaliate în centrul axului galaxiei
supranumită �Vârtej�, M51. 2.

2. Prea puţine rămăşiţe de la


supernove

Conform observaţiilor
astronomice, galaxii de genul
Căii Lactee înregistrează cam o
supernovă (o stea ce explodează
violent) la fiecare 25 de ani.
Gazele şi rămăşiţele de praf de
la asemenea explozii (cum ar fi
Nebuloasa Crabului) se extind
rapid spre exterior şi ar trebui să
rămână vizibile timp de peste
un milion de ani. Cu toate acestea, zonele din galaxia noastră în
care putem observa asemenea gaze şi straturi de praf conţin
rămăşiţele doar a aproximativ 200 de supernove. Acest număr
corespunde unei perioade de doar 7000 de ani de activitate a
supernovelor.3

3
3. Cometele se dezintegrează prea rapid

Conform teoriei evoluţioniste, cometele ar avea aceeaşi vârstă


ca şi sistemul solar, circa 5 miliarde de ani. Şi totuşi, de fiecare
dată când o cometă se apropie de soare, ea pierde atât de mult
din substanţa ei, încât nu ar putea să supravieţuiască mult mai
mult de 100.000 de ani. Multe comete au vârsta tipică mai mică
de 10.000 de ani4. Evoluţioniştii încearcă să explice această
discrepanţă presupunând că: (a) cometele vin dintr-un �nor
Oort� sferic neobservat aflat mult dincolo de orbita lui Pluto;
(b) interacţiuni gravitaţionale improbabile cu stele trecătoare
deseori lovesc cometele şi le îndreaptă spre sistemul solar; (c)
alte interacţiuni improbabile cu planete încetinesc cometele ce
vin, acest fenomen fiind deseori suficient pentru a fi
răspunzător de sutele de comete observate5. Până acum, nici
una din aceste presupuneri nu a fost confirmată, fie prin
observaţie, fie prin calcule realiste. În ultima vreme s-a discutat
mult pe marginea �Centurii Kuiper�, un disc al unei
presupuse surse de comete, disc aflat în planul sistemului solar,
puţin în afara orbitei lui Pluto. În acel loc există, într-adevăr,
câteva corpuri din gheaţă de mărimea unor asteroizi, dar
acestea nu rezolvă problema, din moment ce, conform teoriei
evoluţioniste, Centura Kuiper s-ar epuiza rapid dacă nu ar
exista un nor Oort care să o alimenteze.

4. Prea puţin noroi pe fundul mărilor.

În fiecare an, apa şi vântul erodează aproximativ 20 de miliarde


de tone de noroi şi pietre de pe continente şi le depozitează în
ocean. 6 Acest material se acumulează prin sedimentare pe
piatra tare bazaltică (formată din lavă) de pe fundul oceanului.
Adâncimea medie a tuturor sedimentelor din întreg oceanul
este mai mică de 400 de metri.7 Principalul mod cunoscut de
îndepărtare a sedimentelor de pe fundul oceanului este
deplasarea plăcilor tectonice: fundul oceanului culisează încet
(câţiva cm/an) sub continente, luând cu el o parte din
sedimente. Conform literaturii ştiinţifice seculare, acest proces
4
îndepărtează în prezent doar 1 miliard de tone pe an. 7 Din câte
se cunoaşte la ora actuală, celelalte 19 miliarde de tone pe an se
acumulează. La această rată, eroziunea ar depozita masa
actuală de sedimente în mai puţin de 12 milioane de ani. Cu
toate acestea, conform teoriei evoluţioniste, eroziunea şi
deplasarea plăcilor tectonice au loc în mod continuu de când
există oceanele, adică, aşa cum se pretinde, de trei miliarde de
ani. Dacă lucrurile ar sta astfel, ratele prezentate mai sus ar
implica faptul că oceanele ar fi efectiv sufocate masiv de
sedimente cu adâncimea de zeci de kilometri. O explicaţie
alternativă (creaţionistă) este că eroziunea apelor potopului
biblic scurgându-se de pe continente au depozitat cantitatea
actuală de sedimente în scurt timp, aproximativ acum 5.000 de
ani.

5. Prea puţin sodiu în apă.

În fiecare an, râurile8 şi alte surse9 deversează peste 450 de


milioane de tone de sodiu în ocean. Doar 27% din acest sodiu
reuşeşte să se întoarcă înapoi, afară din mare, în fiecare an. 9, 10
Din câte se cunoaşte la ora actuală, restul pur şi simplu se
acumulează în ocean. Presupunând că marea nu a avut deloc
sodiu la început, ea ar fi acumulat cantitatea prezentă în mai
puţin de 42 de milioane de ani, la ratele de deversare şi
revenire de azi.10 Este mult mai puţin decât vârsta pe care
evoluţioniştii o acordă oceanului, şi anume 3 miliarde de ani.
Răspunsul obişnuit al evoluţioniştilor la această discrepanţă
este că, în trecut, rata de deversare a sodiului trebuie să fi fost
mai mică, iar cea de revenire mai mare. Chiar şi aşa, calcule
indulgente indică o vârstă maximă de doar 62 milioane de ani.
10
. Calculele11 pentru multe alte
elemente din apa mării indică
vârste mult mai mici ale
oceanului.

6. Câmpul magnetic al
pământului scade prea rapid.
5
Energia totală depozitată în câmpul magnetic al pământului
(�dipol� şi �non-dipol�) scade cu durata de înjumătăţire
de 1.465 (ą 165) ani. 12 Teoriile evoluţioniste care încearcă să
explice această scădere rapidă, precum şi felul în care Pământul
şi-ar fi putut menţine câmpul său magnetic timp de miliarde de
ani sunt foarte complexe şi nu concordă. Există o explicaţie
creaţionistă mult mai bună. Aceasta este clară, bazată pe fizica
sănătoasă, şi explică multe caracteristici ale câmpului: crearea
lui, inversarea rapidă din timpul potopului biblic, creşterile şi
descreşterile intensităţii la suprafaţă până în vremea lui Hristos,
şi o scădere continuă de atunci încoace.13 Această teorie se
potriveşte cu datele paleomagnetice istorice şi actuale, şi se
acordează cel mai bine cu dovezile despre schimbările rapide.14
Rezultatul principal este că energia totală a câmpului (nu
intensitatea la suprafaţă) a scăzut întotdeauna cel puţin la fel de
repede ca în prezent. La această rată, câmpul nu ar putea avea o
vechime mai mare de 20.000 de ani.15

7. Multe straturi sunt "împăturite" prea strâns.

În multe zone muntoase, straturi de mii de metri grosime sunt


îndoite şi "împăturite" în forma acului de păr. Scala temporală
geologică convenţională spune că aceste formaţiuni au fost
îngropate adânc şi solidificate timp de sute de milioane de ani
înainte de a fi îndoite. Cu toate acestea, "împăturirea" a avut
loc fără rupere, cu raze atât de mici încât întreaga formaţiune
trebuia să fie încă umedă şi nesolidificată în momentul îndoirii.
Aceasta implică faptul că "împăturirea" a avut loc la doar
câteva mii de ani după depozitare.16

8. Materialul biologic se descompune prea


rapid.

Radioactivitatea naturală, mutaţiile şi


descompunerea degradează rapid ADN-ul şi alte
materiale biologice. Măsurători ale ratei
mutaţiilor suferite de ADN-ul mitocondrial i-au
6
forţat recent pe cercetători să revizuiască vârsta �Evei
mitocondriale� de la 200.000 de ani până la doar 6.000 de
ani.17. Experţii în ADN insistă asupra faptului că ADN-ul nu
poate exista în medii naturale mai mult de 10.000 de ani, şi cu
toate acestea şiruri intacte de ADN par a fi fost recuperate de la
fosile presupuse a avea o vârstă mult mai mare: oase de
neanderthalieni, insecte prinse în chihlimbar, şi chiar de la
fosile de dinozauri. 18 Bacterii presupuse a avea o vechime de
250 de milioane de aniau fost reînviate, se pare fără nici o
stricăciune a ADN-ului.19 Ţesut superficial şi celule sanguine
de la un dinozaur i-au uluit pe experţi.20

9. Radioactivitatea
fosilelor scurtează �erele�
geologice la câţiva ani.

Radiohalourile sunt cercuri de


culoare formate în jurul
particulelor microscopice de
minerale radioactive din
cristale. Ele sunt dovezi fosile
ale degradării radioactivităţii.21
Radiohalourile Poloniului-210
�comprimat� indică faptul că formaţiunile din Jurasic,
Triasic şi Eocen din platoul Colorado au fost depozitate la doar
câteva luni unul de celălalt, şi nu la sute de milioane de ani
distanţă, cât i-ar fi trebuit conform scalei temporale
convenţionale.22 In radiohalourile Poloniului-218 �orfan�
nefiind de găsit vreo urmă a elementelor lor �mamă�, ne
conduce la concluzia unei degradari nucleare accelerate şi la
o formare foarte rapidă a mineralelor asociate.23, 24

10. Prea mult heliu în minerale.

Uraniul şi toriul generează atomi de heliu pe măsură ce se


descompun în grafit. Un studiu publicat în Journal of
Geophysical Research a arătat că o asemenea cantitate de heliu
7
produsă în cristalele de zirconiu din piatra granitică
precambriană încinsă, din adânc, nu a avut timp să se evacueze.
Cu toate că pietrele conţin produse nucleare de descompunere
care ar corespunde unei perioade de 1,5 miliarde de ani,
măsurătorile recente ale ratelor de pierdere a heliului din zircon
arată că heliul se scurge doar de 6.000 (ą 2000) de ani.26
Aceasta nu este doar o dovadă a tinereţii pământului, ci şi
explicatie pentru ratele de înjumătăţire foarte accelerate ale
nucleilor, comprimând enorm, în câteva mii de ani, scalele
temporale bazate pe radioizotopie.

11. Prea mult carbon 14


în straturile geologice din
adâncime.

Cu perioada sa scurtă de
înjumătăţire � 5.700 de ani �,
nici un atom de carbon 14 nu ar
trebui să mai existe în
zăcămintele de carbon mai vechi de 250.000 de ani. Totuşi
toate sursele naturale de carbon găsite mai jos de straturile din
Pleistocen (Epoca de Gheaţă) conţin cantităţi semnificative de
carbon 14, cu toate că asemenea straturi se presupune că ar
avea milioane sau miliarde de ani vechime! Laboratoarele care
operează cu carbon 14 convenţional cunosc această anomalie
încă de la începutul anilor 80�, s-au străduit să o elimine, şi
nu pot oferi nici o explicaţie pentru ea. În ultima vreme, cele
mai bune laboratoare din lume - care au învăţat în ultimele
două decenii de măsurători cu C-14 să opereze astfel încât să
nu contamineze probele din exterior - fiind contactate de
creaţionişti, au confirmat asemenea observaţii pentru probe de
cărbune şi chiar pentru cam o duzină de diamante, care nu pot
fi contaminate cu carbon recent. Aceste probe se constituie
într-o foarte puternică dovadă a faptului că pământul este vechi
doar de câteva mii, iar nu milioane de ani!

12. Prea puţine schelete din epoca de piatră.


8
Antropologii evoluţionişti susţin că Homo sapiens exista cu cel
puţin 185.000 de ani înainte ca agricultura să înceapă să devină
o ocupaţie,28 timp în care populaţia mondială de oameni a fost
practic constantă, între 1 şi 10 milioane. În tot acel timp, morţii
erau îngropaţi, deseori, împreună cu obiecte. Dacă scala
temporală evoluţionistă ar fi corectă, oasele îngropate ar trebui
să reziste pentru mult mai mult de 200.000 de ani, şi foarte
multe din presupusele 8 milioane de schelete din epoca de
piatră ar trebui să fie încă prezente (şi cu siguranţă cu artefacte
îngropate). Cu toate acestea, au fost găsite doar câteva mii.
Aceasta înseamnă că epoca de piatră a fost mult mai scurtă
decât presupun evoluţioniştii, câteva mii de ani în multe zone.

13. Agricultura este prea recentă.

Perpectiva evoluţionistă îi prezintă pe oameni ca vânători şi


culegători timp de 185.000 de ani pe perioada epocii de piatră,
înaintea descoperirii agriculturii, cu mai puţin de 10.000 de ani
în urmă. Totuşi, dovezile arheologice arată că omul epocii de
piatră era la fel de inteligent ca şi noi. Este foarte improbabil ca
nici unul din cei 8 milioane de oameni menţionaţi anterior nu
ar fi descoperit faptul că plantele cresc din seminţe. Este mult
mai probabil că oamenii au fost lipsiţi de agricultură o scurtă
perioadă de timp după potop - dacă au fost lipsiţi vreodată.

14. Istoria este prea recentă.

Conform evoluţioniştilor, Homo sapiens-ul epocii de piatră a


existat timp de 190.000 înainte de a începe să producă scrieri,
cam acum 4.000 - 5.000 de ani. Omul preistoric a construit
monumente megalitice, a pictat superbe picturi rupestre, şi a
ţinut evidenţa fazelor lunii.30 De ce ar fi trebuit atunci să
aştepte 200 de milenii înainte de a folosi aceeaşi îndemânare
pentru a ţine evidenţa istoriei? Scala temporală din Sfânta
Scriptură este mult mai probabilă.31

9
Referinţe

1. Scheffler, H. and Elsasser, H., Physics of the Galaxy and


Interstellar Matter, Springer-Verlag (1987) Berlin, pp. 352�353,
401�413.
2. D. Zaritsky, H-W. Rix, and M. Rieke, Inner spiral structure of the
galaxy M51, Nature 364:313�315 (July 22, 1993).
3. Davies, K., Distribution of supernova remnants in the galaxy,
Proceedings of the Third International Conference on Creationism,
vol. II, Creation Science Fellowship (1994), Pittsburgh, PA, pp.
175�184, order from http:// www.icc03.org/proceedings.htm.
4. Steidl, P. F., Planets, comets, and asteroids, Design and Origins in
Astronomy, pp. 73�106, G. Mulfinger, ed., Creation Research
Society Books (1983), order from http://www.creationresearch.org/.
5. Whipple, F. L., Background of modern comet theory, Nature
263:15�19 (2 September 1976). Levison, H. F. et al. See also: The
mass disruption of Oort Cloud comets, Science 296:2212�2215 (21
June 2002).
6. Milliman, John D. and James P. M. Syvitski, Geomorphic/tectonic
control of sediment discharge to the ocean: the importance of small
mountainous rivers, The Journal of Geology, vol. 100, pp. 525�544
(1992).
7. Hay, W. W., et al., Mass/age distribution and composition of
sediments on the ocean floor and the global rate of sediment
subduction, Journal of Geophysical Research,
93(B12):14,933�14,940 (10 December 1988).
8. Meybeck, M., Concentrations des eaux fluviales en elements
majeurs et apports en solution aux oceans, Revue de Géologie
Dynamique et de Géographie Physique 21(3):215 (1979).
9. Sayles, F. L. and P. C. Mangelsdorf, Cation-exchange
characteristics of Amazon River suspended sediment and its reaction
with seawater, Geochimica et Cosmochimica Acta 43:767�779
(1979).
10. Austin, S. A. and D. R. Humphreys, The sea�s missing salt: a
dilemma for evolutionists, Proceedings of the Second International
Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship
(1991), Pittsburgh, PA, pp. 17�33, order from
http://www.icc03.org/proceedings.htm.
11. Nevins, S., [Austin, S. A.], Evolution: the oceans say no!, ICR

10
Impact No. 8 (Nov. 1973) Institute for Creation Research,
http://www.icr.org/pubs/imp/.
12. Humphreys, D. R., The earth�s magnetic field is still losing
energy, Creation Research Society Quarterly, 39(1):3�13, June
2002.
http://www.creationresearch.org/crsq/articles/39/39_1/GeoMag.htm.
13. Humphreys, D. R., Reversals of the earth�s magnetic field
during the Genesis flood, Proceedings of the First International
Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship
(1986), Pittsburgh, PA, pp. 113�126, out of print but contact
http://www.icc03.org/proceedings.htm for help in locating copies.
14. Coe, R. S., M. Prévot, and P. Camps, New evidence for
extraordinarily rapid change of the geomagnetic field during a
reversal, Nature 374:687�92 (20 April 1995).
15. Humphreys, D. R., Physical mechanism for reversals of the
earth�s magnetic field during the flood, Proceedings of the Second
International Conference on Creationism, vol. II, Creation Science
Fellowship (1991), Pittsburgh, PA, pp. 129�142, order from
http://www.icc03.org/proceedings.htm.
16. Austin, S. A. and J. D. Morris, Tight folds and clastic dikes as
evidence for rapid deposition and deformation of two very thick
stratigraphic sequences, Proceedings of the First International
Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship
(1986), Pittsburgh, PA, pp. 113�126, out of print, contact
http://www.icc03.org/proceedings.htm for help in locating copies.
17. Gibbons A., Calibrating the mitochondrial clock, Science
279:28�29 (2 January 1998).
18. Cherfas, J., Ancient DNA: still busy after death, Science
253:1354�1356 (20 September 1991). Cano, R. J., H. N. Poinar, N.
J. Pieniazek, A. Acra, and G. O. Poinar, Jr. Amplification and
sequencing of DNA from a 120�135-million-yearold weevil,
Nature 363:536�8 (10 June 1993). Krings, M., A. Stone, R. W.
Schmitz, H. Krainitzki, M. Stoneking, and S. Pääbo, Neandertal
DNA sequences and the origin of modern humans, Cell 90:19�30
(Jul 11, 1997). Lindahl, T, Unlocking nature�s ancient secrets,
Nature 413:358�359 (27 September 2001).
19. Vreeland, R. H.,W. D. Rosenzweig, and D. W. Powers, Isolation
of a 250 million-year-old halotolerant bacterium from a primary salt
crystal, Nature 407:897�900 (19 October 2000).

11
20. Schweitzer, M., J. L. Wittmeyer, J. R. Horner, and J. K.
Toporski, Soft-Tissue vessels and cellular preservation in
Tyrannosaurus rex, Science 207:1952�1955 (25 March 2005).
21. Gentry, R. V., Radioactive halos, Annual Review of Nuclear
Science 23:347� 362 (1973).
22. Gentry, R. V. , W. H. Christie, D. H. Smith, J. F. Emery, S. A.
Reynolds, R. Walker, S. S. Christy, and P. A. Gentry, Radiohalos in
coalified wood: new evidence relating to time of uranium
introduction and coalification, Science 194:315�318 (15 October
1976).
23. Gentry, R. V., Radiohalos in a radiochronological and
cosmological perspective, Science 184:62�66 (5 April 1974).
24. Snelling, A. A. and M. H. Armitage, Radiohalos�a tale of three
granitic plutons, Proceedings of the Fifth International Conference
on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship (2003),
Pittsburgh, PA, pp. 243�267, order from
http://www.icc03.org/proceedings.htm. Also archived on the ICR
website at http://www.icr.org/pdf/research/ICCRADIOHALOS-
AASandMA.pdf.
25. Gentry, R. V., G. L. Glish, and E. H. McBay, Differential helium
retention in zircons: implications for nuclear waste containment,
Geophysical Research Letters 9(10):1129�1130 (October 1982).
26. Humphreys, D. R, et al., Helium diffusion age of 6,000 years
supports accelerated nuclear decay, Creation Research Society
Quarterly 41(1):1�16 (June 2004). See archived article on
following page of the CRS website:
http://www.creationresearch.org/crsq/articles/41/41_1/Helium.htm.
27. Baumgardner, J. R., et al., Measurable 14C in fossilized organic
materials: confirming the young earth creation-flood model,
Proceedings of the Fifth International Conference on Creationism,
vol. II, Creation Science Fellowship (2003), Pittsburgh, PA, pp.
127�142. Archived at
http://www.icr.org/pdf/research/RATE_ICC_Baumgardner.pdf. See
poster presented to American Geophysical Union, Dec. 2003,
http://www.icr.org/pdf/research/AGUC-
14_Poster_Baumgardner.pdf.
28. McDougall, I., F. H. Brown, and J. G. Fleagle, Stratigraphic
placement and age of modern humans from Kibish, Ethiopia, Nature
433(7027):733�736 (17 February 2005).

12
29. Deevey, E. S., The human population, Scientific American
203:194�204 (September 1960).
30. Marshack, A., Exploring the mind of Ice Age man, National
Geographic 147:64�89 (January 1975).
31. Dritt, J. O., Man�s earliest beginnings: discrepancies in
evolutionary timetables, Proceedings of the Second International
Conference on Creationism, vol. II, Creation Science Fellowship
(1991), Pittsburgh, PA, pp. 73�78, order from
http://www.icc03.org/proceedings.htm.

Sursa articolului: Impact #384, June 2005

Procesul ştiinţific împotriva


evoluţionismului Partea I
Henry Morris (traducere de Paul Cocei)

Credinţa în evoluţie este un fenomen remarcabil,


apărat cu pasiune de establishment-ul ştiinţific, în ciuda
lipsei oricărei dovezi observabile a macroevoluţiei (adică, a
evoluţiei dintr-un fel distinct de organism în altul). Această
situaţie ciudată este pe scurt documentată aici prin citarea
declaraţiilor recente ale unor evoluţionişti de marcă, în
care aceştia admit lipsa de probe în susţinerea teoriei lor.
Aceste declaraţii arată că evoluţia, la orice scară, nu se
petrece în prezent, şi nu s-a petrecut niciodată în trecut.

Evoluţia nu se petrece acum

În primul rând, lipsa unui „caz” pentru evoluţie decurge


clar din faptul că niciodată nu a fost văzută petrecându-se.
Dacă ar fi fost un proces real, evoluţia ar fi trebuit să aibă loc
încă, şi ar trebui să existe multe forme “tranziţionale” pe care
să le putem observa. Ceea ce vedem însă, este doar un şir de
specii distincte de plante şi animale cu multe variaţii înăuntrul

13
fiecărei specii, dar cu foarte clare – şi, se pare, – de netrecut
goluri între specii. De exemplu, sunt multe varietăţi de câini şi
de pisici, dar nici o “cisică” sau “pâine”. Asemenea variaţii
sunt frecvent numite microevoluţie, şi aceste minore schimbări
orizontale (sau regresive) se petrec destul de des, dar ele nu
consituie cu adevărat o evoluţie “verticală”.
Geneticienii evoluţionişti au experimentat des pe drosofila
melanogaster (celebra „musculiţă de oţet) şi pe alte specii ce se
reproduc rapid inducând schimbări mutaţionale în speranţa că
acestea vor conduce la specii noi şi îmbunăţăţite, dar acestea nu
au reuşit a-şi îndeplini obiectivul. Nici o specie cu adevărat nou
nu a fost produsă niciodată.
Un evoluţionist de marcă contemporan, Jeffrey Schwartz,
profesor de antropologie la Universitatea din Pittsburgh, a
admis:
“... problema era şi este în continuare faptul
că, cu excepţia afirmaţiei lui Dobzansky despre
o nouă specie de drosophilla, formarea unor noi
specii, prin orice fel de mecanism, nu a fost
observată. 1
Metoda ştiinţifică tradiţională necesită observaţia
experimentală şi repetabilitatea. Faptul că macroevoluţia (spre
deosebire de microevoluţie) nu a fost observată niciodată se
pare că o exclude pe aceasta din domeniul ştiinţei veritabile.
Chiar şi Ernst Mayr, decanul evoluţioniştilor în viaţă, fost
profesor de biologie la Harvard, care a afirmat că evoluţia este
“un adevăr simplu”, este de acord totuşi că evoluţionismul este
“o ştiinţă istorică” pentru a cărei explicare “legile şi
experimentele sunt metode neadecvate”2. Nimeni nu poate
vedea în fapt evoluţia în acţiune!

Evoluţia nu a avut loc niciodată în trecut

Evoluţioniştii răspund de obicei la critica de mai sus


susţinând că evoluţia se petrece prea lent pentru ca noi să o
putem observa petrecându-se astăzi. Ei obişnuiau să pretindă că
adevăratele dovezi ale evoluţiei rezidă în arhiva fosiliferă, însă
adevărul este că miliardele de fosile cunoscute nu conţin nici

14
măcar o singură formă care să prezinte fără echivoc structuri
tranziţionale în procesul de evoluţie.
“Dat fiind că evoluţia, conform lui Darwin, era într-o
continuă stare de mişcare... a rezultat logic că arhiva fosiliferă
ar trebui să abunde de exemple de forme tranziţionale mergând
de la cele mai puţin evoluate la cele mai evoluate”3
Chiar şi cei care cred într-o evoluţie rapidă recunosc că ar
fi nevoie de un număr considerabil de generaţii pentru ca un
anumit “fel” să evolueze într-altul mai complex. Ar trebui,
deci, să existe un număr considerabil de structuri tranziţionale
adevărate păstrate în fosile (în fond, există acolo miliarde de
structuri netranziţionale). Dar (cu excepţia câtorva creaturi
foarte îndoielnice precum controversatul „dinozaur cu pene” şi
pretinsele „balene mergătoare”) acestea nu sunt de găsit.
În loc să umple golurile din arhiva fosiliferă cu aşa-numite
verigi lipsă, majoritatea paleontologilor s-au găsit în situaţia în
care în aceasta erau numai goluri, fără nici un semn de
„intermediare” transformaţionale între speciile fosilifere
documentate.4
Întreaga istorie a evoluţiei de la apariţia vieţii din non-
viaţă la evoluţia omului din maimuţă trecând prin evoluţia
vertebratelor din nevertebrate, este în mod izbitor lipsită de
forme intermediare: toate verigile lipsesc din arhiva fosiliferă,
aşa cum lipsesc şi din lumea prezentă.
Cu privire la originea vieţii, un cercetător de seamă în
domeniul său, Leslie Orgel, după ce arată că nici proteinele nici
acizii nucleici nu puteau apare una fără cealaltă,
concluzionează
“Şi astfel, la prima privire, cineva ar putea trage concluzia
că de fapt viaţa nu ar fi putut apare niciodată prin mijloace
chimice.”5
Fiind un „evoluţionist total”, Dr. Orgel nu poate accepta o
asemenea concluzie. În consecinţă, el speculează afirmând că
este posibil ca ARN-ul (Acidul RiboNucleic) să fi apărut
primul, dar apoi este nevoit să admită totuşi că:
“Evenimentele precise care au dat naştere ARN-ului
rămân neclare... investigatorii au propus multe ipoteze, dar
dovezile în favoarea fiecăreia sunt în cel mai bun caz
fragmentare” 6
15
Traducere: “Nu se cunoaşte nici o cale prin care viaţa să fi
putut apare de la sine. Din păcate, două generaţii de studenţi au
fost învăţaţi că faimosul experiment al lui Stanley Miller pe un
amestec gazos, a demonstrat practic originea naturalistă a
vieţii. Dar nu este aşa!
Miller a pus tot lucrul într-o sferă, a încărcat-o electric, şi
a aşteptat. El a descoperit apoi că aminoacizi şi alte molecule
complexe fundamentale se acumulau pe fundul aparatului.
Descoperirea a dat un uriaş avânt investigaţiei ştiinţifice asupra
originii vieţii. Într-adevăr, pentru câtva timp a părut ca şi cum
crearea vieţii într-un tub de testare era la îndemâna ştiinţei
experimentale. Din păcate, asemenea experimente nu au
progresat mai departe decât prototipul original, lăsându-ne cu
un gust amar din supa primordială” 7
La fel, nu există nici un indiciu despre modul în care
organisme unicelulare din lumea primordială ar fi putut evolua
în vastul şir de nevertebrate complexe multi-celulare ale
perioadei cambriene. Chiar şi evoluţionistul dogmatic Gould
admite că:
“Explozia cambriană a fost cel mai remarcabil şi
enigmatic eveniment din istoria vieţii” 8
La fel de enigmatic este felul cum o oarecare creatură
nevertebrată din oceanul străvechi, cu toate părţile importante
pe dinafară, a reuşit să evolueze în prima vertebrată – adică
primul peşte – care are toate părţile importante în interior.
“Totuşi trecerea de la nevertebrate la primii peşti cu
coloană vertebrală este încă învăluită în mister, lăsând loc
multor teorii”9
Astfel de „pete albe” există din abundenţă. Un foarte
înverşunat oponent al ştiinţei creaţiei, paleontologul Niles
Eldredge, a recunoscut că dacă există, dovezi de tranziţii
evolutive în arhiva fosiliferă, acestea sunt foarte şubrede. În
rest, lucrurile rămân la fel.
“Este un adevăr simplu şi de neînlăturat faptul că practic
toţi membrii unei populaţii rămân în principiu stabili, cu
fluctuaţii minore, pe întreaga lor durata...”10
Atunci cum ajung evoluţioniştii la arborii lor evolutivi, de
la fosile de organisme care nu s-au schimbat pe perioada
duratei lor?
16
“ Descoperirile fosile pot încurca tentativele de a construi
simpli arbori evolutivi – fosile din perioade cheie sunt deseori
nu intermediare, ci mai degrabă forme care nu definesc
trăsături ale mai multor grupuri diferite... În general, se pare că
grupurile majore nu sunt aşezate într-o manieră liniară simplă
sau progresivă – noile trăsături sunt deseori “tăiate şi lipite” pe
diferite grupuri în timpuri diferite”11.
În ce priveşte formele intermediare maimuţă/om, acelaşi
lucru este valabil, deşi antropologii le-au căutat cu înfrigurare
timp de mulţi ani. Multe forme au fost propuse, dar toate au
fost respinse pe rând.
“Tot ceea ce ne pot arăta paleoantropologii după mai bine
de 100 de ani de investigaţii sunt rămăşiţe de la mai puţin de
2000 dintre înaintaşii noştri. Ei au folosit acest amestec de
mandibule, oase şi cranii fosilizate, împreună cu dovezi
moleculare de la specii „în viaţă”, pentru a pune cap la cap o
linie descendentă de oameni care merge înapoi de la 5 - 8
milioane de ani până la momentul în care oamenii şi
cimpanzeii ar fi derivat dintr-un strămoş comun”12
Antropologii au suplimentat extrem de fragmentarele lor
probe fosile cu probe ADN şi alte tipuri de probe genetice de la
animale actuale, pentru a încerca a pune la punct un scenariu
evolutiv care să se potrivească. Dar aceste probe genetice în
realitate nu ajută nici ele prea mult, pentru că ele contrazic
dovezile fosile.
“Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în
nici un fel atât de cinstită şi limpede pe cât credeau pionierii
ei... Dinamica bizantină a schimbării genomului are multe alte
consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că
gene diferite dezvăluie lucruri diferite”13
Recapitulând datele genetice ale oamenilor, alt autor
concluzionează, mai degrabă pesimist:
“Chiar şi în cazul datelor secvenţei de ADN, nu avem
acces direct la procesele evoluţiei, aşa încât reconstrucţia
obiectivă a trecutului dispărut poate fi realizază numai prin
imaginaţia creativă”14
Din moment ce nu există vreo dovadă cu adevărat
ştiinţifică a faptului că evoluţia are loc în prezent sau a avut
vreodată loc în trecut, este rezonabil să concluzionăm că
17
evoluţia nu este un fapt aparţinător ştiinţei, aşa cum pretind
mulţi. De fapt, nici măcar nu este ştiinţă, ci un sistem arbitrar
bazat pe credinţa în naturalismul universal.

Referinţe

1. Jeffrey H. Schwartz, Sudden Origins (New York. John Wiley,


1999), p. 300. 2. Ernst Mayr, “Darwin’s Influence on Modern
Thought,” Scientific American (vol. 283. July 2000), p. 83.
3. Jeffrey H. Schwartz, op. cit., p.89.
4. Ibid.
5. Leslie E. Orgel, “The Origin of Life on the Earth,” Scientific
American (vol. 271. October 1994), p. 78.
6. Ibid, p. 83.
7. Massimo Pigliucci, “Where Do We Come From?” Skeptical
Inquirer (vol. 23. September/ October 1999), p. 24.
8. Stephen Jay Gould, “The Evolution of Life,” chapter 1 in
Evolution: Facts and Fallacies. ed. by J. William Schopf (San Diego,
CA., Academic Press, 1999), p. 9.
9. J. O. Long, The Rise of Fishes (Baltimore: John Hopkins
University Press, 1995), p. 30.
10. Niles Eldredge, The Pattern of Evolution (New York; W. H.
Freeman and Co., 1998), p. 157.
11. Neil Shubin, “Evolutionary Cut and Paste,” Nature (vol. 349.
July 2, 1998), p.12.
12. Colin Tudge, “Human Origins Revisited,” New Scientist (vol.
146. May 20, 1995), p. 24.
13. Roger Lewin, “Family Feud”, New Scientist (Vol. 157. January
24, 1998), p. 39.
14. N. A. Takahata, “Genetic Perspective on the Origin and History
of Humans,” Annual Review of Ecology and Systematics (vol. 26,
1995), p. 343.

Sursa articolului: Impact, #330, December 2000

18
Procesul ştiinţific împotriva
evoluţionismului Partea a II-a
Henry Morris (traducere de Paul Cocei)

Am observat din declaraţiile unor savanţi evoluţionişti de


marcă faptul că nici o adevărată evoluţie verticală a unui
organism către un altul mai complex nu a fost observată, în
întreaga istorie a umanităţii.
Alte declaraţii asemănătoare ale evoluţioniştilor recunosc
faptul că nici un exemplu de asemenea tranziţii evolutive nu a
fost încă documentat în miliardele de rămăşiţe fosile din
presupusele ere geologice din trecut.
De fapt, aceste dovezi negative împotriva evoluţiei
reprezintă, în acelaşi timp, puternice dovezi pozitive ale
creaţiei. Ele sunt, de fapt, predicţii specifice bazate pe modelul
creaţionist al originilor.
Creaţioniştii, în mod evident, ar prezice goluri
omniprezente între genurile de creaturi, cu multe variaţii
capabile de a apare înăuntrul fiecărui gen, pentru a permite
fiecărei specii să facă faţă schimbărilor de mediu fără a dispare.
Creaţioniştii ar anticipa, de asemenea, că orice �schimbare
verticală� în complexitatea organizată ar fi retrogradă, din
moment ce Creatorul (prin definiţie) ar crea lucrurile �bune
foarte�. Astfel, argumentele şi dovezile împotriva evoluţiei
sunt, în acelaşi timp, dovezi pozitive pentru creaţie.

Dovezile echivoce din genetică


Cu toate acestea, din cauza lipsei oricărei dovezi directe
pentru evoluţie, evoluţioniştii îşi îndreaptă atenţia din ce în ce
mai mult către dovezi circumstanţiale dubioase, cum ar fi

19
similitudini în ADN sau alte componente biochimice, în
căutarea �dovezii� că evoluţionismul ar fi un fapt ştiinţific.
Un număr de evoluţionişti au susţinut chiar că ADN-ul însuşi
este în sine o dovadă, deoarece este comun tuturor
organismelor. Mai des folosit este argumentul că structuri
ADN similare în două organisme diferite dovedesc
descendenţa evolutivă comună.
Nici unul dintre argumente nu este valid. Nu există nici un
motiv pentru care Creatorul să nu poată sau să nu dorească să
folosească acelaşi tip de cod genetic bazat pe ADN pentru toate
formele de viaţă create de El. Aceasta reprezintă un argument
pentru design-ul inteligent şi pentru creaţie, iar nu pentru
evoluţie. Cel mai frecvent citat exemplu de acest fel este
�similaritatea� dintre om şi cimpanzeu, având în vedere că
cimpanzeii au mai mult de 90% din ADN-ul lor în comun cu
oamenii. Acest lucru nu este însă deloc surprinzător, având în
vedere multele asemănări fiziologice dintre oameni şi
cimpanzei. De ce ar fi anormal ca ei să aibă structuri ADN
similare, în comparaţie cu, să spunem, diferenţele în ADN
dintre oameni şi păianjeni?
Similitudinile � fie ale ADN-ului, ale anatomiei, ale
dezvoltării embrionare, sau de orice alt fel � sunt explicate
mai bine în termenii unei creaţii de către un Designer comun
decât în termenii unei relaţii evoluţionare. Marile diferenţe
dintre organisme au o semnificaţie mai mare decât
similitudinile, iar evoluţionismul nu are nici o explicaţie pentru
acestea dacă ele toate sunt presupuse a fi avut acelaşi strămoş.
Cum ar putea apare, în primul rând, aceste goluri imense între
tipuri, prin orice proces natural?
Aparentele mici diferenţe între ADN-ul uman şi cel al
cimpanzeului produc în mod evident diferenţe foarte mari în
respectiva lor anatomie, inteligenţă etc. Similitudinile
superficiale dintre toate maimuţele şi fiinţele umane nu
reprezintă nimic în comparaţie cu diferenţele, în orice sens:
practic sau observabil.
Cu toate acestea, evoluţioniştii, devenind din ce în ce mai
nemulţumiţi de refuzul arhivei fosilifere de a se constitui într-
un martor al evoluţiei din cauza omniprezenţei golurilor acolo
unde ar trebui să fie forme tranziţionale, au promovat recent
20
ADN-ul şi alte probe genetice ca dovezi ale evoluţiei. Totuşi,
acest demers este deseori inconsistent, nu doar cu arhiva
fosiliferă, ci si cu morfologia comparativă a creaturilor.
Comentând pe marginea câtorva dintre numeroasele anomalii
din istoria geneticii, Dr. Roger Lewin rezumă astfel situaţia,
aşa cum am luat aminte şi în partea I a acestei serii:
�Efectul general este că filogenetica moleculară nu
este în nici un fel atât de cinstită şi limpede pe cât credeau
pionierii ei... Dinamica schimbării genomului are multe alte
consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că
gene diferite dezvăluie lucruri diferite�1
Lewin menţionează doar câteva contradicţii tipice produse
de acest tip de dovezi în relaţie cu mai tradiţionalele �probe�
darwiniste.
�Scorpia elefant, aşezată de analiza tradiţională la
ordinul insectivorelor... este de fapt mult mai înrudită cu...
adevăratul elefant. Vacile sunt mai aproape înrudite cu
delfinii decât sunt cu caii. Ornitorincul... se află pe aceeaşi
treaptă evolutivă cu cangurii şi urşii koala� 2
Există multe alte comparaţii şi mai bizare produse de
această abordare. Abundenţa aşa-numitului �ADN rezidual�
în codul genetic a fost oferit de asemenea ca un tip special de
dovadă pentru evoluţie, în special acele gene care, cred ei, au
suferit mutaţii, uneori numite �pseudogene�3. Cu toate
acestea, astăzi se acumulează dovezi care arată că aceste gene,
presupuse a fi inutile, îndeplinesc de fapt funcţii utile.
�Au fost deja descoperite suficiente gene pentru a
arăta că ceea ce s-a crezut odată a fi gunoi este cu siguranţă
transmis în cod ştiinţific�4.
Este deci greşit a decide că ADN-ul rezidual, chiar şi aşa-
numitele �pseudogene�, nu au nici o funcţie. Aceasta este
doar o recunoaştere a ignoranţei şi un obiect al cercetării
fructuoase. Precum aşa-numitele �organe vestigiale� ale
omului, odată considerate ca dovezi ale evoluţiei, sunt astăzi
cunoscute ca având funcţii specifice, şi ADN-ul rezidual şi
pseudogenele sunt foarte probabil folositoare în mod specific
organismului, chiar dacă acele funcţii au fost sau nu
descoperite încă de oamenii de ştiinţă.

21
În cel mai bun caz, acest tip de dovezi este strict
circumstanţial şi poate fi explicat la fel de bine în termenii unei
creaţii primordiale suplimentată în unele cazuri de o deteriorare
ulterioară, aşa cum ne şi aşteptam conform modelului
creaţionist.
Adevărata problemă este, aşa cum s-a amintit anterior,
dacă există vreo dovadă observabilă a faptului că evoluţia are
loc acum sau a avut vreodată loc în trecut. Aşa cum am văzut,
chiar şi evoluţioniştii sunt nevoiţi să recunoscă faptul că acest
tip de dovadă ştiinţifică reală pentru evoluţie nu există.
O bună întrebare este: De ce toate schimbările observabile
sunt orizontale şi minore (aşa-numita microevoluţie) sau
regresive către deterioare şi extincţie? Răspunsul pare a fi de
găsit în legile universal aplicabile ale ştiinţei termodinamicii.

Evoluţia este imposibilă


Principalul motiv ştiinţific pentru care nu există nici o
dovadă pentru evoluţie, fie în trecut fie în prezent (cu excepţia
imaginaţiei creatoare a oamenilor de ştiinţă evoluţionişti) este
pentru că una dintre legile fundamentale ale naturii o
împiedică. Legea creşterii entropiei � de asemenea cunoscută
ca a doua lege a termodinamicii � stipulează faptul că toate
sistemele din lumea reală au tendinţa de a se merge spre
dezorganizare şi complexitate scăzută. Această lege a entropiei
este, după orice standard, una dintre cele mai bine dovedite,
universal, legi ale naturii. Ea se aplică nu doar în sistemele
fizice şi chimice, ci de asemenea în sistemele biologice şi
geologice � de fapt, în toate sistemele, fără excepţie.
�Nici o excepţie de la a doua lege a termodinamicii nu
a fost vreodată găsită � nici măcar una minusculă.
Precum conservarea energiei (�prima lege�), existenţa
unei legi atât de precise şi atât de independentă faţă de
detaliile modelelor trebuie să aibă o fundaţie care este
independentă de faptul că materia este compusă din
particule în interacţiune� 5
Autorul acestui citat se referă în primul rând la fizică, dar
atrage atenţia că a doua lege a termodinamicii este

22
�independentă faţă de detaliile modelelor�. Mai mult,
practic toţi biologii evoluţionişti sunt reducţionişti � adică, ei
insistă că nu există nici o forţă �vitală� în toate sistemele vii,
şi că toate procesele biologice sunt explicabile în termenii
fizicii şi chimiei. Aşa stând lucrurile, procesele biologice
trebuie să opereze, de asemenea, în concordanţă cu legile
termodinamicii, şi practic toţi biologii sunt de acord cu acest
lucru.
Evoluţioniştii susţin cu tărie, de obicei, că evoluţia este
oricum un fapt, şi că conflictul este rezolvat având în vedere că
pământul este un �sistem deschis�, energia solară fiind
capabilă să susţină evoluţia pe parcursul erelor geologice, în
ciuda tendinţei naturale a tuturor sistemelor de a se deteriora
către dezorganizare. În acest fel, un entomolog evoluţionist a
respins impresionanta carte recentă a lui W.A. Dembski,
Design-ul inteligent. Acest om de ştiinţă apără ceea ce el
numeşte �capacitatea proceselor naturale de a creşte
complexitatea� punând în vedere ceea ce el numeşte un
�defect� în �argumentaţia împotriva evoluţiei bazată pe cea
de a doua lege a termodinamicii�. Şi care este acest defect?
�Deşi cantitatea generală de dezordine într-un sistem
închis nu poate scădea, ordinea locală înăuntrul unui sistem
deschis poate creşte chiar şi fără acţiunea unui agent
inteligent�6
Acest răspuns naiv la legea entropiei este tipic disimulării
evoluţioniste. Dacă este adevărat că ordinea locală poate creşte
într-un sistem deschis dacă anumite condiţii sunt îndeplinite,
realitatea este că evoluţia nu îndeplineşte aceste condiţii. Doar
afirmând că pământul este "deschis faţă de energia solară" nu
spune nimic despre cum această căldură solară brută este
convertită în creşterea complexităţii în orice sistem, deschis sau
închis.
Realitatea este că cea mai cunoscută şi fundamentală
ecuaţie a termodinamicii spune că influxul de căldură într-un
sistem deschis va creşte entropia în acel sistem, nu o va scădea.
Toate cazurile cunoscute de scădere a entropiei (adică de
creştere a organizării) în sisteme deschise implică un program
de dirijare de vreun fel şi unul sau mai multe mecanisme de
conversie a energiei.
23
Evoluţia nu posedă nici unul din aceste lucruri. Mutaţiile
nu sunt mecanisme �organizatoare�, ci dezorganizatoare (în
acord cu a doua lege). Ele sunt, în mod comun, dăunătoare,
câteodată neutre, niciodată benefice (cel puţin în cazul
mutaţiilor observate). Selecţia naturală nu poate genera ordine,
ci poate doar �tria� mutaţiile dezorganizatoare care îi sunt
prezentate, prin urmare conservând ordinea existentă, dar
niciodată generând ordine nouă. În principiu, de-abia se poate
concepe că evoluţia ar putea avea loc în sisteme deschise, în
ciuda tendinţei tuturor sistemelor de a se dezintegra mai
devreme sau mai târziu. Dar nimeni, încă, nu a putut să arate că
ea are, într-adevăr, capacitatea de a depăşi această tendinţă
universală, şi acesta este principalul motiv pentru care nu există
încă nici o dovadă bona fide a evoluţiei, în trecut sau în
prezent.
Din declaraţiile evoluţioniştilor înşişi, în consecinţă, am
învăţat că nu există nici o dovadă ştiinţifică pentru adevărata
evoluţie. Singura dovadă observabilă este aceea a unor
schimbări foarte limitate orizontal (sau retrograde) înăuntrul
unor limite stricte. Evoluţia nu a avut loc niciodată în trecut, nu
are loc în prezent, şi nu ar putea avea loc niciodată.

Referinţe

1. Roger Lewin, �Family Feud,� New Scientist (vol. 157, January


24, 1998), p. 39.
2. Ibid., p. 36.
3. Rachel Nowak, �Mining Treasures from �Junk DNA�,�
Science (vol. 263, February 4, 1994), p. 608.
4. Ibid.
5. E. H. Lieb and Jakob Yngvason, �A Fresh Look at Entropy and
the Second Law of Thermodynamics,� Physics Today (vol. 53.
April 2000), p. 32.
6. Norman A. Johnson, �Design Flaw,� American Scientist (vol.
88. May/ June 2000), p. 274.

