Sunteți pe pagina 1din 77

Curtea de Apel Ploieşti

Decizii Relevante
Trimestrul III 2011

Întocmit
Grefier
Documentarist,
Luciu Ana - Maria

Cuprins
Secţia Penală şi pentru Cauze cu
Minori şi de Familie
 Consimţământul autorităţii judiciare de executare la predarea persoanei
solicitate către un stat terţ. Regula specialității.

 Punerea în executare a hotărârilor penale. Contestaţia la executare.


Schimbarea încadrării juridice a faptei. Înlăturarea sau modificarea
pedepsei. Deciziile pronunţate în interesul legii. Inadmisibilitate.

 Liberare provizorie sub control judiciar. Netemeinicia cererii faţă de


incidenţa dispoziţiilor art.1602 alin. 2 C.proc.pen.

 Recurs. Inadmisibilitate.

 Menţinere arestare. Termen rezonabil.

 Rejudecarea cauzei conform art. 5221 C.proc.pen. Calificarea corectă a


cererii în funcţie de conţinutul acesteia.

 Liberare provizorie sub control judiciar. Condiţii de admitere a cererii.

 Revocare măsură preventivă. Depăşirea termenului rezonabil prevăzut de


art.6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

 Obligarea la despăgubiri către persoanele prejudiciate prin accidente de


autovehicule de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

 Contestaţie la executare. Cheltuielile judiciare aplicate în cazul soluţionării


plângerii întemeiată pe disoziţiile art. 2781 Cod procedură penală.

2
Secţia a I Civilă

 Rolul activ al judecătorului. Drepturile şi interesele părţilor.

 Inadmisibilitatea introducerii acţiunii de divorţ în România, în condiţiile


existenţei unei hotărâri definitive de separare consensuală în Italia. Condiţii
pentru aplicarea art. 19 alin.1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al
Consiliului Uniunii Europene.

 Rolul şi valoarea prezumţiilor în soluţionarea procesului civil.

 Inadmisibilitatea recursului. Potrivit dispoziţiilor art.299 alin.1 pct.1 Cod pr.


civilă, sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în
apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege hotărârile altor organe cu
activitate jurisdicţională.

 Calea de atac în acţiunile privind validarea popririi.

 Despre posesiunea cerută pentru a prescrie.

 Servitute de trecere. Semnificaţia noţiunii de „loc înfundat” în sensul


dispoziţiilor art. 616-634 Cod civil. Crearea situaţiei de „loc înfundat” prin
fapta proprietarului.

 Decăderea. Excepţia nulităţii raportului de expertiză.

 Menţinerea măsurii plasamentului minorului. Interesul superior al


copilului.

 Inadmisibilitatea reaprecierii probelor în cadrul contestaţiei în anulare.

 Principiul disponibilităţii procesului civil.

 Greva. Conditiile de declarare a grevei. Nerespectarea dispozitiilor art.183,


alin.1 si 3 din Legea nr.62/2011. Incetarea grevei ca ilegala.
3
 Profesor universitar. Activitati didactice de predare si seminarizare in regim
de cumul aferente unui post didactic de profesor universitar vacant,
desfasurate in cadrul unei universitati particulare de invatamant superior,
autonoma din punct de vedere economico-financiar.

 Sporuri salariale - sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare art. 5


alin. 2 din Legea nr. 330/2009.

 Pregătire profesională medic rezident. Despăgubiri datorate angajatorului


pentru nerespectarea obligaţiei asumate prin actul adiţional.

 Acţiune pentru plata salariului nulitate parţială a contractului individual de


muncă.

 Compensarea creanţelor reciproce dintre părţi în cazul în care una dintre


creanţe rezultă dintr-un titlu executoriu privind plata unor drepturi salariale
personalului din sectorul bugetar pentru care s-a amânat şi eşalonat plata
conform O.U.G. nr.71/2009 şi apoi, O.U.G. nr.45/2010. Admisibilitate.

 Modificarea, ca efect al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, a bazei de


calcul avută în vedere la stabilirea pensiei de serviciu a magistratului.
Consecinţe.

 Inadmisibilitatea cererii de sistare a popririi instituite asupra pensiei pe


calea ordonanţei preşedinţiale.

 Plata salariilor compensatorii, conform art. 78 din CCMUN, la desfacerea


contractului de muncă pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.

4
Secţia a II – a Civilă, de Contencios
Administrativ şi Fiscal

 Ordonanţă preşedinţială. Competenţa teritorială.

 Cerere restitire cauţiune.

 Obligativitatea depunerii declaraţiei privind achiziţia terenului la


compartimentul de specialitate al autorităţii administrative publice locale în
termen de 30 de zile de la data achiziţiei

 Suma obţinută din valorificarea bunului adus în garanţie se distribuie


creditoarei care are o creanţă garantată cu bunul valorificat, creanţă cu care
a fost înscrisă în tabelul definitiv consolidat.

 Obiecţiunile la raportul final şi la bilanţul de închidere, fiind respinse ca


tardive prin decizia instanţei de recurs, nu mai pot fi invocate ca o crotică a
nelegalităţii şi netemeiniciei sentinţei, pronunţate ulterior, de închiderea
procedurii insolvenţei faţă de debitor.

 Procedura insolvenţei. Contract de leasing financiar. Clauză abuzivă.

 Anulare acte juridice încheiate în dauna creditorilor.

 Acordarea unor sume de bani pentru poliţişti în situaţia producerii riscurilor


specifice activităţii de poliţie.

 Inadmisibilitatea ordonanţei preşedinţiale.

 Suspendarea executării actului administrativ în temeiul art. 14 alin. 1 teza I-


a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Condiţii. Cazul bine
justificat. Înlăturarea prezumţiei de legalitate a actului administrativ.

5
 Comunicare informaţii de interes public. Protecţia cetătenilor români
care lucrează în străinătate.

 Tutela administrativă .

Decizii
Relevante
Trimestrul III 2011

Secţia Penală şi pentru


Cauze cu Minori şi de
Familie
6
[1] Consimţământul autorității judiciare de executare la predarea persoanei
solicitate către un stat terţ. Regula specialității.

Legea nr. 302/2004 republicată


Decizia Cadru nr. 584/JAI/13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene, art. 28
alin. 3 şi 4

O persoană care a fost predată în temeiul unui mandat european de arestare poate fi
extrădată unui stat terţ numai cu consimţământul autorităţii competente a statului membru care a
predat-o, consimţământ acordat în conformitate cu convenţiile prin care acest stat membru îşi
asumă obligaţii şi cu dreptul său intern.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,


Încheierea penală din 8 august 2011.

Prin adresa nr. 93850/2010/06.07.2011, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr.
618/42/2011, autoritatea centrală română Ministerul Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi
Cooperare Judiciară – Serviciul Cooperare Judiciară Internaţională în materie penală a transmis
acestei curţi de apel solicitarea autorităţilor din Republica Federală Germania, respectiv Procuratura
Generală München, de acordare a consimţământului de predare către autorităţile din Republica
Ungaria a persoanei solicitate CC, cetăţean român, cu reşedinţa în Italia, în prezent deţinut pentru
cercetări în Republica Federală Germania, ca urmare a predării sale în temeiul sentinţei penale
nr.123/22.09.2010 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. 945/42/2010,
în vederea efectuării urmăririi penale faţă de această persoană pentru un număr de 3 (trei)
infracţiuni de abuz de încredere, descrise şi încadrate juridic în mandatele europene de arestare
emise de autorităţile ungare, respectiv mandatul emis la data de 14.12.2010 în dosarul
7
nr.Bk.1288/2010 de Judecătoria Oraşului Győr, mandatul emis la data de 08.02.2011 în dosarul
nr.201.B.27245/2010 de Judecătoria Centrală a Sectoarelor din Pesta – 329 – Budapesta şi mandatul
emis la data de 04.11.2010 în dosarul nr. 201.B.29175/2010 de Judecătoria Centrală a Sectoarelor
din Pesta – 329 – Budapesta.
Cererea s-a formulat în conformitate cu dispoziţiile art. 28 alin. 3 din Decizia Cadru a
Consiliului Uniunii Europene nr. 584/JAI/2002 din 13 iunie 2002 privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre.
În fapt, s-a arătat că persoana solicitată CC a fost extrădată la data de 1 octombrie 2010 din
România în Germania, în baza mandatului european de arestare emis de procuratura Landshut la 20
iulie 2010 în dosarul nr. 32 Js 8415/2010. Extrădarea a fost aprobată la data de 22.09.2010 de către
Curtea de Apel Ploieşti, fără a se renunţa la respectarea regulii specialităţii, cu condiţia ca persoana
căutată să fie predată autorităţilor române în scopul executării pedepsei penale, în cazul în care se
va pronunţa o pedeapsă cu închisoarea.
S-a mai arătat că persoana căutată este încă deţinută în Germania pentru cercetări, iar
Judecătoria Erding a pronunţat în primă instanţă la data de 2 februarie 2011 o pedeapsă cu
închisoarea de 2 ani, sentinţă care nu este încă definitivă.
Cu ocazia audierii sale, persoana urmărită nu şi-a exprimat acordul de a fi extrădată în
Ungaria, în baza mandatelor europene de arestare, astfel că o astfel de extrădare este posibilă numai
cu acordul expres al autorităţilor judiciare române.
În vederea soluţionării cererii au fost depuse la dosar copii ale proceselor verbale întocmite
de autorităţile germane cu ocazia audierii persoanei urmărite şi copii ale mandatelor europene de
arestare emise de autorităţile ungare.
Din oficiu, pentru justa soluţionare a cererii, autoritatea judiciară de executare a dispus
ataşarea dosarului nr. 945/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti.
Examinând lucrările şi materialul din dosarul cauzei, în raport de dispoziţiile procedurale
penale aplicabile, Curtea a constatat că cererea formulată de Procuratura Generală München este
întemeiată.
Astfel, Curtea a reţinut că, prin sentinţa penală nr.123/22.09.2010 pronunţată în dosarul nr.
945/42/2010 al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Penală, s-a luat act că persoana solicitată CC este de
acord cu predarea sa către Republica Federală Germania conform mandatului european de arestare
emis de Parchetul Landshut în dosarul 32 Js 8415/10 la data de 20 iulie 2010 în scopul executării
mandatului de arestare emis de Judecătoria Locală Erding la data de 14 iulie 2010 în dosarul 2 Gs
344/10, fiind urmărită sub aspectul comiterii a două infracţiuni de înşelăciune prevăzute de
Secţiunea 263 Codul penal german şi pentru care se prevede pedeapsa maximă de 10 ani închisoare.
Prin aceeaşi sentinţă s-a autorizat predarea persoanei solicitate CC către autorităţile Statului
din Republica Federală Germania conform art. 90 alin.5 şi 6 şi art. 94 din Legea nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, astfel cum a fost modificată şi
completată prin Legea nr. 222/2008 şi art. 27 paragraful 2 din Decizia Cadru 2002/584/JAI din
13.06.2002 a Consiliului Uniunii Europene, cu respectarea drepturilor conferite de regula
specialităţii şi sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate,
persoana solicitată să fie transferată în România pentru executarea acesteia.
La data de 01.10.2010 persoana solicitată CC a fost predată unei escorte de la Interpol
Wiesbaden, Germania.
Curtea a mai reţinut că faţă de persoana solicitată au mai fost emise 3 mandate europene de
arestare de către autorităţile din Ungaria, astfel:
I. La data de 04.11.2010 a fost emis un mandat european de arestare în dosarul nr.
201.B.29175/2010 de Judecătoria Centrală a Sectoarelor din Pesta – 329 – Budapesta, reţinându-se
săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art.317 alin.1 şi 5 din Codul penal al
Ungariei, constând în faptul că, la data de 20.03.2010, persoana urmărită a închiriat de la compania
Gyetvai Kft. (SRL) până la data de 26.03.2010 un autoturism VW Jetta, evaluat la 2.500.000 de
forinţi, având numărul de înmatriculare LBF-692, însă la data scadenţei nu l-a mai restituit
locatorului, ci a dispus de acesta ca de un bun propriu printr-o metodă necunoscută.
II. La data de 14.12.2010 a fost emis un nou mandat european de arestare în dosarul
nr.Bk.1288/2010 de către Judecătoria Oraşului Győr, ca urmare a cercetărilor efectuate în urma
plângerii prealabile a companiei Fox Autorent Kft. (SRL), de către Comisariatul de Poliţie din Győr
8
, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 317 alin.1 şi 5 din Codul
penal al Ungariei, constând în faptul că, la data de 17.09.2010, persoana urmărită a închiriat până la
data de 24.09.2010 un autoturism Mercedes A150, evaluat la 4.195.000 de forinţi, având numărul de
înmatriculare LGA-713, însă la data scadenţei nu l-a mai restituit locatorului, ci a dispus de acesta
ca de un bun propriu.
III. La data de 08.02.2011 a fost emis un alt mandat european de arestare în dosarul
nr.201.B.27245/2010 de către Judecătoria Centrală a Sectoarelor din Pesta – 329 – Budapesta,
reţinându-se săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 317 alin.1 şi 5 din Codul
penal al Ungariei, constând în faptul că, la data de 20.03.2010, persoana urmărită a închiriat până la
data de 22.03.2010 un autoturism Skoda Fabia SW, evaluat la 3.000.000 de forinţi, având numărul
de înmatriculare LOH-548, însă la data scadenţei nu l-a mai restituit locatorului, persoana urmărită
neputând fi nici contactată prin telefon.
Curtea a mai reţinut că din actele dosarului nu rezultă vreunul dintre motivele de refuz la
executare înscrise în art. 98 din Legea nr. 302/2004 republicată şi în art. 3 şi 4 din Decizia Cadru nr.
2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene, cele trei infracţiuni derivând din
faptele arătate anterior sunt incriminate în art. 213 din Codul Penal al României, sunt pedepsite cu
închisoarea de cel puţin un an, la momentul sesizării nu sunt acoperite de vreo amnistie şi nici nu s-
a împlinit vreunul din termenele de prescripţie a răspunderii penale prevăzute de art.122 din acelaşi
cod.
De asemenea, potrivit art. 28 alin.3 din Decizia Cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a
Consiliului Uniunii Europene, transpusă de Statul Român în art. 115 din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată la data de 31.05.2011, este necesar
consimţământul autorităţii judiciare române de executare pentru ca persoana vizată să fie predată
unui alt stat membru, dacă constată că infracţiunea pentru care este solicitată ea însăşi implică
obligaţia de predare stabilită în art. 2 paragraful (4) din Decizie şi respectiv art. 96 alin. 2 din Legea
nr. 302/2004 republicată la data de 31.05.2011.
Faţă de aceste considerente, fiind îndeplinite condiţiile legale pentru urmărirea penală a unui
cetăţean român, predat unui stat membru în executarea unui mandat european de arestare, şi pentru
alte infracţiuni săvârşite pe teritoriul unui alt stat anterior executării deciziei judiciare de predare
către primul stat, Curtea a admis solicitarea formulată de autoritatea centrală germană, în baza
art.115 alin. 3 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
republicată la data de 31.05.2011, combinat cu art. 28 alin. 3 şi 4 din Decizia Cadru nr. 584/JAI/13
iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare şi procedurile de
predare între statele membre, și a autorizat predarea temporară a persoanei solicitate de către
autorităţile din Republica Federală Germania către autorităţile din Republica Ungaria, în vederea
efectuării urmăririi penale faţă de această persoană pentru un număr de 3 (trei) infracţiuni de abuz
de încredere, descrise şi încadrate juridic în mandatele europene de arestare emise de autorităţile
ungare, aşa cum s-a arătat mai sus.
Consimţământul la predarea persoanei solicitate s-a acordat pe durata şi în condiţiile ce
urmau a fi stabilite de comun acord între autorităţile din Republica Federală Germania şi cele din
Republica Ungaria, însă cu respectarea şi a dispoziţiilor din sentinţa penală nr.123/22.09.2010 a
Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. 945/42/2010.
S-a dispus ca încheierea să se comunice persoanei ce urma a fi predată, autorităţii solicitante
germane şi Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate – Serviciul Cooperare
Judiciară Internaţională în materie penală.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, onorariul apărătorului din oficiu fiind
avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

(Judecător Lucian Crăciunoiu)

[2] Punerea în executare a hotărârilor penale. Contestaţia la executare.


Schimbarea încadrării juridice a faptei. Înlăturarea sau modificarea pedepsei.
Deciziile pronunţate în interesul legii. Inadmisibilitate.
9
C.proc.pen., art. 461 alin. 1 lit. d, art. 4145
Decizia nr. IX(9) din 24.10. 2005 a Î.C.C.J. - Secţiile Unite, dată în interesul legii

Analiza comparativă a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 Cod penal, precum şi a acelora


înscrise sub art. 4145 C. proc. pen., justifică concluzia că dezlegarea dată problemelor de drept la
judecata recursurilor în interesul legii de către ÎCCJ – Secţiile Unite, este obligatorie pentru
instanţele judecătoreşti pe data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României – Partea I şi
numai în măsura în care din probele reţinute drept concludente în cauzele aflate pe rol, rezultă o
situaţie de fapt similară aceleia avută în vedere la adoptarea lor.
Atari decizii nu au efecte asupra hotărârilor judecătoreşti definitive şi nici nu echivalează
cu cerinţa de a fi intervenit “o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară”, la care se referă textele
art. 14 şi 15 din Codul penal pentru a fi incidente prevederile art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă
Cod proc. penală, astfel încât instanţa investită prin contestaţie la executare nu poate schimba
încadrarea juridică dată faptei prin sentinţa rămasă definitivă şi nici, apoi, să reducă pedeapsa
aplicată în cauză.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,


Decizia penală nr. 1062/R din 1 august 2011.

