Sunteți pe pagina 1din 12

1.

Mișcările Pământului

Mişcarea de revoluţie şi consecinţele geografice ale acesteia


• Pământul efectuează o mişcare de revoluţie, în jurul Soarelui, pe o orbită în forma de
elipsă, în unul din focarele căreia se află Soarele. Din această cauză, distanţa Soare - Pământ
este variabilă fiind de 147.098.074 km la periheliu (punctul cel mai apropiat de Soare) şi de
152.097.701 km la afeliu (punctul cel mai îndepărtat de Soare), cu o valoare medie de
149.580.000 km. Planul orbitei terestre intersectează bolta cerească după un cerc numit
ecliptică. Pământul se deplasează pe orbită în sens direct matematic (în sens invers acelor de
ceasornic) şi parcurge orbita în 365 zile, 6 ore, 9 minute şi 9 secunde. Această perioadă este
denumită an sideral, căci se măsoară în funcţie de un reper care reprezintă o stea fixă pe bolta
cerească. În conformitate cu a doua lege a lui Kepler, viteza de deplasare a Pământului pe
orbita sa este variabilă: 30 km/s, la periheliu, şi 29,2 km/s, la afeliu.
• Axa polilor este înclinată faţă de planul orbitei, făcând cu acesta un unghi de
66°33' şi îşi păstrează, tot timpul, aproximativ aceeaşi orientare în spaţiu. Înclinarea axei
polilor suferă insă uşoare modificări din cauză că globul terestru nu este echilibrat perfect,
materia nu este repartizată uniform în interiorul lui.
• Atracţia Lunii se manifestă printr-o serie de forţe care tind să aducă planul ecuatorial
în planul eclipticii. Acestui cuplu i se opune un alt cuplu, rezultat din rotaţia Pământului.
Rezultanta este un balans complex al axei polilor. Balansul axei de rotaţie se aseamănă cu cel
al unui titirez. Acestui balans uşor i s-a dat numele de nutaţie a polilor. El se produce pe
fondul unui balans de mai mare amploare, care provoacă aşa-numita precesie a echinocţiilor.
Din această cauză se individualizează unele poziţii specifice ale Pământului faţa de Soare,
cum sunt cele din punctele echinocţiale şi solstiţiale.
• Echinocţiile sunt situaţiile în care razele solare ajung tangente la poli şi
perpendiculare la ecuator şi ziua este egală cu noaptea. În cursul unui an se individualizează
două asemenea momente: echinocţiul de primăvară, în jurul datei de 21 martie şi echinocţiul
de toamnă - la 23 septembrie.
• Solstiţiile sunt situaţiile în care razele solare ajung perpendiculare pe suprafaţa
terestră în cele mai îndepărtate puncte faţă de ecuator, situate la 23°27' latitudine. La etapa
actuală, în emisfera nordică, solstiţiul de vară se produce la 22 iunie, iar solstiţiul de iarnă la
22 decembrie. La solstiţiul de vară se produce ziua cea mai lungă, la cel de iarnă are loc ziua
cea mai scurtă din timpul anului.
• Pentru că axa polilor nu are riguros aceeaşi poziţie tot timpul anului, echinocţiile şi
solstiţiile nu se produc atunci când Pământul ocupă aceleaşi poziţii pe orbita sa. Se constată
că, de la un an la altul, aceste puncte se deplasează pe orbită în sensul acelor de ceasornic.
Aşa se face că poziţia echinocţială se realizează înainte ca Pământul să fi încheiat parcurgerea
orbitei. Deplasarea punctelor echinocţiale pe orbita terestră poarta numele de precesie a
echinocţilor. Ea se datorează unei variaţii a înclinării axei polilor faţă de planul orbitei
terestre.
• Anul tropic este timpul scurs între producerea de două ori consecutiv a aceluiaşi
echinocţiu (încheie succesiunea anotimpurilor) şi acesta are 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 46