Sursa articolului: Impact, #330, December 2000

24
Ce este darwinismul? Partea I

Phillip E. Johnson (traducere de Dănuţ Ieşeanu)

Phillip E. Johnson este Profesor de Drept la


Universitatea din California (Berkley) şi autor
al mai multor cărţi împotriva darwinismului.

Există un serial de televiziune foarte


popular [în SUA, n. red.] intitulat "Jeopardy" în
care ordinea obişnuită a lucrurilor este inversată.
În loc de a li se adresa întrebări, participanţilor li
se dau răspunsuri pe baza cărora ei vor formula
întrebările. Acest format al emisiunii sugerează o intuiţie din
partea invitaţilor, intuiţie care poate fi aplicată şi în cazul legii,
al ştiinţei şi bineînţeles aproape în fiecare domeniu. Cel mai
important lucru nu este de a cunoaşte toate răspunsurile, cât
întrebările la care trebuie să se răspundă.
Această intuiţie reprezintă punctul meu de plecare în
cercetarea evoluţiei darwiniene şi relaţia ei cu creaţia, deoarece
darwnismul este răspunsul la foarte multe întrebari. Pentru
început, teoria darwiniană ne spune că se poate dezvolta o
anumită cantitate a diversităţii formelor de viaţă, de vreme ce
avem diferite tipuri de organisme complexe deja existente.
Astfel, dacă o mica populaţie de păsări migrează pe o insulă
izolată şi în timp nu mai dezvoltă contacte cu altele, o
combinaţie de mutaţii, împerecheri şi selecţie naturală pot
cauza dezvoltarea unor caracteristici diferite faţă de cele ale

25
populaţiei vechi. Dacă teoria este înţeleasă în acest sens limitat,
evoluţia darwinistă nu ridică nici o controversă, şi nu are nici o
implicare filozofică sau teologică.
Biologii evoluţionişti nu se mulţumesc doar la a explica în
ce fel aceste variaţii au avut loc. Ei aspiră la a răspunde unei
întrebări şi mai importante: cum organisme complexe precum
păsările, florile şi oamenii au apărut "de la început", prin
Creaţie. Răspunsul darwinian la această a doua întrebare este
că acea forţă creativă care a "produs" animalele şi plantele atât
de complexe dintr-o singură celulă predecesoare tuturor
organismelor vii în timp de ere geologice este de fapt aceeaşi
forţă care acţionează sub mecanismul producerii variaţiilor in
cazul florilor, insectelor, animalelor domestice chiar sub ochii
noştri. Conform afirmaţiilor lui Ernst Mayr, "evoluţia
transpecifică (macroevoluţia) nu e nimic altceva decât o
extrapolare şi magnificare a evenimentelor care au loc în
interiorul unei populaţii sau al unei specii".
Din acest punct de vedere, evoluţia neo-darwiniană este o
doctrină filosofică lipsită de probe empirice, încât succesorul
lui Mayr la Harvard, Stephen Jay Gould, s-a pronunţat odată
spunând că este "de-a dreptul moartă. " Cum se face că atâţia
oameni de ştiinţa şi intelectuali, care se mândresc cu
empirismul lor si cu o minte deschisa tuturor părerilor,
continuă a accepta teorii atât de lipsite de dovezi si a le
considera "fapte ştiinţifice"?
Răspunsul la această întrebare se află in definirea � pe
care o vom face in continuare - a 5 cuvinte cheie:
CREAŢIONISM, EVOLUŢIONISM, ŞTIINŢĂ, RELIGIE ŞI
ADEVĂR. Odată ce vom înţelege modalitatea in care aceşti
termeni sunt folosiţi in discursul evoluţionist, ascendenţa
continuă a neo-darwinismului nu va mai reprezenta un mister şi
nu va mai trebui sa fim induşi în eroare de afirmaţii conform
cărora această teorie (evoluţionistă) este argumentată de "probe
copleşitoare". Trebuie sa fac precizarea încă de la început că
folosirea cuvintelor în mod clar nu e o activitate inocentă
pentru unii dintre noi, şi ca există interese mult mai mari în
acest domeniu care prosperă doar prin folosirea ambiguităţii şi
a confuziei. Cei care insistă să definească termenii în mod clar
pot fi priviţi cu suspiciune şi ostilitate, putând fi acuzaţi că ar fi
26
inamici ai ştiinţei. Dar să acceptăm acest risc si să începem prin
definirea acestor termeni de care am vorbit mai sus.
Creaţionism înseamnă, pur si simplu, "credinţa în creaţie".
În folosirea darwinistă, care domină nu doar literatura
ştiinţifică ci pană şi media, creaţionistul este o persoană care ia
cuvintele Cărţii Facerii (Genezei) din Biblie drept adevărate
într-un sens cu totul literal. Pământul a fost creat într-o singură
săptămână, în zile de cate 24 de ore fiecare şi nu mai mult de
10. 000 de ani în urmă; schimbările geologice s-au produs
datorită potopului; nu au existat inovaţii majore in formele de
viaţă de la crearea lor. Este o temă importantă in propaganda
darwinistă afirmaţia cum că "persoanele care au oricare dubii
cu privire la darwinism sunt creaţioniştii, care nu fac altceva
decât sa contrazică evidenţele clare ale ştiinţei în schimbul
păstrării concepţiilor religioase". Dacă procesul creaţiei a durat
o singura săptămână sau miliarde de ani nu are nici o
importanţă din punctul de vedere filosofic sau teologic. Creaţia,
prin procese gradate timp de ere geologice, ar putea da naştere
la probleme de interpretare biblică, dar nu lezează principiile
religiei teiste.
Creaţia, din acest punct de vedere - conform electoratului
american din 1991 - este crezul a peste 87% din locuitorii
acestei ţari. Dacă Dumnezeu ne-a adus la existenţă cu un
anumit scop, atunci lucrul cel mai important este cel al
cunoaşterii lui Dumnezeu şi a ceea ce vrea El de la noi.
Este astfel creaţia, din acest punct de vedere, consecventă
evoluţiei? Răspunsul este un NU absolut, atunci când evoluţia
este înţeleasă în sensul darwinian. Pentru darwinişti evoluţia
înseamnă evoluţie naturalistă, deoarece, pentru ei, ştiinţa
trebuie sa presupună că universul este un sistem închis ce
constă doar in cauzalitate şi efect, sistem ce nu poate fi
niciodată influenţat de cineva din afară, cum ar fi Dumnezeu -
de exemplu.
La început, o explozie a materiei a creat cosmosul şi în
mod indirect evoluţia prin procese naturale a creat tot ceea ce a
urmat. Din punct de vedere filosofic, se poate trage concluzia
ca încă de la început nici un scop inteligent nu a ghidat
evoluţia. Dacă inteligenţa există astăzi, este doar din cauza că

27
aceasta a evoluat prin intermediul proceselor naturale lipsite de
un scop anume.
O teorie materialistă a evoluţiei trebuie in mod inerent sa
invoce 2 tipuri de procese. Pentru început, teoria trebuie să se
bazeze pe şansă, deoarece doar aceasta mai rămâne atunci când
excludem orice principiu raţional sau un scop anume. Teoriile
care invocă doar şansa nu sunt, oricum, credibile. Ceea ce
fiecare dintre noi ştim e ca organismele vii sunt de o
complexitate extraordinară, cu mult peste cea a unui calculator
sau a unui avion. Teoria care spune că aceste entităţi au apărut
datorită şansei e cu mult mai puţin credibilă celeia care
presupune existenţa unui Creator. Pentru a-şi apăra crezul,
darwiniştii au trebuit să caute probe care să ateste existenţa
unor forte non-conştiente si fără scop, care să fi dus la apariţia
vieţii. Iar pentru aceasta, selecţia naturală e de departe cel mai
plauzibil candidat.
Dacă presupunem că mutaţiile genetice la întâmplare au
dus la crearea informaţiei genetice de care e nevoie, să zicem,
pentru a-i da un început de aripi unui mic mamifer, şi dacă
credem în continuare că fiecare pas micuţ în procesul creării
aripilor a oferit animalului şansa de a supravieţui, atunci
selecţia naturală s-a asigurat că această creatură să poată fi
capabila de reproducere. Daca mergem pe acest fir al logicii,
credem că aripile vor apărea conform unui plan al vreunui
proiectant. Desigur, daca aripile, sau alte îmbunătăţiri nu apar,
teoria evoluţionistă explică absenţa lor la fel de bine: mutaţia
dorită nu s-a întâmplat pentru că selecţia naturală a favorizat
altceva. Nu exista nici o condiţie pentru a confirma această
speculaţie prin metode experimentale sau chiar fosiliere. Pentru
darwinişti este de ajuns doar sa îşi imagineze procesul prin care
cred că s-a derulat evoluţia, fără a fi însă capabili de şi-l
demonstra.
Richard Dawkins numeşte procesul creării prin mutaţii şi
selecţie naturală "ceasornicarul cel orb" subliniind astfel
existenţa unei forţe lipsite de sens în opoziţie cu
"ceasornicarul" teologiilor deiste. Aceasta forţă creatoare a
"ceasornicarului orb" este suportată doar prin desconsiderarea
celui mai slab, aţa cum este exemplul faimoasei familii de
molii din care procentul de molii negre a crescut in perioada
28
când moliile albe erau mâncate de către păsările care le puteau
vedea din cauza copacilor cu scoarţa închisa la culoare!
Aceasta poate arată că selecţia naturală poate face ceva, dar nu
poate crea nimic din ceea ce deja există.
Premisa existenţei unui "ceasornicar orb" are originea in
teoria filosofică după care natura s-a creat pe sine însăţi. Se
poate argumenta asupra detaliilor, dar dacă Dumnezeu nu este
luat în considerare, atunci ceva precum darwinismul trebuie să
fie adevărat indiferent de probele pe care le aduce.
Aceasta ne conduce la al treilea termen şi anume ştiinţa.
Deja am văzut cum darwiniştii au presupus, ca prim principiu,
că istoria cosmosului si a formelor sale de viată este deplin
explicabilă prin cauze naturaliste. Aceasta reflecta doctrina
filosofica numită naturalism ştiinţific, despre care se spune că
este o consecinţă a inerentei limitări a ştiinţei. Dar ceea ce face
naturalismul ştiinţific, este să transforme limitările ştiinţei în
limitări ale realităţii, în vederea maximizării puterii explicative
a ştiinţei şi a profesioniştilor ei. Este, desigur, posibil a studia
organismele ştiinţific plecând de la premisa că ele au fost
create de Dumnezeu, la fel cum oamenii de ştiinţa studiază
avioanele şi chiar operele de arta, fără a nega faptul că acestea
au fost create de cineva. Problema privind acceptarea rolului
lui Dumnezeu în istorie nu este acela că ar duce la "încetarea
ştiinţei", ci aceea că oamenii de ştiinţă ar trebui să ţină seama
de ceva important care se află în afara ştiinţei naturale.
Cea de-a doua trăsătură a naturalismului ştiinţific care este
importantă scopului nostru, este propriul lui set de reguli
privind critica şi înlocuirea unei paradigme. O paradigmă este o
teorie generală - precum teoria darwiniană evoluţionistă - care
a primit acceptarea întregii comunităţi ştiinţifice. Paradigma
uneşte diversele specialităţi care formează o comunitate
ştiinţifică şi care îşi sprijină cercetarea în fiecare dintre ele.
Astfel, zoologii, botaniştii, geneticienii, biologii moleculari si
paleontologii, toţi dintre aceştia au în vedere în cazul cercetării
ştiinţifice, completarea cu detalii a paradigmei darwiniene.
Daca un biolog molecular vede un model aparent neutru de
mutaţii care nu are nici un efect asupra unui organism, acesta
trebuie să realizeze o legătura între această descoperire şi
cererea paradigmei care spune că selecţia naturală ghidează
29
evoluţia. În acest fel, el poate postula o suficientă cantitate de
mutaţii invizibile adaptative, despre care crede că ar fi
acumulate prin selecţie naturală. În mod similar, dacă un
paleontolog descoperă o fosilă a unei noi specii, dar care nu
afectează arhiva fosilieră, acesta trebuie sa găsească diferite
"contorsionări" necesare demonstrării unui model de
încremenire a schimbării prin acumulări de micromutaţii.
Susţinerea acestei paradigme ar părea în alte contexte ca
fiind o înşelăciune, aşa cum Niles Eldredge a afirmat cu
francheţe: "noi, paleontologii, am spus că istoria vieţii se
sprijină pe povestea schimbării adaptative, în timp ce toate
cunoştinţele arată că nu."1 Eldrege a explicat că aceasta
neînţelegere a apărut datorită "convingerii, atât de caracteristică
evoluţioniştilor după sfârşitul anilor 1940, siguranţei nu doar a
faptului că selecţia naturală acţionează în natură dar mai ales a
faptului că ştim exact cum acţionează". Acest lucru a produs cu
siguranţă un grad de dogmatism care, spune Eldredge, a condus
la marginalizarea şi la catalogarea drept "lunatici" a
paleontologilor care scoteau în evidenţă faptul că "ei au
observat o neconcordanţă între teoria evoluţionistă
contemporană, pe de o parte, şi tiparele schimbărilor din arhiva
fosiliferă, pe de altă parte"2. În aceste condiţii, paleontologii
prudenţi şi-au înghiţit cuvintele şi au susţinut ideologia la
putere. A abandona paradigma însemna a abandona
comunitatea ştiinţifică; a ignora paradigma şi a se limita la
strângerea de dovezi ar echivala cu primirea etichetei
degradante de "colecţionar de timbre".
Aşa cum mulţi oameni de ştiinţă au observat, comunitatea
ştiinţifică nu doreşte abandonarea unei paradigme în schimbul
alteia acceptabile. Aceasta denotă că, oricât de devastatoare ar
părea, critica asupra evoluţiei e de fapt irelevantă susţinătorilor
evoluţionismului. De exemplu, se poate arata că existenţa
oricărei puteri creatoare evoluţioniste se află intre 2 puncte:
slabă si inexistentă. Acest lucru e cat se poate de adevărat, dar
pentru darwinişti se adresează următoarea întrebare: dacă NU
selecţia naturală a realizat creaţia, atunci ce? "Dumnezeu" este
în mod sigur un răspuns inacceptabil, deoarece o astfel de fiinţă
este necunoscută ştiinţei. Răspunsul "nu ştim" este la fel de
inacceptabil, deoarece ar lăsa ştiinţa fără un principiu
30
călăuzitor. Pentru a pune problema în termenii cei mai
pragmatici: este imposibil să accepţi o anumită perspectivă fără
un cadru teoretic unanim acceptat.
Paradigma lui Gould conform căreia neo-darwinismul e de
fapt mort, nu are nici un efect asupra crezului darwinist, sau
chiar asupra lui Gould însuşi. Gould a făcut această declaraţie
în speranţa apariţiei unei noi ipoteze care să-i susţină teoria,
bazată pe speculaţiile macromutaţionale ale geneticianului
Richard Goldschmit3. Când noua teorie nu a venit aşa cum era
aşteptată, alternativa este fie de a accepta teoria lui Ernst
Mayer privind neo-darwinismul, fie de a accepta faptul că
biologii nu cunosc, până la urmă, nici un mecanism care să
producă complexitate biologică. Acest lucru nu însemna nici o
soluţie, de fapt. Gould trebuia să depăşească ispita de a se
retrage pe poziţia darwinismului clasic, pentru a nu acorda
astfel un ajutor şi o satisfacţie în plus inamicilor naturalismului
ştiinţific, inclusiv acelor dezgustători creaţionişti.
Apărarea unei teorii moarte şi îngropate poate fi cu greu o
activitate dătătoare de satisfacţii, şi nu este de mirare faptul că
Gould sare cu furie la gâtul celor ca mine, care dau atenţie
predicilor sale4. Nu intenţionez să-l ironizez pe Gould, totuşi,
deoarece am o reală admiraţie pentru el, ca pentru unul dintre
puţinii darwinişti care a recunoscut problemele majore ale
teoriei şi le-a expus cu onestitate. Tragedia sa este că nu e
capabil să admită implicaţiile clare chiar ale raţionamentelor
sale, fără a-şi da efectiv demisia din ştiinţă.

Note

[1] Niles Eldredge, Time Frames (Heinemann, 1986), 144.


[2] Ibid., 93.
[3] Stephen Jay Gould, "Is a New and General Theory of Evolution
Emerging?" Paleobiology, 6 (1980), 119-130, reprinted in Maynard
Smith, ed., Evolution Now: A Century After Darwin (W. H.
Freeman, 1982).
[4] Vezi Stephen Jay Gould, "Impeaching a Self-Appointed Judge,"
Scientific American, (July 1992), 118-122. Scientific American a
refuzat să publice răspunsul meu la acest atac, dar răspunsul a apărut

31
totuşi în numărul din martie 1993 al Perspectives on Science and
Christian Faith, jurnalul societăţii "American Scientific Affiliation".

Ce este darwinismul? Partea a II-a


Phillip E. Johnson (traducere de Dănuţ Ieşeanu)

Phillip E. Johnson este Profesor de Drept la


Universitatea din California (Berkley) şi autor al mai multor
cărţi împotriva darwinismului.

Supravieţuirea, în continuare, a ortodoxiei


darwiniste ilustrează ideea celebră a lui Thomas
Kuhn, conform căreia acumularea de anomalii
nu duce, ea însăşi, la considerarea unei
paradigme ca fiind falsă, deoarece
�Respingerea unei paradigme fără a o substitui cu alta
înseamnă a respinge ştiinţa însăşi"5. Această practică poate fi
potrivită ca un mod de a continua activitatea profesională
numită ştiinţă, dar poate fi foarte contraproductivă atunci când
este impusă persoanelor care pun alte întrebări decât cele pe
care oamenii de ştiinţă naturalişti vor să fie puse. Să
presupunem, de exemplu, că vreau să ştiu dacă Dumnezeu a
avut vreun rol în crearea organismelor vii. Un răspuns tipic
darwinist este: nu există nici un motiv pentru a invoca acţiunea
vreunei forte supranaturale, deoarece selecţia darwiniană a fost
capabilă de acest lucru. Pentru a evalua acest răspuns, trebuie
sa ştiu dacă selecţia naturală are cu adevărat o forţă creatoare

32
aşa cum îi este atribuită. Nu este un răspuns suficient a spune
că oamenii de ştiinţă nu au nimic de oferit in schimbul ei
(selecţiei naturale). Faptul că oamenii de ştiinţă spun "nu ştim"
nu îmi oferă nici o informaţie validă asupra a ce ştiu ei cu
adevărat.
Nu susţin că oamenii de ştiinţă trebuie să-şi schimbe
regulile şi să ignore paradigmele. Tot ce vreau de la ei este să
fie sinceri şi să recunoască faptul că ei susţin teoria darwinistă,
deoarece preferă o ipoteză nesigură in schimbul nici uneia.
Ceea ce fac in schimb, este de a prezenta teoria evoluţionistă
publicului ca un fapt ce trebuie acceptat de fiecare fiinţă
raţională. Dacă există temeiuri rezonabile pentru a pune teoria
sub semnul întrebării, un asemenea dogmatism este ridicol,
chiar dacă cei ce se îndoiesc pot sau nu propune o teorie mai
bună.
Pentru creaţionişti, darwiniştii par destul de intoleranţi şi
de dogmatici când aceştia insista de a-şi propaga propria
filosofie ca un monopol în şcoli şi în media. Bineînţeles că
darwiniştii nu se simt vinovaţi. Din contră, ei se simt prost
când creaţioniştii doresc a-şi face auzite propriile lor
argumente. A prezenta evoluţia ca unica sursa de desfăşurare a
ciclului vieţii li se pare darwiniştilor a fi abia o măsură de
protejare a integrităţii educaţiei ştiinţifice; în schimb a prezenta
şi cealaltă teorie, a creaţioniştilor, ar însemna să permită unor
fanatici să îşi impună opiniile asupra altora. Chiar şi
profesorilor de colegiu le-a fost interzis să îşi exprime
îndoielile asupra evoluţiei darwiniste în clase, şi se pare că este
unanim împărtăşită ideea că Constituţia nu doar permite, ci
chiar impune, asemenea restricţii asupra libertăţii academice.
Pentru a explica această situaţie bizară trebuie să definim cel
de-al 4-lea termen şi anume: religia.
Să presupunem că argumentele unui "sceptic" arată că
probele privind creaţia biologică prin selecţie naturală se află
într-un puternic impas, şi date fiind aceste circumstanţe, trebuie
să luam în considerare dezvoltarea vieţii datorită unei forţe pre-
existente şi care e ghidata de un anumit scop. Pentru naturalişti,
aceasta sugestie este "creaţionistă" şi deci inacceptabilă
deoarece invocă o entitate necunoscută ştiinţei. Ceea ce e şi
mai rău e că ar putea exista posibilitatea ca acest Creator să fi
33
vorbit cu oamenii, într-un fel sau altul. În acest caz, ar putea
exista oameni cu o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu, care
nu sunt nici falşi profeţi şi nici visători. Asemenea persoane ar
putea fi evident periculoşi rivali ai oamenilor de ştiinţă, din
perspectiva lor de autorităţi culturale.
Filosofia naturalistă a dezvoltat o strategie pentru a
preveni apariţia acestei probleme: etichetează naturalismul ca
ştiinţă, iar teismul ca religie. Primul termen este apoi clasificat
drept cunoaştere, iar cel de-al doilea abia credinţă. Distincţia
are o importanţă extraordinară, deoarece numai cunoaşterea
poate fi validă pentru oricine; credinţa este validă doar pentru
credincios, şi nu trebuie niciodată să treacă drept informaţie!
Elevul care crede că 2 si cu 2 fac 5, sau ca apa nu e alcătuită
din atomi de hidrogen si oxigen, sau că teoria evoluţiei nu e
corectă, nu exprimă un punct de vedere minoritar. El sau ea
este ignorant, iar rolul ştiinţei este de a educa această ignoranţă
şi de a o înlocui cu cunoaştere. Astfel, elevii trebuie învăţaţi
încă de la primele clase că evoluţia este un fapt real, şi odată cu
trecerea timpului vor învăţa că evoluţia înseamnă naturalism.
Pe scurt, propoziţia că Dumnezeu a fost implicat în orice
fel în procesul creaţiei este efectiv proscrisă şi implicit negată.
Aceasta, deoarece evoluţia naturalistă este, prin definiţie, în
categoria cunoaşterii ştiinţifice. Ceea ce contrazice cunoaşterea
este implicit fals sau imaginar. Din acest motiv este posibil
pentru naturaliştii ştiinţifici să susţină, cu bună credinţă, că ei
au spus tot ce era de spus despre Dumnezeu. În cadrul filosofiei
naturaliste, ambele propoziţii sunt, în esenţă, acelaşi lucru. Tot
ce trebuie spus despre Dumnezeu este că nu este nimic de spus
despre Dumnezeu, deoarece asupra acestui subiect nu putem
căpăta nici un fel de cunoaştere.
Cel de-al 5-lea şi ultim termen este adevărul. Adevărul,
luat ca atare, nu este un concept important în filosofia
naturalistă. Motivul este că adevărul relevă un absolut
neschimbabil, în timp ce cunoaşterea ştiinţifică are o natură
dinamică. Viaţa, ca şi cunoaşterea, evoluează spre forme
superioare. Ce a fost cunoaşterea în trecut, nu este neapărat
cunoaştere şi în prezent, iar cunoaşterea din viitor va fi în mod
sigur superioară celei de acum. Doar naturalismul prin sine
însuşi şi validitatea ştiinţei sunt adevăruri absolute. Nu poate
34
exista nici un criteriu al adevărului în afara ştiinţei, nici un
dumnezeu la care sa avem acces.
Modalitatea de a înţelege aceste lucruri se poate vedea şi
în limbajul "religios" al oamenilor de ştiinţă naturalişti. De
exemplu, fizicianul Stephen Hawking şi-a încheiat faimoasa
carte "Rezumat al istoriei timpului" (A Brief History of Time)
cu prezicerea că omul va ajunge într-o zi să cunoască "mintea
lui Dumnezeu". Această afirmaţie a fost greşit înţeleasă de
anumiţi prieteni ai mei, care credeau că Hawkins ar avea o
atracţie către teism. De fapt, Hawkins nu se referea la o forţă
supranaturală, ci la posibilitatea ca informaţia ştiinţifică să
ajungă la un moment dat completă, deoarece va putea explica
toate mişcările particulelor materiale, în orice circumstanţă.
Monopolul ştiinţei în domeniul cunoaşterii explică de
biologii evoluţionişti nu găsesc ca fiind normală întrebarea:
"este teoria darwinistă adevărată?" Ei vor accepta cu bucurie că
teoria este incompletă, şi că necesită cercetări suplimentare. La
orice moment dat din istorie, totuşi, teoria naturalistă
evoluţionistă la putere reprezintă stadiul cunoaşterii ştiinţifice a
originilor umane. Cunoaşterea ştiinţifică este prin definiţie cea
mai apropiată aproximare a adevărului absolut ce ne este
accesibilă. A întreba dacă această cunoaştere este adevărată
înseamnă a devia de la subiect şi a nu înţelege "cum lucrează
de fapt ştiinţa".
Pana acum am descris categoriile metafizice cu ajutorul
cărora oamenii de ştiinţă naturalişti au exclus dumnezeirea din
discuţiile lor "raţionale", asigurându-se astfel că darwinismul
este adevărat prin definiţie. Nu e necesar de a explica de ce
ateii găsesc agreabil acest sistem de control al gândirii. Ce e
puţin mai greu de înţeles, cel puţin la început, este puternicul
suport pe care îl primeşte darwinismul din partea comunităţii
creştin-academice. Încercările de a demasca falsitatea
evoluţionismului sunt primite cu puţin entuziasm de mulţi
profesori creştini de ştiinţă şi filosofie, chiar şi în instituţii
despre care se spune ca sunt conservatoare. Ţinând cont de
faptul că darwinismul este naturalist şi deci antagonist ideii că
Dumnezeu ar fi avut vreun rol în istoria vieţii, şi că joacă rolul
principal în asigurarea supremaţiei în lumea intelectuală, am

35
putea presupune că intelectualii creştini ar fi dornici de a
descoperi punctele slabe ale acestuia.
De fapt, cei mai mulţi dintre profesorii creştini cred că
darwinismul sau "evoluţia", aşa cum o numesc ei, este de
neatins şi că poate fi împăcată cu credinţa creştină. Şi, de fapt,
darwinismul este de neatins atât timp cat lumea acceptă
categoriile naturalismului ştiinţific, pe care le-am descris
anterior. Problema este că aceleaşi categorii ale gândirii fac
teismul creştin, sau orice teism, absolut de neatins. Dacă ştiinţa
are o autoritate exclusivă de a ne spune cum anume viaţa a fost
creată, şi dacă ştiinţa este naturalistă, şi dacă ştiinţa nu
discreditează niciodată o paradigmă fără a fi prezentată într-o
alternativă naturalistă acceptabilă, atunci darwinismul este de
neînvins în ştiinţă. Acelaşi motiv care face darwinismul
inevitabil, totodată îl alungă pe Dumnezeu din istoria
umanităţii, făcând din teism o credinţă iluzorie. Naturalismul
teist reprezintă, astfel, o contradicţie în termeni.
Unii speră să evite contradicţiile dintre ştiinţă şi religie
susţinând că regulile naturaliste se aplică doar în cadrul ştiinţei,
şi că există un tărâm separat în care teismul poate înflori.
Problema acestui aranjament, aşa cum am văzut, este că în
cultura naturalistă, concluziile ştiinţifice sunt considerate a fi
cunoaştere, sau chiar fapt. Ce este în afara faptului e fantezie,
sau în cel mai bun caz credinţă subiectivă. Teiştii care
cochetează cu naturalismul ştiinţific nu pot afirma astfel
niciodată că dumnezeul lor este real în aceeaşi măsură în care
şi evoluţia e reală. Această regulă este esenţială pentru întreaga
construcţie mentală care a produs darwinismul. Dacă
Dumnezeu există, El ar fi putut acţiona asupra creaţiei Sale
prin mutaţie şi selecţie naturală dacă ar fi vrut, dar în acelaşi
timp El ar fi putut crea şi din motive care nu au nici o legătură
cu ştiinţa. Însă atunci când Îl introducem pe Dumnezeu în
contextul creaţiei, nu există nici un motiv de a crede că atâta
complexitate care ne înconjoară ar fi putut apărea prin mutaţii
întâmplătoare şi selecţie naturală. Probe directe care să ateste
că aceste mecanisme au substanţiale puteri creatoare nu pot fi
găsite în natură, laboratoare sau în urmele fosilifere. Un pas
esenţial în raţionamentul care stabileşte că selecţia darwinistă a
creat minunile biologiei, astfel, este ideea că nimic altceva nu a
36
fost disponibil. Teismul este prin definiţie doctrina care arată
că exista şi alt mecanism decât cel darwinist.
Poate contradicţia este greu de văzut dacă ne exprimam la
un nivel abstract, aşa că voi da un exemplu mai concret.
Persoanele care sprijină poziţia de compromis numită "evoluţie
teistă" sunt întotdeauna vagi în a explica ce înţeleg ei prin
"evoluţie". Ei au motive bune de a fi atât de vagi. Aşa cum am
văzut, evoluţia darwiniană este prin definiţie neghidată şi fără
scop, deci o asemenea evoluţie nu poate fi în nici un sens teistă.
Pentru ca evoluţia să fie teistă, trebuie să fie ghidată de
Dumnezeu, asta însemnând că Dumnezeu a programat procesul
apariţiei vieţii în avans ori a intervenit din când în când pentru
a o îndrepta în direcţia corectă. Pentru darwinişti, evoluţia
ghidată de Dumnezeu este o forma uşoară de creaţionism, adică
nu e deloc evoluţie. Pentru a repeta, această înţelegere atacă
exact miezul gândirii evoluţioniste. Permite unei inteligenţe
supranaturale preexistente să ghideze evoluţia, şi această fiinţă
omnipotentă poate face cu mult mai mult decât atât.
Bineînţeles, teiştii pot gândi evoluţia ca ghidată de
Dumnezeu, chiar dacă naturaliştilor darwinişti le place sau nu.
Problema faptului de a avea o definiţie privată pentru teişti,
însă, este că naturaliştii ştiinţifici au puterea de a decide, în
discursurile publice, inclusiv în orele de curs din şcolile
publice, ce înseamnă termenul �evoluţie". Dacă evoluţioniştii
teişti propagă mesajul că evoluţia, aşa cum ei o înţeleg este
inofensivă religiei teiste, ei îi înşeală pe cei de o credinţă cu ei,
în afara cazului în care adaugă un avertisment clar că versiunea
de evoluţie susţinută de întreg mainstream-ul ştiinţific este cu
totul altceva. Acest avertisment nu este însă niciodată emis în
mod clar, deoarece principalul obiectiv al evoluţiei teiste este
de a păstra pacea cu curentul ştiinţific principal. Evoluţioniştii
teişti servesc astfel, fără voie, scopurile naturaliştilor ştiinţifici,
ajutându-i pe aceştia din urmă să convingă comunităţile
creştine să îşi coboare garda în faţa incursiunii naturalismului.
Ne aflam acum in poziţia de a răspunde la întrebarea cu
care am început analiza. Ce este darwinismul? Darwinismul
este o teorie aparţinând ştiinţei empirice doar la nivelul
microevoluţiei, în cazul căreia oferă un cadru pentru explicarea
lucrurilor precum variaţia care apare atunci când mici populaţii
37
sunt izolate de principala populaţie a speciei. Ca o teorie
generală a creaţiei biologice, darwinismul nu este empiric
deloc. Din contră, este o implicare a doctrinei filosofice numită
naturalism ştiinţific, care este bazată pe presupunerea a priori
că Dumnezeu nu a avut nici o influenţă asupra naturii. Astfel,
evoluţia în înţelesul darwinist este în mod implicit antitetică
teismului, cu toate că evoluţia, într-un înţeles complet diferit şi
în sens non-naturalist ar fi putut fi metoda aleasă de Dumnezeu
pentru creaţie.
În 1874, întrebat, marele teolog Charles Hodge şi-a pus
aceeaşi întrebare pe care mi-am pus-o şi eu: : Ce este
darwinismul? După o atentă şi deschisă evaluare a doctrinei,
răspunsul său a fost fără echivoc: "Este ateism". Să ne
întoarcem acum la emisiunea "Jeopardy" cu care am început, si
să presupunem că Darwinismul este răspunsul. Atunci, care e
întrebarea? Întrebarea este: "Cum trebuie ca să fi apărut creaţia,
dacă presupunem ca Dumnezeu nu a avut nici o legătură cu
ea?" Evoluţioniştii teişti nu rezolvă prea multe încercând să
creştineze răspunsul la o întrebare care descinde direct din
agenda naturalismului ştiinţific. Ceea ce trebuie să facem, însă,
este să contestăm presupunerea că singurele întrebări care
merită răspuns sunt acelea care presupun faptul că naturalismul
este adevărat.

Note

[5] Thomas S. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions


2d ed., (Chicago: University of Chicago Press, 1970), 79.

Frauda redescoperită
categoria Falsuri
Russell Grigg (traducere de Iulian Ţigănelea)

Se ştia de mult că unul dintre cei mai eficienţi


popularizatori ai teoriei evoluţiei a plăsmuit câteva schiţe,

38
însă numai recent a fost descoperită amploarea uimitoare a
falsului său

Majoritatea oamenilor au auzit sau au fost învăţaţi că în


timpul primelor luni de dezvoltare în uter, embrionul uman
trece prin (sau recapitulează) diverse stagii evolutive, cum ar fi
etapa în care are branhii ca un peşte, coadă ca o maimuţă etc.
Nu numai că teoria a fost prezentată generaţiilor de
studenţi biologi/medicinişti ca un fapt, dar a fost de asemenea
folosită mulţi ani pentru a justifica în mod convingător avortul.
Susţinătorii avortului pretind că fătul ucis ar fi încă în stadiul
de peşte sau de maimuţă, nedevenind încă o fiinţă umană.
Această teorie, numită recapitulare embrionară, a fost ferm
expusă de Ernst Haeckel la sfârşitul anilor 1860 pentru a
promova teoria evoluţiei a lui Darwin în Germania, chiar dacă
Haeckel nu avea dovezi pentru a-şi susţine punctul de vedere1.

Date fabricate
Fiind lipsit de probe, Haeckel a pornit la fabricarea lor. A

schimbat fraudulos între ele schiţe (ale altor oameni de ştiinţă)


de embrioni umani şi de câine, pentru a mări asemănarea dintre
ele şi a ascunde nepotrivirile.
Savanţii germani contemporani lui Haeckel (de menţionat
este, în 1874, Wilhelm His Sr, profesor de anatomie la
Universitatea din Leipzig) erau conştienţi de această fraudă şi
i-au smuls acestuia o mărturisire vagă, în care Haeckel
învinovăţea pentru eroari pe desenatorii schiţelor, fără a
recunoaşte că el însuşi era autorul lor!2

39
Cei mai informaţi evoluţionişti au ajuns în ultimii 70 de
ani la concluzia că teoria recapitulării este falsă.3
Totuşi, ea este în continuare avansată ca sprijin pentru
teoria evoluţionistă în multe manuale şi enciclopedii de
specialitate şi de personalităţi evoluţioniste precum Carl
Sagan.4

Dar aşteptaţi – e mai mult decât atât


Când evoluţioniştii spun că teoria recapitulării este falsă,
de regulă ei nu înţeleg să admită faptul că compararea
embrionilor nu furnizează dovezi ale descendenţei comune. De
fapt, ei încă subliniază frecvent presupusele similarităţi dintre
embrionii aflaţi în stadiile primare (numite omologie
embrionară) ca fiind dovezi ale evoluţiei. Această presupunere
este fundamentată pe ideea că astfel de similarităţi sunt
“cunoştinţe elementare”.5
Pretinsele similarităţi dintre embrioni se bazau de ani de
zile, conştient sau nu, pe un set de 24 de schiţe ale lui Haeckel
pe care le-a publicat mai întâi în 1866 în lucrarea sa
Morfologia generală a organismelor, şi apoi în 1874 în mai
cunoscuta sa Antropologie. Ele aveau ca scop să arate
embrionii de peşte, salamandră, ţestoasă, găină, porc, vacă,
iepure şi om în trei stagii de dezvoltare. Diversele stadii, în
special cele timpurii, prezentau asemănări substanţiale. Chiar
din momentul apariţiei acestor schiţe, s-a presupus că ele ne
redau ceva foarte aproape de adevăr despre embrionii speciilor
vertebrate. Atât de mult încât ele încă apar în manuale şi în
lucrări cunoscute despre evoluţie.6,7
De fapt, nimeni nu s-a deranjat să verifice – până
acum. Se dovedeşte că frauda lui Haeckel este mult mai gravă
decât s-a crezut. Privitor nu numai la ideea de recapitulare: se
pare că similarităţile sunt mult, mult mai mici decât s-ar fi
gândit cineva.

Frauda cercetată şi dezvăluită

40
Michael Richardson, lector şi embriolog la Şcoala
Medicală Spitalul St. George din Londra, a dezvăluit şi mai
mult dimenstiunile acestei fraude, într-un articol din publicaţia
Anatomy and Embriology8, recent revăzut în Science9 şi New
Scientist.10

Richardson afirmă: „am simţit întotdeauna că ceva este


greşit în legătură cu schiţele lui Haeckel, fiindcă nu se
potriveşte cu concepţia şi înţelegerea mea asupra ratei cu care
peştii, reptilele, păsările şi mamiferele îşi dezvoltă trăsăturile
distinctive”8 El nu a putut găsi nicăieri vreo menţiune despre
cineva care să fi comparat realmente embrionii unei specii cu
aceia ai alteia, aşa încât “nimeni nu citează nici un fel de date
comparative în susţinerea ideii”.8
Din acest motiv el a adunat o echipă internaţională care să
facă exact acest lucru - să examineze şi să fotografieze forma
externă a embrionilor unei game largi de specii vertebrate,
aflate într-un stadiu comparabil cu cel descris de Haeckel.8
Echipa a colectat embrioni de la 39 de animale diferite,
inclusiv marsupiale din Australia, broaşte de copac din Puerto
Rico, şerpi din Franţa, şi un embrion de aligator din Anglia. Au
descoperit faptul că embrionii de diferitelor specii sunt foarte
diferiţi. De fapt, sunt atât de diferiţi încât e imposibil ca
schiţele lui Haeckel (reprezentând embrioni asemănători la
vedere) să fi fost făcute după specimene reale.
Nigel Hawkes l-a intervievat pe Richardson pentru
prestigiosul ziar britanic The Times11. Într-un articol în care îl
descrie pe Haeckel ca pe “Un mincinos embrionic”, el îl
citează pe Richardson:
“Acesta este unul dintre cele mai grave cazuri de
fraudă ştiinţifică. Este şocant să descoperi că cineva odată
considerat un mare om de ştiinţă deruta în mod deliberat.
Mă înfurie… Ceea ce el (Haeckel) a făcut, a fost să ia un
embrion uman şi să-l copieze, pretinzând că salamandra şi
porcul şi toate celelalte arată la fel în acelaşi stadiu de
dezvoltare. Nu este aşa… Sunt falsuri”.11
Haeckel nu numai că a alterat schiţele adăugând, omiţând
şi schimbând trăsături dar, conform lui Richardson şi echipei
sale,
41
“El de asemenea a măsluit scara pentru a exagera
asemănările dintre specii, chiar şi când era o diferenţă de
zece ori în mărime. În continuare, Haeckel a făcut neclare
diferenţele neîngrijindu-se a menţiona numele speciilor în
cele mai multe cazuri, ca şi cum un singur reprezentant ar
fi exact pentru un întreg grup de animale”.9
Schiţele lui Ernst Haeckel au fost declarate falsuri de către
profesorul His în 1874 şi au fost incluse în cvasi-mărturisirea
lui Haeckel, dar conform lui Richardson,
“Mărturisirea lui Haeckel s-a pierdut după ce schiţele
sale au fost ulterior folosite într-o carte din 1901 numită
Darwin and after Darwin şi reproduse pe scară largă în
cărţile de biologie în limba engleză".9,12
Se vor grăbi acum oare bibliotecile, editurile şi
popularizatorii de cărţi evoluţioniste a le rescrie ori a le retrage
din circulaţie, ori a recunoaşte în alt fel faptul că teoria
similarităţilor (asemănărilor) embrionare ca dovadă a evoluţiei
este în mare parte bazată pe o fraudă academică?

Referinţe şi note

1. Asemănarea superficială a unor diferiţi


embrioni unul cu altul a atras atenţia
zoologilor încă dinainte de Haeckel, inclusiv
J.F. Meckel (1781-1883), M.H. Rathke (1793-
1860), şi Etienne R.A. Serres (1786-1868) care
a emis teoria conform căreia embrioni ai
animalelor superioare trec prin stagii
comparabile cu adulţi ai animalelor
inferioare, şi K. von Baer (1792-1876) care era
creaţionist şi s-a opus acestei viziuni, la fel de
viguros opunându-se darwinismului
(Encyclopaedia Britannica, 1:789, 1992).
Haeckel a fost însă cel care a popularizat
ideea cu ideea atractivă “ontologia
42
recapitulează filogenia” (însemnând că
dezvoltarea embrionilor umani în uter este o
reluare a treptelor presupusei evoluţii omului
dintr-o creatură primitivă).
2. R. Grigg, ‘Ernst Haeckel: Evangelist for
evolution and apostle of deceit’, Creation
18(2):33–36, 1996.
3. De exemplu evoluţionistul Stephen J. Gould
a declarat: “Atât teoria [recapitulării] cât şi
“abordarea dezlânată” a clasificării pe care ea
o încurajează sunt astăzi, sau a trebui să fie,
moarte. ‘Dr Down's Syndrome’, Natural
History, 89:144, April 1980, citat din Henry
Morris, The Long War Against God, Baker
Book House, Michigan, p. 139, 1989.
4. De exemplu, World Book Encylopedia,
6:409–410, 1994; Collier's Encyclopedia, 1994,
2:138, 1994; Carl Sagan, The Dragons of
Eden, Book Club Associates, London, pp. 57–
58, 1977.
5. Creaţioniştii au atras atenţia timp de mulţi
ani că similitudinea nu dovedeşte descendenţa
comună, ci poate foarte bine să se datoreze
design-ului comun, abordare obişnuită pentru
o inginerie eficentă.
6. De exemplu, Scott Gilbert, Developmental
Biology, Sinauer Associates, Massachusetts,
fifth ed. pp. 254 and 900, 1997, where Gilbert
wrongly attributes the drawings to ‘Romanes,
1901’. And George B. Johnson, Biology,
Mosby-Year Book, St Louis, p. 396, 1992.

43
7. De exemplu Mahlon Hoagland and Bert
Dodson, The Way Life Works, Ebury Press,
London, p. 174, 1995, prezintă desenele lui
Haeckel color, nici mai mult, nici mai puţin!
Şi Richard Leakey, Illustrated Origin of
Species, Faber and Faber, London, p. 213,
1986, în care Leakey numeşte recapitularea
lui Haeckel dogmă ‘greşită’, dar totuşi
reproduce schiţele.
8. Michael Richardson et al, Anatomy and
Embryology, 196(2):91–106, 1997.
9. Elizabeth Pennisi, 'Haeckel's Embryos:
Fraud Rediscovered', Science 277(5331):1435,
September 5, 1997.
10. 'Embryonic fraud lives on', New Scientist
155(2098):23, September 6, 1997.
11. Nigel Hawkes, The Times (London), p. 14,
August 11, 1997.
12. Creaţioniştii au fost totdeauna conştienţi
de frauda lui Haeckel, deşi nu neapărat şi de
proporţia ei. Vezi şi Ian Taylor, In the Minds
of Men, TFE Publishing, Toronto, pp. 185ff.,
275ff., 1986; Wilbert H. Rusch SR, 'Ontogeny
Recapitulates Phylogeny', Creation Research
Society, 6(1):27–34, June 1969; Douglas
Dewar, Difficulties of the Evolution Theory,
Edward Arnold & Co., London, Chapter VI,
1931. Also Assmusth and Hull, Haeckel's
Frauds and Forgeries, Bombay Press, India,
1911.

44
Sursa articolului: Creation ex nihilo 20(2):49–51, March–May
1998

Manipulare: A fost demonstrată macro-


evoluţia?
David A. de Witt (traducere de Paul Cocei)

Din emfaza comunicatului de presă al Universităţii din


San Diego, ar părea că evoluţia a fost în sfârşit dovedită o
dată pentru totdeauna şi creaţioniştii ar trebui să se dea
bătuţi. Dar departe de a combate creaţionismul, dovezile
ştiinţifice sunt în completă concordanţă cu creaţia!
Declaraţia de presă1 a UCSD (Universitatea din San Diego,
California) spunea, printre altele:

"Biologi de la Universitatea din San Diego, California


au găsit prima dovadă genetică ce explică în ce fel au avut
loc transformările pe scară largă ale structurii corporale a
animalelor în perioada evoluţiei timpurii... Realizarea
reprezintă un punct de cotitură în biologia evoluţionistă, nu
numai pentru că arată cum noi structuri animale au putut
apare printr-o simplă mutaţie genetică, ci fiindcă ea
răspunde unei critici majore pe care creaţioniştii au adus-o
mult timp împotriva evoluţiei � absenţa unui mecanism
genetic care ar putea permite introducerea de noi şi
radicale tipuri structurale animale".
Biologii evoluţionişti cred că structura corporală a insectei
cu şase picioare a evoluat din strămoşi de gen crustacee
(inclusiv creaturi precum crevetele) care şi-au pierdut
picioarele �în plus�.2 O asemenea schimbare radicală însă, ar
avea nevoie de mutaţii care să determine suprimarea dezvoltării
picioarelor. McGinnis şi colaboratorii săi credeau că au găsit
mutaţia şi gena responsabile pentru această schimbare. Totuşi,
examinarea cu atenţie a rezultatelor strădaniei lor arată că
situaţia este mult mai complexă.

