1.

RIDICARI TOPOGRAFICE 1

Cap.1 - Ridicari topografice

1.1. Obiectul si felul ridicarilor topografice

Obiectul ridicărilor topografice, a ridicarilor in plan, îl constituie

întocmirea hărţilor şi planurilor pentru o anumită suprafaţă de teren şi presupune
un ansamblu de operatii de proiectare a lucrarilor ce trebuie executate, măsurători
efectuate pe teren, calcule şi raportarea grafica a datelor in vederea obtinerii
piselor grafice respectiv planuri de situatie, harti topografice, profile longitudinale
si transversale.
După conţinutul reprezentarilor grafice, respectiv a planurilor , ridicările
topografice pot fi:
 ridicări planimetrice ce cuprind totalitatea lucrărilor topografice
pentru obţinerea unui plan cu reprezentarea planimetrică a detaliilor
naturale şi artificiale de pe suprafaţa terenului;
 ridicări altimetrice ce cuprind totalitatea lucrărilor topografice
pentru determinarea înălţimii unor puncte de pe suprafaţa terestră, în
scopul reprezentării reliefului unei suprafeţe prin linii de nivel (nivelment
de suprafaţă) sau pe anumite direcţii, prin profile;
 ridicări combinate ce au ca rezultat o reprezentare completă, cu
detalii de planimetrie şi relief Aceste reprezentări constituie piesa de bază
pentru proiectarea şi executarea lucrărilor inginereşti şi de cercetare, la
baza cărora trebuie să stea un studiu atent al terenului.

1.2. Principii ale ridicarilor topografice

Ridicările topografice au la bază unele principii şi reguli, general valabile,

care trebuie respectate de toti operatorii topografi in vederea asigurarii unitatii
lucrarilor de ridicare in plan.
Principiile ridicarilor topografice sunt urmatoarele:
Definirea detaliilor prin puncte caracteristice.
Orice detaliu de planimetrie (fig. 1.1, a,b) sau de nivelment (fig.1.1, c , d),
natural (fig.1.1, b, c) sau artificial (fig. 1.1, a, d) poate fi definit de o serie de
puncte judicios alese la schimbarea de direcţie a liniilor de contur sau la
schimbarea de pantă. Punctele caracteristice reprezintă numărul minim de puncte
alese, condiţionat de scară şi de precizia cerută, ce permite definirea şi
reprezentarea pe plan a unui detaliu. In urma acestei operaţii figurile neregulate,
cu un contur oarecare, se geometrizează, liniile sinuase se transformă în linii
frânte ce se reprezintă mai uşor pe plan (fig.1.1, b , c).
2 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

Reţelele de sprijin.
Orice ridicare in plan sau de trasare se execută pe baza unei reţele de
sprijin indiferent de precizia cerută, scara de reprezentare, mărimea suprafeţei etc.
La noi, pe întreg teritoriu naţional, s-au determinat reţele de stat numite si
retele de sprijin de ordinul I-IV, de către unităţi specializate, cu o mare precizie,
asigurând cadrul general si unitar al tuturor ridicărilor in plan.
Sisteme de referinţă.
Punctele reţelei de sprijin sunt definite numeric faţă de sisteme de
referinţă specifice, legate de suprafaţa Pământului, concepute şi alese în aşa fel
încât să asigure legătura funcţională, bilaterală între reprezentare şi teren. Pentru
ridicările planimetrice referinţa o constituie sistemul cartografic adoptat, iar
pentru cele altimetrice suprafaţa de nivel zero. Pe suprafeţe mici, în anumite
condiţii, se admit ca referinţe şi unele sisteme, respectiv reţele, independente,
locale.

Fig. 1.1 - Puncte topografice caracteristice: a, b - în plan; c, d - în înălţime.

Astăzi la noi în ţară se foloseşte proiecţia stereografică – 1970. Un punct P

de pe suprafaţa elipsoidului, substituit cu o sferă echivalentă, se proiectează în
planul de proiecţie tangent (T) (fig .1.2 a ) în centrul regiunii de ridicat, în Pt, iar
în planul secant în Ps (fig. 1.2 b).
Originea sistemului de axe rectangulare xoy, unică pentru întreg teritoriul
ţării, este situata aproximativ în centrul ţării, în apropiere de Făgăraş, la intersecţia
paralelei de 460 cu meridianul de 250 (fig.1.3 ), având coordonatele geografice şi
plane:
B = 460; L = 250 ; respectiv x0 = 0; y0 = 0
Pentru uşurarea calculelor coordonatele se pozitivează, adăugându-se pe x
şi pe y câte 500.000 m.
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 3

Fig 1.2 Proiecţia stereografică: a-plan tangent; b-plan secant

Teritoriul naţional, în întregul său, este reprezentat la diferite scări. Pentru

păstrarea şi utilizarea comodă a acestor reprezentări, harta generală a ţării se
împarte în foi (trapeze) de dimensiuni convenabile, după o anumită regulă şi cu o
nomenclatură specifică sistemului adoptat.

