Sunteți pe pagina 1din 37

Statuarea educatiei fizice si sportului ca stiinta este

rezultatul dezvoltarii impetuoase a fenomenului de educatie


fizica si sport - fenomen devenit social, de mare amploare si cu
implicatii deosebite atât pe plan social, cât si pe plan politic. Pe
de alta parte, diferentierea si specializarea cunostintelor,
dezvoltarea stiintelor de granita si aparitia celor integrative a
facut posibila evidentierea si punerea în actualitate a sistemului
de cunostinte din domeniul activitatilor corporale.

Dezvoltarea sportului modern, cresterea deosebita a


performantelor, a determinat o schimbare de mentalitate care a
permis recunoasterea caracterului stiintific al activitatilor de
educatie fizica si sport.

Obiectul cercetarii în stiinta educatiei fizice si sportului îl


constituie legile de manifestare a comportamentului motric al
omului, în scopul perfectionarii acestuia, a cresterii capacitatii
de efort si a îmbunatatirii performantei.

Metodologia cercetarii în educatia fizica - sinteza a


unei etape stiintelor particulare

Domeniul de cercetare al educatiei fizice si sportului, ca


stiinta, este complex. La fel ca si alte stiinte, foloseste în
cercetare metode generale, cât si metode particulare, specifice
domeniului sau.

Exista un punct de întâlnire al mai multor stiinte, care


trateaza, fiecare în specificul sau, - omul - în complexul sistem
de relatii si interrelatii. Este de la sine înteles ca stiinta
activitatilor corporale se va folosi de metodele utilizate de
biologie, antropologie, medicina, psihologie, stiinte sociale.
Fiecare dintre aceste stiinte cerceteaza omul si, bineînteles,
unele manifestari specifice domeniului stiintelor corporale.
Astfel, psihologia, medicina, sociologia, studiaza manifestarile
omului în conditii de efort, specificul antrenamentului si
performantei.

Rezultatele cercetarilor facute de aceste stiinte asupra


omului în miscare s-au acumulat si sintetizat, formând, în
ultimul timp, ramuri distincte ale biochimiei, fiziologiei,
medicinii, psihologiei, sociologiei. Sintezele acestora, realizate
pe plan superior de catre stiinta activitatilor corporale,
desavârsesc ce nu mai pot ele sa continue, constituind un prim
volum de cunostinte si legi care confera activitatilor corporale
fundamentarea stiintifica.

Prezentarea metodelor stiintelor particulare care au


legatura cu educatia fizica si sportul

Este firesc ca stiinta educatiei fizice si sportului - ca stiinta


nou constituita - sa foloseasca metodele unor ramuri, care stau
la baza fundamentarii ei ca disciplina stiintifica. Normal ca,
ponderea cea mai mare o vor avea metodele care sunt mai
apropiate de specificul obiectului: metode de psihologie si
pedagogie pentru aspectele privitoare la învatarea si
perfectionarea gestului motric, metode fiziologice pentru
aspectele privitoare la adaptarea la efort fizic.

stiinta activitatilor corporale si-a sintetizat o parte din


aceste metode si le considera ca apartinându-i, astfel:

- metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din


domeniul antropologiei;

- metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-


fiziologic, din domeniul biologiei;

- metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din


454g68e domeniul medicinei;

- metodele testelor si observatiei, din domeniul psihologiei;

- metodele de ancheta, sociometria, analiza rezultatelor, din


domeniul stiintelor sociale.

La toate aceste metode se mai adauga si metodele cu


caracter mai mare de generalitate, care se folosesc, de
asemenea, în cercetarea domeniului activitatilor corporale
(metodele: istorica experimentala, axiomatica, etc.).

Metodele si procedeele de cercetare în educatie


fizica si sport
1. Metoda observatiei si tehnica ei

Cercetarea stiintifica se desfasoara începând cu


contactarea directa a realitatii, caci cunoasterea umana apare
ca necesitate, ea izvoraste din cerintele practicii si îsi atesta
valabilitatea prin aplicatiile practice.

Necesitatea actului cunoasterii este urmare a unei


probleme (întrebari la care trebuie dat raspuns) puse în
legatura (Moisil) cu un anumit sistem si cu fenomenele suferite
de acesta. Pentru rezolvarea problemei, mai întâi, se impune sa
obtinem informatii asupra sistemului care ne intereseaza.
Obtinerea de informatii direct de la sisteme se realizeaza prin
operatia de observatie.

De la atitudinea de observare pasiva, se trece la


activizare, constientizare, rationalizare si organizarea
observatiei. Astfel, observatia devine o metoda stiintifica de
investigare. Rolul si importanta ei se intensifica odata cu
utilizarea experimentului. Ambele metode se completeaza prin
particularitatile lor, alcatuind o unitate ce formeaza baza
metodologica a stiintei.

Observatia permite cercetatorului sa desprinda anumite


fapte remarcabile, cunoasterea acestor fapte conducându-l la o
anumita ipoteza în cadrul informatiei de care dispune. În baza
ipotezei enuntate se instituie experimentul propriu-zis, care are
rolul de a verifica presupunerea facuta si de a sugera, eventual,
alte întrebari.

Observatia este definita ca un proces al cunoasterii


stiintifice, constând în contemplarea metodica si intentionata,
vizând un anumit scop, a unui obiect sau proces.

P. Fraisse defineste observatia ca perceptia unei


conduite a unui document; o considera primul moment al
cercetarii experimentale.

Observatia este, prin natura ei, o metoda de constatare,


dar, în acelasi timp, si de explorare atenta a celor observate
prin mobilizarea cunostintelor anterioare, deci este o perceptie
fundamentala, dirijata, planificata si selectiva, întreprinsa cu un
anumit scop.

În urma observatiei apar ipotezele, apar problemele noi,


la care pe baza experientei si cunostintelor, avem anumite
puncte de sprijin; ca urmare a observatiei se pot face clasificari,
descrieri.

Tipuri de observatii

Observatia spontana (întâmplatoare) este, asa cum


reiese din denumirea ocazionala, de tipul observatiei pasive,
dar, având în vedere ca este facuta de specialist, poate conduce
la evidentierea unor aspecte noi si interesante.

Observatia organizata, cu caracter intentionat, activ,


provocat si sistematic. Acest tip de observatie porneste de la o
anumita idee, anticipativa a rezultatelor si a efectelor lor.

Observatia naturala, numita si directa, este facuta în


conditii obisnuite, naturale, fara interventia cercetatorului, în
timp ce în observatia experimentala sau provocata,
cercetatorul intervine direct prin administrarea unor stimuli,
verificând reactiile si conduita celor observate.

Observatia transversala si longitudinala. Observatia


se numeste transversala când se face simultan pe mai multe
situatii (de exemplu când luam în studiu mai multe clase de
elevi de diferite vârste), în timp ce în observatia de tip
longitudinal se urmaresc evolutiv ( în timp) aceiasi subiecti.

Observatia mai poate fi: pedagogica, psihologica,


sociologica si statistica.

În cadrul activitatii de educatie fizica si sport si, poate cu


o nota mai accentuata în munca de performanta, atunci când
sportivul are un bagaj de cunostinte si deprinderi bogat, când
stie sa interpreteze anumite stari de fapt, când a "învatat" sa se
cunoasca, poate fi folosita ca metoda auto-observatia, care
poate veni cu succes în sprijinul cercetatorului si, în primul
rând, acelui ce se auto-observa.
Este necesar ca observatorul ca si auto-observatorul sa
nu se grabeasca în a trage concluzii; în formularea acestora sa
tina cont de toti factorii stimulatori si inhibitori.

Reiese ca, perceptia si implicit observatia, prezinta un


caracter selectiv.

Înregistrarea observatiilor

Pentru justa orientare a observatiei, în legatura cu o


anumita tema este necesara o schema sau
un protocol (program) de observatie, se stabileste o anumita
tehnica de notare si, daca este nevoie, o terminologie minima.
Datele observatiei se noteaza în timpul sau, în orice caz,
imediat dupa observare, deoarece timpul si alti factori ar putea
denatura datele.