45
Aceşti oameni de ştiinţă au investigat gena Ubx, o genă de
control care suprimă dezvoltarea picioarelor la muşte. Aceste
gene sunt comutatoare principale care controlează structura
corporală. Anumite gene de acest tip pot comanda unde se
formează capul, unde se formează picioarele, sau coada, sau
chiar aripile. Aceste �comutatoare principale� funcţionează
precum întreruptoarele de circuit şi activează sau dezactivează
un şir întreg de alte gene. Genele de control pot fi poziţionate
în locaţii anormale; ele fie opresc dezvoltarea unor structuri, fie
fac ca acestea să se dezvolte în locuri foarte neobişnuite. De
exemplu gena Pax 6 controlează dezvoltarea ochilor. O muscă
cu o exprimare anormală ar putea dezvolta un ochi pe un
picior, pe o antenă, sau chiar pe abdomen.3
Cercetătorii au descoperit că gena Ubx la o muscă,
suprima complet dezvoltarea picioarelor, în timp ce aceeaşi
genă, la Artemia, o crevetă oceanică, suprimă dezvoltarea
picioarelor doar în proporţie de 15%. Ei au aplicat o mutaţie
asupra genei Ubx de la Artemia şi au descoperit că această
nouă genă era mult mai eficientă în blocarea formării
picioarelor. Ei au postulat că o asemenea mutaţie a avut loc
probabil la crustaceii care erau strămoşii insectelor cu şase
picioare.2
Faptul că oamenii de ştiinţă pot modifica semnificativ
structura corporală nu dovedeşte macroevoluţia şi nici nu
dezminte creaţionismul. Succesul macro-evoluţiei necesită
adăugare de informaţie NOUĂ şi NOI gene care produc NOI
proteine în NOI organe şi sisteme. De exemplu, o singură
mutaţie care poate opri formarea picioarelor este mult diferită
de o mutaţie care produce picioare. Apariţia unui picior
suplimentar ar avea nevoie ca un mare număr de diferite gene
să fie prezente simultan. Mai mult, de unde provin aripile?
Chiar dacă o crevetă pierde câteva picioare, nu înseamnă că se
transformă într-o muscă. Din moment ce crustaceele nu au
aripi, de unde vine informaţia necesară producerii aripilor la
muşte?
Nici măcar posesia de aripi nu este suficientă. Alţi
cercetători, într-un alt studiu, au descoperit că amplasamentul
subcelular al enzimelor metabolice este important pentru
contracţia funcţională a muşchilor necesară zborului.4 Într-
46
adevăr, enzimele metabolice trebuie să fie în apropierea
proteinelor citoscheletice care sunt implicate în contracţia
musculară. Dacă enzimele nu sunt în locaţia exactă dinăuntrul
celulei unde este nevoie de ele, muştele nu pot zbura. Acest
studiu confirmă faptul că �prezenţa enzimelor active în celulă
nu este suficientă pentru funcţionarea muşchiului; este necesară
localizarea exactă a enzimelor�. De asemenea �... este
nevoie de un sistem celular cu înaltă organizare�.
În concluzie, schimbările în structura corporală � nu
contează amploarea � nu dovedesc macroevoluţia. Pierderea
de structuri sau structurile amplasate greşit nu trebuiesc puse
pe picior de egalitate cu sporirea informaţiei care este necesară
pentru a forma noi structuri şi sisteme celulare.

Referinţe

1. Ronshaugen, M. 2002. News Release, UC San Diego, February 6.


http://ucsdnews.ucsd.edu/newsrel/science/mchox.htm
2. Ronshaugen, M, N. McGinnis, and W. McGinnis. 2002. Nature
advance online publication, February 6. (DOI 10.1038/nature716)
3. Halder, G, P. Callaerts, and W.J. Gehring. 1995. Science
267:1788-92.
4. Wojtas K, N. Slepecky, L. von Kalm, and D. Sullivan.1997. Mol.
Biol. Cell 8:1665-75.

Sursa articolului: Creation Matters Vol. 7 Nr. 1 Jan/Feb 2002

Un antropolog îşi dă demisia


în „dezastrul datărilor”
WorldNetDaily (traducere de Paul Cocei)

Un cunoscut profesor de antropologie, ale cărui lucrări au


fost citate ca dovezi că Omul de Neanderthal trăia odată în
nordul Europei, a demisionat după ce juriul unei universităţi

47
germane a ajuns la concluzia că acesta a fabricat date şi a
plagiat lucrările colegilor săi.
Reiner Protsch von Zieten, a decis juriul Universităţii din
Frankfurt, a minţit în legătură cu vârsta unor cranii umane,
atribuindu-le o vârstă de zeci de mii de ani, cu toate că ele erau
mult mai recente, relatează Deutsche Welle.
„Comisia a descoperit că Prof. Protsch a falsificat şi
manipulat fapte ştiinţifice în ultimii 30 de ani”, au afirmat într-
o declaraţie oficiali ai Universităţii despre binecunoscutul
expert în datările cu carbon.
Lucrările lui Protsch au devenit suspecte în ultimul an în
timpul unei investigaţii de rutină asupra unor fosile preistorice
din Germania, investigaţie efectuată de alţi doi antropologi.
„Am decis să supunem multe din aceste descoperiri unor
tehnici moderne pentru a verifica autenticitatea lor, aşa încât le-
am trimis la [Universitatea] Oxford pentru testări”, a declarat
pentru publicaţia „The Sunday Telegraph” unul dintre
cercetători. „Era o examinare de rutină şi în nici un caz o
încercare de discreditare a prof. von Zieten”. În raportul lor, ei
au denumit cei 30 de ani de activitate a lui Protsch, un
„dezastru al datărilor”.
Ei au găsit printre altele că scheletul feminin „Bischof-
Speyer”, cu o dantură neobişnuit de bine conservată, descoperit
în nordul Germaniei şi pe care Protsch îl datase la 21.300 de
ani, avea vechimea doar 3.300 de ani.
O altă eroare de datare a fost identificată în cazul unui
craniu găsit lângă Padenborn, în Germania, pe care Protsch îl
datase la 27.400 de ani. Se credea că este cea mai veche
rămăşiţă umană găsită în regiune până în momentul în care
investigatorii de la Oxford au indicat faptul că el a aparţinut
unui om care a murit în anul 1750!
Muzeul antropologic din Herne, care deţinea „craniul
Paderborn”, a efectuat propriile sale teste în urma rezultatelor
neliniştitoare ale investigaţiei desfăşurată la Universitatea
Oxford. „Am tăiat craniul şi încă mai mirosea”, a declarat
directorul muzeului. „Bineînţeles, suntem foarte dezamăgiţi”.
Protsch, recunoscut pentru gustul său pentru trabucuri
cubaneze şi maşini Porsche, nu a comentat descoperirile
comisiei, dar în luna ianuarie a declarat pentru Frankfurter
48
Neue Presse, „Acesta a fost un tribunal inchizitorial. Nu au nici
o dovadă puternică împotriva mea”.
Prăbuşirea falselor datări ale lui Protsch în privinţa
fosilelor umane din Europa de nord este abia la început.
Stringer, un specialist în epoca de piatră şi conducătorul
secţiunii de antropologie de la Muzeul de Istorie Naturală din
Londra a declarat: „Ceea ce era considerată ca o dovadă majoră
că neanderthalienii trăiau odată în nordul Europei s-a dus pe
apa sâmbetei. Suntem nevoiţi să rescriem preistoria”.
„Acum Antropologia trebuie să revizuiască imaginea sa
despre omul modern dintre anii 40.000 şi 10.000 î.Hr.”, a
adăugat Thomas Terberger, arheolog la Universitatea din
Greifswald.
Preşedintele Universităţii din Frankfurt, Rudolf Steinberg,
şi-a cerut scuze pentru eşecul instituţiei în a identifica şi stopa
comportarea defectuoasă a lui Portsch. „O mulţime de oameni
au întors capul”, a spus el.

Sursa articolului: WorldNetDaily.com, February 19, 2005

Despre învăţămintele unui veac de


evoluţionism
Dr. Emil Silvestru

O scurtă istorie
Atunci când André Malraux, probabil sub influenţa
devastatoare a ororilor celor două conflagraţii ale secolului
XX, profeţea că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi
deloc , o făcea în deplină cunoştinţă de cauză. Căci tocmai în
iubita lui Franţă, a cărei cultură a şi păstorit-o vreme de 10 ani,
începuse, cu aproape două secole înaintea lui, lunga şi
zbuciumata fugă a omului de Dumnezeu. Iluminiştii francezi
au fost aceia care au îndemnat poporul – din umbră sau prin
ridiculizare făţişă – să se proclame liber de constrângerile

49
religiei, reiterând într-o formă revoluţionară spusa lui
Protagoras conform căreia Omul este măsura tuturor
lucrurilor. Şi pentru a pecetlui această decizie, populaţia
Parisului a ales o obscură dansatoare de cabaret – Madmoiselle
Candeille – pe care a purtat-o în triumf până la catedrala Notre-
Dame, unde a fost încoronată drept Zeiţă a Raţiunii. După ce s-
a închinat ceremonios zeiţei pe jumătate nude tronând pe altar,
mulţimea a ars în mod solemn Biblia în piaţa din faţa
catedralei, declarând că de atunci înainte Raţiunea şi numai
Raţiunea avea să conducă Franţa. Şi pornind de atunci şi de
acolo, aceste idei au început să cutreiere lumea. A trebuit însă
să treacă mai bine de o jumătate de secol pentru ca ideile
Revoluţiei franceze să-şi găsească un suport dogmatic solid.
Or, nu era cu putinţă ca acesta să vină tot din Franţa, care-şi
epuizase deja elanul creator sub lama ghilotinei şi prin marea
stepă rusă.
Anglia a fost aceea care a făcut pasul decisiv. Dar l-a făcut
aşa cum îi şade bine, adică… englezeşte. Ideile revoluţionare
franceze nu au izbutit să penetreze în mod imediat şi direct
societatea engleză, aflată în plin elan spiritual creştin, ca
urmare a marii renaşteri metodiste. În plus, sprijinul francez
acordat Revoluţiei americane a creat în imperiu un puternic
resentiment împotriva ideilor revoluţionare de orice fel.
Şi totuşi, Anglia ascundea o grupare de oameni – o elită
intelectuală – ce pregătea în tihnă diseminarea ideilor socialiste
franceze. Societatea Lunară din Birmingham, activă între 1764
şi 1800, a avut neîndoios o influenţă capitală. Trăgându-şi
numele de la faptul că membrii ei se întâlneau o dată pe lună, la
luna plină, această societate – care s-a transformat mai târziu în
Societatea Regală – a avut un rol decisiv în implementarea
Revoluţiei Industriale, dar şi în sădirea ideilor socialiste.
Considerându-se “neguţători de lumină” – sintagmă
împrumutată din utopia New Atlantis a lui Francis Bacon –
avea ca membri personalităţi precum Erasmus Darwin –
bunicul lui Charles Darwin – John Wilkinson, constructor de
tunuri, James Watt, creatorul motorului cu aburi, industriaşul
Matthew Boulton, chimistul Joseph Priestley şi Benjamin
Franklin – corespondent în coloniile americane. Toţi au fost în
mod explicit partizanii Revoluţiei americane din 1776 şi
50
susţinători fervenţi ai Revoluţiei franceze 13 ani mai târziu.
Benjamin Franklin a fost un adevărat navetist între idealiştii
francezi şi englezi. Erasmus Darwin a fost un susţinător activ al
ideilor iacobine. Un alt membru, Richard Edgeworth, a
colaborat cu Rousseau la scrierea unei cărţi despre educaţia
copiilor. Fiul lui James Watt a fost denunţat în Camera
Comunelor ca agent francez. Joseph Priestley a fost un
susţinător viguros al Adunării Naţionale Franceze, organizând
chiar o serbare de aniversare a 2 ani de la căderea Bastiliei.
Înfuriată de acest afront, comunitatea creştină în care locuia
Priestley, a dat foc casei în care se ţinea serbarea şi l-a forţat pe
chimist să plece în exil în America.
Era evident pentru membrii Societăţii Lunare că ideile
revoluţionare nu puteau fi pur şi simplu implantate în Anglia.
De aceea au ales calea ocolită de a submina temeliile
creştinismului prin ştiinţă, conştienţi fiind de caracterul
eminamente empiric al anglo-saxonilor şi implicit de tăria
argumentelor ştiinţifice pentru aceştia. Trebuiau însă găsite şi
propagate repede câteva idei concrete. Prima şi cea mai
iconoclastă idee a venit din partea unui avocat pasionat de
geologie, pe nume Charles Lyell. Născut în 1797, anul în care
părintele geologiei moderne, scoţianul James Hutton murea,
Lyell s-a inspirat copios din lucrarea acestuia intitulată Theory
of the Earth, în care se propunea pentru prima dată o
cronologie extinsă a pământului, care nu făcea apel la
evenimente supranaturale. Ideea lui Lyell, cunoscută astăzi sub
denumirea de principiul actualismului (uniformitarianism, în
engleză) susţine în esenţă că procesele geoformante de astăzi
sunt identice cu cele din trecut şi se desfăşoară cu o viteză
similară. Aceasta implica faptul că pământul ar avea o vârstă
de ordinul zecilor de milioane de ani şi că viaţa a avut la
dispoziţie durate imense de timp. Această nouă viziune avea să
stimuleze ideile pe care prietenul apropiat al lui Lyell, Charles
Darwin le pritocea în liniştita şi bogata sa rezidenţă numită
Down House. Căci de atât avea nevoie atunci Darwin – de un
timp suficient de lung pentru ca un animal să sufere o
schimbare pe care să o transmită prin pangenele din sângele
său (aşa credea atunci Darwin) urmaşilor săi care la rândul lor
vor amplifica schimbarea şi o vor transmite mai departe. Şi aşa,
51
din milion în milion de an, un peşte putea ajunge într-o bună zi
filosof şi nişte molecule oameni… În definitiv, Charles Darwin
relua ideile bunicului său Erasmus, publicate în 1794 în
voluminoasa sa Zoönomia, carte în care anticipa până şi
conceptul de “selecţie naturală”.

Lumea noastră cea evoluţionistă


Unde se găseşte azi ideea lui Darwin? Ei bine, la temelia
întregii omeniri! Căci socialul, politicul, economicul,
culturalul, ba chiar şi religiosul – toate sunt adânc pătrunse sau
chiar definite de această idee. Ni se spune că societatea a
evoluat de la comuna primitivă la post-modern sau “sfârşitul
istoriei” (după Fukuyama), că politica a evoluat de la
conservatorism la neoliberalism, că economia a evoluat de la
agricultura primitivă la computerizare, că de la picturile
rupestre la post-modernism s-a produs o evoluţie uluitoare
(deşi Picasso a suspinat la ieşirea din peştera Lascaux: Noi nu
am inventat nimic!). Şi pentru că şi specia umană a evoluat, nu
era cu putinţă ca toţi oamenii să fie pe aceeaşi treaptă a
evoluţiei. Urma logic de aici că cei primitivi trebuiau să dispară
– şi asta şi fac din clipa în care ideea lui Darwin a văzut lumina
tiparului, în 1859. Din ce în ce mai eficient, mai gospodăreşte.
Şi pentru că neoliberalismul este în vârful piramidei evoluţiei
politice, trebuie, nu-i aşa, să accelereze dezintegrarea oricărei
alternative (primitive, se înţelege), cu adepţii ei cu tot. Şi cum
poate să facă asta mai bine decât cu bombe inteligente şi
militari docili şi eficienţi? Şi, dacă robotul este mai eficient
decât muncitorul uman, ce nevoie mai este de acesta din urmă?
Este deci nu numai logic, dar şi moral şi mai ales progresist să-
i forţezi pe toţi să se robotizeze sau să renunţe la acele ramuri
economice care nu pot fi robotizate... Şi dacă cele 5 simţuri nu
mai sunt suficiente pentru a percepe arta ajunsă pe culmile
evoluţiei, trebuie musai să-ţi îndopi organismul cu te miri ce
substanţă care să-ţi exacerbeze “simţirea artistică”. Şi toate
acestea numai pentru că evoluţia înseamnă “progres”: de la
simplu la complex, de la primitiv la sofisticat, de la ceilalţi la
noi!!

52
Unul dintre cele mai inechivoce exemple de fundătură
sângeroasă întemeiată pe raţiunea umană îl reprezintă
“rasismul ştiinţific”. Consider că un scurt istoric al acestui
monstru născut din insomnia raţiunii este necesar şi foarte
revelator. Pornind de la imensa colecţie de cranii a lui Samuel
George Morton (1799-1851) şi cărţile acestuia (Crania
Americana şi Crania Aegyptiaca), ideea că nivelul de
inteligenţă este funcţie de volumul şi forma craniului a devenit
un “fapt ştiinţific” în secolul al 19-lea. Acesta a fost cu
siguranţă întărit de publicarea în 1859 a cărţii lui Charles
Darwin, al cărei titlu complet este semnificativ: Asupra originii
speciilor pe căile selecţiei naturale sau conservarea raselor
favorizate în lupta pentru viaţă (sublinierea noastră). Francis
Galton (1822-1911), văr primar cu Darwin, reluând conceptul
de rasă favorizată, a devenit avocatul fervent al raselor umane
şi claselor sociale favorizate. În ajutorul lui a venit medicul
francez Paul Broca, creatorul conceptului de coeficient de
inteligenţă (Intelligence Quotient), iar la moartea englezului,
stindardul a fost preluat de psihologul american Henry
Goddard (1866-1957), cu finanţarea substanţială a Fundaţiei
Rockefeller. Goddard a reluat antica idee spartană a eliminării
celor slabi, sub forma eugeniei. Ideile americanului au avut
susţinători puternici şi în Anglia, printre aceştia numărându-se
– inevitabil, nu-i aşa? – Leonard Darwin (fiul lui Charles) şi
Winston Churchill. Un coleg al lui Godddard, Madison Grant,
a publicat în 1916 The Passing of the Great Race (Efemeritatea
Marii Rase), carte ce l-a impresionat profund pe Hitler. Grant
propune în această carte o explicaţie a eşecului germanilor în
Primul Război Mondial: atât de mulţi din masivii războinici
blonzi ai rasei germanice au pierit în Războiul de 30 de Ani
(1618-1648) încât la debutul Marelui Război naţiunea germană
era încă sărăcită în fondul ei etnic pur… Continuând şi
amplificând ideile lui Goddard, un alt coleg de generaţie al său
– Harry Laughlin – a publicat, la începutul anilor ’20, o carte în
care furniza o listă “completă” a celor “socialmente
inadecvaţi”, pentru care recomanda sterilizarea sau eugenia.
Dar în America aceste idei nu au putut fi aplicate. În Germania
însă – profund desacralizată de marele traumatism post-belic –
sterilizarea celor indezirabili a început să fie aplicată încă din
53
1927. Iar odată cu venirea la putere a lui Hitler, în 1933, a
devenit politică de stat. De altfel, este astăzi un lucru ştiut că
întreaga “viziune biologică” din Mein Kampfeste în întregime
inspirată din darwinism. Iată dar că, departe de a fi o idee
ariană, rasismul ştiinţific îşi are sorgintea în “lumea bună”
anglo-americană! Şi pentru că această lume este conservatoare
şi perseverentă, sumbrul experiment german a fost considerat
doar o “eroare”. Temelia darwinistă nu a fost pusă sub semnul
întrebării. În consecinţă, un nou experiment – de data aceasta la
scară mondială – se desfăşoară sub ochii noştri şi pe banii
noştri!
Filosofia U.N.E.S.C.O. – Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – era şi este clară încă din
1949, atunci când Sir Julian Huxley (nepotul “buldogului lui
Darwin” – Thomas Huxley) a redactat Manifestul
U.N.E.S.C.O. Iată un eşantion:
Unificarea tradiţiilor într-un singur rezervor comun de
experienţă, conştienţă şi motivaţie este o necesitate ŕ priori
pentru progresul viitor al evoluţiei umane. În acest sens,
deşi unificarea politică într-un fel sau altul de guvern
mondial va fi necesară pentru atingerea acestui nivel,
unificarea în lucrurile minţii nu este numai necesară, ea
poate chiar deschide calea spre alte tipuri de unificare.
Câtă vreme copilul respiră aerul otrăvit al naţionalismului,
educaţia în spirit mondialist nu poate produce decât
rezultate precare. Aşa cum am subliniat, deseori familia
este cea care infectează mintea copilului cu naţionalism
extrem. Şcoala trebuie de aceea să utilizeze căile descrise
anterior pentru a combate atitudinea familială.
Este semnificativ faptul că acest manifest a fost accesibil
publicului larg numai după 30 de ani de la redactarea lui, atunci
când O.N.U. şi U.N.E.S.C.O. erau definitiv instalate în politica
mondială.
De la Darwin încoace, am încercat o mulţime de sisteme
de referinţă alternative unui Creator, începând cu noi înşine şi
terminând cu timpul Planck (10-43s de la explozia iniţială
generatoare a universului, moment în care cele patru forţe
fundamentale s-au separat). Am încercat să definim constante
universale, spre a descoperi azi, când tehnologia a ajuns la un
54
nivel foarte avansat, că nici măcar viteza luminii nu mai este
constantă! A fost suficient un foraj ultraadânc pentru ca întreg
modelul structurii interne a planetei să fie pus sub semnul
întrebării. Şi nişte microscopice aureole pleocroice în granite
primare pentru ca întreg eşafodajul datărilor radiometrice – zise
“absolute” – să înceapă a tremura ameninţător. A fost suficient
să schimbăm spectrul radiaţiei investigate prin telescoape
spaţiale, pentru ca imaginea noastră despre univers, pe care o
credeam coerentă şi raţională să fie spulberată. Odată ajunsă la
nivel molecular – acolo unde se credea că se găseşte secretul
evoluţiei pe verticală – biologia dă din colţ în colţ, încercând cu
disperare să identifice acest secret ce se transformă pe zi ce
trece într-o himeră. În ansamblul său, establishment-ul ştiinţific
este pus sub semnul întrebării, şi asta pentru că se
încăpăţânează să nu-şi recunoască neputinţa în faţa chestiunii
originilor.
Toate acestea fiind zise, cred că Malraux a profeţit cu
adevărat. El a înţeles prea bine (şi poate că avusese acces la
Manifestul U.N.E.S.C.O.!) că cei 100 de ani de fundamentare
evoluţionistă a lumii o vor aduce în cele din urmă pe muchia
prăpastiei. Întoarcerea evoluţionistă de acolo nu este posibilă,
aşa că numai acea latură a umanităţii care nu a fost atât de letal
afectată de evoluţionism – adică sentimentul religios – mai
oferă o şansă.
Se poate altfel? Din fericire, există azi o cale de întoarcere
şi pentru ştiinţă. Ea se numeşte Teoria Modernă a Proiectului
(Designului) Inteligent (TEMPI). Propusă de A. E. Wilder-
Smith, Charles Thaxton şi William Dembski; aceasta pleacă de
la teoria informaţiei, teoria probabilităţilor, ştiinţele cogniţiei şi
termodinamică, fiind vârful de lance al ştiinţei moderne, şansa
ei de a păşi în mileniul al treilea într-un spirit nou, profund
uman (nu umanist!). William Dembski a publicat o carte
intitulată Deducţia Proiectului – eliminarea întâmplării prin
probabilităţi reduse. Pornind de la principiul elaborat de
matematicianul francez Emile Borel, conform căruia
Fenomenele cu probabilităţi foarte mici de producere nu se
produc, Dembski spune: Evenimentele specifice cu
probabilitate mică de producere, nu se produc la întâmplare,
ci sunt cauzate de o sursă inteligentă. Rămânând cu
55
desăvârşire în cadrul paradigmei ştiinţifice, fără a face apel la
transcendent în demersul său, TEMPI se mulţumeşte să
elaboreze un instrument ştiinţific riguros şi uşor adaptabil
oricărei ramuri ştiinţifice. Utilizarea lui nu face decât să aducă
omul de ştiinţă onest în faţa Adevărului: EXISTĂ UN
DESIGNER INTELIGENT AL UNIVERSULUI. Când şi cum
se raportează omul de ştiinţă la acest Designer, aceasta este o
chestiune care ţine numai şi numai de conştiinţa şi
personalitatea sa.
Văzut de mulţi ca o încercare de a apăra Biblia prin ştiinţă,
deşi un leu nu are nevoie de apărare, creaţionismul ştiinţific
este doar o schimbare fundamentală de paradigmă ştiinţifică. El
urmăreşte în ultimă instanţă să ofere adevărul despre ştiinţa
evoluţionistă, să scoată la lumină caracterul eminamente
religios al acesteia. O religie desacralizată şi malefică. În
definitiv, ştiinţa nu ar trebui să fie decât un instrument al
cunoaşterii! Şi, oricât de mult s-ar strădui, ea nu va putea oferi
mai mult decât răspunsul la una dintre întrebările
fundamentale: Cum s-au făcut şi funcţionează toate? Dar
cealaltă întrebare, cea mai mare: De ce şi pentru ce s-au făcut
toate?, nu-şi va găsi niciodată răspunsul în ştiinţă.
Şi noi românii? Noi românii trebuie să avem curajul de a
ne privi slăbiciunile în faţă, dacă vrem să înţelegem de ce
suntem atât de departe de împlinirea aspiraţiilor noastre. Dacă
vom continua să ne amăgim cu surse exclusiv externe ale
nenorocirilor noastre, vom fi condamnaţi la dispariţie într-o
lume ce s-a pornit pe calea globalizării năucitoare şi
uniformizante.
Nu am nici pregătirea şi nici dorinţa de a mă avânta în
analiza surselor spirituale şi “organice” ale slăbiciunilor
noastre, deşi tentaţia este mare. Mă mulţumesc a afirma că fără
o schimbare fundamentală a spiritualităţii româneşti, o trecere
de la fatalism şi resemnare la o mireasmă de la viaţă spre viaţă
în Hristos (II Corinteni 2:16), mileniul al treilea va fi mai sărac
cu o naţiune – românii.

Sursa articolului: Revista Scara

56
Şcoala apără teoria design-ului
inteligent
www.bbc.co.uk

Conducerea unei şcoli, adusă în faţa justiţiei pentru vina


de a fi pus sub semnul întrebării teoria evoluţiei, a început
să-şi prezinte dovezile.

Şcoala Dover Area din Pennsylvania le cere profesorilor


săi de ştiinţe să înveţe elevii că evoluţia nu este dovedită, şi să
prezinte teoria design-ului inteligent ca pe o alternativă.
Un profesor de biologie, unul dintre susţinătorii de seamă
ai design-ului inteligent, a declarat în faţa curţii că evoluţia
singură nu poate explica procesele biologice complexe.
Michael Behe crede că Dumnezeu este în spatele acestora.
Câţiva părinţi au dat în judecată conducerea şcolii,
afirmând că teoria design-ului inteligent este o credinţă
religioasă şi nu ar trebui predată, deoarece încalcă constituţia
Statelor Unite, care prevede separaţia dintre Biserică şi stat.

"Golurile" lui Darwin


Conducerea şcolii din Dover îşi instruieşte profesorii să
citească copiilor de 14-15 ani, înaintea orelor, o declaraţie
despre evoluţie, care stipulează că teoria lui Charles Darwin nu
este "un fapt", şi că există "goluri în această teorie".
Elevilor li se recomandă apoi un manual despre design-ul
inteligent, pentru mai multe informaţii.
Teoria design-ului inteligent, predată în şcoli în mai mult
de 20 de state americane afirmă că dezvoltarea vieţii nu poate
fi explicată doar prin evoluţie, şi că mâna călăuzitoare a unei
forţe inteligente trebuie să fi lucrat.
Cu toate că teoria nu îl nominalizează pe Dumnezeu în
mod special, aceasta a fost adoptată de unele grupări creştine,
care o promovează înaintea creaţionismului, interpretarea
literală a cărţii biblice a Facerii.

57
"Nu este o teorie"
Profesorul Behe a fost primul martor chemat de
conducerea şcolii, după ce părinţii dizidenţi şi-au prezentat
cazul.
El a declarat că evoluţionismul ar trebui predat în
continuare, deoarece "orice elev cultivat ar trebui să îl
înţeleagă", dar, spune Behe, acesta nu poate explica în mod
satisfăcător complexităţile biologice ale vieţii.
El afirmă că design-ul inteligent pune sub semnul
întrebării posibilitatea ca viaţa, la nivel molecular, să fi evoluat
prin selecţie naturală.
"Acesta este aspectul cel mai slab susţinut al teoriei lui
Darwin", a declarat el în faţa curţii federale.
Poziţia profesorului Behe este respinsă de facultate la
universitatea unde lucrează, şi de către curentul ştiinţific
principal.
Conducerea Asociaţiei Americane pentru Dezvoltarea
Ştiinţei (American Association for the Advancement of
Science) declară că design-ul inteligent "nu este nici măcar o
teorie".

"Motoare moleculare" vs. evolutionism


categoria Minuni "naturale"

Frank Sherwin (traducere de Paul Cocei)

Ştiaţi că corpul uman


conţine circa 75 de trilioane
de celule? Ştiaţi că practic
fiecare din aceste celule este
prevăzută cu mii de mici
„maşini”?

Metodele de cercetare a
ultrastructurii celulei au
58
dezvăluit recent motoare organite, structuri discrete înăuntrul
celulei, pe care nimeni nici măcar nu şi le-ar fi putut imagina
cu abia trei decenii în urmă. Aceste fascinante agregate
submicroscopice, “motoarele moleculare”, au fost acum
descoperite în celulele oamenilor, bacteriilor şi animalelor:
“Bacteriile conţin maşinării moleculare sofisticate
destinate reglării creşterii şi divizării lor cu o superbă
precizie”1
“Cele mai multe forme de deplasare în lumea vie sunt
puse în mişcare de proteine cunoscute ca Ťmotoare
moleculareť. Printre cele mai cunoscute sunt motoarele
care folosesc mecanisme sofisticate de amplificare
intramoleculară…”2
Asemenea agregate infime pot fi observate în fapt doar
folosind tehnici speciale de radiografiere şi micrografiere
electronică de înaltă rezoluţie. Motoarele sunt compuse din
proteine şi ajută în diverse procese celulare care includ
diviziunea celulară, transportul şi funcţionarea organitelor şi
transportul încărcăturii de-a lungul traseelor proteice în
citoplasmă (conţinutul viu al unei celule).
“Miozina V [membră a unei familii de proteine
deosebite – cea mai răspândită este miozina care compune
muşchii noştri], o proteină celulară motoare, transportă
încărcătură înăuntrul celulelor mişcându-se de-a lungul
unor filamente actinice. E nevoită să facă paşi de 37 de
nanometri punând un “picior” după altul...”3
Greşelile genetice, cum ar fi mutaţiile, care cauzează
imperfecţiunea motorului pot conduce la defecte grave şi
posibil la boli mortale. În mod ironic, darwiniştii cred că
mutaţiile au “creat” motoarele moleculare! Nici un Creator
nu ar fi fost implicat aici, pretind ei.
Ca atâtea alte domenii ale biologiei, cercetarea motoarelor
moleculare este în faza incipientă. Rolurile specifice ale tuturor
acestor motoare rămân în continuare necunoscute. Deşi
cercetătorii darwinişti folosesc cuvântul “maşină”, adică o
unitate funcţională cu diverse părţi aflate în mişcare, termenul
însuşi implică ideea de design, şi deci de designer…
Un lucru pare a fi evident: dacă este nevoie de eforturile
concertate ale unei mici armate de designeri, ingineri şi
59
constructori să construiască motoarele din centralele electrice,
de exemplu, atunci ce putem spune despre aceste agregate
proteice microscopice pe care evoluţioniştii le numesc
“sofisticate”, având o “precizie impunătoare”? În timp ce
investigaţia continuă, caracteristicile special proiectate ale
creaţiei lui Dumnezeu vor rămâne “vizibile cu claritate” pentru
cei care sunt dispuşi să meargă acolo unde conduce evidenţa.

Bibliografie

1. EMBO Reports 4, 7, 2003, pp. 655-660.


2. Schliwa & Woehlke, Molecular Motors, Nature, April 17, 2003, p.
759.
3. Molloy & Veigel, Myosin Motors Walk the Walk, Science, June
27, 2003, p. 1993.

Sursa articolului: Acts & Facts Vol. 33 No. 4 April 2004


Online Issue No. 44

Aripile fluturilor funcţionează ca ledurile


news.bbc.co.uk

Când oamenii de ştiinţă au


inventat un dispozitiv eficient
pentru emiterea luminii, nu
ştiau că fluturii folosesc
aceeaşi metodă.

Petele fluorescente de pe
aripile fluturelui african "coada-
rândunicii" funcţionează într-un
mod foarte similar diodelor.
Aceste leduri de emisie
înaltă reprezintă o foarte

60
eficientă versiune "naturală" a diodelor folosite în echipamente
electronice.
Rezultatele cercetărilor echipei Universităţii din Exeter,
Marea Britanie, au fost publicate în revista Science
În 2001, Alexei Erchak şi colegii săi de la Institutul
Tehnologic din Massachusetts (Massachusetts Institute of
Technology � MIT), au brevetat o metodă mai eficientă de
construcţie a ledurilor.
Cea mai mare parte a luminii emise de ledurile standard nu
se poate propaga, rezultând ceea ce oamenii de ştiinţă numesc
o eficacitate scăzută a extracţiei luminii.

Design ingenios
Ledul produs la MIT foloseşte un cristal fotonic bi-
dimensional pentru a mări randamentul extracţiei luminii.
De asemenea, au fost folosite structuri stratificate
(reflectoare Bragg) pentru a controla direcţia emisiei. Aceste
dispozitive reprezintă un imens pas înainte pentru
îmbunătăţirea performanţelor diodelor luminoase, în
comparaţie cu tipurile standard.
Pete Vukusic şi Ian Hopper de la Univ. Exeter au arătat,
însă, că fluturii "coada-rândunicii" folosesc o metodă identică
pentru a-şi trimite semnale.
Fluturii "coada-rândunicii", aparţinând speciei Princeps
nireus trăiesc în Africa centrală şi de est. Ei au aripi închise la
culoare cu pete de culoare albastru strălucitor sau albastru
verzui.
Aceste pete funcţionează precum cristalele fotonice 2D,
insuflate cu pigment şi structurate în aşa fel încât produc o
fluorescenţă intensă.
Pigmentul de pe aripile fluturelui absorb lumină ultra-
violetă care este re-emisă, folosind fluorescenţa, ca o lumină
strălucitoare albastră-verzui.

Performanţă naturală

61
Mare parte din această lumină s-ar pierde dacă nu ar exista
pigmentul, localizat într-o regiune a aripii care are mici găuri
egal distanţate.
Această versiune naturală a cristalului fotonic, ca şi
versiunea sa făcută de om, împiedică oprirea culorii
fluorescente înăuntrul structurii, precum şi emiterea ei în
lateral.
"Emiţătoarele" fluturelui conţin şi un fel de oglinzi pentru
reflectarea în sus a întregii lumini fluorescente care este emisă.
Din nou, acest lucru este foarte similar reflectoarelor Bragg.
"Spre deosebire de diode, sistemul fluturelui, în mod clar,
nu conţine semiconductori şi nu îşi produce propria energie
radiantă", a declarat Dr. Vukusic pentru situl BBC News. Acest
lucru îl face, într-un fel, de două ori mai eficient.
"Dar modul în care lumina este extrasă din sistemul
fluturelui reprezintă mai mult decât o analogie � este cu
totul identic, ca design, cu cel al ledului".
Dr. Vukusic a recunoscut că studiul design-urilor naturale
precum acesta i-ar putea ajuta pe oamenii de ştiinţă în
îmbunătăţirea dispozitivelor făcute de om.
"Când studiezi aceste lucruri şi ajungi să îţi placă
"arhitectura" fotonică, începi să apreciezi cu adevărat eleganţa
cu care natura (sau, mai degrabă, Creatorul � n. tr.) a construit
aceste lucruri", a declarat el.

Călţunaşul "răstoarnă" genetica din


manuale
Helen Pearson (traducere de Paul Cocei)

Printr-o descoperire care a dat peste cap lumea geneticii,


cercetătorii au arătat că plantele pot să îşi suprascrie codul
genetic moştenit de la părinţi şi să se întoarcă la acela al
bunicilor.

62
Descoperirea pune sub semnul întrebării regulile de
moştenire, conform cărora copiii primesc doar combinaţii de
gene purtate de părinţii lor. Acest principiu a fost enunţat de
călugărul austriac Gregor Mendel în studiile sale despre
mazăre, din secolul al nouăsprezecelea.
Studiul, publicat în Nature (în 2004 � n.n.), arată că nu
toate genele au un astfel de comportament. El sugerează că
plantele, şi poate şi alte organisme inclusiv oamenii, ar putea
poseda un mecanism de �backup� care poate trece peste
�secvenţele� nesănătoase provenite de la părinţi şi se poate
întoarce la codul genetic sănătos posedat de bunicii sau
străbunicii lor.
Robert Pruitt şi colegii săi de la Universitatea Purdue din
West Lafayette, Indiana, au făcut această descoperire în timp
ce studiau o varietate deosebită a plantei numită popular
călţunaş (Arabidopsis), care posedă o mutaţie în ambele copii
ale genei numită HOTHEAD. În plantele mutante, petalele şi
celelalte părţi ale florii sunt în mod anormal lipite împreună.
Conform geneticii convenţionale, urmaşii lor ar trebui să
aibă de asemenea florile lipite. Dar nu este aşa: echipa lui Pruitt
a descoperit că aproximativ 10% din urmaşi au flori
�normale�.

Înapoi în viitor
Utilizând secvenţierea genetică, cercetătorii au arătat că
această a doua generaţie
de plante a rescris
secvenţa de ADN a uneia
sau ambelor gene
HOTHEAD. Ele au
înlocuit codul
�anormal� al părinţilor
lor cu codul �normal�
posedat de generaţiile
mai vechi.
Iar atunci când
echipa a studiat

63
numeroase alte gene, a descoperit că în dese rânduri plantele
le-au modificat şi pe acelea în forma lor ancestrală. �A fost o
surpriză uriaşă�, spune Pruit.
Descoperirea i-a uluit pe geneticieni. �E destul de
şocant�, spune Detlef Weigel, care studiază genetica vegetală
la Institutul Max Plank pentru Biologia Dezvoltării din
Tübingen, Germania. �Nimeni nu a avut până acum vreo idee
despre existenţa acestui mecanism�.
Geneticianul Steven Jacobsen de la Universitatea din
California, Los Angeles, rezumă totul mai succint. �E
ciudat�, spune el.

Moştenirea ascunsă
Pruitt şi ceilalţi cercetători se străduiesc să găsească o
explicaţie exactă a fenomenului de rescriere a codului genetic.
Pentru a realiza aceasta, ele au nevoie de un şablon (o versiune
a codului �bunicilor�) care poate fi transmis din generaţie în
generaţie.
O explicaţie ar putea fi aceea că plantele folosesc o copie
de gene în plus ascunsă altundeva în ADN-ul lor. Dar aceasta
pare improbabil, întrucât echipa a descoperit că plantele pot
rescrie şi codurile unor gene care nu au copii similare în altă
parte a genomului.
În schimb, Pruitt presupune că plantele deţin un depozit
necunoscut anterior al moleculelor ARN înrudite, care
funcţionează ca o �copie de rezervă� a ADN-ului.
Asemenea molecule ar putea fi transmise prin polen sau
seminţe împreună cu ADN-ul şi folosite ca şablon pentru
corectarea unor gene. �Este cea mai probabilă explicaţie�,
subscrie Weigel.

Stress
Pruitt presupune că acest proces de corecţie a genelor are
loc la Arabidopsis în condiţii normale, însă foarte rar. El
sugerează că acest proces este forţat să se întâmple mai des,

64
atunci când gena HOTHEAD suferă o mutaţie, poate din cauza
faptului că planta devine �stresată�.
Într-adevăr, procestul ar putea fi stimulat atunci când ara
ajuta plantele să supravieţuiască în condiţii dificile, cum ar fi
atunci când apa sau substanţele nutritive se răresc. Un
asemenea stress ar putea declanşa revenirea plantelor la codul
genetic al strămoşilor, care este probabil mai rezistent decât cel
al părinţilor. Pentru a testa acest lucru, Pruitt verifică dacă
condiţiile dificile declanşează într-adevăr acelaşi fenomen.
Un proces similar s-ar putea desfăşura şi în cazul
oamenilor. Acest lucru este sugerat de cazurile rare de copii
care moştenesc mutaţii cauzatoare de boli, dar arată doar
simptome slabe, poate datorită faptului că unele din celulele lor
s-au �întors� la un cod genetic normal şi sănătos.
Dacă oamenii corectează genele proprii în acest fel, Pruitt
sugerează că procedura poate fi cu uşurinţă utilizată de
cercetători sau medici. Ei ar putea fi capabili să identifice
moleculele de ARN care se ocupă de refacere şi să le
folosească pentru a corecta mutaţii dăunătoare ale bolnavilor.
Dar pentru moment, Pruitt şi alţi cercetători din domeniu
se aşteaptă ca presa de specialitate să afişeze mult scepticism.
�Reacţia imediată este că �trebuie să fi făcut o greşeală��,
spune Weigel, �dar eu nu cred asta�

Referinţe

1.Lolle S. J., Victor J. L., Young J. M. & Pruitt R. E. Nature,


published online, doi:10.1038/nature03380 (2004).

Cercetători de la MIT prezintă o nouă


viziune asupra formării cortexului
www.sciencedaily.com

Un cercetător în neurologie de la Massachussets


Institute of Technology (MIT) şi unul de la Universitatea

65
din California din San Francisco (UCSF) relatează în
numărul special al revistei Science din 4 noiembrie:
Controversa s-a sfârşit: teoriile "protomap" şi
"protocortex" despre dezvoltarea creierului sunt moarte.

Cortexul cerebral este o scoarţă formată din aproximativ


10 miliarde de neuroni împărţiţi pe zone separate care
procesează aspecte particulare ale senzaţiei, mişcării şi
percepţiei. În ce măsură sunt aceste zone predeterminate de
gene sau modelate de către mediu? Teoriile despre protohartă
şi protocortex, apărute înainte de 1990, susţineau că regiunile
cu sarcini specifice din cortex sunt produse dintr-o zonă de
celule "originare"; sau că lungile fibre nervoase din talamus, o
masă ovoidală care retransmite informaţia de la alte regiuni ale
creierului către cortex, sunt activate de stimuli exteriori.
Noi dovezi indică faptul că dezvoltarea zonelor corticale
implică "un bogat şir de semnale", o cascadă interconectată de
evenimente implicate în dezvoltare, unele interne iar altele
externe, conform co-autorilor Mriganka Sur, profesor de Ştiinţe
neuronale la Institutul Picower pentru Învăţare şi Memorie şi la
MIT, şi John L. R. Rubenstein de la UCSF.
"Dovezile recente au schimbat percepţia cercetătorilor
despre formarea zonelor corticale, despre conectarea
acestora cu alte regiuni ale creierului, despre felul în care
acestea dezvoltă reţele unice de procesare şi se adaptează la
schimbările datelor de intrare", a declarat Sur.
"Înţelegerea mecanismelor de bază ale dezvoltării coricale
are o importanţă centrală în înţelegerea erorilor în
dezvoltare".
În articolul "Patterning and Plasticity of the Cerebral
Cortex" ("Modelarea şi plasticitatea cortexului cerebral"), Sur
şi Rubenstein scot în evidenţă faptul că factorii de traducere
sunt "cheia". Un factor de traducere este o proteină care leagă
ADN-ul la o locaţie specifică unde regularizează traducerea,
sau procesul de copiere a materialului genetic.
În dezvoltarea prenatală timpurie a creierului, factorii de
traducere controlează naşterea şi creşterea noilor neuroni,
mişcarea şi conectivitatea neuronilor înăuntrul creierului, şi
decid care neuroni vor trăi şi care vor fi ucişi.
66
Mai târziu, la un moment critic din dezvoltare, stimularea
exterioară filtrează topografia creierului şi reţelelor pentru a
crea funcţiile şi zonele specifice ale creierului.

Cimpanzeii nu trec "testul prieteniei"


www.bbc.co.uk

Un studiu publicat în revista Nature arată că


cimpanzeii aflaţi în captivitate nu îşi ajută semenii din
grupul lor social, chiar şi când acest lucru nu le-ar crea nici
o inconvenienţă.

Tendinţa spre ajutorare este omniprezentă la oameni, chiar


şi atunci când această acţiune poate dăuna intereselor persoanei
care ajută.
Caracteristicile �umane� arătate de cimpanzei includ
folosirea uneltelor şi capacităţi rudimentare de comunicare, dar
studiul sugerează faptul că altruismul nu se numără printre
acestea.
Alţi cercetători au afirmat însă că înclinaţia spre
socializare poate fi diminuată în
cazul cimpanzeilor captivi.
O echipă condusă de Joan
Silk de la Universitatea din
California, Los Angeles
(UCLA), a efectuat teste asupra
cimpanzeilor, în cadrul cărora
aceştia obţineau �premii� în
mâncare.
Cimpanzeilor li se
prezentau două opţiuni care le
aduceau recompense. Una
dintre opţiuni permitea
cimpanzeului în cauză să se
servească cu mâncare doar pe el

67
însuşi. Cealaltă îi aducea aceeaşi recompensă, dar făcea ca şi
cimpanzeul din cuşca alăturată să primească hrana.
Echipa doctorului Silk a descoperit că cei 29 de cimpanzei
testaţi nu au fost înclinaţi să aleagă a doua opţiune în locul
primei, chiar dacă aceasta le permitea să facă o �faptă bună�
fără nici un cost pentru ei.
Rezultatul a fost surprinzător, deoarece cimpanzeii trăiesc
împreună în acelaşi grup de 15 ani. Ei nu sunt �rude�, dar ar
fi fost de aşteptat să fie foarte apropiaţi unii de ceilalţi.
Împărţirea hranei a fost observată la grupuri de cimpanzei
aflaţi în libertate. Din acest motiv, studiul din Nature ridică
întrebări despre felul în care ia naştere acest comportament.
Alţi cercetători sugerează că rezultatul slab s-ar datora
situaţiei nenaturale sau diferenţelor de comportament generate
de starea de captivitate.

