Sunteți pe pagina 1din 4

Definiţie şi caracterizare psihologică componente a personalităţii face ca indivizii să

Dacă în planul funcţiilor cognitive inteligenţa este mascheze şi să disimuleze trăsăturile lor indezirabile,
singura aptitudine de ordin general, care, integrându-le sau dimpotrivă, să simuleze trăsături dezirabile pe care
pe toate celelalte, le imprimă şi o anumită structură nu le posedă în mod real. În plus, aceleaşi
ierarhică, din care rezultă chiar eficienţa ei adaptativă, comportamente pot fi manifestarea unor însuşiri
în planul personalităţii cea mai înaltă şi cea mai diferite, de unde dificultatea interpretării lor în termeni
sintetică formaţiune o constituie caracterul. Aceasta caracteriali.
deoarece el integrează nu numai datele interne - Există o accepţiune largă a termenului de caracter,
cognitive, afective şi conative (voluntare) - ci şi care se referă la profilul psihomoral general al
conduitele, comportamentale şi întreaga experienţă de persoanei, considerat din perspectivă etică, valorică. În
viaţă, constituind adevăratul profil psiho-moral al acest caz structura sa include aspiraţii, expectaţii,
omului. idealuri, convingeri, atitudini cristalizate în concepţia
Încă din 1937 Allport sublinia că integrarea sau filozofia proprie despre lume şi viaţă. Accepţiunea
sugerează organizarea ierarhică a personalităţii, mai restrânsă şi mai specifică defineşte caracterul în
dezvoltarea fiind posibilă prin două mecanisme termeni de atitudini şi trăsături prin care se
complementare, diferenţierea şi integrarea. De fapt , particularizează relaţiile subiectului în legătură cu
însuşi filosoful Herbert Spencer remarca faptul că lumea, cu munca şi cu sine însuşi, cu valorile după
orice dezvoltare se face prin diferenţiere, un fel de care el se conduce.
principiu universal al evoluţiei după care „materia Nota definitorie a caracterului provine şi din
trece de la omogenitate indefinită şi incoerentă la o compararea cu alte subsisteme ale personalităţii, în
eterogenitate definită şi coerentă” (cf. Reuchlin, 1999, special cu temperamentul. Astfel, dacă temperamentul
p. 544). Pentru a reveni la părintele personologiei dă forma vieţii psihice, energia şi dinamismul ei,
moderne, care este Allport, pierderea iniţială de unitate caracterul dă conţinuturile, elementele ei de valoare;
psihică pe care o produce diferenţierea este dacă temperamentul este preponderent înnăscut,
compensată „de largile sisteme de integrare” pe care şi rezultând din particularităţile morfo-funcţionale ale
le dezvoltă personalitatea adultă, care nu este niciodată individului, caracterul se formează în copilărie şi
unificată (…) dar tinde către acest scop.” (Allport, adolescenţă, şi în mod lent toată viaţa, prin
1991, pp. 110-111). interiorizarea de norme, de valori şi de modele
În sens etimologic, termenul de caracter vine de la dezirabile social. Acestea preexistă, fixate în
grecescul haractir ce se regăseşte în englezescul ereditatea socială, ce caracterizează familia şi
character, în franţuzescul caractère sau în germanicul microgrupurile în care, pentru a se integra şi adapta,
karakter. Etimonul originar pentru caracter copilul trebuie să le imite, să le exerseze şi să le
desemnează ceea ce este imprimat, gravat, dar şi semn, interiorizeze, făcând saltul de la o morală heteronomă
pecete, sens ce se conservă în atributul caracteristic la una autonomă (Piaget). Învăţarea socială (Bandura)
(ceea ce este propriu unui individ sau situaţii). are un rol considerabil în formarea caracterului: prin
Psihologia americană şi engleză consideră caracterul respectarea sau încălcarea normelor, comportamentul
ca fiind sinonim cu personalitatea evaluată etic copilului este întărit sau nu, sancţiunea sau
(accepţiune prezentă şi în psihologia simţului comun, recompensa având rolul hotărâtor. De la Thorndike la
unde a nu avea caracter înseamnă a fi imoral) şi de Tolman şi de aici la Skinner şi Mowrer, behavioriştii
aceea termenul a fost multă vreme exclus din câmpul americani au subliniat rolul întăririi prin recompense şi
cercetării psihologice. Marea frecvenţă a termenilor ce pedepse, au evidenţiat legea efectului şi rolul
definesc la nivelul vocabularui trăsături caracteriale, condiţionării simple şi operante în formarea
dar mai ales relevanţa ridicată a acestora pentru viaţa comportamentului. Prin observarea conduitei altuia şi
curentă, au dus la reconsiderarea acestei poziţii în imitaţie se preia un comportament socialmente
ultimele decenii. Allport însuşi a preferat să vorbească recompensat, dezirabil, cu un status ridicat. În efortul
de personalitate şi nu de caracter, deoarece el a dorit să lui de a fi asemenea modelului, tânărul (adolescentul)
separe structura şi funcţionarea personalităţii de preia şi standardele de conduită ale acestuia, prin care
judecăţile cu bază morală. capătă “o anumită autonomie faţă de recompensele sau
Vorbind de fizionomia individului considerat sub penalizările din afară. Preluarea unui model devine
raportul structurilor sale spirituale şi valorice, astfel formativă” , afirmă Radu (1991, p. 329).