Datele se pot nota sporadic - cu caracter provizoriu -


într-un carnet de buzunar, sau pe fise, urmând sa li se dea o
forma clara si concisa atunci când se noteaza în foaia sau
caietul de observatie, ceea ce reprezinta de fapt, interpretarea,
prelucrarea imediata a materialului faptic.

Pentru succesul observatiei este necesar ca subiectul sau


grupul studiat sa fie urmarit în situatii diferite, iar datele
obtinute sa fie verificate prin mai multe procedee.

Astazi, observatia beneficiaza de tehnici moderne de


înregistrare: filmul, fotografia, înregistrarea magnetica, etc.

Observatia singura nu este suficienta. Este necesar ca,


în cercetare, ea sa fi folosita simultan cu alte procedee.

Metoda experimentala

Caracteristici generale. Definitii.

Experimentul a fost folosit înca din antichitate, în mod


incidental. Arhimede l-a transformat în metoda de studiu, dar l-
a folosit ca o anexa a observatiei. Experimentul îsi dobândeste
adevarata valoare o data cu constituirea stiintelor moderne,
fapt ce are loc în Renastere. Leonardo da Vinci si Galileo Galilei
sunt pionierii introducerii acestei metode în stiinta. Extins mai
întâi în medicina (fondatorul acestei metode fiind Claude
Bernard), experimentul va cuprinde tot mai multe discipline,
fiind considerat drept principala metoda în stiintele naturii.

În comparatie cu observatia, experimentul este o


metoda superioara de cercetare. El cuprinde în sine observatia,
nu o neaga, ci o ridica pe o treapta superioara, încât creeaza
posibilitatea analizei unor fenomene dinamice, complexe, în
relatii de pluriconditionare.

Ceea ce da o nota particulara experimentului este


caracterul sau activ. Se spune ca "experimentul este observatia
provocata".

Cunoasterea experimentala foloseste observatia ca o


conditie esentiala, ca izvor al ipotezelor si ca sursa a
informatiilor provenite din provocarea deliberata a faptelor.

Metoda experimentala este un sistem complex de


cunoastere a realitatii, caracterizat prin utilizarea
rationamentului experimental, care prelucreaza atât fapte
provenite din observatie, cât si din experiment.

Experimentul mai este definit si ca procedeu de


cercetare în stiinta, care consta în reproducerea artificiala sau
modificarea intentionata a unor fenomene în conditiile cele mai
propice pentru studierea lor si a legilor care le guverneaza,
potrivit, de regula, unor ipoteze sau modele
prealabile. Prin experienta se întelege totalitatea aptitudinilor,
capacitatilor practice, a cunostintelor despre realitatea
înconjuratoare, dobândite de oameni în contactul nemijlocit cu
aceasta , în procesul practicii social-istorice, al activitatii de
transformare a naturii si a propriilor relatii si institutii sociale, al
interactiunii dintre subiect si obiect. Experienta este conditia
sine-qua-non a cunoasterii.

Experimentul presupune o baza teoretica, reprezentata


prin ipoteza conducatoare. O ipoteza neverificata în practica nu
reprezinta un adevar, iar o experienta fara finalitate precisa nu
are sens.
În cadrul experimentului, conditiile de producere si
desfasurare ale fenomenului sau procesului sunt supuse unei
variatii sistemice.

Experimentul se caracterizeaza si prin posibilitatea de


repetare a fenomenului sau procesului în aceleasi conditii,
pentru verificare.

Tipuri de experimente

În cadrul experimentului se produce sau se provoaca


fenomenul sau procesul în conditiile determinate, uneori se
creeaza chiar fenomene sau procese noi. În acest caz vorbim
despre experimentul provocat.

Exista cazuri când o experienta poate avea loc fara ca


cercetatorul sa intervina. Se vorbeste, în acest caz,
despre experiment invocat.

Experimentul de laborator este o metoda de


cercetare precisa si sigura. El ofera posibilitatea de a desprinde,
cu mare precizie si siguranta, relatiile dintre factorii variabili,
ceea ce constituie o conditie de baza pentru descoperirea
legilor.

În experimentul natural, subiectii sunt supusi studiului


în conditiile vietii reale. Marele avantaj al acestei metode consta
în aceea ca experimentul aduce, în cursul cercetarii, variatiile
ale caror efecte le studiaza. Experimentul se poate organiza în
asa fel încât subiectii sa nu îsi dea seama ca sunt studiati. De
exemplu, în cadrul lectiei la clasa, sau în cadrul
antrenamentului, specialistul în educatie fizica poate
experimenta anumiti factori, metode, s.a. (aduce variabile noi),
fara ca elevii, respectiv sportivii sa-si dea seama ca sunt
cuprinsi în cercetare.

Un alt avantaj al acestei metode este acela ca adunarea


datelor este însotita de adnotari rezultate din folosirea
concomitenta a metodei observatiei.
Uneori este necesar ca datele obtinute prin experimentul
natural sa fie completate cu datele obtinute în conditii de
laborator.

O varianta a experimentului natural o


constituie experimentul psiho-pedagogic, care se limiteaza
la conditiile instructiv-educative, îmbinând studiul psihologic al
copilului cu actiunea instructiv-educativa a procesului de
învatamânt sau antrenament, care se executa asupra sa.

Tipul fundamental de experiment este cel


de verificare sau confirmare, ce urmareste verificarea unei
ipoteze formulate dinainte.

Prin experiment pilot (considerat ca o repetitie


generala), experimentatorul îsi verifica tehnicile de lucru, de
administrare a stimulilor, de înregistrare a raspunsurilor si
conditiile optime de aplicare a variabilei.

Prin experiment functional se urmareste stabilirea


relatiei functionale dintre o variabila independenta si o alta
dependenta.

Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele si


desfasurarea lor temporala sau sincronic,
concomitent. Experimentul longitudinal urmareste
modificarile corelate ale diferitelor variabil în diferite momente
ale evolutiei subiectilor, în timp ceexperimentul
transversal consta în investigarea, la un moment dat (într-o
perioada scurta de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu test
adecvate.

Experimentul crucial este experimentul destinat sa


aiba un rol decisiv în alegerea uneia dintre doua ipoteze
contradictorii.

Variabile experimentale

Caracteristic pentru orice experiment este faptul ca în


cadrul lui modificam (schimbam) în mod sistematic unul din
factori, unul dat, care formeaza obiectul cercetarii, în timp ce
toti ceilalti ramân nemodificati. Cu alte cuvinte, în experiment
se pune în evidenta actiunea unui factor, cautând sa se izoleze
aceasta influenta si se urmaresc apoi consecintele pe care
variatia factorului studiat la are asupra proceselor sau
fenomenelor. În experimentul respectiv, factorul presupus a fi
responsabil de modificarea fenomenelor cercetate si care
este controlat, manevrat si modificat se numeste variabila
independenta, iar reactiile subiectului, raspunsurile lui,
performantele realizate reprezinta variabila dependenta.

În afara variabilei stimul (independenta - V.I.) si


variabilei raspuns (dependenta - V.R.) exista si variabila
subiect - V.S. De multe ori, variabila subiect este cea care se
verifica în experiment, urmarindu-se reactivitatea la anumiti
stimuli. Aceasta variabila poate fi provocata atunci când
subiectii sunt pusi în anumite conditii (alimentatie, odihna, etc.)
sau invocata, atunci când vârsta, sexul, constitutia, pregatirea,
s.a. sunt considerate în relatie cauzala cu anumite reactii si
performante.

În domeniul educatiei fizice si sportului, cercetarile


vizeaza în principal studiul particularitatilor manifestarilor de
ordin motric, psihologic si somatic - functional pe care le
determina practicarea exercitiilor fizice de un anumit fel.

Controlul variabilelor

Controlul variabilelor semnifica asigurarea conditiilor de


repetare a rezultatelor, de câte ori se reia cercetarea.