Creaţia, "căderea" şi holera


Frank Sherwin (traducere de Paul Cocei)

Modelul creaţionist continuă să prindă formă pe măsură


ce rezultate din diferite domenii ştiinţifice sunt analizate din
perspectivă ne-darwinistă.

Oamenii de ştiinţă sugerează faptul că bacteriile patogene


şi paraziţii de azi au avut de fapt roluri benefice sau cel puţin
neutre în lumea dinaintea căderii (în păcat). Să luăm, spre
exemplu, cazul bacteriei cunoscute sub numele de E. coli,
câteodată dăunătoare, dar care altfel are un rol benefic.
Localizată în intestinul gros, acest organism complex ajută la
producerea de vitamine şi chiar la prevenirea bolilor. Există de
asemenea un vierme numit Strongyloides stercoralis care
trăieşte atât în mediul liber, cât şi ca parazit. Cu alte cuvinte,
viermele trăieşte foarte bine în lumea înconjurătoare fără om,
dar poate de asemenea infecta oamenii, cu rezultate
devastatoare. Se sugerează că infecţiile parazite şi bacteriile
cauzatoare de boli sunt rezultate ale căderii.

68
Bacteria Vibrio cholera cauzează boala intestinală numită
holeră. Boala este mortală din cauza toxinei secretate de
bacterie. Ce ar fi dacă � înainte de Cădere � această toxină ar
fi avut o funcţie alternativă? O toxină foarte similară este
produsă de V. fischeri, o curioasă bacterie simbiotică
emiţătoare de lumină, găsită în calamarul hawaian1. Creatura
foloseşte proprietăţile luminescente ale bacteriei pentru a scăpa
de prădătorii din apa limpede în care se hrăneşte. Cu toate că
acesti calamari sunt buni vânători, ei constituie o hrană
gustoasă pentru marii prădători de noapte. Văzut de jos,
întunecatul calamar ar fi în mod normal expus din cauza
luminii lunii. Dar în partea ventrală calamarul are un organ
subţire conţinând V. fischeri înconjurat de un sac de cerneală
care funcţionează precum diafragma unui aparat foto. Lumina
provenind de la bacterie, reflectată, este radiată în jos într-un
fel care contracarează lumina lunii, făcând calamarul virtual
invizibil pentru prădători. Când bacteria este înfometată,
secretă toxina asemănătoare holerei care nu îl îmbolnăveşte pe
calamar, ci îl informează pe acesta că bacteria are nevoie de
hrană, pe care calamarul apoi i-o furnizează. Într-adevăr, aşa
cum sugera un evoluţionist, "Poate că atunci când studiam
patogeneza holerei studiam de fapt un aspect al unei
converstaţii normale care a luat-o razna"2. Oamenii de ştiinţă
creaţionişti ar sugera mai degrabă că aceasta poate fi o
consecinţă a blestemului căderii.
Aceasta ne aduce la o teorie creaţionistă propusă de
biologul Joe Francis. El priveşte lumea virusurilor şi a
microbilor dintr-o perspectivă creaţionistă. "Microbii au fost
creaţi ca un substrat organic; o legătură între macro-organisme
şi un mediu bogat chimic dar inert din punct de vedere fizic,
pentru a furniza un substrat pe care creaturile multicelulare pot
prospera şi pot persista..."3. Într-adevăr, multe celule bacteriale
comunică şi funcţionează ca o comunitate simbiotică4, şi un
număr din ce în ce mai mare de astfel de relaţii este în mod
constant descoperit. Patogeneza poate fi astfel o divergenţă de
la scopul creaţional original. V. fischeri şi V. cholera reprezintă
exemple în acest sens.

69
Referinte

1. http://whyfiles.org/022critters/light2.html
2. Ibid.
3. Francis, J. "Organosubstrate of Life," The Fifth International
Conference on Creationism, (2003, Pttsburgh, PA., Creation Science
Fellowship), p. 433.
4. As read in sciencedaily.com reporting on Virginia Tech research.

Cum am ajuns aici? O dezbatere


electronică
Kenneth R. Miller şi Phillip E. Johnson
(traducere de Paul Cocei)

Următoarea dezbatere, care a avut loc între


evoluţionistul Kenneth R. Miller şi creaţionistul Phillip E.
Johnson, a fost prilejuită de celebrele fotografii ale
cercetătorului şi fotografului suedez Lennart Nilsson.
Fotografiile, obţinute prin tehnici speciale, ilustrau
dezvoltarea embrionului în uter.

Vă vom prezenta în fiecare episod câte două scrisori: una a


lui Kenneth Miller şi răspunsul lui Phillip Johnson.
Kenneth R. Miller este Profesor de Biologie la
Universitatea Brown şi este autorul cărţii Biologia.
Phillip E. Johnson este Profesor de Drept la Universitatea
California (Berkley) şi este autorul cărţii Darwin on Trial
("Darwin în proces")

Scrisoarea I
Kenneth, 14 noiembrie 1996
Dragă Phillip,
Sunt mereu uimit de faptul cum
conştientizarea de către om a locului său în

70
natură - odată cu o mare parte din ştiinţa modernă - a început
odată cu revoluţia industrială. Într-o mare parte din istorie era
posibil să crezi că marea diversitate de viaţă de pe Pământ era o
creaţie fixă, că lumea vie nu s-a schimbat niciodată. Dar când
primele mişcări industriale au necesitat extragerea
combustibilului din pământ ori nivelarea dealurilor pentru
şosele şi căi ferate, adevăratul trecut al Pământului a fost din
abundenţă scos la lumină. În doar câteva decenii, muzeele s-au
umplut de fosile care au documentat o istorie a vieţii
substanţial diferită de cea de până atunci.
Această "arhivă a vieţii" cerea o explicaţie, iar naturaliştii
s-au străduit să găsească una. Georges Cuvier, marele naturalist
din timpul lui Napoleon, a rămas ferm pe poziţii, susţinând că
speciile erau fixe şi neschimbabile. Studiile sale despre fosile,
totuşi, au scos la iveală un tipar al extincţiilor şi apariţiilor atât
de convingător, încât Cuvier însuşi a trebuit să propună o serie
de extincţii catastrofice urmate de perioade în care au apărut
noi specii. Etienn Geoffrey, contemporanul său, a venit cu o
explicaţie mai directă pentru secvenţele detaliate ale fosilelor
de crocodili pe care le-a studiat. Geoffrey a punctat faptul că,
pe măsură ce se întorcea în timp, aceste fosile deveneau din ce
în ce mai puţin asemănătoare cu animalele contemporane.
Geoffrey nu era sigur cum s-a întâmplat acest lucru, dar
fosilele l-au convins total: crocodilii din ziua de azi sunt
descendenţii acelor forme străvechi � crocodilii au evoluat.
După cum ştii, arhiva fosiliferă conţine nu doar strămoşii
crocodililor şi balenelor, ci şi strămoşii fiinţelor umane. Şi din
acest motiv, bineînţeles, evoluţia rămâne controversată. Marea
realizare a lui Charles Darwin a fost aceea că el propus primul
un mecanism teoretic pentru realitatea evoluţiei, mecanism care
este documentat în arhiva fosiliferă. Principiul operaţional al
acelui mecanism, selecţia naturală acţionând în timp asupra
variaţiilor ce au loc în specii, este un fapt demonstrabil. Totuşi,
aceasta nu înseamnă că înţelegem complet modul în care se
formează specii noi, că ne putem uita la arhiva fosiliferă şi să
spunem totdeauna cu certitudine ce forţe acţionau asupra unei
anumite specii, sau că ştim destul pentru a evalua importanţa
relativă a variaţiilor naturale, mutaţiilor, transferului de gene,
sau izolării geografice în procesul evoluţiei.
71
Care este situaţia ştiinţifică actuală a teoriei evoluţioniste?
Biologia este departe de a înţelege exact modul în care o
singură celulă se dezvoltă într-un copil, dar cercetarea
sugerează că dezvoltarea umană poate fi explicată în ultimă
instanţă în termenii biochimiei şi ai biologiei moleculare. Cei
mai mulţi oameni de ştiinţă ar face declaraţii similare despre
evoluţie. Încă nu putem explica totul în legătură cu istoria
noastră naturală, dar ştim suficient pentru a fi siguri că
mecanismul lui Darwin a stat la baza ei. Cum am apărut? Am
foşti produşi de ceea ce Darwin numea �descendenţa cu
modificări�, un proces de schimbare care ne pune în legătură
cu marea istorie a vieţii de pe Pământ. Cu alte cuvinte, ca orice
alt lucru de pe această planetă caldă şi minunată, am evoluat.

Scrisoarea a II-a

Phillip, 19 noiembrie 1996


Dragă Kenneth,
Fotografiile lui Lennart Nilsson, care
ocazionează această discuţie, ilustrează
dezvoltarea embrionului în uter, NU procesul
istoric în care apar oamenii sau animalele pentru prima oară.
Aceste subiecte foarte distincte sunt deseori confundate. De
exemplu, darwiniştii au susţinut mult timp că �ontogenia
recapitulează filogenia�, adică embrionul uman evoluează
trecând prin stadiul de peşte, apoi prin stadiile de amfibian şi
reptilă, înainte de a lua forma umană.
Ştiinţa a respins această doctrină a recapitulării cu mult
timp în urmă, dar ea supravieţuieşte prin popularizare. De
exemplu, articolul din revista Life care acompaniază
fotografiile lui Nilsson, admitea că ştiinţa a respins
recapitulaţionismul � dar, cu toate acestea, susţinea că
anumite caracteristici precum �fantele branhiale� oferă o
versiune �înceţoşată� a istoriei evoluţiei. Dar embrionii
umani nu posedă niciodată branhii, nici în forma embrionară,
nici în forma dezvoltată, iar părţile embrionului care sugerează
branhii în imaginaţia darwinistă se transformă în ceva cu totul
diferit!

72
Teza recapitulării este falsă, iar cei care văd fotografiile lui
Nilsson ar trebui avertizaţi împotriva oricăror insinuări că
fotografiile ilustrează o reluare a istoriei evolutive. De acord?
O înţelegere greşită înrudită spune că animalele sunt mai
asemănătoare în stadiul de embrioni timpurii, şi devin mai
puţin asemănătoare în stadiile ulterioare ale dezvoltării
embrionare. Teoria darwinistă susţine că similitudinile între
embrionii timpurii reflectă descendenţa comună, cu diferenţe
evolutive apărând mai târziu în dezvoltare. Seria [fotografiilor]
lui Nilsson pare a susţine această teorie cu imagini de embrioni
de vertebrate aflate pe la mijlocul dezvoltării care arată similar
ca formă � dar aceasta trece cu vederea faptul crucial că
embrionii se dezvoltă până la acel stadiu prin mijloace foarte
diferite.
Stadiile timpurii ale dezvoltării vertebratelor sunt de fapt
radical diferite. Dacă similitudinea în dezvoltarea timpurie
reprezintă testul descendenţei comune, atunci vertebratele nu
au un strămoş comun.
Aşa încât fotografiile lui Nilsson nu oferă vreo dovadă a
descendenţei comune, şi cu siguranţă ele nu ilustrează procesul
darwinist de mutaţie şi selecţie. Ceea ce ilustrează aceste
neînţelegeri de fapt, este felul în care darwinişti peste măsură
de entuziaşti s-au indus în eroare câteodată unii pe alţii. Înţeleg
că tu nu te bazezi nici pe ecourile recapitulaţionismului, nici pe
similitudinile embrionilor timpurii, pentru a dovedi
descendenţa comună, aşa încât probabil că până acum eşti de
acord cu mine.
Acum, în legătură cu dovezile pe care le citezi.
Mecanismul mutaţie/selecţie nu a produs niciodată nimic mai
impresionant decât variaţii în populaţii deja existente
(microevoluţie). Afirmaţia că selecţia naturală poate crea noi
organe complexe a fost negată de dovezile cu privire la
complexitatea ireductibilă la nivel molecular. (Vrei să discutăm
despre cartea Darwin�s Black Box, de Michael Behe?) Arhiva
fosiliferă rămâne de asemenea în întregime, cu obstinaţie, anti-
darwinistă, chiar dacă paleontologii s-au străduit la fel de mult
ca şi embriologii să impună o interpretare darwiniană. Unde
sunt strămoşii comuni ai regnului animal? Unde este
mecanismul testabil al macroevoluţiei?
73
Am evoluat? Poate, dar foarte puţin se cunoaşte despre
mecanism şi multă dezinformare a fost răspândită în efortul de
a dovedi, după cuvintele manualului tău, că �evoluţia este
întâmplătoare şi nedirijată�. De unde ştii tu aceasta?
Sursa articolului: http://www.pbs.org

Cum am ajuns aici? O dezbatere


electronică. Partea a II-a
Kenneth R. Miller şi Phillip E. Johnson (traducere de Paul
Cocei)

Scrisoarea a III-a

Kenneth, 23 noiembrie 1996


Dragă Phillip,
Sunt de acord că ar fi foarte interesant să
dezbatem cartea ta, cartea lui Behe, sau cărţile
mele, dar dacă se poate, aş dori să păstrăm
discuţia axată pe tema discuţiei, evoluţia.
Aşa după cum arăţi chiar tu, fotografiile lui Nilsson
prezintă similitudini izbitoare în dezvoltarea embrionară între
oameni şi celelalte vertebrate. Totuşi, am fost surprins să văd
cum dai de pământ cu legea lui Ernst Haeckel, "Ontogenia
recapitulează filogenia", transformând acest lucru într-un
argument împotriva evoluţiei. Haeckel se înşela, aşa cum
subliniază cu grijă articolul din Life. Dar este o greşeală chiar
mai mare să afirmi că dezvoltarea nu ne spune nimic despre
evoluţie.
Dezvoltarea oricărui animal este controlată prin punerea în
efect a unui program genetic intern. Haeckel credea că
schimbările nu pot avea loc decât la sfârşitul acelui program, şi
aceasta este sursa binecunoscutei sale greşeli. Mutaţii care
afectează structura sau temporizarea pot avea loc de fapt în
oricare partea a programului, inclusiv la începutul lui. Din
această cauză, nu există nici un motiv pentru care să fim
74
surprinşi de faptul că adaptări la ouăle mamiferelor şi păsărilor,
mult diferite în mărime, au produs tipare "radical diferite" ale
diviziunii celulare în embrionul timpuriu. Embrionul de găină
se dezvoltă în vârful unui imens depozit de gălbenuş nutritiv,
care îl înconjoară progresiv cu un sac. Embrionul uman nu are
un asemenea depozit, şi trebuie să se implanteze în peretele
uterin pentru a obţine hrană. Odată ce ambii embrioni trec
peste aceste provocări timpurii, restul dezvoltării lor este
remarcabil de similar, şi exact aceasta este ideea.
Dovezile în favoarea evoluţiei sunt de o consistenţă
uimitoare. Mamiferele posedă un tipar dezvoltaţional modificat
în mod clar faţă de formele timpurii, istoria lor fosilă
documentând în mod abundent evoluţia lor dintr-un grup de
reptile cu mai mult de 100 de milioane de ani în urmă, iar
comparaţiile de secvenţe ADN arată acelaşi fel de relaţie
sugerat de fosile şi de dovezile dezvoltaţionale. Te provoc să
găseşti o explicaţie alternativă care să se potrivească cu acest
set unitar de fapte din atâtea surse complet diferite.
În mod curios, afirmi că arhiva fosiliferă este "cu
obstinaţie anti-darwinistă", şi ceri "strămoşi comuni ai regnului
animal". A cere forme specifice de strămoşi din formaţiile
fosilifere cele mai vechi şi cele mai rare este o bună strategie,
dar o slabă formă de ştiinţă. De fapt, dacă evoluţionismul nu ar
fi adevărat, nu aş fi în stare să numesc nici un strămoş al
animalelor moderne. Dar, aşa cum ştii, dacă ai fi cerut
strămoşii cailor, elefanţilor, sau balenelor, arhiva fosiliferă ţi le
pune la îndemână dintr-o abundenţă în extindere. Nu este
aceasta exact dovada care afirmi că lipseşte? Nu sunt sigur ce
vrei să spui prin expresia "anti-darwinistă", dar arhiva fosiliferă
cu siguranţă nu este anti-evoluţionistă!
În final, aş vrea să-ţi pun eu ţie o întrebare despre originea
omului. În această săptămână (19-11-1996), The New York
Times a relatat despre descoperirea unei importante fosile
hominide care contribuie la completarea imaginii evoluţiei
omului. Dacă respingi revoluţia, cum interpretezi aceasta şi
celelalte exemple de fosile umane găsite? Morfologia fosilelor
arată că aceste organisme au fost într-adevăr strămoşii
oamenilor. Aştept cu nerăbdare răspunsul tău.
Toate cele bune,
75
Ken

Scrisoarea a IV-a

Phillip E. Johnson, 26 noiembrie 1996


Dragă Kenneth,
Mesajul primei prezentări a imaginilor lui
Nilsson a fost purul recapitulaţionism:
"Călătoria fiecăruia dintre noi reflectă călătoria
speciei noastre", şi "Aceasta este Odiseea Vieţii reflectând
cursul evoluţiei în câteva zile în loc de milenii". Programul lasă
în mod expres impresia că embrionii pornesc din acelaşi punct
şi că diferenţele evoluează mai târziu, în cursul dezvoltării, fără
nici un indiciu asupra faptului că primele stadii ale dezvoltării
vertebratelor sunt de fapt radical diferite. Legea lui Haeckel
poate că a murit în ştiinţă, dar apelul ei la imaginaţia darwinistă
o menţine în viaţă.
Programul acordă de asemenea un gir fără rezerve
mecanismului darwinist al mutaţiei şi selecţiei, prezentându-l
ca fiind constructorul unui program genetic care dictează
dezvoltarea. Acesta este principalul punct al controversei,
deoarece (indiferent dacă organismele au sau nu un strămoş
comun) cea mai importantă afirmaţie a "evoluţiei" este că nu e
nevoie de o "minte" pentru a produce marea complexitate a
organismelor.
Teza "ceasornicarului orb" este în continuare prezentată ca
un fapt, dar ar putea fi numită, mai degrabă, mitologie
materialistă. Mecanismul este observat doar la nivel micro, şi
cu siguranţă nu s-a arătat a fi capabil de producerea felului de
alterare a dezvoltării embrionare pe care l-ar cere
macroevoluţia. Mai mult, arhiva fosiliferă refuză cu obstinaţie
să reflecte schimbările graduale progresive care ar fi de aşteptat
dacă evoluţia ar fi funcţionat prin acumularea de micromutaţii.
Programul citează cilii (formaţiuni în formă de elice) ca pe
un triumf al evoluţiei, dar microbiologul Michael Behe a arătat
că cilii sunt mecanisme cu o complexitate ireductibilă. Behe
explică faptul că nu există nici un scenariu darwinist plauzibil
pentru evoluţia gradată a cililor sau a altor sisteme moleculare

76
complexe. Nu auzim prea des despre dificultăţi ale selecţiei
naturale în programele Nova! De ce?
Dificultăţile mecanismului sunt date la o parte deoarece
"evoluţia" se vrea a fi atât o ramură a ştiinţei experimentale cât
şi o religie naturalistă. Obiectivul religios a predominat în
prezentarea Nova. Mesajul a fost: "crede că evoluţia este
adevăratul tău creator, şi îţi vei găsi locul tău optim în natură".
Pentru a atinge acest obiectiv, au fost folosite toate mijloacele
propagandistice evoluţioniste, inclusiv câinele care "a devenit"
delfin. (Încearcă să detaliezi etapele intermediare funcţionale).
Embriologia, plină de fenomene care nu se potrivesc cu
aşteptările darwiniste, a fost recosmetizată sub forma
"ontologia recapitulează filogenia, dacă priveşti dovezile în
mod selectiv şi prin lentile darwiniste".
Inima "religiei" darwiniste este pretenţia, avansată în toate
manualele, că evoluţia este un proces nedirijat şi fără scop care
a produs oameni prin accident. Deoarece darwiniştii sunt atât
de hotărâţi a ne face să credem asta, ei au tendinţa să treacă cu
vederea fapte care ar putea ridica suspiciuni.
Îţi voi răspunde în problema fosilelor în mesajul următor
(programul şi mecanismul trebuiau să fie prezentate la
început). Te rog însă să răspunzi la următoarea întrebare: De ce
manualele (inclusiv al tău) insistă că evoluţia este nedirijată şi
fără scop? Este aceasta o descoperire a ştiinţei, sau o
presupoziţie filozofică?
Toate cele bune,
Phillip
Sursa articolului: http://www.pbs.org/

Cum am ajuns aici? O dezbatere


electronică. Partea a III-a
Kenneth R. Miller şi Phillip E. Johnson
(traducere de Paul Cocei)

Scrisoarea a VI-a

77
Kenneth R. Miller, 30 noiembrie 1996
Dragă Phillip,
Am arătat anterior că evoluţionismul concordă în mod
satisfăcător cu dovezile din paleontologie şi ADN, şi te-am
provocat să vii cu o alternativă. Nu ai făcut acest lucru. În loc
să prezinţi o alternativă (care însă nu ar putea trece testele la
care evoluţia rezistă), bănuiesc că preferi, mai degrabă, să
aduci obiecţii, sperând să obţii o "îndoială rezonabilă"
(reasonable doubt). Bună strategie avocăţească, dar slabă
strategie ştiinţifică.
Faci o greşeală serioasă atunci când numeşti "propagandă"
secvenţa de la câine la delfin, rugându-mă să "încerc să detaliez
paşii funcţionali intermediari". Un exemplu perfect de critică
nesusţinută de fapte. Nu am de ce să "încerc" să detaliez
stagiile intermediare...ele au existat. Începând cu un mamifer
("câinele" tău), stadiile intermediare sunt Pakicetus,
Ambulocetus, şi Rodocetus, conducând la o adevărată balenă,
Basilosaurus. Chiar şi însăşi Basilosaurus este un intermediar.
El era înzestrat cu nas şi avea dinţi precum aceia ai strămoşilor
săi carnivori, nu ca ai cetaceelor.
Din nou, fosilele confirmă evoluţia. Învins la acest capitol,
te retragi pentru a ataca mecanismul.
Tu scrii că: "Mecanismul este observat doar la nivel
micro, şi cu siguranţă nu s-a arătat a fi capabil de producerea
felului de alterare a dezvoltării embrionare pe care l-ar cere
macroevoluţia". Observ că eşti de acord că mecanismul
evoluţiei � selecţia naturală acţionând asupra variaţiei � este
un fapt observabil. Mulţumesc. Un punct pentru evoluţie. Cu
toate acestea, tu restrângi acest mecanism la "nivel micro". Din
păcate pentru această afirmaţie, nu ai dreptate.
În primul rând, multe secvenţe fosile se integrează perfect
în tiparul "micro", inclusiv evoluţia mamiferelor din reptile.
Chiar şi numai acestea contrazic afirmaţiile tale. În al doilea
rând, o seamă de mecanisme bine cunoscute, inclusiv mutaţia
singulară a genelor, produc schimbări care se încadrează în
definiţia macroevoluţiei. Acestea includ mutaţii heterocronice
care modifică structurile prin schimbarea ratelor de creştere,
mutaţii homeotice care schimbă identitatea a întregi organe, şi
paedomorfoza, care converteşte stadiile timpurii direct în
78
structuri adulte. Într-adevăr, în cel mai recent număr din revista
Science (15 noiembrie, pag. 1082), se arată că o singură genă
controlează formarea aripilor-tunică. Dacă această genă este
mutată, aripa este pierdută. Refă gena, şi aripa revine la loc. Un
exemplu în plus de mecanism genetic care produce schimbări
macroevolutive. Al doilea punct pentru evoluţie.
Phillip, este oare posibil ca adevăratele tale preocupări să
fie filozofice, iar nu ştiinţifice? Ataci faptul că într-unul din
manualele mele se spune că "evoluţia este nedirijată şi fără
scop". Joe Levine şi cu mine am scrie de fapt că "selecţia
naturală operează într-un mod similar selecţiei artificiale, dar...
fără orice scop sau intenţie". Am vrut, bineînţeles, să punem în
contrast forţele naturii cu selecţia directă şi conştientă a
crescătorilor. Dar ştiinţa nu poate determina "scopul", aşa încât
(punct luat înapoi) această slabă alegere a cuvintelor va fi
îndreptată la următoarea ediţie.
Nici chiar Michael Behe, care susţine că a descoperit
"complexitatea ireductibilă" în biochimie, nu contestă
descendenţa comună a vertebratelor sau validitatea arhivei
fosilifere în descrierea acelei descendenţe. Singura ta critică la
zi o constituie atacarea vechii noţiuni a ontogeniei care
recapitulează filogenia, o noţiune despre care autorul Scott
Gilbert noteză corect că "nu a fost darwinistă". Îmi place să
răspund la aceste întrebări, dar mă întreb dacă ai într-adevăr
vreo teorie de prezentat.
Cu cele mai bune urări,
Ken

Scrisoarea a VI-a

Phillip E. Johnson, 3 decembrie 1996


Dragă Kenneth,
Emisiunea de la NOVA susţine implicit
recapitulaţionismul, aşa cum a făcut-o şi Charles
Darwin. Legea lui Haeckel nu este un "om de
paie", ci o iluzie larg răspândită, care continuă să înşele
oamenii. Şi acum cu privire la fosile:
79
Niles Eldredge scrie: "Nu este de mirare faptul că
paleontologii s-au îndepărtat de evoluţie de atâta timp.
[Aceasta] nu pare a avea loc". Lucrurile noi apar brusc în roci
care "aparţin" diferitor epoci, dar nu există nici un tipar al
transformării graduale şi nici capacitatea de a identifica
strămoşi specifici ai grupurilor majore. Cu toate că Eldredge
recunoaşte că arhiva fosiliferă contrazice teoria schimbărilor
adaptative graduale, cu toate acestea se numeşte pe sine un
"neo-darwinist neobişnuit", vrând să spună, se pare, că crede în
teorie în ciuda lucrurilor pe care le cunoaşte ca paleontolog.
Absenţa schimbărilor darwiniste este evidentă în mod
special acolo unde fosilele sunt cele mai abundente � în cazul
nevertebratelor marine, de exemplu. Şi astfel Eldredge, un
specialist în trilobiţi, povesteşte despre hominizi atunci când
doreşte să vorbească despre evoluţie.
Afirmaţiile ocazionale despre forme tranziţionale, în
aproape toate cazurile, implică vertebrate, şi devin "strămoşi"
doar prin interpretări subiective. Poveştile despre hominizi, în
mod particular, sunt abundente, deoarece oasele maimuţelor şi
cele ale oamenilor sunt suficient de similare astfel încât, cu
puţină imaginaţie, o variaţie de maimuţă poate fi văzută ca
fiind pe cale de a deveni om.
Având în vedere tiparul general, e posibil ca presupusele
forme tranziţionale să fie doar artefacte ale teoriei. Este
arhicunoscut faptul că cercetătorii din orice domeniu vor găsi
exemple care să le confirme ceea ce deja cred, în special acolo
unde dovezile sunt slabe şi deschise la interpretări. Dacă vrei să
testezi teoria în loc să o susţii doar, trebuie să priveşti dovezile
ca pe un întreg fără să presupui că teoria este adevărată. Când
facem acest lucru, descoperim că arhiva fosiliferă rămâne aşa
cum era şi în 1859: cu obstinaţie anti-darwinistă, în ciuda
eforturilor neînduplecate de a impune o interpretare darwinistă
(Capitolul 4 din Darwin on Trial conţine mai multe detalii).
Acum, să presupunem de dragul argumentaţiei că
Australopithecus a devenit într-adevăr Homo, iar creatura
asemănătoare cu lupul, Mesonyx, a devenit într-un fel sau altul
Ambulocetus. A avut loc acest proces prin acumularea de
micromutaţii prin selecţie naturală? Cum şi-a îmbunătăţit acest
"câine" condiţia fizică în timp ce corpul său se afla în stadiile
80
timpurii ale acestei transformări spre viaţa acvatică? Ce
mecanism cunoscut de ştiinţă poate produce capacităţi mentale
umane dintr-un creier de maimuţă? Care este sursa vastei
cantităţi de informaţii necesare creării acestor minuni?
Mecanismul este cel mai important, deoarece acesta este
lucrul care îl elimină pe Creator din peisaj. De fapt,
mecanismul îşi găseşte principalul susţinător în filozofia
materialistă, iar nu în dovezi. Dacă materialismul este adevărat,
atunci "ceva" asemănător în mare cu darwinismul este o
necesitate logică, indiferent de dovezi. Aceasta este cauza
pentru care atât de mulţi cred cu atâta fervoare, în ciuda
deziluziilor generate de fosile. Ei au fost învăţaţi că filozofia
materialistă şi ştiinţa sunt, în mare, cam acelaşi lucru, şi că cea
mai plauzibilă speculaţie materialistă constituie "cunoaştere
ştiinţifică".
Nu propun altă teorie; explic doar de ce nu sunt convins de
a ta. Când adevărul este că nu ştim, este mai bine să o spunem
pe şleau.
Toate cele bune,
Phillip
Sursa articolului: http://www.pbs.org/

Cum am ajuns aici? O dezbatere electronică.


Partea a IV-a
Kenneth R. Miller şi Phillip E. Johnson (traducere de Paul
Cocei)

Scrisoarea a VII-a

81
Kenneth R. Miller, 6 decembrie 1996
Dragă Phillip,
În ultima ta scrisoare ai dezvăluit adevăratele motive ale
neînţelegerii dintre noi, şi sper că toţi cititorii noştri au
remarcat. Ai afirmat în mod clar ceea ce bănuiam de la început.
Obiecţiile tale aduse evoluţionismului nu sunt de natură
ştiinţifică. Sunt obiecţii religioase.
Ai scris că un mecanism reuşit al evoluţiei "l-ar elimina pe
Creator din peisaj", şi că acesta este motivul pentru care
dovezile ştiinţifice aduse în sprijinul afirmaţiilor mele sunt
irelevante pentru tine. Phillip, ca o persoană religioasă, mi-ar
place să am o mie de cuvinte la dispoziţie pentru a explica de
ce nu este nevoie ca cineva să respingă evoluţia pentru a crede
în Dumnezeu, dar aceasta ar muta dezbaterea noastră în
domeniul teologiei. Însă sunt cu adevărat recunoscător pentru
faptul că ai dezvăluit adevărata sursă a obiecţiilor tale aduse
evoluţiei.
Acum să ne întoarcem la ştiinţă. Ai folosit, bineînţeles,
cuvintele lui Eldrege rupându-le din context. El punea faţă în
faţă diferite modele ale schimbărilor evolutive, iar tu l-ai făcut
să pară ca unul care vorbeşte împotriva evoluţionismului
însuşi. Un şiretlic inteligent, dar nu ştiinţă de calitate. Continui
acest trist model atunci când susţii că fosilele hominide
(asemănătoare oamenilor) pot fi doar "variaţii de maimuţe".
Eşti într-adevăr serios când spui asta? Există o arhivă fosiliferă
bogată şi în expansiune în ce priveşte strămoşii oamenilor,
detaliată luna trecută în articolul din Times pe care tu (în mod
inteligent) nu l-ai combătut. Nici o persoană pricepută în
anatomia primatelor nu ar putea să nu recunoască faptul că
acestea sunt specii distincte care ne-au precedat şi care îi includ
pe strămoşii noştri.
Ţii minte când m-ai provocat să îţi arăt "treptele
intermediare" din evoluţia balenelor? Ei bine, am făcut-o. Dar
acum tu spui că ele nu contează atâta timp cât nu explic
mecanismul acelor schimbări. Ok. Mecanismul a fost selecţia
naturală, acţionând asupra mutaţiilor structurale şi variaţiei,
adaptând aceşti locuitori ai uscatului la noi oportunităţi �
uriaşele cantitaţi de apă pline cu peşti. Aşa cum am explicat
ultima dată, există o serie întreagă de mecanisme mutaţionale
82
bine documentate care produc schimbări în structura corporală,
schimbări de anvergura necesară acestei tranziţii. Aşa încât un
mecanism plauzibil nu este nici un mister, indiferent de cât de
mult te străduieşti să pretinzi că este.
În cele din urmă, Phillip, menţionarea de către tine a
"filosofiei materialiste" nu are legătură cu felul în care
funcţionează ştiinţa. Tu pretinzi că dacă nu înţelegem
mecanismul exact al unui proces (precum evoluţia), suntem
nevoiţi să permitem intervenţia "Creatorului". Îmi pare rău, dar
ştiinţa nu funcţionează astfel. Gândeşte-te la ce se întâmplă
atunci când o celulă vie se divide şi cromozomii ei se separă.
Nu ştim exact, de fapt, de unde provine forţa care mişcă
cromozomii. Fac o presupoziţie "materialistă" atunci când
afirm că forţa este generată probabil de mecanisme
biochimice? Bineînţeles că nu. Dar logica ta ar pretinde că nu
există nici un mecanism, şi Creatorul Însuşi trebuie să împingă
cromozomii. Să fim serioşi!
Phillip, tu chiar crezi că Dumnezeu ne-a dăruit capacitatea
de a învăţa atât cât putem despre natură. Şi descoperirea ce mai
măreaţă este chiar aceea pe care tu cauţi să o negi � procesul
evoluţiei.
Toate cele bune,
Ken

Scrisoarea a VIII-a

Phillip E. Johnson, 9 decembrie 1996


Dragă Kenneth:
În 1995 Asociaţia Naţională a Profesorilor
de Biologie (ANPB) a adoptat o rezoluţie care
ne explică ceea ce se înţelege prin sloganul
"evoluţia este un fapt":
"Diversitatea vieţii de pe pământ este rezultatul
evoluţiei: un proces natural, nesupravegheat, impresonal şi

83
impredictibil al descendenţei temporale, cu modificări
genetice, care este afectat de selecţia naturală, şansă,
condiţii istorice şi mediul în schimbare"
Această declaraţie este contrară evidenţei în multe
privinţe:
1. Mutaţiile nu pot produce cantităţile uriaşe de
informaţie folositoare, necesară pentru evoluţia creativă.
Chiar şi mutaţiile care în mod excepţional au efecte
benefice (precum gena umană a celulei-seceră) nu implică
crearea de noi organe sau capabilităţi. Mutaţiile
dezvoltaţionale pe care te bazezi nu fac excepţie. Cele mai
multe sunt dăunătoare, şi cele câteva care nu sunt explică
doar pierderea unei structuri, sau înlocuirea ei printr-un
organ pre-existent la acelaşi organism, însă niciodată nu
explică apariţia unui nou organ complex. Adăugarea
selecţiei naturale la acest mecanism nu ajută, deoarece
moartea selectivă nu poate face altceva decât să păstreze
ceea ce mutaţiile deja au creat.
2. Arhiva fosiliferă, în ciuda atâtor decade de eforturi ale
paleontologilor hotărâţi să găsească secvenţe tranziţionale, este
încă în mod copleşitor determinată de absenţa transformărilor
graduale macroevolutive. Darwiniştii trebuie să evite sau să
ignore cu totul aceste dovezi, şi chiar o fac. De exemplu,
manualele şcolare ignoră explozia Cambriană, şi nu îşi
informează elevii deloc despre problemele puse teoriei
darwiniste de această apariţie bruscă a regnului animal. În loc
de asta, ei spun poveşti despre hominizi, bazându-se astfel pe
dovezile cele mai susceptibile a cădea sub spectrul
subiectivităţii.
3. Ultimele dovezi din biologia moleculară confirmă
faptul că lumea vie este plină de structuri de o complexitate
ireductibilă. Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că
descrierea lui Behe despre dovezile moleculare este corectă. Ei
refuză să ia în discuţie design-ul inteligent din motive
filozofice, deoarece ei cred că "ştiinţa" necesită o adeziune
indiscutabilă la materialism.
4. Embriologia este în mod continuu prezentată eronat ca
demonstrând un tipar al moştenirii ancestrale de la începuturi,
cu diversitatea apărând în dezvoltarea ulterioară. Acest fel de
84
tipar ar susţine ipoteza descendenţei comună, dar faptele sunt
altele. Stadiile cele mai timpurii ale dezvoltării, contrar
impresiei lăsate de programul NOVA şi de manuale, sunt
radical diferite.
5. Susţinătorii publici ai darwinismului abordează
subiectul lor cu un zel mesianic care contrazice pretenţia lor de
a fi obiectivi, nepasionali, savanţi. Aceştia dezvăluie sau omit
dovezi în funcţie de felul în care ei cred că aceste dovezi îi vor
ajuta spre convingerea publicului. Ei se bazează puternic pe
ridiculizare şi pe apelul la propria autoritate, pentru a-şi apăra
poziţiile.
"Evoluţia", aşa cum este definită de ANPB, este o doctrină
filosofică materialistă care contrazice cele mai bune probe
ştiinţifice disponibile. Tu afirmi că noi, cei care ne îndoim
avem prejudecăţi, ignorăm munţi de dovezi ştiinţifice, ş.a.m.d.
Gogoşi. Mecanismul crucial care susţine materialismul se
bazează pe o imensă, nejustificată extrapolare a foarte
limitatelor dovezi de variaţie în populaţii fundamental stabile.
Neo-darwinismul supravieţuieşte doar prin folosirea selectivă a
dovezilor, şi din cauză că filosofia materialistă nu are altă
alternativă.
Toate cele bune,
Phillip
Sursa articolului: http://www.pbs.org/

De ce se tem darwinistii?
Patrick J. Buchanan (traducere de Bogdan I. Stanciu)

În "Procesul maimuţelor", acum 80 de ani, problema era: a


încălcat John Scopes legile statului Tennessee care interziceau
predarea teoriei evoluţiei? Raspunsul: da. Scopes a fost găsit
vinovat şi condamnat la plata unei amenzi de 100 $.1

85
Însă pentru că presa l-a favorizat pe Clarence Darrow,
agnosticul care l-a aparat pe Scopes, "fundamentalismul"
creştin � şi reputaţia acuzatorului William Jennings Bryan,
care a fost pus la încercare şi a aparat adevărul literal din
fiecare capitol al Bibliei de la Iona şi balena pana la cele sase
zile ale creaţiei � a cunoscut o înfrângere serioasă.
Ţinta apărătorilor nu a fost să îl dovedească pe Scopes
nevinovat, ci să umilească "fundamentaliştii" si să convingă o
înaltă curte să revoce legea cu pricina. Însă azi, darwinismul
este în boxa acuzaţilor. Credincioşii dogmatici în evoluţie au de
înfruntat provocări atunci când pretind că doctrina lor este un
adevăr stabilit, dovedit ştiinţific.
"Designul inteligent" este steagul sub care evoluţia este
asediată, iar metodologia atacului o repetă pe cea folosită de
Darrow contra lui Bryan: dovedeşte-ne ca teoria ta este reală,
pentru că ea pare sa contrazică bunul simţ.
Dacă, de exemplu, ni se spune că o pădure este nelocuită
şi, în timp ce mergem prin ea, găsim o grădina, cu răsaduri de
roşii, fasole, porumb sau varză, raţiunea ne spune ca cineva
locuieşte aici. Gradina presupune existenta unui grădinar,
întrucât reflectă un design inteligent. Este cazul lui Stonehenge,
minunea veche de milenii, alcătuită din pietre puse una peste
alta într-un mod care nu este accidental. Deşi nu ştim cum,
totuşi o fiinţă inteligentă a făcut-o.
Acesta este adevărul şi pentru universul nostru. În ultimele
secole am descoperit că Pământul nu este centrul acestuia, ba
mai mult, împreună cu alte planete se roteşte cu precizie
matematică împrejurul soarelui. Aşa cum un ceas presupune un
ceasornicar, un univers ordonat argumentează în favoarea unei
inteligenţe ordonate. Numiţi-o Prima Cauza, Marele
Ceasornicar, cum vreţi, dar această lume nu pare să fie un
accident.
Universul nostru ordonat a fost creat din haos. Cine sau ce
l-a creat? Ultima teorie a evoluţioniştilor este că Big Bang-ul, o
explozie gigantică, cu multe ere în urma, a facut-o. Însa din
bunul simţ şi experienţă, când � vreodată � a creat o
explozie, ordine? Exploziile distrug. Şi dacă Big Bang s-a
petrecut din cauza unei explozii, cine a cauzat-o pe aceasta din
urmă? Cine a aprins fitilul?
86
Cum zicea un mucalit, să crezi că o explozie a creat un
univers ordonat este ca şi cum ai crede că un uragan trecând
printr-o groapa de gunoaie poate crea un computer de a cincea
generaţie.
Există goluri în evoluţia umană. Unde sunt verigile lipsă
între formele inferioare şi cele superioare? Unde sunt formele
intermediare? De ce nu se află ele peste tot? Schema de pe
peretele cabinetului de biologie arata o reptilă care se târăşte,
apoi merge în patru labe, apoi se ridică, mergând pe două
picioare, apoi devine omul de azi. Chiar aşa s-a întâmplat? Sau
este doar o teorie, un "act de credinţă" al darwiniştilor? E chiar
atât de mare diferenţa între această imagine si cea a lui Adam si
Eva in Grădina Edenului?
Ştiinţa însăşi ne face să ne gândim la un design inteligent.
Cea mai mare parte a existenţei omenirii, nu am înţeles legile
gravitaţiei, ale fizicii, ale chimiei. Însa aplicând aceste legi azi,
putem trimite o rachetă milioane de mile lovind o planeta
îndepărtată, prevăzând impactul cu precizie de minute.
Existenţa acestor legi naturale nu implică existenţa unui
legiuitor?
Cum poate explica evoluţia, crearea acestui extraordinar
instrument, ochiul uman? Cum poate explica ADN-ul? Doar in
ultimul secol am înţeles că moleculele pot fi rupte în particule
atomice şi subatomice, şi am înţeles forţele care le ţin
împreună; au apărut toate acestea din nimic?
Ceea ce cauzează neîncredere în fundamentalismul
darwinist, Geneza elitei noastre seculare, nu este doar credinţa
creştină, ci şi raţiunea.
Într-un editorial intitulat "Dar este inteligent?" ziarul the
Washington Post îl acuza pe preşedintele Bush, care vorbeşte
cu căldură de "designul inteligent", de "încurajarea
escrocheriei". "A pretinde că existenţa evoluţiei este încă o
problemă deschisă," spune the Post, "înseamnă a nu înţelege
istoria intelectuală şi ştiinţifică a ultimului secol."
În ciuda celor spuse de The Post, evoluţia a eşuat în a
răspunde la argumentele raţiunii. Şi părinţii au dreptul de a nu
permite să le fie îndoctrinaţi copiii într-o concepţie nedovedită,
al cărei scop este şi acela de a le distruge credinţa.

87
O soluţie solomonică. Lăsaţi părinţii să aleagă între a-şi
trimite copiii un an la ore de biologie, măcelărind bietele
broaşte şi îndoctrinându-se în ideologia evoluţionistă � sau a-i
trimite să studieze un an Vechiul şi Noul Testament, ca fiind
cele mai mari cărţi ale Civilizaţiei şi literaturii vestice, baza
moralei şi eticii.
Ştiti cum se zice: libertate de alegere.

(Patrick J. Buchanan este politician american conservator,


fondatorul proiectului "The American Cause"
[http://www.theamericancause.org/] care işi propune să reînvie
valorile tradiţionale ale conservatorismului american)

Nota:
[1] Procesul Bryan vs. Scopes, intrat în istorie ca "Procesul
maimuţelor" a avut loc in 1925. Avocatul William Jennings Bryan l-
a acuzat pe profesorul John T. Scopes (apărat de Clarence Darrow)
de încalcarea unei legi promulgate pe 13 martie 1925, lege care
interzicea predarea in instituţiile educationale susţinute de statul
american Tennessee, a teoriei evoluţiei a lui Darwin, sau mai exact
"a oricarei teorii care neagă Divina Creaţie a omului, aşa cum este
învatată de Biblie, învăţand în schimb că omul coboară din ordine
inferioare de animale." Acoperirea mediatică a procesului a fost
uriaşă, miza de fapt fiind caştigarea unei bătalii importante între
secularişti şi religiosi, pentru influenţa în sistemul educaţional
american. Filmul artistic "Procesul maimuţelor" realizat la
Hollywood in anii �60 şi ţinand - evident -partea raţionaliştilor, a
fost difuzat de televiziunea română în repetate randuri în anii �80,
ironiile la adresa "misticismului" creaţionist fiind pe placul puterii
comuniste de atunci.
Sursa articolului: http://www.theamericancause.org/a-pjb-
050808-darwin.htm

Descoperirea fosilelor Godzillei


creationism-stiintific.ro

88
Rămăşiţele fosile ale unui crocodil, supranumit
"Godzilla", au fost descoperite în Patagonia.

Echipa care a făcut descoperirea, formată din americani şi


argentinieni, crede că animalul
a fost un prădător feroce,
hrănindu-se cu alte reptile
marine şi vieţuitoare acvatice
mari.
Spre deosebire de
crocodilii actuali, Dakosaurus
andiniensis, aşa cum este
denumit în termeni ştiinţifici,
trăia exclusiv în apă, şi avea aripioare în loc de picioare. Dar
aceasta nu este singura caracteristică deosebită: mărimea şi
botul asemănător cu cel al T-Rex-ului i-au adus supranumele
de "Godzilla".
Diego Pol, cercetător la Departamentul de Informatică
Biomedicală din cadrul Universităţii din Ohio a stabilit că
specimenele fosile găsite în Patagonia aparţin familiei
crocodililor.
"Această specie este foarte neobişnuită, deoarece alţi
crocodili marini care trăiau în acea vreme aveau
caracteristici foarte delicate � boturi lungi şi slabe şi dinţi
în formă de ac pentru a prinde peşti mici şi moluşte", a
spus el. "Dar acest crocodil era tocmai opusul lor. El avea
un bot robust şi dinţi mari cu margini ascuţite. Era, în mod
clar, un prădător de mari creaturi marine".
Unii oamenii de ştiinţă estimează vârsta fosilelor la 140 de
milioane de ani.
Primul cercetător care a descoperit un specimen de
"Godzilla" este paleontologul Zulma Gasparini, de la
Universitatea Naţională din La Plata, din Argentina,
descoperirea fiind făcută în Bazinul Neuquen.
Două alte specimene, printre care şi un craniu fosilizat
complet, au fost descoperite recent.