Fig .1.3 Sisteme de referinţă legate de suprafaţa Pâmântului: a,b-în plan;

c-în spaţiu

În proiecţia stereografică 1970, din mai mult considerente, cum ar fi

racordarea cu uşurinţă a noilor planuri cu cele vechi întocmite în sistemul Gauss-
Kruger (sistem de proiecţie folosit până în anul 1970), s-a păstrat sistemul de
împărţire a hărţii în foi şi nomenclatura lor de la sistemul amintit, exceptând
planul la scara 1:2 000 care aici se obţine prin împărţirea în patru a planului la
scara 1:5 000 şi nu în nouă ca în Gauss
4 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

Întregul glob pământesc se împarte în 60 de fuse a câte 60 longitudine a

căror numerotare începe de la meridianul opus meridianului Greenwich şi astfel
teritoriul ţării noastre se situează în fusele 34 şi 35 (fig 1.4).
Împărţirea pe latitudine se face în zone de câte 40 începând de la ecuator
spre poli. Numerotarea începe de la ecuator şi se face cu litere mari A,
B.......Teritoriul ţării noastre se înscrie în zonele M, K, L. Împărţirea în foi se face,
aşadar, după meridiane şi paralele geodezice. Liniile obţinute delimitează trapeze
care se reprezintă la scara 1:1 000 000 şi se notează simbolic prin litera zonei şi a
numărului fusului (de exemplu L-35) (fig. 1.4).

Fig 1.4 Împărţirea suprafeţei Pământului în trapeze la scara 1:1 000 000

Nomenclatura hărţilor la scările 1:500 000, 1:200 000 şi 1:100 000 se face
după hărţile (trapezele) la scara 1:1 000 000 (fig 1.5 ).
O foaie la scara 1:1 000 000 se împarte în patru foi la scara 1: 500 000
notate cu A, B, C, D.
Pentru scara 1: 200 000, foaia iniţială se împarte în 36 foi notate cu cifre
romane, iar pentru scara 1: 100 000 în 144 foi notate cu cifre arabe de la 1 la 144.
(fig 1.5 ).
Reprezentările la scările 1:50 000, 1.25 000, 1.10 000, 1:5 000 au la bază
foaia la scara 1:100 000. Fiecare se împarte succesiv în câte patru pentru a obţine
foile la scările imediate mai mari (fig 1.6 ).
Împărţirea pentru scara 1:2 000 are la bază foaia la scara 1:5 000 ce se împarte în
patru notate cu cifre de la 1 la 4 (fig 1.7 ).

În tabelul 1.1 se dau dimensiunile graduale şi notaţiile haşurate pe figurile

1.5, 1.6, 1.7 la scările de lucru, de la 1:1000 000 la 1.2000.
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 5

Fig 1.5 Împărţirea foii la scara 1:1 000 000

Fig 1.6 Împărţirea foii la scara 1:100 000

6 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

Fig 1.7 Împărţirea foii la scara 1:5000

Raportarea planurilor presupune delimitarea în prealabil a cadrului foii,

respectiv raportarea prin coordonate rectangulare a celor patru puncte ale
colţurilor de trapez.

Nomenclatura trapezelor în proiecţie streografică 1970

Tabelul 1.1
Nr. Scara Dimensiunile Nomenclatura
crt. Latitudine Longitudine
1 1:1000 000 4 60 L - 34
2 1:500 000 2 30 L - 34 -B
3 1:200 000 40’ 10 L - 34 - D - XXY
4 1:100 000 20’ 30’ L - 34- - 144
5 1:50 000 10’ 15’ L - 34 -144 -B
6 1:25 000 5’ 7’30’’ L - 34 -144 –D - 6
7 1:10 000 2’30’’ 3’45’’ L - 34 - 144-D - d -2
8 1:5000 1’15’’ 1’52’’,5 L - 34 -144 - 256
9 1:2000 37’’,5 56’’,25 L -34 – 144 - 256 - 4

Calculul coorodonatelor colţurilor de trapez este o problemă de

transformare a coordonatelor geodezice B şi L de pe elipsoid în coorodonate
rectangulare plane ale sistemului stereografic 1970.
În ţara noastră aceste coordonate s-au calculat pentru întregul teritoriul
naţional pentru foile până la scara 1:2 000 şi sunt puse la dispoziţia unităţilor de
ridicare în plan.
La nevoie aceste coordonate se pot deduce plecând de la coeficienţii
constanţi, gata calculaţi şi coordonatele geografice B şi L ale colţurilor, care se
extrag după schema „Împărţirea în trapeze a teritoriului României” sau se deduc
din aproape în aproape conform împărţirii hărţii în foi.
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 7