Pentru controlul variabilelor experimentale se folosesc


doua tehnici:

- prima consta în neutralizarea variabilelor care nu pot fi


mentinute constante ;

- cea de-a doua reprezentata de alcatuirea unor planuri


experimentale cu mai multe variabile, ca prin analiza sa
desprindem ponderea lor relativa asupra rezultatelor.

Variabila situatie sau stimul prezinta trei aspecte:


1. Ambianta fizica si sociala. Ambianta fizica (temperatura,
sala, terenul, echipamentul, aparatura) trebuie mentinuta
constanta pe parcursul cercetarii. Ambianta sociala, tradusa
prin prezenta spectatorilor sau a unor persoane în timp ce
subiectii executa sarcinile, are o influenta deosebita asupra
disponibilitatilor subiectilor.

2. Conditia experimentala. Reusita experimentului presupune


desfasurarea lui dupa un protocol riguros, întocmit în baza
caruia sa se faca controlul sau administrarea variabilei
independente.

3. Sarcina sau instructia data subiectului. Aceasta trebuie sa


fie clar si corect formulata, pentru ca subiectul sa înteleaga cu
precizie ce are de facut.

Variabila subiect se prezinta în doua ipostaze:

a). invocata (non-experimentala), când actiunea


variabilei independente provoaca modificari ale variabilei
dependente, în functie de particularitatile subiectului (vârsta,
sex, pregatire, etc.);

b). provocata, prin modificari asupra organismului sau


psihicului subiectului, cum ar fi de exemplu, prin administrarea
unor substante farmaceutice sau prin conditii diferite de odihna
sau motivatie provocata de sarcina (instructie).

Variabila raspuns are caracteristici specifice, fiind


vorba de raspunsul unor persoane.

Organizarea experimentului

Aceasta se refera la toate actiunile întreprinse pentru ca


experimentul sa se deruleze în maniera care conduce la
obtinerea rezultatelor scontate. Prima actiune se refera la
selectarea subiectilor. De obicei în experiment sunt cuprinse
doua grupuri: unul experimental, caruia i se administreaza
variabila independenta, si celalalt numit de control (martor,
pentru care votarea variabilei independente este zero).
Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populatie, în functie
de un criteriu (vârsta, sex, sport practicat, s.a.). Aceste grupe
sau esantioane trebuie sa fie reprezentative, adica sa nu difere
din punctul de vedere al caracteristicilor esentiale. Cu cât
esantionul este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai
semnificative si, ca atare, rezultatele cercetarilor sunt
caracteristice pentru întreaga populatie (din care s-a selectat
esantionul).

Selectia esantioanelor poate fi facuta în mai multe


feluri:

- selectia întâmplatoare, când fiecare membru al populatiei


are sanse egale. În acest caz se face lista subiectilor, apoi se
fac bilete cu numarul subiectului din lista si se trage la sorti ori
de câte ori este necesar pentru a obtine esantionul de marimea
dorita (atât pentru grupa experimentala, cât si pentru cea de
control). În cadrul experimentului psiho-pedagogic - metodic,
clasele de elevi sunt considerate, în totalitatea lor, grupe de
experiment si control (clase paralele). Astfel de grupuri,
alcatuite prin selectie întâmplatoare, se numesc grupuri
independente. În acest caz, echivalenta este considerata în
scopul mediei si al deviatiei standard (pentru variabila
masurata).

- grupuri perechi, numite si asociate sau corelate. În acest


caz echivalenta grupurilor este data de faptul ca fiecare subiect
din grupa experimentala are un echivalent în grupe de control.
Pentru a se realiza aceasta , subiectii sunt supusi unei probe
(sau mai multe) preliminare în legatura cu variabila
(variabilele) pe care o controlam. În functie de rezultate,
subiectii sunt repartizati doi câte doi, unul în grupa
experimentala si celalalt în grupa de control.

În cazul grupelor perechi, rezultatele obtinute sunt


prelucrate statistic (oarecum) diferit fata de grupele
independente.
Daca în cercetare este cuprinsa o singura grupa,
rezultatele initiale si cele finale sunt prelucrate si integrate
statistic, ca si în cazul grupelor corelate.

De regula, în experiment, variabilei independente i se


dau mai multe valori (cantitative sau calitative), pentru a vedea
efectele asupra variabilei dependente. Pornind de la acest fapt,
se impune utilizarea mai multor grupe echivalente. Prin
aceasta sunt neutralizate, în mare masura, influentele
nedorite, necunoscute, ale unor variabile ne-experimentale,
provenite din diferentele dintre subiecti sau din ordinea
prezentarii stimulilor. Astfel, pentru fiecare valoare a variabilei
independente se vor folosi grupuri echivalente. Un alt caz este
când, pentru toate valorile variabilei independente, se foloseste
un singur grup de subiecti.

Multa vreme, în cercetarea experimentala, s-a


considerat ca suficienta masurarea unei singure variabile si
mentinerea constanta a celorlalte.

Utilizarea mai multor variabile a fost demonstrata în


deceniul al treilea al secolului nostru. Planurile experimentale
cu mai multe variabile se numesc factoriale.

Interpretarea rezultatelor cercetarii urmeaza mai


multe etape. Important pentru experiment este confirmarea
ipotezei de cercetare. Pentru aceasta se procedeaza conform
regulilor de prelucrare statistica, adica:

- ordonarea datelor;

- calculul valorilor centrale si al variabilitatii;

- se calculeaza erorile mediilor grupurilor cuprinse în cercetare,


fata de media presupusa a populatiei;

- se calculeaza testul de semnificatie al mediilor si testul de


comparare al frecventelor.

În prelucrarea si interpretarea statistica se porneste de la


ipoteza nula, conform careia datele obtinute sunt
întâmplatoare, în timp ce ipoteza de cercetare afirma existenta
unei diferente datorate administrarii variabilei independente.
Testul de semnificatie nu permite sa demonstram ca diferenta
rezultata nu se datoreste întâmplarii.

Metoda anchetei

Metoda anchetei, prin dezvoltarea si extinderea


investigarii din diferite domenii si, mai ales din domeniul
stiintelor sociale, a dobândit un prestigiu deosebit.

Pe parcursul utilizarii ei, tehnica de folosire a anchetelor,


mai precis fundamentarea ei metodologica, s-a perfectionat,
stabilindu-se cu precizie conditiile folosirii esantioanelor,
chestionarelor si interviului, a prelucrarii si prezentarii
rezultatelor din anchete.

Faptul ca metoda anchetei este folosita în diverse


domenii: sociologie, pedagogie, psihologie si faptul ca nu
întotdeauna cei ce folosesc aceasta metoda au o pregatire
corespunzatoare, a dus la comiterea unor greseli de utilizare.

Este stiut faptul ca, prin aplicarea unei singure metode,


rezultatele în cercetare nu sunt concludente, cu atât mai mult,
folosirea metodelor de ancheta, prin care obtinem informatii ce
poarta o mare doza de subiectivism, trebuie sa se faca
concomitent cu alte metode.

Ancheta este cea care ne ofera informatii, dovezi din


diverse surse, dar experimentul ne ofera "probe".

Folosirea metodelor de ancheta este necesara, mai ales


în cazul în care ne intereseaza opiniile, atitudinile si motivele
acestora, a unor indivizi sau grupuri. De exemplu: folosind
chestionarul, ne putem da seama de preferintele unei clase de
elevi, în ceea ce priveste sportul preferat, sau folosind interviul
putem afla opinia unor spectatori în legatura cu o competitie
sportiva.

Având în vedere ca prin ancheta obtinem "relatari


personale", se iveste problema: cât de "obiectiva" este
aceasta si daca poate fi folosita în formarea unor concluzii cu
caracter stiintific.
Folosind ancheta în domeniul educatiei fizice si sportului,
obtinem relatari privind: starile psihofiziologice (senzatii,
perceptii, efort voluntar, manifestari organice etc.), atitudini,
opinii, motive, stari subiective din domeniul cognitiv, afectiv.

Trebuie avut în vedere ca relatarile sunt afectate de mai


multi factori, printre care: tendinta unora de a-si "corecta"
trasaturile personale, din dorinta de a aparea într-o lumina cât
mai favorabila; nivelul de cultura, atitudinea refractara la
raspunsuri, sau, pur si simplu, refuzul de a raspunde s.a.

Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor

Scopul majoritatii anchetelor este de a furniza, pur si


simplu, informatii.

Folosirea metodei de ancheta în domeniul educatiei fizice


este determinata, în primul rând, de caracteristicile domeniului
si temei de cercetare.

Metodele de ancheta fiind caracteristice, mai ales,


stiintelor sociale, scopul lor este, în principal, sondarea opiniei
oamenilor, a indivizilor, a grupurilor alese la întâmplare sau
dupa anumite criterii (vârsta, profesia, zona geografica, etc.).

Ancheta poate avea un scop descriptiv, fiindu-ne utila în


cunoasterea de ansamblu, alteori având un scop explicativ,
functia ei fiind teoretica - sa testeze o anumita ipoteza,
sugerata de teorie - sau strict practic - sa explice raportul
dintre un numar de variabile.

Anchetele se deosebesc dupa populatia pe care o


cuprind. Întelegând termenul "populatie" în sens statistic, el
desemneaza un grup de indivizi sau colective, în sensul larg al
cuvântului. Practic însa, nu se poate cuprinde în aria investigarii
întreaga colectivitate. Astfel, se recurge la esantionul care
poate fi selectionat - reprezentativ - si esantioane extrase la
întâmplare, adica aleatoare.

Ancheta trebuie sa-si precizeze scopul si, în functie de


acesta, sa-si delimiteze cuprinderea.
Gradul de reprezentativitate depinde, pe de o parte, de
compozitia esantioanelor, adica de calitatea elementelor care le
compun, iar pe de alta parte, de volumul lor, adica de numarul
elementelor care îl compun, iar, pe de alta parte, de volumul
lor, adica de numarul elementelor cuprinse în fiecare esantion.

Decizia asupra marimii esantionului va fi determinata, în


mare masura, de modul în care rezultatele urmeaza sa fie
analizate. Astfel, de la început, cercetatorul trebuie sa aiba în
vedere diviziunile ce urmeaza sa se faca în tabularile finale.

Aplicarea metodei de ancheta se face în doua moduri:

1. Chestionare.

2. Interviuri.

1. Chestionarele pot fi: - postale sau prin corespondenta;

- directe.

Chestionarele prin corespondenta sunt usor de


administrat, dar prezinta dezavantajul ca nu întotdeauna sunt
eficiente. Aceasta ineficienta rezida din:

- raspunsurile care se pretind de la o persoana pot fi afectate


de interventiile altora;

- daca raspunsurile nu sunt suficient de clare si simple,


raspunsurile vor fi ambigue;

- scade gradul de independenta al raspunsurilor;

- lipseste posibilitatea de a completa raspunsurile prin date de


observatie.

Un alt dezavantaj care ridica serioase dificultati, uneori,


este cel al non-raspunsurilor. Se ridica problema cum pot fi
interpretate acestea: prin refuz, anchetatii au alte pareri sau ce
alte motive duc la non-raspunsuri.

Experienta acumulata prin utilizarea anchetei a dus la


solutionarea acestor probleme.
Chestionarele directe sunt aplicate, dupa cum arata si
denumirea, fie individual, fie în grup. Avantajul acestor
chestionare consta în aceea ca raspunsurile primite pot fi
completate cu date rezultate din observatii. Aplicarea
chestionarului se face sub control, în timp limitat sau nelimitat.
Se folosesc chestionare tiparite. Uneori, subiectul nu e prezent,
raspunsurile se dau prin telefon, apoi chestionarul este
completat de operator. În toate cazurile, anchetatorul poseda
un ghid de conversatie. Astfel se ajunge usor la interviu.

Interviul (convorbirea) poate fi: - formal;

- neformal.

Interviul formal se foloseste de regula în investigarile


la scara mare. El cuprinde serii de întrebari, iar raspunsurile
sunt înregistrate într-o forma standardizata. Astfel, interviul
formal mai poate fi numit:

- extensiv;

- controlat;

- inflexibil;

- global standardizat.

În cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri


are posibilitatea si libertatea de a schimba ordinea întrebarilor,
de a adauga întrebari suplimentare, de a da explicatii, atunci
când este cazul. Operatorului nu i se impun niste întrebari, ci
are un numar de probleme la care primeste raspunsuri si
pentru aceasta are libertatea de a-si construi interviul. Astfel,
interviul neformal poate avea mai multe variante:

- interviu ghidat;

- interviu conversatie;

- interviu nedirectionat.

Datele pe care cercetatorul le obtine din ancheta (dupa cum s-a


mai amintit) sunt:
 date obiective: (care pot fi verificate si de alte
persoane), de pilda: vârsta, ocupatia, starea civila,
rezultatele în sport, etc.;

 date subiective (privitoare la subiect), cum sunt:


dispozitii, preferinte, sentimente, motive, etc.

Metodele de ancheta se folosesc în cercetarea


psihologica, în studiul personalitatii. În acest caz, mai mult
decât în cercetarile sociologice, trebuie acordata o deosebita
atentie fidelitatii si validitatii chestionarelor. În psihologie se
foloseste chestionarul standardizat si etalonat, deci un test care
permite psihodiagnoza. În psihosociologie se
foloseste chestionarul sociometric pentru studiul relatiilor si
interrelatiilor din cadrul grupurilor mici.

Etapele anchetelor. Pregatirea lor

Metodologia anchetei precizeaza o serie de etape de care


trebuie tinut cont pentru o buna organizare a cercetarii. Aceste
etape sunt:

1. Precizarea problemei si a scopurilor pe care le urmareste.

2. Delimitarea populatiei (alegerea esantioanelor).

3. Pregatirea instrumentelor de ancheta.

4. Efectuarea anchetei de proba (pilot), dupa care se aplica


corectivele necesare planului anchetei propriu-zise.

5. Efectuarea anchetei propriu-zise.

6. Interpretarea rezultatelor.

7. Redactarea raportului final.

În fazele pregatitoare ale anchetei, trebuie început cu


delimitarea informatiilor ce se cauta. Deci, se precizeaza
problemele de investigat si care sunt obiectivele ce se
urmaresc. În functie de acestea se vor preciza esantioanele si
criteriile dupa care vor fi constituite.
În domeniul educatiei fizice pot fi cuprinse în cercetare
toate populatiile, cu exceptia cazului când se face o investigare
pe o scara mai larga (regionala, zonala, nationala).

Metodele de esantionare vor asigura cercetatorului


precizia ceruta în raport cu exigenta si cu gradul de eroare
posibila. Apoi, urmeaza studiul literaturii existente. O informatie
bogata despre majoritatea aspectelor cuprinse în ancheta si
despre subiecti.

Abia acum începe elaborarea instrumentelor de ancheta,


adica chestionarul sau ghidul de conversatie, fiind într-o forma
admisa, când se ajunge la ancheta pilot dupa care se fac
corecturile necesare.

Alcatuirea chestionarelor presupune o riguroasa


precizare a problemelor si a obiectivelor cercetarii. Întrebarile
trebuie sa fie astfel formulate încât sa primeasca raspunsurile
scontate, lucru ce usureaza munca de grupare si ordonare a
datelor precum si prelucrarea lor.

Chestionarele închise prevad raspunsuri fixe - care se


preteaza la prelucrare dihotomica (da - nu).

Chestionarele alternative aleg un raspuns din mai


multe raspunsuri posibile.

Chestionarele deschise permit subiectului sa raspunda


liber la întrebari.

O alta forma, utilizata destul de frecvent, de raspuns,


este cea care folosestescala numerica (prin ranguri).

În alcatuirea întrebarilor ce compun chestionarul, trebuie


sa se tina seama de:

- sa aiba o singura interpretare;

- sa fie scurte si clare;

- sa nu faca nici o aluzie la subiect, pentru a nu-i leza amorul


propriu.
Ordinea întrebarilor presupune raspunsuri gradate de la
usor la greu, de la problemele generale la cele particulare si
delicate.