secunde, fiind deci mai scurt ca anul sideral. De aici problema calendarului.
• Anul calendaristic are 365 zile şi 6 ore, încât, din necesităţi practice, se
consideră 3 ani a câte 365 zile şi al patrulea an de 366 zile (an bisect, luna februarie având 29
zile). Deoarece a fost adoptat pe vremea împăratului roman Iulius Caesar, acesta a fost numit
calendar iulian. Deoarece anul calendaristic este mai lung decât cel tropic, se produce o
rămânere în urmă a calendarului faţă de succesiunea anotimpurilor. A fost nevoie de o
corecţie a calendarului, care a fost efectuată pe vremea papei Grigore al XIII -lea, când s-a
hotărât ca în loc de 4 octombrie 1582 să se considere 15 octombrie, corijându-se astfel
rămânerea în urmă a calendarului. Pentru că a fost elaborat pe vremea papei Grigore al XIII
lea, acest, calendar poartă numele de calendar gregorian, dar el nu a fost acceptat de toată
lumea, şi astăzi unele biserici mai folosesc «stilul vechi» (calendarul iulian).
• Datorită formei Pământului, a mişcării de revoluţie şi a poziţiei axei polilor, în
decursul anului, unghiul pe care îl fac razele solare cu suprafaţa terestră în acelaşi punct
variază.
• În timpul echinocţiilor razele solare sunt perpendiculare pe ecuator şi formează apoi,
cu suprafaţa terestră, un unghi tot mai ascuţit, ajungând tangente la poli. În timpul solstiţiilor,
razele solare ajung perpendicular la latitudinea de 23°27' şi tangente la 66°33'. Una din
emisfere este îndreptată mai mult spre Soare, încât întreaga calotă polară, până la 66°33' este
iluminată, în timp ce calota opusă este eclipsată. În acest mod, pe suprafaţa terestră se
individualizează patru paralele distincte: Tropicul de Nord (Tropicul Racului) la 23°27' lat.
N; Tropicul de Sud (Tropicul Capricornului) la 23°27' lat. S; Cercul polar de Nord (66°33'
lat. N); Cercul polar de Sud (66°33' lat. S), între aceste paralele se situează zone care sunt
iluminate şi încălzite în mod diferit.
• Între tropice se găseşte zona caldă, în cuprinsul căreia razele solare ajung
perpendicular pe suprafaţa terestră de două ori pe an; între tropice şi cercurile polare sunt
zonele temperate, unde încălzirea este moderată, căci razele solare fac unghiuri ascuţite cu
suprafaţa terestră; zonele reci se întind dincolo de cercurile polare şi în cuprinsul lor razele
solare ajung peste tot tangente de două ori pe an, în restul timpului fac unghiuri mici cu
suprafaţa terestră.
• Poziţia, pe orbita terestră, a punctelor echinocţiale şi solstiţiale împarte orbita în
patru sectoare inegale. Adăugându-se şi viteza variabilă cu care Pământul parcurge aceste
sectoare, rezultă o inegalitate a anotimpurilor, în etapa actuală, primăvara are 92 de zile şi 20
ore; vara - 93 de zile şi 15 ore; toamna - 89 de zile şi 19 ore; iarna - 89 de zile. Deoarece
precesia echinocţiilor deplasează punctele echinocţiale şi solstiţiale pe orbita terestră în
sensul acelor de ceasornic, în anumite perioade, acestea ajung să coincidă cu periheliul şi cu
afeliul. In asemenea situaţii, anotimpurile devin egale, doua câte două. Atunci când primăvara
este egală cu vara şi împreună sunt mai lungi decât toamna şi iarna la un loc, se poate
produce o încălzire climatică; când toamna şi iarna sunt mai lungi, se poate produce răcirea
climei. Precesia echinocţiilor are o perioadă de aproape 26000 de ani (în acest timp, un punct
echinocţial se schimbă parcurgând întreaga orbită terestră), în timpul acestei perioade
anotimpurile devin de patru ori egale doua câte două.