Marcarea punctelor. Toate punctele reţelei de sprijin, ca şi cele ce vor

servi la ridicarea in plan de noi puncte, respectiv punctele retelelor de ridicare, se
materializează pe teren în mod durabil prin borne, buloane sau tarusi.
Punctele retelei de sprijin se semnalizează in general cu semnale piramida
cu semnale tip baliza
Punctele caracteristice se semnalizează cu semnale piramida, jaloane,
stadii sau prisme reflectorizante când acestea sunt vizate.

Proiecţia ortogonală a punctelor. La reprezentarea suprafeţelor

întinse(mari), punctele reţelei geodezice sunt transpuse mai întâi pe suprafaţa
elipsoidului de referinţă; proiectantele, normale pe această suprafaţă, converg spre
o zonă din centrul Pământului (fig.1.8, a). La ridicările topografice, extinse pe
suprafeţe mici şi încadrate în reţele geodezice, suficient de dense, proiectantele
pot fi considerate paralele, perpendiculare pe planul orizontal de proiecţie (fig.
1.8, b). Prin proiecţia ortogonală a punctelor, distanţele din teren (înclinate) sunt
reduse la orizont astfel încât pe planuri şi hărţi este reprezentată întotdeauna
suprafaţa utilă de construcţie, respectiv suprafaţa productivă (fig. 1.9).

Fi
g. 1.8. - Proiectia punctelor pe suprafeţe de referinţă:
a - in geodezie (pe suprafeţe mari); b - in topografie (pe
suprafeţe mici).
8 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

Fig. 1.9 - Suprafaţa productivă şi baza de construcţie.

Etape de lucrări. Pentru ridicarea în plan se parcurg următoarele etape:

proiectarea lucrărilor, marcarea punctelor, măsurători în teren, calcule şi
raportarea planurilor,controlul si verificarea lucrilor. Evident toate fazele sunt
importante, dar hotărâtoare, pentru calitatea şi randamentul lucrărilor, se
dovedeşte faza de proiectare, în care se stabileşte reţeaua de sprijin,reteaua de
ridicare, metoda de lucru, aparatură necesară, etc., în funcţie de obiectivul
(scopul) lucrărilor, condiţiile de teren şi toleranţe; ea devine astfel caracterizantă
pentru personalitatea operatorului.

Succesiunea determinărilor. Ridicarea în plan se execută din aproape în

aproape, de la puncte cunoscute la cele necunoscute, de la puncte ale reţelei de
sprijin la celeale ale retelei de ridicare apoi la cele de detaliu.
Un punct nou (necunoscut), odată determinat, devine vechi (cunoscut) şi
poate servi la determinarea altor puncte noi. In consecinţă, de regulă, se
staţionează în puncte vechi şi se vizează la puncte noi; uneori se staţionează şi în
puncte noi de determinat (intersecţia înapoi, drumuirea cu staţii sărite), sau în
puncte oarecare (la nivelmentul geometric). Din orice staţionare însă se vor duce
mai întâi vizele (viza) de referinţă, spre punctele cunoscute sau staţionate deja şi
apoi vizele de determinare, spre punctele noi necunoscute (încă), indiferent de
numărul acestora.

Alegerea soluţiilor. Orice situaţie din teren admite rezolvări tehnice

multiple. Intotdeauna se va alege varianta, respectiv metoda, aparatura şi modul
de lucru, care să asigure precizia cerută cu maximum de randament.

Controlul lucrărilor. Ansamblul lucrărilor de ridicare şi de trasare

presupune executarea unor controale specifice, parţiale şi finale, care să verifice
încadrarea lucrărilor în toleranţe. Eventualele greşeli sau neincadrari in valorile
tolerantelor, descoperite cu acest prilej, trebuie să fie eliminate prin refacerea
lucrărilor.
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 9

1.3. Metodele folosite in ridicarile topografice

Ridicările topografice se bazează pe reţeaua geodezică de stat, existentă pe

întreg teritoriul naţional, iar succesiunea lucrărilor este întotdeauna aceeaşi:
îndesirea ei, realizarea retelei de ridicare şi apoi ridicarea detaliilor.
Indesirea reţelei geodezice se execută, la început prin intersecţii
(unghiulare şi liniare) sau drumuiri poligonometrice (drumuiri cu laturi lungi)
realizând o reţea topografică de sprijin. In continuare îndesirea se face prin
drumuiri cu laturi scurte, ele constituind reţele de ridicare.