Chestionarul trebuie tiparit pe hârtie de calitate, cu


rubrici suficient de largi pentru raspuns. Se va tipari pe o
singura fateta a foii. Numarul întrebarilor este în functie de
problemele urmarite. (Când numarul întrebarilor este mai mare
decât 30, se recomanda sa se divida chestionarul).

Dupa ce toate problemele mai sus mentionate au fost


rezolvate, se trece la efectuarea anchetei propriu-zise. În
aceasta etapa, o mare importanta o prezinta instructajul care
se face subiectilor (scris sau verbal). Operatorul trebuie sa
manifeste multa pricepere pentru a crea acea legatura cu
subiectii, de care depinde maniera în care vor raspunde.

Prelucrarea datelor obtinute din ancheta necesita o


munca grea si, uneori, îndelungata. Prelucrarea cuprinde
patru faze:

 codificarea;

 clasificarea;

 tabularea;

 analiza.

În prima operatie este verificat fiecare chestionar în parte,


pentru a vedea cât de complet, exact si uniform este. În acelasi
timp (sau dupa), se trece la codificarea si clasificarea
raspunsurilor pe categorii de semnificatii. Codificarea se face
notând cu un simbol (numeric, alfabetic, grafic), fiecare
raspuns relativ la aceeasi întrebare, dupa clase distincte.

Clasificarea raspunsurilor este o operatie mai dificila, în cazul


raspunsurilor libere. Urmeaza apoi tabularea, adica transcrierea
sintetica, succesiva si precisa a datelor necesare în analiza.
Analiza se realizeaza, pe de o parte, global, în forma
necantitativa si apoi cantitativ, adica statistic alcatuindu-se
distributii cu grafice corespunzatoare, calculându-se valorile
centrale, procente, erori, coeficient de corelatie, etc.

În ultima etapa, analiza va urmari sa scoata în evidenta


masura în care ipoteza se confirma si, sa stabileasca datele noi
care au aparut din investigatie.

În alcatuirea raportului final al unei anchete trebuie


sa existe mai multe puncte:

1. descrierea generala, în care sa fie prezentate: scopul,


material cuprins, natura informatiei si metoda de
colectare, metoda de esantionare, repetarea anchetei,
data, durata, exactitatea, evaluarea îndeplinirii celor
propuse, cine a raspuns de ancheta, bibliografie studiata;

2. descrierea proiectului de ancheta;

3. prezentarea metodelor sau criteriilor de esantionare;

4. personalul si echipamentul folosit;

5. analiza datelor si procedeelor de calcul;

6. analiza costului;

7. precizia anchetei.

Ancheta sociometrica

Demonstrându-se rolul grupului ca mijloc de influentare


a comportamentului uman, în ultimele decenii s-au extins si
aprofundat cercetarile sociometrice. Prin intermediul lor ni se
dezvaluie aspecte psiho-sociale importante ca:

 gradul de coeziune al grupului;

 structura grupului;
 ierarhizarea membrilor în cadrul sau;

 relatiile de atragere sau respingere.

Relatiile dintre membrii grupului sunt directe "face to face"


(fata în fata). Astfel, grupul apare ca un sistem de interactiune
sociala, o reuniune integrata de personalitati, care comunica
între ele.

Relatiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive


(simpatie, prietenie, întrajutorare, etc.) la cele negative
(respingere, conflict, repulsie), sau de indiferenta.

Metoda sociometrica permite aprecierea de ansamblu a


grupului, precum si definirea statutului social al fiecarui
membru, în relatie cu ceilalti.

Chestionarul sociometric reprezinta o succesiune


logica si psihologica de întrebari scrise sau imagini grafice cu
functie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetarii, care, prin
administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin
autoadministrare, determina din partea celui anchetat un
comportament verbal sau nonverbal, ce urmeaza a fi înregistrat
în scris.

Testul sociometric ne releva:

- atragerea (alegerea) sportiva ;

- respingerea (preferinta negativa).

Conditiile de administrare a testului sociometric constau în:

a). pentru a fi eficient, testul sociometric se aplica numai


atunci când membrii grupului au ajuns sa se cunoasca suficient
de bine, pentru a putea sa exprime preferinte reale;

b). cei chestionati, fiind rugati sa raspunda sincer la


întrebari, sa fie asigurati de discretia anchetatorului;

c). întrebarile sa se refere la situatii bine determinate


sau reale;
d). preferintele sa poata fi exprimate ierarhizat (mai
multe alegeri posibile, în ordine descrescânda).

În grupurile sportive se investigheaza atât relatiile dintre


coechipieri, cât si relatiile sportivului cu arbitrul si alti factori
responsabili.

Întrebarile se formuleaza astfel: "Enumerati, în ordinea


preferintei, primii trei (sau cinci) dintre colegii cu care ati dori
sa.." (urmeaza denumirea activitatii).

În alegerile preferentiale ierarhizate, cercetatorul


stabileste punctajul pentru prima, a doua, .a cincea dintre
alegeri (5, 4, 3, 2, 1 puncte sau 3, 2, 1 puncte).

Punctajul se trece în documentele de prelucrare si serveste la


stabilirea cantitativa a relatiilor.

Prelucrarea raspunsurilor la chestionarul sociometric se


face prin intermediulmatricei sociometrice, iar, pe baza datelor
din matrice, se fac reprezentari grafice - sociograme.

Sociograma se alcatuieste în functie de valoarea indicelui


statutului social. Astfel, subiectul care întruneste cel mai ridicat
indice este plasat în centrul unor cercuri concentrice, ceilalti
membri fiind plasati, în ordinea punctajului, pe circumferintele
cercurilor.

Studiul activitatilor si actelor motrice

Studierea caracteristicilor activitatilor motrice specifice


educatiei fizice si sportului au caracter interdisciplinar, la
cercetare aducându-si aportul biomecanica, ergonomia,
fiziologia, psihologia, pedagogia.

Biomecanica are cea mai mare pondere, pentru ca


studiaza sistemul biomecanic al corpului uman, eficienta
actiunilor motrice, transformarea miscarilor în actiuni motrice.

Ergonomia, stiinta interdisciplinara, care studiaza


relatiile om-masina si mediul de munca ofera domeniului
activitatilor culturale tehnicile de studiu ale adaptarii eficiente a
muncii la om si a omului la munca.

Obtinerea performantei este determinata


de economicitatea miscarii si confortului actului motric.

Fiziologia si psihologia ofera datele stiintifice despre


rolul conducator al S.N.C., adaptari la efort, coordonarii si
dirijarii constiente a miscarilor.

Pedagogia aplicata la gestul motric, adica tehnica si


metodica unui sport, studiaza adecvarea deplina a actului
motric la scop, conditiile externe (ambianta, situatii) si conditii
interne (particularitati ale subiectului).

Între personalitatile stiintifice care s-a ocupat de studiul


miscarilor, un loc aparte îl are Leonardo da Vinci (Renastere) si
Jules Maray (1830-1904), ultimul putând fi considerat parintele
biomecanicii. El inventeaza pusca cronofotografica, folosita la
cercetarea locomotiei omului si a animalelor.

J.Maray este precursorul cinematografiei. Tehnica


cronofotografiei a adus însemnate contributii la cunoasterea
caracteristicilor miscarilor umane; este folosita si astazi, mai
ales în sport, pentru studiul biomecanic.

Corpul uman si miscarile sale au fost studiate din cele


mai vechi timpuri. Dovezi în acest sens sunt operele de arta,
cât si diferite studii cu caracter anatomic sau biomecanic pe
care le-a înregistrat cultura umana.

Studiul modalitatilor de organizare a actiunilor,


strategiile de conducere a lor, ca si detaliile tehnice care
asigura eficienta maxima a gestului motric reprezinta nucleul de
baza al stiintei educatiei fizice si sportului. Filmarea cu viteze
mari, folosirea traductorilor piezoelectrici si a dispozitivelor
electronice de control a stimulilor, de înregistrare a reactiilor si
prelucrare a informatiilor, fac din analogia miscarilor o
adevarata stiinta. Pe baza tehnicilor moderne s-a dezvoltat
chineziologia, fiziologia neuromusculara, ergonomia.
Analiza de tip biomecanic este firesc continuata si
completata cu studiile mai cuprinzatoare, sintetice asupra
actiunilor si activitatilor.