Mişcarea de rotaţie şi consecinţele geografice ale acesteia


Procesul de învârtire a Pământului în jurul axei sale poartă denumirea de mişcare de rotaţie.
Terra execută mişcarea de rotaţie de la vest spre est. Timpul necesar pentru ca Pământul să se
rotească cu 360° este de 23 ore, 56 minute şi 4,09 secunde. Această perioadă este numită zi
siderală şi se determină faţă de un reper fix din Univers care poate fi o stea. Perioada de 24
ore este durata medie a unei rotaţii complete în raport cu Soarele.
• Viteza cu care Pământul se roteşte este diferită în diverse puncte de la suprafaţa
acestuia. La ecuator, unde circumferinţa este de cca 40.075 km, viteza de rotaţie este de cca
1.700 km/h, adică 460 m/s. În dreptul paralelei de 60° viteza scade la 850 km/h, iar la cei doi
poli este nulă. Descreşterea vitezei de rotaţie odată cu creşterea latitudinii dă naştere la două
fenomene fizice: forţa centrifugă şi forţa Coriolis.
• Forţa centrifugă, generată de rotaţia Pământului, dă naştere la o uşoară tendinţă
a obiectelor de pe suprafaţă de a cădea în spaţiu. Deoarece forţa gravitaţiei este mult mai
mare decât forţa centrifugă, obiectele nu pot părăsi suprafaţa Terrei. La ecuator forţa
centrifugă are valoare maximă şi efectul ei este foarte pronunţat. Un obiect care ar cântări la
ecuator 289 livre (131,088kg) dacă Pământul nu s-ar roti, cântăreşte în realitate 288 livre
(130,634kg) (1 livră engleză = 453,592g).
• O altă consecinţă generată de rotaţia Pământului este apariţia forţei Coriolis, care
acţionează asupra corpurilor aflate în mişcare pe suprafaţa terestră, deviindu-le spre dreapta,
în emisfera nordică şi spre stânga, în emisfera sudică. De aceea alizeele suflă dinspre N-E
spre S-V, în emisfera nordică şi dinspre S-E spre N-V, în emisfera sudică. Aceeaşi forţă
acţionează si asupra curenţilor marini, încât îi deviază de la direcţia iniţială, ajungând să
descrie circuite închise în fiecare emisferă.
• Mişcarea de rotaţie a Pământului creează însă şi unele probleme de ordin practic
cum ar fi stabilirea orei pe suprafaţa terestră. S-a convenit să se ia ca reper, pentru calcularea
orelor, trecerea Soarelui la meridianul locului: când Soarele este în dreptul meridianului, se
consideră ora 12. Aceasta este ora locală. Dar în lungul unei paralele geografice există o
infinitate de puncte, deci şi o infinitate de ore locale, ceea ce nu poate fi utilizat în practică.
De aceea se recurge la o simplificare: deoarece o zi solară mijlocie are 24 ore, se împarte
paralela în 24 de sectoare a câte 15° (360°:24 = 15°).
• Meridianele care limitează aceste sectoare secţionează suprafaţa terestră în 24 fâşii
fusiforme, numite fusuri orare. Pentru fiecare fus orar se ia în considerare ora locală a
meridianului din mijlocul fusului, care constituie timpul solar mediu.
• Ca prim fus orar se ia cel care are în axul său primul meridian. De aceea se consideră
ca timp universal ora primului meridian - meridianul Greenwich. Între două fusuri orare
vecine, diferenţa de timp este de o oră: în fusul orar situat spre est ora este mai mare cu o
unitate decât în fusul orar situat spre vest. Aceasta exprimă faptul că în fusul orar situat mai la
est Soarele trece cu o oră mai devreme la meridianul locului decât în fusul orar situat mai la
vest. Ştiind că la fiecare grad de longitudine diferenţa orei locale, faţă de timpul universal,
este de 4 minute, pentru l' longitudine - de 4 secunde, iar pentru l" longitudine diferenţa de
timp este 0,066 secunde, se poate calcula ora locală a fiecărui punct, dacă i se cunoaşte
longitudinea.
• Dacă se face înconjurul Pământului apare astfel necesitatea schimbării datei
calendaristice. S-a convenit ca această schimbare să se facă la traversarea meridianului de
180°, pentru că el trece, în cea mai mare parte, deasupra Oceanului Pacific. Pentru a evita
unele uscaturi, s-a trasat o linie convenţională, care poartă numele de linia de schimbare a
datei. La traversarea liniei de schimbare a datei, mergând de la est spre vest, trebuie să se
schimbe data calendaristică sărind peste o zi iar la trecerea dinspre vest spre est, trebuie să se
repete data calendaristică.
 Consecinţele geografice ale mişcării de rotaţie
o Mişcarea de rotaţie - în jurul axei polare N-S - impune forţa centrifugă care a
determinat turtirea Pământului la poli şi bombarea la Ecuator şi, ca urmare, o
diferenţă dintre razele ecuatoriale şi polară de aproape 21 km.
o Mişcarea de rotaţie determină succesiunea în 24 de ore a unei perioade de
lumină şi a alteia de întuneric, cu consecinţe în regimul bilanţului radiativ, în
regimul termic diurn, în desfăşurarea proceselor biotice, geomorfologice etc.
o Rotaţia Pământului asigură transmiterea impulsului mareelor sub forma unui
„val de flux" care se manifestă de la est la vest constituind principalul factor
de frânare a ei.
o Mişcarea de rotaţie face ca masele aflate în deplasare pe suprafaţa terestră să
sufere o abatere spre dreapta, în Emisfera nordică şi spre stânga, în Emisfera
sudică. Cauza este legată de faptul că pe parcursul deplasării se trece prin zone
latitudinale în care viteza de rotaţie este diferită (din ce în ce mai mică plecând
de la Ecuator spre poli). In acest sens, masele de aer tropical (alizeele) în
Emisfera nordică au direcţie NE-SV, iar în Emisfera sudică SE-NV; Curentul
Gulf Stream se deplasează de la SV către NE etc.
2. Harta