Fig. 1.10 - Indesirea reţelei de sprijin prin puncte de intersecţie unghiulară: P1 -

intersecţie înainte; P2 - intersecţie înapoi; P3 - intersecţie combinată.

Metoda intersecţiei unghiulare stabileşte poziţia planimetrică a punctelor

noi în funcţie de coordonatele punctelor vechi şi unghiurile orizontale măsurate.
Se disting trei variante:
- intersecţia înainte când se staţionează în punctele vechi şi se vizează
spre punctul nou de determinat (fig.1.10, a);
- intersecţia înapoi când se staţionează în punctul nou şi se vizează spre
punctele vechi (fig.1.10, b)
- intersecţia combinată când se staţionează atât în punctele noi cât şi în
cele vechi (fig.1.10, c)

Metoda intersecţiei liniare stabileşte poziţia punctelor noi în funcţie de

coordonatele punctelor vechi şi a distanţelor măsurate prin unde (fig.1.11).

Drumuirile poligonometrice cu laturi lungi folosite in special la

indesirea retelei de sprijin, se bazează pe măsurarea unghiurilor orizontale şi a
distanţelor măsurate pe cale indirecta prin unde cu acelaşi instrument (fig.1.12).
10 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

Fig. 1.11 - Indesirea reţelei de sprijin prin puncte rezultate din intersecţie
liniară.

Fig. 1.12 - Indesirea reţelei de sprijin prin drumuiri poligonometrice cu laturi

lungi.

Drumuirile cu laturi scurte aplicate in cazul realizari retelelor de

ridicare, se bazează pe măsurarea unghiurilor orizontale şi a lungimii laturilor, fie
direct, fie indirect pe cale optică. Punctele drumuirii se aleg astfel încât să fie
posibilă ridicarea tuturor detaliilor de la distanţe cât mai scurte sub 150m (fig.
1.13 ).
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 11

Fig. 1.13 - Principiul determinării punctelor de drumuire

Ridicarea detaliilor se face prin metode intensive bazate, de obicei, pe

puncte şi pe laturi ale reţelei de ridicare.
Principalele metodele folosite la ridicarea detaliilor sunt:
- metoda radierii ( a coordonatelor polare) ce consta in măsurarea, pentru
fiecare punct de detaliu, a unui unghi orizontal faţă de o direcţie cunoscută de
referinta şi care de obicei este o latură de drumuire şi a distanţei de la punctul de
referinta pana la punctul de detaliu ce trebuie radiat
- metoda coordonatelor echerice, când poziţia planimetrică a unui punct
rezultă în funcţie de două distanţe perpendiculare între ele, dintre care una se
găseşte pe o direcţie cunoscută (fig.1.14).

Fig. 1.14 - Principiul determinării punctelor de detaliu: a - metoda

radierii; b - metoda absciselor şi ordonatelor.
In cazuri speciale, pe suprafeţe relativ mici, când efectul planimetric al
curburii Pământului poate fi neglijat ridicările planimetrice se pot executa şi în
afara reţelei geodezice pe baza unor reţele de sprijin topografice locale.
Punctele se aleg în aşa fel încât ele să constituie o reţea de triunghiuri
alăturate (fig.1.15). Poziţia punctelor se determină fie prin metoda triangulaţiei,
când se măsoară toate unghiurile reţelei, precum şi lungimile şi orientările a două
laturi (de plecare şi de închidere), fie prin metoda trilateraţiei când se măsoară
toate laturile reţelei şi orientările a două laturi. Combinaţia triangulaţie -
12 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

trilateraţie este mult apreciată şi presupune măsurarea tuturor unghiurilor reţelei

şi câteva din laturile ei.
Succesiunea operaţiilor într-o ridicare planimetrică este ilustrată în figura
1.16.
In cazul suprafeţelor mici reţeaua de sprijin poate fi determinată printr-o
drumuire primară închisă (fig.1.17).
Poziţia altimetrică a punctelor se determină prin metoda drumuirii de
nivelment geometric sau trigonometric şi metoda radierii geometrice sau
trigonometrice. Cotele unor puncte situate pe un aliniament se determină prin
metoda profilelor de nivelment geometric (fig.1.18) sau trigonometric. Poziţia în
plan se defineşte prin distanţa dintre puncte.
Suprafeţele foarte mici pot fi ridicate chiar prin metoda radierii, când
toate elementele se preiau dintr-un singur punct de staţie.

Fig. 1.15 - Principiul determinării punctelor prin triangulaţie.