Prin sentinţa penală nr. 217 din 31 mai 2011 a Tribunalului Prahova s-a respins contestaţia
formulată de condamnatul deţinut în Penitenciarul Ploieşti, privind executarea sentinţei penale nr.
193/28 martie 2006 a Tribunalului Braşov definitivă prin decizia penală nr. 1718 / 16 mai 2008 a
ÎCCJ, ca neîntemeiată.
Recursul nu este fondat.
Analiza comparativă a dispoziţiilor art. 461 alin. 1 lit. d), precum şi a acelora înscrise sub
art. 4145 Cod proc. penală, justifică concluzia că, dezlegarea dată problemelor de drept la judecata
recursurilor în interesul legii de către ÎCCJ – Secţiile Unite, este obligatorie pentru instanţele
judecătoreşti pe data publicării deciziilor în Monitorul Oficial al României, Partea I şi numai în
măsura în care din probele reţinute drept concludente în cauzele aflate pe rol, rezultă o situaţie de
fapt similară aceleia avută în vedere la adoptarea lor.
Atari decizii nu au efecte asupra hotărârilor judecătoreşti definitive şi nici nu echivalează cu
cerinţa de a fi intervenit “o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară”, la care se referă textele art.
14 şi 15 din Codul penal pentru a fi incidente prevederile art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă C.
proc.pen., astfel încât instanţa sesizată prin contestaţie la executare să poată schimba încadrarea
juridică dată faptei prin sentinţa rămasă definitivă şi apoi să reducă pedeapsa aplicată în cauză.
Recurentul se află în executarea pedepsei de 11 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală
nr. 193/S/28 martie 2006 a Tribunalului Braşov, modificată prin decizia penală nr. 112/Ap din 12
iunie 2007, definitivă prin decizia penală nr. 1718 din 16 mai 2008 a ÎCCJ – Secţia penală,
rezultată din contopirea pedepselor de 11 ani închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune
prevăzută de art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, şase luni
închisoare pentru fals în declaraţii prevăzute de art. 292 Cod penal şi 2 ani închisoare pentru fapta
prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, toate cu aplic. art. 37 lit. b) Cod
penal.
În fapt, s-a reţinut că, având calitatea de administrator al unor societăţi comerciale cu
răspundere limitată şi în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale, în perioada octombrie 2002 –
ianuarie 2003, cu ocazia încheierii şi executării unui contractului comercial, acesta a indus în
eroare reprezentanţii părţii civile, emiţând 10 file cec pentru plata sumei de circa 4.000.000.000
ROL, contravaloarea mărfurilor livrate, deşi cunoştea că nu are provizia necesară în contul bancar.
La data de 16 aprilie 2010, în baza art. 461 alin. 1 lit. d) C.proc.pen. condamnatul a
formulat contestaţie la executare, solicitând modificarea acesteia conform Deciziei nr. IX(9) din 24
octombrie 2005 adoptată de ÎCCJ – Secţiile Unite în interesul legii şi publicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 123 din 09 februarie 2006, considerată drept cauză de stingere ori de micşorare
a pedepsei, iar pe fond schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art.

10
215 alin. 1, 3, 4 şi 5 Cod penal, în aceea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi
apoi reducerea corespunzătoare a pedepsei.
În dovedirea cazului de contestaţie s-a depus în copie declaraţia martorului audiat în cursul
cercetării judecătoreşti şi care în opinia sa, contrar dispoziţiilor art. 2 Cod procedură penală s-a
înlăturat ca concludentă pentru stabilirea vinovăţiei în limitele emiterii instrumentelor de plată
bancară după aducerea la cunoştinţă a lipsei disponibilului din cont, reprezentanţilor părţilor civile,
ajungându-se astfel, la o încadrarea juridică contrară deciziei de îndrumare sus menţionate.
Din examinarea deciziei nr. 1718/2008 a ÎCCJ – Secţia penală prin care s-a confirmat
legalitatea şi temeinicia sentinţei penale nr. 193/S din 28 martie 2006 a Tribunalului Braşov
modificată prin decizia penală nr. 112 Ap din 12 iunie 2007, rezultă că aceste împrejurări de fapt şi
de drept au constituit apărări şi motive de apel şi recurs, formulate de condamnat la judecata
fondului cauzei în ciclul procesual ordinar, instanţele judecătoreşti respingând cererea sa privind
schimbarea încadrării juridice a activităţii infracţionale din înşelăciune prevăzută de art. 215 alin.
1, 3, 4 şi 5 Cod penal în infracţiunea preăzută de art. 84 din Legea nr. 59/1934, ca neîntemeiată.
Pe de o parte s-a constatat că au fost administrate suficiente probe a căror interpretare a
conturat o stare de fapt neechivocă iar pe de alta că hotărârile pronunţate în cauză au fost suficient
şi convingător motivate.
Făcându-se trimitere la probele administrate în cauză, deci şi declaraţia martorului
menţionat în cererea de contestaţie, s-a argumentat că încadrarea juridică dată faptei este legală,
deoarece acestea se coroborează cu unele afirmaţii făcute de însuşi inculpat, respectiv “că
reprezentanţilor părţii civile nu le-a fost adusă la cunoştinţă lipsa proviziunii pentru filele cec
emise în cadrul acestei societăţi comerciale, că orice cec emis în cadrul unei societăţi comerciale
are o funcţie şi o finalitate care prin esenţa sa ţine de efectuarea unei plăţi de către debitorul unei
obligaţii comerciale şi că o filă cec îşi păstrează rolul primordial de instrument de plată, neputând
fi un simplu înscris lipsit de eficienţă practică”.
Prin urmare, confirmarea condamnării de 11 ani închisoare pentru infracţiunea de
înşelăciune prev. de art. 215 al. 1, 3, 4, 5 Cod penal, prin decizia nr. 1718 din 16 mai 2008, cu
ocazia soluţionării recursului exercitat de inculpat, nu reprezintă o încălcare a principiului
legalităţii procesului penal ori o omisiune sau refuz arbitrar pentru încadrarea activităţii
infracţionale în sensul dezlegării problemelor de drept conform Deciziei nr.IX(9) din 24 octombrie
2005 adoptată de Secţiile Unite, în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial la 09 februarie
2006, deci mai înaintea pronunţării hotărârilor atacate.
Dimpotrivă respingerea căii ordinare de atac reprezintă rezultatul deliberării asupra
chestiunilor de fapt şi de drept, privind existenţa faptei şi vinovăţiei, astfel cum judecătorii ce au
compus completele de judecată şi-au format convingerea în raport de ansamblul probelor
administrate în cauză, în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate a cercetării
judecătoreşti.
Sub acest aspect s-a apreciat, ca fiind dovedit faptul că la momentul încheierii şi executării
contractului nr. 2098/2002, în calitatea deţinută acesta a acţionat cu intenţia de inducere în eroare a
reprezentanţilor părţii civile, emiţând un număr de 10 file cec, cu titlu de plată a sumei de circa
4.000.000.000 ROL, contravaloarea mărfii achiziţionate, deşi cunoştea că nu are provizia necesară
în contul deschis pentru societăţile administrate, acte materiale ce întrunesc conţinutul legal al
infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5 Cod penal.
Or, în atare situaţie, ştiut fiind că deciziile adoptate în interesul legii produc efecte pentru
viitor şi în limitele dovedirii şi reţinerii situaţiilor de fapt examinate cu ocazia soluţionării
recursurilor exercitate conform art. 4142 şi urm. C.proc.pen., repunerea în discuţie a încadrării
juridice a faptelor asupra cărora instanţele judecătoreşti s-au pronunţat printr-o hotărâre penală
definitivă, excede dispoziţiilor art. 461 alin. 1 lit. d) C.proc.pen.
Dezlegarea problemelor de drept de către ÎCCJ – Secţiile Unite în condiţiile art. 414 5
C.proc.pen., nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară
în sensul art. 14 şi 15 Cod penal şi ca atare nu poate fi invocată pentru schimbarea încadrării
juridice dată faptei şi apoi reducerea pedepsei aplicate în cauză, chiar dacă asupra acestora instanţa
supremă de control judiciar a dispus în cursul procesului penal.
Concluzionând, sentinţa primei instanţe este justă şi conformă dispoziţiilor art. 461 alin. 1
lit. d) C.proc.pen. deoarece împrejurarea de fapt invocată ca temei pentru modificarea condamnării
11
nu întruneşte condiţiile cumulativ cerute de lege pentru a fi primită drept cauză de stingere ori de
micşorare a pedepsei, incident ivit în cursul executării acesteia.

( Judecător Elena Negulescu)

[3] Liberare provizorie sub control judiciar. Netemeinicia cererii faţă de incidenţa
dispoziţiilor art.1602 alin. 2 C.proc.pen.

C.proc.pen., art. 1602

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,


Decizia penală nr. 1094 din 12 august 2011.

Prin decizia penală nr.1094 din 12 august 2011 Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C.
împotriva încheierii de şedinţă din 9 august 2011 dată de Tribunalul Buzău, menţinând, ca legală şi
temeinică, hotărârea instanţei de fond.
La pronunţarea deciziei instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 50/D/P/2009 întocmit de DIICOT - Serviciul Teritorial Buzău s-a
dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului D.C. pentru săvârşirea,
alături de alţi coinculpaţi, a infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzut
şi pedepsit de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi contrabandă calificată prevăzută şi pedepsită de art.
274 cu referire la art. 270 alin. 2 lit.a) din Legea nr. 86/2006, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal,
constând în aceea că în perioada iulie-decembrie 2009, fiind asociat cu învinuiţii G. R. şi G.M. în
cadrul unei grupări infracţionale au trecut peste frontiera de stat a României însemnate cantităţi de
ţigarete timbrate în Moldova, Ucraina sau netimbrate, în vederea comercializării acestora pe piaţa
neagră, prin intermediul inculpatului T. F.
S-a arătat că potrivit actului de acuzare, inculpatul D. C. avea rolul de a asigura, direct sau
prin direcţionarea de transporturi ilegale şi ale conaţionalilor săi, sustragerea de la controlul vamal
al mărfii, prin disimularea ei în compartimentele vehiculelor folosite.
În urma examinării actelor şi lucrărilor cauzei, Curtea a constatat că recurentul a fost arestat
preventiv prin Încheierea nr. 28 din 11 mai 2011 a Tribunalului Buzău iar la luarea acestei măsuri au
fost reţinute dispoziţiile cuprinse în art.143 şi art.148 alin.1 lit. f) C.proc.pen., respectiv existenţa
unor indicii temeinice şi probe verosimile din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar
fi autorul faptelor pentru care este cercetat, sancţionate de legiuitor cu pedeapsa închisorii mai mare
de 4 ani iar lăsarea acestuia în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, măsura
fiind prelungită şi ulterior menţinută, în condiţiile legii.
S-a reţinut că măsura preventivă a arestării inculpatului Darea Constantin a fost dispusă
pentru buna desfăşurare a procesului penal potrivit dispoziţiilor art.136 alin.1 C.proc.pen. şi că, deşi
conform alineatului 2 al aceluiaşi articol, scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin
liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cauţiune iar cererea de liberare provizorie este
admisibilă în principiu, fiind îndeplinite cerinţele cuprinse în art.160 2 alin.1 C.proc.pen., aceasta este
neîntemeiată, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond, hotărârea pronunţată fiind
legală şi temeinică sub toate aspectele.
S-a motivat astfel, că, aşa cum rezultă din dispoziţiile cuprinse în art. 160 2 alin. 2 C.
proc.pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din
care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau
că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau
experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte iar aceste
dispoziţii legale sunt incidente în soluţionarea prezentei cauze.
Curtea a constatat că, printr-o interpretare corespunzătoare a probelor în raport de
dispoziţiile ce reglementează instituţia livberării proviorii sub control judiciar, instanţa de fond a
pronunţat o soluţie justă iar argumentele avute în vedere de tribunal în justificarea soluţiei
12
pronunţate au constituit, şi în opinia instanţei de control judiciar, temeiuri ce au determinat
concluzia legalităţii şi temeiniciei încheierii din 09 august 2011 şi implicit, a constatării
netemeiniciei criticilor invocate pe calea recursului de către inculpat.
Aşa cum a reţinut şi tribunalul, inculpatul D. C. a fost trimis în judecată, în stare de arest
preventiv, pentru săvârşirea unor infracţiuni grave, sancţionate cu pedeapsa închisorii între 5 şi 15
ani şi chiar dacă în cauză apărătorul ales al acestuia şi-a exprimat acordul în sensul găzduirii
recurentului în domiciliul său, în lipsa unor dovezi certe, respectiv înscrisuri încheiate conform
normelor cuprinse în Codul civil, s-a reţinut că liberarea provizorie sub control judiciar nu poate
avea loc, instanţa fiind în imposibilitatea să impună inculpatului măsurile de supraveghere adiacente
liberării provizorii.
Referitor la datele din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să zădărnicească
aflarea adevărului în sensul cerut de art.1602 alin. 2 C.proc.pen., aşa cum a reţinut şi prima instanţă,
acestea constau în aceea că deşi inculpatul D.C. a solicitat administrarea probei cu martori,
obligându-se să depună numele şi adresele acestora în vederea citării, nu şi-a respectat obligaţia la
două termene consecutive, ceea ce impune concluzia că prin poziţia adoptată poate zădărnici aflarea
adevărului ori cel puţin, tergiversa desfăşurarea cercetării judecătoreşti.
Nu în ultimul rând, Curtea a reţinut că măsura liberării provizorii sub control judiciar nu
poate fi acordată în raport de dispoziţiile cuprinse în art. 65 alin.1 din Legea nr.177/1997 prin
ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie
civilă şi penală, care prevăd că această ţară nu-şi extrădează proprii cetăţeni, aşa încât, există
puternice temeri în sensul unui risc mărit de sustragere a inculpatului de la judecată.
Referitor la circumstanţele legate de persoana inculpatului şi situaţia socio-familială a
acestuia s-a arătat că ele au fost cunoscute şi analizate de instanţe atât cu ocazia examinării
propunerii de arestare preventivă cât şi ulterior, şi, examinate fiind, prin prisma dispoziţiilor
cuprinse în art.136 alin.13 C.proc.pen., s-a stabilit că măsura oportună pentru buna desfăşurare a
procesului penal o constituie arestarea preventivă, aceleaşi aspecte fiind analizate şi cu ocazia
soluţionării altor cereri de liberare provizorie sub control judiciar ori pe cauţiune, astfel că
neexistând temeiuri noi care să justifice admiterea unei atari cereri, respingerea sa este pe deplin
întemeiată.
Nu a fost considerată discriminatorie judecarea inculpatului Darea Constantin în stare de
arest preventiv pe temeiul neapartenenţei acestuia statului român ori în raport de ceilalţi coinculpaţi
cu justificarea că la soluţionarea cererilor formulate de inculpaţi se au vedere circumstanţele ce ţin
de fapte, împrejurările concrete de comitere şi consecinţele produse precum şi cele personale, în
cauză existând impedimente de ordin tehnic legate de imposibilitate exercitării măsurilor de
supraveghere pe timpul liberării provizorii sub control judiciar, respectiv cele cuprinse în art.1602
alin. 3 lit. c) şi art.1602b C.proc.pen.
Pentru considerentele arătate, Curtea, constatând că soluţia instanţei de fond este legală şi
temeinică sub toate aspectele iar criticile invocate de inculpat nu se justifică, în baza art. 385 15 pct.1
lit. b) C.proc.pen. a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

(Judecător Ioana Nonea)

[4] Recurs. Inadmisibilitate.

C.proc.pen. , art. 2781 alin. 10 şi 13 modificat prin Legea nr. 202/2010

Deoarece hotărârea judecătorului pronunţată în procedura prev. de art. 278 1 Cod


procedură penală este definitivă, conform modificărilor introduse de către Legea nr. 202/2010,
calea de atac a recursului este considerată inadmisibilă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,


Decizia penală nr. 1138/R din 25 august 2011.

13
Prin sentinţa penală nr. 135 din data de 21.07.2011, pronunţată de Judecătoria Vălenii de
Munte, în temeiul dispoziţiei art. 2781 alin. 8 lit. a C.proc.pen., a fost respinsă ca neîntemeiată
plângerea formulată de petentul D.I., în contradictoriu cu intimatul C. S. I., fiind menţinută soluţia
dispusă de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte prin rezoluţia nr. 2164/P/2010,
confirmată prin rezoluţia nr.753/II/2/2011 a prim procurorului aceleiaşi unităţi.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, la data de 03.09.2010
petentul D.I. s-a adresat Judecătoriei Vălenii de Munte cu o plângere penală, relativ la comiterea
infracţiunii de distrugere, plângere ce a fost trimisă Parchetului de pe lângă Judecătoria Vălenii de
Munte, urmând să se efectueze verificări în vederea identificării autorului şi tragerea acestuia la
răspundere penală.
Fiind audiat de organele de poliţie la data de 14.01.2011, petentul a arătat că îşi retrage
plângerea prealabilă formulată.
Faptul că ulterior intimatul nu şi-a respectat pretinsa înţelegere avută cu petentul, în sensul
de a-l despăgubi pentru prejudiciul cauzat, s-a precizat de către judecătorie că nu este o întâmplare
care să atragă nelegalitatea sau netemeinicia soluţiei dispusă de Parchet.
A mai arătat instanţa de fond că şi dacă petentul a declarat în faţa acesteia că nu are nimic de
obiectat cu privire la soluţia dată de procuror, având la baza retragerea plângerii, este nemulţumit
de faptul că intimatul nu şi-a respectat înţelegerea.
Constatând că retragerea plângerii prealabile în procesul penal este totală şi necondiţionată,
iar petentul are posibilitatea să-şi recupereze prejudiciul suferit printr-o acţiune civilă întemeiată pe
răspunderea civilă delictuală, în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a C.proc.pen., instanţa de fond a respins
plângerea formulată de petentul D.I., ca nefondată şi a menţint rezoluţia nr. 2164/P/2010 din data
de 08.04.2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte, ca legală şi temeinică.
Împotriva acestei soluţii, a declarat recurs petentul, criticând-o ca fiind nelegală şi
netemeinică, fără a expune printr-un memoriu scris motivele şi fără a se prezenta personal în faţa
instanţei pentru a invedera criticile pe care le are de formulat, faţă de soluţia instanţei de fond.
În şedinţa publică din data de 25.08.2011, reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Ploieşti a invocat inadmisibilitatea acestei căi de atac, invocând prevederile art. 278 1 alin. 10 şi
13 C.proc.pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 202/2010.
Examinând recursul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate,
cât şi sub toate aspectele conform dispoziţiilor art. 385 6 alin. 3 C.proc.pen., Curtea a apreciat că
această cale de atac este inadmisibilă.
Potrivit art. XXIV alin. 1 din Legea nr. 202/2010 hotărârile pronunţate în cauzele penale
înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor
prevăzute de legea sub care a început procesul.
Interpretând acest text de lege prin metoda “per a contrario” rezultă că hotărârile pronunţate
după intrarea în vigoare a legii menţionate, sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor
prev. de noua lege.
Acest nou act normativ a modificat conţinutul art. 278 1 alin. 10 şi 13 C.proc.pen. în sensul că
hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă.
Având în vedere aceste noi modificări, recursul petentului apare ca inadmisibil deoarece
împotriva unei hotărâri definitive nu se poate formula o cale de atac ordinară, cum este cea a
recursului declarat de aceasta şi prin care se solicită reevaluarea fondului cauzei, ci eventual numai
o cale extraordinară de atac.
Faţă de aceste considerente, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 385 15 pct. 1 lit. a C.proc.pen.
va respinge recursul ca inadmisibil.