caracterul constă din totalitatea însuşirilor complexe, Psihogenetic temperamentul mai degrabă
esenţiale, stabile şi definitorii. El este un fel de actualizează datele interne neuro-hormonale, în timp
legitatea internă, condensată în nucleul de semnificaţii ce unitatea de bază a caracterului, atitudinea, „forma
şi valori ale personalităţii. Hilgard definea în mod de generalizare a experienţei afective” (Chircev,
concludent caracterul drept variabila ascunsă a 1974), are ca punct de plecare activitatea, acţiunea,
personalităţii, cunoaşterea caracterului fiind dificilă fapta. Situaţiile concrete de viaţă pun în funcţiune
pentru că el nu se observă, ci se deduce din anumite tipuri de conduite care, prin repetare, devin
comportament. Relevanţa socială deosebită a acestei statornice, definitorii, căpătând atributele deprinderilor
şi habitudinilor: trăsăturile de caracter devin efectul şi întotdeauna realizată. Componenta orientativă (care
cauza acestora. este implicit una evaluativă şi selectivă) poate fi mai
Între temperament şi caracter, adică între forma şi dezvoltată decât cea efectoare. În acest caz persoana
conţinutul activităţii psihice există o strânsă unitate, are idei clare despre ce trebuie făcut, despre aşteptările
creată de interdependenţa lor funcţională: dacă grupului, dar nu acţionează în conformitate cu acestea.
anumite însuşiri de bază ale personalităţii, date de În situaţia inversă excesul laturii efectorii poate
temperament, sunt modulate prin medierea însemna deficit al inhibiţiei, de unde impulsivitate,
caracterului, acesta din urmă împrumută la rândul său reacţii necontrolate, confuzie sau chiar tendinţe
particularităţi ce provin din plan biconstituţional. antisociale.
Forţa activităţii nervoase superioare poate fi baza Invariantul caracterului este atitudinea, „pe baza
tăriei de caracter, a fermităţii, stabilităţii şi rezistenţei căreia individul se orientează selectiv, se autoreglează
lui. Echilibrul proceselor nervoase superioare de la preferenţial, se adaptează evaluând” (Zlate, 2000, p.
sangvinic se poate asocia cu firea cumpănită, stăpână 289). Atitudinile nu sunt sinonime cu trăsăturile:
pe sine; rezonanţa sa emoţională largă se poate asocia acestea din urmă au un grad mai mare de generalitate
cu comprehensiunea, înţelegerea, participarea şi (şi implicit o mai mare putere integratoare), căci
comportamentul prosocial, în timp ce inerţia atitudinea are întotdeauna un obiect de referinţă. În al
proceselor nervoase a flegmaticului poate să se doilea rând, atitudinile sunt polarizate (pro sau contra,
asocieze cu educarea uşoară a spiritului de ordine, favorabile sau nefavorabile), făcând pe cineva să se
corectitudinii, punctualităţii, dar şi cu stereotipia, apropie sau să se îndepărteze de obiectul lor. În al
rutina, pedanteria, rigiditatea în alte situaţii. treilea rând, aşa cum arată şi Allport (1991), atitudinea
Compensarea hipotoniei melancolicului, prin a devenit conceptul favorit al psihologiei sociale,
cultivarea deprinderilor de muncă şi a încrederii în pentru că se referă la orientări precise către mediu
sine, poate da naştere unor caractere stabil implicate şi (incluzînd aici societatea, cultura şi oamenii), în timp
valorificate prin muncă. Marea beneficiară a acestei ce trăsătura devine elementul cheie al psihologiei
relaţii reciproce dintre temperament şi caracter este persoanei, întrucât se referă la structura ei.