89
Dispută asupra rolului păsărilor
sălbatice în răspândirea gripei aviare
news.bbc.co.uk

Există prea puţine dovezi că păsările migratoare


răspândesc gripa aviară, declară un grup de specialisti.
BirdLife International a declarat că, chiar dacă migraţia de
iarnă era în curs în toată
lumea, gripa aviară nu s-a
generalizat.
Dar expertul de top al
ONU în gripa aviară s-a arătat
"furios" în privinţa acestei
declaraţii, afirmând că este
prea devreme pentru a emite
astfel de judecăţi.
Grijile în privinţa păsărilor sălbatice au fost declanşate de
moartea, la începutul acestui an, a 5.000 de păsări migratoare
în nord-vestul Chinei.
"Păsările migratoare au fost învinuite pentru răspândirea
virusului gripei aviare la vest de Asia, dar nu s-a constatat nici
o răspândire către est, nici către Asia de Sud şi Africa, în
această toamnă", a afirmat într-o declaraţie Dr. Michael Rands,
directorul BirdLife International.
Dr. Rands a admis că recentele focare de gripă aviară din
Europa de Est au fost înregistrate pe rutele de migratie sudice,
dar a adăugat că este mai probabil ca aceste focare să fi fost
cauzate de alţi factori, cum ar fi importurile de păsări de curte.
"Ipoteza conform căreia păsăsrile sălbatice sunt cele
vinovate este pur şi simplu departe de a fi dovedită", declară
Dr. Rands. "Păsările sălbatice intră ocazional în contact cu
păsările domestice şi mor: ele sunt victimele, iar nu vectorii
gripei aviare cauzate de virusul H5N1".
Dr. Joseph Domenech, ofiţer veterinar şef la Organizaţia
pentru Alimentaţie şi Agricultură a ONU (UN Food and
Agriculture Organization - FAO), spune însă că este prea
devreme pentru a respinge teoria că păsările sălbatice
răspândesc boala.
90
El a subliniat "semnele destul de clare" că boala a sosit
într-o serie de ţări, inclusiv România, ca rezultat al activităţii
animalelor sălbatice.

"Aşteptaţi şi veţi vedea"

El a declarat de asemenea că focarele din unele regiuni au


fost mai greu de monitorizat, din cauză că ţările pe teritoriul
cărora se află au un sistem de supraveghere defectuos.
"Dacă la sfârşitul sezonului migrator păsările se întorc
înapoi în ţările nordice şi nu va fi identificat nici un focar nou,
atunci vom fi capabili să spunem că ipoteza e posibil să nu fie
adevărată", a spus el, adăugând că aceste călătorii de întoarcere
vor începe din primele zile ale lunii februarie.
Dr. Rands a spus în declaraţia sa că o mai bună
"biosecuritate" � micşorarea riscului implicat în comerţul cu
păsări domestice - a fost cheia stopării înaintării virusului aviar.
La rândul său, dr. Domenech a declarat că FAO e de acord
că aceasta a fost cea mai importantă zonă pe care a trebuit să se
concentreze.
Teama de virusul H5N1 a dus la uciderea a milioane de
pui şi raţe în Asia în ultimele 18 luni.
ONU este alarmată că, pe măsura extinderii focarelor,
cresc şansele ca virusul să sufere o mutaţie într-o formă
capabilă de a cauza o pandemie de gripă aviară.

Evoluţie sau evoluţionism?


Paul Cocei

Omul, prin natura sa, tinde spre asemănarea cu


Dumnezeu încă dinainte de cădere. Procesul transformării
omului spre asemănarea cu Dumnezeu se numeşte progres
duhovnicesc sau evoluţie duhovnicească. Cu toate acestea,

91
pronunţarea cuvântului “evoluţie” ne duce cu gândul la un
cu totul alt sens. Gândul nostru este atras, fără îndoială, de
înţelegerea lumească a termenului. În cel mai bun caz,
această înţelegere lumească poate fi progresul social
(dezvoltarea tehnicii, confortului etc.), iar în cel mai rău,
putem fi duşi cu gândul la ceea ce se numeşte
evoluţionismul “ştiinţific”.

Ce înseamnă acest „evoluţionism ştiinţific”, ce este el în


fapt presupunem a fi cunoscut. Ce ne interesează pe noi
îndeobşte este distincţia între evoluţia duhovnicească şi
evoluţionism. Fără îndoială, Dumnezeu ne-a creat pentru
evoluţie. Ne-a creat pentru a ne depăşi condiţia, pentru a deveni
“dumnezei după har”. Premisa pentru o astfel de stare a omului
este faptul că el a fost creat “după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu”. Această aspiraţie infinită, sădită de Dumnezeu în
noi, s-a menţinut şi după cădere. Dacă ea nu s-ar fi menţinut,
omul ar fi căzut definitiv în animalitate fără putinţa întoarcerii.
Istoria consemnează însă, de la Adam şi până astăzi,
degradarea firii umane şi, împreună cu ea, şi degradarea acestei
năzuinţe. Omul, pierzând legătura cu Creatorul, a pierdut şi
înţelegerea sfântă a acestei sete din sufletul său. Astfel, el a
adus această năzuinţă din planul duhovnicesc în planul trupesc.
De aceea omul doreşte să fie bogat, doreşte să posede, să
acapareze, să aibă “putere”, fără a şti nici ce înseamnă această
putere, nici de ce, în fond, o doreşte. Nu cunoaşte resorturile lui
interioare care îl determină să dorească, cu atâta ardoare, toate
lucrurile trupeşti pe care le doreşte.
Mântuitorul Iisus Hristos a realizat mântuirea oamenilor,
însă fiecare om este dator să şi-o împroprieze prin Botez,
printr-o viaţă de pocăinţă şi prin dragoste pentru Dumnezeu şi
oameni şi fapte pe măsură, în Biserica lui Hristos. Dacă lipsesc
acestea, Jertfa lui Hristos şi Învierea Sa nu lucrează efectiv în
sufletul celui lipsit de voinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi
de a crede în El.
În această stare, omul transformă, aşa cum am arătat, cele
duhovniceşti în cele trupeşti. Chiar şi sufletul, alipindu-se de
partea animalică a acestei lumi, nu se mai cugetă pe sine ca
fiind de natură duhovnicească, ci ajunge să se considere ca o
92
expresie a caracterului material al lumii. Aşa se face că, la
aproximativ 1800 de ani de la Jertfa Mântuitorului, oamenii
“luminaţi”, de fapt întunericiţi de „secolele luminilor”, au putut
instituţionaliza acest eşec al realizării lor sufleteşti: au reuşit să
oficializeze şi să postuleze identificarea tendinţei lor interioare
pervertite cu filosofia lor de viaţă. Într-adevăr, atunci când te
rupi de viaţa duhovnicească, ajungi, în gândire, aproape de
animale, ba chiar le şi întreci, din cauza faptului că ele nu pot
imagina absurdităţi. De aceea descendenţa din necuvântătoare
ţi se pare evidentă. Ei bine, în loc să realizeze involuţia lor,
“iluminaţii” au născocit “evoluţia” maimuţei.
În mod evident, nu mai există nici un fel de legătură între
evoluţia duhovnicească, cea atât de necesară pentru om, pe care
au dobândit-o sfinţii prin lucrarea supranaturală a lui
Dumnezeu, şi conceptul modern de evoluţie, care se referă
numai la viaţa trupească. Dar şi viaţa trupească, văduvită de
cea duhovnicească, este opacă, amputată de cel mai important
“organ" omenesc: duhul. În aceste condiţii, filosofia şi ştiinţa
trupească nu folosesc la nimic, ba chiar din contră.
Aşa cum au arătat numeroşi teologi dar şi oameni de
ştiinţă, evoluţionismul nu are nimic ştiinţific în sine. Este
filosofie de la un cap la altul. Este o lucrare de amăgire care
începe şi se termină în sufletul omului, în sufletul său golit de
duh, de viaţă. Este o filosofie a morţii, a sclavagismului, a
victoriei trupului faţă de duh şi a animalităţii asupra
spiritualităţii.
"Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor
Lui o vesteşte tăria”. Dacă omul nu recunoaşte aceasta, dacă
consideră că planetele s-au format la întâmplare din praf
cosmic şi dacă mai crede şi că “tăria” este o metaforă folosită
de Moise pentru motive lumeşti (prostia iudeilor contemporani
lui sau tendinţa spre poezie a proorocului), este evident că un
asemenea om nu vede “slava lui Dumnezeu”, iar “facerea
mâinilor Lui” este pentru el de neînţeles.
Evoluţionismul ştiinţific este pe moarte. În curând va fi
îngropat. Important este însă ce lasă el în urmă. Peisajul
duhovnicesc al lumii este cumplit. Nu numai că lumea nu-L
mai cunoaşte pe Hristos, fiind victimă a proorocilor mincinoşi,
ci amăgirea evoluţionismului a pătruns chiar şi în gândirea
93
ortodoxă (cu numele). Evoluţionismul şi-a îndeplinit misiunea.
A decreştinat lumea făcând loc pentru toate alienările orientale,
panteiste sau dualiste care vin direct din laboratoarele satanei
pentru a se instala în locaşurile creştine. Creştinismul apusean
este o mască, iar cel oriental, Ortodoxia, a primit lovituri
puternice.
Evoluţionismul s-a contopit într-o nirvană a practicilor
păgâneşti, într-o cabală a vrăjitoriei. Evoluţionismul, baza
nihilismului, a reuşit să golească sufletele oamenilor, a reuşit să
scoată afară pe Dumnezeu din om, chiar cu acceptul omului.
Acum urmează epoca umplerii acelui gol. Şi setea de
spiritualitate adevărată, de evoluţie duhovnicească, va fi
încercat a fi umplută de panteismul universal, de culmea
păgânismului. Evoluţia fără Dumnezeu este doctrina New Age.
Evoluţionismul a murit, trăiască evoluţia trupească!

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei.


Partea I. Introducere
Ieromonah Damaschin

Fragmentele următoare fac parte din cartea


călugărului Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi
omul începuturilor. În această carte, Părintele Serafim a
abordat subiectul creaţiei prin prisma învăţăturii Sfinţilor
Părinţi, denunţând eroarea teoriei evoluţioniste folosindu-
se de argumente atât teologice cât şi ştiinţifice. Prezentul
fragment este introducerea făcută de către Ieromonahul
Damaschin, editorul lucrării. Urmăriţi continuarea în
saptamânile care urmează. .

-----------------------------------------------------------

�Cândva am crezut total în evoluţie�, avea să-şi


amintească mai târziu părintele Serafim. �Credeam nu fiindcă
mă gândisem foarte mult la această problemă, ci doar fiindcă
Ťtoată lumea crede în eať, căci este un Ťfaptť, şi cum să
tăgăduieşti Ťfapteleť ? [...] încă îmi mai amintesc cum
94
profesorul meu de zoologie din anul întâi divaga asupra
Ťmăreţelor idei ale omuluiť: pentru el, cea mai măreaţă idee pe
care omul o născocise vreodată era ideea de evoluţie; o idee
mult mai măreaţă, credea el, decât Ťideea de Dumnezeuť
Pe scurt, triumful darwinismului implica moartea lui
Dumnezeu, pregătind înlocuirea religiei biblice cu o nouă
credinţă întemeiată pe naturalismul evoluţionist. Noua credinţă
urma să devină temei nu doar al ştiinţei, ci şi al guvernării, legii
şi moralei. Urma să fie filosofia religioasă oficială a
modernităţii.� [Phillip E. Johnson, Defeating Darwinism by
Opening Minds, Inter Varsitv Press, Downers Grove, Illinois,
1997, pp. 98-99. ]
Câţiva dintre cei mai străluciţi savanţi ai lumii - de la
Richard Owen şi Louis Agassiz în anii 1860, până la Richard
Goldschmidt şi Otto Schindewolf în anii 1940 � arătaseră
comunităţii ştiinţifice stânjenitoarele dificultăţi ale teoriei
proclamate la Centenarul Darwin, dar aceşti savanţi fuseseră
ridiculizaţi iar obiecţiile lor, cu totul întemeiate, fuseseră
respinse cu promptitudine. Pe lângă aceste critici cu glas tare, a
existat şi un grup tăcut de savanţi ce dezaprobau teoria
evoluţionistă, dar se temeau să atace concepţia dominantă
despre lume. Existenţa grupului a fost confirmată chiar la
Centenarul Darwin de către paleontologul Everett Claire Olson
de la Universitatea din California, care spunea: �Este greu de
apreciat mărimea şi alcătuirea acestei facţiuni tăcute, dar nu e
nici o îndoială că numărul celor care o compun nu este de
neglijat�.
Fie că au fost reduşi la tăcere sau au ales să rămână tăcuţi,
numeroşii savanţi ce au pus la îndoială darwinismul nu au fost
auziţi de poporul american. Prin urmare, când părintele Serafim
a început să studieze ştiinţele naturale în liceu şi în facultate, la
începutul anilor cincizeci, i s-a spus că evoluţia întregii vieţi
dintr-o �supă primordială� era o realitate incontestabilă şi de
neatacat, la fel de sigură (după cuvintele lui Julian Huxley) ca
şi faptul că pământul se roteşte în jurul soarelui.
Părintele Serafim a absolvit Pomona College în 1956,
continuând studierea vechii limbi şi filosofii chineze la
Academia de Studii Asiatice din San Francisco, iar mai târziu
la Berkeley University din California. Pe când se afla la
95
Academie, a descoperit scrierile metafizicianului francez din
secolul douăzeci, Rene Guenon, un tradiţionalist ce căuta
răspunsuri la întrebările ultime în formele vechi, ortodoxe ale
religiilor lumii. Guenon a limpezit şi a preschimbat perspectiva
intelectuală a Părintelui Serafim. Mai târziu el scria: �Guenon
a fost cel care m-a învăţat să caut şi să iubesc adevărul mai
presus de toate, şi să nu mă mulţumesc cu nimic altceva.�
Educaţia Părintelui Serafim îl învăţase să vadă toate
lucrurile în termenii progresului istoric, conform concepţiei
evoluţioniste a epocii modeme. După descoperirea lui Guenon,
a început a vedea lucrurile în termenii decadenţei istorice.
În primii ani de după convertirea sa, Părintele Serafim a
făcut o cercetare minuţioasă a istoriei filosofice a civilizaţiei
apusene, spre a înţelege pe deplin cauzele din trecut, starea
prezentă şi dezvoltarea viitoare a apostaziei apusene de la
�Vechea Ordine� a civilizaţiei creştine tradiţionale. Din
acest studiu trebuia să iasă al său �magnum opus� filosofic,
intitulat �Împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu�.
În capitolul patru al lucrării pe care şi-o propusese,
Părintele Serafim avea să discute noua fizică propusă la
sfârşitul Renaşterii de către raţionaliştii Bacon şi Descartes,
care priveau universul ca pe un sistem închis, ţintind să
descopere cauzele prime şi naturale (adică nedumnezeieşti) ale
tuturor fenomenelor fizice. [Pentru o discutie bine documentată
asupra rădăcinilor istorice ale naturalismului vezi Michael
Denton, Evolittion: A Theory in Crisis, Adler & Adler,
Bethesda, Maryland, 1986, pp. 71 -73.] În acelasi capitol urma
să descrie filosofia modernă a progresului, ce s-a ivit la
sfârşitul Iluminismului, înlocuind concepţia despre o lume
stabilă ce caracterizase mare parte din gândirea Luminilor.
Aceste două angajamente filosofice a priori - faţă de naturalism
şi faţă de progres au alcătuit stratul germinator din care a ieşit
teoria evoluţiei, propusă întâi de bunicul lui Darwin, Erasmus,
în 1794. Cum observa mai târziu părintele Serafim, �Această
teorie s-a dezvoltat în paralel cu mersul filosofiei moderne
începând de la Descartes, cu mult înainte de a fi existat vreo
Ťdovadă ştiinţificăť a ei.�
Pe când lucra la �Împărăţia omului şi împărăţia lui
Dumnezeu�, părintele Serafim identificase credinţa omului
96
modern cu o formă secularizată de hiliasm: credinţa în
inevitabilitatea progresului şi în perfectibilitatea lumii acesteia
căzute. Prin credinţa sa în dezvoltarea treptată de la inferior la
superior, evoluţionismul era strâns legat de hiliasm; sau, cum
spune părintele Serafim, era �o consecinţă aproape inevitabilă
a acestuia�.
Împreună cu hiliasmul, evoluţia era ceea ce părintele
Serafim numea �o forţă primordială adânc înrădăcinată, ce
pare să pună stăpânire pe oameni cu totul în afara atitudinii şi
judecăţii lor conştiente. (Şi este cât se poate de firesc să fie aşa:
ea a fost semănată în fiecare dintre noi încă din leagăn, şi deci e
foarte greu a o evidenţia şi privi raţional.)� Ca ecou la
cuvintele lui Julian Huxley, care la Centenarul Darwin numise
evoluţia un �model de gândire�, părintele Serafim spunea că
ea era �un model de gândire potrivnic ortodoxiei, nu doar o
oarecare altă idee�. Şi acest model de gândire, observa el,
urma un parcurs ce era �chiar opusul învăţăturii creştine�:
�Filosofia evoluţionistă a Ťridicării din animaleť pare
desigur de neîmpăcat cu concepţia creştină a Ťcăderii din Raiť,
şi întreaga noastră concepţie asupra istoriei va fi negreşit
determinată de felul în care credem !�
Tocmai modelul de gândire hiliasto-evoluţionist a fost
acela care a produs mişcări politico-religioase precum
socialismul internaţional (globalismul) şi ecumenismul. Toate
aceste mişcări împărtăşesc acelaşi ţel hiliast: o �nouă
ordine� viitoare unde toate rânduielile anterioare, privite ca
având legătură cu o anumită treaptă a procesului, vor fi în
întregime schimbate. La fel cum în ideea evoluţiei biologice
orice deosebiri între precum organisme sunt estompate -
întrucât organismele se transformă din unul în altul în perioade
de milioane de ani - tot aşa toate deosebirile între naţiuni şi
religii se estompează în �noua ordine mondială� a
hiliasmului.
După cum am văzut, în prima jumătate a secolului
douăzeci savanţii se fereau să pună la îndoială modelul
evoluţionist. Testau orice altă ipoteză, în afară de aceasta - căci
pe ea se sprijineau toate celelalte, întreaga clasificare a
noţiunilor lor. Cei câţiva savanţi - printre care unii foarte

97
însemnaţi - ce îndrăzneau să submineze această dogmă erau
socotiţi �eretici� şi puşi pe lista neagră.
După anii cincizeci situaţia a început a se schimba. Unul
câte unul, �opozanţii tăcuţi� pomeniţi la Centenarul Darwin
începură să iasă la iveală. Savanţi reputaţi începură să ridice
serioase îndoieli asupra evoluţiei, şi erau de-acum prea mulţi
pentru a mai fi reduşi la tăcere. Progresele �ştiinţelor grele�,
ale geneticii moleculare, embriologiei etc., puneau mari
dificultăţi savanţilor în a împăca datele lor cu modelul
neodarwinist. Au apărut cărţi ştiinţifice ce criticau teoria lui
Darwin, printre care Implications of Evolution (Implicatiile
evolutiei) (1961) de G. A. Kerkut, profesor de fiziologie şi
biochimie la Universitatea Southampton, Anglia, şi
L'Evolution du vivant (Evolutia organismelor vii) (1973) de
Pierre P. Grasse, unul dintre cei mai mari biologi în viată, fost
presedinte al Academiei Franceze de Stiinte. Dr. Grasse îşi
încheia cartea cu acest nimicitor rechizitoriu al evoluţiei
darwiniste:
�Prin uzul şi abuzul unor postulate ascunse, al unor
îndrăzneţe şi adesea neîntemeiate extrapolări, s-a creat o
pseudo-ştiinţă. Ea prinde rădăcini în chiar miezul biologiei,
făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi, ce
cred în mod sincer că acurateţea conceptelor fundamentale
a fost demonstrată, ceea ce este departe de realitate.�[Am
citat după traducerea engleză a cărtii lui Pierre P. Grasse,
Evolution of Living Organisms, Academic Press, New
York, 1977, p. 202.]
În ciuda unor astfel de afirmaţii ale unor savanţi de primă
mărime, dezbaterea asupra teoriei evoluţioniste ca o pseudo-
ştiinţă a rămas în mare pare între zidurile instituţiilor ştiinţifice,
nefiind încă cunoscută publicului. Oamenii care ar fi vrut să
afle ce se întâmpla cu adevărat în mediile ştiinţifice ar fi trebuit
mai întâi să se familiarizeze cu cărţile şi revistele de
specialitate.
În dorinţa sinceră de a şti ce avea de spus ştiinţa modernă
despre evoluţie - ce anume era într-adevăr dovedit şi ce anume
era speculaţie - părintele Serafim a studiat principalele lucrări
ştiinţifice, ca şi lucrările de popularizare asupra �dovezilor�
evoluţiei şi originii omului. A stat de vorbă şi cu savanţi ce
98
lucrau în instituţiile cele mai importante, care i-au spus că până
şi între adepţii evoluţiei mulţi admiteau că nu există de fapt
dovezi pentru aceasta, ci doar că �este mai logică� sau că
�alternativa ei este de neconceput� - adică facerea lumii de
către Dumnezeu. Pentru un savant autentic, susţineau ei, simpla
teorie a evoluţiei este un mijloc destul de convenabil de
clasificare, iar un alt model la fel de ştiinţific ar putea fi tot atât
de acceptabil.
Am pomenit mai devreme cum în anii 1960-1970
îndoielile tot mai mari ale savanţilor în legătură cu
neodarwinismul fuseseră, în mare parte, ascunse între zidurile
comunităţii ştiinţifice. Pe la sfârşitul anilor şaptezeci, zidurile
au început să se spargă. Prima fisură s-a produs când
paleontologi de frunte, precum Niles Eldredge şi Stephen Jay
Gould, şi-au publicat noua teorie evoluţionistă a �echilibrului
punctual�, spre a suplini lipsa formelor de tranziţie, evolutive,
din datele oferite de fosile (forme care ar fi trebuit să existe,
după neodarwinismul clasic). Noua teorie nu era deosebit de
interesantă pentru marele public, dar ceea ce era socotit a fi cu
adevărat demn de aflat era faptul că, contrar părerii
încetăţenite, arhiva fosiliferă nu se potrivea defel cu aşteptările
darwiniste. Gould mergea până acolo încât să numească lipsa
formelor de tranziţie �secretul de fabricaţie al
paleontologiei�. Faptul a devenit ştire internaţională, dând
impuls următoarei faze din dărâmarea eşafodajului darwinist.
De la moartea părintelui Serafim au apărut o mulţime de
cărţi foarte bune, care au ajutat la aducerea la cunoştinţa
publicului a erorilor neodarwinismului. In 1985 a apărut cartea
lui Michael Denton, cercetător australian în biologie
moleculară, Evolution: A Theory in Crisis (Evolutia: criza unei
teorii), ce oferea o critică sistematică a modelului evoluţionist
actual din perspectiva mai multor discipline ştiinţifice. Din
punctul de vedere al propriei discipline, Denton arăta că
descoperirile specialiştilor în biologie moleculară aruncă din ce
în ce mai multe îndoieli asupra pretenţiilor darwiniste.
Evenimentul cel mai important şi mai neaşteptat în
dezbaterile asupra evoluţiei din ultimii ani a fost apariţia unui
profesor de ştiinţe juridice, Phillip E. Johnson, ca unul dintre
principalii critici mondiali ai darwinismului. Johnson, care
99
predase dreptul la Berkeley University din California vreme de
aproape treizeci de ani, spune că una dintre specializările sale
este �analizarea logicii argumentelor şi identificarea
presupunerilor aflate îndărătul acelor argumente�. In 1987,
citind argumentele în favoarea evoluţiei din cartea lui Richard
Dawkins, The Blind Watchmaker (Ceasornicarul orb), a
observat că ele se întemeiau mai curând pe retorică decât pe
ştiinţa exactă.
�Am putut vedea�, îşi aminteşte el, �că Dawkins
şi-a realizat magia discursului cu aceleaşi mijloace ce ne
sunt atât de familiare nouă, avocaţilor... Am luat la rând
toate cărţile, ajungând tot mai fascinat de evidentele
dificultăţi ale cazului darwinist - dificultăţi ce fuseseră
depăşite printr-o retorică înşelătoare şi o repetiţie
emfatică� [Tim Staftbrd, �The Making of a
Revolution�, Christianity Today (8 decembrie 1997).
�Darwinists Squirm under Spotlight: Interview wifh
Phillip E. Johnson�, Citizen Magazine (ianuarie, 1992).]
Johnson a observat şi felul cum răspundeau colegii săi din
domeniul ştiinţei atunci când le punea întrebări dificile despre
darwinism:
�În loc să ia în serios problemele intelectuale şi să le
riposteze, ei răspundeau de obicei prin tot felul de divagaţii
şi un limbaj imprecis, ceea ce făcea cu neputinţă discutarea
obiecţiilor reale fată de darwinism. Este exact felul în care
vorbesc oamenii ce încearcă cu tot dinadinsul să nu
înţeleagă un lucru.
Un alt mod de a evita problema era marele contrast pe care
l-am observat între tonul extrem de dogmatic folosit de
darwinişti când se adresau publicului obişnuit şi recunoaşterea
pe fată, în cercurile ştiinţifice, a serioaselor dificultăţi ale
teoriei...�
În 1991 profesorul Johnson a scos cartea Darwin on Trial
(Darwin sub acuzaţie). Limpezimea gândirii sale în străbaterea
retoricii darwinismului şi expunerea temeiurilor logice ale
controversei i-au adus rapid respectul creaţioniştilor şi
necreaţioniştilor deopotrivă, ca şi resentimentul evoluţioniştilor
înrăiţi, care nici până azi n-au reuşit să-i respingă nici măcar
unul din argumente.
100
Lucrarea lui Johnson a dat imbold mai multor savanţi să
dea la iveală propriile întrebări dificile despre teoria evoluţiei.
Cel mai renumit dintre ei este profesorul de biochimie Michael
Behe, care în cartea sa din 1996, Darwin's Black Box (Cutia
neagră a lui Darwin) arată că uimitoarele descoperiri recente
ale biochimiei nu se împacă cu nici un fel de darwinism. El
înfăţişează dovezi din domeniul său, conform cărora
mecanismele biochimice interdependente trebuie sa fi fost
proiectate, deşi, nefiind creaţionist, nu-l identifică în mod
direct pe �Proiectant�.
În 1997, o altă carte ce dădea de gândit a constituit o
puternică lovitură împotriva darwinismului: Not by Chance!
(Nu întâmplător!) de Dr. Lee Spetner. Biofizician evreu,
specializat în codul genetic, Spetner şi-a petrecut treizeci de ani
cercetând posibilitatea evoluţiei la nivel genetic. El arată nu
numai de ce mutaţiile întâmplătoare nu vor produce niciodată
schimbările pretinse de evoluţionişti, ci oferă şi noi căi
ştiinţifice de investigare a felului cum are loc variaţia în
limitele genetice stricte ale fiecărui fel de organism.
Anul următor a adus publicarea unei alte contribuţii
majore: The Design Inference (Deducerea existentei unui Plan)
de William A. Dembski, profesor de matematică şi filosofie şi
proaspăt convertit la creştinismul ortodox. Întemeindu-se pe
probabilitatea matematică, Dembski demonstrează în chip
hotărâtor că nişte cauze naturale nedirijate nu pot da seamă de
complexitatea biologică.
Este interesant că părintele Serafim prevăzuse aceste
schimbări. In scrierile şi în convorbirile sale spunea că ateismul
şi agnosticismul din ştiinţa şi filosofia modernă, întemeiate din
plin pe teoria lui Darwin, vor intra inevitabil în declin. Acest
fapt va fi un avantaj pentru creştinii tradiţionalişti şi pentru
căutătorii adevăratului Dumnezeu; dar pe ceilalţi, spunea
părintele Serafim, îi va duce la un deism nedesluşit şi la
feluritele nuanţe de panteism ce vor caracteriza amăgitoarea
�religie a viitorului�.
Phillip E. Johnson, creştin aflat în primele linii ale
dezbaterii creaţie/evoluţie, este de acord cu prognoza făcută de
părintele Serafim în urmă cu peste douăzeci de ani. �Tocmai
asta discutam cu toţi prietenii mei�, spunea el
101
�Materialismul ştiinţific se află în declin, dar locul lui e luat
în mare măsură de formele unei religii nesănătoase.�

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei.


Partea a II-a.
Părintele Serafim Rose şi
ştiinţa secolului al XXI-lea
Phillip E. Johnson

Tema mea este, după expresia părintelui Serafim, aceea că


�evoluţia nu este nicidecum un Ťfapt ştiinţificť, ci filosofie�.
Filosofia respectivă este naturalismul (doctrina după care
natura este �tot ce există�), care, în acest caz, e identică cu
materialismul (doctrina că realitatea nu cuprinde nimic altceva
decât particulele studiate de fizicieni). Dacă materialismul e
adevărat, atunci natura trebuie să fie în stare să săvârşească
propria creaţie, de unde existenta unui proces evolutiv
materialist decurge ca o chestiune logică de neocolit. Deci, am
afirmat eu, materialismul ştiinţific crede în evoluţia naturală nu
pe baza unor dovezi, ci în ciuda lor.
Dăinuie încă printre evoluţionişti o legendă care spune că
�ontogenia recapitulează filogenia�; adică dezvoltarea
fătului uman în pântece este un fel de refacere a istoriei
evoluţiei, embrionul trecând de la stadiul de peşte la cel de
reptilă şi aşa mai departe. Acest fenomen inexistent e numit
adesea �Legea lui Haeckel�, după cel mai cunoscut discipol
german al lui Darwin. Sub o altă formă, �Legea� afirmă că
embrionul trece nu prin stadiile adulte, ci prin formele
embrionare ale formelor timpurii, �ancestrale�. În nici una
dintre formele ei, �Legea� nu e susţinută de embriologii
acreditaţi în literatura de specialitate. Se pot totuşi găsi unele
stadii ce apar ici şi colo, cu caracteristici care, cu putină
imaginaţie, pot fi făcute să se încadreze în Legea lui Haeckel,
iar acestea sunt mereu citate în lucrările de popularizare ca
102
dovezi ale �evoluţiei�. Exemplul cel mai faimos este cel al
presupuselor �fante branhiale� ale embrionului uman într-un
anumit stadiu de dezvoltare, deşi acele fante nu sunt branhii şi
nu devin niciodată branhii.
Deşi Legea lui Haeckel a fost discreditată cu multe zeci de
ani în urmă, ea exercită o fascinaţie atât de irezistibilă asupra
imaginaţiei darwiniste, încât este încă predată în multe şcoli din
întreaga lume. Chiar muzee şi universităţi onorabile continuă
să propage o anumită versiune a ei, într-o formă vagă şi
neatacabilă. Iată, de pildă, ce are de spus pagina de Internet a
Muzeului de Paleontologie de la Berkeley University din
California despre Legea lui Haeckel:
�ŤLegea recapitulăriiť a fost discreditată încă de la
începutul secolului douăzeci. Morfologii şi biologii
experimentalişti au arătat că nu există o corespondenţă pas cu
pas între filogenie şi ontogenie. Deşi o formă radicală de
recapitulare este incorectă, filogenia şi ontogenia sunt
întreţesute, mulţi biologi începând atât să exploreze, cât şi să
înţeleagă bazele acestei legături.�
În fapt, cercetarea embriologică a demonstrat că este vorba
de un proces riguros orientat, ce nu se potriveşte cu paradigma
darwinistă. Efortul de a altera procesul prin inducerea de
mutaţii poate produce diformităţi de tot felul, dar ele nu reuşesc
să schimbe calea de dezvoltare aşa încât embrionul să se
dezvolte într-o creatură viabilă de un tip diferit.

Mecanismul evoluţiei : mutaţie şi selecţie

Cum anume face un proces material nesupravegheat ca să


creeze o minunăţie atât de complicată, mult mai complexă
decât un computer sau o navă spaţială ?
Răspunsul darwinist spune că schimbări minuscule - de
tipul variaţiilor ce apar la fiecare generaţie, diferenţiind
organismul juvenil de părinţii săi, se acumulează treptat de-a
lungul mai multor generaţii, până când produc un cu totul alt
fel de creatură, cu noi organe şi trăsături rezultate din adaptare.
Nu s-a putut arăta niciodată că mecanismul acesta ar fi fost în
stare să genereze altceva decât variaţii minore (de tipul creşterii
şi descreşterii mărimii ciocului la cintezoi, sau variaţii ale
103
frecventei relative a exemplarelor de culoare deschisă sau
închisă la o populaţie de molii). Fiind însă singura posibilitate
naturalistă ce este cât de cât plauzibilă, darwiniştii extrapolează
cu frenezie pornind de la aceste exemple triviale, spre a postula
un mecanism capabil să creeze nenumărate minuni de adaptare,
inclusiv creierul uman. Asemenea pretenţii sunt slab
argumentate, ca să nu zicem mai rău, iar în ultimii ani s-au
lovit de exemple contrare de nedepăşit. Amănuntele se găsesc
în cartea mea Darwin on Trial (Darwin sub acuzatie) şi în
diferite articole ce sunt reunite pe web-site-ul meu
(http://www.arn.org).[Multe dintre articolele lui Phillip E.
Johnson pot fi găsite şi în cartea sa Objection Sustaind (1998).
(n. ed.)] Foarte pe scurt, iată două dintre categoriile
independente de dovezi ce sunt decisive:
1. Staza fosilă. Arhiva fosiliferă e caracterizată în mare
măsură de un model ce indică apariţia bruscă urmată de stază.
Noi tipuri de organisme apar dintr-o dată şi deplin formate,
rămânând practic neschimbate în continuare. Modelul poate fi
eventual folosit în sprijinul afirmaţiei că creaţia nu a avut loc
doar la început, ci de-a lungul întregii istorii a pământului
(admiţând că datarea rocilor este corectă) [Totusi procedeele
de datare radiometrică acceptate în mod curent sunt ele însele
întemeiate pe afirmaţii uniformiste şi evoluţioniste nedovedite.
Vezi discutarea subiectului de către Părintele Serafim], dar
refuză în orice caz să susţină pretenţia cheie a darwinismului că
un fel de creaturi se schimbă, pas cu pas, în ceva complet
diferit. Modelul nu se poate atribui nici unui fel de lacună în
arhiva fosiliferă, căci el este mai evident şi incontestabil tocmai
în acele domenii (în special al nevertebratelor marine) unde
datele sunt cât se poate de complete.
Starea cu totul anti-darwinistă a arhivei fosilifere era
cunoscută dintotdeauna iniţiaţilor ca �secretul de fabricaţie al
paleontologiei�, dar a ajuns în atenţia publicului pentru prima
oară în anii optzeci, datorită publicităţii făcute teoriei evoluţiei
de către �echilibrele punctuale�. Teoria încerca să împace
darwinismul cu modelul apariţiei bruşte şi al stazei,
presupunând că o evoluţie semnificativă are loc în grupuri
mici, care se îndepărtează de populaţia principală
(neschimbătoare), apoi reapar ca noi specii fără a lăsa urme ale
104
transformării în arhiva fosiliferă. Prin acest mijloc, absenta
dovezilor în favoarea evoluţiei a fost transformată în dovadă a
unei evoluţii invizibile. În memorabilele cuvinte (1995) ale lui
Niles Eldredge, unul din întemeietorii teoriei echilibrelor
punctuale, �Evoluţia nu poate avea loc la nesfârşit altundeva.
Iată de ce arhiva fosiliferă i-a izbit pe mulţi paleontologi ce
încercau cu disperare să afle câte ceva despre evolutie�[Niles
Eldredge, Reinventing Darwin: The Great Debate at the High
Table of Evolutionary Theory, John Wiley & Sons, New York,
1995, p. 95. Pentru o discuţie generală a controversei asupra
echilibrului punctual vezi capitolul 4 din cartea mea Darwin
on Trial (ed. a 2-a, 1993). ].
Aşa cum sugerează şi remarca lui Eldredge, acest
spectaculos model al infirmării fosile persistă chiar după un
secol de eforturi susţinute ale paleontologilor darwinişti de a
găsi dovezi în sprijinul îndrăgitei lor teorii. Orice fosilă
îndoielnică care ar fi putut să fie interpretată cât de cât ca o
formă intermediară în tranziţia darwinistă a fost citată ca
dovadă că darwinismul este corect şi totuşi, chiar după aceste
eforturi eroice, marea majoritate a arhivei fosilifere este absolut
la fel de incompatibilă cu aşteptările darwiniste pe cât era
atunci când Darwin a propus teoria, în 1859.
2. Complexitatea ireductibilă. Cartea specialistului în
biologie moleculară Michael Behe [Michael Behe, Darwin's
Black Box: The Biochemical. Challnge to Evolution, The Free
Press/Simon & Schuster, New York, 1996.], din 1996, a adus în
atenţia publicului faptul că sistemele biologice la nivel
molecular sunt de o complexitate ireductibilă. Aceasta
înseamnă că ele sunt alcătuite din mai multe părţi şi subsisteme
complicate, care trebuie să se afle toate la locul lor pentru ca
sistemul în întregul său să poată îndeplini o funcţie utilă. Cu
alte cuvinte, aceste complicate sisteme nu se pot construi pas
cu pas, cum pretinde teoria darwinistă, iar specialiştii in
biologie moleculară nici măcar nu încearcă să prezinte scenarii
amănunţite despre cum anume le-ar fi putut produce evoluţia.
Ca şi staza predominantă din arhiva fosiliferă, complexitatea
ireductibilă la nivel molecular era de mult timp cunoscută
specialiştilor, dar fusese ţinută ascunsă de atenţia publicului,
fiindcă biologii nu ştiau cum să o explice într-un cadru
105
darwinist. Aceasta ilustrează fenomenul descris în chip strălucit
de Thomas Kuhn: faptele ce nu se potrivesc cu paradigma
ştiinţifică dominantă tind a fi ignorate în mod sistematic,
abătându-se de la cercetările aflate pe ordinea de zi.
Când li se pun în faţă dovezile zdrobitoare împotriva
mecanismului darwinist şi li se aminteşte lipsa dovezilor
concrete în favoarea lui, darwiniştii tind să se retragă pe o
poziţie socotită a fi mai uşor de apărat. Ei fac distincţie între
�teoria lui Darwin ca atare�, despre care admit că este
vulnerabilă, şi ceea ce numesc �realitatea de fapt a
evoluţiei�, despre care pretind că ar fi incontestabilă.
Ajungem astfel la a doua temă.

Teza strămoşului comun

Deosebirea între aşa-zisa incontestabilă �realitate de fapt


a evoluţiei� şi �teoria lui Darwin� este obscură, pentru
bunul motiv că simpla existenţă a unui model de înrudire nu
are mare însemnătate fără existenţa unei teorii care să explice
cum anume a apărut acel model. �Faptul� acesta este de
obicei descris ca �existenţa unui strămoş comun�, afirmaţie
ce înseamnă că oamenii (şi celelalte animale) au un strămoş
comun cu plantele, ciupercile şi bacteriile. Presupusa dovadă a
acestui fapt este aceea că vieţuitoarele există în grupuri, iar
grupurile sunt legate printr-o serie de asemănări mai mari sau
mai mici. Oamenii sunt asemănători în multe privinţe cu
maimutele, ceva mai puţin asemănători cu iepurii, încă şi mai
puţin asemănători cu şerpii, încă şi mai puţin asemănători cu
copacii, şi aşa mai departe. Toate grupurile disparate din
ordinea clasificării (bacterii, plante, animale etc.) au o bază
biochimică comună care arată că provin dintr-o obârşie
comună. Explicaţia darwinistă a modelului spune că ea rezultă
din existenta unui strămoş comun, grupurile cu cel mai mare
grad de asemănare; fiind cele care au strămoşi comuni relativ
recenţi. În realitate, strămoşii comuni sunt postulatele unei
teorii ce tinde să explice faptul clasificării sau înrudirii. Teza
�strămoşilor� presupune un proces de schimbare treptată
foarte îndelungat, întrucât progeniturile diferă foarte puţin de
părinţi în fiecare generaţie. Deci teza strămoşilor comuni
106
presupune nu numai existenta acestor strămoşi pe pământ, ci şi
existenta unor şiruri foarte lungi de descendentă treptată ce
legau pe vechii strămoşi de prezumtivii lor urmaşi moderni.
Nimic din aceste lucruri nu este confirmat de studiul fosilelor,
însă darwiniştii cred că procesul trebuie totuşi să fi avut loc,
socotind că este singura explicaţie ştiinţifică (adică naturalistă)
a modelului vieţii. Dimpotrivă, un model ce arată existenta
unor asemănări mai mari sau mai mici, sau al unor variaţii în
cadrul unui tipar fundamental, pare mai curând să dovedească
existenta unui plan comun decât a unui proces natural de
evoluţie. Acest lucru a fost demonstrat în mod neintenţionat
într-o carte din 1990, scrisă de un zoolog darwinist care ilustra
�realitatea de fapt� a evoluţiei citând exemplul unei linii de
automobile: �Totul evoluează, în sensul unei descendente cu
modificări, fie că e vorba de politica guvernamentală, religie,
maşini de curse sau organisme. Revoluţionara Corvette din
fibre de sticlă a evoluat din strămoşi automotori mult mai
modeşti din 1953. Printre alte puncte de vârf din perfecţionarea
evolutivă a maşinii Corvette se numără modelul din 1962, în
care originalul de 102 inci a fost redus la 98 de inci,
introducându-se şi noul cuplaj strâns de tip Stingray; modelul
din 1968, premergătorul morfologiei Corvette de astăzi, care a
apărut cu acoperiş decapotabil; şi modelul aniversar de argint
din 1978, cu model de spate închis ermetic. Versiunea de azi
este urmarea perfecţionărilor ce s-au acumulat din 1953 pas cu
pas. Lucrul cel mai importat este faptul că maşina a evoluat
printr-un proces de selecţie, exercitat asupra variaţiilor ce au
dus la o serie de forme tranziţionale şi la un final destul de
diferit de punctul de pornire. Un proces similar modelează şi
evoluţia organismelor.�[Tim Berra, Evolution and the Myth
of Creationism. Stanford University Press, 1990, pp. 118-119.]
Evident că maşinile Corvette, asemeni organismelor, au
trăsături comune, fiindcă au fost concepute în mintea unui
proiectant, iar nu fiindcă le-ar fi alcătuit vreun proces
inconştient. Cu alte cuvinte, faptul înrudirii nu este o dovadă a
existentei unui mecanism de creaţie pur naturalist sau
inconştient. Simfoniile lui Beethoven urmează modelul unui
plan comun cu variaţii, dar acest model nu poate nicidecum să

107
vină în sprijinul teoriei că simfoniile s-au compus singure, fără
nici un ajutor din partea lui Beethoven.
Teoria evoluţiei este astăzi într-o stare de confuzie, în care
marile personalităţi precum Stephen Jay Gould şi Richard
Dawkins se contrazic puternic în ce priveşte felul cum se
presupune că ar fi avut loc evoluţia (pentru trecerea în revistă a
acestor dispute majore vezi capitolul 4 din cartea mea Reason
in the Balance). Aceşti ideologi aflaţi în război au un program
de acelaşi tip, dar e mai curând un program filosofic, decât
unul ştiinţific. Singurul lucru cu care sunt de acord, fie ce-o fi,
este faptul că Dumnezeu trebuie scos afară din cadru. Aceasta
ne duce la a treia şi cea mai importantă parte a definirii
evolutiei.