(Judecător Florentin Teişanu)

[5] Menţinere arestare. Termen rezonabil.

Cod procedură penală, art. 3002, art. 160b şi art.148

14
Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o
infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică
privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Totuşi,
după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte
motive care să justifice continuarea privării de libertate.
La finalul unei perioade de detenţie preventivă de 1 an şi 6 luni, timp în care a fost finalizată
urmărirea penală, dosarul a fost înaintat instanţei de judecată, doi dintre inculpaţi au fost deja
condamnaţi în primă instanţă, inculpaţii arestaţi, cu excepţia unuia singur, au fost puşi în libertate,
nu mai subzistă condiţia reglementată în art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C.proc.pen., conform
căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică, sens în care
temeiurile avute în vedere la luarea şi, respectiv, menţinerea până în prezent a acestei măsuri s-au
schimbat, iar în speţă nu au intervenit elemente sau aspecte noi care să conducă la incidenţa altor
temeiuri prevăzute în art. 148 C.proc.pen. ce ar impune menţinerea inculpatului în stare de arest.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,


Decizia penală nr. 1364 din 30 septembrie 2011.

Prin încheierea din data de 26.09.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, în dosarul


nr.3428/105/2011, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul G.M. privind
înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, iar în
baza art. 3002 raportat la art. 160b alin.1 şi 3 C.proc.pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia
măsurii arestării preventive şi s-a menţinut această măsura.
Pentru a pronunţa această încheiere instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin Rechizitoriul nr.157/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – D.I.I.C.O.T.- SERVICIUL TERITORIAL PLOIEŞTI, înregistrat pe rolul acestei instanţe
sub nr. 4474/105/2010, s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpaţi, printre care se află
şi inculpatul G.M..
In sarcina inculpatului s-a reţinut săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 7
alin. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 215 al. 1, 2, 3, 5 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal
şi art. 33 lit. a Cod penal.
S-a motivat în fapt că începând cu anul 2006, pe raza jud. Prahova, s-a constituit o grupare
infracţională organizată, profilată pe înşelarea unor persoane în vârstă cu probleme psihice sau
alcoolice.
Sub diferite pretexte, membrii grupului intră în contact cu părţile vătămate, după care prin
diferite metode, le determină pe acestea să semneze anumite acte, în realitate acestea fiind procuri
prin care partea vătămată mandatează pe unul dintre membrii grupului să facă toate demersurile
necesare pentru vânzarea imobilului proprietatea sa. După aceasta, cei care sunt mandataţi prin
procură, vând imobilul unui membru al grupului. În realitate este vorba despre o vânzare fictivă,
nefiind dată nici o sumă de bani, părţile vătămate necunoscând faptul că imobilul le-a fost vândut.
La rândul lui membrul grupului care a cumpărat,vinde imobilul unui cumpărător de bună credinţă
care cumpără imobilul în schimbul unor sume de bani.
În cadrul acestui grup, inculpatul G.M. avea rolul de a racola şi în acelaşi timp de a ajuta pe
ceilalţi membri ai grupului la obţinerea documentelor necesare (finanţe, cadastru, notari, cadre
medicale).
La data de 19.03.2010 Tribunalul Prahova prin încheierea nr. 9 a admis propunerea
parchetului şi a dispus luarea măsurii arestării preventive faţă inculpaţi pe o durată de 29 de zile, cu
începere de la 19.03.2010 şi până la 16.04.2010, inclusiv.
Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C.proc.pen., în
sensul că există indicii temeinice că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi, precum
şi cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f C.proc.pen., în sensul că inculpaţii sunt cercetaţi pentru
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani ( de la 10 ani la 20 ani

15
şi interzicerea unor drepturi) şi există probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol
concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor.
Ulterior această măsură a fost prelungită succesiv cu câte 30 de zile de către Tribunalul
Prahova, prin încheierea din 16.10.2009 dată în dosar nr. 4936/ 105/ 2009, respectiv de la
22.10.2009 şi până la 20.11.2009, prin încheierea de la 17.11.2009 dată în dosarul nr.
5514/105/2009, respectiv de la 21.11.2009 până la 20.12.2009 inclusiv prin încheierea din
18.12.2009, dată în dosar nr. 6103/105/2009, de la 21.12.2009 şi până la 19.01.2010 inclusiv şi prin
încheierea din 12 02 2010 dată în dosarul nr. 679/105/2010 de la 19.02.2010 şi până la data de
20.03.2010, inclusiv.
Prin încheierea din data de 11.08.2010 a Tribunalului Prahova, a fost verificată măsura
arestării preventive, în baza art. 3001 C.proc.pen.
La termenul de judecată din data de 18 martie 2011, inculpaţii B.C. şi V.M. în prezenţa
apărătorilor au arătat că înţelege să se judece pe procedura simplificată prevăzută de art. 320 1
C.proc.pen., motiv pentru care faţă de ceilalţi inculpaţi, precum si cu privire la latura civilă a cauzei
s-a dispus disjungerea cauzei, formându-se dosarul nr. 3428/105/2011 cu termen de judecată la data
de 10 mai 2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 3002 C.proc.pen., în cazul în care inculpatul este arestat, instanţa
legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării
preventive, procedând potrivit art. 160b.
Art. 160b C.proc.pen. prevede că în cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, dar nu mai
târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinica arestării preventive.
Dacă instanţa constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au
determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de
liberate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în
libertate a inculpatului.
Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare
privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale în cauză, instanţa a constatat că temeiurile care au
stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul G. M. impun în continuare privarea
sa de libertate.
Astfel, instanţa a constatat că măsura arestării preventive a fost legal şi temeinic dispusă, în
cauză fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 143 C.proc.pen. si art. 148 lit. f C.proc.pen.
Temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive impun în continuarea
privarea de libertate a inculpatului, această măsură fiind necesară pentru buna desfăşurare a
procesului penal.
Având în vedere probele existente la dosar, tribunalul a apreciat că în cauza sunt îndeplinite
cerinţele prevăzute de art.143 C.proc.pen. , în sensul că exista indicii temeinice în a considera că
inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat şi pentru care s-a dispus luarea arestării
preventive.
În cauză s-a constatat că sunt îndeplinite şi cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f C.proc.pen.
respectiv pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului se prevede pedeapsa închisorii mai
mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru
ordinea publică.
Pericolul concret pentru ordinea publica este dat în cazul inculpatului, de gravitatea faptelor
comise de aceştia, infracţiunile comise prezentând un grad ridicat de pericol, modalitatea de
comitere a acestor fapte, greutatea cu care sunt depistaţi autorii unor asemenea fapte şi probate şi
reacţia opiniei publice la comiterea unor asemenea fapte.
Instanţa a avut în vedere impactul negativ al unor astfel de activităţi asupra comunităţii dar
si reacţia publică referitoare la atitudinea organelor de drept care sunt obligate să intervină ferm
pentru stoparea unor astfel de activităţi.
În cauză luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat respectă şi dispoziţiile art.5 pct.1
lit. c din C.E.D.O., deoarece acesta a fost reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare
competente existând motive verosimile de a bănui că acesta a săvârşit infracţiunile pentru care este
cercetat.

16
Mai mult, din probele existente la dosar rezultă date şi indicii că odată lăsat în libertate
inculpatul, ar putea sa zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea coinculpaţilor şi a
martorilor, ţinând seama şi de faptul că aceştia sunt cercetaţi pentru constituirea unui grup organizat,
ceea ce presupune şi o puternică coeziune între inculpaţi.
Referitor la perioada arestului preventiv tribunalul a apreciat că o detenţie provizorie de
aproximativ 18 luni nu aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie şi nu poate fi considerată un
termen nerezonabil, avându-se în vedere că menţinerea arestării preventive este impusă pentru
protejarea interesului public în cauză fiind trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi constituiţi în grup
infracţional.
Faţă de aceste considerente instanţa, a constatat că în cauză subzistă în continuare
temeiurile avute în vedere cu ocazia luării măsurii arestării preventive faţă de inculpat, a apreciat ca
neîntemeiată cererea formulată de acesta prin apărător de a se înlocui măsura arestării preventive
cu măsura obligării de a nu părăsi localitate sau ţara şi că este necesară cercetarea acestuia în stare
de deţinere, pentru buna desfăşurare în continuare a procesului penal.
În raport de aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea formulată de
inculpatul G. M., privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi
localitatea sau ţara, iar în baza dispoziţiilor art. 3002 C.proc.pen. raportat la dispoziţiile art. 160b
C.proc.pen. a constatat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului şi a menţine
arestarea preventivă luată faţă de acesta.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, care prin apărător desemnat din
oficiu a arătat că, în prezent nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii
arestării preventive, nu se mai impune menţinerea acestei măsuri în continuare, este arestat de o
perioadă destul de îndelungată, fiind depăşit termenul rezonabil iar pericolul pentru ordinea publică
a fost diminuat.
Mai arată că, în această cauză recurentul este singurul inculpat care se mai află în stare de
arest, ceilalţi fiind cercetaţi în stare de libertate iar pentru egalitate de tratament consideră că se
impune ca şi acesta să fie judecat în stare de libertate.
De asemenea, arată că nu există date certe sau indicii din care să rezulte că odată lăsat în
libertate acesta s-ar sustrage de la judecata cauzei.
Faţă de toate acestea solicită în principal, admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi
revocarea măsurii arestării preventive, iar în subsidiar înlocuirea măsurii arestării preventive cu
măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Curtea, examinând încheierea recurată, în raport de criticile formulate, de actele şi lucrările
dosarului şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. 3 C.proc.pen., a constatat
că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu că în cursul
desfăşurării procesului penal inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri
deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana făptuitorului prezintă un pericol social grav
(cauza Contrada c. Italiei, hotărârea din 14 ianuarie 1997; cauza Dinler c. Turciei, hotărârea din 31
mai 2005), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o
anticipare a pedepsei închisorii (cauza Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991).
În speţă, inculpatul G. M. a fost arestat preventiv la data de 19.03.2010, prin încheierea nr.9
a Tribunalului Prahova, prin care s-a admis propunerea parchetului şi s-a dispus luarea măsurii
arestării preventive faţă de mai mulţi inculpaţi pe o durată de 29 de zile, cu începere de la
19.03.2010 şi până la 16.04.2010, inclusiv.
În sarcina inculpatului G. M., procurorul a reţinut săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.
7 alin.1 din Legea nr. 39/2003 – aderarea la un grup infracţional organizat în vederea comiterii de
infracţiuni şi de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, prevăzute de art. 215 alin.1, 2, 3 şi 5
cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, ambele cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal.
Tribunalul, cu ocazia luării măsurii arestării preventive, a constatat că sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de art.143 C.proc.pen., în sensul că există indicii temeinice că inculpaţii au
săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi, precum şi cerinţele prevăzute de art. 148 lit. f
C.proc.pen., în sensul că inculpaţii sunt cercetaţi pentru infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani ( de la 10 ani la 20 ani şi interzicerea unor drepturi) şi există

17
probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce
rezultă din împrejurările concrete ale săvârşirii faptelor.
Ulterior această măsură a fost prelungită succesiv cu câte 30 de zile de către Tribunalul
Prahova, prin încheierea din 16.10.2009 dată în dosar nr. 4936/ 105/ 2009, respectiv de la
22.10.2009 şi până la 20.11.2009, prin încheierea de la 17.11.2009 dată în dosarul nr.
5514/105/2009, respectiv de la 21.11.2009 până la 20.12.2009 inclusiv prin încheierea din
18.12.2009, dată în dosar nr. 6103/105/2009, de la 21.12.2009 şi până la 19.01.2010 inclusiv şi prin
încheierea din 12 02 2010 dată în dosarul nr. 679/105/2010 de la 19.02.2010 şi până la data de
20.03.2010, inclusiv.
Prin încheierea din data de 11.08.2010 a Tribunalului Prahova, a fost verificată măsura
arestării preventive, în baza art. 3001 C.proc.pen.
Aşa cum s-a arătat de fiecare dată în hotărârile menţionate, această măsură a fost luată cu
respectarea dispoziţiilor legale în materie şi a fost necesară pentru buna desfăşurare a procesului
penal. Având în vedere infracţiunile deduse judecăţii - prevăzute în art. 7 alin.1 din Legea nr.
39/2003 şi art. 215 alin.1, 2, 3 şi 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal; presupusele
modalităţi de comitere a acestor fapte (aşa cum sunt reţinute în actul de sesizare); pedepsele stabilite
de lege pentru aceste infracţiuni, s-a considerat că în cauză erau incidente faţă de inculpat
dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., justificându-se menţinerea acestei măsuri.
Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că o persoană privată de libertate ar fi comis o
infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii menţinerii în detenţie. O bănuială puternică
privind comiterea de către inculpat a unor infracţiuni grave poate justifica iniţial detenţia. Totuşi,
după o anumită perioadă de timp, ea nu mai este suficientă, fiind necesar ca instanţele să aducă alte
motive care să justifice continuarea privării de libertate.
În situaţia în care motivele de menţinere a stării de arest se menţin o perioadă mai mare de
timp şi se dovedesc suficiente şi pertinente, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că se
impune şi verificarea diligenţelor depuse de instanţele naţionale pentru soluţionarea cu celeritate a
cauzei (cauzele Naus c. Poloniei, hotărârea din 16 septembrie 2008; Hesse c. Austriei, hotărârea din
25 ianuarie 2007; Hass c. Poloniei, hotărârea din 7 noiembrie 2006; Kalay c. Turciei, hotărârea din
22 septembrie 2005).
Tot sub aspectul stabilirii caracterului rezonabil al măsurii arestării preventive, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 5 din Convenţie şi în situaţia în care
instanţele naţionale nu au analizat posibilitatea aplicării unor măsuri alternative, pentru a asigura
prezentarea inculpatului la proces, cum ar fi eliberarea pe cauţiune, interdicţia de a părăsi ţara sau
oraşul (cauzele Khudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005; Vrencev c. Serbiei,
hotărârea din 23 septembrie 2008; Lelievre c. Belgiei, hotărârea din 8 noiembrie 2007; Kankowski
c. Poloniei, hotărârea din 4 octombrie 2005 ).
În cauza de faţă se constată că, la finalul unei perioade de detenţie preventivă de 1 an şi 6
luni, timp în care a fost finalizată urmărirea penală, dosarul a fost înaintat instanţei de judecată, doi
dintre inculpaţi au fost deja condamnaţi în primă instanţă, toţi inculpaţii arestaţi, cu excepţia
inculpatului G. M., au fost puşi în libertate, nu mai subzistă condiţia reglementată în art. 148 alin.
(1) lit. f) teza a II-a C.proc.pen., conform căreia lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol
pentru ordinea publică, sens în care temeiurile avute în vedere la luarea şi, respectiv, menţinerea
până în prezent a acestei măsuri s-au schimbat, iar în speţă nu au intervenit elemente sau aspecte noi
care să conducă la incidenţa altor temeiuri prevăzute în art. 148 C.proc.pen. ce ar impune
menţinerea inculpatului în stare de arest.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 5
paragraf 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil
sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să
asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”
Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menţionată se calculează de la data la care
persoana acuzată este reţinută sau arestată (dies a quo) şi se sfârşeşte la momentul pronunţării unei
hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă (dies ad quem).

18
Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 paragraf 3 se apreciază în concret, instanţele
naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi,
întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei
anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidenţieze
existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii
publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi, prin sublinierea
complexităţii (restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).
La art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la
judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor
şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptate împotriva sa (...).”
Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început (dies a
quo) „formularea unei acuzaţii în materie penală” a cărei semnificaţie a fost stabilită pe calea
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Eckle c. R.F.G., hotărârea din 15 iulie
1982, în § 73, şi anume „notificarea oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a
fi săvârşit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecinţe importante cu privire la situaţia
persoanei suspectate”, iar ca moment final (dies ad quem) tot pe cale jurisprudenţială s-a stabilit că
termenul se raportează la pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare,
respectiv încetare a procesului penal.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Allenet de Ribemont c. Franţei, hotărârea
din 10 februarie 1995, în § 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare
cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în
fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel
interesat a obiectului procedurii.
Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr.
304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor
într-un termen rezonabil.
În Codul de procedură penală nu există nicio dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un
proces penal desfăşurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive,
unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.
Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în
cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, Codul de
procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziţii
concrete, previzibile şi accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării
preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, printre care şi cele referitoare la durata
măsurii cu distincţiile specifice fazelor procesuale.
În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea
duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C.proc.
pen., respectiv existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice
menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au
determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art.
139 alin. (1) C.proc.pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi
localitatea.
În contextul concret al prezentei cauze, Curtea a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art.
139 alin. (1) C.proc.pen., privind înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul G.
M. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art. 145 C.proc.pen..
În sensul celor arătate, Curtea a apreciat ca fiind justificată iniţial măsura arestării preventive
a inculpatului pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu activitatea infracţională
desfăşurată în perioada 2007 - 2008, modalităţile de comitere a faptelor, pedepsele stabilite de lege
pentru aceste infracţiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, ceea ce
atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării sale în libertate, şi anume cea de-a doua
condiţie prevăzută în art. 148 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., neexistând probe de sustragere de la
judecată, nici că inculpatul ar putea comite alte infracţiuni, că ar încerca să zădărnicească aflarea
19
adevărului, prin influenţarea unei părţi din proces sau a unui martor sau că va exercita presiuni
asupra vreunei părţi din cauză.
În consecinţă, Curtea a considerat că, prin prisma dispoziţiilor Codului de procedură penală
şi a dispoziţiilor din Convenţie menţionate, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CEDO,
se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi
localitatea, apreciind că faptele pretins a fi comise în perioada şi deduse judecăţii, în raport cu
probele administrate, se circumstanţiază cerinţei prevăzută în art. 143 C.proc.pen. şi conferă, în mod
legal, termenului (de peste 18 luni) şi scopului (buna desfăşurare procesului penal) pentru care
măsura a fost luată, accepţiunea schimbării temeiului prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) din acelaşi
cod, şi anume a condiţiei privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce atrage incidenţa art. 139
alin. (1) C.proc.pen. şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi
localitatea, prevăzută în art. 145 C.proc.pen.. Această măsură oferă suficiente garanţii scopului
legitim urmărit.
Detenţia trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală si ea
nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, mai ales atunci când nu sunt temeiuri
noi care să justifice menţinerea arestării.
Astfel, Curtea a apreciază că şi în privinţa acestui inculpat, punerea sa în libertate prin
înlocuirea măsurii arestării cu obligarea de a nu părăsii localitatea reprezintă o măsură alternativă în
sensul arătat mai sus, măsură ce garantează buna desfăşurare a procesului penal în continuare.