ghidarea vocaţională şi orientarea carierei, care Atitudinea are o componentă cognitivă (gânduri,
valorifică sociabilitatea sangvinicului spre profesile ce credinţe) şi una afectivă (simţiri, trăiri, emoţii), ambele
impun contacte cu publicul, fac din răbdarea funcţii valorizante, la care se adaugă o componentă
flegmaticului profesionişti ai activităţilor meticuloase, comportamental-acţională, în manifestarea căreia
de durată şi din energia colericului lideri respectaţi sau intervine voinţa prin consumul de efort. Formate prin
temuţi. condiţionare clasică, sau operantă, prin modelare
Comparaţia caracterului cu aptitudinile duce la o socială (Bandura, 1955), prin auto-percepţie (Bem,
distincţie şi mai pregnantă: calitatea execuţiei unei 1988), sau prin expunere prelungită la obiectul lor
activităţi dă măsura dotării aptitudinale a cuiva (Zajonc, 1968), atitudinile conferă o anumită
(talentat, priceput, capabil), în timp ce modul cum se consistenţă conduitei. Aceasta este funcţie fie de
raportează la activitate (harnic, perseverent, accesibilitate (uşurinţa cu care o atitudine stocată este
conştiincios responsabil) dă măsura caracterului său. reactivată, vezi Krosnick şi colab., 1993), fie de
Concordanţa dintre atitudine şi aptitudine este baza mecanismul disonanţei cognitive (Festinger, 1957)
vocaţiei, în timp ce discordanţa dintre ele poate bloca provocată de cogniţii care sunt reciproc incompatibile.
şi compromite o dotare aptitudinală bună. Îndeplinirea Cum starea de disonanţă este neplăcută, individul este
cu succes a rolurilor profesionale, dezvoltarea carierei, motivat să o reducă prin „schimbarea atitudinii,
împlinirea prin muncă presupun geneza unei sinergii schimbarea comportamentului sau modificarea
între aceste două componente, care „alcătuiesc blocuri importanţei percepute a atitudinii sau a
în care atitudinile fie propulsează şi valorizează comportamentului” (Smith, 1998, p. 631).
aptitudinile corespunzătoare, fie le reţin şi Fiind o formă mai generală de reacţie faţă de
devalorizează” (Popescu-Neveanu, 1993, p. 171). persoane, idei, situaţii, valori, atitudinea devine un
principiu unificator al actelor de conduită. Expresia ei
Structura de bază a caracterului: trăsături, verbală este opinia, al cărei studiu marchează trecerea
atitudini, valori de la psihologie spre sociologie. Interacţiunea dintre
După Levitov (1962) caracterul are un segment componentele amintite ale aceleiaşi atitudini, sau
direcţional, de orientare (care îmbină componenta dintre atitudini diferite, poate genera coordonări,
cognitivă şi motivaţional-afectivă) şi un segment corelări, conflicte şi incompatibilităţi sau compensări
efector, care cuprinde mecanismele voluntare, reciproce. Prin toate acestea atitudinile se organizează
considerate a fi coloana vertebrală a caracterului, ceea în timp într-o structură ierarhizată după criterii
ce l-a şi determinat pe Klages să echivaleze caracterul valorice.
cu „voinţa moraliceşte organizată”. Unitatea celor Concordanţa lor cu dezirabilitatea socială sau cu
două segmente, regăsibilă în definiţia populară a normele grupului conduc la apariţia a ceea ce Linton
caracterului prin unitatea dintre vorbă şi faptă, nu este numea atitudini-valori. Capacitatea unor obiecte,
persoane sau situaţii de a satisface anumite aspiraţii contact cu realitatea socială (funcţia relaţională), dă
sau trebuinţe umane le conferă acestora anumite posibilitatea individului de a fi el însuşi (funcţia
valenţe, ce se pot converti în valorile prin care adaptiv-orientativă), filtrează gândurile şi sentimentele
subiectul filtrează relaţia cu lumea sa. (funcţia de a media) şi reglează propria conduită
Noţiune esenţialmente subiectivă, valoarea constă din (funcţia reglatorie), caracterul este instanţa care devine
interesul pentru un obiect sau din stima şi aprecierea superpozabilă gândirii în planul personalităţii, prin
acordate unei persoane. Există valori biologice aceea că el controlează, valorifică şi integrează toate
(sănătatea), economice (posesiunile), morale celelalte subsisteme. Acesta este şi motivul pentru care
(onoarea), religioase (sacralitatea) sau estetice caracterul este considerat nucleul, statul major al
(frumosul). Luarea în stăpânire a lumii valorilor se personalităţii.