Evoluţia (în sens ştiinţific) este fundamental atee

Am văzut că definiţia NABT afirmă că evoluţia este prin


definiţie �nesupravegheată�. Această cerinţă nu e o
concluzie la care darwiniştii au ajuns prin dovezi empirice, ci o
presupoziţie filosofică reflectând punctul lor de pornire din
naturalismul metafizic sau materialism. Dacă natura este
singurul lucru care există, atunci ea trebuie să fie capabilă să-şi
săvârşească propria creaţie. Aceasta implică existenta unui
proces evoluţionist natural capabil să alcătuiască lucruri foarte
complexe începând de la cele simple. Iniţial, procesul trebuie
să fi fost nedirijat, fiindcă o minte capabilă să dirijeze evoluţia
ar fi trebuit ea însăşi să evolueze dintr-o materie neînsufleţită.
Desigur, după evoluarea fiinţelor umane, evoluţia poate deveni
un proces dirijat, prin practicarea eugeniei şi a ingineriei
genetice.
Date fiind aceste presupoziţii, chiar un lucru aşa de
grosolan ca darwinismul trebuie totuşi să fie adevărat, în ciuda
evidenţei. Evoluţia trebuie să pornească de la schimbări
întâmplătoare şi imprevizibile, şi trebuie să aibă o forţă
inconştientă capabilă să producă minunăţiile de inginerie
complexă pe care le numim organisme. Iată de ce, în
conferinţele sale, Richard Dawkins afirma că, dacă pe alte
planete există o viaţă complexă, singura răspunzătoare de ele ar
trebui să fie evoluţia darwinistă. Nu e nevoie de dovezi sau
108
observaţii, căci mecanismul darwinist este singurul candidat
plauzibil pentru această treabă, dat fiind punctul de pornire
aflat în naturalism. Logica
aceasta explică de ce
darwiniştii nu sunt deranjaţi
de nici una dintre problemele
evidente pe care criticii,
precum eu însumi, le-au
identificat. Teoria trebuie să
fie adevărată cu orice preţ,
căci altfel am rămâne fără o
explicaţie materialistă a
complexităţii vieţii şi ar
trebui să ne întoarcem la
Dumnezeu. Logica respectivă
a fost încorporată într-un
pasaj dintr-un eseu din 1997
scris de geneticianul de frunte
Richard Lewontin:
�Noi ţinem partea
ştiinţei în ciuda absurdităţii
evidente a unora dintre explicaţiile ei, în ciuda eşecului său de
a împlini multe din extravagantele sale făgăduinţe de sănătate
şi viaţă, în ciuda tolerării de către comunitatea ştiinţifică a unor
poveşti inconsistente luate ca atare, fiindcă ne-am luat un
angajament prioritar, un angajament faţă de materialism. Nu
metodele şi instituţiile ştiinţifice ne constrâng să acceptăm
explicaţia materialistă a lumii fenomenale, ci, dimpotrivă,
aderenţa noastră apriorică la cauzalitatea materialistă ne obligă
să creăm un aparat de investigare şi un set de concepte ce
produc explicaţii materialiste, indiferent cât de potrivnice
intuiţiei, indiferent cât de mistificatoare pentru cei neiniţiaţi.
Mai mult, materialismul este absolut, căci nu putem să
acceptăm ca un Picior Divin să ni se pună în prag.�[Richard
Lewontin,�Billions and Billions of demons�, in The New
York Review of Books,9 ianuarie 1997,pp28-31] Nu e nevoie să
mai adăugăm ceva.

109
Evoluţionismul - rod al imaginaţiei.
Partea a III-a. Un sistem de gândire
străin
Ierom. Serafim Rose

Există enorm de multă confuzie în legătură cu evoluţia.


Unii zic: "Creştinii ortodocşi nu se ceartă cu evoluţia" sau doar
folosesc sintagma "evoluţia călăuzită de Dumnezeu". O
asemenea înţelegere a evoluţiei este destul de primitivă:
presupune considerarea ei ca "realitate ştiinţifică" de tipul
heliocentrismului. De fapt, cei ce se opun evoluţiei sunt
adeseori asemuiţi cu Biserica Romano-catolică împotrivindu-se
lui Galilei, ba chiar unii creştini ortodocşi se tem să nu fie
socotiţi "naivi" sau să rămână în urma curentelor intelectuale
sau modelor timpului.
Dar întreaga doctrină a evoluţionismului este mult mai
complexă decât un simplu "fapt ştiinţific" sau chiar o "ipoteză".
Ea este o doctrină - o credinţă care cuprinde multe domenii ale
gândirii, şi nicidecum doar ştiinţa; şi este destul de coerentă
spre a putea vorbi despre ea ca despre o doctrina mai mult sau
mai puţin închegată. Vom vedea că ea este o concepţie cu totul
aparte asupra realităţii, cu propriile premise şi deducţii
filosofice şi teologice aparte. În special în teologie ea oferă o
alternativă deliberată la creştinismul ortodox în privinţa mai
multor dogme cheie.

Lipsa culturii filosofice printre creştinii ortodocşi

Greşita înţelegere a evoluţiei din partea unora dintre


creştinii ortodocşi vine dintr-o lipsă de cultură filosofică.
1. Nu au o atitudine critică fată de "descoperirile"
ştiinţifice (deşi, în deplin acord cu spiritul modern, au o
atitudine critică fată de Scriptură!) şi nu pricep natura
"dovezilor" ştiinţifice despre care se presupune că vin în
sprijinul evoluţiei, nici nu ştiu cum să deosebească faptele de

110
filosofie. Ei sunt intimidaţi fără motiv de "experţii ştiinţifici" şi
nu-şi dau prea multă osteneală să cerceteze problema ei înşişi.
2. Nu înţeleg "duhul vremii" care a dat naştere evoluţiei,
primind deci în chip naiv "realitatea ştiinţifică" a evoluţiei, dar
respingând culminarea filosofiei evoluţiei, precum la Teilhard
de Chardin, nevăzând că ele formează un întreg; fără filosofie
nu ar fi existat niciodată "realitatea de fapt" a evoluţiei.
3. Nu înţeleg filosofia Sfinţilor Părinţi - întreaga lor
perspectivă asupra firii şi asupra unor probleme aparte, precum
natura lucrurilor individuale.

Cadrul istoric

În epoca Luminilor concepţia despre lume era destul de


bine statornicită. Cu puţin înainte de această epocă,
arhiepiscopul anglican Ussher de Armagh a calculat toţi anii
daţi în genealogiile Vechiului Testament şi a emis ideea că
lumea a fost creată în anul 4004 î.H. Newton credea acest
lucru, iar concepţia despre lume a luminismului era favorabilă
ideii că Dumnezeu a creat lumea în sase zile şi apoi a lăsat-o să
se dezvolte singură, şi că toate speciile erau întocmai aşa cum
le vedem noi astăzi. Oamenii de ştiinţă din acea vreme
acceptau acest lucru.
La sfârşitul epocii Luminilor însă, o dată cu febra
revoluţionară, concepţia statornicită despre lume a început să
se fisureze, unii "savanţi" venind deja cu teorii mai radicale. La
sfârşitul veacului al optsprezecelea, Erasmus Darwin, bunicul
lui Charles Darwin, venise deja cu ipoteza că întreaga viată
provine dintr-un singur filament primordial - exact ceea ce se
susţine astăzi prin teoria evoluţiei. [Cartea lui Erasmus
Darwin, Zoonomia, în care propunea această teorie, a fost
publicată în 1794. (n. ed.)] Teoria sa nu se referea doar la o
specie sau fel de creatură, ci presupunea că picătura sau
filamentul primordial se dezvolta, dând naştere tuturor felurilor
de creaturi, prin transmutaţii. "Ar fi oare prea îndrăzneţ",
întreba el, "să ne închipuim că, în imensa durată de timp de
când a început existenta pământului, poate cu milioane de
veacuri înaintea istoriei omenirii - ar fi oare prea îndrăzneţ să

111
ne închipuim că toate animalele cu sânge cald au apărut dintr-
un singur filament?"
Noua explicaţie a lui Erasmus Darwin era o încercare de
continuare a spiritului Luminilor, de extrem raţionalism şi
simplitate. Cu cât raţionalismul intra mai adânc în cuget, era
mai simplu (credea el) să explici viata ca provenind dintr-un
singur filament viu, decât să dai mai "complicata" explicaţie că
Dumnezeu a dat fiinţă dintr-o dată tuturor felurilor de creaturi.
[Termenul de "darwinism" a fost aplicat, mai întâi, teoriilor
evoluţioniste ale lui Erasmus Darwin, care includeau selecţia
naturală. Teoriile lui au contribuit mult la ideile nepotului său,
Charles, deşi acesta din urmă n-a recunoscut niciodată că îi
este îndatorat. (n. ed.)]
La puţin timp după aceea, un alt naturalist, Cavalerul de
Lamarck (autorul cărţii Philosophie zoologique, 1809), a avut
şi el o teorie evoluţionistă clară, dar susţinea ideea că
schimbările necesare spre a da seamă de evoluţia de la o specie
la alta de datorau moştenirii caracteristicilor dobândite. Lucrul
nu a putut fi dovedit niciodată, şi de fapt a fost chiar infirmat.
Deci, ideea de evoluţie nu se putea susţine.
Însă, în acea perioadă de la începutul secolului al
nouăsprezecelea, un important geolog a dat un puternic avânt
acceptării ideii de evoluţie. Era Charles Lyell, care în 1830 a
venit cu teoria uniformismului [Cunoscută în literatura
românească de specialitate ca "principiul actualismului (al lui
Lyell)". (Vezi Henry M. Morris şi Gary E. Parker, Introducere
în ştiinţa creaţionistă, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2000, p.
306).], conform căreia tot ceea ce vedem pe pământ astăzi nu
se datorează catastrofelor - unui potop venit pe neaşteptate sau
ceva asemănător -, ci, mai curând, faptului că procesele care se
desfăşoară azi s-au desfăşurat şi în epocile trecute, de la
începutul lumii, atât de departe în trecut pe cât putem noi
vedea. Prin urmare, dacă ne uităm la Marele Canion, vedem că
fluviul a tot mâncat din canion şi putem socoti - luând în calcul
viteza apei, cantitatea de apă de acum, calitatea solului etc. -
cât timp trebuie să fi trecut ca să se sape canionul. Lyell credea
că, dacă presupunem că procesele s-au desfăşurat întotdeauna
în acelaşi fel - lucru foarte raţional şi calculabil -, le putem da

112
de capăt printr-o explicaţie uniformă a lucrurilor. In cartea sa
Principii de geologie, Lyell scria:
"Din cele mai vechi timpuri la care putem privi în trecut şi
până în prezent, nici o altă cauză nu a acţionat vreodată în afară
de cele care acţionează şi astăzi, şi niciodată nu a acţionat cu
un alt grad de energie fată de cea pe care o exercită acum."
Desigur, nu există nici o dovadă că ar fi aşa; este doar o
ipoteză de-a sa. [În 1831, la un an după publicarea cărţii
Principiile geologiei a lui Lyell, Darwin a citit-o în timpul
călătoriei pe vasul Beagle. După călătorie, Lyell a devenit
mentorul lui Darwin şi, din afirmaţiile ulterioare a lui Darwin,
este limpede că ideile lui Lyell l-au făcut să se gândească la
aplicarea principiilor uniformismului la istoria trecută a
fiinţelor vii. In scrisorile sale particulare Lyell arăta limpede
că intenţionează să abolească ceea ce el numea "geologia
mozaică", adică interpretarea straturilor geologice în termenii
potopului din Cartea Facerii. Henry M. Morris scrie: "Merită
observat că nici Darwin şi nici Lyell nu erau savanţi formaţi în
sensul modern. Darwin era un student teolog apostat, a cărui
singură diplomă era în teologie. Charles Lyell a studiat
dreptul, nu geologia. Geologi de seamă ai vremii sale - de
pildă, Cuvier, Buckland - credeau în catastrofism, şi mulţi
dintre geologii din zilele noastre se reîntorc la această părere.
Lyell trebuie să fi ştiut că datele reale ale geologiei favorizau
în mare parte catastrofismul, nu uniformismul. Totuşi, în chip
dogmatic, a insistat asupra perioadelor lungi şi a uniformităţii,
respingând cu sarcasm cronologia biblică din acest proces"
(Henry M. Morris. The Long War against God, Baker Book
House, Grand Rapids Michigan, 1989, p. 162). Stephen Jay
Gould, unul dintre principalii evoluţionişti de azi, l-a acuzat,
de fapt, pe Lyell de înşelăciune în promovarea sistemului său:
"Lyell s-a folosit de destulă viclenie spre a-şi impune părerile
uniformiste ca singura geologie adevărată... Lyell şi-a impus
închipuirile asupra evidentei" (Gould, Ever Since Darwin, pp.
149-50) (n. ed.)]
Această idee, împreună cu o alta, care câştiga tot mai
multă simpatie aceea că speciile evoluează de la una la alta - a
dus la altă idee. Dacă pui laolaltă cele două idei, ajungi la ideea
că parcă lumea nu are doar câteva mii de ani, cum par a zice
113
creştinii, ci ar trebui să fie de foarte multe mii sau milioane de
ani vechime, ori chiar mai mult. Astfel, s-a ivit ideea vârstei
din ce în ce mai mari a pământului. Însă iarăşi, această credinţă
(că lumea trebuie să fie foarte veche) era numai o presupunere;
ea nu era dovedită.
Ideea aceasta începea să pătrundă în cugete atunci când, în
1859, Charles Darwin a publicat cartea care propunea ideea
selecţiei naturale. Ideea lui Darwin era opusă fată de cea a lui
Lamarck, care spunea că girafa a evoluat fiindcă o vieţuitoare
cu gâtul mai scurt şi-a întins gâtul ca să mănânce frunzele de
sus, urmaşul ei aveau gâtul cu un ţol mai lung, următorul s-a
întins mai mult, şi, treptat, a devenit girafa pe care o cunoaştem
astăzi. Aceasta se opune tuturor legilor ştiinţei, căci astfel de
lucruri nu se întâmplă. O însuşire dobândită nu se poate
moşteni. De pildă, pe vremea când chinezoaicele îşi legau
picioarele ca să le micşoreze, fiicele lor se năşteau întotdeauna
cu picioare normale.
Pe de cealaltă parte, Darwin a venit cu ideea că trebuie să
fi existat două exemplare cu gâtul lung care au supravieţuit
fiindcă aveau gât mai lung; ele s-au împreunat fiindcă toate
celelalte muriseră datorită împrejurărilor vitrege sau
dezastrelor; iar urmaşii lor aveau gâturile lungi fiindcă se
produsese o schimbare în ei: ceea ce stiinta de azi numeşte o
"mutaţie". La început acest lucru putea avea loc întâmplător,
dar, o dată ce două exemplare de acest fel s-au împerecheat,
mutaţia se perpetuează veacuri la rând.
Bineînţeles că este vorba de o simpla presupunere, întrucât
nimeni nu a observat să se întâmple aşa ceva. Dar această
presupunere a izbit conştiinţa oamenilor; ei erau ca iasca
pregătită, iar aceasta a fost scânteia. Ideea suna aşa de
plauzibil; iar ideea de evoluţie s-a impus - dar nu fiindcă era
dovedită.
În realitate, speculaţiile lui Darwin se întemeiau, aproape
în întregime, pe observaţiile sale, nu ale evoluţiei, ci ale
variaţiei. Pe când călătorea în Insulele Galapagos, Darwin s-a
mirat de ce erau treisprezece varietăţi ale aceluiaşi fel de
cintezoi, gândindu-se că aceasta se datora faptului că a existat o
varietate originară care s-a dezvoltat în funcţie de mediu. Însă
aici nu este vorba de evoluţie, ci de variaţie. De aici a sărit
114
direct la concluzia că, dacă asemenea mici schimbări se
continuă mereu, se va ajunge, în final, la un fel de creatură
absolut diferită. Încercând însă să dovedeşti ştiinţific acest
lucru, apare o problemă: nimeni nu a observat vreodată astfel
de schimbări majore; s-au observat doar schimbări înăuntrul
aceluiaşi gen.
[Aceasta se întâmplă deoarece, cum s-a arătat astăzi prin
cercetările geneticii, capacitatea de variaţie a unui organism
particular este limitată de variabilitatea inerentă fondului său
genetic. "Cu alte cuvinte", scrie Phillip E. Johnson, "motivul
pentru care câinii nu ajung la fel de mari ca elefanţii, cu-atât
mai puţin să se schimbe în elefanţi, nu este acela că nu i-am fi
hrănit suficient de mult. Câinii nu au capacitatea genetică
pentru acel grad de schimbare, şi se opresc din creştere când
se atinge limita genetică" (Darwin on Trial, ed. cit., p. 18). (n.
ed.)]

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei.


Partea a IV-a. Un sistem de gândire
străin
Ierom. Serafim Rose

Teoria evolutiei este inteligibilă filosofic

Iată deci că evoluţia nu e de fapt o problemă ştiinţifică, ci


una filosofică. Trebuie să înţelegem că teoria evoluţiei pare
uşor de acceptat anumitor savanţi, filosofi sau oameni obişnuiţi
fiindcă au fost pregătiţi în acest sens. Să cercetăm deci
antecedentele sale filosofice în apostazia societăţii occidentale
de la creştinismul tradiţional.[Unele dintre discuţiile care
urmează în această secţiune au fost luate din lecţiile
anterioare ale "Cursului de Supravieţuire" ţinut de Părintele
Serafim. (n. ed.) ]

115
Cum am văzut, ideea de evoluţie s-a ivit la sfârşitul
veacului al optsprezecelea, sfârşitul Iluminismului şi începutul
epocii revoluţionare - propria noastră epocă. Iluminismul se
caracteriza printr-o concepţie stabilă asupra lumii, dar o
stabilitate care nu putea dura; ea trebuia să lase loc concepţiei
evoluţioniste. Vom discuta mai târziu de ce a fost aşa.
Una dintre lucrările clasice despre epoca Luminilor, The
European Mind (Gândirea europeană) de Paul Hazard, afirmă:
"[În această perioadă] în Europa a avut loc o înfruntare
morală. Răstimpul între
Renaştere, din care descinde
în linie dreaptă, şi Revoluţia
Franceză, căreia îi făurea
armele, alcătuieşte o epocă
neîntrecută de nici o alta ca
importantă istorică."[Paul
Hazard, The European Mind,
1680-1715, Meridian Books,
New York, 1963, p. xviii.]
Iluminismul a constituit
epoca clasică a Europei
moderne. Această perioadă
dintre Renaştere şi vremurile
moderne a fost prima
încercare reală de a alcătui o
sinteza armonioasă a noilor
forte slobozite de Evul
Mediu, Renaştere şi Reformă,
[Părintele Serafim arătase într-o lecţie anterioară că, după
schisma Bisericii Apusene de Biserica Ortodoxă, tendinţa
apuseană spre raţionalism a înaintat fără restricţii. Aceasta s-
a văzut aproape imediat după schismă, o dată cu apariţia
scolasticii, în care raţiunea era înălţată deasupra credinţei şi
tradiţiei. (n. ed.) ] fără a pierde temelia duhovnicească a unui
oarecare creştinism.
Întâiul aspect al noii epoci clasice, al noii armonii, era
dominaţia perspectivei ştiinţifice asupra lumii, care a luat
forma lumii-maşină a lui Isaac Newton. [Sir Isaac Newton
(1642-1727) a fost un teist care credea în Iisus Hristos, dar
116
era chinuit de griji pentru raţionalismul creştinismului.
Asemeni altor gânditori ai Iluminismului, precum Thomas
Jefferson, el s-a dedicat salvării creştinismului prin rescrierea
Bibliei şi curăţarea ei de ceea ce el numea "coruperi", adică
întâmplările miraculoase. El respingea dogma Treimii. (Cf.
Ian T. Taylor, In the Minds of Men: Darwin and the New
World Order, TFE Publishing, Minneapolis, 1991, pp. 342-43)
(n. ed.)] Epoca lui Newton, începutul Iluminismului, a fost o
vreme când ştiinţa şi religia raţională păreau a fi de acord că
totul în lume mergea bine, iar artele înfloreau într-un mod cum
nu aveau să mai înflorească vreodată în Apus.
Înainte de aceasta, Apusul cunoscuse câteva veacuri de
frământare intelectuală şi chiar de haos, o dată cu prăbuşirea
sintezei medievale a romano-catolicismului, noi forte făcându-
se simţite, ceea ce a dus la dispute aprinse şi războaie
sângeroase. Războaiele religioase cu tot felul de scopuri
lumeşti s-au încheiat o dată cu Războiul de Treizeci de Ani, în
1648, care a devastat Germania. Protestantismul se răsculase
împotriva complicaţiei şi corupţiei din catolicism; a avut loc o
renaştere a gândirii şi artei păgâne antice; noul umanism
descoperise omul natural, ceea ce a împins încă mai în spate
ideea de Dumnezeu; şi, lucru şi mai semnificativ pentru viitor,
ştiinţa a înlocuit teologia ca dreptar al cunoaşterii, iar studiul
naturii şi al legilor ei a ajuns să pară cel mai însemnat demers
intelectual.
Totuşi, în veacul al şaptesprezecelea şi începutul celui de-
al optsprezecelea se ajunsese la un anume echilibru şi armonie
în gândirea apuseană. De fapt, creştinismul nu fusese răsturnat
de noile idei, ci, mai curând, se adaptase noului spirit,
nefăcându-se încă simţite dificultăţile şi contradicţiile ideilor
naturaliste şi raţionaliste moderne. Îndeosebi în partea cea mai
luminată a Europei Apusene, Franţa şi Germania, părea că
venise o vârstă de aur, în contrast mai ales cu războaiele
religioase care ruinaseră aceste ţări până pe la mijlocul
secolului al şaptesprezecelea. Omul luminat credea în
Dumnezeu, a cărui existentă putea fi demonstrată raţional, era
tolerant cu credinţele altora şi credea că tot ce există în lume
poate fi explicat de către stiinta modernă, ale cărei ultime
progrese le urmărea cu nerăbdare. Lumea părea a fi o maşină
117
uriaşă în necontenită mişcare, fiecare mişcare a ei putând fi
descrisă matematic. Exista un singur univers uriaş, orânduit ca
un sistem matematic uniform. Lucrarea clasică ce exprima
ideile menţionate, Principia Mathematica a lui Newton, a fost
salutată cu aclamaţii la apariţia ei, în 1687, arătând că lumea
educată a vremii era bine pregătită pentru noua evanghelie.
În noua sinteză a Iluminismului "Natura" îl înlocuia pe
Dumnezeu ca idee centrală - chiar dacă Dumnezeu nu a fost
eliminat nici până la sfârşitul perioadei. Epoca sistemului
newtonian a fost şi epoca religiei Raţiunii. De-acum, religia era
supusă aceluiaşi criteriu precum ştiinţa: studierii lumii
exterioare, adică criteriului raţiunii. Astfel, s-a continuat
procesul început o dată cu scolastica, curând după Schismă,
când raţiunea a fost aşezată deasupra credinţei şi tradiţiei.
Iluminismul a fost vremea când oamenii visau la o religie a
bunului simt.
În termeni religioşi, poate cea mai tipică mişcare a
veacului al optsprezecelea a fost deismul. Deismul susţine că
Dumnezeu există, dar fără a se face simţit; adică zideşte lumea
şi se retrage. Newton însuşi nu credea că poate să calculeze
chiar totul corect, de pildă deplasările cometelor; el socotea că
universul era ca un uriaş ceas pe care l-a făcut Dumnezeu şi
apoi s-a retras, şi că, din când în când, trebuie să revină şi să îl
fixeze, să îl răsucească. Dar astronomii ulteriori au spus că nu e
adevărat: poţi obţine o teorie unificată care să explice totul,
chiar şi mişcările neregulate, deci Dumnezeu este necesar doar
la început. Dumnezeu devine extrem de şters. Astfel că
minunile şi prorociile au început a fi puse la îndoială, mulţi
scriitori începând deja să spună că ele nu erau decât superstiţie.
În privinţa aceasta francezii erau mult mai radicali decât
englezii.
Cercetând concepţia despre lume a Iluminismului putem
vedea cât de armonioasă părea a fi - Natura domnind deasupra
tuturor, tainele Naturii descoperindu-se, Dumnezeu fiind încă
în cer (deşi nefăcând mare lucru), iar cunoaşterea ştiinţifică
progresând în întreaga lume. Ajungem astfel la al doilea aspect
principal al Iluminismului: credinţa în progresul uman. în
cartea sa The Making of the Modern Mind (Crearea gândirii
moderne), J.H. Randall Jr. scrie:
118
"Marii apostoli ai Iluminismului sperau să realizeze
societatea omenească ideală prin răspândirea raţiunii şi
ştiinţei între oameni. Iar de acolo sperau să se ajungă la o
adevărată vârstă de aur. Încă de la începutul veacului [al
optsprezecelea] s-a ridicat un tot mai puternic imn de laudă
adus progresului prin educaţie. Locke, Helvetius şi
Bentham au pus temelia generosului vis; toţi oamenii,
indiferent de scoală, afară doar de cei ce rămâneau
credincioşi [...] dogmei creştine a păcatului strămoşesc,
credeau cu toată fiinţa lor arzătoare în perfectibilitatea
rasei umane. In sfârşit, omenirea îşi ţinea cheia destinului
în propriile mâini: putea să-şi facă viitorul aproape cum
voia. Înlăturând greşelile prosteşti din trecut şi întorcându-
se la o cultivare raţională a naturii, aproape că nu ar mai fi
rămas nici un fel de piedici în calea bunăstării omeneşti
care să nu poată fi depăşite. E greu să ne dăm seama cât de
recentă este această credinţă în progresul uman. Lumea
antică pare să nu fi avut cunoştinţă de el; grecii şi romanii
îşi întorceau privirile mai curând spre Vârsta de Aur, de la
care omul decăzuse. Evul Mediu nu admitea, desigur, o
asemenea gândire. Renaşterea, care a realizat într-adevăr
aşa de mult, nu-şi putea închipui că omul poate să se ridice
din nou la gloriosul nivel al antichităţii; ea îşi întorcea
gândurile cu totul asupra trecutului. Numai în veacul al
şaptesprezecelea, o dată cu dezvoltarea ştiinţei, omul a
putut să nutrească o astfel de ambiţie trufaşă. [...] Toţi
savanţii de după Descartes dispreţuiau pe cei vechi şi
luptau pentru credinţa în progres."[ J.H. Randall, The
Making ofthe Modern Mind, Houghton Mifflin Co., 1926,
pp. 381-82. ]
De ce s-a prăbuşit concepţia despre lume a
Iluminismului ? Filosofia sa pare azi cu totul naivă, iar arta sa -
o vârstă de aur cu neputinţă de atins. Există diferite cauze,
suprapunându-se unele cu altele. Cauza principală este
abordarea critică tocmai a raţionalismului pe care se întemeia
întreaga concepţie luministă. Sfinţii Părinţi spun că raţiunea
omenească a decăzut o dată cu căderea omului; de-aceea, ea
trebuie supusă credinţei şi descoperirii dumnezeieşti, ca astfel
să se ridice la o stare mai înaltă. De îndată ce raţiunea e înălţată
119
deasupra credinţei şi tradiţiei, atitudinea ei critică îi provoacă
propria distrugere. Credinţa în raţiunea omenească este cea
care a produs întâi scolastica, mai apoi Reforma, căci raţiunea
supunea criticii însăşi religia. Reforma a fost o critică a
catolicismului medieval, iar apoi critica Protestantismului a
produs filosofii atei/agnostici ai veacului al nouăsprezecelea. În
fine, atitudinea critică a raţiunii a produs actuala sinucidere a
raţiunii. De îndată ce omul se încrede în raţiune ca dreptar al
adevărului, este obligat s-o urmeze până la capăt pe calea să
distructivă. Nu i se poate împotrivi.
Începând cu Evul Mediu, raţionalismul a redus sfera
cunoaşterii pe măsură ce critica fiecare tradiţie şi realitatea
lumii duhovniceşti - totul în afară de lumea exterioară. O dată
cu filosoful englez David Hume, spre sfârşitul veacului al
optsprezecelea, raţiunea autonomă a mers în sfârşit până la
capăt: a distrus orice cunoaştere sigură, chiar şi pe cea a lumii
exterioare. Hume spunea că nu putem cunoaşte adevărul
absolut prin raţiune; putem cunoaşte doar ceea ce experiem. El
scria:
"Raţiunea e o facultate subiectivă care nu are legătură
necesară cu Ťfapteleť pe care căutăm să le cunoaştem. Ea
se limitează la achitarea relaţiilor dintre ideile noastre, ele
însele fiind de două ori distanţate de Ťrealitateť. Iar
simţurile noastre sunt la fel de subiective, căci nu pot
niciodată să cunoască Ťlucrul în sineť, ci doar o imagine a
lui, ce nu are în ea elementul necesităţii şi siguranţei �
Ťcontrarul oricărui fapt real este încă posibilť."[David
Hume, An Enquiry Concerning Human Understanding,
apud The English Philosophers from Bacon to Mill, ed.
Edwin A. Burtt, Random House-1939 New York pp.593-94.]
Iată, într-adevăr, un lucru foarte adânc înrădăcinat în
gânditorii noştri moderni din ultimele două sute de ani:
deznădejdea de a nu fi niciodată în stare să cunoşti ceva, care
dizolvă însăşi substanţa vieţii. Crezând în filosofia raţionalistă
şi începând a gândi lucrurile prin ea, dai de Hume şi de alţi
gânditori asemeni lui, şi, dintr-o dată, întreaga lume se dizolvă.
Cu îndreptăţire deci s-au spus următoarele despre Hume de
către un cercetător al filosofiei Iluminismului:

120
"Citirea dialogurilor lui Hume după ce ai citit cu
înţelegere plină de simpatie pe zeloşii deişti şi pe optimiştii
filosofi ai primei părţi a veacului optsprezece înseamnă a fi
încercat de o uşoară înfiorare, de un simţământ de
nelinişte. E ca şi cum, în culmea amiezei Iluminismului, la
ceasul răgazului, când împrejur totul pare a fi liniştit şi
sigur, cineva şi-ar da seama brusc de apropiata şi
neaşteptata surpare a temeliilor, de slabul şi îndepărtatul
freamăt ce străbate sub terenul solid al bunului simt."[
Carl L. Becker, The Heavenly City of the Eighteenth Century
Philosophers, Yale University Press, New Haven,
Connecticut, 1970, pp. 68-69. ]
(Desigur, acest fapt a produs mai târziu marele cutremur al
zilelor noastre.)
Idealul experimental în ştiinţă are o funcţie similară celei a
raţiunii în nimicirea concepţiei despre lume a Iluminismului.
Fiind el însuşi întemeiat pe raţionalism, acest ideal nu e
nicicând împlinit; el nu se opreşte niciodată, ci aşteaptă mereu
să-şi testeze concluziile, ajungând la altele noi. Tocmai de
aceea ideile ştiinţifice se schimbă mereu, iar sinteza ştiinţifică
din vremea lui Newton a fost răsturnată.
Până la urmă, ideea de progres a ajutat la dizolvarea vechii
sinteze. În Renaştere, aşa cum am văzut, anticii erau priviţi ca
adevăratul model. Se credea că, dacă ne-am putea întoarce la
ei, departe de Evul Mediu şi de superstiţii, va fi grozav. Apoi
când ştiinţele au ajuns să fie modul de gândire dominant, a
apărut concepţia ştiinţifică despre lume. Oamenii au început să
vadă că orice om din ziua de azi are mai multă cunoaştere
ştiinţifică decât orice om din antichitate. pentru prima dată,
acum ştiinţa a înaintat în chip dramatic cu experimentele sale
etc.
Este vădit că însăşi ideea de progres - ideea că prezentul
clădeşte pe trecut, că generaţiile viitoare vor face mai bine
decât noi, iar omul va înainta în mod constant - anulează ideea
că există un criteriu statornic. Exact ca în subiectivismul lui
Hume, totul devine relativ. Criteriul existentei omului e
abandonat în voia sortii generaţiilor viitoare care urmează să îl
îmbunătăţească. După un timp, oamenii încep să-şi dea seama
că au de-a face cu o filosofie a necontenitei schimbări, a
121
necontenitei mişcări. Atunci sufletul se revoltă. El simte că nu
există pace, nu există siguranţă. La sfârşitul veacului al
optsprezecelea ideea de progres dăduse deja naştere concepţiei
"evoluţioniste", care era mult diferită de concepţia statornică a
lui Newton, ajungând în prim plan în veacul al
nouăsprezecelea.
Aşa se face că veacul al optsprezecelea a început cu mult
optimism, dar cei mai mulţi nu-şi dădeau seama că spre
sfârşitul veacului filosofii cei mai înaintaţi urmau să
nimicească orice putinţă a vreunei cunoaşteri reale a lumii
exterioare şi orice criteriu statornic al adevărului. Ideile
profunde de acest fel au nevoie de timp spre a pătrunde până la
oameni, dar când o fac produc urmări dezastruoase.
Dezastruoasele urmări s-au văzut în Revoluţia Franceză
din 1789, care a fost aplicarea revoluţionară a ideilor
raţionaliste la schimbarea societăţii şi la întreaga rânduială a
vieţii din afară. Sfârşitul veacului al optsprezecelea a adus cu el
sfârşitul Vechii Ordini � sfârşitul unei epoci de stabilitate,
când aşezămintele omeneşti, arta şi cultura erau întemeiate cel
puţin pe o rămăşită de creştinism şi de simţăminte creştine.
Izbucnirea Revolutiei Franceze a coincis cu sfârşitul civilizaţiei
creştine. Înainte de 1789 era încă "Vechiul Regim"; după acest
an, urmează epoca Revoluţiei, vremurile noastre.
În această perspectivă, teoria evoluţiei poate fi înţeleasă
filosofic. Ea s-a ivit dintr-o căutare a unei legi ştiinţifice a
progresului care să justifice înaintarea revoluţionară modernă.
Teoria evoluţiei a fost propusă mai întâi de către bunicul lui
Charles Darwin, Erasmus, în 1794 - la numai cinci ani de la
Revoluţia Franceză. [Multi dintre prietenii şi apropiaţii lui
Erasmus Darwin simpatizau cu revoluţionarii francezi.
Erasmus a fost unul dintre întemeietorii Societăţii Lunare,
care-i cuprindea pe simpatizanţii revoluţionarilor şi ai cărei
membri erau aceeaşi cu cei ai Societăţii Revoluţionare
conduse de radicalul Earl Stanhope. Erasmus îl admira
îndeosebi pe Rousseau, filosoful principal al Revoluţiei. Era şi
francmason, la fel ca fiul său, tatăl lui Charles Darwin. (n. ed.)
]

122
J.H. Randall Jr., el însuşi evoluţionist, e destul de lipsit de
naivitate spre a admite că teoria evoluţiei este o credinţă, nu un
fapt dovedit:
"În prezent biologii admit că, la drept vorbind, nu
cunoaştem nimic de spre cauzele originii noilor specii;
trebuie să recurgem la credinţa ştiinţifică că ele au loc
datorită schimbărilor chimice din protoplasma
embrionară."[Randall, op. cit., p. 475. O afirmaţie similară a
fost făcută de un important biolog evoluţionist britanic, Prof.
L. Harrison Matthews, în Prefaţa la ediţia din 1971 a
Originii speciilor. "Realitatea evoluţiei este şira spinării
biologiei, biologia aflându-se deci în situaţia aparte a unei
ştiinţe întemeiate pe o teorie nedovedită � este deci vorba de
o ştiinţă sau de o credinţă?... Credinţa în evoluţie este astfel
paralela exactă a credinţei într-o creaţie particulară: ambele
sunt concepte despre care credincioşii ştiu că sunt adevărate,
dar până în prezent nici una nu a fost în stare să o
dovedească." (n. ed.) ]
Evoluţioniştii trebuie să recurgă la această credinţă
fiindcă, cum înşişi spun, "orice altceva este de neconceput" -
acest "orice altceva" fiind faptul că Dumnezeu a creat lumea în
urmă cu 7000 sau 8000 de ani.
Randall continuă, descriind efectul evoluţiei asupra lumii:
"În ciuda acestor dificultăţi, credinţele oamenilor de
azi au fost adânc impregnate de conceptul de evoluţie.
Marile noţiuni şi concepte fundamentale care însemnau aşa
de mult pentru veacul al optsprezecelea, Natura, Raţiunea
şi Utilitatea, au lăsat cu totul loc unui nou set care exprimă
mai bine ultimele idei intelectuale despre o Lume în
Creştere. O mulţime de factori au conspirat la
popularizarea ideii de dezvoltare cu corolarele ei...
Poate că accentul principal adus de Evoluţie în minţile
oamenilor a fost cel pus asupra analizei cauzale amănunţite a
proceselor de schimbare particulare. În loc de a căuta să
descopere capătul sau ţinta mersului lumii ca întreg, ori să
discernă cauza ultimă sau temeiul tuturor celor existente -
sarcina fundamentală a ştiinţei şi filosofiei anterioare �
oamenii au ajuns să cerceteze doar ceea ce este acel proces şi
numai ceea ce produce el în părţile sale. Ei au respins [...]
123
contemplarea unei alcătuiri fixe şi statice a Adevărului,
adoptând în locul ei ţelul investigării tuturor micilor adevăruri
pe care le poate descoperi experimentul. Nu Adevărul care este
obârşia tuturor adevărurilor, ridicând sufletul omenesc
deasupra tuturor experienţelor omeneşti, în tărâmul celui
veşnic... ci răbdătoarea, neobosita şi nesfârşita căutare a unei
infinităţi de adevăruri finite din experienţa noastră - iată ţelul
oricărei strădanii ştiinţifice şi filosofice a zilelor
noastre."[Randall, op. cit., pp. 475-77. ]
Randall menţionează felul cum schimbarea aşezămintelor
omeneşti - diferitele idei asupra moralei etc. - întăresc credinţa
în evoluţie:
"Concepţia asupra omului ca organism care
reacţionează la şi acţionează asupra unui mediu complex a
devenit astăzi fundamentală.[Aceasta e teza principală a
concepţiei evoluţioniste şi a Epocii Revoluţionare privitor la
natura umană. Ea s-a clădit din filosofia ştiinţifică a
darwinismului şi din filosofia politică a admiratorului lui
Darwin, Karl Marx, şi este comună tuturor construcţiilor
totalitare şi utopice derivate din acestea două, inclusiv
liberalismului modern şi feminismului radical. Judge Robert
H. Bork, în cartea sa Slouching Towards Gomorrah: Modern
Liberalism and American Decline (Regan Books/Harper
Collins, New York, 1996), enunţă succint această teză
evoluţionistă astfel: "Natura umană e infinit modelabilă,
astfel că o natură umană nouă, mai bună şi poate chiar
perfectă, se poate produce prin rearanjarea instituţiilor
sociale." Feminista Shere Hite, în Hite Report on the Family,
a înfăţişat această credinţă atunci când zicea: "Nu există
nimic de felul unei Ťnaturi umaneť. Mai curând, există o
structură psihologică care este implantată cu grijă în minţile
noastre pe măsură ce învăţăm dragostea şi ecuaţiile de putere
ale familiei � pe viată. Din fericire, familia e un aşezământ
omenesc: oamenii au făcut-o şi tot oamenii o pot schimba."
(n. ed.)] Toate ideile şi aşezămintele sunt gândite astăzi în
primul rând ca produse sociale, funcţionând în grupuri
sociale şi izvorând din necesitatea săvârşirii unei anumite
adaptări a naturii umane la mediul înconjurător. Toate
domeniile de interes uman de astăzi au fost supuse acestei
124
generale tendinte sociologizante şi psihologizante; exemplul
religiei şi teologiei este edificator. În vreme ce veacul al
optsprezecelea socotea religia şi teologia ca pe un set de
propoziţii deductive şi demonstrative, oamenii de azi
socotesc religia în primul rând ca pe un produs social, un
mod de viată izvorât din organizarea socială a
experienţelor religioase ale oamenilor, iar teologia ca pe o
raţionalizare a anumitor simţăminte şi experienţe
fundamentale a naturii umane. Nu mai căutăm să dovedim
existenţa lui Dumnezeu, ci vorbim de Ťînţelesul lui
Dumnezeu în experienta umanăť; nu mai căutăm să
demonstrăm viata viitoare, ci investigăm efectul credinţei
în nemurire asupra comportamentului uman."
Vedem cât se poate de limpede că avem aici Următoarea
treaptă de după Hume, care nimicise toate aceste lucruri. Nu
mai poţi crede în acele idei învechite. Este o nouă treaptă, care
nu are nimic de-a face cu "descoperirea ştiinţifică" a evoluţiei
� nu e decât ceea ce pluteşte în aer. De vreme ce raţiunea îşi
continuă marşul, va sfârşi prin propria sinucidere.
Randall urmează:
"Evoluţia a introdus o cu totul altă scară de valori.
Acolo unde idealul veacului al optsprezecelea era
raţionalul, naturalul, chiar primitivul şi necoptul, pentru
noi lucrul cel mai de dorit se identifică mai curând cu ca
pătul ultim al procesului de dezvoltare, iar termenii noştri
laudativi sunt Ťmodernť, Ťla ziť, Ťînaintatť, Ťprogresistť.
În aceeaşi măsură ca şi Epoca Luminilor noi tindem să
identificăm ceea ce aprobam cu Natura, dar pentru noi ea
nu mai este ordinea raţională a naturii, ci culminarea
procesului evolutiv, pe care-l luăm drept pârghia existentei
noastre. Veacul al optsprezecelea nu putea gândi un
apelativ mai rău decât a numi pe un om Ťentuziast
nefirescť; noi preferăm să-l etichetăm drept Ťfosilă
demodată şi depăsităť. Epoca aceea credea într-o teorie
dacă era numită raţională, folositoare şi naturală; noi îi
dăm întâietate dacă este Ťultima descoperireť. Trebuia să
fim mai curând modernişti şi progresişti, decât gânditori
chibzuiţi. Rămâne de văzut dacă în noua noastră scară de
valori nu am pierdut la fel de mult pe cât am câştigat...
125
Ideea de evoluţie, aşa cum a ajuns să fie înţeleasă în final, a
întărit atitudinea umanistă şi naturalistă."

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei.


Partea a V-a. Falsii prooroci
Ierom. Serafim Rose

Dobzhansky citează cu deplină aprobare următoarea


afirmaţie a lui Teilhard de Chardin despre ce anume este
evoluţia:

"Este oare evoluţia o teorie, un sistem sau o ipoteză ? Ea


este mult mai mult - este un
postulat general, dinaintea
căruia toate teoriile, toate
ipotezele, toate sistemele
trebuie să se încline de aici
înainte, şi căruia trebuie să i
se conformeze spre a putea fi
luate în considerare şi a fi
veridice. Evoluţia e o lumină
care luminează toate faptele, o
traiectorie pe care toate liniile
de gândire trebuie s-o urmeze.
Iată ce este evolutia."[Th.
Dobzhansky, "Evolution:
God's Method of Creation" ]
Adică, în gândirea lui
Teilhard - pe care o urmează o
mulţime de oameni, fie că
sunt creştini, atei sau orice
altceva - evoluţia devine un fel de nouă revelaţie universală
pentru omenire. Deci totul trebuie înţeles în termenii evoluţiei,
inclusiv religia.
Scrierile lui Teilhard de Chardin sunt atât de înţesate de
propriul jargon, încât este uşor să-l respingi - ori să-l accepţi -
126
fără să pricepi cu totul semnificaţia gândirii sale. Dar, mai
presus de toate, trebuie înţeles ce anume i-a inspirat gândirea,
căci tocmai această inspiraţie de temelie şi concepţie despre
lume a pus stăpânire pe fantezia intelectualului modern,
deopotrivă "creştin" şi ateu, în ciuda dificultăţii limbajului.
Ceea ce l-a inspirat pe Teilhard de Chardin şi îi inspiră pe
adepţii săi este o anume concepţie unitară asupra realităţii, o
îmbinare a lui Dumnezeu şi a lumii, a spiritualului şi
secularului, într-un singur proces armonios şi atotcuprinzător
care nu numai că poate fi perceput de intelectualul modern, ci
poate fi simţit de sufletul sensibil aflat în strânsă legătură cu
spiritul vieţii moderne; într-adevăr, pasul următor al procesului
poate fi anticipat de "omul modern", şi tocmai de aceea este aşa
de iute acceptat Teilhard de Chardin ca "proroc", chiar de către
oameni ce nu cred în Dumnezeu: el vesteşte, într-un chip foarte
"mistic", viitorul la care speră orice gânditor de astăzi (în afară
de creştinii ortodocşi conştienţi).
Există două laturi ale gândirii unitare a lui Teilhard de
Chardin: cea lumească (prin care-i atrage şi-i păstrează chiar pe
ateii totali precum Julian Huxley), şi cea spirituală (prin care-i
atrage pe "creştini" şi le dă o "religie" celor necredincioşi).