Fig. 1.16 - Succesiunea operaţiilor într-o ridicare planimetrică: E, F, G, H, I -

puncte de triangulaţie; P1, P2 - puncte de intersecţie; 101, 102… puncte de
drumuire
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 13

Fig. 1.17 - Principiul determinării unei reţele de ridicare prin drumuire.

Fig. 1.18 - Metoda profilelor de nivelment geometri

1.4. Marcarea si semnalizarea punctelor topografice

1.4.1. Marcarea şi semnalizarea reţelelor planimetrice

Prin marcarea punctelor topografice se intelege materializarea lor la teren.
Marcarea punctelor este necesara :
- pentru ca punctele, o data alese, sa fie identice, atat la determinarea
lor, cat si la determinarea altor puncte a caror determinare se sprijina
pe ele ;
- pentru a face legatura intre teren si planuri si astfel sa serveasca
lucrarilor de trasare pe teren a proiectelor de executie precum si
oricaror eventuale lucrari ulterioare.
Punctele propriu-zise se marcheaza la sol prin borne, buloane sau tarusi.
Intrucat acestea nu pot fi vazute de la o oarecare departare si nu pot fi nici vizate,
este necesar ca pe timpul cat dureaza masuratorile (eventual numai in momentul
cand se vizeaza) trebuie sa fie marcata si verticala punctelor prin semnale
specifice.
14 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

Deci bornarea marcheaza punctul in pamant, la nivelul solului, iar

semnalul marcheaza verticala punctului deasupra pamantului.

Bornarea punctelor
Punctele reţelei de sprijin ca şi cele de îndesire se marchează prin borne.
Dimensiunile bornelor din beton armat sunt reglementate prin STAS 344-52 şi
4294-54 ca şi de Instrucţiunile pentru triangulaţia geodezică de ordinul I, II, III şi
IV din 1962 a MFA Direcţia Topografică Militară.
Formatul bornelor este acela al unui trunchi de piramidă cu secţiune
pătrată. În lipsa bornelor de beton se pot ciopli borne din piatră. Dimensiunile
acestora sunt în general mai mici decât ale bornelor din beton. Cioplitura este
finisată numai în partea superioară.
Bornarea se face în aşa fel încât borna să rămână afară circa 5-10 cm
pentru a putea fi uşor găsită şi în plus o muchie să fie aşezată pe direcţia nord-sud,
iar pe partea sudică să fie scris anul bornării.
Marcarea punctelor ce aparţin reţelelor de îndesire (puncte de ordinul V),
determinate prin intersecţii, drumuiri poligonometrice, triangulaţii,
trilateraţii,retelelor de ridicare, se face cu ajutorul unor borne de beton armat,
având forma unui trunchi de piramidă, de dimensiuni standardizate. Modul de
bornare este ilustrat în figura 1.19 si 1.20.

Fig. 1.19 - Bornarea la subsol.

Pentru a evita pierderea punctului, prin dispariţia bornei, se execută şi o

bornare la subsol cu o cărămidă cu cruce, aşezată sub un strat avertizor şi de
recunoaştere din nisip sau zgură.
Centrul părţii superioare a bornei, marcat printr-un bulon şi crucea de pe
cărămidă trebuie să fie pe aceeaşi verticală. Condiţia se asigură folosind un fir cu
plumb şi două sfori întinse între patru ţăruşi, la intersecţia cărora se instalează
succesiv cărămida şi apoi borna (fig. 1.19 ).
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 15

Fig. 1.20 - Bornarea punctelor topografice.

Punctele de drumuire principală se marchează cu borne mai mici, iar cele
de drumuire secundară prin buloane metalice în centrele populate sau prin ţăruşi
din lemn de esenţă tare cu cui în cap (fig.1.21, a). Pentru identificare se folosesc
ţăruşi martor (fig. 1.21, b) sau se face un reperaj pe arborii din apropiere.
Punctele de mai mică importanţă se pot marca şi cu ţăruşi de ţeavă sau
chiar din lemn de esenţă tare. Dimensiunile ţăruşilor pot varia între 30 şi 40 cm
lungime (după compactitatea solului) şi 3-5 cm diametru. Pentru identificare se
numerotează (fig 1.21). Ţăruşul poate rămâne afară circa 5-7 cm pentru a putea fi
uşor de găsit.
Deoarece ţăruşii pot dispare uşor sau pot fi mişcaţi se recomandă să se
folosească câte doi ţăruşi pentru marcarea unui punct şi anume: ţăruşul care
marchează punctul (cu cui bătut în cap) să fie bătut la rasul pământului (fig 1.21),
iar celălalt ţăruş, numerotat, numit şi martor, să fie bătut alături la 10-20 cm pe
direcţia nordului, în aşa fel încât să rămână afară circa 7 cm pentru recunoaştere.
În plus, dacă se lucrează în pădure se va face cioplaj pe cel mai apropiat arbore.