face prin dezvoltarea sistemului de evaluare cognitivă Atitudinea faţă de ceilalţi oameni poate da măsura
şi afectivă. În ierarhia valorilor, a fi iubit înseamnă a umanismului: omul este valoarea supremă, care trebuie
avea valoare, de aceea abandonul copilului de către tratată cu grijă, apreciere şi iubire. Lui trebuie să-i
mama sa este resimţit de acesta ca o devalorizare. respectăm demnitatea şi libertatea de opinie, de
Valoarea unei persoane este una ce se (re)construieşte credinţă şi de acţiune. Încrederea în oameni, cinstea,
permanent prin raportarea la lumea proprie şi ea toleranţa, promovarea valorii lor sunt contrabalansate
devine unul dintre vectorii personali fundamentali ai de mizantropie, egoism, minciună, manipulare,
devenirii, punând în mişcare resursele realizării de intoleranţă, rasism, şovinism, sexism, discriminare,
sine. Pierderea unor valori importante (materiale, dar inegalitate a şanselor. Atitudinea faţă de propria
mai ales spirituale sau afective) este cauza majoră a persoană se poate baza pe un nivel ridicat de încredere
depresiei, a îngustării orizontului social şi chiar a fundamentală în sine, pe demnitate şi modestie, pe
suicidului. Devalorizarea precede de cele mai multe ori cultivarea nevoilor de creştere şi unificare progresivă.
actul delictual şi infracţionalitatea. Opusele lor sunt autodeprecierea, neîncrederea în sine,
Valorile personale se construiesc în timp, printr-un retragerea, autodevalorizarea, egodilatarea,
proces de decantare şi cristalizare, aflat la confluenţa narcisismul, îngâmfarea, umilinţa, abandonul etc.
dintre sentiment şi idee. De aceea valorile nu sunt Atitudinea faţă de activitate defineşte omul
interşanjabile sau uşor ramplasabile, chiar statutul sârguincios, tenace, perseverent, responsabil, cu
social al persoanei fundamentându-se pe ele. respect pentru datorie şi lucrul bine făcut, nevoia de
Creativitatea ridicată poate fi explicată şi printr-o recunoaştere prin competenţă, versus delăsare,
puternică motivaţie de autorealizare ce conduce la dezinteres, inconstanţă, lene, toate conturând o
producerea de valoare. Dezvoltarea valorilor prin anumită etică a muncii. Vedem cum caracteristicile
evoluţie socială le transformă pe acestea în principii cognitive, afectiv-motivaţionale şi conative devin
(binele, adevărul şi frumosul) sau idealuri, pe care reprezentative pentru caracter luat în ansamblul său.
societatea le propune membrilor săi prin aşa-numitul Dintre acestea câteva însuşiri trebuie remarcate în
sistem de valori. Individul şi-l apropie prin mod special.
interiorizare progresivă (enculturaţie), valorile  Unitatea caracterului: fiind cea mai înaltă şi
devenind un mijloc de previziune a conduitelor, dar şi sintetică structură a personalităţii, gradul de
reperele definitorii ale grupului sau societăţii în integrare al trăsăturilor componente dă coerenţa şi
ansamblul ei. unitatea sa, niciodată definitive. Un caracter înalt
Bogăţia şi gradul de elaborare a sistemului de valori al integrat are operaţionalitate şi stabilitate ridicate.
individului constituie însăşi măsura bogăţiei, trăiniciei  Originalitatea caracterului: sinteza caracterială
şi stabilităţii sale caracteriale. Am arătat anterior faptul este întotdeauna unică şi originală, dar combinaţia
că atitudinile şi trăsăturile sunt concepte corelative, dar poate integra în mod fericit atitudini, aptitudini şi
nu identice: manifestarea atitudinilor în comportament valori, prin care persoana se distinge pozitiv în
se face prin trăsături, parte integrantă din chiar mod pregnant de omul mediu.