(Judecător Daniel Dinu)

[6] Rejudecarea cauzei conform art. 5221 C.proc.pen. Calificarea corectă a cererii
în funcţie de conţinutul acesteia.

Cod procedură penală, art. 5221

Formularea unei cereri intitulate ,, contestaţie în anulare” prin care se solicită rejudecarea
condamnatului în lipsă nu poate fi calificată ca atare şi declinată în favoarea instantei de recurs, ci,
faţă de conţinutul ei şi de actele dosarului, coroborată cu susţinerile orale ale condamnatului, nu
poate fi calificată decât ca o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 5221 C.proc.pen.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,


Decizia 1328 din 14 octombrie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 222 din 20.07.2011 a Judecătoriei Pucioasa în baza art. 28 pct. 3
C.proc.pen. şi art. 389 C.proc.pen. s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect
contestaţie în anulare formulată de petentul Zarioiu Aurelian, în favoarea Curţii de apel Ploieşti.
În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul acestei
instanţe sub nr. 820/283/2011, petentul a formulat contestaţie la executare privind mandatul de
executare nr. 1281/2007.
În motivarea cererii petentul a arătat că, în timpul judecării cauzei – dosar nr. 798/2006 al
Judecătoriei Pucioasa, nu s-a aflat în ţară, fiind condamnat în lipsă.
La primul termen de judecată, apărătorul ales al acestuia a precizat cererea arătând că îşi
întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C.proc.pen., iar la termenul de judecată din
6.07.2011 a arătat că decizia pe care o atacă aparţine Curţii de Apel Ploieşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 389 C.proc.pen. instanţa competentă privind cazurile prevăzute de
art. 386 lit. a), c) şi e) C.proc.pen. se introduc la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei
anulare se cere.
Cum petentul a învederat că recursul a fost judecat de către Curtea de Apel Ploieşti, făcând
şi aplicarea dispoziţiilor art. 28 pct. 3 teza ultimă C.proc.pen., rezultă că acestei instanţe îi revine
competenţa să se pronunţe asupra contestaţiei în anulare.
20
Faţă de cele expuse, instanţa de fond a admis excepţia lipsei competenţei materiale şi a
declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect contestaţie în anulare întemeiată pe
dispoziţiile art. 386 lit. a) C.proc.pen., în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Conform art. 192 alin.3 C.proc.pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
În baza art. 28 pct. 3 C.proc.pen. şi art. 389 C.proc.pen. s-a declinat competenţa de
soluţionare a cererii având ca obiect contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a)
C.proc.pen. formulată de petentul Zarioiu Aurelian în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond ataşat, precum şi susţinerile contestatorului
condamnat , Curtea va constata următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 460/2006 a Judecătoriei Pucioasa contestatorul Zarioiu Aurelian a
fost condamnat, alături de alţi doi coinculpaţi, la o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare pentru
săvârşirea infracţiunii de viol şi lipsire de libertate în mod ilegal, hotărâre rămasă definitivă în
privinţa acestuia prin decizia penală nr. 785/2007 a Curţii de Apel Ploieşti.
Atât la judecarea cauzei în primă instanţă cât şi în apel sau recurs, inculpatul Zarioiu
Aurelian nu s-a prezentat, cauza soluţionându-se în lipsa sa.
Din actele dosarului de executare rezultă că inculpatul a fost prins în baza unui mandat
european de arestare emis de Judecătoria Pucioasa, arestat în Spania şi trimis în ţară pentru
executarea pedepsei de 7 ani închisoare. Conform adreselor organelor de poliţie şi a Penitenciarului
Mărgineni (filele 226 şi următoarele dosar executare) pedeapsa a început la data de 20.04.2011 şi
expiră la 19.04.2018, fără deducerea vreunei perioade executate.
Cererea adresată Judecătoriei Pucioasa, condamnatul Zarioiu Aurelian este intitulată
contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) C.proc.pen.
În aceste condiţii Judecătoria Pucioasa a considerat că cererea condamnatului este dată în
competenţa instanţei de recurs, respectiv a Curţii de Apel Ploieşti care a judecat şi soluţionat
recursul altor părţi decât contestatorul, prin decizia penală sus menţionată.
Este adevărat că, competenţa de soluţionare a unei contestaţii în anulare aparţine instanţei de
recurs, conform art. 389 C.proc.pen. dar, intitularea greşită a unei cereri de către un justiţiabil nu
conduce la calificarea ei juridică, instanţa de judecată fiind datoare a verifica conţinutul şi motivele
ce stau la baza acesteia pentru a stabilii încadrarea ei în drept.
În cazul de faţă condamnatul a precizat în faţa Curţii că, de fapt, solicită judecarea dosarului
său întrucât el nu a fost prezent la soluţionarea acestuia în cursul judecăţii, fiind prins şi extrădat din
Spania pentru executarea pedepsei.
Având în vedere aceste precizări ale condamnatului, coroborate cu actele dosarului ataşat, de
unde rezultă lipsa lui de la judecată (fond, apel şi recurs) şi predarea lui ulterioară de către
autorităţile spaniole, Curtea apreciază că ne aflăm în prezenţa unei cereri de rejudecare întemeiată
pe dispoziţiile art. 5221 C.proc.pen., iar nu a unei contestaţii în anulare pe motivul nelegalei citări de
către instanţa de recurs, motiv pentru care va trimite cauza la Judecătoria Pucioasa pentru
rejudecare.

( Judecător Mihai Frăţilescu)

[7] Liberare provizorie sub control judiciar. Condiţii de admitere a cererii.

Cod procedură penală, art. 1602


Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 14

Inexistenţa unui acord de extrădare între două state nu poate constitui singurul temei pentru
menţinerea unui inculpat în stare de arest preventiv, dacă celelalte condiţii prevăzute de lege pentru
liberarea sa provizorie sub control judiciar sunt îndeplinite, întrucât s-ar crea pentru acesta o situaţie
de discriminare pe criteriul naţionalităţii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,


Decizia penală nr. 1144 din 30 august 2011.
21
Prin încheierea de şedinţă din 25.08.2011 pronunţată de Tribunalul B, în baza art.1608a alin.6
Cod procedură penală, a fost respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată
de inculpatul DC.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a reţinut că inculpatul, cetăţean al
Republicii Moldova, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea
infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 274 din Legea nr. 86/2006 cu referire
la art. 270 alin. 2 lit. a din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi art. 33 lit.a
Cod penal.
Conform dispoziţiilor art.1602 alin.1 C.proc.pen., liberarea provizorie sub control judiciar se
poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani. Pentru infracţiunile de care
este acuzat inculpatul legea prevede pedeapsa închisorii de maxim 15 ani, iar cererea sa de liberare
provizorie sub control judiciar îndeplineşte condiţiile prevăzute de art.1606 alin.2 C.proc.pen, fiind
astfel admisibilă în principiu.
Conform dispoziţiilor art.1602 al. 2 C.proc.pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu
se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau
inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului
prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau
prin alte asemenea fapte.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.136 alin. 2 C.proc.pen., scopul măsurilor preventive
poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, iar conform
dispoziţiilor art.136 alin.1 C.proc.pen., măsurile preventive au ca scop asigurarea bunei desfăşurări
a procesului penal, precum şi împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Astfel, pentru admiterea unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa de
judecată trebuie să constate nu numai îndeplinirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art.160 2 şi
următoarele C.proc.pen., ci şi aptitudinea concretă a acestei măsuri de a asigura atingerea scopului
măsurilor preventive, respectiv buna desfăşurare a procesului penal, precum şi împiedicarea
sustragerii inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Instanţa de fond a mai reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, gravitatea pedepsei
la care un acuzat se poate aştepta în caz de condamnare poate fi considerată, în mod legitim, ca fiind
de natură a-l incita să fugă (Cauza Hesse c. Austriei – hotărârea din 25 ianuarie 2007). Această
presupunere rezonabilă, coroborată cu dispoziţiilor art. 65 alin.1 din Legea nr. 177/1997 pentru
ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova, privind asistenţa juridică în materie
civilă şi penală, conform cărora părţile contractante nu-şi extrădează propriii lor cetăţeni,
îndreptăţesc instanţa să aprecieze la acest moment că judecarea inculpatului în stare de libertate
provizorie sub control judiciar nu este oportună, întrucât, în cazul în care inculpatul, cetăţean
moldovean, ar reuşi să ajungă pe teritoriul Republicii Moldova, acesta nu ar mai putea fi extrădat
pentru executarea mandatului de arestare preventivă emis în urma revocării liberării provizorii sub
control judiciar.
Pe de altă parte, raportat la considerentele încheierii de şedinţă pronunţată la data de
09.08.2011 în dosarul nr. 4332/114/2011/a5, nici în prezent situaţia locativă a inculpatului nu a fost
clarificată, simpla declaraţie autentificată a numitei CV de a pune la dispoziţia inculpatului imobilul
din B., strada …, nr.2, în lipsa încheierii unui contract de închiriere apt de a conduce la stabilirea
unei reşedinţe legale a inculpatului pe teritoriul României, nefiind suficientă pentru a se aprecia că
inculpatul are o locuinţă stabilă în sensul dispoziţiilor art.1602 alin. 3 lit. d C.proc.pen.
Noile înscrisuri depuse la dosar nu sunt de natură a schimba situaţia de fapt din data de
09.08.2011, când apărătorul ales al inculpatului s-a oferit să-l găzduiască pe inculpat la domiciliul
său, Curtea de Apel Ploieşti, la soluţionarea recursului, menţinând ca legale şi temeinice
considerentele instanţei conform cărora în lipsa unei locuinţe stabile a inculpatului instanţa se află
în imposibilitate de a impune acestuia respectarea obligaţiilor prevăzute de art.1602 alin. 3 lit. c şi d
C.proc.pen., cetăţenia inculpatului şi dispoziţiile art. 65 alin.1 din Legea nr. 177/1997 pentru
ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Moldova făcând ineficientă în aceste condiţii
aplicarea dispoziţiilor art.16010 alin.1 lit. b C.proc.pen.
22
În consecinţă, deşi în materia măsurilor preventive nu există autoritate de lucru judecat, de la
data soluţionării penultimei cereri de liberare provizorie sub control judiciar (09.08.2011), nu au
intervenit în cauză elemente noi de natură a conduce la concluzia că prezenta cauză poate fi
judecată pe fond cu inculpatul în stare de libertate provizorie sub control judiciar.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul DC, arătând, în esenţă, că soluţia de
respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar este nelegală, întrucât cererea este
admisibilă, toate condiţiile prevăzute de lege fiind îndeplinite.
De asemenea, inculpatul a făcut dovada unei locuinţe stabile pe raza localităţii B., respectiv cea
din strada …, nr.2, judeţul B., cu o declaraţie notarială din partea naşilor de botez ai fiului său, CV, cu
domiciliul la aceeaşi adresă, locuinţă pe care aceasta din urmă o va pune la dispoziţia inculpatului.
A mai arătat că împrejurarea că între România şi Republica Moldova nu a fost semnat un tratat
privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală nu poate împiedica admiterea cererii, având în vedere
că a avut o atitudine de cooperare cu organele judiciare şi s-a prezentat de fiecare dată când a fost citat,
chiar şi telefonic, iar la dosar nu sunt date sau probe că va încerca să se sustragă cercetării
judecătoreşti sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, având în vedere că cercetarea a
fost finalizată, martorii care urmează a fi audiaţi în cauză nu au legătură cu inculpatul, iar expertiza
contabilă nu îl priveşte pe acesta, ci pe cei cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune
fiscală.
De asemenea, inculpatul nu are antecedente penale, este căsătorit, are doi copii, soţia sa este
grav bolnavă, starea sa de sănătate fiind dovedită cu acte medicale.
Examinând încheierea atacată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate
de recurent, dar şi din oficiu potrivit art. 385 6 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea a constatat că
recursul declarat este fondat.
Astfel, Curtea a reţinut că inculpatul recurent a fost trimis în judecată, în stare de arest
preventiv, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi art. 274 din
Legea nr. 86/2006 cu referire la art. 270 alin. 2 lit. a din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 41 alin.
2 Cod penal şi art. 33 lit. a Cod penal, reţinându-se că în perioada iulie – decembrie 2009 s-a asociat
cu inculpaţii GR şi GM în cadrul unei grupări infracţionale organizate ce avea ca scop trecerea peste
frontiera de stat a României, prin punctul de trecere Stânca Costeşti, judeţul Botoşani, a unor
însemnate cantităţi de ţigarete cu timbru de marcare al autorităţilor din Republica Moldova şi
Ucraina sau fără timbru de marcare corespunzător, în vederea comercializării pe piaţa neagră din
România.
În speţă, faţă de recurentul inculpat s-a constatat că sunt indicii temeinice că acesta a săvârşit
faptele imputate şi prezintă pericol concret pentru ordinea publică, existând riscul de a se sustrage
cercetării, fiind cetăţean străin.
Curtea a mai reţinut, în acord cu argumentele tribunalului, că în speţă există temeiurile ce au
determinat arestarea preventivă a inculpatului recurent, însă a apreciat şi că cererea acestuia este
întemeiată.
Astfel, Curtea a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.160 2 alin.1 şi 2 Cod
procedură penală, inculpatul nefiind cercetat pentru infracţiuni pentru care legea penală să prevadă
pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani, iar din actele şi lucrările dosarului nu rezultă date că acesta
ar încerca să săvârşească alte infracţiuni sau zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor
martori sau experţi ori prin distrugerea sau alterarea mijloacelor de probă, având în vedere că
cercetarea judecătorească cu privire la acesta a fost finalizată, iar probele care urmează a mai fi
administrate în cauză nu au legătură cu acest inculpat.
În ceea ce priveşte inexistenţa unui acord de extrădare între România şi Republica Moldova,
Curtea a apreciat că această situaţie de fapt nu poate constitui un temei pentru menţinerea
inculpatului în stare de arest preventiv, întrucât condiţiile stabilite de lege pentru o asemenea
măsură se referă la alte aspecte, aşa cum s-a arătat mai sus, respectiv existenţa unor date din care să
rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau să zădărnicească
aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi ori prin distrugerea sau alterarea
mijloacelor de probă. Or, menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv numai pentru că acesta
23
are o altă cetăţenie decât cea română, deşi celelalte condiţii prevăzute de lege sunt îndeplinite, ar
crea pentru acesta o situaţie de discriminare pe criteriul naţionalităţii, ceea ce este inadmisibil.
Totodată, inculpatul a depus la dosar acte din care rezultă că afinul său, respectiv naşa de botez a
fiului său D., CV, este de acord ca inculpatul să locuiască în imobilul proprietatea sa din B., strada …, nr.2,
judeţul B.
Prin urmare, Curtea a apreciat că cererea inculpatului este întemeiată şi, în temeiul art.38515
pct.2 lit. d C.proc.pen., a admis recursul inculpatului DC, a casat încheierea atacată şi, în baza
art.1608a alin.2 Cod procedură penală, a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar,
impunându-i acestuia să respecte obligaţiile prevăzute de art.160 2 alin.3 şi alin.31 C.proc.pen. şi
atrăgându-i atenţia că, în cazul încălcării cu rea-credinţă a acestor obligaţii, se va lua măsura
arestării preventive.

(Judecător Lucian Crăciunoiu)

[8] Revocare măsură preventivă. Depăşirea termenului rezonabil prevăzut de art.6


par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cod procedură penală , art. 139 alin. 1, art. 1451

Fapta unei persoane care cu intenţie determină o minoră în vârstă de 13 ani să sustragă
diverse sume de bani de la părinţii săi întruneşte elemente constitutive ale infracţiunii de
participaţie improprie la infracţiunea de furt.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,


Decizia penală nr. 3009 din 9 septembrie 2011.