Semnalizarea punctelor
Pentru a putea fi vizate de la depărtare, punctele trebuie semnalizate.
Semnalizarea punctelor reţelei de sprijin precum şi a celor de îndesire propriu-zisă
se face prin semnale permanente (construcţii rigide) pe toată perioada de
măsurare, pe când celelalte puncte se semnalizează cu semnale portabile (jaloane).
Pentru semnalizarea temporară a punctelor se folosesc jaloane( fig.1. 22),
iar semnalizarea de durată se face prin construcţii permanente, rigide, piramide
din lemn,metal sau elemente prefabricate ce au ca piesă principală un pop cu
16 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

partea superioara de 20 - 30 cm liber şi care reprezintă capul negru al semnalului(

fig.1.23) .

Fig. 1.21 - Marcarea punctelor cu ţăruşi: a - ţăruş; b –tarus martor.

Jalonul este un semnal portabil, confecţionat din lemn uşor, ecarisat, de 2

m lungime, eventual chiar 3 sau 4 m şi de 3 – 4 cm diametru pentru cele de 2 m
sau chiar mai gros pentru celelalte. Secţiunea este hexagonală, octogonală sau
chiar triunghiulară.
La un capăt jalonul este prevăzut cu un sabot de fier care permite
înfingerea şi fixarea jalonului în pământ prin apăsare, rotire sau chiar izbire.
Pentru a fi perfect vizibile şi uşor identificabile chiar de la distanţe de câteva sute
de metri (în mod curent jaloanele se utilizează pentru distanţe mici de zeci sau
chiar sute de metri) jaloanele se vopsesc în roşu şi alb pe sectoare de câte 20 cm,
eventual de câte 50 cm la cele lungi. Dacă jalonul nu poate fi înfipt în pământ
când se lucrează în drum, în oraş, etc., precum şi atunci când trebuie ţinut pe
ţăruş, repere sau borne, va fi ţinut în poziţie verticală cu mâna sau cu un trepied
metalic (fig 1.22).

Semnalul în cutie este un semnal confecţionat dintr-o bilă sau lemn

ecarisat (fig 1.23) care se introduce într-o cutie îngropată în pământ în poziţie
verticală. Când trebuie să se staţioneze în punct cu un instrument de măsurat
unghiuri, semnalul se scoate din cutie şi se staţionează centric pe cutie.
Pentru a fi perfect vizibil şi uşor de identificat, semanlul este vopsit pe
toată lungimea cu var alb pregătit cu clei. Mijlocul semnalului pe o lungime de 1
m se vopseşte în negru. La mijlocul semnalului se fixează fluturele format din 2
scândurele vopsite cu negru şi 2 vopsite în alb.
Secţiunea semnalului variază cu înălţimea lui şi cu lungimea vizelor.
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 17

Fig 1.22 Semnalizarea punctelor cu ajutorul jaloanelor

Fig. 1.23 - Semnale topografice obişnuite: a - semnal baliză; b - semnal

piramidă.`.
18 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

În general se va căuta să se confecţioneze semnalele cele mai potrivite din

punct de vedere tehnic, dar şi cele mai economice. Semnalele lungi sunt indicate
în special acolo unde vizibilităţile sunt slabe (terenuri de şes acoperite). Secţiunile
cele mai obişnuite ale semnalului sunt cele rotunde sau cele de 7/9 cm, eventual
chiar 6/8 sau 10/12 la limită. Secţiunile rotunde variază de la 7 la 14 cm la picior
unde se cioplesc în 4 muchii pentru a se putea fixa în cutie.
Semnalul se instalează întotdeauna în poziţie verticală. Verticalitatea se
obţine cu firul cu plumb. Se ştie că un punct şi o linie determină un plan. Ochiul
observatorului împreună cu firul vertical determină un plan vertical. Dacă
semnalul (împreună cu cutia) este adus în două plane verticale perpendiculare
între ele, devine şi el vertical.

Semnalul (piramida) cu 4 picioare. În principiu, acest semnal nu este

altceva decât semnalul dscris mai sus însă înăţat pe o capră cu 4 picioare, pentru
a-i putea mări înălţimea şi rigiditatea atunci când este nevoie (fig 1.23 ).
Piramida se construieşte în aşa fel încât popul central să fie perfect vertical
şi în ansamblul ei piramida să fie din orice direcţie.
Semnalul (piramidă) cu trei picioare nu este simetric dar este economic.