structura personalităţii. Trăsăturile caracteriale sunt  Bogăţia caracterului: multitudinea faţetelor prin
cele care au un grad mai mare de esenţializare şi care persoana vine în contact cu lumea, bogăţia
durabilitate, ele imprimând stabilitate, predictibilitate sistemului de valori, multitudinea relaţiilor cu
şi coerenţă comportamentului persoanei, pentru că ele semenii sunt atributele acestei trăsături.
se potenţează reciproc, închegându-se în sinteze  Statornicia caracterului: atunci când acesta
armonioase. Filtrate prin istoria şi experienţa încorporează valori de mare relevanţă morală, ce
individuală, ele sunt cele ce conferă specificitatea şi dau conduitei consecvenţa pe care doar principiile,
unicitatea fiecărei persoane. idealurile şi convingerile puternice le sudează în
Definiţia lui Mielu Zlate (2000) pare a surprinde bine aşa numita filozofie de viaţă, vorbim de statornicie.
esenţa caracterului: „Interpretat ca un sistem valoric şi  Plasticitatea caracterului: se referă la posibilitatea
autoreglabil, caracterul apare ca o componentă relativ evoluţiei lui prelungite în timp, după adolescenţă şi
stabilă diferenţiatorie pentru om şi cu o mare valoare vârsta tânără, când persoana găseşte resursa de a
adaptativă” (p. 291). Deoarece pune persoana în
nu fi rigidă, pietrificată în atitudini care nu mai caracter” sau caractere contradictorii, nedefinite,
sunt validate de timpul în care trăieşte. indecise.
 Tăria de caracter: este dată de trăinicia liniilor de
forţă ale acestuia, de principiile la care omul nu
renunţă chiar când îi este periclitată existenţa,
securitatea sau confortul personal. Această
trăsătură, poate cea mai relevantă dintre toate, se
verifică în proba de foc a încercărilor vieţii la care
un Giordano Bruno a ars pe rug pentru o idee, în
timp ce Galileo a abjurat (cel puţin la modul
formal).

Două modele privind geneza caracterului


Supraeul psihanalitic
În cadrul celei de a doua teorii asupra aparatului
psihic, Freud introduce instanţa supraeului (superego),
echivalent cu un judecător sau cenzor în raport cu Eul
(Laplanche şi Pontalis, 1994, pp., 423-424). Conştiinţa
morală, autoobservarea şi formarea idealurilor sunt
cele mai importante funcţii ale acestei instanţe căreia
Cattell i-a găsit corespondent în factorul G (simţul
datoriei şi forţa supraeului) în modelul şi testul său de
personalitate 16 PF. În acord cu teoria freudiană
clasică, supraeul este moştenitorul complexului Oedip
şi se constituie prin interiorizarea exigenţelor şi a
interdicţiilor parentale. Anumiţi psihanalişti (Melanie
Klein) văd formarea supraeului mai devreme ca Freud,
adică încă din faza orală, prin introiectarea obiectelor
bune şi rele, când se manifestă din plin şi sadismul
infantil. Spitz vede în acţiunile fizice impuse, în
încercarea de dominare prin identificarea cu anumite
gesturi şi în identificarea cu agresorul, trei precursori
ai supraeului.

Modelul balanţei caracteriale


Acest model pleacă de la observaţia realistă pe care o
face Kelly în legătură cu constructele personale,
potrivit căreia atitudinile sunt polare, polaritatea lor
regăsindu-se în fiecare persoană în proporţii diferite.
Plecând de la aceste observaţii, Zlate (2000) consideră
punctul de origine al caracterului naşterea, moment la
care trăsăturile polare au o probabilitate egală. Ele sunt
ca o balanţă aflată în echilibru, pe care situaţiile de
viaţă parcurse de copil şi întărirea lor (gratificarea sau
sancţiunea) fac să fie asimilate sau respinse: „o
trăsătură iese învingătoare şi devine precumpănitoare
numai în urma luptei, a ciocnirii cu cea opusă ei.
Trăsătura învinsă nu dispare însă, ci se păstrează sub
forma unor reziduuri, putând fi reactualizată în diferite
situaţii. “ ( p. 293).
În provocarea luptei între trăsături influenţele
educative şi forţele interne ale celui în cauză au un rol
important, omul autotransformându-şi caracterul din
mod de reacţie, în mod de relaţie. Modelul indică
mecanismul psihologic al formării caracterului (lupta
contrariilor), sugerează autoformarea lui şi schiţează o
tipologie caracterială, în funcţie de cele trei stări ale
balanţei putând exista caractere pozitive, oameni „fără