În cauza ce a format obiectul dosarului nr. 7959/105/2007, având ca obiect judecarea


apelurilor declarate de P.Î.C.C.J. - D.N.A. – S.T.P. şi inculpaţii P.C., B. D. şi N.O. împotriva
sentinţei penale nr. 73 din 18 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, s-a formulat cerere
de revocare a măsurii preventive prevăzută de art.1451 C.proc.pen. de către apelantul inculpat P.C.,
care a susţinut, în esenţă, că aceasta a depăşit durata rezonabilă prevăzută de art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea, luând în examinare cererea formulată, în raport de actele şi lucrările cauzei şi
dispoziţiile legale incidente, a reţinut următoarele:
În conformitate cu art.139 alin. 2 C.proc.pen., când măsura preventivă a fost luată cu
încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii
preventive, aceasta trebuie revocată, din oficiu sau la cerere, dispunându-se, în cazul reţinerii şi
arestării preventive punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului dacă acesta nu este arestat în
altă cauză.
Totodată, potrivit art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană care se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are
dreptul să circule în mod liber după cum este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
Alineatul 3 al aceluiaşi articol stipulează, în egală măsură, că exercitarea acestor drepturi
nu poate face obiectul altor restrângeri, decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri
necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţă publică, menţinerea
ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor acestora.
Examinând cererea de revocare a măsurii preventive prevăzută de art. 145 1 C.proc.pen., în
raport de dispoziţiile legale sus arătate şi materialul probator administrat în cauză, Curtea a apreciat
că aceasta este întemeiată şi a admis-o, constatând că temeiurile care au impus luarea acesteia nu
mai subzistă.
Astfel, s-a reţinut că potrivit încheierii din 17 octombrie 2006 dată de T. M. T. B. în dosarul
nr. 27/2006, rezultă că apelantul inculpat P.C. a fost arestat preventiv prin încheierea din 16
24
decembrie 2005 dată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. 160/F/2005, reţinându-se incidenţa
dispoziţiilor art. 148 lit. d) şi h) C.proc.pen., în redactarea anterioară modificărilor survenite prin
Legea nr. 356/2006, în prezent, art.148 alin.1 lit. b) şi f) C.proc.pen., măsură ce a fost înlocuită cu
măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara preăzută de art. 1451 C. proc. pen.
Prin încheierea sus arătată, inculpatul a fost obligat să nu părăsească ţara fără încuviinţarea
instanţei, să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat, să nu-şi schimbe locuinţa
fără încuviinţarea instanţei, să se prezinte la organul de poliţie de la domiciliu conform programului
de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat, să nu deţină, să nu folosească şi
să nu poate nici o categorie de arme, să nu se apropie de martorii din dosar şi să nu comunice cu
aceştia direct sau indirect.
În acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că
fundamentul legal al oricărei măsuri preventive trebuie să existe încă de la momentul luării acesteia
împotriva celui în cauză şi, totodată, trebuie să acopere întreaga perioadă pentru care a fost dispusă
şi chiar dacă măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art.
5 alin. 1 din Convenţie, fiind circumscrisă prevederilor cuprinse în art. 2 din Protocolul 4 la
Convenţie, între privarea de libertate şi restricţia libertăţii de circulaţie nu există deosebiri de natură
ori de esenţă ci doar de diferenţă de grad ori de intensitate (cauza Guzzardi împotriva Italiei,
hotărârea din 06 noiembrie 1980, citată în Hotărârea din 25 ianuarie 2007 în cauza Sissanis
împotriva României).
Drept urmare, s-a apreciat că dacă la momentul luării măsurii preventive prevăzute de art.
136 alin. 1 lit. c) C.proc.pen., respectiv la data de 17 octombrie 2006, obligarea inculpatului de a nu
părăsi ţara era o măsură necesară într-o societate democratică pentru a împiedica sustragerea sa
de la urmărirea penală şi apoi, de la judecată, în prezent, o asemenea măsură nu se mai justifică,
aceasta depăşind termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului.
S-a motivat că potrivit actelor şi lucrărilor cauzei rezultă că de la data învestirii instanţei de
fond cu soluţionarea cauzei penale pornită prin rechizitoriul nr. 5/P/2004 al D.N.A. – S.C.I.C.S.M,
respectiv, 04 decembrie 2007, cauză ce a format obiectul dosarul nr. 7959/105/2007, apelantul
inculpat s-a conformat tuturor obligaţiilor impuse, şi mai mult, deşi prin încheierile de şedinţă din
09 mai 2008, 12 septembrie 2008, 09 ianuarie 2009, 19 iunie 2009, 26 noiembrie 2010, i-au fost
încuviinţate cererile de a părăsi ţara pentru a se deplasa în Austria, respectiv la Viena, în scopul
efectuării de investigaţii medicale şi pe perioade relativ mari, chiar de câte o lună de zile, acesta a
revenit în ţară şi s-a prezentat la proces şi prin urmare, s-a apreciat că nu există vreun motiv care să
conducă la o altă concluzie decât aceea că şi pe viitor va avea aceeaşi atitudine procesuală cu atât
mai mult cu cât şi în faţa primei instanţe de control judiciar inculpatul s-a prezentat la ambele
termene de judecată.
De asemenea, s-a constatat că cercetarea judecătorească a fost finalizată, fiind administrate
toate probatoriile şi prin urmare, nu există nici un indiciu că inculpatul ar mai putea influenţa buna
desfăşurare a procesului penal prin influenţarea martorilor ori a coinculpaţilor, în plus, în cauză a
fost pronunţată sentinţa penală nr. 73 din 18 februarie 2011 a Tribunalului Prahova prin care acesta
a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) Cod penal cu excepţia dreptului de a alege, ca pedeapsă
complementară, şi a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, potrivit dispoziţiilor art.
861 Cod penal.
Ca atare, fără a ignora ori minimaliza gravitatea deosebită a faptelor imputate inculpatului,
ce rezultă din limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor, consecinţele patrimoniale pretins
săvârşite în dauna SC Rafinăria “Astra Română” SA, perioada îndelungată în care avut loc pretinsa
activitate infracţională şi nu în ultimul rând, impactul faptelor de corupţie de care acesta a fost
acuzat, Curtea a subliniat că durata îndelungată de circa cinci ani de când inculpatului i-a fost
restrânsă libertatea de mişcare se situează în afara cadrului reglementat de art. 2 paragraful 3 din
Protocolul nr. 4 la Convenţie, nemaiputându-se aprecia că măsura este necesară pentru menţinerea
ordinii publice, prevenirea faptelor penale ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
Totodată, a fost dată semnificaţia corespunzătoare atitudinii procesuale manifestată până în
prezent de către inculpat, care pe toată această perioadă s-a supus atât măsurilor impuse de instanţă
cât şi celor ale organului de supraveghere, astfel încât, s-a concluzionat că nu se mai justifică
25
menţinerea obligării de a nu părăsi ţara, întrucât nici unul dintre temeiurile care au impus luarea
acestei măsuri nu mai subzistă la acest moment.
Spre această concluzie a condus şi împrejurarea că activitatea infracţională imputată
inculpatului a luat sfârşit în anul 2001, astfel că impactul faptelor pretins comise s-a diminuat în
mod semnificativ şi faţă de datele ce caracterizează persoana acestuia, nu sunt indicii care să
justifice concluzia că desfăşurarea procesului penal ar fi afectată în cazul revocării măsurii
prevăzute de art. 1451 C.proc.pen., motiv pentru care, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art.
139 alin. 2 C.proc.pen., cererea a fost admisă, dispunându-se revocarea acestei măsuri.

(Judecător Ioana Nonea)

[9] Obligarea la despăgubiri către persoanele prejudiciate prin accidente de


autovehicule de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

Legea nr. 32/2000, art. 251 coroborat cu dispoziţiile art. 3 din Normele Comisiei
de Supraveghere a Asigurărilor

Fondul intervine ca garant pentru respectarea obligaţiei de despăgubire numai dacă


autovehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau acesta nu era asigurat RCA.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,


Decizia penală nr. 1183 din 9 septembrie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 31 din 22 februarie 2011 a Judecătoriei Pătârlagele, inculpatul L.D. a
fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă,
prevăzută de art.178 alin. 2 şi 3 cu aplicarea art. 74 şi art. 76 lit. c Cod penal, a cărei executare a
fost suspendată sub supraveghere, conform art. 861 Cod penal, pe durata termenului de încercare de
6 ani, prevăzută de art. 862 Cod penal, atrăgându-i-se atenţia conform art. 359 alin.1 Cod procedură
penală, asupra consecinţelor prevăzute de art.864 Cod penal.
Totodată, în baza art. 71 alin. 5 Cod penal, s-a dispus şi suspendarea pedepselor accesorii pe
perioada suspendării pedepsei principale sub supraveghere.
În baza art. 863 Cod penal, instanţa a stabilit măsurile de supraveghere la care inculpatul
trebuie să se supună pe durata termenului de încercare.
Soluţionând şi latura civilă a cauzei, instanţa a admis în parte acţiunea civilă formulată de
părţile civile D.V. şi D.G. şi l-a obligat pe inculpatul L.D., alături de partea responsabil civilmente
Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, să le plătească fiecăreia suma de 6.050 lei cu titlu de daune
civile, reprezentând cheltuieli de înmormântare şi pomeni ulterioare, după datină, precum şi suma
de 20.000 lei daune morale.
În fine, inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat şi către părţile civile.
Pe baza probelor administrate în cauză, s-a reţinut că la data de 04 ianuarie 2009, inculpatul
L.D. aflat în stare de ebrietate a condus cu viteză peste limita legală, autoturismul marca
„Wolkswagen Golf” pe drumurile publice din judeţul Buzău, situaţie în care a pierdut controlul
asupra autoturismului care a ieşit iniţial cu roţile din dreapta de pe carosabil, după care a pătruns pe
contrasens oblic, faţă de axa drumului intrând în coliziune cu partea laterală dreapta, cu
autoturismul „Skoda Octavia”, ce se deplasa regulamentar din sens opus.
În urma tamponării violente, a rezultat moartea victimei L.F., stabilindu-se totodată că
inculpatul a prezentat o alcoolemie de 1,60 grame %o, la orele 22,30, cu mult peste limita legală.
Sentinţa a fost atacată cu recurs de către Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii –
Bucureşti, de părţile civile D.V. şi D.G., precum şi de inculpatul L.D..
Recurenta Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, prin motivele de recurs aflate
la dosar, a susţinut că în mod greşit prima instanţă a obligat-o, alături de inculpat să plătească

26
sumele stabilite cu titlu de daune civile şi daune morale, deoarece aceste cheltuieli cădeau în sarcina
asigurătorului SC ”Euroins” SA.
A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi înlăturarea de la plata acestor
despăgubiri civile.
La rândul său, părţile civile D.V. şi D.G. au solicitat în recursurile declarate, majorarea
despăgubirilor materiale şi daunelor morale, stabilite de prima instanţă.
În ceea ce priveşte recursul declarat de inculpatul L.D., acesta a solicitat achitarea, motivând
că nu a avut nicio culpă în producerea accidentului de circulaţie, invocând argumente de natură a-i
înlătura total răspunderea pentru decesul victimei, atât cu privire la stabilirea alcoolemiei, cât şi cu
privire la culpa sa în producerea accidentului.
Prin decizia penală nr.1183 din 09 septembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia penală
şi pentru cauze cu minori, a fost admis recursul declarat de Asociaţia Fondul de Protecţie a
Victimelor Străzii cu sediul în municipiul Bucureşti, str. Vasile Lascăr, nr. 40 – 40 bis, pe care a
casat-o în parte, în latură civilă, în sensul că a dispus înlăturarea obligării recurentei de la plata
despăgubirilor civile la care a fost obligat alături de inculpatul L.D. către părţile civile.
Totodată, s-a dispus ca despăgubirile civile acordate părţilor civile D.V. şi D.G., să fie
suportate de inculpatul L.D., alături de asigurătorul SC ”Euroins România – Asigurare –
Reasigurare” SA cu sediul în municipiul Bucureşti.
A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, fiind respinse ca nefondate celelalte recursuri
declarate de părţile civile şi de inculpat.
Din considerentele deciziei instanţei de control judiciar, rezultă că potrivit art. 25 1 din Legea
nr. 32/2000 coroborate cu dispoziţiile art. 3 din Normele puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui
Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.1/2008, Fondul „intervine ca garant pentru respectarea
obligaţiei de despăgubire” acordând despăgubiri persoanelor prejudiciate prin accidente de
autovehicule, dacă vehiculul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau acesta nu era
asigurat RCA.
În speţa de faţă, angajarea garanţiei Fondului, ar fi fost posibilă doar în situaţia în care
persoana responsabilă pentru producerea accidentului de circulaţie nu beneficia de o poliţă de
asigurare RCA, valabilă la data producerii accidentului.
Din actele aflate la dosarul cauzei, rezultă că autoturismul marca „Wolkswagen Golf” cu
număr de înmatriculare B-47-YYN – proprietatea inculpatului L.D. a fost asigurat RCA la
Societatea de Asigurare „Euroins” SA Bucureşti, poliţă valabilă la data de 04 ianuarie 2009 când a
avut loc evenimentul rutier, soldat cu decesul victimei L.F. – soţia inculpatului.
În atare situaţie, deşi în faza de cercetare judecătorească, această societate de asigurare a fost
introdusă în cauză şi citată la fiecare termen de judecată, în mod nelegal instanţa de fond a dispus ca
plata despăgubirilor civile şi a daunelor morale să fie achitate de Asociaţia Fondul de Protecţie a
Victimelor Străzii, alături de inculpat, deoarece în temeiul contractului de asigurare încheiat prin
poliţa RCA, această Societate de Asigurare – Reasigurare, trebuie să răspundă alături de inculpat
pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 58 din
Legea nr.136/1995.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că recursul declarat de Asociaţia Fondul de
Protecţie a Victimelor Străzii este fondat, fiind admis conform art. 38515 pct. 2 lit. d Cod procedură
penală, în sensul celor arătate mai înainte.
Celelalte recursuri declarate în cauză au fost respinse ca nefondate, conform art.385 15 pct.1
lit. b Cod procedură penală.

( Judecător Vasile Mărăcineanu )

[10] Contestaţie la executare. Cheltuielile judiciare aplicate în cazul soluţionării


plângerii întemeiată pe disoziţiile art. 2781 Cod procedură penală.

27
C.proc.pen., art. 461, art. 2781 şi art. 192

În cazul respingerii unei plângeri, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 din Codul de
procedură penală, persoana care a formulat-o nu poate fi exonerată de obligaţia de a plăti
cheltuielile judiciare avansate de stat, obligaţie ce este impusă de caracterul nejustificat al
iniţiativei sale procesuale. Într-o asemenea situaţie culpa procesuală a persoanei care a formulat în
mod nejustificat cererea constituie temei pentru suportarea cheltuielilor judiciare, chiar dacă
aceasta nu presupune şi existenţa relei-credinţe.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,


Senţinţa penală nr. 197 din 16 septembrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr.549/42/2011 petentul B. G. a
formulat contestaţie la executare cu privire la cheltuielile judiciare la care acesta a fost obligat prin
sentinţele penale nr. 102/18.08.2010 şi 35/23.02.2011 ale Curţii de Apel Ploieşti, precum şi a celor
la care a fost obligat prin deciziile ÎCCJ, prin care i-au fost respinse căile de atac exercitate
împotriva celor două sentinţe penale.
În motivarea contestaţiei la executare contestatorul a invocat dispoziţiile art. 461 lit. c) şi d)
C.p.p. şi dispoziţiile art. 192 alin.11 C.proc.pen., text de lege introdus prin Legea nr. 202/2010,
susţinând că, în niciuna dintre hotărârile invocate, nu s-a reţinut exercitarea abuzivă de către acesta
a dreptului său de a formula plângeri împotriva rezoluţiilor procurorului de neîncepere a urmăririi
penale.
Examinând contestaţia la executare formulată de petent, prin prisma dispoziţiilor legale
invocate şi a criticilor formulate, Curtea a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată.
S-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 461 C.proc.pen. şi art. 461 lit. c) şi d) C.proc.pen.,
contestaţia contra executării unei hotărâri penale se poate face atunci când s-a ivit o nelămurire cu
privire la hotărârea care se execută sau o împiedicare la executare, ori s-a invocat amnistia,
prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei precum şi orice alt
incident ivit în cursul executării.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 192 alin.11 C.proc.pen., text de lege introdus prin
Legea nr. 202/2010, în cazul în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, cheltuielile judiciare
sunt suportate de persoana care a făcut sesizarea, în măsura în care se reţine exercitarea abuzivă a
acestui drept”.
În speţă, prin cele două sentinţe penale invocate de petent, respectiv sentinţele penale nr.
102/18.08.2010 şi 35/23.02.2011 ale Curţii de Apel Ploieşti, instanţa a respins ca nefondate
plângerile formulate de petent împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale nr. 757/P/2009
şi 985/P/2009 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Prin aceleaşi sentinţe penale, în temeiul art. 192 alin. 2 C.proc.pen., s-a dispus obligarea
petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
De asemenea, prin decizia nr. 4258/26.11.2010 a ÎCCJ, prin care s-a respins recursul
petentului împotriva sentinţei penale nr. 102/18.08.2010 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a dispus, în baza
aceluiaşi temei legal, art. 192 alin. 2 C.proc.pen., obligarea recurentului petent la plata sumei de 200
lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Astfel, se observă că, textul de lege în baza căruia petentul B. G. a fost obligat de fiecare
dată la plata cheltuielilor judiciare către stat, prin hotărârile judecătoreşti menţionate, a fost cel
prevăzut de art. 192 alin. 2 C.proc.pen.
Conform acestei dispoziţii legale, ,,în cazul declarării apelului ori a recursului sau al
introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a
respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea.
În privinţa cheltuielilor judiciare efectuate de stat în legătură cu soluţionarea plângerilor
întemeiate pe dispoziţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, prin decizia nr. LXXXII (82) din
10 decembrie 2007 a ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE- SECŢIILE UNITE -,
pronunţată in interesul legii, s-a statuat că ,,dispoziţiile art. 192 alin. 2 din Codul de procedură
penală se interpretează în sensul că: În cazul respingerii plângerii formulate în condiţiile art. 2781
din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în
28
judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, cheltuielile judiciare
ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins plângerea.
In motivarea acestei decizii s-a reţinut că, într-adevăr, prin art. 2781 alin. 1 din Codul de
procedură penală s-a reglementat că "După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278
împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de
clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror,
persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot
face plângere [...] la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să
judece cauza în primă instanţă".
Pe de altă parte, în art. 343 alin. 3 din Codul de procedură penală este instituită obligaţia
completului să delibereze şi asupra cheltuielilor judiciare, iar în conformitate cu dispoziţiile art.
349 din Codul de procedură penală, "instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltuielilor
judiciare, potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 189-193".
În această privinţă este de observat că obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare avansate
de stat poate fi dispusă faţă de subiecţii de drept procesual penal numai în raport cu soluţiile
pronunţate, potrivit distincţiilor făcute în art. 191 şi 192 din Codul de procedură penală, fără să se
menţioneze prin vreo dispoziţie că în caz de respingere a cererilor făcute de astfel de subiecţi
cheltuielile ar rămâne în sarcina statului.
Mai mult, în cuprinsul art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se precizează că "în
cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri cheltuielile judiciare
sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau
cererea".
Or, în accepţiunea textului de lege menţionat, prin "cerere" se poate înţelege şi o plângere
formulată în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în
judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, formulată în temeiul
art. 2781 din Codul de procedură penală.
Ca urmare, în cazul respingerii unei astfel de plângeri, întemeiată pe dispoziţiile art. 278 1
din Codul de procedură penală, persoana care a formulat-o nu poate fi exonerată de obligaţia de a
plăti cheltuielile judiciare avansate de stat, obligaţie ce este impusă de caracterul nejustificat al
iniţiativei sale procesuale.
Într-o asemenea situaţie culpa procesuală a persoanei care a formulat în mod nejustificat
cererea constituie temei pentru suportarea cheltuielilor judiciare, chiar dacă aceasta nu presupune
şi existenţa relei-credinţe.
Având în vedere această dezlegare dată de ÎNALTA CURŢE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE-
SECŢIILE UNITE - , obligatorie conform art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală, Curtea
constată că, în mod legal s-a dispus obligarea petentului a plata cheltuielilor judiciare către stat în
temeiul art. 192 alin. 2 C.p.p., întrucât i-au fost respinse plângerile formulate în baza dispoziţiilor
art.2781 din Codul de procedură penală.
În ceeea ce priveşte aplicarea disp. art. 192 alin.11 C.p.p., Curtea a apreciat că acest text de
lege nu era incident în cele două cauze în care contestatorul a avut calitatea de petent, fiind o
dispoziţie legală ce se aplică sesizării făcută de o persoană în faza de cercetare şi urmărire penală,
aşa cum se prevede în text, şi nu plângerii formulată în instanţă.
În raport de cele ce preced, Curtea a constatat că cererea formulată de contestatorul
BUTARU GHEORGHE este neîntemeiată a respins-o ca atare.