Fragment din corespondenta P. Serafim Rose cu un


preopinent evoluţionist, dr. Kalomiros

As vrea acum să vă pun o întrebare ştiinţifică cu totul


elementară: care este dovada în favoarea "evoluţiei omului" ?
Nici asupra acestei chestiuni nu pot intra în amănunte în
prezenta scrisoare, ci o voi discuta pe scurt. Dacă doriţi, vă pot
scrie mai amănunţit ceva mai târziu.
Dovezile fosile în favoarea "evoluţiei omului" constau în:
Omul de Neanderthal (mai multe exemplare); Omul de Pekin
(câteva cranii); "oamenii" aşa-zişi de Java, Heidelberg,
Piltdown (până acum douăzeci de ani), şi recentele descoperiri
din Africa: toate extrem de fragmentare; de asemenea, încă
vreo câteva fragmente. Totalitatea dovezilor fosile ale
"evoluţiei omului" încap într-o ladă de mărimea unui sicriu,
provenind din părţi mult îndepărtate ale pământului, fără vreo
indicaţie demnă de crezare a unei vârste măcar relative (cu-atât
127
mai puţin "absolute"), şi fără nici o urmă de indicaţie asupra
felului cum aceşti "oameni" diferiţi se leagă unul de altul, fie
prin descendenţă, fie prin înrudire.
Mai mult, în urmă cu douăzeci de ani s-a descoperit că
unul dintre aceşti "strămoşi evolutivi ai omului", "omul de
Piltdown", era o fraudă deliberată. Este interesant că unul
dintre "descoperitorii" "omului" de Piltdown era Teilhard de
Chardin - lucru pe care nu-l veţi găsi în majoritatea manualelor
ori biografiilor sale. El a "descoperit" caninul acestei creaturi
măsluite - dinte care fu sese deja vopsit cu intenţia de a înşela
asupra vârstei sale atunci când l-a descoperit! Nu am dovezi
spre a spune că Teilhard de Chardin a participat în mod
conştient la fraudă; cred că e mai plauzibil să fi fost o victimă a
adevăratului autor al fraudei, fiind aşa de dornic să găsească
dovezi în favoarea "evoluţiei omului", în care credea mai
dinainte, încât nici nu a mai dat atenţie dificultăţilor anatomice
pe care acest "om" grosolan măsluit le prezenta pentru orice
observator obiectiv. Şi totuşi în manualele evoluţioniste tipărite
înainte de descoperirea fraudei, Omul de Piltdown era acceptat
ca un strămoş evolutiv al omului fără discuţie; "craniul" său
este chiar desenat (deşi se descoperiseră doar fragmente ale
unui craniu); şi se afirma cu încredere că "el combină
caracteristicile umane cu altele mult mai înapoiate" (Tracy I.
Storer, Zoologie generală, 1951). Era, desigur, exact acea
"verigă lipsă" necesară dintre om şi mai mută; iată de ce frauda
de la Piltdown a fost alcătuită tocmai ca un amestec de oase de
om şi de maimuţă.
Ceva mai târziu, acelaşi Teilhard de Chardin a participat la
descoperirea şi mai ales la "interpretarea" "Omului de Pekin".
Mulţumită "interpretării" sale (căci avea deja reputaţia de a fi
unul dintre principalii paleontologi ai lumii), "Omul de Pekin"
a intrat şi el în manualele evoluţioniste ca strămoş al omului...
Teilhard de Chardin a fost legat şi de descoperirea şi mai
ales de interpretarea unora dintre rămăşitele "Omului de Java",
care sunt fragmentare. În fapt, oriunde se ducea, descoperea
"dovezi" ce se potriveau exact cu aşteptările sale - anume, că
omul a "evoluat" din creaturi de tipul maimuţelor.
Dacă veţi cerceta în mod obiectiv toate dovezile fosile în
favoarea "evoluţiei omului", cred că veţi descoperi că nu există
128
nici o dovadă hotărâtoare sau cât de cât rezonabilă în favoarea
ei. O anumită probă e socotită a fi dovadă în favoarea evoluţiei
umane fiindcă oamenii doresc să creadă acest lucru; ei cred
într-o filosofie care cere ca omul să fi evoluat din creaturi
asemenea maimuţelor. Omul de Neanderthal este pur şi simplu
Homo sapiens, nedeosebindu-se de oamenii moderni mai mult
decât se deosebesc aceştia între ei, fiind o varietate înăuntrul
unui fel anume sau al unei specii.[ Mulţi evoluţionişti au ajuns
la concluzia că Homo erectus aparţine şi el de specia Homo
sapiens. De pildă, William S. Laughlin (Universitatea
Connecticut), studiind pe eschimoşi şi aleuţi, a observat multe
asemănări între aceste populaţii şi oamenii de tip Homo
erectus (Sinanthropus) din Asia. El îşi încheie studiul astfel:
"Când descoperim că deosebiri semnificative s-au dezvoltat
într-o scurtă perioadă de timp între populaţii strâns înrudite şi
apropiate, precum cele din Alaska şi Groenlanda, şi când luăm
în considerare marile deosebiri ce exista între grupuri
îndepărtate precum eschimoşii şi aborigenii, despre care se
ştie că aparţin aceleiaşi specii de Homo sapiens, pare justificat
să concluzionăm că Sinanthropus aparţine de aceeaşi specie
atât de diversă." (Science 142, 8 Noiembrie 1963, p. 644). (n.
ed.) ] Vă rog să observaţi că ilustraţiile cu omul de Neanderthal
din manualele evoluţioniste sunt invenţia artiştilor cu idei
preconcepute despre cum trebuie să fi arătat "omul primitiv",
întemeiate pe filosofia evoluţionistă!
Cred că am spus destul, nu spre a arăta că pot dezminţi
"evoluţia omului" (căci cine poate dovedi sau dezminţi ceva cu
probe atât de fragmentare ?!), ci spre a indica doar că trebuie să
fim foarte critici în ce priveşte interpretarea părtinitoare a unor
probe aşa de precare. Să-i lăsăm pe păgânii noştri moderni şi pe
filosofii lor să se agite la descoperirea fiecărui nou craniu, os
sau chiar a unui singur dinte, despre care ziarele titrează:
"Descoperirea unui nou strămoş al omului". Aceasta nu tine
nici măcar de domeniul cunoaşterii deşarte, ci de domeniul
basmelor moderne, al înţelepciunii care, cu adevărat, s-a făcut
uimitor de nebunească.

Evoluţia este exact opusul creştinismului

129
Întreaga filosofie evoluţionistă ce-i prinde astăzi pe
oameni îi face să creadă, adesea inconştient, într-o concepţie
despre creaţie şi viată ce este exact opusul învăţăturii creştine:
simplul devine complex, sălbăticia "evoluează" spre civilizaţie,
nedesăvârşitul face să apară desăvârşirea, "progresul" etc. În
concepţia Ortodoxiei, ceea ce este desăvârşit cade în
nedesăvârşire (Raiul, în lumea căzută; şi chiar istoric, Sfinţii
Părinţi observă căderea omenirii în general, până la venirea lui
Hristos - cf. Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Grigorie al
Nyssei), iar omul din zilele de pe urmă va fi mult mai jos
duhovniceşte decât în Biserica primară (cf. prorocia Sfântului.
Nil Izvorâtorul de Mir şi a Sfântului Nifon al Constantiei);
nestricăciunea şi nemurirea preced stricăciunea şi moartea. [Sf.
Nil Izvorâtorul de Mir (+1651), arătându-se după moarte
călugărului căzut Theofan din Muntele Athos, în anul 1817, a
prorocit despre starea omenirii în vremurile din urmă: "Lumea
din vremea aceea se va schimba şi se va face de nerecunoscut.
Când se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va întuneca
mintea omului din vremea aceea de patimile cele trupeşti ale
curviei şi foarte mult se va înmulţi necredinţa şi fărădelegea.
Atunci lumea va deveni de nerecunoscut, schimbându-se fetele
oamenilor, şi nu vei mai cunoaşte feţele bărbaţilor de ale
femeilor pentru neruşinata îmbrăcăminte şi a părului din cap.
Oamenii din vremea aceea se vor purta fără cuviinţă, fiind
sălbătici şi cruzi ca nişte fiare, din cauza ispitelor lui Antihrist.
Nu vor da respect părinţilor şi celor mai bătrâni, dragostea va
pieri. [...] Atunci vor schimba obiceiurile şi predania
creştinilor şi a Bisericii. Cuviinţa şi curăţia vor pieri de la
oameni şi va stăpâni fărădelegea. Minciuna şi iubirea de
arginti va ajunge la cele mai mari trepte. (...) Curviile,
preacurviile, sodomiile, hoţiile, omorurile vor fi pe toate
drumurile in vremea aceea. (...) Bisericile lui Dumnezeu se vor
lipsi de preoţi credincioşi şi evlavioşi." Vezi de asemenea
prorociile Sfântului Nil despre decăderea vieţii monahale
ortodoxe în The Orthodox Word, nr. 21 (1968), pp. 143-49.
Prorocia Sfântului Nifon, Episcopul Constantiei Ciprului (sec.
al IV-lea), spune astfel: "Până la sfârşitul veacului acestuia nu
vor lipsi nici prorocii Domnului Dumnezeu, şi nici slugile
diavolului. Dar in vremurile din urmă, cei ce vor sluji cu
130
adevărat lui Dumnezeu vor reuşi să se tăinuiască de oameni şi
nu vor făptui printre ei semne şi minuni, ca în timpurile
noastre, ci vor merge pe calea faptelor şi a smereniei, iar în
împărăţia Cerească vor fi mai mari decât Parinţii ce s-au
proslăvit prin semne. Căci în acea vreme nimeni nu va face
minuni în fata oamenilor, care să-i aprindă, insuflându-le
dorinţa nevoinţelor ascetice. (...) Mulţi, aflându-se în neştiinţă,
vor cădea in prăpastie, abătându-se întru lăţimea căii largi şi
întinse" (citată in Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului,
Mănăstirea Slătioara, 1996,p. 195). ]
Desăvârşirea şi nemurirea veacului viitor (cerul) nu sunt o
dezvoltare sau o "evoluţie" din lumea prezentă (cum ar zice
Teilhard de Chardin; de fapt, hiliasmul este o consecinţă
aproape inevitabilă a evoluţiei), ci o preschimbarea ei din
temelii.
Scopul principal al "filosofiei evoluţioniste" este
răsturnarea perspectivei creştine, întemeiate pe Dumnezeu Care
face totul precum voieşte El, punând în locul ei ceva mai "pe
înţelesul" omului căzut - raţionalism, umanism. Iată de ce
"evoluţia" a fost dezvoltată treptat de filosofia modernă
agnostică, atee şi deistă, înainte de a se găsi măcar o dovadă
"ştiinţifică". Perspectiva creştin-ortodoxă (Raiul, scurtimea
[timpului acordat] lumii acesteia etc.) este o perspectivă cu
totul nouă pentru cei prostiţi de moderna filosofie "luministă",
al cărei produs-cheie este evoluţia.

Evoluţionismul - rod al imaginaţiei.


Partea a VI-a. Credinţa în datarea
radiometrică
Curt Sewell

Foarte mulţi savanţi, profesori şi majoritatea mediilor de


informare sunt foarte buni avocaţi ai credinţelor evoluţioniste
în vârstele mari. Şi mulţi creştini s-au alăturat afirmaţiilor

131
savanţilor despre "marea vârstă a pământului", de obicei fără
să-şi dea seama că ele se întemeiază pe presupoziţii naturaliste
ce elimină complet orice fel de intervenţie a unui Dumnezeu
creator. Ei nu au recunoscut eroarea raţionamentului circular
din aceste credinţe în vârstele mari. Astfel, fără să fie nevoie, ei
şi-au pierdut temelia credinţei. Curtis Sewell Jr. a lucrat timp
de 44 de ani ca inginer electronist în industria nucleară,
începând cu Proiectul Manhattan al Armatei Statelor Uni te din
timpul celui de-al Doilea Război Mondial (prima bombă
atomică). Timp de cinci ani a fost inginer sef la Isotopes, Inc.
Printre sarcinile sale s-a numărat şi proiectarea
instrumentarului pentru analiza radiochimică de diferite tipuri,
inclusiv pentru sistemul datării cu Carbon 14. În 1988 a ieşit la
pensie de la Lawrence Livermore National Laboratory.
Cândva D-l Sewell adera la concepţia uniformistă că
pământul are miliarde de ani vechime, dar în decursul multor
ani de lucru a început să se îndoiască de "dovezile" acestui
fapt, fiindcă a văzut că se întemeiau pe o logică circulară.
Povestea trecerii sale de la concepţia evoluţionistă la concepţia
creştină despre lume este relatată în cartea sa God at Ground
Zero (Master Books, Green Forest, Arkansas, 1997).

"Cum pot creaţioniştii să se aştepte ca oamenii să accepte ideea


pământului tânăr, când, prin datarea radiometrică, ştiinţa a
dovedit că pământul are miliarde de ani vechime ?"
Articolul de fată pune această întrebare, ce reprezintă
gândirea unui mare număr de oameni de azi. Cu siguranţă că
majoritatea oamenilor de ştiinţă acceptă datarea radiometrică.
Totuşi nu există cu adevărat un motiv ştiinţific care să
dovedească că datarea radiometrică este corectă, ci o mulţime
de dovezi ce arată că ea nu funcţionează. Vom discuta câteva
dintre ele. Vom descoperi că piatra de temelie a analizei
radiometrice este credinţa în materialism şi respingerea oricărei
acţiuni supranaturale, chiar înainte de a se face vreo
măsurătoare. Mulţi oameni, între care chiar specialiştii în
domeniu, uită presupoziţiile pe care se întemeiază datarea
radiometrică.

1. Datarea radioactivă
132
În principiu există două tipuri de metode de datare
radioactivă. Un tip este sistemul Carbon 14, folosit la datarea
fragmentelor de organisme care au trăit. Nu a fost folosit
niciodată pe eşantioane neorganice, şi aproape că nici nu intră
în discuţie dacă se consideră că eşantionul ar putea fi mult mai
vechi de 50000 de ani. Ea furnizează unele dovezi foarte bune,
folosite adesea de creaţionişti. Dar în acest articol nu vom
discuta despre metoda C-14.
A doua mare categorie se mai numeşte "datarea cu metale
grele" şi include sistemele uraniu-toriu-plumb, rubidiu-strontiu
şi potasiu-argon. Aceste metode se folosesc în mod obişnuit
pentru eşantioane anorganice, cum sunt rocile, dând adeseori
vârste extrem de mari - milioane sau miliarde de ani.
Evoluţioniştii descriu adesea aceste metode ca dovedind marea
vechime a pământului şi a straturilor sale. Creaţioniştii le
critică adesea, fiindcă dau rezultate cu totul false.
Toate metodele de datare menţionate pornesc de la un
anume izotop radioactiv precum U-238, U-235, Tor-232, K-40
sau Rb-87. Ei se numesc izotopi "mamă". Sunt elemente
radioactive în mod natural, adică emit spontan particule alfa
sau beta şi, ca urmare, se transformă în alte elemente, numite
izotopi "fiice".

2. Erori experimentale

Metodele ce dau vârste mari produc aproape tot atâtea


răspunsuri "greşite" cât şi "corecte". Răspunsul "corect" e ales
pe baza coloanei stratigrafice, adică după felul fosilelor
îngropate în apropiere. Desigur, datarea fosilelor depinde de
presupunerea evoluţiei. Şi, bineînţeles, publicul nu aude de
obicei nimic despre răspunsurile greşite.
Afirmaţia aceasta - că datele radiometrice sunt "corectate"
prin referirea la fosilele-index determinate pe baza evoluţiei -
este viu contestată, dar examinarea literaturii tehnice arată că
ea este adevărată, în ciuda celor spuse de manualele
elementare. Să vedem câteva exemple.

3. Discrepante dovedite

133
Publicul larg crede că rezultatele radiometrice sunt solide
şi deci se poate dovedi că sunt de încredere. Dar literatura de
specialitate arată altceva. John Woodmorappe a făcut o
cercetare extinsă a literaturii, examinând 445 de articole
tehnice din 54 de reviste de geocronologie şi geologie cu mare
autoritate.[John Woodmorappe, "Radiometric Geochronology
Reappraised", în Creation Research Society Quarferly, vol. 16,
septembrie 1979, pp. 102-29, 147. - Vezi şi cartea din 1999 a
lui John Woodmorappe, The Mythology of Modern Dating
Methods, Institute for Creation Research, El Cajon,
California.]
Rapoartele menţionate enumeră peste 350 de date,
măsurate cu metode radiometrice, ce contrazic cu mult vârstele
atribuite fosilelor găsite în acelaşi strat. Ele acopereau vârstele
"aşteptate" de la 1 la >600 de milioane de ani. In aproape toate
cazurile de discrepantă s-au acceptat datele fosilelor. Datele
radiometrice au fost eliminate. Woodmorappe cita spusele unui
cercetător:
"În general, se presupune că datele ce intră în Ťmarja de
corectitudineť sunt corecte şi sunt publicate, dar cele ce nu
concordă cu alte date sunt rareori publicate, iar discrepantele
nu sunt explicate complet."
Când aceste rapoarte discutau posibilele cauze ale erorilor,
foloseau ,cuvinte de tipul "posibil", "poate", "probabil", "ar
putea fi" etc. Motivele invocate de obicei cuprind intruziunea
detritică, scurgerea sau infiltrarea unora dintre izotopi în
esantion, iar uneori conţinutul iniţial de izotopi din eşantion.
Pentru datarea cu K-Ar este uşor de dat vina pe pierderea
argonului, dacă vârsta obţinută e prea mică, sau pe absorbţia
argonului dacă e prea mare.
Se ştie prea bine că argonul, care e un gaz, difuzează uşor
prin rocă, şi nu e cu putinţă să se ştie dacă nu cumva s-a
întâmplat ceva de acest fel într-un anume caz.
Erorile sunt deosebit de mari cu metoda K-Ar (potasiu-
argon). S-au făcut studii asupra unor roci bazaltice de vârstă
recentă cunoscută, din apropiere de Hawaii. Ele proveneau de
la vulcanul Kilauea. Rezultatele au ajuns până la 22 de
milioane de ani. Joan Engels scria:

134
În prezent se ştie foarte bine că vârstele obţinute cu K-Ar
de la diferite minerale dintr-o singură rocă pot fi uimitor de
discordante."

4. Craniul 1470

În 1927 Richard Leakey a descoperit un craniu lângă


Lacul Rudolf din Kenya despre care spunea că era "aproape
nedeosebit" de cel al omului modern. Totuşi fusese găsit sub un
strat de tuf vulcanic KBS ce avea o vârstă acceptata de 2,6
milioane de ani vechime. Leakey a declarat că acest craniu
avea 2,9 milioane de ani, spunând că "nu se potriveşte cu nici
unul din modelele anterioare ale începuturilor omului". A fost
numit KNM-ER-1470 de la Kenya National Museum, East
Rudolf, 1470).
Marvin Lubenow face o descriere exactă a celor zece ani
de controverse în jurul datării craniului.
La prima încercare de a data tuful KBS, Fitch şi Miller au
analizat rocile brute şi au obţinut date mergând de la 212 la 230
milioane de ani - perioada Triassicului cu mult mai vechi decât
se aştepta. Întrucât sub acest strat se descoperiseră oase de
mamifere, au spus că evident datele erau greşite din pricina
"posibilei prezente a argonului străin derivat din includerea
unor roci pre-existente". Chiar dacă roca arăta bine, tot ce
depăsea 5 milioane de ani vechime era evident greşit, având în
vedere ceea ce ştiau ei despre succesiunea dezvoltării
evolutive".
Între timp, o echipă de la University of California din
Berkeley, condusă de G.H. Curtis, a analizat câteva pietre
ponce KBS şi au descoperit câteva care aveau cam 1,6
milioane de ani şi câteva de 1,8 milioane de ani Alte măsurători
unele coborând la 0,5 milioane de ani au fost declarate anormal
de mici. Ele au fost explicate ca posibile supraimprimări
datorate unei infuzii de apa fierbinte cu bogat conţinut alcalin.
Între 1969 şi 1976 mai multe echipe au făcut numeroase
măsurători radiometrice, iar rezultatele s-au grupat în jurul a
trei vârste -1,8 milioane, 2,4 milioane şi 2,6 milioane de ani.
Fiecare echipă a criticat tehnicile de selectare a eşantioanelor
de rocă ale celorlalţi. Se spunea că majoritatea argumentelor
135
radiometrice favorizau data de 2,6 milioane de ani, dar
argumentele paleontologice favorizau data de 1,8 milioane de
ani (adică data la care craniul s-ar fi potrivit cel mai bine cu
teoria evoluţiei). În final s-a ajuns la o înţelegere numai după
ce paleontologii s-au pus de acord în privinţa corelaţiei
fosilelor, incluzând două specii de porc dispărute. Data finală
acceptată pentru craniu a fost cea de 1,9 milioane de ani.
Comentând metoda de selectare a eşantioanelor de rocă pentru
datarea radiometrică, Lubenow întreabă:
"Se pune întrebarea, ŤCum ştii când ai eşantionul bun
pentru datare ?ť Singurul răspuns la întrebare este acela că
eşantioanele Ťbuneť dau date în acord cu presupunerile
evoluţioniste. Eşantioanele Ťreleť sunt cele care dau date ce nu
sunt conforme cu evoluţia - ilustrare clasică a cercului vicios."

5. Datarea Marelui Canion

Creaţioniştii au criticat multe aspecte ale datării rocilor


prin radioactivitate, dar au adus prea puţine probe reale că
metoda este inadecvată. Totuşi Institutul de cercetări
creaţioniste a ajuns în fazele preliminare ale obţinerii unor
asemenea dovezi pentru rocile vulcanice.[Grand Canyon
Dating Project, Institute for Creation Research, 10946
Woodside Avenue North, Santee, California 92071]
"Scopul proiectului", scriu savanţii de la Institutul de
cercetări creaţioniste (ICC), "este folosirea Ťcelei mai de
încredereť metode de datare cu izotopi radioactivi (Ťmetoda
izocronăť) cu cea mai precisă tehnică de măsurare analitică
(tehnica spectrografului de masă pentru diluţia izotopică) spre a
stabili Ťvârsteleť diferitelor roci din Marele Canion."
Savanţii de la ICC au angajat un laborator geotehnic
autorizat spre a sprijini acest plan şi a supraveghea proiectul,
prevenind orice tendinţă de a influenta rezultatele, şi pentru a
supune eşantioanele de roci mai multor laboratoare calificate
într-un mod care să evite orice subterfugii.
Marele Canion are mai multe straturi şi tipuri de roci
diferite. Toţi sunt de acord că rocile metamorfice precambriene
îngropate sub nivelul Canionului trebuie să fie cele mai vechi.

136
Acestea includ zonele Trinity Gneiss, Elves Chasm Gneiss şi
Zoroaster Granite.
De asemenea, toţi sunt de acord că scurgerea de lavă
cuaternară de pe Podisul Unikaret este probabil depozitul
metamorfic cel mai tânăr din zonă. El provine de la un vulcan,
după ce toate depozitele de straturi sedimentare s-au depus şi
după ce canionul a fost erodat. Lava s-a scurs peste margine, pe
versanţii canionului deja erodat.
Geologii cei mai tradiţionalişti cred că gnaisurile şi
graniturile de adâncime au peste 600 de milioane de ani
vechime, probabil în jur de 2000 de milioane de ani, iar vârsta
scurgerilor de lavă bazaltică de pe Podisul Unikaret trebuie
estimată la câteva mii de ani, fiindcă e vădit mai tânără decât
straturile sedimentare din partea de sus a pereţilor canionului.
Astfel, comparând vârstele măsurate cu acurateţe ale mai
multor eşantioane din cele două zone, vom avea o idee despre
siguranţa generală a metodelor radiometrice.
Rezultatele preliminare arată foarte interesant. Dar numai
măsurătorile scurgerilor de lavă recentă erau încheiate în
momentul ultimului raport pe care îl am.
Pentru un acelaşi set de roci recente s-au obţinut mai multe
cifre de "vârstă model", ele fiind cu totul discordante (adică nu
se potriveau defel una cu cealaltă). Cea "mai precisă" vârstă a
izocronei rubidiu-stronţiu a fost raportată ca fiind de 2,1
miliarde de ani.
Dar vârsta acesta este clar greşită. Lava supusă datării s-a
scurs peste marginea canionului deja erodat. Deci vârsta de
"2,1 miliarde de ani" trebuie să fie de multe mii de ori mai
mare decât vârsta reală a lavei. Acest unic rezultat ar trebuie să
fie suficient spre a arunca puternice umbre de îndoială asupra
metodelor de datare radiometrică cu metale grele, dar trebuie să
aşteptăm încheierea proiectului înainte de a trage prea multe
concluzii.[Vezi Steven A. Austin ed., Grand Canyon:
Monument to Catastrophe (1994), ca şi caseta video
însotitoare, Grand Canyon: Monuments to the Flood. (n. ed.)]

6. Cauzele erorilor

137
Există câteva posibile surse ale erorilor asociate cu datarea
radiometrică. Principalele probleme (începând de la cele de
mai mică importantă) sunt:
1. Acurateţea ratelor de dezintegrare - cele mai multe sunt
considerate a fi cunoscute cu aproximaţie de câteva procente şi,
dacă sunt greşite, ar avea doar un efect minor asupra datelor.
2. Constanta ratelor de dezintegrare - mulţi savanţi cred că
ele au fost constante de-a lungul epocilor, deşi acest lucru nu se
poate şti cu adevărat. Dar unul dintre primii cercetători, Prof.
John Joly de la Trinity College, Dublin, a raportat unele dovezi
ce arătau variatii.[J. Joly, Proceedings of the Royal Society,
Londra, Seria A 102, 1923, p. 682.] Raportul lui Barry
Setterfield asupra posibilei variaţii a vitezei luminii dă şi el
referinţe istorice despre variaţiile ratelor de dezintegrare de-a
lungul ultimilor 300 de ani. Dar cei mai mulţi savanţi nu s-au
arătat prea entuziaşti fată de acceptarea acestui concept.
3. Activarea neutronică din surse necunoscute - Prof.
Melvin Cook a cercetat minereuri dintr-o mină din Katanga şi a
descoperit că nu conţineau Pb-204 şi nici toriu, dar exista o
cantitate apreciabilă de Pb-208 ! E clar că acesta nu putea să fi
fost primitiv, şi nu putea să rezulte din dezintegrarea toriului.
Singurul mod în care putea fi explicat era activarea neutronică
în Pb-207. Când Cook a făcut această corecţie, vârsta calculată
s-a redus de la 600 de milioane de ani până la epoca modernă.
[Trevor Norman şi Barry Setterfield, "The Atomic Constants,
Light, and Time", Stanford Research Institute International
Invited Research Report, Menlo Park, California, 1987. w
Melvin Cook, Prehistory and Earth Models, Max Parrish and
Co. Ltd., Londra, 1966, pp. 54-55.] În cele mai multe minereuri
nu este posibil să se vadă acest efect asa de clar, dar faptul
arată că un anumit flux de neutroni, posibil de la o supernovă,
trebuie să fi avut o puter nică influentă, iar aceasta ar fi fost
posibil în întreaga lume, afectând toate rocile într-un mod ce nu
poate fi determinat cu uşurinţă astăzi.
4. Integritatea atomilor în roci - aceasta stârneşte cea mai
mare îngrijorare tuturor cronologiştilor şi este motivul cel mai
des citat pentru erorile evidente în măsurarea datelor. Sărurile
de uraniu sunt solubile în apă şi cele mai multe minerale sunt
supuse unei infiltrări inegale a componentelor lor chimice.
138
Argonul migrează în mod impredictibil înăuntrul şi în afara
rocilor. Hurley a raportat că componentele radioactive ale
graniturilor stau la suprafaţa granulelor şi pot fi cu uşurinţă
spălate. Cristalele de zircon au fost datate cu metodele U-Pb,
dar studiile de microsondaje cu ioni au arătat că uraniul şi
plumbul sunt fixate în diferite părţi ale structurii cristaline.
Aceasta arată că de fapt Pb-206 nu putea proveni din
dezintegrarea uraniului; deci aceste datări trebuie să fie
invalidate.
5. De departe cea mai importantă problemă este conţinutul
izotopic originar al rocii. Cum am putea să ştim care a fost
materialul originar ? Vom vedea că răspunsul la această
întrebare depinde de o decizie ce implică ceva ce nu poate fi
dovedit - o decizie pe bază de credinţă.

7. Materialul izotopic originar

Geologul uniformist trebuie să presupună o oarecare


concentraţie iniţială. Dacă alegerea sa este bună, iar celelalte
surse de erori pot fi minimalizate, poate face o determinare
precisă a vârstei - cu condiţia ca setul de presupuneri făcute de
el să fie corect. Dar presupunerile sale se întemeiază
întotdeauna pe teoria uniformismului - adică faptul că pământul
şi rocile sale au luat naştere în mod pur materialist, fără
intervenţie supranaturală, cu mult timp în urmă. Deci dacă
încearcă să folosească aceste rezultate spre a dovedi că
pământul este vechi şi nu a fost creat, foloseşte o logică
circulară. El elimină de fapt posibilitatea unei creaţii
supranaturale în sase zile înainte de a face măsurătorile.
Acum câţiva ani am făcut un curs de geologie la facultatea
din localitatea mea. În primele lecţii profesorul a subliniat
importanta credinţelor uniformiste ca temelie a geologiei
istorice, spunând ceva de felul acesta:
"Oamenii obişnuiau să creadă în tot felul de catastrofe,
provocate de intervenţii supranaturale. Aceste povesti populare
i-au făcut pe oameni să creadă că pământul avea numai câteva
mii de ani vechime. Astăzi ştim, desigur, că acele lucruri nu au
avut loc şi că pământul e mult mai vechi. El a evoluat lent,
timp de miliarde de ani. Aceasta a avut loc conform
139
Ťprincipiului uniformistť - ce spune că toate procesele au
urmat întotdeauna aceleaşi legi naturale pe care le observăm
astăzi."
Observaţi uşurinţa acceptării credinţei că istorisirea Bibliei
nu poate fi într-adevăr reală. În manualul său clasic de
geocronologie [Vârsta rocilor, planetelor şi stelelor], Henry
Faul spune:
"Dacă se acceptă că sistemul solar s-a condensat dintr-un
nor primordial, rezultă că materialele planetelor, asteroizilor şi
meteoriţilor au o origine comună. Meteoriţii de fier conţin ceva
plumb, dar numai urme infime de uraniu şi toriu, şi deci
plumbul e necontaminat de plumb radiogenic, putând fi privit
ca un bun eşantion de plumb primordial. Tabelul 6-1 dă lista
compoziţiei izotopice a plumbului extras din câtiva meteoriţi
de fier. Aceste date pot fi acum folosite ca (Pb207/Pb204) şi
(Pb206/Pb204) în ecuaţia Houtermans, şi tot ce rămâne de
descoperit pentru a permite calcularea vârstei pământului este
un eşantion de plumb dintr-un subsistem închis cu vârstă
cunoscută."[Henry Faul, Ages of Rocks, Planets and Stars,
McGraw-Hill, New York, 1966, pp. 65, 67.]
Observaţi punctul de pornire al lui Faul - "Dacă se acceptă
că sistemul solar s-a condensat dintr-un nor primordial..."
Aceasta înseamnă o origine pur naturalistă a pământului, de-a
lungul unei perioade mari de timp. El înfăţişează aici credinţa
obişnuită a celor mai mulţi savanţi evoluţionişti că pământul şi
sistemul solar au evoluat dintr-un nor de gaz şi praf, într-un
timp foarte lung, începând cu miliarde de ani în urmă. Pornind
de la această credinţă de bază, Faul argumentează că alcătuirea
originară a elementelor chimice ale pământului trebuie să fi
fost similară cu ceea ce putem vedea azi în meteoriţi.
Această presupunere este una dintre principalele probe
folosite spre a de termina vârsta pământului şi coeficientul
izotopic al plumbului din compoziţia rocilor primitive. Dar ea
se întemeiază cu totul pe credinţa în uniformism şi în originea
naturalistă a pământului. Fără această credinţă de bază, toate
măsurătorile datelor ce dau vârste mari ar fi lipsite de sens.
Pe de altă parte, dacă pământul a fost creat dintr-o dată
(cum spune Biblia), Ziditorul putea să-l facă oricum ar fi dorit.
Nu ar fi fost silit să urmeze nici una din legile omului - şi într-
140
adevăr El a şi dovedit acest lucru. Când a făcut pomii din
Grădina Edenului, aceştia aveau îndată şi fructe. Când i-a făcut
pe Adam şi Eva, ei erau în forma lor matură, nu ca niste prunci.
Ni s-a spus că El a făcut aceste lucruri cu înfăţişarea
maturităţii.[Acest lucru a fost afirmat categoric de către Sf.
Efrem Sirul în tâlcuirea sa la Facere din sec. IV: "Deşi
ierburile aveau doar o clipă vechime la facerea lor, ele păreau
ca şi cum ar fi avut câteva luni vechime. Tot aşa copacii, deşi
aveau doar o zi când au răsărit, erau totuşi ca pomii vechi de
câţiva ani, fiind deplin crescuţi şi cu fructe începând să se
ivească pe ramurile lor." Mai târziu, explicând cum anume
luna avea înfăţişarea matură în momentul facerii ei, Sf. Efrem
scrie: "Pe cât de bătrâni erau copacii, ierburile, animalele,
păsările şi chiar oamenii (când au fost creaţi), tot pe-atât erau
şi tineri. Erau bătrâni după înfăţişarea mădularelor lor şi
materiilor lor, însă erau tineri pentru ceasul şi clipa zidirii
lor" (Tâlcuire la Facere, ed. engl., pp. 90-91); (s.n.). Prin
această înţelegere scriptural-patristică a felului cum a creat
Dumnezeu lumea, întreaga temelie a metodelor de datare
radiometrică se prăbuşeşte. Faptul că Sf. Efrem a învăţat-o în
secolul al IV-lea arată că nu este un argument ad-hoc al
savanţilor creaţionişti de azi, ci chiar o tâlcuire de neocolit a
Scripturii. (n. ed.)] De ce nu ar fi putut face şi rocile în acelaşi
fel ? De ce nu ar fi putut să conţină Plumb 206 şi Argon 40,
astfel încât să apară "mature" ? Savanţii sunt de acord că
Plumbul 204 trebuie să fi fost prezent încă de la începuturile
pământului. De ce nu s-ar putea ca şi Plumbul 206, 207 şi 208
să fi apărut în acelaşi fel ?
Întrucât o lucrare preistorică a lui Dumnezeu nu este
supusă investigaţiei ştiinţifice, fiind deci în afara metodelor
ştiinţei, mulţi savanţi îl exclud pe Dumnezeu din probabilitatea
ştiinţifică, presupunând pur şi simplu că Dumnezeu nu a
intervenit niciodată. Ei caută explicaţii pur materialiste, ca şi
cum aceasta ar fi singura alegere acceptabilă ştiinţific. Dar
aceasta nu ne duce la problema reală. Vedem că datarea
radiogenică nu se întemeiază doar pe măsurători fizice.
Temeiul său este o credinţă filosofică - credinţa cuiva despre
felul cum a apărut lumea.

141
Vedem că problema "pământ vechi - pământ nou" se poate
rezolva doar în funcţie de credinţa întemeietoare pe care o
alegem.
Dacă alegem credinţa în materialism şi excludem
posibilitatea intervenţiei supranaturale, atunci suntem
îndreptăţiţi să credem că pământul are miliarde de ani vechime.
Totuşi, dacă recunoaştem un Dumnezeu care poate să
intervină şi a intervenit în propria zidire, atunci suntem
îndreptăţiţi să credem în istorisirea biblică şi într-o vârstă de
doar câteva mii de ani.
Nici una dintre alegeri nu ni se impune prin dovezile
fizice. Mai degrabă alegerea noastă se face din motive
filosofice, iar apoi potrivim probele cu unul sau altul din
sistemele de credinţă întemeietoare.

Evoluţionismul şi ştiinţa biologiei


Mihael Georgiev (traducere de Nicuşor Gliga)

Două aspecte privind evoluţionismul frapează în mod


deosebit. Primul: acesta "este suspendat în aer", deoarece îi
lipseşte punctul de plecare. De fapt nu există nici cea mai vagă
idee despre originea vieţii pe pământ. Al doilea: nu exista nici
o proba a posibilităţii transformării unei specii în alta.
Prin aceste două caracteristici evoluţionismul nu aparţine
lumii ştiinţelor, ci domeniului filozofiei, al ideologiilor şi al
doctrinelor. Această apartenenţă explică faptul uimitor că o
asemenea elaborare mentală a putut, cum spun evoluţioniştii, să
"deschidă o nouă era în istoria intelectuală a geniului uman,
schimbând radical concepţia noastră despre univers şi poziţia
omului in acesta"1. Intenţia mea nu este de a contrazice aceste
afirmaţii - de altfel adevărate - şi nici de a pune în discuţie
eventualele lor implicaţii morale, etice, psihologice, spirituale,
religioase, filozofice, antropologice, sociale şi politice. Ceea ce
as vrea sa fac, în schimb, este de a aborda numai implicaţiile cu
caracter pur ştiinţific ale evoluţionismului, în special validitatea

142
lor ştiinţifică, raporturile evoluţionismului cu alte discipline
biologice, valoarea lui didactica.
Iată ce spune Isaac Newton despre limitele ştiinţei:
"Mijlocul cel mai bun şi cel mai sigur pentru a studia natura
este în primul rând descoperirea şi determinarea
caracteristicilor fenomenelor prin experimente, în timp ce
ipotezele asupra originii lor pot fi lăsate în planul secund.
Aceste ipoteze trebuie să se supună naturii fenomenelor, nu să
se încerce impunerea lor ignorând probele experimentale". În
lumina acestei definiţii este evident că în realitate Darwin nu a
extins revoluţia ştiinţifică a lui Copernic, Keppler, Galilei şi
Newton în domeniul biologiei (cum spun evoluţioniştii), ci pur
şi simplu a mutat principiul cunoaşterii fenomenelor de la
studiul funcţionării lor la cel � complet diferit � al originii
lor, susţinând de fapt contrariul fata de Newton, adică
posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice fără verificare
experimentala.
Într-adevăr, spre deosebire de alte discipline biologice
(spre exemplu fiziologia) care studiază funcţionarea
organismelor, evoluţionismul studiază originea lor. Dar in timp
ce în alte discipline teoriile sunt supuse verificării
experimentale şi rămân să facă parte din ştiinţă numai daca trec
o asemenea verificare, evoluţionismul, dimpotrivă, este inserat
în ştiinţele biologice fără să fi trecut prin ciurul probelor
experimentale.
Cu toate acestea, evoluţionismul este predat ca ştiinţă � şi
implicit cu acelaşi merit � împreună cu alte discipline
biologice. Din punct de vedere metodologic aceasta vrea sa
spună că se ignoră diferenţa între probe şi speculaţii, se
confundă realitatea cu fantezia şi se consideră supoziţiile drept
certitudini. Toate acesta au consecinţe didactice negative
pentru că împiedică dezvoltarea capacităţii de recunoaştere a
diferenţelor dintre lucruri (care sunt mai importante decât
asemănările), de a gândi în mod critic şi de a înţelege însăşi
natura cunoaşterii ştiinţifice. Din aceste motive, Rudolf
Virchow, medic, antropolog şi contemporan cu Darwin,
considera darwinismul vătămător pentru reputaţia ştiinţei, era
împotriva introducerii lui printre disciplinele ştiinţifice şi
predării lui.
143
Prezentarea evoluţionismului ca teorie ştiinţifică bazată pe
legi şi pe probe este un fals uşor de descoperit dacă se posedă
un minimum de cunoştinţe privind metodologia ştiinţifică şi
aspectele ei specifice. În Italia, s-au exprimat in acest sens în
repetate rânduri autorităţi indiscutabile precum Giuseppe
Sermonti (biolog şi genetician), Roberto Fondi (paleontolog) şi
Antonino Zichichi (fizician).
Cu toate acestea, evoluţionismul este predat chiar din
şcoala elementară şi prezentat drept "cuvântul ştiinţei" unor
copii care nu sunt încă în măsură să înţeleagă validitatea lui
ştiinţifică. Acest ultim aspect, face separarea evoluţionismului
de ştiinţe şi aşezarea lui printre ideologii şi religii, nu numai o
operaţiune importantă din punct de vedere metodologic şi
didactic, ci şi un act necesar de responsabilitate în confruntările
fiilor noştri, studenţilor noştri şi a însăşi inteligenţei noastre.

Referinţe

1. Ayala FJ., Darwin e il progetto della natura, KOS 2002;202


(luglio): 22-27
Mihael Georgiev este medic italian, cu lucrări publicate în
domeniul chirurgiei; participant la al 8-lea Congres Creaţionist
European, Gullbrannagarden, Suedia, 2003, cu lucrarea "A call for a
change in high school textbooks on science in Italy".

Sursa articolului: "Evoluzionismo e Scienze Biologiche", la


http://www.creazionismo.org/Articolo.asp?id=106

Fantasticii lilieci
Frank Sherwin (traducere de Paul Cocei)

Fascinanţii lilieci fac parte din ordinul Chiroptera. În


numar, ei întrec chiar şi rozătoarele. Este nedrept faptul că
liliecii au un asemenea renume negativ şi că le sunt asociate
atâtea superstiţii. Dimpotrivă: dacă nu exista polenizarea lor, se

144
putea să nu avem lemnul de balsa, bananele, pătlagina, sau
piersicile. Liliecii sunt mult mai eficienţi în capturarea
insectelor decât sunt metodele folosite de oameni. Într-adevăr,
un liliac gri poate elimina până la 8.000 de insecte pe noapte �
un motiv în plus pentru a tolera �cuiburile de lilieci�.
De unde au apărut ei? �Toţi liliecii din ziua de azi se trag
dintr-un strămoş comun care putea zbura�1 � spune
evoluţionismul. Dar în ceea ce priveşte dovezile, această
declaraţie � şi cele înrudite � este rezultatul unei simple
presupuneri. Aceeaşi sursă admite că �Genealogia [adică
strămoşii evolutivi] liliecilor este o problemă întunecoasă,
totuşi, şi a inspirat câteva idei destul de exotice�2 şi ��
liliecii prezintă una din enigmele supreme ale evoluţiei�3. De
notat că ştiinţa secularizată nu poate oferi un răspuns privind
originile liliecilor şi prin urmare imaginaţia cuiva trebuia să
umple golul: �� poţi construi tot felul de scenarii plauzibile
despre felul în care au apărut liliecii�4. Oricum ar fi,
evoluţioniştii continuă să susţină că liliecii au evoluat din
mamifere mici şi ne-zburătoare, chiar dacă �Nu sunt
cunoscute stadii intermediare între lilieci şi insectivore�5.
Savanţii creaţionişti susţin că Dumnezeu a creat liliecii şi
că ei sunt mărturii ale mâinilor Sale creatoare (vezi şi Romani
1: 20). Una dintre caracteristicile special construite ale liliecilor
este uimitorul lor sonar: ei trimit sunete de mare frecvenţă şi
localizează obstacolele din apropiere în funcţie de unda sonoră
care se reflectă din acestea. Liliecii trimit impulsul cu frecvenţa
de 100.000 Hz (cicluri pe secundă), frecvenţă care, în doar o
fracţiune de secundă, poate scădea până la 30.000 de Hz (prin
comparaţie, limita superioară a auzului uman este de 20.000
Hz). Liliecii s-ar putea asurzi cu uşurinţă dacă nu ar avea un
muşchi special pe care Creatorul l-a plasat în urechea lor
medie. Acesta se contractă rapid pentru a �îngheţa� osul
asociat cu auzirea în timp ce impulsul este trimis � dar se
relaxează tocmai la timp pentru a primi ecourile impulsurilor
anterioare.
Cât de eficient este sonarul? Se prea poate ca liliecii să
�simtă� mintal cu impulsurile lor ultrasonice la fel cum noi
putem vedea cu proprii ochi!6. În loc să recunoască această
complexitate ca provenind prin mâna Creatorului, secularii îl
145
dezbracă pe Dumnezeu de măreţie, spunând că �Impulsurile
cu frecvenţa modulată par a fi evoluat în capacitatea de
ecolocaţie a liliecilor, o gamă largă de frecvenţe fiind potrivite
pentru descrierea ţintei şi măsurarea corectă a distanţei�7
(subl. noastră). Creaţioniştii ar spune: �Dumnezeu a creat
capacitatea liliecilor de a produce impulsuri cu frecvenţa
modulată pentru că o gamă largă de frecvenţe le face potrivite
pentru descrierea ţintei şi măsurarea corectă a distanţelor�.

Bibliografie

1. Discover, November, 1998, p. 114.


2. Ibid., p. 114.
3. Ibid., p. 112.
4. Ibid., p. 114.
5. Colbert, Evolution of the Vertebrates, 2001, p. 333.
6. Hickman, Roberts & Larson, Zoology, W.C. Brown, 1997, p. 611.
7. Simmons & Young, Nerve Cells & Animal Behaviour, Cambridge
U. Press, 1999, pp. 144�45.

Sursa articolului: Acts & Facts Vol. 30 nr. 10 Oct. 2003.

Genă care creşte riscul tuberculozei


www.sciencedaily.com

Un studiu din numărul din 19 decembrie al "Journal


of Experimental Medicine" (Jurnalul de Medicină
Experimentală) identifică o mică schimbare genetică ce
creşte probabilitatea de dezvoltare a tuberculozei active
(TBC). Pedro Flores-Villanueva şi colegii săi de la Centrul
pentru Sănătate al Universităţii din Texas, au studiat grupe
de pacienţi din Mexic şi Coreea, descoperind că persoanele
care posedă această schimbare genetică sunt mai dispuşi la
îmbolnăvire cu bacteria cauzatoare de TBC.

146
Numărul de infecţii cu Mycobacterium tuberculosis,
bacteria care cauzează TBC, sunt în creştere. În fiecare an apar
cca. 8 milioane de cazuri noi iar 2 milioane de persoane mor
din cauza TBC. Dar nu toţi oamenii care sunt expuşi la această
bacterie se îmbolnăvesc � un fenomen explicat în mod curent
prin diferenţele genetice care îi fac pe unii mai predispuşi la
îmbolnăvire decât alţii. Într-adevăr, un studiu ştiinţific recent a
relevat faptul că o anumită regiune a cromozomului 17 este
asociată cu riscul mărit de a dezvolta tuberculoza activă, dar
gena/genele responsabile pentru acest efect nu fuseseră
identificate.
Flores-Villanueva şi colegii săi arată că factorul aflat în
spatele acestei creşteri a susceptibilităţii la TBC este o mică
schimbare în gena care codifică o proteină numită MCP-1
(gena se află în cromozomul 17). Schimbarea genetică este
minusculă, secvenţa de ADN diferind doar printr-o singură
nucleotidă (blocurile constructive ale ADN-ului) de cea
normală. Această schimbare, care a dus la creşterea productiei
de MCP-1, a fost de cinci ori mai întâlnită la persoanele cu
TBC activ decât la cei infectaţi dar care nu au dezvoltat boala.
MCP-1 este o proteină care ajută la atragerea celulelor
imunitare la locul infecţiei. Din acest motiv, proteina este
importantă în timpul în care organismul dă primele răspunsuri
la bacteria cauzatoare de TBC. Dar un nivel excesiv de mare de
MCP-1 poate fi periculos, acestea inhibând producerea unei
alte proteine cu rol imunitar, interleukin-12. Interleukin-12 este
necesară pentru activarea celulelor imunitare care luptă
împotriva infecţiei odată ajunse la "locul faptei". Într-un
comentariu ce însoţeşte articolul, geneticienii Alexandre
Alcais, Jean-Laurent Casanova şi colegii de la Universitatea
din Paris subliniază faptul că acesta este fenomenul genetic cu
cel mai mare impact asupra TBC dintre cele descoperite până
acum.

