Sunteți pe pagina 1din 6

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE


SPECIALIZAREA ISTORIE
ANUL III

ACTIVITATEA REGELUI FERDINAND ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI


MONDIAL

-REFERAT-
-ISTORIA CASEI REGALE A ROMÂNIEI 1866-1947-

STUDENT: CONSTANTINA MARIAN


PROF. COORD.: AURELIAN CHISTOL
ACTIVITATEA REGELUI FERDINAND ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI
MONDIAL

Asasinarea prinţului moştenitor Franz Ferdinand, la Sarajevo la 28 iunie 1914 de către


Gavrilo Princip şi complicii săi Nedeljko Čabrinović şi Frifco Grabezh, a fost scânteia ce a
aprins flacăra Primului Război Mondial1.
În ceea ce priveşte România, aceasta era conştientă că mai devreme sau mai târziu va fi
atrasă în război. În schimb această problemă nu se înfăţişa pentru români cu simplitatea cu
care se prezenta celorlalte popoare. Era o problemă cu două situaţii. Aveam revendicări
naţionale şi peste Carpaţi şi peste Prut. Cea dintâi ducea la un conflict cu Austro-Ungaria,
cea de-a doua la un conflict cu Rusia. Trebuia astfel aleasă dintre cele două soluţii pe cea mai
avantajoasă. Nu era însă de ajuns să se ia în considerare importanţa câştigului urmărit.
Aceasta era cumpăna grea în care ne găseam după izbucnirea războiului mondial2.
La 27 septembrie/10 octombrie, regele Carol I a încetat din viaţă la castelul Peleş. O
serie de oameni politici trimit scrisori în care îşi arată durerea faţă de „pierderea
Întemeietorului şi că în aceste clipe, trebuie să aveţi puterea de a îndura” şi că „de la ea
(regina) se aşteaptă auguste şi poveţe materne” 42. Lui Ferdinand i se transmit condoleanţe
şi speră că „devotamentul, spiritul de sacrificiu se vor putea pune în Serviciul Coroanei”3.
În aceste condiţii, la 28 septembrie/11 octombrie 1914, prinţul moştenitor Ferdinand,
cu o emoţie înfrigurată, adânc mişcat, dar având în tonul cuvintelor sale o decizie din acelea
pe care nimic nu le mai putea schimba, înfăţişându-se înaintea Camerelor Legiuitoare,
împreună cu regina Maria şi cu noul moştenitor, principele Carol, acum un tânăr de cele mai
mari speranţe, a depus jurământul în calitate de rege al României. Într-un scurt discurs el a
dat asigurări „că va fi un bun român”, ceea ce însemna, că nu se va opune sentimentelor
generale ale poporului, de asemenea a adus un omagiu suveranului defunct: „Chemat prin
graţia lui Dumnezeu, de a fi urmaşul Marelui Întemeietor, care mi-a lăsat o sfântă moştenire,
simţămintele de iubire şi credinţă ale unui popor întreg”4.
La scurtă vreme după urcarea pe tron, în primele zile ale lunii octombrie 1914, regele
Ferdinand mărturisea lui I.G. Duca: „Eu sunt un rege constituţional, prin urmare dacă ţara
crede că interesele îi dictează să meargă împotriva Puterilor Centrale, nu în mine va găsi
piedica la realizarea idealului ei naţional. Un singur lucru cer cu tărie şi cred că am dreptul
să-l cer, având în vedere gravitatea unei atare hotărâri, să se gândească bine înainte de a-şi
spune ultimul cuvânt şi de a-şi trage spada.”5
Apropierea regelui de Antanta s-a făcut lent şi anevoios. În toamna anului 1914, el era
încă partizan al Triplei Alianţe. Otto Czernin consemnează într-o scrisoare că noul suveran al
României „este fără îndoială de partea Puterilor Centrale”, dar dacă tronul ar fi ameninţat
„cert el nu ar abdica şi şi-ar salva tronul pornind ofensiva împotriva noastră”6.