Harta este o reprezentare în plan, convențională, micșorată și generalizată a suprafeței


Pământului. Micșorarea se face pe baza unei scări de proporție iar pentru întocmirea hărții se
folosește o proiecție cartografică. O hartă folosește anumite prescurtări sau simboluri
explicate într-o legendă.

Elementele hărții
Acestea definesc tipul hărții. Există astfel două mari categorii de hărți:
 1 - hărți generale, care reprezintă suprafața Pământului în trăsăturile cele mai
importante - vegetație, relief, căi de comunicație, așezări omenești etc.;
 2 - hărți tematice, care figurează aspecte astronomice, geologice, geofizice,
geografice a suprafeței terestre - temperatura, precipitațiile, densitatea populației etc.

Scara hărții
Scara unei hărți ne arată de câte ori suprafața terestră reprezentată a fost micșorată. Astfel, o
scară de 1:100.000 înseamnă că harta este de 100.000 de ori mai mică decât suprafața terestră
reprezentată.
 hărți la scară mare, 1:20.000 - 1:200.000
 hărți la scară mijlocie, 1:200.000 - 1:1.000.000
 hărți la scară mică, peste 1:1.000.000
Se mai întâlnesc și categoriile de hărți fizico-geografice, politico-administrative, socio-
economice, hărți topografice. Mai multe hărți grupate formează un atlas.
Pe hărţile topografice actuale relieful este reprezentat prin metoda curbelor de nivel. Aceasta
înseamnă că avem posibilitatea să determinăm altitudinile punctelor, diferenţele de nivel
dintre acestea şi pantele diferitelor suprafeţe, dar în acelaşi timp putem face şi unele
observaţii de ordin calitativ asupra diferitelor forme de relief (interfluvii, versanţi, terase,
lunci, etc). De asemenea, pe baza semnelor convenţionale specifice putem identifica
caracterul şi amploarea intervenţiei antropice asupra reliefului.
 Altitudinea reprezintă distanţa măsurată pe verticală de la o suprafaţă de referinţă
până la un punct. Când această suprafaţă se confundă cu nivelul mării altitudinea este
absolută, iar când este vorba de o suprafaţă oarecare, altitudinea este relativă. De
exemplu, o terasă poate avea o altitudine absolută de 550 m şi o altitudine relativă de
30 m, prima fiind măsurat faţă de nivelul mării, iar cea de-a doua faţă de nivelul râului
care a creat terasa respectivă. Atunci când analizăm o hartă topografică din punct de
vedere al reliefului este necesar mai întâi să vedem care este suprafaţa de nivel zero
faţă de care s-au măsurat altitudinile punctelor. Această informaţie apare înscrisă sub
scara grafică a hărţii. Pentru teritoriul ţării noastre se utilizează un sistem de cote
baltic, adică determinarea altitudinii punctelor se face în raport de nivelul Mării
Baltice în portul Kronstadt. De remarcat faptul că nivelul Mării Baltice este mai
ridicat decât al Mării Negre cu 0,529 m. Analiza altitudinilor trebuie să aibă în vedere
câteva aspecte deosebit de importante, şi anume: altitudinile maxime şi minime,
amplitudinea reliefului şi gradul de extensiune al diferitelor trepte hipsometrice.
Altitudinile maxime apar pe interfluvii, de-a lungul liniei care constituie cumpăna de
ape ce separă bazine hidrografice alăturate, şi ele ne oferă informaţii cu privire la
etajarea elementelor climatice, vegetaţie, solurilor şi activităţilor economice.
Altitudinile minime se întâlnesc de obicei de-a lungul albiei minore a râurilor, iar în
cazul regiunilor litorale ele apar pe ţărmul mărilor şi oceanelor. Altitudinile minime
joacă rolul unor nivele de bază locale sau generale, care controlează procesele de
eroziune de pe teritoriul respectiv.
 Amplitudinea reliefului reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă şi cea
minimă a altitudinii sale. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât mai intense vor fi
procesele de eroziune care afectează suprafaţa cartografiată. Prin contrast, o
amplitudine mică indică o amploare mai redusă a eroziunii şi, implicit, a degradării
terenurilor.
 Gradul de extensiune a diferitelor trepte altitudinale poate fi determinat
cu ajutorul hărţii hipsometrice. Pe baza unei astfel de hărţi se pot face unele corelaţii
privind repartiţia spaţială a altor elemente ele peisajului geografic.
 Panta este unghiul format de o distanţă înclinată cu proiecţia ei pe orizontală. Pe
hărţile topografice, distanţele dintre curbele de nivel sunt invers proporţionale cu
mărimea pantei. Astfel, pantele mari sunt redate prin curbe de nivel foarte apropiate,
iar cele mici prin curbe de nivel aflate la o distanţă mai mare una faţă de alta. Ca şi
amplitudinea reliefului, panta este un element morfometric care poate accelera sau
frâna procesele de degradare a terenurilor. Pe terenurile orizontale singurele procese
de degradare sunt deflaţia, sufoziunea şi tasarea.
4. Scara grafică și scara numerică