147
Gheţarii şi Potopul
Stephen Caesar (traducere de Dănuţ Ieşeanu)

Mulţi creaţionişti fac o legătură între Potopul Biblic şi


Era glaciară, această întâmplare fiind dedusă pentru prima
oara de creaţionistul Louis Agassiz în anii 1800. Aceasta
legătura s-a întărit odată cu expediţia ştiinţifică din nordul
Groenlandei (North GRIP), condusă de omul de ştiinţă
danez J.P.Steffensen. Revista The New Yorker a
caracterizat activitatea lui Steffensen şi colaboratorilor săi
subliniind ceea ce reprezintă pentru catastrofism:
�În urmă cu câteva decenii a avut loc o schimbare...în
modul oamenilor de ştiinţă de a privi clima Pământului.
Noul punct de vedere stă sub lozinca "climat schimbat
brusc", deşi s-ar putea chema neo-catastrofism după
teoriile inspirate din Biblie cu privire la potop şi la
dezastrul respectiv...Această idee este susţinută de
copleşitoarele dovezi empirice, multe dintre ele găsite în
Groenlanda. Climatul terestru nu a suferit o schimbare
treptata, ci una violenta şi fără avertizare. �(Kolbert
2002:30)

Ultima Eră Glaciară, cunoscută şi sub numele de


Wisconsin, se presupune ca ar fi avut loc acum 20.000 ani.
Forând în gheţarii care ocupa aproximativ 80% din suprafaţa
Groenlandei, proiectul North GRIP a oferit geologilor probe
privind tranziţia brusca a erei Wisconsin. The New Yorker a
remarcat:
�Ceea ce arată urmele din gheaţă este că a existat o
perioadă de intensă instabilitate. Temperatura nu a crescut
gradat, şi nici nu a fost constantă, ci a suferit salturi de la cele
de natură temperată până la cele de natură glaciara şi înapoi. În
urma cu aproximativ 15.000 de ani, Groenlanda s-a încălzit
brusc cu 16° C în doar 15 ani sau mai puţin.�
Articolul menţionează că �oamenii de ştiinţă care lucrau
în Century Camp (una dintre locaţiile North GRIP-ului) nu
erau siguri ce să facă cu ceea ce au descoperit� (Kolbert

148
2002:34). Sigfus Johnsen, unul dintre oamenii de ştiinţă din
echipa de cercetare a declarat următoarele:
�Este incredibil, e ceva la care nu ne-am aşteptat
deloc�(Kolbert 2002:34).
Revista a mai notat totodată că, într-o altă locaţie GRIP
numită Dye 3, �conform rezultatelor importante descoperite
în Century Camp, se demonstrează că ceea ce părea a fi o
anormalitate, poate fi totuşi repetabil.� (Kolbert 2002:35)
Şi mai important e ca în urma acestor fluctuaţii
catastrofale ale temperaturii a avut loc o masivă infuzie de
�apă dulce� în oceane. Această relatare coincide cu potopul
cărţii Facerii care a constat atât în revărsări masive de ape sub
forma de ploi, cât şi în revărsarea apelor de sub suprafaţa
Pământului (�În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a
doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii, în chiar ziua aceea, s-
au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi jgheaburile
cerului s-au deschis� Facere 7:11).
Revista The New Yorker a mai precizat:
�Nici o forţă externă cunoscută şi nici măcar o
ipoteză nu poate explica salturile atât de violente şi de dese
ale temperaturii, precum ne arată aceste bucăţi de gheaţă.
Cumva, sistemul climateric, printr-un incredibil mecanism
de feedback, trebuie să fi fost capabil de a-şi genera
propriile instabilităţi. Cea mai populară ipoteza e că
�oceanele sunt responsabile� de acest lucru. Curenţii de
la tropice, îndreptându-se spre poli, au adus cu ei o
cantitate uriaşă de căldură, şi dacă acest mecanism al
circulaţiei s-ar fi putut cumva opri, să zicem din cauza unui
influx brusc de apa dulce, ar fi putut avea un impact
dramatic.� (Kolbert 2002:35).
Fraze precum �influx brusc de apă dulce� şi �impact
dramatic� invocă cu siguranţă imaginile potopului biblic. În
plus, aşa cum şi articolul a menţionat, dovezile pentru neo-
catastrofism sunt atât de copleşitoare încât aceste idei sunt
îmbrăţişate de aproape toţi geologii.

Referinţe:

Kolbert, E. 2002. �Ice Memory.� The New Yorker, 7 January.

149
Sursa articolului:
http://www.creationism.org/caesar/glaciersflood.htm

Îndreptând greşelile - Uimitoarea


abilitate de reparare
categoria Minuni "naturale"

Frank Sherwin (traducere de Iulian Ţigănelea)

Dacă cineva ar cere unui creaţionist vreo dovadă a


creaţiei, acesta ar putea foarte bine să replice: molecula de
ADN. Toţi au auzit de această moleculă a vieţii găsită
practic în fiecare celulă a trupului nostru. ADN-ul este
organizat în cromozomi (oamenii au 46) pe care se găsesc
multe mii de gene (unităţi de ereditate compuse din baze
nucleotide denumite T,G,C şi A).

Uimitorul proiect al Genomului uman continuă să


cartografieze din ce în ce mai precis genele specifice (avem
„doar” 34.000), cât şi să secvenţializeze din ce în ce mai mult
enorma construcţie a perechilor de baze ale ADN-ului. Efectele
trecerii timpului şi factorii mediului înconjurător, ca de
exemplu fumatul şi razele ultraviolete (U.V.) solare, împreună
cu alţi compuşi cancerigeni şi citotoxici – reprezintă garanţii
faptului că molecula de ADN suferă avarii. Majoritatea
acestora sunt temporare întrucât Creatorul a proiectat molecule

150
specifice şi sisteme pentru repararea avariilor genetice. Acestea
sunt ceea ce se numeşte „ADN-ul de reparare”.
Se ştia de ceva timp că ADN-ul posedă incredibila
capacitate de a se autorepara când este deteriorat. Dar cum a
apărut această capacitate de refacere – prin timp şi întâmplare
sau prin creaţie specifică? Este destul de dificil pentru
secularişti să dea o descriere darwinistă pas-cu-pas a apariţiei
unei molecule funcţionale de ADN din elemente chimice brute.
Dar cum au putut cele 130 de gene reparatorii de ADN uman
cunoscute să evolueze pentru a ajuta la... repararea însuşi
ADN-ului? Se sesizează cu uşurinţă aici o situaţie imposibilă:
în timp ce ADN-ul evolua din elemente chimice brute, ar fi
avut neapărată nevoie de asistenţa moleculelor reparatorii
ADN; aceste molecule, însă, puteau evolua abia mai târziu,
fiind programate de ADN!
Dumnezeu a proiectat o serie de sisteme de reparaţie ADN
şi corectori (enzime), fiecare având sarcina de a repara câte o
problemă specifică. De exemplu, există enzime implicate în
corectarea greşelilor de extirpare care recunosc bazele
împerecheate greşit şi enzime implicate în repararea extirpării
nucleotide (REN), care este un mecanism de reparare tip
„taiere şi lipire” universal. REN are funcţia de a îndepărta
greşeala - numită leziune - şi de a umple golul cu ADN nou.
Această operaţie se poate asemăna cu îndepărtarea de către
dentist a ţesutului cariat şi înlocuirea golului cu o umplutură
("umplutura" în procesul de reparare al ADN-ului este o
nucleotidă funcţională).
Există deasemenea mici motoare moleculare numite
"elicoidale" (de exemplu AdnB elicoidal şi alte motoare
multimetrice) care efectiv „deşiră” ADN-ul din starea normală
dublu-spiralată în două şiruri separate. Elicoidele îndeplinesc
acest lucru rupând rapid legăturile de hidrogen dintre
nucleotide (porţiunea "trepte de scară" din moleculă) într-o
manieră cumva asemănătoare felului în care se mişcă râma.
Alte enzime, special proiectate, trebuie să asigure separarea
completă a celor două şiruri. Ocazional, acest uimitor
mecanism de reparare dă greş - aşa cum fac toate sistemele
noastre în cele din urmă - rezultând o alterare sau schimbare
permanentă a acelei porţiuni de ADN. Aceasta se numeşte o
151
mutaţie. Desigur, mutaţiile în porţiunile vitale pot fi mortale
pentru organism.
Tocmai aceasta e problema. Sistemele de reparare a ADN-
ului lucrează din greu să repare aceste schimbări care apar
zilnic în miliardele de baze-nucleotide care compun plantele,
oamenii şi animalele. Dar evoluţia este dependentă de chiar
aceste schimbări (mutaţii) care se presupune că ar conduce la
noi structuri şi funcţii.
Astfel, observăm că felul în care se prezintă ADN-ul
asigură faptul că evoluţia nu ar fi putut avea loc prin mutaţii,
împotriva cărora natura luptă efectiv prin aceste mecanisme
intrinseci ei.

Sursa articolului: Acts & Facts, Vol. 33 Nr 6 June 2004

Microbii din sedimentele marine


reacţionează la schimbările de temperatură
www.sciencedaily.com

Oameni de ştiinţă de la Universitatea din Georgia au


arătat pentru prima oară că temperatura afectează
activitatea biologică a microbilor care degradează carbonul
organic în sedimentele marine. Încălzirea globală ar putea
astfel cauza derapaje în echilibrul carbonului organic, care
este reciclat în atmosferă sau este îngropat în sedimente
care servesc drept rezervoare de compuşi organici.

Până acum se cunoştea relativ puţin despre modul în care


temperaturile afectează acest proces microbiologic, care este
responsabil pentru descompunerea iniţială a materiei organice
complexe în sedimente, spune oceanograful Samantha Joye de

152
la Universitatea din Georgia, conducătorul studiului. "Ceea ce
scoatem acum în evidenţă este total neaşteptat. Temperatura
scurt-circuitează reciclarea materiei organice", a declarat ea.
Joye şi colaboratorul său, Nathaniel Weston, şi-au publicat
rezultatele cercetărilor lor în "Dezbaterile" Academiei
Naţionale de Ştiinţe (National Academy of Sciences) din 14
noiembrie.
"Aceste rezultate surprinzătoare arată că temperatura
afectează puternic descompunerea materiei organice şi este
nevoie ca ea să fie luată în calcul pentru înţelegerea rolului
sedimentelor în circuitul global al carbonului", a declarat Paul
Kemp, directorul Programului pentru Biologie Oceanografică
al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă (National Science
Foundation - NSF), care a finanţat cercetările împreună cu
Programul pe Termen Lung de Cercetare Ecologică (Long-
Term Ecological Research - LTER) al NSF.
Savanţii ştiau de mult că un rol crucial în multe procese
terestre şi atmosferice îl are carbonul organic îngropat în
sedimentele marine. Numărul de microorganisme care se
hrănesc cu acest carbon nu este deloc mic.
"Microorganismele responsabile pentru degradarea
materiei organice în sedimente sunt deseori ignoraţe", a spus
Weston. "Noi am fost interesaţi în deschiderea "cutiei negre" a
sedimentelor şi în clarificarea controlului asupra temperaturii
în diferite grupe microbiene".
Weston şi Joye au studiat mostre de sedimente de la
Umbrella Creek, în apropierea gurii de vărsare a râului Satilla,
pe coasta Georgiei. Prelevând probe de sedimente în diferite
perioade ale anului, au descoperit că temperatura a afectat
procesele de descompunere a carbonului organic. Microbii care
"lucrează" în sedimente au diferite limite ale temperaturilor
optime, şi astfel ei operează diferit, în funcţie de temperatură.
"Procesele microbiene implicate în descompunerea
carbonului sunt extrem de sensibile chiar la cele mai mici
schimbări în temperatură", a declarat Joye. "Aceste rezultate
sugerează că schimbarea climei globale poate influenţa
eficacitatea reciclării carbonului organic", cu impact asupra
ecosistemelor aflate pe coaste.

153
Nu se cunoaşte încă, spune Joye, dacă schimbările produse
de temperatură, observate în cazul sedimentelor marine în
Georgia - zonă cu climă temperată - se vor aplica şi în cazul
altor zone geografice, cum ar fi mediile tropicale.

Modelul evoluţiei şi impactul său


fundamental
Iulian Ţigănelea

Pentru societatea contemporană în general, evoluţia a


devenit o filosofie sau o viziune fundamentală. Pe de o
parte, este un fapt curios cum acest model a devenit o a
doua natură a gândirii actuale, o paradigmă universală de
cercetare şi aplicare în cunoaştere. Pe de alta, acest ciudat
fenomen, nemaiîntâlnit prin caracterul lui universal
niciodată în istorie, este rezultatul unui proces istoric, sau
mai bine zis istorico-filosofic. Totul pare a începe odată cu
epoca Renaşterii, trece prin perioada Iluminismului şi a
marilor revoluţii politice, filosofice şi sociale din secolul al
XIV-lea, şi ajunge la dezvoltarea lui vădită şi cu pretenţii
de universalizare în secolul XX.

Având în vedere popularitatea globală (şi pentru mulţi,


„intimă”) înregistrată de această viziune filosofică, numită
uneori “teoria evoluţiei”, devine important să înregistrăm la
rândul nostru mecanismele sociale, politice şi de altă natură ale
acestui succes.
În primul rând, evoluţia este o speranţă fundamentală
pentru orice om. Psihologic, ea este o dominantă a naturii
umane, fiindcă orice om îşi doreşte progresul personal, sau
împreună cu ceilalţi. În al doilea rând, întotdeauna entităţile sau
comunităţile, de la micile organizări umane, până la state sau
uniuni de naţiuni au ca scop declarat progresul şi evoluţia,
desigur bazându-se pe dorinţa, permanentă şi legitimă, de mai

154
bine a omului. Aşadar evoluţia este dorită de toţi, şi declarată
ca scop universal.
Aici însă se despart cele două posibile variante ale
realizării în fapt a evoluţiei, fiindcă omului îi rămâne menirea
de a o realiza: împreună cu Dumnezeu sau fără El. Fiind creat
după chipul şi asemănarea cu El (Facere 1, 26), omul tinde
ontologic să se autodepăşească, cum de altfel a observat şi
Nietzsche, care credea că omul este „ceva care trebuie depăşit”.
Aşadar, prin creaţie, omului i se deschide perspectiva
permanentei evoluţii, menirea lui centrală, însă numai în
sinergie cu Creatorul său. Adresându-se ucenicilor Săi, Hristos
arată: “Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine
singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai
trimis” (Ioan 17: 3). Astfel suntem invitaţi la un continuu
progres în cunoaşterea lui Dumnezeu printr-o reciprocă iubire –
aceasta fiind esenţa vieţii şi a evoluţiei spirituale umane.
Omul însă şi-a început istoria căzută cu o denaturare a
acestei meniri, fiindcă a dorit evoluţia spirituală sau progresul
în cunoaştere fără Dumnezeu, separat de El. Referatul biblic al
căderii primilor oameni în păcat arată cum Adam şi Eva au ales
o altă cale de cunoaştere, de evoluţie. Au ales cunoaşterea
solitară, autonomă, au ales o evoluţie ruptă de Dumnezeu. De
atunci şi până astăzi această perspectivă evolutivă denaturată
(care a înregistrat şi episodul Turnului Babel, printre altele), a
ajuns să fie tentaţia dominantă a umanităţii, sau esenţa
apostaziei sale pe toate planurile.
Iată aşadar de ce, pe de o parte evoluţia este o tendinţă
firească dar, pe de altă parte, cunoaştem astăzi „succesul”
denaturării ei, pe care îl cultivă cu patimă omul contemporan.
Asistăm la o efervescenţă debordantă în promovarea cu
entuziasm a modelului evoluţionist ateu de aproape două
secole, fiindcă omul pare a merge cu paşi hotărâţi pe drumul
justificării cu orice fel de artificii raţionale a evoluţiei lui
autonome, seculare. Oameni precum Charles Darwin, Charles
Lyell, sau mai nou Theodosius Dobzhansky şi Ken Wilber sunt
exponenţii acestui efort titanic de a fundamenta modelul
evoluţionist în sens ştiinţific şi filosofic.
Mai mult, există şi un evoluţionism “creştin”, adică o
pseudo-teologie, care încearcă să împace teologia cu teoria
155
evoluţiei, erijându-se parcă în postura de apărător sau avocat al
păcatului primordial şi al mecanismului psihologic care a stat
la baza săvârşirii lui. Poate că nici cei mai îndrăzneţi vizionari
n-ar fi putut prognoza că modelul strâmb şi ispita satanică
acceptată de protopărinţii noştri în încercarea lor de a evolua
paralel cu Dumnezeu, va găsi apărători chiar din cinul
slujitorilor lui Dumnezeu: John Meyendorf, George Klinger şi
mai ales Teilhard de Chardin sunt asemenea triste exemple de
întrupare a viziunii schimonosite a progresului uman. Acest
progres însă, în sensul său autentic, este promovat doar de
creştinii conştienţi de valoarea Sfintei Scripturi.
Este necesar, aşadar, să observăm cum reuşeşte modelul
sau paradigma evoluţiei secularizate să se infiltreze în
conştiinţa oamenilor de astăzi, care doresc sincer un progres
spiritual sau social dar sunt antrenaţi de anumite mijloace,
despre care vom vorbi în partea a doua, în tabăra
evoluţioniştilor atei şi secularizaţi.

Modelul evoluţiei şi impactul său


fundamental. Partea a II -a
Iulian Ţigănelea

Secolul XX a fost printre multe altele şi unul al culturii


informării. Prin marile reforme în domeniul educaţiei seculare,
iniţiate încă din secolul XIX de marii părinţi reformatori ai
învăţământului european, care gândeau în spirit iluminist şi
raţionalist, societatea europeana a început să fie educată în
spiritul unei noi civilizaţii, a informării, a dorinţei de a şti cât
mai mult şi despre cât mai multe domenii.

156
Astfel, societatea modernă a secolului XX a fost încă din
naştere plămădită cu gustul informării, cu cultul educaţiei
enciclopedice, în cultul informaţiei ştiinţifice. Mai mult,
structura administrativă a statelor moderne, noul mod de viaţă
şi de muncă, determinat de continua revoluţie industrială, face
absolut necesar pentru supravieţuire un nivel cât mai ridicat de
specializare, de educaţie, de informare.
Asadar,oamenii secolului XX consuma cât mai multă
informaţie pentru următoarele motive:

- noile condiţii de muncă cer un standard de specializare


cât mai ridicat;
- succesul social presupune o educaţie corespunzătoare;
- relaţiile interumane cer o anumită cultură;
- apariţia cultului informării ştiinţifice şi enciclopedice şi
lumina deosebit de favorabilă pe care o produce omul
informat.
Iată, aşadar, cum întreaga civilizaţie modernă a fost
educată în setea de informare, în cultul ştiinţific, în dorinţa
unanimă de noi şi noi date despre cât mai multe subiecte, din
cat mai multe sfere de activitate.

Filozofia mass-media

Insă apariţia mijloacelor de informare în masă a fost exact


motorul de care o asemenea societate avea nevoie. Exploatarea
undelor radio a făcut pentru prima dată posibilă informarea în
masă a cetăţenilor moderni, care începuseră să dorească cu
aviditate acest lucru. Apariţia tranzistorului şi a primelor
aplicaţii practice în electronică au făcut ca radioul să devină
accesibil. Continuarea progreselor în electronică a condus la
situaţia ca, înainte de încheierea primei jumătăţi a secolului
XX, nu numai radioul, ci şi televiziunea publică sa ia o
deosebită amploare. De asemenea, noua industrie muzicală a
venit să întregească gama de instrumente de (in)formare în
masă.
Astfel a aparut o nouă conceptie asupra informaţiei:
cultura de masă şi tratarea noilor cetăţeni ca o masă informă de
consumatori uniformizaţi. Oamenii devin "indici de audienţă",
157
în cazul cărora particularităţile trebuie estompate în favoarea
direcţiei editoriale oficiale. Cu acest fel de tratament plin de
superioritate, mass-media a reuşit să impună şi un respect
puternic, nespecificat, general printre consumatori. Oamenii
secolului XX au o încredere servilă în mass-media, fiindcă prin
puterea pe care i-au acordat-o, ea a devenit a patra putere în
stat. Presa poate sa facă dintr-un personaj obscur - un om
celebru şi de invidiat, poate sa formeze opinii şi curente de
opinie în societate, poate să informeze rapid şi despre orice
subiect pe noii săi adulatori. Au apărut cursuri de nivel
universitar în problema şi filozofia mass-media, într-un cuvânt
ea a adus tocmai ingredientul necesar într-o asemenea societate
în care trăim.

Perspectiva manipulării

Succesul mass-media a fost sesizat încă de la început de


establishment-ul oficial. Variatele interese, uneori obscure,
alteori de-a dreptul necunoscute, ale acestui for oficial al
fiecărui stat şi-au găsit un instrument pe măsură în mijloacele
de informare în masă. S-au justificat intervenţii militare
îndoielnice, s-au determinat inamici, s-au popularizat ţeluri
sociale (stoparea cresterii demografice folosind avortul, de
exemplu), s-a făcut publicitate pozitivă celor mai diverse
tendinţe secularizante. De multe ori mass-media a indus voit,
sau fiind ea însăşi manipulată, stări neconforme cu realitatea.
Uneori mijloacele de informare în masă construiesc o falsă
realitate (cazul lui Orson Wells e un exemplu clasic), întreţin o
stare artificială în diferite privinţe (mai ales in domeniul
libertătilor civile), urmărind diferite scopuri care scapă de cele
mai multe ori masei de consumatori.
Un exemplu clasic este mass-media în perioada
nazismului, sau în cea a comunismului. Şi în occident mass-
media a servit diferitelor administraţii şi a intoxicat populaţia
cu diverse programe guvernamentale: cursa înarmărilor,
războiul stelelor, lansarea sateliţilor de spionaj, programele de
cercetare spaţială, radio telescoapele au fost finanţate cu largă
inimă de contribuabilii aflaţi sub vraja insidioasă a mass-
media. Dar în cele ce urmează, ne vom ocupa mai exact de
158
mediatizarea teoriei evoluţiei şi a perspectivei evoluţioniste,
urmărind concret canalele de media care se ocupă cu aceasta
îndeletnicire şi modalităţile lor de publicitate.

O descoperire importanta in biologia


plantelor
www.softpedia.com

Nu exista asa ceva precum tabu cultural daca esti


o planta. Insa, atunci, cum reusesc plantele sa evite
efectele negative ale incrucisarii cu o ruda apropiata?
Oamenii de stiinta stiu inca de la inceputul secolului 20 ca
majoritatea plantelor resping polenul propriu precum si cel
de la rudele apropiate. Insa cum o fac?

Aceasta intrebare nu este numai de interes academic.


Datorita faptului ca anumite plante au fost cultivate de milenii,
cele mai multe dintre ele si-au pierdut aceasta capacitate
naturala. Prin urmare, oamenii de stiinta spera acum sa
reuseasca sa reechipeze plantele comerciale cu ea, pentru a
obtine niste specimene mai robuste.
In anii '80, cercetatorii au reusit in sfarsit sa-si faca o idee
despre cum functioneaza sistemul atunci cand au descoperit in
pistil (partea feminina a plantei) o clasa de enzime (numite S-
RNaze) care distruge polenul nedorit. Insa cum de nu distrug
aceste enzime orice polen nu era cunoscut. Pana acum.
Cei mai multi cercetatori speculasera ca, probabil, S-
RNazele sunt cumva eliminate atunci cand polenul potrivit
apare. Insa Bruce McClure, un biochimist de la Universitatea
Missouri si colegii sai au descoperit acum ca nici vorba de asa
ceva.
Ei au constatat ca enzima intra in polen indiferent daca
acesta este sau nu compatibil cu pistilul. Scamatoria are loc in
interiorul polenului.

159
Atat polenul compatibil cat si cel incompatibil captureaza
enzima toxica in interiorul unui compartiment. Insa polenul
incompatibil nu reuseste sa o tina acolo decat 36 de ore.
Cercetatorii au descoperit ca o alta proteina, numita HT-B, care
ajuta la dezintegrarea peretelui compartimentului, exista in
cantitati mult mai mari in polenul incompatibil. Prin urmare, se
pare ca polenul incompatibil este mai putin capabil sa se
protejeze de proteina HT-B si ca nu este capabil sa tina toxina
capturata.
Alti biochimisti si geneticieni specialisti ai plantelor sunt
extaziati de noua descoperire si au declarat ca este "destul de
revolutionara" si ca va avea "un impact imens" asupra
domeniului.

Originea vieţii la Sfântul Vasile cel Mare


Paul Cocei

Unul dintre cei mai importanţi creaţionişti este chiar


Sfântul Vasile cel Mare. Aceasta este concluzia �tâlcuirii
zilelor facerii�, tâlcuire în acord cu toţi Sfinţii Părinţi şi cu
doctrina Bisericii Ortodoxe.

A patra zi

160
O primă teorie care este respinsă în citatele prezentate aici
este credinţa în apariţia soarelui, lunii şi celorlalte planete în
prima zi a Facerii. Această idee, susţinută de unii evoluţionişti
(precum dr. Alexandros Kalomiros), este absolut necesară
pentru interpretarea zilelor Facerii drept �ere geologice�,
întrucât vegetaţia apare, conform referatului biblic, înaintea
soarelui şi a lunii. Sfântul Vasile se exprimă categoric în
susţinerea creării planetelor în a patra zi:
�Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer. Nici nu
era încă terminat şi nici nu primise propria lui podoabă;
nu era luminat nici de lună, nici de soare şi nici încununat
cu cetele de stele. Încă nu se făcuseră acestea. Deci n-ai
păcătui faţă de adevăr dacă ai spune că şi cerul era
Ťnetocmitť� (Omilia a II-a la Hexaemeron, I)
�ŤŞi a numit Dumnezeu lumina zi, şi întunericul l-a
numit noapteť. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi
când văzduhul este luminat de soare şi când soarele
străluceşte in emisfera de deasupra pământului; este
noapte când soarele ascunzându-se face umbra pământului.
Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau mişcării
soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina
aceea care a fost făcuta la început şi când iarăşi se retrăgea,
potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu� (Omilia a II-a la
Hexaemeron, VIII)
�Pentru că unii socotesc că soarele este cauza celor ce
răsar din pământ, că, adică, prin atracţia căldurii lui scoate
la suprafaţa pământului puterea de germinaţie care este în
adâncul lui, de aceea Dumnezeu a dat pământului această
podoabă înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei
rătăciţi să se mai închine soarelui ca unuia care ar fi cauza
vieţii� (Omilia a V-a la Hexaemeron, I)
�În acelaşi timp, ca să nu spunem că soarele este
pricina uscării pământului, Creatorul a pregătit uscarea
pământului înainte de facerea soarelui� (Omilia a IV-a la
Hexaemeron, V)
�Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte; după
facerea lor a fost creată lumina; apoi a fost despărţită ziua
de noapte; apoi, iarăşi, s-a făcut tăria şi arătarea uscatului;
apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi
161
determinate; pământul s-a umplut cu cele ce au răsărit din
el; a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu
toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna,
ca sa nu spună oamenii că soarele este cauza şi tatăl luminii
şi nici ca cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu sa socotească
soarele creator al celor răsărite din pământ. De aceea a fost
făcut soarele în a patra zi� (Omilia a VI-a la Hexaemeron,
II)
�Atunci, la început (în ziua întâi - n.n.), s-a adus la
existenţă natura luminii; acum (în ziua a patra - n.n.),
corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei
lumini întâi-născute� (Omilia a VI-a la Hexaemeron, II)
�ŤSă fie spre semne şi spre zileť, spune Scriptura. Nu
ca să facă zilele, ci ca să stăpâneasca zilele. Că ziua şi
noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor.
Aceasta ne-o arata şi psalmistul, când spune: Dumnezeu a
pus Ťsoarele spre stăpânirea zilei, iar luna şi stelele spre
stăpânirea nopţiiť� (Omilia a VI-a la Hexaemeron, VIII)

De cât timp are nevoie Dumnezeu pentru a crea?

O a doua problemă este durata zilelor creaţiei. Sfântul


Vasile nu se pronunţă deloc referitor la durata efectivă a unei
zile (aşa cum face Sfântul Efrem Sirul, care spune explicit că
durata unei zile a fost de 24 de ore), dar se pronunţă în ce
priveşte durata actului efectiv al creaţiei. Astfel, după cum se
vede în cele ce urmează, după Sfântul Vasile, crearea
diferitelor elemente ale universului actual s-a petrecut
�îndată�, �într-o clipită de vreme�, la fiecare poruncă a
Creatorului:
�ŤSa răsară pământul iarbă verdeť. Şi îndată a
răsărit împreună cu ierburile hrănitoare şi pe cele
otrăvitoare� (Omilia a V-a la Hexaemeron, IV)
�ŤSa răsară pământul iarbăť. Şi într-o clipită de
vreme, pământul, ca să păzească legile Creatorului,
începând cu odrăslirea, a trecut plantele prin toate fazele lor
de creştere şi le-a adus îndată la desăvârşire. [...] Şi nici
osânda nu împiedică belşugul pământului; că acestea au
fost mai înainte decât păcatul pentru care am fost osândiţi
162
să mâncăm pâinea noastră întru sudoarea feţei� (Omilia a
V-a la Hexaemeron, V)
�ŤŞi pom roditor, care sa facă rod, cu sămânţa lui în
el, după fel şi asemănare, pe pământť. La acest cuvânt,
toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute in
sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime [...]toţi,
într-o clipită de vreme au apărut, fiecare cu mirosul sau
propriu, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi
arbuşti, fiecare cunoscut prin caracterul său propriu�
(Omilia a V-a la Hexaemeron, VI)
�ŤSă răsară pământul pom roditor, care sa facă rod,
pe pământť. Şi îndată culmile munţilor s-au umplut,
grădinile s-au întocmit cu multa arta, malurile râurilor s-
au înfrumuseţat cu nenumărate feluri de plante� (Omilia
a V-a la Hexaemeron, IX)
�ŤSă răsară pământulť. Aceasta mică porunca s-a
prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o
raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvârşit miile şi miile
de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor, mai iute decât un
gând de-al nostru� (Omilia a V-a la Hexaemeron, X)
�A venit porunca, şi îndată râurile au început să
lucreze: lacurile au ajuns roditoare, dând naştere la
vieţuitoare, fiecare după felul lor propriu şi după natura
apelor; marea a născut tot felul de specii de animale
înotătoare; nici apa din bălti şi din mlaştini n-a fost
nelucrătoare, nici n-a rămas lipsită de participarea ei la
desăvârşirea creaţiei� (Omilia a VII-a la Hexaemeron, I)

Evoluţionism �după fel�?

O a treia idee respinsă implicit, prin susţinerea


creaţionismului, de Sfântul Vasile cel Mare, este
evoluţionismul însuşi. Sau, mai exact, transformismul,
indiferent dacă este �teist� sau ateu. Cuvintele Sfântului
Vasile nu au nevoie de nici un comentariu:
�La naştere, cel născut nu se naşte din cineva care are
o natură potrivnică lui, ci din cei de aceeaşi natură�
(Omilia a II-a la Hexaemeron, IV)

163
�Deci decât orice altă spusă este mai adevărată spusa
aceasta: sau este sămânţă în plante, sau au în ele o putere
seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin
cuvintele Ťdupă felť. Colţişorul trestiei nu odrăsleşte
măslin, ci din trestie iese alta trestie, iar din seminţe răsar
plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel,
ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei,
aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în
continuare se păstrează Ťfelulť� (Omilia a V-a la
Hexaemeron, II)
�Iar aşa-numita zâzanie şi toate celelalte seminţe
străine care sunt amestecate cu seminţele cele bune de
mâncare, pe care de obicei Scriptura le numeşte neghină,
nu se produc prin o transformare a bobului de grâu, ci au
fost dintru început cu felul lor propriu� (Omilia a V-a la
Hexaemeron, V)
�Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el, nu
pentru că Dumnezeu a spus: Ťsă scoatăť, ci pentru că
Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi
puterea de a scoate din el. Nici când pământul a auzit: ŤSa
răsară iarba verde şi pământ roditorť, pământul n-a scos
iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici n-a scos la
suprafaţa finicul sau stejarul sau chiparosul, care nu
stăteau ascunşi undeva jos, in sânurile pământului. Nu! Ci
Cuvântul dumnezeiesc creează cele ce se fac� (Omilia a
VIII-a la Hexaemeron, I)
�După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc
înclinat, merge la vale datorită construcţiei sale şi însuşirii
locului, şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe un loc şes, tot
aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în
chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează până
la sfârşit continuarea speciilor, prin asemănarea celor ce
alcătuiesc specia. Din cal se naşte cal, din leu leu, din vultur
vultur, şi fiecare din vieţuitoare îşi păstrează specia prin
continue naşteri pana la sfârşitul lumii. Timpul nu strică,
nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci, ca şi cum acum ar
fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul�
(Omilia a IX-a la Hexaemeron, II)

164
�Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns
în pământ, ci a luat fiinţă o data cu trupul lor, la porunca
Ziditorului� (Omilia a IX-a la Hexaemeron, III)

Super-carapacele
Jonathan Sarfati (traducere de Paul Cocei)

Prestigioasa publicaţie ştiinţifică Nature se minunează


în faţa carapacei scoicii gigantice. Această carapace, spune
publicaţia, este �una dintre capodoperele inginereşti ale
naturii�1. Ce o face, deci, atât de deosebită?

Scoica îşi dezvoltă carapacea depunând iniţial un strat


exterior numit periostracum, care se constituie în mediul de
creştere a unor minuscule cristale alungite, aşezate în unghiuri
drepte faţă de membrană. Acest strat are doar un micron (a mia
parte dintr-un milimetru � n.tr.) grosime. Un număr enorm de
minerale cresc astfel ajungând la o grosime de câţiva milimetri.
Cristalul are o structură zigzagată si este compus din trei
straturi, formate în parte din tije de aragonit, o varietate de
carbonat de calciu (CaCO31), ţinute împreună printr-un �clei
proteic�. Aceasta face ca o scoică să aibă în structura sa 99%
minerale şi 1% proteine. Tijele din fiecare strat se aliniază la
90° faţă de cele din stratul vecin. Mai mult, fiecare tijă este
compusă din alte tije, mai mici - şi aşa mai departe, până la
nivelul cristalelor individuale.2
Dr. Roberto Ballarini, Inginer de Ştiinţa Materialelor la
Universitatea Case Western Reserve, a studiat duritatea
scoicilor. El a arătat că felul în care sunt ele alcătuite face
dificilă propagarea unei fisuri în întreaga structură. Astfel, cu
toate că aragonitul este foarte fragil, arhitectura scoicii
reprezintă �una dintre cele mai rezistente compozite din
elemente fragile cunoscute omului�. În fapt, ea este de 30 de
ori mai �tare� şi de cca. 1.000 de ori mai dură (mai
rezistentă la fracturare) decât mineralul pur.3

165
Mai mult, cochilia vie face ceva ce nici un material creat
de om nu poate � se repară singură! Colegul doctorului
Ballarini, dr. Su Xiao-Wei, a arătat felul în care scoica îşi
repară găurile. În 24 de ore, ea poate acoperi rana cu o
membrană transparentă, în care depozitează apoi mici cristale
de aragonit, formând multe straturi fine. După circa 6-8 zile,
scoica începe construcţia structurii uimitor de dure, formată din
cristale alungite, în straturi încrucişate.
Procesul de reparare necesită o fină coordonare între
straturile organice şi cele minerale. Dr. Su şi colegii săi speră
că cercetarea lor va dezvălui modul în care omul ar putea şi el
construi materiale atât de dure. Totuşi, savanţii nu au aflat încă
în ce mod este controlat acest proces la nivel molecular. Abia
atunci când vor afla cum genele �programează� acest
proces, vor fi învăţat încă o lecţie de la Programator.

Referinţe

1. Daw, R., Give a shell a break, Nature 427(6976):691, 19 February


2004.
2. Ballarini, R., Cracking the conch conundrum: tough ceramics at
the seashore, Distinguished Lecture Series, Cornell University, 11
February 2003; .
3. Queen conch shell suggests new structure for ceramics, , 30 June
2000; based on Kamat, S., Su, X., Ballarini, R. and Heuer, A.H.,
Structural basis for the fracture toughness of the shell of the conch
Strombus gigas, Nature 405(6790):1036�1040, 29 June 2000.

Sursa articolului: Creation 27(3):19 June 2005

Un laborator italian a clonat 14 porci


www.bbc.co.uk

Cercetătorii italieni care au realizat clonarea primului


cal au anunţat naşterea a 14 purceluşi clonaţi.

166
Animalele s-au născut cu câteva săptămâni în urmă la
Laboratorul de Tehnologie Reproductivă din Cremona.
Cercetătorul şef Prof. Cesare Galli a declarat că porcii ar
putea fi de ajutor în înţelegerea mecanismului transplanturilor
de organe de la animale la om.
Oamenii de ştiinţă au clonat până acum oi, şoareci, vite,
ţapi, iepuri, pisici, porci, catâri
şi câini. Primul cal clonat � o
iapă Halflinger botezată
Prometea � s-a născut la
acelaşi laborator în vara anului
2003. Tot aici au fost produse
şi clone de vaci.
Cel mai recent experiment
a fost derulat ca parte a
proiectului Uniunii Europene
de a studia celulele stem la animalele clonate. Celulele stem
sunt celulele "conducătoare" ale corpului, având abilitatea de a
se transforma în multe tipuri diferite de ţesut adult.
Oamenii de ştiinţă sunt interesaţi de folosirea porcului ca
model în cercetarea transplanturilor, deoarece acesta este
apropiat de om în termenii anatomiei şi fiziologiei.

Proiectul "Stiinta si religie in Romania"


www.cronicaromana.ro

Romanii au trait 45 de ani modelati de o mentalitate


care excludea categoric religia din viata omului si facea
acest lucru apeland la un stufos instrumentar stiintific. Pe

167
de alta parte, educatia lor, de masa, solida, era
fundamentata pe un bogat continut stiintific. De aceea,
acum, un dialog Stiinta-Religie, onest, bine informat si
deschis catre logica interioara a Religiei si spre realitatile
Stiintei, le-ar putea reaseza pe amandoua la locul lor in
viata omului.

Romania este un important nucleu ecumenic. Ca nicaieri,


aici, la portile Orientului, se intrepatrund si coexista toate
religiile Terrei, romanii, primordial ortodocsi, fiind recunoscuti
pentru toleranta lor. Mai mult, in Romania, ca in toti Balcanii,
poate ca o reactie fata de comunism, receptat la un moment dat
ca o ideologie antiromaneasca, desacralizarea a fost mai lenta:
romanul este mai deschis fata de religie decat un occidental,
care a fost supus desacralizarii de la Renastere incoace.
Dupa Revolutia anti-comunista au aparut foarte multe
facultati de Teologie, ergo vor fi foarte multi preoti. Acestia
vor influenta viata si comportamentul credinciosilor, deci este
necesar ca viitorii preoti sa aiba si o minima cultura stiintifica.
In plus, sunt semne ca limbajul teologic s-a modificat, se
incearca acum mai degraba o dezbatere a problemelor specifice
religiei, decat un ton apodictic si fara reactie. Acest nou curent
trebuie sa fie receptiv fata de provocarile stiintei.
In ultimii ani, dupa prabusirea comunismului, societatea
romaneasca a fost martora unei deschideri, initial timide, atat
din partea comunitatii stiintifice, cat si din partea membrilor
inaltului cler al Bisericii Ortodoxe Romane � ambele parti
manifestandu-si dorinta de a explora relatia dintre domeniile
specifice fiecareia dintre ele.
Pentru ca intentiile de mai sus sa nu ramana intr-un stadiu
pur declarativ, o serie de persoane tentate de strapungerea
acestei interfete fundamentale s-au implicat in publicarea de
articole dedicate chestiunii in cauza, organizarea de
simpozioane si conferinte specifice, uneori ca sectiuni in cadrul
unor astfel de manifestari cu un caracter mai larg. Interesul
pentru investigarea raporturilor dintre stiinta si religie a fost
receptat si din punct de comercial de catre o serie de edituri de
prestigiu, care au consacrat temei respective cateva titluri sau
chiar colectii, ce s-au impus ulterior printre preferintele
168
publicului cititor. Astfel, inca din 1990-1992, toata lumea
atrasa de subiect a reusit sa aiba acces, in limba romana, la
scrierile fundamentale ale unor Stephane Lupasco, David
Bohm sau Imre Toth, pentru a nu mentiona decat cateva nume
mai populare... De un mai mic succes, in termeni de penetrare
pe piata, s-au bucurat emisiunile de radio si televiziune, care nu
au abordat decat marginal si accidental relatia dintre stiinta si
spiritualitate sau pe cea dintre religie si ultimele progrese
tehnico-stiintifice. De asemenea, cadrul institutional a
reactionat lent, neadaptandu-se apetentei pentru explorarea
acestui fecund obiect de studiu.
De aceea, poate pentru a forta putin desfasurarea
evenimentelor, urmatoarea etapa a constat, firesc, in
organizarea la Bucuresti a unui colocviu international cu titlul:
"Stiinta si religie. Antagonism sau complementaritate".
Colocviul � organizat de catre Comisia Nationala UNESCO a
Romaniei si Academia Romana, cu sprijinul Fundatiei John
Templeton si a Universitatii Inter-disciplinare din Paris � s-a
inscris in cadrul programului "Science and the Spiritual Quest
II" al Centrului pentru Teologie si Stiinte Naturale de la
Berkeley, California. Beneficiind de o importanta participare
internationala, precum si de reunirea exceptionala a celor mai
interesante personalitati din tara, evenimentul s-a dorit a fi un
impuls declansator al unei suite de alte manifestari similare. De
altfel, revista Stiinta si tehnica a raspuns acestei intentii,
initiind, dupa un numar special dedicat stiintei si religiei, un
amplu serial ce incearca familiarizarea cititorilor sai cu cele
mai uzuale concepte si idei utilizate in aceasta dezbatere,
precum si cu cercetarile si opiniile momentului sau cu
personalitatile in voga si calendarul manifestarilor viitoare.
Dar pentru continuarea rationala si coerenta a acestui gen
de demersuri, in noua etapa ce ni se deschide, avem nevoie de
un cadru de actiune mai strict, precum si de gestionarea
institutionalizata a unui anumit tip de astfel de masuri
organizatorice. Acesta este proiectul "Stiinta si religie in
Romania", proiect pilot pentru dezvoltarea dialogului dintre
stiinta si religie in fostele tari comuniste.
Proiectul este sustinut de Fundatia John Templeton, are o
durata de 18 luni si este implementat de Academia Romana,
169
Universitatea Interdisciplinara din Paris si Centrul International
pentru Cercetari Transdisciplinare. Ceilalti parteneri romani ai
proiectului sunt Comisia Nationala a Romaniei pentru
UNESCO, Institutul Astronomic al Academiei Romane,
Biserica Ortodoxa, Universitatile de stat din Bucuresti, Craiova
si Cluj-Napoca, Universitatea "Spiru Haret" din Bucuresti,
Colegiul "Noua Europa", Fundatiile Socrate si Nationala pentru
Stiinta si Arta.
Proiectul cuprinde conceperea si sustinerea unor cursuri si
lectorate de Stiinta si Religie in universitati din Romania,
publicarea unor lucrari stiintifice si de popularizare care sa
acopere tematica data, realizarea unor studii si cercetari de
catre doua grupe interdisciplinare care isi vor promova
rezultatele in cadrul unui seminar national cu participare
internationala, invitarea unor personalitati internationale pentru
a conferentia in Romania pe tema acestui dialog si crearea unui
centru de documentare pilot in cadrul Fundatiei Nationale
pentru Stiinta si Arta.
Comisia Nationala a Romaniei pentru UNESCO
incurajeaza si sprijina institutionalizarea dialogului dintre
stiinta si spiritualitate si organizeaza de mai bine de doi ani o
suita de manifestari in aceasta arie de activitati.
Elementele de baza ale strategiei de actiune a UNESCO
� educatia pentru toti, combaterea saraciei si eradicarea
saraciei absolute, promovarea eticii in dezvoltarea tehnologica
si in acelasi timp justitia sociala � aduc Proiectul "Stiinta si
religia ortodoxa" propus de Romania Fundatiei Templeton la
nivelul unui demers esential pentru atingerea obiectivelor
amintite.
Elementele concrete ale Proiectului "Stiinta si religia
ortodoxa" � cum sunt: crearea de centre de documentare,
producerea si distribuirea de carti, CD-uri, publicatii periodice,
seminarii nationale si internationale, premii pentru studenti,
pentru tinerii cercetatori, pentru oamenii de stiinta si pentru
teologi, crearea unei catedre de stiinta si religie la o
universitate particulara si nu in ultimul rand crearea unui
sistem de promovare in mass-media a dialogului dintre stiinta
si religia ortodoxa � propun proiectul cu fermitate ca un

170
element important in constructia sistemului democratic in era
postcomunista.
Se creaza in acest mod o noua viziune sociala locala,
proiectul constituindu-se astfel si intr-un laborator test pentru
fostele tari comuniste si pentru capacitatea lor de a se adapta
unei noi ordini sociale.

171