( Judecător Daniel Dinu )

29
Decizii Relevante
Trimestrul III 2011

Secţia I Civilă

30
[28] Rolul activ al judecătorului. Drepturile şi interesele părţilor.

Cod procedură civilă, art. 129

Procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al
judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale
procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul
substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 578 din 12 septembrie 2011.

Prin decizia civilă nr. 578/12.09.2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul
declarat de pârâtul-reclamant P.C. împotriva deciziei civile nr. 134/11.04.2011 a Tribunalului
Buzău, apreciind-o ca fiind legală.
Procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private. Rolul activ al
judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale
procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul
substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
În condiţiile în care în faza procesuală a apelului, pârâtul-reclamant a beneficiat de asistenţă
juridică acordată de avocatul ales, iar potrivit practicalei deciziei civile nr. 225/26.05.2010 a
Tribunalului Dâmboviţa, la termenul de judecată din 26.05.2010, apărătorul său (în prezenţa
recurentului) a învederat, la solicitarea instanţei, că nu mai are cereri de formulat sau probe de
administrat, nu se poate discuta despre o încălcare a rolului activ al judecătorului, întrucât rolul
activ nu poate înlocui implicarea însăşi a părţii în exercitarea propriilor obligaţii procesuale
prevăzute de art. 129 alin.1 Cod proc.civilă.
De altfel, din motivarea hotărârii menţionate, se reţine că tribunalul şi-a format convingerea
în baza probatoriului administrat de prima instanţă, pe care l-a interpretat în sensul că reclamanta-
pârâtă E.B. are o contribuţie proprie doar la extinderea bucătăriei, efectuată după anul 1993 şi nu la
întreaga bucătărie.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[29] Inadmisibilitatea introducerii acţiunii de divorţ în România, în condiţiile


existenţei unei hotărâri definitive de separare consensuală în Italia. Condiţii
31
pentru aplicarea art. 19 alin.1 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului
Uniunii Europene.

Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, privind


recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în
materia răspunderii părinteşti, art. 3 şi art. 19

Faţă de existenţa unei hotărâri definitive de separare consensuală a soţilor, care atestă
începerea procedurii de divorţ în Italia, formularea unei alte acţiuni de divorţ, pe rolul instanţelor
româneşti, apare ca inadmisibilă în raport de dispoziţiilor art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003.
În speţă nu putem discuta nici despre existenţa unei litispendenţe, în sensul celor
reglementate de art. 19 alin.1 din acelaşi Regulament, în condiţiile în care instanţa italiană nu
numai că şi-a stabilit competenţa, dar a pronunţat deja o hotărâre definitivă de separare
consensuală a soţilor, o etapă prealabilă procesului de divorţ.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 635 din 26 septembrie 2011.

Prin decizia nr. 635 din data de 26 septembrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins
recursul ca nefondat.
Ca prim aspect de fapt, Curtea a reamintit că la data de 5.11.2009, Tribunalul Civil din
Trento a omologat cu toate efectele legale separarea consensuală a soţilor, care a avut loc prin
consimţământ reciproc, la data de 28.10.2009 ( Hotărârea nr. 3544/2009, fila 247 dosar fond),
aspect necontestat de niciuna dintre părţi.
În acest context, s-a menţionat că, potrivit legislaţiei civile italiene în vigoare, termenul de
separare prealabilă introducerii acţiunii de divorţ este de 3 ani, fiind socotit de la data pronunţării
separării de către judecător, procedura separării reprezentând o etapă prealabilă a procedurii de
divorţ.
În considerarea acestor aspecte, Curtea a constatat că în mod legal instanţele anterioare au
stabilit că, faţă de existenţa unei hotărâri definitive de separare consensuală a soţilor, care atestă
începerea procedurii de divorţ în Italia, formularea unei alte acţiuni de divorţ, pe rolul instanţelor
româneşti, apare ca inadmisibilă în raport de disp.art. 3 din Regulamentul nr.2201/2003.
În cauză, a stabilit Curtea, nu se poate discuta, astfel cum a pretins recurentul, despre
incidenţa art.19 din Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în
materia răspunderii părinteşti (aplicabil în România de la data aderării în U.E.- 01.01.2007),
întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele stipulate de textul menţionat.
S-a reamintit, sub acest aspect, că art.19 alin.1 din Regulament reglementează situaţia de
litispendenţă intervenită în cazul introducerii de acţiuni de divorţ, între aceleaşi părţi, în faţa unor
instanţe, din diferite state membre, situaţie care se încheie însă, conform legiuitorului european, la
momentul la care prima instanţă sesizată îşi stabileşte competenţa.
Ori, în prezenta speţă, nu putem discuta despre existenţa unei litispendenţe în condiţiile în
care instanţa italiană nu numai că şi-a stabilit competenţa, dar a pronunţat deja o hotărâre definitivă
de separare consensuală a soţilor, ca etapă prealabilă procesului de divorţ.
În considerarea tuturor acestor argumente, stabilind că nu există motiv de reformare a
deciziei, Curtea, în temeiul disp.art. 312 alin.1 Cod pr.civilă, a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Andra-Corina Botez)

[30] Rolul şi valoarea prezumţiilor în soluţionarea procesului civil.


32
Codul civil, art. 1199, art. 1203

Raţiunea instituirii prezumţiilor (aşa cum sunt reglementate în art. 1199 Cod civil) rezidă
în necesitatea de a descoperi adevărul şi în acele cazuri în care judecătorul nu are la dispoziţie
probe directe. Ele reprezintă, practic, consecinţe pe care magistratul, întemeindu-se pe propria sa
putere de judecată şi experienţă, le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Aceste
prezumţii se întemeiază pe raţionamente logice pe care instanţa le foloseşte pentru a determina
existenţa sau inexistenţa unui fapt, iar potrivit art. 1203 Cod civil, prezumţia stabilită de judecător
trebuie să aibă „o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea”.
În speţa dedusă judecăţii, pe baza analizei coroborate a declaraţiilor de martori cu
atitudinea procesuală a pârâţilor, instanţa de apel a reţinut că s-a dovedit convieţuirea părţilor în
perioada concepţiei copilului, faptul că relaţia reclamantei cu autorul pârâţilor era una de durată,
I.M. recunoscând public că minora era fiica sa , de creşterea căreia s-a ocupat efectiv, iar la
stabilirea acestei soluţii, tribunalul a uzitat şi de prezumţie ca mijloc de probă, interpretând
faptul că împiedicarea de către pârâţi a administrării unei probe ( respectiv refuzul categoric al
acestora de a se prezenta la INML Mina Minovici în vederea efectuării expertizei ADN) şi a
stabilirii adevărului, face să se presupună că adevărul ce trebuia stabilit este unul cu consecinţe
negative în ceea ce îi priveşte,, şi anume, faptul că autorul acestora este tatăl minorei din cauza
de faţă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 647 din 28 septembrie 2011.

Prin decizia civilă nr.647/28.09.2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat de
pârâţii I.M. şi I.D. împotriva deciziei civile nr. 61 pronunţată la 10 februarie 2011 de Tribunalul
Dâmboviţa, în contradictoriu reclamanta R.E. şi cu autoritatea tutelară P.Ş. având în vedere
următoarele considerente:
Din interpretarea dispoziţiilor art. 59 Codul familiei, rezultă că acţiunea în stabilirea
paternităţii copilului născut din afara căsătoriei are scopul de a reglementa statutul civil al acestuia,
vizând, astfel, un interes major al copilului.
Pentru stabilirea paternităţii în afara căsătoriei, este necesar să se dovedească, prin orice
mijloace de probă admise de lege, nu numai legătura dintre mama copilului şi presupusul tată în
perioada concepţiei, ci şi că tatăl copilului este, în mod cert, bărbatul cu care ea a avut asemenea
legături.
În speţa dedusă judecăţii, prin decizia instanţei de apel, nr. 61/10.02.2011, s-a stabilit că
autorul pârâţilor este tatăl minorei A.M., născută la data de 28 aprilie 1999, încuviinţându-se ca, pe
viitor, copilul să poarte numele de familie al tatălui.
Se critică de către recurenţi prin calea de atac formulată, împrejurarea că instanţa a
interpretat în mod greşit legea, respectiv dispoziţiile art. 59 Codul Familiei şi art. 1199 Cod civil,
invocate în motivarea hotărârii din apel.
Raţiunea instituirii prezumţiilor (aşa cum sunt reglementate în art. 1199 Cod civil) rezidă în
necesitatea de a descoperi adevărul şi în acele cazuri în care judecătorul nu are la dispoziţie probe
directe. Ele reprezintă, practic, consecinţe pe care magistratul, întemeindu-se pe propria sa putere
de judecată şi experienţă, le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Aceste prezumţii se
întemeiază pe raţionamente logice pe care instanţa le foloseşte pentru a determina existenţa sau
inexistenţa unui fapt, iar potrivit art. 1203 Cod civil, prezumţia stabilită de judecător trebuie să aibă
„o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea”.
În cauză, raportat la specificul pricinii deduse judecăţii, la principiul interesului superior al
copilului, pe baza interpretării probelor administrate , tribunalul a stabilit că numitul I.M. este
tatăl minorei R.A.M. În acest sens, pe baza analizei coroborate a declaraţiilor de martori cu
atitudinea procesuală a pârâţilor, instanţa a reţinut că s-a dovedit convieţuirea părţilor în perioada
concepţiei copilului, faptul că relaţia reclamantei cu autorul pârâţilor era una de durată, I.M.
recunoscând public că minora era fiica sa , de creşterea căreia s-a ocupat efectiv.
33
Cert este că, la stabilirea acestei soluţii, instanţa a uzitat şi de prezumţie ca mijloc de probă,
interpretând faptul că împiedicarea de către pârâţi a administrării unei probe ( respectiv refuzul
categoric al acestora de a se prezenta la INML Mina Minovici în vederea efectuării expertizei
ADN) şi a stabilirii adevărului, face să se presupună că adevărul ce trebuia stabilit este unul cu
consecinţe negative în ceea ce îi priveşte pe pârâţi, şi anume, faptul că autorul acestora este tatăl
minorei din cauza de faţă.
În raport de situaţia expusă în precedent, nu a putut fi primită critica recurenţilor în sensul
că tribunalul ar fi făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 59 Codul familiei şi art. 1199 Cod
civil.
Pe de altă parte, susţinerile pârâţilor în sensul că hotărârea nu ar fi motivată în drept şi astfel
s-au încălcat dispoziţiile art. 261 alin. 5 C.pr.civilă, au fost înlăturate, întrucât lecturând conţinutul
deciziei atacate, s-a constatat că instanţa a fundamentat şi explicat, în detaliu, măsurile adoptate,
oferind instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora
s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. Totodată, s-au expus clar şi concis argumentele de
fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat
anumite cereri ale părţilor, s-a făcut referire la opinii din doctrină în materia supusă judecăţii,
astfel încât motivarea răspunde, pe deplin, exigenţelor instituite de art. 261 alin. 5 C.pr.civilă.
În ceea ce priveşte nemulţumirea recurenţilor referitoare la modul în care instanţa a
interpretat depoziţiile martorilor audiaţi în cauză Curtea nu a mai procedat la analizarea acesteia,
având în vedere că vizează motive de netemeinicie, iar recursul, în actuala reglementare, poate fi
exercitat numai pentru unul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.pr.civilă.
În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat, că în cauză nu sunt incidente
dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C.pr.civilă, invocate de recurenţi în susţinerea căii de atac, motiv
pentru care, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, a respins, ca nefondat, recursul menţinând ca legală
şi temeinică decizia atacată.
(Judecător Veronica Grozescu)

[31] Inadmisibilitatea recursului. Potrivit dispoziţiilor art. 299 alin. 1 pct. 1 Cod
procedură civilă, sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele
date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege hotărârile altor organe cu
activitate jurisdicţională.

Cod procedură civilă, art. 299 alin. 1 pct. 1

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 653 din 28 septembrie 2011.

Prin decizia civilă nr.653 din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia
inadmisibilităţii recursului invocată şi a respins recursul formulat împotriva deciziei civile nr.346
din 18 mai 2011, pronunţată de Tribunalul Buzău, ca inadmisibil.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că excepţia
inadmisibilităţii invocată de către intimat prin întâmpinarea depusă la este întemeiată, pentru
următoarele considerente:
Întrucât, potrivit art.137 al.1 Cod proc. civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra
excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în
fond a pricinii, respectiv a criticilor formulate de recurent, Curtea constată că are prioritate excepţia
inadmisibilităţii recursului declarat.
Potrivit dispoziţiilor art.299 alin.1 pct.1 Cod pr. civilă, sunt supuse recursului hotărârile date
fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege hotărârile altor organe
cu activitate jurisdicţională.
Raportând dispoziţiile legale sus menţionate la situaţia dedusă judecăţii, Curtea a reţinut că,
prin decizia civilă nr.346/18.05.2011, Tribunalul Buzău a soluţionat irevocabil recursul declarat
împotriva sentinţei civile nr.32122.02.2011, pronunţată de Judecătoria Pătârlagele formulat de

34
recurentul din prezenta cauză care a invocat aceleaşi critici, instanţa pronunţându-se ca instanţă de
recurs şi prin urmare este întemeiată excepţia inadmisibilităţii, fiind inadmisibil a se declara recurs
împotriva unei hotărâri prin care a fost soluţionat recursul, dispoziţiile legale nepermiţând un recurs
la recurs.

(Judecător Aurelia Popa)

[32] Calea de atac în acţiunile privind validarea popririi.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 577 din 12 septembrie 2011.

Prin Decizia nr. 577/12.09.2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul, a casat decizia
Tribunalului Prahova şi a trimis dosarul la acelaşi tribunal pentru soluţionarea cauzei ca instanţă de
apel şi nu de recurs.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut că este fondată critica întemeiată pe disp.
art. 304 pct.1 Cod proc.civilă, respectiv că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. În
secţiunea -Poprire-, respectiv art. 452 şi urm. Cod proc.civilă, nu sunt stabilite căile de atac, mai
ales că validarea popririi se dispune de prima instanţă de judecată conform art. 400 alin.1 Cod
proc.civilă, potrivit căruia contestaţia se introduce la instanţa de executare. Potrivit art. 373 alin.2
din acelaşi cod, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea,
în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Având în vedere faptul că, aşa cum s-a mai arătat, în Secţiunea poprire, respectiv art. 452 şi
urm. Cod proc.civilă, nu sunt stabilite căile de atac, devin aplicabile disp.art. 282 alin.1 şi art. 299
Cod proc.civilă.
Curtea apreciază că, în cauza de faţă, nu se aplică criteriul valoric la cuantumul debitului,
ţinând cont şi de faptul că, de câte ori legiuitorul a dorit să suprime apelul, a făcut-o explicit, iar în
lipsa unor menţiuni exprese referitoare la calea de atac, hotărârea este supusă normelor de drept
comun în materie, respectiv art. 282 şi 299 Cod proc.civilă.
Ca atare, în speţele având ca obiect validare poprire, căile de atac sunt apel şi recurs, nu
numai recurs, cum s-a dispus în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează faptul că, prin hotărârea dată, instanţa a
încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin.2 Cod proc. civilă,
respectiv art. 304 pct.5 Cod proc. civilă, Curtea va reţine că acesta este fondat, având în vedere
faptul că recurenta a formulat această cerere de amânare a cauzei în vederea comunicării a
motivelor de apel pe data de 7.12.2010, dată când s-a şi pronunţat decizia civilă, cerere ce a mai fost
formulată şi pe data de 4.11.2010.
Instanţa de apel era obligată să se conformeze dispoziţiilor art. 114 1 alin.2 Cod proc.civilă,
potrivit căruia preşedintele va dispune să se comunice pârâtului odată cu citaţia copie de pe cerere şi
de pe înscrisuri, iar art. 291 alin.1 Cod proc.civilă prevede că, în situaţia în care intimatul nu a
primit în termenul prev.de art. 1141 comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor invocate, va putea
cere la prima zi de înfăţişare un termen, la care să depună întâmpinare.
Din practicaua deciziei civile reiese că tribunalul a respins cererea creditoarei de comunicare
a unei copii de pe motivele de recurs, întrucât la dosar nu există acest exemplar pentru comunicare.
Rezultă că instanţa Tribunalului Prahova a încălcat dispoziţiile prev.de art. 114 1 şi art. 291
alin.1 Cod proc.civilă.
Se va respinge critica întemeiată pe disp.art. 304 pct.7 Cod proc.civilă, întrucât hotărârea
putea fi modificată pentru acest motiv numai dacă exista contradicţie între considerente şi
dispozitiv, exista contradicţie între considerente, lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este
superficială.
În speţă, recurenta nu a arătat în concret ce motiv de recurs nu a fost analizat de instanţa de
recurs a Tribunalului Prahova, motiv pentru care critica apare ca nefondată.
Cu privire la critica potrivit căreia hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau cel
puţin aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct.9 Cod proc.civilă, Curtea va reţine că art. 304
35
pct.9 vizează două ipoteze, respectiv hotărârea este lipsită de temei legal atunci când, din modul în
care este redactată hotărârea, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, iar cea
de-a doua ipoteză este când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, ceea ce
ar însemna că instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le-a încălcat în litera sau
spiritul lor, fie le-a aplicat greşit.
Întrucât în cauza de faţă căile de atac sunt apel şi recurs, urmează a se analiza de către
instanţa de apel dacă este admisibilă validarea popririi, în situaţia în care debitorul nu are disponibil
bănesc în contul deschis la terţul poprit.
Referitor la susţinerea recurentei că au fost încălcate disp.art. 452 alin.2 pct.c Cod
proc.civilă, 454 alin.2, 456-457 alin.2 şi 3 şi art. 563 alin.1 şi 564 Cod proc.civilă, urmează ca
instanţa de apel să verifice dacă au fost sau nu încălcate aceste texte de lege, potrivit susţinerilor
făcute de recurentă.
Faţă de toate aceste considerente, Curtea, în baza disp.art. 312 alin.3 coroborat cu art. 304
pct. 1, 5 Cod proc.civilă, va admite recursul, va casa decizia Tribunalului Prahova şi va trimite
dosarul la acelaşi tribunal pentru soluţionarea cauzei ca instanţă de apel şi nu de recurs.