Scări numerice
Scara numerică se exprimă sub forma unei fracții ordinare 1/N sau sub forma unei
împărțiri 1:N. La scările de micșorare folosite în cartografie, numărătorul este întotdeauna
egal cu o unitate (unu), iar numitorul (N) este un număr întreg și pozitiv, care arată de câte ori
distanțele orizontale din teren sunt mai mari decât distanțele corespunzătoare, reprezentate pe
harta sau planul respectiv. Cu alte cuvinte, numitorul scării (N) indică de câte ori s-au
micșorat lungimile din teren pentru a fi transpuse pe plan sau hartă. Dacă numitorul scării (N)
este mic, scara planului este mare și invers.
Scările numerice folosite la redactarea hărților și planurilor topografice, se obțin din
următoarele fracții: 1/10ⁿ; 1/2x10ⁿ; 1/2,5x10ⁿ; 1/5x10ⁿ în care n este un număr întreg și
pozitiv.
Formula generală a scării este dată de proporția: d/D = 1/N în care:
d - distanța de pe plan sau hartă;
D – distanța corespunzătoare de pe teren, redusă la orizont;
N – numitorul scării numerice.
Conform legii proporțiilor, se poate calcula unul din termeni, dacă se cunosc ceilalți
doi, astfel: d = D/N; D = dxN; N = D/d
Spre exemplu, unei distanțe din teren D = 250 m, pe un plan la scara 1/5000 îi
corespunde d = 250/5 = 50 mm, iar unei distanțe grafice d = 62 mm de pe o hartă la scara
1:200 000 îi corespunde în teren o distanță D = 62 x 200 = 12 400 m = 12,4 km.

Scări grafice
Scara grafică este o reprezentare grafică a scării numerice care după modul cum se
obține construcția grafică este de trei tipuri:
Scara grafică simplă fără talon se reprezintă sub forma unei linii divizate în intervale
egale, numerotate progresiv începând de la zero, în sensul de la stânga la dreapta.

Valoarea unei diviziuni numită bază sau modulul scării, corespunde cu mărimea acelei
distanțe de pe teren, redusă la orizont. Se recomandă ca lungimea în centimetri a unui interval
corespunzător bazei din teren, să se calculeze prin împărțirea a 10 cm la primele cifre ale
numitorului scării, adică la 10; 5; 2,5 sau 2. Precizia scării grafice simple fără talon este
redusă deoarece valorile mai mici decât modulul respectiv se iau în mod aproximativ.
Scara grafică simplă cu talon reprezintă o scară grafică simplă la care în stânga
originii, se construiește talonul, adică încă un interval (modul), împărțit într-un număr de
diviziuni corespunzător preciziei cerute, iar în continuare se construiește scara propriu-zisă,
în funcție de scara numerică și de baza scării
Scara grafică transversală este o scară mai perfecționată care are precizia de 1: 100 din
valoarea bazei.