Semnalul în arbore este asemănător cu primul semnal descris însă în loc să

fie fixat într-o cutie la sol, este înălţat pe arbori (fig 1.24). Bineînţeles că în
această ipoteză semnalul trebuie să fie cât mai uşor pentru a putea fi urcat şi fixat
vertical în condiţii bune.

Fig 1.24 Semnale in arbori

Semnalul in arbore este folosit frecvent in zonele forestiere. Popul se
fixeaza direct pe fusul arborelui la rasinoase, sau pe ramuri groase la foioase
(fig.1.24).
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 19

Pentru fixarea semnalului în arbore se cauta crăci groase care se curăţă de

ramurile mai mici pentru a avea rigiditate. Semnalul se fixează în cuie şi se leagă
cu sârmă.
Pentru identificarea arborelui se taie în coaja tulpinii un triunghi în care se
scrie numărul de ordine.
Capul negru al semnalului se proiectează la sol cu teodolitul din două
poziţii aproximativ perpendiculare. Planele verticale se materializează la sol prin
câte doi ţăruşi. Borna se îngroapă la intersecţia liniilor determinate de cele două
rânduri de ţăruşi.
Dacă semnalul se proiectează la sol în perimetrul tulpinii bornarea se face
excentric.
Piramide înalte. Uneori este necesar ca semnalele să fie înălţate mult
deasupra solului mai ales in zone de campie si in zone forestiere
. În asemenea situaţii se construiesc piramide înalte. Este cazul lucrărilor
de determinare a reţelelor geodezice când se vizează la distanţe mari, în general
mai mari de 5-10 km, când trebuie depăşite atât construcţiile şi vegetaţia
(pădurile) din teren de pe direcţia de viză cât şi efectul curburii pământului.
În general la o piramidă se disting două construcţii independente: pilastrul
pe care va sta instrumentul de măsurat unghiuri şi piramida propriu-zisă care
reprezintă semnalul la care se vizează. Privitor la piramida propriu-zisă se
constată o construcţie suport ce se termină cu una asemănătoare cu piramida cu
patru picioare descrisă anterior (fig 1.25 ).

Fig. 1.25 - Piramidă geodezică cu pod.

Piramidele înalte fiind foarte scumpe se vor construi numai atunci când
problema dată nu admite alte soluţii mai ieftine.
20 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

Alte semnale.
In localităţi se folosesc construcţii înalte: biserici, coşuri de fabrică sau
semnale construite pe terasele blocurilor turn (fig.1.26),acestea fiind înalte şi cu
bune vizibilităţi vor fi folosite întotdeauna ca semnale .

Fig. 1.26 - Semnale topografice în localităţi: a - turlă de biserică; b -

paratrăznet pe coş de fabrică; c - semnal pe terasă.

Consideraţii asupra semnalelor.

Semnalele trebuie să fie construcţii cât mai ieftine posibi, dar să asigure
totodată din punct de vedere tehnic o cât mai bună şi sigură desfăşurare a
lucrărilor.
Dintre condiţiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească un semnal se
enumeră:
- să fie vertical,
- bine identificabil şi uşor de vizat;
- să fie construit în aşa fel încât să nu împiedice vizibilitatea în direcţia
punctelor ce trebuie vizate (picioarele semnalului dacă are),
- să fie rigid;
- să permită instalarea în bune condiţii a instrumentului de măsurat
unghiuri.

Semnalele centrice şi excentrice.

S-a arătat că punctul este materializat prin bornă, iar semnalul reprezintă
doar verticala punctului care trebuie vizat. Aceasta ar însemna că semnalul este
centric cu borna. Cu excepţia semnalului în cutie când borna este excentrică
semnalului sau invers, în celelalte cazuri construcţiile sau bornările (dacă se fac
ulterior) se caută să fie centrice. Desigur că nu se reuşeşte întotdeauna, iar uneori
este chiar imposibil: cazul semnalelor în arbore ce se proiectează în perimetrul
tulpinii.
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 21

Semnalele excentrice pot fi excentrice pe o direcţie cardinală determinată

(cazul semnalului în cutie), sau pe o direcţie oarecare (semnalul în arbore sau
chiar piramide)(fig. 1.27).

Fig. 1.27 - Poziţia bornelor faţă de semnal: a - bornare centrică; b , c - bornare

excentrică.

Întotdeauna este foarte important să se cunoască elementele excentricităţii.

În problema semnalizării excentrice sau a bornării excentrice se utilizează
busola de buzunar. Aşezarea semnalului în cutie faţă de borna existentă sau invers
se face de obicei pe direcţia nordului când trecerea de la coordonatele uneia la a
celeilalte se face prin simplă adăugire sau scădere pe coordonata nordului X în
timp ce Y rămâne neschimbat.
Pentru a se lucra destul de precis se recomandă ca excentricitatea să nu
depăşească 1 m.