Prin definitie activitatile au caracter complex, orientare


spre scop, strategii de pregatire si desfasurare, ele sunt sinteze
de tip sintetic, cuprinzând actiuni si miscari subsumate
orientarii structurii proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia
mai ales ramurile aplicate, interdisciplinare ale acestora si
metodica educatiei fizice si sportului - studiaza astfel de
fenomene sintetice, care constituie conduitele generale ale
indivizilor angajati în activitatile corporale, ludice, agonistice,
recreative, gimnice sau compensatorii. O dezvoltare mare au
luat-o studiile cu privire la strategiile conduitelor tactice, la
algoritmii de învatare-predare, la mecanismele interactiunii
umane în grupurile constituite pentru activitati specifice.

Tehnicile actografice, movografice,


poligrafice (componente ale metodei obervatiei) dublate de
filmare, înregistrarea sonora si semnalul sonor servesc
cercetatorul care îsi propune cunoasterea cât mai obiectiva a
manifestarilor globale ale omului.

În ultimul timp au aparut o serie de termeni care îsi


propun sa denumeasca cât mai sugestiv o disciplina, activitate
sau fenomen. Astfel, Kiphard propune termenul de "motologie"
pentru o noua stiinta, care studiaza personalitatea si care are
ca obiect "motricitatea umana ca unitate functionala a
perceptiei, trairii, a gândirii si actiunii".

Motologia cuprinde, ca domenii potentiale, studiul


dezvoltarii motrice (geneza miscarii), diagnosticul motor si
terapia prin miscare.

Dupa acelasi autor (Kiphard) "fenografia" are ca obiect


studiul miscarii asa cum este ea realizata (forma miscarii) si
care se prezinta direct observatiei, fiind obiectivata prin
metodele cinematografice. Scopul consta în analiza structurii si
vizualizarea caracteristicilor figurale si dinamice ale formelor
motrice si calitatilor lor.
"Motografia" este metoda de înregistrare a miscarilor
sub forma de trasee (urme):

a). luminoase, ca: stereo-motografia (motografia


spatiala);

b). motogram metrie, prin asocierea motografiei cu


fotogrammetria pentru studiul acceleratiei de-a lungul unei
curbe în trei dimensiuni;

c). tehnica infrarosu, razele infrarosii neinfluentând


vederea persoanelor;

d). imagini instantanee pentru prelucrarea imediata.

Tehnici si instrumente pentru analiza miscarilor

În ultimul timp s-a impus termenul chineziologie, care-l


substituie pe cel debiomecanica. Chineziologia este disciplina
care studiaza miscarea umana în toata complexitatea ei, din
trei puncte de vedere fundamentale:

1. psihologie;

2. fiziologie;

3. mecanic (biomecanic).

Cinematica este parte a mecanicii si se ocupa cu studiul


caracteristicilor temporale si partiale a miscarilor, facând
abstractie de fortele care le produc. Marimile utilizate pentru
descrierea miscarilor sunt în principal: traiectoria (lungimea);
unghiul; timpul; viteza; acceleratia; viteza unghiulara;
acceleratia unghiulara.

Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care


studiaza fortele care produc sau modifica miscarea. Marimile
caracteristice sunt: masa; greutatea; forta; impusul; momentul
fortei.

Analiza miscarilor umane

 Analiza calitativa.
Prezinta doua aspecte:

1. Analiza nominala, de identificare si numire a componentelor


miscarii.

Diferentierea miscarilor consta în stabilirea unui sistem de


termeni pe baza caruia se face recunoasterea si identificarea
unei miscari, asa cum exista ea. În biomecanica, în descrierea
miscarilor se folosesc termeni ca: linear, unghiular, parabolic,
circular, etc.

2. Analiza evaluativa, continua analiza nominala pentru a


diferentia miscarile între ele dupa anumite caracteristici.

Termeni comparativi ca: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai
precis sunt frecvent utilizati în clasificarea evaluativa.

 Analiza cantitativa se refera la stabilirea marimii


variabilelor miscarii.

Variabilele miscarii sunt cuantificate fie prin operatii de


numarare, fie de masurare. Când cantitatile pot fi descrise prin
numarare, se numesc discrete, iar când nu pot fi descrise prin
numarare, ele se numesc continue.

Variabilele cantitative ale miscarilor umane sunt: durata,


spatiul si forta.

Din variabilele de baza cantitative se deriva cantitati


masurabile ca: viteza, acceleratia, energia, etc.

 Analiza observationala se refera la analiza realizata de


cercetator a "performantelor" reale, a comportamentului în
conditiile firesti ale concursului, antrenamentului, ale terenului
sau salii.

Cea mai simpla tehnica de analiza este observarea


fenomenologica pe baza simtului, vazului, prin care este
apreciata executia unuia sau mai multor subiecti. Nevoia de
obiectivitate obliga cercetatorul sa utilizeze o tehnica de
înregistrare si cuantificare.

 Analiza pe baza înregistrarilor.


Obiectivitatea observatiei este asigurata de înregistrarile cât
mai specifice realizate cu aparatura si dispozitive adecvate
(mecanice, electronice, optice).

Instrumente software, dupa Jerry N. Barham, sunt


testele creion-hârtie, tabelele si graficele de înregistrare si
scalele de evaluare.

Instrumentele hardware sunt toate dispozitivele,


aparatele si instalatiile care obiectiveaza, masoara sau
înregistreaza miscarile si caracteristicele lor.

 Analiza pe baza "reductiei" si prelucrarii datelor.

Reductia este transferarea datelor inductiei în asertiuni


cu caracter simplificat, generalizator. Datele înregistrate trebuie
transformate, grupate, sintetizate, condensate pentru a fi mai
bine folosite.

Fenografia este acea tehnica prin care se studiaza


forma unei miscari, asa cum este ea perceputa si obiectivata
prin cinematografie. Este vorba de analiza structurii miscarii si
vizualizarea caracteristicilor figurale si dinamice ale formei
acesteia din punct de vedere a calitatii ei.

Pentru o analiza cât mai structurala, cercetatorul


întocmeste "liste de control", dupa care sunt grupati itemii
observatiei:

- scopurile generale ale activitatii;

- structurile secventionale ale miscarilor si modalitatilor de


coordonare dinamica;

- cele mai frecvente greseli care se produc;

- factorii interni si externi care influenteaza sau determina


comportamentul motric.

Tehnici cinematice, fotografice si cinematografice

Fotografia, cronofotografia, chinograma


Instantaneul fotografic poate fi util în surprinderea unei
trasaturi, a starii sau conduitei subiectului, ca de exemplu
"statusul fizic", fizionomia de efort sau relaxarea. Instantaneul
tehnic va surprinde elementul sau momentul cheie al executiei.

Utilizarea fotografiei se recomanda, mai ales în


documentarea cu caracter general si în munca pedagogica cu
începatorii.

Cronofotografia este realizata prin expunerea multipla


al aceluiasi suport fotosensibil (film sau placa) utilizându-se un
obturator cu o anumita frecventa si deschidere - Timpul de
expunere trebuie sa fie foarte scurt, fondul pe care se
proiecteaza subiectul cât mai inclus, pentru a nu reflect alumina
si a supra expune filmul.

În prezent subiectii sunt marcati cu pastile


reflectorizante sau pastile care ilumineaza intermitent de la o
sursa de curent portativa si prevazuta cu vibrator reglabil sau
diode emitatoare de lumina - pulsatorii.

În analiza biomecanica moderna se realizeaza


cronofotografii în tehnici moderne, în functie si de felul
cronometrarii utilizate:

- cu tot obturatorul deschis, sursa de lumina fiind intrerupta


periodic prin intermediul unui dispozitiv rotativ (tehnica harey);

- cu obturatorul deschis, subiectul fiind luminat cu intermitenta


(fotografie prin lumina intermitenta).