1 Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români 1866-1938, Bucureşti, 1990, pp. 163-164.
2 Constantin Khiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Bucureşti 1989, pp.
111-112.
3 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I, Bucureşti 1993, p. 202.
4 Cuvântări de Ferdinand I, regele României. 1889-1922, Bucureşti, 1923, p. 6.
5 I.G. Duca, Memorii, Neutralitatea, vol. II, partea I, Timişoara, 1993, p. 129.
6 Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, 1918 la români – Documente ext., vol. I, Bucureşti,

1983, doc. 140, p. 546

2
La presiunile interne, făcute mai ales de Petru P. Carp şi Constantin Stere pe de o parte,
iar pe de altă parte de Ion Cantacuzino şi Emil Pangrati, Emil Antonescu, Constantin
Rădulescu-Motru – aceştia din urmă fiind pro-Antanta, se adaugă şi cele externe prin
numeroasele telegrame şi scrisori din partea şefilor de state precum Împăratul Wilhelm, dar
intervenţia marilor puteri îl ţineau pe regele Ferdinand într-o tensiune greu de suportat. Cu
toate acestea, regele Ferdinand şi-a jucat bine rolul, lăsând fiecăruia impresia că este de
partea lui. Concomitent în România Senatul Universităţii din Bucureşti a hotărât, încă din
15/28 octombrie 1914, redactarea unui memoriu către regele Ferdinand, în care cerea să
rămână un „bun român” şi să satisfacă cerinţele neamului întreg7.
La începutul anului 1916, România se afla într-o situaţie deosebit de critică în
raporturile sale cu unii vecini: trupe ale Puterilor Centrale se aflau la graniţa bulgaro-română
unde aveau loc dese incidente, închiderea graniţei terestre de către Bulgaria ca şi împingerea
trupelor germane spre Dobrogea. Această presiune apărea şi ca o expresie a nemulŃumirii
Puterilor Centrale şi faţă de politica economică a României. După atacul din 22 februarie
1916 asupra Verdunului şi după organizarea ofensivă pe toate fronturile, Puterile Centrale s-
au adresat din nou României cu insistenţă pentru păstrarea neutralităţii. La 7 martie 1916,
ministrul afacerilor străine ale Austro–Ungariei cerea lui Czernin să vorbească în numele
regelui Ferdinand în sensul că România să-şi păstreze neutralitatea. Regele României nu a
răspuns direct dar a lăsat pe Czernin să înţeleagă că va vorbi despre aceasta cu Ion I.C.
Brătianu.
Succesele repurtate de Antanta au impulsionat însă activitatea cercurilor antantofile
pentru intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale. Franţa a insistat pe lângă
Rusia să fie mai concesivă în tratativele cu România, spre a o determina la o cooperare
militară imediată. În iunie guvernul francez a insistat ca Rusia să accepte toate cererile făcute
de România pentru a o determina să intre în război. Pe de altă parte, guvernul francez a
insistat pe lângă oficialităţile române pentru luarea unei hotărâri definitive8.
În aceste condiţii la 14/27 august, după doi ani de neutralitate, România a intrat în
război după ce a semnat Tratatul politic şi convenţia militară cu reprezentanţii Rusiei,
Franţei, Marii Britanii, Italiei prin care se angaja ca cel mai târziu la 15/28 august 1916, să
declare război Austro-Ungariei9.
La 14/27 august 1916 s-a convocat Consiliul de Coroană în prezenţa regelui Ferdinand
şi a prinţului moştenitor Carol, la Palatul Cotroceni. Alături de cei doi au mai participat
membrii ai guvernului Ion I.C. Brătianu şi Mihai Perekyde, preşedintele Adunării
Deputaţilor, Constantin F. Robescu – vicepreşedinte al Senatului, foştii premieri – Theodor
Rosseti, Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. Din partea partidelor au fost prezenţi Alexandru
Marghiloman, preşedintele Partidului Conservator, Nicolae Filipescu – lider al Partidului
Conservator, Take Ionescu, preşedintele Partidului Conservator Democrat10.
Deschizând dezbaterea, suveranul a afirmat că s-a învins pe sine, înclinând spre
hotărârea luată de guvern (intrarea în război) şi că i-a convocat ca să ceară un sfat, căci
hotărârea lui este luată, dar şi ca să le ceară sprijinul. Solicitat să ia primul cuvântul, Petre P.

7 Ion Bulei, Arcul aşteptării 1914-1915-1916, Bucureşti 1981, p. 133.


8 Ema Nastovici, România şi Puterile Centralr în anii 1914-1916, Bucureşti, 1979, p. 209.
9 Ibidem, p. 226.
10 Dumitru Preda, România şi Antanta, Iaşi, 1998, p. 85.