(Judecător Elena Staicu)

[33] Despre posesiunea cerută pentru a prescrie.

Cod civil, art. 1846, art. 1847 şi urm.


Uzucapiune-prescripţie achizitivă

Potrivit Art. 1846*) - Orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii.


Posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de
noi înşine sau de altul în numele nostru (C. civ. 485, 486, 487, 1847 şi urm., 1909).
Dispoziţiile Art. 1847 prevăd că să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă,
neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, după cum se explică în următoarele
articole (C. civ. 1853, 1854, 1863).
Prevederile Art. 1848 –arată că posesiunea este discontinuă când posesorul o exercită în
mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale (C. civ. 1847, 1850).
Iar Art. 1849 stipulează că posesiunea este întreruptă prin modurile şi după regulile
prescrise în articolele 1863 - 1873 (C. civ. 1847).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 585 din 13 septembrie 2011.

Prin Decizia civilă nr.585/13 septembrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, a respins excepţiile
nulităţii şi tardivităţii recursului, invocate de intimată şi a respins ca nefondat recursul.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea examinând cu prioritate excepţiile invocate de
intimată conform disp. art. 137 Cod pr. civilă, a constatat că acestea au fost nefondate pentru
următoarele considerente:
Recursul promovat de pârât a fost întemeiat în drept pe disp. art 304 pct. 9 Cod procedură
civilă, şi s-a susţinut de către aceasta că acţiunea formulată de reclamantă nu putea fi admisă faţă de
dispoziţiile legale în vigoare la acest moment, făcându-se referire expresă la acestea.
În acest împrejurări nu s-a putut susţine că recursul nu este motivat pentru a se face
aplicarea disp. art. 306 pct. 1 Cod procedură civilă
Pe de altă parte conform disp. art .306 pct. 3 Cod procedură civilă, indicarea greşită a
motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora fac posibilă încadrarea
lor într-unul din motivele prev de art. 304 Cod procedură civilă.
Deci recursul de faţă a fost motivat în drept, a fost motivat în fapt şi în motivarea făcută de
recurent instanţa poate să se raporteze la motivele de casare sau modificare a hotărârilor prev. de

36
art. 304 Cod procedură civilă , astfel că excepţia nulităţii recursului a fost neîntemeiată şi a fi
respinsă ca atare.
Neîntemeiată a fost şi excepţia de tardivitate a declarării recursului întrucât din dovada de
comunicare a hotărârii a Tribunalului Prahova flată la fila 22 dosar apel, a rezultat că recurentului i
s-a adus la cunoştinţă hotărârea atacată la data de14.04.2011, a declarat recursul la 2 mai 2011 şi
cum termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, calea de atac se putea exercita
până la data de 30 aprilie 2011
Deci într-o zi de sâmbătă a săptămânii astfel că termenul s-a prelungit până la data de 2 mai
2011, prima zi lucrătoare.
Aşa fiind Curtea a apreciat că recursul a fost declarat în termenul prev. de lege respectiv de
disp. art. 301 Cod procedură civilă, astfel că şi această excepţie a fost respinsă ca neîntemeiată.
În ce priveşte fondul s-au se înlăturat toate susţinerile formulate de recurent şi care în esenţă
au vizat faptul că în mod greşit s-a admis acţiune în lipsa unor reglementări speciale, faţă de dispoz.
OUG 94/2000 şi ale Legii nr. 213/1987 întrucât aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond cit
şi instanţa de apel, reclamata a dovedit interesul în promovarea acestei acţiuni. Respectiv de a
obţine un titlu a supra bunurilor ce fac obiectul prezentei acţiuni, astfel că nu i se poate îngrădi
accesul la justiţie pentru că s-ar încălca flagrant prev. art. 1 din Protocolul Adiţional la CEDO şi
ale art. 6 din aceeaşi convenţie ce garantează dreptul de acces la instanţă.
Acţiunea reclamantei nu a putut fi paralizată pentru că legiuitorul nu a promovat un act
normativ care să reglementeze statului juridic al unor astfel de bunuri , pentru că ar avea
semnificaţia unei sancţiuni pentru o inacţiune, ce nu poarte fi imputată reclamantei.
În plus, prin Legea nr. 455/2006 s-a prevăzut scutirea de la plata taxelor de timbru pentru
acţiunile de acest gen, de unde concluzia că acestea pot fi promovate.
Cum în cauză instanţele au aplicat corect disp. art . 1864 Cod civil şi 111 Cod procedură
civilă, Curtea a constatat că recursul de faţă a fost nefondat urmând şi a fost respins ca atare, în
cauză nefiind incidente motivele de casare sau modificare a hotărârii aşa cum sunt ele prev. de art.
304 Cod procedură civilă.
(Judecător Eliza Marin)

[34] Servitute de trecere. Semnificaţia noţiunii de „loc înfundat” în sensul


dispoziţiilor art. 616-634 Cod civil. Crearea situaţiei de „loc înfundat” prin fapta
proprietarului.

Cod civil, art. 616 - 634

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 583 din 13 septembrie 2011.

Prin decizia civilă nr. 583 pronunţată la data de 13 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti
a respins ca nefondat recursul.
La pronunţarea soluţiei, instanţa de control a reţinut că, în sensul art. 616 Cod civil
„proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate reclama o
trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în
proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona”.
Prin „loc înfundat” practica şi jurisprudenţa în materie au stabilit ca fiind acel teren care
este înconjurat de alte diferite proprietăţi, fără ca titularul dreptului de proprietate asupra fondului
dominant să aibă vreo altă posibilitate de ieşire la calea publică.
În aplicarea dispoziţiilor art. 618 şi 634 Cod civil, s-a stabilit constant în practica
instanţelor judecătoreşti că la constituirea unui drept de servitute de trecere trebuie avut în vedere şi
interesul celui ce urmează să suporte consecinţele acestuia şi să nu se ia în considerare în mod
precumpănitor şi exclusiv interesul celui ce urmează să beneficieze de dreptul de trecere.

37
Şi, în fine, s-a avut în vedere ca argument în soluţionarea unor atare acţiuni că în cazul în
care înfundarea locului este rezultatul faptei proprietarului sau chiar al neglijenţei sale, trecerea nu
mai poate fi cerută vecinilor fondului, astfel cum se găsea în starea sa iniţială.
În speţă, instanţa fondului a cărei soluţie a fost menţinută în apel, a reţinut corect că
reclamanta, prin propria sa faptă şi-a creat situaţia de loc înfundat a terenului, înstrăinând din
proprietatea sa mai multe loturi, astfel cum au fost identificate în raportul de expertiză întocmit în
cauză de expert ZD (filele 30-35 dosar fond).
În condiţiile date, solicitarea creării unui drum de trecere de către reclamantă este
nejustificată, faţă de constatările expertizei de specialitate fiind evident că reclamanta a rămas fără
acces de maşină direct la imobil ca urmare a vânzării lotului 1B=183 mp. către numitul ICS.
În plus, din acelaşi raport de expertiză rezultă că accesul la calea publică al reclamantei se
poate realiza pe o porţiune de 9,06 m. între punctele 131-200 la drumul sătesc DS 793 prin
montarea porţilor aferente.
Rezultă aşadar că instanţele nu au interpretat greşit concluziile raportului de expertiză
efectuat în cauză şi nici dispoziţiile art. 616-618 Cod civil referitoare la condiţiile de admisibilitate a
acţiunii privind servitutea de trecere.
Sunt nefondate susţinerile recurentei, care de altfel sunt formulate pentru prima dată în faţa
instanţei de recurs, în sensul că intimata, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 480 Cod civil şi ale Legii
nr.50/1991 a executat lucrări de construcţii prin care a obturat calea de acces la drumul public,
motiv pentru care a şi fost sancţionat.
În cauză nu s-au dovedit aceste aspecte, aşa încât, avându-se în vedere constatările
expertizei de specialitate, care nu au fost contestate de reclamantă, instanţele au pronunţat o soluţie
legală şi temeinică.
Şi, în fine nu poate fi primită nici critica recurentei în sensul că modalitatea de soluţionare a
litigiului echivalează cu o necercetare a fondului care ar atrage, în condiţiile art. 312(5) Cod
pr.civilă, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În speţă, instanţa, respectând principiul disponibilităţii în procesul civil, s-a pronunţat în
limitele cererii cu a cărei soluţionare a fost investită de reclamantă şi a cadrului procesual fixat
astfel, atât cu privire la părţile procesului cât şi referitor la obiectul acestuia.

(Judecător Constanţa Ştefan)

[35] Decăderea. Excepţia nulităţii raportului de expertiză.

Art. 212 alin.(2) Cod pr.civilă, care reglemenetază condiţiile în care trebuie să se invoce
regularitatea raportului de expertiză, are caracter dispozitiv.
Drept urmare, faţă de prevederile art. 108 alin.(3) Cod pr.civilă, neinvocarea nulităţii
raportului de expertiză la prima zi de înfăţişare după depunere şi înainte de a se fi pus concluzii în
fond, atrage sancţiunea decăderii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 572 din 8 septembrie 2011.

Prin decizia nr. 572/8 septembrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul
.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că Tribunalul Prahova investit cu
soluţionarea apelului împotriva hotărârii pronunţată de prima instanţă a dispus prin încheierea de
şedinţă din data de 30 octombrie 2008 (fila 26 dosar apel) completarea probatoriului cu o expertiză
în specialitatea inginerie-sanitară pentru verificarea susţinerilor din acţiunea promovată de
reclamanţi.
Lucrarea a fost efectuată de ing. CM (filele 138-141 dosar apel) şi cu privire la constatările
şi concluziile expertului, părţile nu au formulat obiecţiuni.
Anterior depunerii raportului de expertiză, intimaţii-reclamanţi au formulat o cerere de
recuzare a expertului motivat de faptul că prin modalitatea în care expertul s-a deplasat la faţa
38
locului fără a convoca părţile în vederea efectuării lucrării, există suficiente motive pentru intimaţi
să considere că expertul nu este imparţial.
Cererea de recuzare a fost respinsă, reţinându-se că în speţă nu s-a dovedit incidenţa
cazurilor prevăzute de art.27 pct.7 şi 8 Cod procedură civilă.
Aşadar, neformulând obiecţiuni cu privire la expertiza întocmită în apel de un expert
considerat de reclamanţii-recurenţi „necompetent”, faţă de dispoziţiile înscrise în art.212 (2) Cod
procedură civilă care stabilesc că „ expertiza contrarie va trebui cerută motivat la primul termen
după depunerea lucrării”, recurenţii nu pot valorifica direct în recurs excepţia privind nulitatea
raportului de expertiză, astfel încât, sub acest prim aspect, recursul este nefondat.
Nefondată este şi critica vizând aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod procedură civilă.
Potrivit art.274 (1) Cod procedură civilă „ partea care cade în pretenţii va fi obligată la
cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, deci temeiul juridic al restituirii
se află culpa procesuală dedusă din expresia „ partea care cade în pretenţii”.
Cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite sens în care, la
încheierea dezbaterilor părţile vor prezenta instanţei un decont al cheltuielilor făcute, însoţite de
acte doveditoare.
În speţă, instanţa de apel dând câştig de cauză pârâţilor a schimbat în tot sentinţa apelată în
sensul că pe fond a respins acţiunea ca neîntemeiată şi făcând aplicarea dispoziţiilor art.274 Cod
procedură civilă a obligat pe intimaţii – reclamanţi la plata sumei de 6245 lei cheltuieli de judecată
– fond şi apel către pârâţi.
Au fost avute în vedere pe de o parte, culpa procesuală a reclamanţilor care au pierdut
procesul dar şi actele doveditoare prezentate de pârâţi, chitanţele privind plata onorariului de
expert şi a onorariului de avocat (filele 98 dosar fond şi filele 153,154 dosar apel).
Invocarea de către recurenţi a pretinsei legături de rudenie între avocatul pârâţilor şi aceştia
nu poate fi avută în seamă şi în nici un caz nu ar justifica o eventuală exonerare a reclamanţilor de
la plata cheltuielilor de judecată astfel cum au fost formulate.
În considerarea celor mai sus arătate, Curtea a constatat că legalitatea deciziei atacate nu
este afectată, motiv pentru care a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Constanţa Ştefan)

[36] Menţinerea măsurii plasamentului minorului. Interesul superior al copilului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 561 din 6 septembrie 2011.

Prin decizia civilă nr. 561/2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul
declarat de reclamant.
Pentru a determina dacă menţinerea măsurii plasamentului prin raportare la cererea de
reintegrare în familia lărgită este necesară, Curtea a avut în vedere interesul superior al copilului,
care presupune garantarea pentru acesta, a unei evoluţii într-un mediu stabil şi sănătos.
Astfel, când a trecut o perioadă considerabilă de la momentul în care s-a luat măsura
plasamentului, interesul copilului de a nu i se mai schimba de facto situaţia familială, poate să
prevaleze faţă de interesul părinţilor (în speţă al familiei lărgite), acela de a-şi vedea familia reunită.
În cauza de faţă se constată că este în interesul minorului să rămână la familia în care a
crescut de la vârsta de 6 luni, acesta având nevoie de stabilitate şi continuitate în îngrijirea, creşterea
şi educarea lui, măsură considerată oportună şi datorită vârstei copilului şi evoluţiei pozitive a
acestuia faţă de pârâtă şi membrii familiei acesteia, avându-se în vedere şi faptul că s-a păstrat
legătura cu familia lărgită, aspect de care recurentul reclamant poate beneficia în continuare în
condiţiile stabilite de lege şi instituţiile abilitate.

(Judecător Violeta Stanciu)


39
[37] Inadmisibilitatea reaprecierii probelor în cadrul contestaţiei în anulare.

Cod Procedură Civilă, art. 318

Hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este
rezultatul unei greşeli materiale sau, când instanţa, respingând recursul, sau admiţându-l numai în
parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
„Pentru a putea fi admisă o contestaţie în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunţate
în recurs, este necesar ca instanţa de recurs să fi omis să analizeze un motiv cu care a fost investită.
O atare omisiune trebuie să fie evidentă, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o
reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.
Această cale de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecată nu a fost bine
făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.”

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 1575 din 6 iulie 2011.

Prin Decizia 1575/6 iulie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Litigii de Muncă şi
Asigurări Sociale a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că criticile formulate de contestatori
invocă stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor, echivalând astfel cu o
greşeală de judecată.
Pentru a putea fi admisă o contestaţie în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunţate în
recurs, este necesar ca instanţa de recurs să fi omis să analizeze un motiv cu care a fost investită.
O atare omisiune trebuie să fie evidentă, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o
reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor.
Această cale de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecată nu a fost bine
făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.
Ori ceea ce indică contestatorii ca aspect neanalizat de către instanţa este un argument în
susţinerea solicitărilor, făcându-se referire la greşita apreciere a probelor şi interpretare a
dispoziţiilor legale de către instanţa de recurs.
Faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut că în cauză nu sunt incidente disp.art. 318
c.pr.civ., astfel încât a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată.

(Judecător Violeta Dumitru)

[38] Principiul disponibilităţii procesului civil.

Cod Procedură Civilă, art. 129 pct. 6

In toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Nu se poate susţine culpa instanţei de fond în sensul neexercitării de către aceasta a unui
rol activ, deoarece nu poate fi instituită în sarcina sa indicarea unui eventual pârât, cadrul
procesual fiind fixat exclusiv de către reclamant.”

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 1836 din 30 septembrie 2011.

Prin Decizia nr. 1836/30.09.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia Civilă, Litigii de Muncă
şi Asigurări Sociale a fost a respins recursul formulat ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut că susţinerile recurentei
privind faptul că înţelege să se judece în contradictoriu cu lichidatorul judiciar Râpeanu Gheorghe,
40
iar instanţa de judecată nu a înţeles să depună toate diligenţele în vederea clarificării cadrului
procesual sunt neîntemeiate.
Astfel, pe de o parte lichidatorul judiciar care a reprezentat societatea a fost descărcat irevocabil de
orice îndatoriri şi responsabilităţi din data de 11.01.2011,acţiunea fiind introdusă ulterior, la data de
2.03.2011, neputând fi chemat în judecată în calitate de pârât, deoarece nu este îndeplinită condiţia
calităţii procesual pasive.
Pe de altă parte ,reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuia să justifice atât calitatea
procesual activă, cât şi calitatea procesual pasivă a celui chemat în judecată, prin indicarea
obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.
Ori, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin.6 c.pr.civilă, dând expresie principiului disponibilităţii
procesului civil, instanţa s-a pronunţat în limitele investirii, limite stabilite de reclamant prin cererea
de chemare în judecată.
Nu se poate susţine culpa instanţei de fond în sensul neexercitării de către aceasta a unui rol
activ, deoarece nu poate fi instituită în sarcina sa indicarea unui eventual pârât, cadrul procesual
fiind fixat exclusiv de către reclamant.
Faţă de aceste considerente, Curtea, a respins recursul formulat ca nefondat.

(Judecător Violeta Dumitru)

[39] Greva. Conditiile de declarare a grevei. Nerespectarea dispozitiilor art.183,


alin.1 si 3 din Legea nr.62/2011. Incetarea grevei ca ilegala.

Codul Muncii, art. 250


Legea nr.62/2011, art. 183 alin. 1 şi 3
Carta Sociala Europeana revizuită, ratificată de Romania prin Legea nr.74/1999
Convenţia nr. 87/1984 a O.I.M.

Este ilegala greva declarata in absenta intrunirii cumulative a celor doua conditii impuse
de disp. art.183, alin.1 si 3 din Legea nr.62/2011, respectiv obligativitatea inaintarii notificarii de
declarare a grevei insotita de dovada reprezentativitatii sindicatului, dar si de tabelul continand
numele membrilor de sindicat care si-au exprimat acordul scris de a participa la greva.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 1583 din 2 august 2011.