De exemplu pentru scara numerică 1: 1 000 și pentru baza scării 100 m teren = 1 cm
plan se realizează construcția grafică care cuprinde talonul din stânga diviziunii zero, format
din 10 diviziuni de câte 1 mm lungime grafică și scara propriu-zisă, din dreapta diviziunii
zero, formată din 10 diviziuni de câte 1 cm. Precizia scării grafice este dată de relația: P = M/t
unde:
P – precizia scării (m), care reprezintă 1:100 din valoarea bazei;
M – modulul sau baza scării, în (m);
t – numărul diviziunilor de pe talonul scării.
Diviziunile bazei numerice se trasează prin linii drepte verticale și paralele între ele,
iar linia orizontală de jos, notată cu zero și linia orizontală de sus, notată cu 10,
corespunzătoare talonului, se împart în câte 10 diviziuni egale, ce se unesc cu linii oblice.

Precizia grafică a hărților și planurilor


Precizia de citire grafică și de raportare a distanțelor pe hărți și planuri depinde direct
de scara lor. Se consideră că precizia de citire sau raportare a unei distanțe este de 0,2 ... 0.3
mm; această eroare înseamnă în teren 0,20 ... 0,30 m pe un plan la scara 1:1 000 și 2 ... 3 m
pe un plan la scara 1:10 000.
Precizia grafică permite stabilirea scării necesare planului topografic în funcție de
mărimea detaliilor ce trebuie reprezentate pe plan. De exemplu, dacă pe teren se măsoară
detalii cu dimensiuni mai mari de 1 m, atunci se alege pentru înocmirea planului scara 1:2
000; pe acest plan nu se pot reprezenta detalii mai mici de 1 m.
3. Rețeaua cartografică

Longitudinea
Longitudinea unui punct este unghiul dintre proiecțiile pe planul ecuatorului ale
direcțiilor de la centrul Pământului către punctul dat și, respectiv, către un punct de pe
Pământ ales convențional ca origine a longitudinii (longitudinea 0°). Dacă punctul considerat
se află la est față de originea longitudinii, longitudinea lui se numește „estică”, notată „E”.
Dacă punctul considerat se află la vest de originea longitudinii, longitudinea lui se numește
„vestică”, notată „V”. Faptul că longitudinea este estică sau vestică nu contează pentru
punctele cu longitudine egală cu 0° sau 180°. Punctul utilizat în prezent de toată lumea ca
origine a longitudinii este observatorul astronomic din cartierul Greenwich, Londra, Marea
Britanie. Punctele de pe Pământ având aceeași longitudine alcătuiesc un semicerc având ca
extremități cei doi poli și al cărui centru coincide cu centrul Pământului. Acest semicerc este
numit meridian. Fiecare meridian are un meridian pereche pe cealaltă parte a Pământului,
împreună cu care formează un cerc mare numit „cerc meridian”.
 Măsurarea - Longitudinea este exprimată în grade pe un plan perpendicular pe axa
terestră și poate lua valori între 0 - 180° E și 0 - 180° V. Măsurarea longitudinii
(determinarea meridianului) se poate face cu un ceas și cu o hartă în față: ceasul
trebuie să indice ora Greenwich (sau ora portului de plecare). Citind ora locală a
meridianului și făcând diferența cu cea a ceasului se află longitudinea locală,
considerându-se 15° (grade sexagesimale) pentru fiecare oră, adică 360° pentru 24
ore.