3
Carp a refuzat, cerând explicaţii de la Ion I.C. Brătianu. Primul ministru a argumentat luarea
deciziei de alianţă cu Antanta afirmând că în acel moment toată latinitatea este împotriva
Germaniei. Nimeni nu garanta neutralitatea României, încât se punea problema fie să se
renunţe la împlinirea idealului naţional, fie să se intre în război. În final, Ion I.C. Brătianu a
precizat: „Şi eu şi ţara suntem angajaţi, nu mai putem da înapoi”. Take Ionescu a acceptat
decizia. Alexandru Marghiloman a considerat că această decizie a fost luată în grabă, dar
acceptă şi el propunerea. Petre P. Carp luând cuvântul s-a pronunţat categoric împotriva
deciziei, pe motiv că a se alătura Rusiei ar fi contra intereselor ţării. Astfel, după Petre P.
Carp „România ar fi trebuit să lupte numai împotriva Rusiei”, adresându-i-se regelui, omul
politic afirmă că aceasta este numai în interesul ţării, iar o Rusie învingătoare nu ar accepta o
dinastie germană ci una autohtonă. În final, Petre P. Carp consideră drept greşită decizia
intrării în război11.
Intrarea României în război de partea Antantei a reprezentat desigur un act de voinţă a
poporului român, un rol important însă l-a avut regele Ferdinand, ca principal factor de
decizie. Nu întâmplător o serie de oameni politici sau monarhi din Europa i-au adresat
mesaje cu prilejul alăturării ţării noastre Triplei Înţelegeri, precum regele George al Marii
Britanii, preşedintele Franţei Raymond Poincare.
Armata română intră în război în condiţii neprielnice, dispunând de puţine mijloace şi
trebuind să lupte pe un front lung de aproape 1500 km. Acesta era mai intens chiar şi decât
frontul rusesc, care însuma 1100 km. În momentul intrării în război România dispunea de
cinci corpuri de armată, fiecare dintre ele alcătuită din două divizii. Ca urmare a intrării
României în acţiune, Germania şi aliaţii săi trebuie să mobilizeze 58 de divizii pe frontul de
est. La 16/29 august, cinci divizii germane de infanterie şi una de cavalerie au fost dislocate
de pe celelalte fronturi, fiind îndreptate spre Transilvania. La această dată făcând front
comun, Austro–Ungaria şi Germania au declarat război României. La 17/30 august a fost
rândul Turciei, căreia îi va urma Bulgaria la 19/1 septembrie. România era astfel situată între
două fronturi de luptă. În pofida prevederilor Convenţiei, Rusia a trimis în Dobrogea o
armată slabă şi puţin numerică12.
Obţinând victorii pe frontul românesc, Puterile Centrale au urmărit să-şi impună
dominaţia asupra României, pe calea unei păci separate. Una dintre condiţiile realizării
acestui obiectiv era înlăturarea regelui Ferdinand, precum şi a guvernului Brătianu. Oamenii
politici români, rămaşi în teritoriul ocupat, cu vederi filogermane, erau consideraţi cei mai
potriviţi pentru a forma un nou guvern şi a semna pacea. Problema persoanei ce avea să ia
locul regelui Ferdinand a fost obiectul multor dispute între guvernul de la Berlin şi cel de la
Viena. În unele discuţii dintre diplomaţii germani şi austrieci precum şi dintre unii oameni
politici români s-au vehiculat diferite nume precum: Nicolae (al doilea fiu al lui Ferdinand),
prinţul Frederic–Eitel (fiul împăratului Wilhelm al II-lea), Max (fratele împăratului Austro–
Ungariei), arhiducele Francisc, prinţul Ioachim. Oamenii politici români erau foarte
preocupaţi de încheierea păcii separate cu Puterile Centrale, cei mai mulţi considerând că
pentru obţinerea unor condiţii mai bune se impunea într-adevăr sacrificarea regelui
Ferdinand13.

11 I.G. Duca, op. cit., pp. 172-173.


12 Constantin Khiriţescu, op. cit., p. 123.
13 Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România, Bucureşti, 1988, p. 142.