Fig 1.28 Modul de bornare excentrica

Bornarea excentrică a punctelor care se proiectează în perimetrul tulpinilor

se face astfel: în imediata apropiere a tulpinii se ridică perpendiculare pe
aliniamentele de proiectare la sol a semnalului pe cele două direcţii şi marcate cu
22 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

ţăruşi t1 şi t1' respectiv t 2 şi t 2' . Astfel se obţine punctul E care se bornează

(fig. 1.28).
Poziţia relativă a bornei E faţă de cea a semnalului C se poate determina
fie numeric fie, mai practic, pe un grafic la scară mare 1:5, 1:10 , în funcţie de
orientările  1 şi  2 ale celor două aliniamente proiectate la sol măsurate pe
teren cu busola de buzunar şi în funcţie de distanţele d1 şi d2 măsurate, de
asemenea, pe teren cu ruleta. Întocmirea graficului se face pe hârtie milimetrică
cu ajutorul unui raportor şi al unui distanţier.
In cazul punctelor noi, mai întâi se construieşte semnalul şi apoi, după
proiectarea acestuia la sol, se instalează borna, realizându-se astfel semnale
centrice (fig.1.27).
In cazul punctelor vechi, deja bornate, semnalul construit ulterior, de
obicei, este excentric pe o direcţie oarecare. Elementele excentricităţii: distanţa şi
orientarea bornă - semnal, se măsoară cu o ruletă şi cu o busolă de buzunar şi se
notează pe o schiţă (fig.1.27, c).
Proiectarea capului negru la sol se face cu ajutorul unui teodolit din două
direcţii aproximativ perpendiculare ale căror plane verticale se materializează la
sol prin câte doi ţăruşi.
La semnalul baliză bornarea se face pe direcţia sud (fig.1.27, b), de obicei
la 30 cm distanţă. se va face cioplaj pe cel mai apropiat arbore.

1.4.2. Marcarea punctelor de nivelment

Marcarea punctelor de nivelment se face cu ajutorul unor repere, care pot
fi repere specifice, folosite pentru marcarea punctelor reţelei de nivelment de
sprijin şi repere simple (provizorii) folosite la marcarea punctelor de interes
temporar. Reperele de nivelment specifice sunt bornele şi mărcile de perete.
Bornele se confecţionează din beton sau din beton armat, cu ţeavă sau
şină, cu fundaţie amplasată sub zona de îngheţ (fig.1.29, a). Mărcile de perete se
confecţionează din metal şi pot avea forme diferite (fig. 1.29, b, c). Se fixează în
soclurile construcţiilor, în culeele podurilor. Reperele de nivelment simple se
confecţionează din ţăruşi (fig. 1.29, d) bătuţi la nivelul terenului, iar în apropiere
se plantează ţăruşi martor, pentru identificare. In acest scop pot fi folosite şi
ieşirile unor clădiri, soclurile de zid sau de piatră ale unor garduri etc., macându-
se cu vopsea, printr-un cerc, locul unde trebuie instalata mira.
1. RIDICARI TOPOGRAFICE 23

Fig. 1.29 - Repere de nivelment: a - bornă de nivelment; b - reper de nivelment

încastrat în zidărie; c - reper de nivelment pe bornă de beton; d - reper de
nivelment provizoriu.

Indiferent de natura şi forma lor, reperele trebuie să fie fixe şi durabile şi

să permită instalarea unei mire în poziţie verticală. Plantarea reperilor se face cu
câteva zile înainte de începerea lucrărilor.
Poziţia planimetrică a reperului nu este necesar să fie determinată.
In cazul punctelor de legătură, care nu se marchează, se folosesc repere
mobile, numite saboţi sau broaşte de nivelment (fig.1.30).

Fig. 1.30 - Mire aşezate pe saboţi.

24 TOPOGRAFIE – METODE DE RIDICARE ÎN PLAN

1.5. Descrierea topografica a punctelor

După marcarea şi semnalizarea punctelor se face o descriere topografică a

pozitiei lor ce permite regăsirea lor uşoară, identificare locului de amplasare a
bornelor.
Poziţia bornei se defineşte pe o schiţă de reperaj orientată, unde se trec
distanţele faţă de unele detalii din teren ,stabile şi uşor de recunoscut (fig. 1.31).
Schiţa se completează cu o descriere a amplasamentului bornei, precum şi
cu unele date generale privind:
- localitatea, comuna,
- denumirea locului de amplasare,
- anul construcţiei,
- tipul bornei,
- înălţimea semnalului,
- elemente privind tipul de semnal,
- elemente privind excentricitatea.

Fig. 1.31 - Descrierea topografică a punctelor