Latitudinea
Latitudinea este una dintre cele două coordonate geografice care descriu poziția unui
punct de pe suprafața Pământului. Latitudinea unui punct este unghiul dintre direcția de la
centrul Pământului spre acel punct și planul ecuatorului. Dacă punctul este situat la nord de
ecuator, latitudinea se numește latitudine nordică, notată N, sau se dă cu semnul plus; dacă
punctul este situat la sud de ecuator, latitudinea se numește latitudine sudică, notată S, sau se
dă cu semnul minus. Punctele de pe Pământ având o aceeași latitudine alcătuiesc un cerc
numit paralelă.
 Ecuatorul (lat. "nivelator") este cercul imaginar situat la mijlocul distanței
dintre poli care împarte o planetă (un glob) în două emisfere egale, el fiind
prima și cea mai lungă linie de latitudine geografică (paralela) de 0°. Ecuatorul
terestru se află la gradul de latitudine 0°; este o paralelă a globului pământesc,
are diametrul de circa 12.756 km și străbate centrul continentului african,
Insulele Maldive, Oceanul Indian, Indonezia, zona centrală a Oceanului
Pacific cu Micronezia, nordul Americii de Sud fiind însoțită de pădurile
ecuatoriale. Linia ecuatorului desparte pământul în emisfera de nord și
emisfera de sud; din cauza rotației Pământului el se poate depărta de axa de
rotație cu circa 10 m de punctul central ecuatorial mediu. Lungimea teoretică a
ecuatorului este de 40.074,99840 km.
o Ecuatorul traversează statele: Ecuador, Columbia, Brazilia, São Tomé
și Príncipe, Gabon, Republica Congo, Republica Democrată Congo,
Uganda, Kenia,Somalia, Indonezia, Insulele Maldive
o Capitalele care sunt în apropiere de ecuator: Quito (20 km sud de
ecuator) – Ecuador, Libreville (40 km nord de ecuator) – Gabon, São
Tomé (35 km nord de ecuator) - São Tomé și Príncipe, Kampala (35
km nord de ecuator) - Uganda
o Deoarece ecuatorul împarte globul pământesc în cele două emisfere
nordică și sudică, el se folosește și ca referință pentru precizarea
latitudinii nordice sau sudice; de exemplu, orașul Berlin se află la o
latitudine de 52°N. Germania se află între paralelele de 47,4 – 54,9°N
(între circa 5.300 - 6.100 km depărtare de ecuator, în emisfera nordică).
 Tropicele sunt cele două paralelele de 23°27′ latitudine nordică și respectiv
sudică. Paralela de 23°27‘N se numește „tropicul de nord”, „tropicul racului”
sau, mai rar, și „tropicul cancerului”. Paralela de 23°27′S se numește „tropicul
capricornului” sau și „tropicul de sud”. Punctele de pe tropicul de nord au
Soarele la zenit la momentul amiezii la solstițiul din iunie (solstițiul de vară
pentru emisfera nordică). Punctele de pe tropicul de sud au Soarele la zenit la
amiază la solstițiul din decembrie (solstițiul de iarnă pentru emisfera nordică).
În punctele de pe Pământ situate între cele două tropice, Soarele se află la
amiază la sud de zenit în timpul unei părți din an și la nord de zenit în restul
anului. Pentru punctele situate la nord de tropicul de nord, Soarele se află la
amiază totdeauna la sud de zenit, iar pentru punctele situate la sud de tropicul
de sud, Soarele se află la amiază la nord de zenit. Denumirile tropicelor
(racului și respectiv capricornului) provin de la numele constelațiilor în care se
află Soarele în momentul solstițiilor de vară nordică, respectiv iarnă nordică,
conform zodiacului european.
 Cercurile polare sunt cele două paralele de 66°33′ latitudine nordică și
respectiv sudică. Paralela de 66°33′ latitudine nordică se numește cercul polar
de nord sau, uneori, cercul polar arctic. Paralela de 66°33′ latitudine sudică se
numește cercul polar de sud sau, uneori, cercul polar antarctic. Punctele de pe
Pământ situate la nord de cercul polar de nord și cele situate la sud de cercul
polar de sud au o perioadă, în jurul solstițiului de vară, în timpul căreia soarele
nu apune deloc câteva zile la rând. Această perioadă se numește zi polară.
Similar, în jurul solstițiului de iarnă există o perioadă numită noapte polară, în
timpul căreia soarele nu răsare câteva zile la rând. Cercurile polare sunt două
paralele ale Pămîntului, la distanță egală de ecuator. Cercurile polare
delimitează în jurul polilor respectivi două regiuni în care cel puțin o zi din an
lumina zilei durează 24 de ore și, similar, cel puțin o zi din an întunericul
nopții durează 24 de ore. Latitudinea cercurilor polare este determinată de
unghiul de 23˚ 26' 22" dintre planul orbitei Pămîntului și axa sa de rotație.
Astfel, cercurile polare se găsesc la 66˚ 33' 38" N în emisfera nordică și la 66˚
33' 38" S în emisfera sudică. Distanța dintre poli și cercurile polare respective
este de 2.600 km, iar cea de la ecuator la fiecare din cercurile polare măsoară
7.385 km. În prezent din cauza oscilației lente a axei de rotație terestre
(„precesie”) cercurile polare se apropie de polul respectiv cu 14,4 m anual.