Ciclograma. Principiul este acelasi cu al


cronofotografiei.

Diferenta consta din faptul ca în fata obiectivului nu se mai


afla obturatorul cu fonta. Pe film sau pe placa se imprima
urmele luminoase ale beculetelor, a caror miscare în plan
vertical si lateral va permite analiza diferitelor segmente si ale
corpului în spatiu.
Ciclograma continua se realizeaza pe film în miscare.
Subiectul aflat în miscare si prevazut cu "marci" sau becuri, va
lasa pe filmul în miscare traseul miscarilor sale, aparatul
ramânând pe trepied.

Chinograma este o succesiune de momente ale unui


act motric, numarul lor fiind dat de durata acestui act si de
frecventa cadrelor pe secunda.

În cercetarile de mare precizie se utilizeaza aparate


speciale de luat vederi, cu câteva mii de imagini pe secunda. În
sport, 300 imagini pe secunda permit o analiza foarte fina a
dinamicii miscarilor observate.

Tehnica inregistrarilor video si analiza lor

Înregistrarea si redarea video prezinta aceleasi avantaje


ca filmul: posibilitatea analizei cadru cu cadru, a analizei
încetinite sau accelerate si, evident, posibilitatea proiectarii
marite pentru efectuarea de conturograme si calcule ale
traiectoriilor si unghiurilor.

Redarea înregistrarilor video în scopul analizarii


biomecanice necesita o instalatie profesionala.

Analiza dupa film a caracteristicilor spatiale

Forma generala a unei miscari se poate traduce grafic


prin desenarea conturului si astfel obtinându-se conturograma.
Acesta se realizeaza astfel: se proiecteaza pe hârtie sau pe
ecranul unui aparat de citit microfilme pe care s-a asezat o
hârtie transparenta, filmul cuprinzând miscarea care ne
intereseaza. Se proiecteaza fiecare fotograma aleasa, trasam
cu creionul conturul subiectului din fiecare fotograma. Daca
miscarea este rapida, conturograma se face prin proiectarea
fotogramelor la intervale mai mari (expunere din 5 în 5).

Chinograma - contur permite analiza de timp, unghiuri


viteze unghiulare.

Analiza duratelor prin intermediul imaginilor din


film
Duratele actelor filmate se stabilesc direct cel mai exact
daca în câmpul imaginii se plaseaza un cronoscop, sau daca în
camera este incorporat un dispozitiv - timer - de marcare
directa pe film.

În lipsa lor, durata unei actiuni motrice se deduce dupa


numarul cadrelor de film înmultite cu frecventa de filmare de
24/sec, durata rezulta din (30 - 1) cadre x 1/24 = 1,208 sec.
(l-a imagine se ia ca punct de referinta si se scade din totalul
de imagini care cuprind actiunea care ne intereseaza).

Succesiunea fazelor unei miscari compuse se poate


masura aplicând aceeasi regula. Datele obtinute se înscriu pe
diagrama de timp sau cronograme lineare si circulare.

Cronogramele fractionate se alcatuiesc în cazul


miscarilor ciclice, pentru fiecare segment în parte, care
participa la miscare.

Cronogramele circulare se construiesc pentru ciclurile


întregi ale miscarilor, cum ar fi, de exemplu, alergarea, mersul
(pasul dublu), vâslitul. Un ciclu întreg este egal cu 360E.
Fiecarei fotograme i se calculeaza numarul de grade
corespunzator si care se deduce din formula: 1f = 360E / (n-1),
unde n-1 este totalul de cadre în care este cuprins ciclul.
Fiecarei faze i se trece apoi valoarea arcului de cerc propriu, în
raport cu numarul de cadre în care este prezenta.

Analiza pe film a vitezei si acceleratiei


miscarilor

Traiectoria unei miscari (spatiul miscarii) este masurata


prin calcul (conditia este ca filmarea sa fi fost efectuata cu
terenul jalonat sau prevazut cu cadru grila). Viteza rezultata din
raportul dintre lungimea traiectoriei si durata miscarii dedusa
din numarul de cadre care cuprind miscarea respectiva.
Miscarea unghiulara (care se produce în jurul unui centru
de rotatie sau axa) poate fi masurata cu raportul pe imaginea
prelucrata grafic.

Viteza unghiulara (W) este definita ca rata a deplasarii în


timpul scurs.

Relatia dintre viteza lineara (V) si viteza unghiulara (W)


este data de formula

V=r*W (r = raza).

Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale,


spatiale, de viteza si acceleratie a miscarilor

Miscarile corporale si miscarile obiectelor utilizate în


activitatile corporale se caracterizeaza prin indicatori de durata,
traiectorie si distanta, viteza si acceleratie, energie.

Studiul acestor miscari presupune înregistrarea obiectiva


a indicatorilor si masurarea lor, traducerea lor în unitatile de
masura standard. În afara acestor indicatori masurabili -
parametri - miscarile corporale au particularitati care sunt
rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip pedagogico -
metodic. Astfel de caracteristici sunt usurinta, eleganta,
încadrarea, expresivitatea si sunt rezultate ale nivelului de
adaptare a miscarilor la conditii si cerinte.

Durata si succesiunea constituie dimensiunile temporale


ale miscarilor. Masurarea lor se face prin tehnicile cronometriei.
În activitatea de educatie fizica si sport vom masura durate ale
lectiilor sau partilor acesteia, ale unei alergari de viteza sau de
rezistenta, a executiei în gimnastica, ale latentei la start, etc.

Succesiunea în timp a unor miscari sau elemente ale


miscarilor se exprima în timp si în ritm. Tempoul este masura
frecventei elementelor de miscare pe unitatea de timp (ex.
frecventa de vâslire, frecventa pasilor, etc.).

Ritmul reprezinta structura temporala a unor miscari


care se repeta si prezinta accente si anumite raporturi între
partile care alcatuiesc aceasta structura.
Instrumentele de masura si înregistrare a duratei sunt:

- cronometrele;

- cronografele - dispozitive de înregistrare grafica a duratelor;

- dispozitive si instalatii de traducere a unor marimi de alta


natura în marimi temporale, ca de exemplu: bastonul cazator
(pentru timpul de reactie);

- sistemele de declansare - oprire a cronografelor sau


cronometrelor.

Masurarea caracteristicilor spatiale ale miscarii

Caracteristicile spatiale ale miscarilor si actiunilor pot fi


studiate pentru ele însele, ca parametri caracteristici sau ca
masura de referinta pentru definirea altor caracteristici, cum
este viteza sau detenta (înaltimea sariturii indicând forta
subiectului).

Principalele caracteristici spatiale sunt exprimate în


pozitia, distanta, marimea, forma, întinderea obiectelor lumii
reale. Spatiul este tridimensional (infinit, omogen si izotop),
prin dimensiunile sale se poate preciza pozitia unui obiect în
raport cu un punct de referinta.

Miscarile corporale si miscarile obiectelor în spatiu au ca


elemente definitorii pozitia si traiectoria.

Pozitia se va defini prin sistemul de coordonate (x, y,


z)iar traiectoria prin caracteristicile metrice (lungimea
drumului parcurs pe aceasta traiectorie) si fizice (rectilinie,
curbilinie).

Alte caracteristici ale miscarilor cum


sunt amplitudinea si forma, se reduce în cele din urma, la
pozitii si succesiuni de pozitii pe o anumita traiectorie.

Studiul caracteristicilor spatiale se face în strânsa


legatura cu caracteristicile de timp si energie. Pentru masurarea
lungimilor se utilizeaza: ruleta, banda metrica, vizoare optice si
electronice, compasul, hodograful.
Compasul este un instrument vechi utilizat în masurarea
terenurilor. Are o deschidere de 2 - 2,5 m. Pentru distantele
lungi se folosesc hârtiile topografice.

Podometrul este un captor în forma de ceas, prevazut cu


un balansoar mecanic, care la socul produs de pasul drumetului
marcheaza o cifra în plus. Având pasul etalonat, turistul poate
cunoaste distanta aproximativa parcursa.