4
Victoriile din vara anului 1917, în lumina evenimentelor diplomaţiei din prima parte a
anului, marcate de tratative ce vizau ieşirea din război, prin înţelegeri bilaterale între marile
state beligerante au avut o importanţă capitală, politică şi militară, făcând să eşueze planurile
de împărţire şi de desfiinţare a statului român. Cu preţul a nenumărate jertfe au fost apărate
independenţa şi suveranitatea naţională, s-a asigurat continuitatea iniţială. Victoriile
româneşti au îngăduit menţinerea nucleului, contribuind decisiv la Unirea cea Mare.
Încheierea Păcii de la Brest–Litovsk, între Rusia sovietică şi Germania (27 ianuarie/9
februarie 1918), România nefiind invitată, urmată de pacea cu Ucraina şi de ocuparea
teritoriilor ruseşti şi ucrainiene de către armatele austro-ungare tăiau României orice
posibilitate de a primi ajutor din afară14.
Evident că Germania şi Austro–Ungaria au profitat de această situaţie pentru a exersa
noi presiuni asupra României. În ziua de 23 ianuarie/5 februarie 1918, generalul Mackensen
a adresat guvernului român un ultimatum, cerându-i-se să-şi lămurească poziţia în termen
de patru zile. În aceste condiţii Ionel Brătianu şi-a prezentat demisia la 26 ianuarie/8
februarie, regele Ferdinand încredinţând mandatul formării noului guvern lui Alexandru
Averescu. Scopul fundamental al desemnării noului cabinet era acela de a încheia pacea în
condiţii cât mai avantajoase. La 5/18 februarie Alexandru Averescu a avut la Buftea o
discuţie cu Mackensen care i-a spus că prima problemă este aceea a dinastiei, iar la 10/23
februarie, Mackensen i-a comunicat lui Averescu că „a vorbit prin fir special cu împăratul şi
că împăratul are încredere în intenţiile mele de a încheia pacea şi să merg fără şovăire înainte
şi să nu am grijă de chestiunea dinastiei”.
Cererea ministrului Imperiului austro-ungar, de a se întâlni cu şeful statului român a
fost determinată de faptul că negocierile între Alexandru Averescu şi plenipotenţiarii
Puterilor Centrale intraseră în impas. Regele Ferdinand, la sfatul lui Ionel Brătianu (Ion. I. C.
Brătianu) ca şi a faptului că interese naţionale o cereau a acceptat propunerea. În aceste
condiţii întâlnirea s-a desfăşurat în vagonul regal din gara Răcăciuni la 14/27 februarie 1918.
În urma discuţiei, regele Ferdinand cu O. Czernin a făcut cunoscute condiţiile deosebit de
grele ale păcii. Problema a format obiectul discuţiei a 3 consilii de coroană succesive din 17,
18, 19 februarie/2, 3, 4, martie 1918. Deoarece germanii îşi sporiseră pretenţiile s-a ajuns la
necesitatea constituirii unui nou guvern condus de pe alte poziţii Puterile Centrale.
Tratativele de pace purtate de noul guvern au început la 9/22 martie şi s-au prelungit până
la 24 aprilie/7 mai 1918, când a fost semnată Pacea de la Bucureşti, fără a putea obţine vreo
concesie. Prin Pacea de la Bucureşti, Dobrogea era cedată inamicului, România beneficia de
un culoar care permitea ieşirea la Marea Neagră, pierdea 5600 km2 în care se aflau 131 de
comune şi sate şi, de asemenea, România se obliga să sprijine trecerea trupelor Puterilor
Centrale spre Odessa. Astfel prin pacea de la Bucureşti se ştirbea grav suveranitatea
României15.
În concluzie, intrarea armatei române în război şi victoria aliaţilor asupra Puterilor
Centrale au facilitat procesul întregirii statale.

14 Ibidem, pp. 148-149.


15 Ibidem, pp. 152-154.

5
BIBLIOGRAFIE:

Bulei, Ion, Arcul aşteptării 1914-1915-1916, Bucureşti 1981.

Duca, I.G., Memorii, Neutralitatea, vol. II, partea I, Timişoara, 1993.

Khiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. I, Bucureşti
1989.

Marghiloman, Alexandru, Note politice, vol. I, Bucureşti 1993.

Nastovici, Ema, România şi Puterile Centrale în anii 1914-1916, Bucureşti, 1979.

Preda, Dumitru, România şi Antanta, Iaşi, 1998.

Scurtu, Ioan, Contribuţii privind viaţa politică din România, Bucureşti, 1988.

Idem, Bulei, Ion, Democraţia la români 1866-1938, Bucureşti, 1990.

Cuvântări de Ferdinand I, regele României. 1889-1922, Bucureşti, 1923.

Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român, 1918 la români – Documente ext., vol. I,
Bucureşti, 1983.