Hodometrul este o instalatie având o roata (de bicicleta)


care ruleaza pe sol, fiind prevazuta cu un contact care
marcheaza fiecare rotire pe un contor. Circumferinta rotii,
înmultita cu numarul rotirilor va da lungimea drumului parcurs.

Masurarea lungimilor pasilor într-o alergare de viteza se


efectueaza direct, dupa urmele lasate pe pista. În afara de
datele metrice, studiul lungimilor pasilor la acelasi alergator
într-o perioada de timp indica nivelul stabilitatii stereotipului
dinamic cortico- neuro - motric.

Distantele parcurse de un sportiv într-un joc pot fi


apreciate destul de precis folosind transpunerea traseului din
teren pe macheta tiparita a acestuia. Traseul de pe macheta se
"citeste" cu "curbimetrul" - instrument de masurare a
distantelor pe harta - urmarind drumul înscris pe macheta.
Indicatorii cifrici înscrisi de pe cadranul curbimetrului, înmultiti
cu raportul de reducere a machetei fata de teren (scara
machetei) vor da lungimea terenului parcurs de sportiv.

Masurarea unghiurilor care exprima schimbarea pozitiilor


corpului într-o articulatie oarecare sau limitele în care se face
miscarea (mobilitate articulara) se efectueaza cu goniometrul.

Masurarea vitezei si acceleratiei miscarilor

Viteza (raport spatio-temporal) are semnificatii si


aspecte diferite în activitatile corporale: viteza de reactie, de
repetitie, de executare, de deplasare, de accelerare.

Viteza de reactie, mai corect timpul de reactie (T.R.),


este durata perioadei latente a unei reactii la un semnal
cunoscut sau la unul din mai multe semnale (la alegere).
Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start
în atletism, lovitura de la scrima sau box) se utilizeaza instalatii
adecvate: contacte care se închid la declansarea focului si se
deschid la ridicarea bratelor de pe pista, sau la desprinderea
piciorului de pe bloc - start.

Instrumentele de masura pot fi cronografe, cronoscoape


sau poligrafe (cu V=10cm/s).

Viteza de repetitie reprezinta tempoul maxim al unei


miscari fara nici o încarcatura, pe un traseu foarte scurt, de
ordinul a câtiva milimetri - la proba "tapping" - sau de câtiva
centimetri la probele de "teren".

Proba "tapping" consta în efectuarea cu cea mai mare


viteza, timp de sase secunde, a unei batai la o cheie de contact
(tip Morse) legata de un contor, sau cu creionul pe o banda de
hârtie ce se deplaseaza usor, pentru a nu se suprapune
punctele. Numarul de puncte sau batai indica viteza de
repetitie. Proba se face atât pentru mâna cât si pentru picior,
cu chei adecvate.

Viteza de executie. Termenul se foloseste pentru


miscarile si actiunile cu traiectorie foarte scurta, fiind foarte
apropiat de T.R. Astfel de miscari care necesita executie rapida
sunt în box, scrima, aruncarile la cos sau la poarta.

Masurarea vitezei de executie a unor astfel de miscari se


face cu tehnici asemanatoare masurarii T. R. Adica:

un cronograf sau un cronometru electric pus în actiune de un


releu sau contact care este actionat de semnalul la care
sportivul trebuie sa reactioneze si un întrerupator actionat de
finalul actului motric.

Masurarea vitezelor partiale. În cursele de semifond si


fond, vitezele partiale pot fi masurate destul de usor cu
cronometru cu dublu stop sau cu un aparat de tip poligraf sau
actograf pe care se înscriu semnale de timp la trecerea
sportivului prin fata reperelor.
Studiul caracteristicilor de forta si energie
a miscarilor

Forta este definita ca fiind capacitatea organismului de


a învinge, prin contractii musculare, o rezistenta sau masura
actiunii mecanice a unui corp asupra altui corp F=ma.

Varietatea sub care se întâlneste forta si faptul ca


prezinta oscilatii în momente diferite de timp, determina
masurarea si înregistrarea cu valori maxime la una sau mai
multe grupe musculare, prin utilizarea unei aparaturi variate,
conceputa si adaptata pentru cele mai variate forme de
manifestare (tractiune, împingere, mentinere, lovire etc.).

Dinamometria se bazeaza pe folosirea dinamometrelor


din cele mai variate constructii, toate având la baza
proprietatile elastice ale diferitelor materiale.

Dinamometrul palmar este constituit dintr-un arc oval,


prevazut în centrul sau cu un dispozitiv simplu bazat pe pârghii
si cu un ac ce arata, pe un cadran, valoarea fortei flexorilor
palmari.

Dinamometrul cu arc, cu variante diverse, este utilizat


pentru masurarea fortei maxime, a preciziei reproducerii unei
miscari si rezistentei diferitelor grupe musculare.

Platformele sau mecanismele dinamografice permit


studiul dinamicii fortei în timp, la sarituri sau în startul probelor
de viteza.

Tensiometrul este un dispozitiv de înregistrare a fortei


diferitelor grupe musculare bazat pe presiunea exercitata de un
cablu inextensibil asupra unui sistem de masurare.

Metode si tehnici pentru masurarea detentei

Saritura în înaltime de pe loc sau cu elan de 2-3 pasi


este cel mai simplu procedeu de masurare a detentei. Pentru
aceasta este necesar sa se însemneze pe un panou vertical sau
pe perete înaltimea executantului cu mâna întinsa în sus, în
dreptul degetului mijlociu, dupa care acesta executa saritura si
lasa o urma (pe panou sau pe perete).

O. Ungureanu (Iasi) a imaginat un aparat care consta


dintr-o banda metrica rulanta pe un tambur care nu se misca
liber. Banda este prinsa de o centura care se leaga în jurul taliei
subiectului, capatul liber al benzii metrice este fixat pe sol;
subiectul efectueaza o saritura pe verticala, timp în care se
deruleaza si banda pe tambur.

Înaintea sariturii si dupa aterizare se citesc datele din


dreptul tamburului, dupa care se face diferenta care exprima
valoarea detentei.

Masurarea detentei se face si prin metode


mecanografice, care au la baza un aparat compus din resoarte
si dispozitive de înregistrare care ofera date despre
desprinderea pe verticala.

Cu ajutorul mecanografului se recolteaza urmatoarele


date:

 profunzimea genuflexiunii;

 înaltimea sariturii;

 timpul în care se efectueaza genuflexiunea, întinderea


piciorului si zborul;

 durata pauzei din timpul inferior al genuflexiunii;

 numarul de sarituri în unitatea de timp;

 puterea dezvoltata în timpul sariturii.

Masurarea fortei si andurantei musculare

Muschii corpului detin energia necesara fortei de


contractie pentru mentinerea unei anumite pozitii, deplasarii
corpului sau împingerii si tragerii obiectelor de la sau spre el.
Orice activitate necesita o cantitate de forta. Dezvoltarea fortei
este obiectiv de baza în obtinerea performantei în sport.
Forta statica reprezinta maximum de forta efectiva care
se aplica dintr-o data asupra unui obiect imobil, de catre
individul aflat într-o pozitie imobila, standardizata. Forta statica
se refera la contractia statica sau izometrica.

Forta dinamica relativa. Performanta de forta a


individului trebuie raportata la greutatea corpului sau dupa
formula:

Forta dinamica relativa a subiectului = Performante de forta /


Greutate corporala.

Criteriul greutatii corporale este utilizat în stabilirea


categoriilor în haltere, lupte, box, întrucât forta dinamica este
efectiv relativa.

Anduranta musculara dinamica= efectuarea unei miscari


contra unei rezistente mari (cel putin de doua ori) sau a unei
rezistente mai mici într-un numar mai mare de repetitii.

Ea poate fi evaluata sub diferite aspecte:

-de scurta durata - activitate foarte intensa pâna la 30 sec.


(flotari);

-de durata mijlocie - activitate de intensitate moderata, pâna la


cel mult 4

-de lunga durata - activitate de intensitate redusa (alergari de


distanta, ciclism, înot);