Prin Decizia nr. 1583/2.08.2011 Curtea de Apel Ploieşti - Sectia conflicte de munca si
asigurari sociale a modificat în tot sentinţa recurată, iar pe fond a admis acţiunea şi a dispus
încetarea grevei ca ilegală, conform art. 200 şi art. 201 din Legea nr. 62/2011.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut că, dreptul la grevă este prevăzut în plan
naţional de disp. art. 43 alin.(1) din Constituţia României, în raport de care salariaţii au dreptul la
grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale, de art. 250 Codul Muncii, art.
181 şi următoarele din Legea Dialogului Social nr. 62/2011, iar în plan internaţional de Pactul
Internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale ratificat de România prin
Decretul nr. 212/1974 care precizează în art. 8 că dreptul la grevă trebuie exercitat conform legilor
din fiecare ţară, de Carta Socială Europeană revizuită, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999,
care consacră în art. 6 paragraful 4 dreptul lucrătorilor şi al patronilor de iniţia acţiuni colective în
cazul conflictelor de interese, inclusiv dreptul la grevă şi de Convenţia nr. 87 din 1984 a O.I.M. din
a cărei interpretare se reţine existenţa dreptului la grevă ca un drept fundamental al lucrătorilor.
Potrivit art. 183 (1) din Legea nr. 62/2011, hotărârea de a declara greva se ia de organizaţiile
sindicale reprezentative participante la conflictul colectiv de muncă, cu acordul scris a cel puţin
jumătate din numărul membrilor sindicatelor respective.
41
Alin.(3) al art. 183 stipulează că hotărârea de a declara greva, cu dovada îndeplinirii
condiţiilor prevăzute la alin.(1) se comunică în scris angajatorului, în termenul prevăzut la art. 182.
Prin adresa nr. 42/2.06.2011, intimaţii-pârâţi au notificat conducerii societăţi-recurente
începerea grevei, în data de 07.06.2011 declanşându-se o grevă de avertisment urmată la data de
10.06.2011 de greva propriu-zisă.
Coroborând dispoziţiile alin. (1) şi (3) din Legea nr. 62/2011 rezultă obligativitatea înaintării
notificării de declarare a grevei însoţită de dovada reprezentativităţii celor două sindicate, dar şi de
tabelul conţinând numele membrilor de sindicat care şi-au exprimat acordul scris de a participa la
grevă.
Cele două condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ, iar absenţa uneia dintre acestea
conduce la constatarea grevei ca fiind ilegală.
Prin înscrisurile depuse în faţa instanţei de fond cât şi a celei de control judiciar intimaţii-
pârâţi nu au făcut dovada declarării grevei cu respectarea dispoziţiilor legale mai sus-amintite.
Astfel, aceştia susţin că tabelele depuse în faţa instanţei de fond, cu nerespectarea normelor
procedurale, după încheierea dezbaterilor asupra fondului cauzei, probe pe care în mod eronat
aceasta le-a acceptat, deşi nu au fost puse în discuţia tuturor părţilor, au fost comunicate
patronatului care le-a restituit însă, pentru a fi legalizate.
Simplele susţineri ale intimaţilor-pârâţi nu pot avea valoare probatorie, în condiţiile în care
aceştia nu au fost în măsură a prezenta dovada depunerii respectivelor tabele, un eventual număr de
înregistrare care să confirme predarea lor.
Este adevărat că solicitarea patronatului de a fi depuse tabelele nominale legalizate este
nefondată, excesivă şi neîntemeiată în drept, însă o atare solicitare nu poate conduce în mod
automat la concluzia depunerii acestor tabele şi a restituirii lor de către patronat ca nerespectând
condiţia de formă impusă de acesta, ci mai curând poate fi apreciată ca o pretenţie lipsită de
fundament juridic.
De altfel, prin însăşi adresa nr. 1/1101/02.06.2011 recurenta solicită intimaţilor comunicarea
înscrisurilor din care rezulta acordul scris al membrilor de sindicat care au înţeles să participe la
grevă, iar solicitarea ca aceste tabele să fie legalizate nu poate conduce la concluzia pe care încearcă
intimaţii să o inducă, aceea a depunerii tabelelor şi a restituirii lor, ci reprezintă o cerinţă
suplimentar impusă, care, dacă nu ar fi fost respectată nu ar fi condus în nici un caz la constatarea
grevei ca fiind ilegală.
În absenţa existenţei acordului a cel puţin jumătate din membrii de sindicat de declarare a
grevei la momentul notificării societăţii, în condiţiile prezentării unor tabele nedatate una din
cerinţele legii de apreciere a grevei ca fiind legală nu este îndeplinită.
Intimaţii susţin, de asemenea, că din conţinutul adresei nr. 42/02.06.2011 rezultă că odată cu
notificarea au fost comunicate şi tabelele respective, însă simpla încunoştiinţare a patronatului în
sensul că există acordul scris al membrilor de sindicat conform prevederilor art. 183 din Legea nr.
62/2011 nu este suficientă, întrucât astfel cum s-a specificat anterior este obligatorie şi prezentarea
tabelelor nominale datate, dispoziţiile legale în speţă nelăsând loc de interpretare.
Nici împrejurarea că s-au formulat o serie de cereri de renunţare la grevă la momentul
declanşării grevei de avertisment nu conduce la concluzia depunerii respectivelor tabele împreună
cu notificarea la angajator.
Nu în ultimul rând, instanţa reţine că, prin adresa nr. 1/1117/07.06.2011 recurenta a solicitat
în continuare dovada acordului scris al membrilor de sindicat pentru declanşarea grevei, iar
intimatul comunică prin adresa nr. 50/08.06.2011 numărul membrilor de sindicat care au fost de
acord cu respectiva acţiune fără a menţiona că un tabel nominal ar fi fost comunicat anterior şi că,
prin urmare, nu ar mai fi necesar.
În consecinţă, Curtea a constatat neîndeplinirea de către intimaţi a uneia din cele două
condiţii impuse de disp. art. 183 alin.(3) din Legea nr.62/2011, respectiv comunicarea către
angajator a acordului scris a cel puţin jumătate din numărul membrilor de sindicat pentru
declanşarea grevei.
În aceste condiţii aspectele privind reprezentativitatea sindicatelor nu se mai impune a fi
analizate , fiind suficientă constatarea neîndeplinirii uneia dintre cele două condiţii anterior
menţionate pentru aprecierea ilegalităţii grevei.

42
Faţă de considerentele expuse, Curtea, văzând disp. art. 312 alin.(2) şi (3) Cod procedură
civilă a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată, iar pe fond a admis acţiunea şi a dispus
încetarea grevei ca ilegală, conform art. 200 şi art. 201 din Legea nr. 62/2011.

(Judecător Iuliana Lucăcel)

[40] Profesor universitar. Activitati didactice de predare si seminarizare in regim de


cumul aferente unui post didactic de profesor universitar vacant, desfasurate in
cadrul unei universitati particulare de invatamant superior, autonoma din punct de
vedere economico-financiar.

Legea nr.128/1997 privind statutul personalului didactic, art.1, art. 81, art. 85 şi
art. 93
Legea nr. 84/1995, art. 103 alin. 2 şi art. 188

Universitatea particulara de invatamant superior nu poate invoca autonomia sa din punct


de vedere economico-financiar, dispozitiile Cartei Universitare, regimul propietatii private sau o
pretinsa egalitate de tratament drept motiv intemeiat pentru incalcarea unor dispozitii legale
valabile tuturor institutiilor de invatamant, indiferent de caracterul lor de stat sau privat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 1782 din 27 septembrie 2011.

Prin Decizia civilă nr. 1782/27.09.2011 Curtea de Apel Ploieşti - Sectia Civila si pentru
cauze cu minori si de familie a respins recursul ca nefundat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că în anii universitari
2006/2007, 2007/2008 şi 2008/2009, intimatul-reclamant a prestat în cadrul Universităţii S.H.
activităţi didactice de predare şi seminarizare în regim de cumul aferente unui post didactic vacant
de profesor universitar.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, prevederile
prezentului statut se aplică personalului didactic de predare, didactic auxiliar şi de conducere din
întregul sistem de învăţământ de stat şi particular. Conform art. 85 din acelaşi act normativ,
posturile didactice rezervate, vacante ori temporar vacante sunt acoperite cu prioritate de personalul
titular ori de personal didactic asociat prin cumul sau prin plata cu ora, conform prezentei legi, iar
art. 93 reglementează în detaliu posibilitatea personalului didactic (din învăţământul de stat,
precum şi cel al instituţiilor de învăţământ privat autorizate sau acreditate) de a fi salarizat şi prin
plata cu ora sau prin cumul. Calculul salariului cuvenit pentru cumul se face pe o durată de 10 luni
din anul universitar, atât norma sa de bază cât şi cea aferentă postului didactic de profesor
universitar vacant având aceeaşi încărcare didactică, acelaşi număr de ore prevăzută de art. 81 din
Legea nr. 128/1997.
Practic, recurenta-pârâtă nu contestă activitatea desfăşurată de intimatul-reclamant,
apreciind numai că acordarea unei norme de cumul este o latitudine a conducerii acesteia, iar plata
cadrelor vacante, la cumul, se face în funcţie de resursele financiare de care dispune la un moment
dat. Aceasta invocă autonomia universitară şi Carta Universitară care, în opinia sa, îi permite
acordarea unui procent de 50% pentru cumul, raportat la norma didactică prevăzută de Legea nr.
128/1997.
Recurenta a fost înfiinţată şi acreditată prin Legea nr. 443/5.07.2002 care, în art. 1 stipulează
că această instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică
este parte a sistemului naţional de învăţământ.
De asemenea, potrivit alin.2 al art. 103 din Legea nr. 84/1995 în vigoare la momentul
introducerii acţiunii, instituţiile şi unităţile de învăţământ particular acreditate fac parte din sistemul
naţional de învăţământ şi educaţie şi se supun dispoziţiilor prezentei legi. În acelaşi sens, art. 188

43
prevede: „Carta Universitară nu poate avea prevederi contrare legislaţiei în vigoare. Nerespectarea
legilor în conţinutul Cartei universitare atrage nulitatea de drept a actului respectiv”.
Prin urmare, recurenta nu poate invoca autonomia sa din punct de vedere economico-
financiar, dispoziţiile Cartei Universitare, regimul proprietăţii private sau o pretinsă egalitate de
tratament drept motiv întemeiat pentru încălcarea unor dispoziţii legale valabile tuturor instituţiilor
de învăţământ, indiferent de caracterul lor de stat sau privat. Aceasta întrucât autonomia economico-
financiar trebuie a se desfăşura în limitele legii şi nu în afara ei.
Pentru considerentele expuse, Curtea, văzând dispoziţiile art. 312 alin.(1) Cod procedură
civilă, a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Iuliana Lucăcel)

[41] Sporuri salariale - sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare

Legea nr. 330/2009, art. 5 alin. 2

„Locurile de muncă, mărimea concretă a sporului pentru condiţii periculoase sau vătămătoare,
categoriile de personal, precum şi condiţiile de acordare a acestora se stabilesc având la bază
buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest
sens, prin regulament aprobat de către ordonatorul principal de credite cu consultarea sindicatelor
sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor, avizat de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale şi Ministerul Finanţelor Publice.”

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 1670 din 15 septembrie 2011.

Prin Decizia nr. 1670/15.09.2011 Curtea de Apel Ploieşti - Secţia I Civilă a respins recursul
formulat ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că posibilitatea acordării sporului
pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, anterior acordat în baza Legii bibliotecilor nr.334/2001,
este reglementată şi prin noua lege de salarizare nr. 330/2009, cu condiţia parcurgerii procedurii
speciale detaliate de art. 5 alin. 2 (Anexa nr. I) din aceeaşi lege, în raport de care, poate fi acordat
personalului salarizat potrivit anexelor nr. II/1.1 - II/14, inclusiv cel din unităţile de învăţământ şi
cultură, un spor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare, de până la 15% din salariul de bază,
însă locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a acestui spor, precum şi
condiţiile de acordare a acestuia, se stabilesc prin regulament de către ordonatorul principal de
credite, cu consultarea sindicatelor sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor şi se aprobă prin
hotărâre a Guvernului.
Pentru aceste considerente, în lipsa unor dovezi în sensul că s-ar fi finalizat procedura specială
prevăzută de noua lege de salarizare pentru acordarea în continuare a sporului pentru condiţii
periculoase sau vătămătoare, Curtea, în baza disp. art. 312 şi art. 304 1 C.pr.civ, a respins recursul
formulat ca nefondat.

(Judecător Cristina Pigui)

[42] Pregătire profesională medic resident. Despăgubiri datorate angajatorului


pentru nerespectarea obligaţiei asumate prin actul adiţional.

O.G. nr. 58/2001 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi


activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar, art. 3 alin. 5
Legea nr. 1/1970 privind organizărea şi disciplina muncii în unităţile socialiste
de stat, art. 21
44
Foştii medici rezidenţi în cazul rezidenţiatului pe post aveau obligaţia de a lucra la
unitatea sanitară cu care au încheiat contractul de muncă, cel puţin un număr egal de ani cu
durata ce este corespunzătoare finanţării rezidenţiatului în specialitatea pentru care s-au scos
posturile la concurs. Încetarea raporturilor de muncă din iniţiativa medicului rezident conduce la
activarea clauzei de despăgubire a unităţii sanitare Lipsa nemotivată de la serviciu timp de 2
săptămâni este de natură să conducă indubitabil la concluzia că iniţiativa încetării raporturilor de
muncă i-a aparţinut angajatei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 1683 din 20 septembrie 2011.

Prin Decizia nr. 1683 / 20.09. 2011 - Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Conflicte de Muncă
şi Asigurări Sociale a respins recursul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea de Apel Ploiesti a reţinut că, în perioada dedusă
judecăţii rezidenţiatul se organiza anual sub forma rezidenţiatului pe locuri şi/sau a rezidenţiatului
pe post, în funcţie de numărul necesar de specialişti estimat pe ţară de Ministerul Sănătăţii, în
specialităţile prevăzute de Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice
pentru reţeaua de asistenţă medicală.
Rezidenţiatul pe locuri, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2001 privind
organizarea si finanţarea rezidenţiatului se organiza în sesiune unică şi oferta un număr de locuri
pentru toate specialităţile. Candidaţii care obţineau confirmarea în rezidenţiat, ca urmare a
concursului pe locuri, încheiau contract individual de muncă pe perioada rezidenţiatului cu unitatea
sanitară la care au fost repartizate locurile pentru rezidenţiat .
Rezidenţiatul pe post se organiza conform acestui act normativ în funcţie de numărul de
posturi solicitate de unităţile sanitare din reţeaua Ministerului Sănătăţii, precum şi de ministerele cu
reţea sanitară proprie, conform normativelor de personal elaborate de Ministerul Sănătăţii, în
specialităţile prevăzute de Nomenclatorul specialităţilor medicale, medico-dentare şi farmaceutice
pentru reţeaua de asistenţă medicală. Rezidenţiatul pe post se organiza numai din motive de maximă
necesitate şi numai pentru zonele geo-economice defavorizate, sub forma unei sesiuni distincte faţă
de concursul naţional organizat cu locuri destinat pe specialităţi. Rezidenţii ocupanţi prin concurs ai
posturilor pentru care se organiza rezidenţiatul pe post încheiau contract individual de muncă pe
perioadă nedeterminată cu unitatea sanitară care a publicat postul respectiv.
În cauză, recurenta a susţinut examenul de rezidenţiat sub forma rezidenţiatului pe post,
fiind încadrată la Spitalul Orăşenesc M. , în funcţia de medic, specialitatea chirurgie – ORL . Prin
actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 64/2001, nr. 202/29.01.2001, recurenta–pârâtă
s-a obligat să funcţioneze ca specialist pe acest post pe o perioadă de minimum 5 ani de la obţinerea
specialităţii, iar în caz contrar să restituie spitalului o sumă echivalentă cu 36 salarii medii pe
economie, din perioada renunţării.
În ceea ce priveşte validitatea actului adiţional la contractul de muncă, Curtea constată că
acest act adiţional a fost valabil întocmit raportat la prevederile legale în vigoare la data de
29.01.2001, respectiv art. 21 din Legea nr. 1/1970.
Potrivit art. 21 din reglementările anterioare privind organizarea muncii unitatea care
trimitea un salariat la o şcoală, curs de perfecţionare sau la specializare, cu scoatere din producţie,
sau organiza, potrivit legii, cursuri de pregătire ori de ridicare a calificării la locul de muncă, urma a
încheia cu salariatul respectiv un act adiţional la contractul de muncă, în care trebuia să se prevadă
pe lângă obligaţia unităţii de a suporta parţial sau integral, în condiţiile legii, cheltuielile pentru
instruirea salariatului şi îndatorirea salariatului de a lucra în unitatea respectivă cel puţin 5 ani de la
terminarea formei de instruire, iar în cazul nerespectării îndatoririi prevăzute la litera b, cea de a
plăti o despăgubire reprezentând cheltuielile făcute de unitate sau alte organe pentru pregătirea lui
profesională.
De asemenea, conform disp. art. 3 alin. 5 din OG nr. 58/2001 privind organizarea şi
finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar după
obţinerea titlului de specialist, foştii medici rezidenţi erau obligaţi să lucreze la unitatea sanitară cu

45
care au încheiat contractul de muncă, cel puţin un număr egal de ani cu durata ce este
corespunzătoare finanţării rezidenţiatului în specialitatea pentru care s-au scos posturile la concurs.
În consecinţă, având un caracter sinalagmatic, obligaţiile stabilite între părţile contractului
individual de muncă şi actului adiţional sunt interdependente, cauza obligaţiei asumată de salariat
constituind-o obligaţia convenită de angajator cu salariatul de a asigura pregătirea profesională a
recurentei - medic rezident, în schimbul activităţii prestate de aceasta la unitatea spitalicească o
perioadă de timp.
De altfel, într-un alt dosar al Tribunalului Prahova , ce a avut ca obiect contestaţia
recurentei împotriva deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă, unde aceasta şi-a
completat cererea solicitând şi constatarea nulităţii absolute a actului adiţional nr. 202/2001 şi
implicit constatarea că nu mai avea obligaţia prestării în continuare a muncii în favoarea spitalului,
s-a apreciat că actul adiţional cuprinde clauze legale şi reprezintă voinţa părţilor.
Nu a fost primită susţinerea recurentei-pârâte în sensul că încetarea contractului de muncă
încheiat între reclamantă şi aceasta nu a avut loc ca urmare a iniţiativei sale, ci ca urmare a
desfacerii disciplinare a contractului de muncă, întrucât prin sentinţa civilă nr. 1284 din data de
03.11.2006 pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul mai sus menţionat s-a constatat că
reclamanta a lipsit de la serviciu nemotivat peste 2 săptămâni şi nici nu s-a prezentat la cercetarea
disciplinară, astfel că pârâta a procedat în mod legal la desfacerea disciplinară a contractului de
muncă. Lipsa nemotivată de la serviciu timp de 2 săptămâni este de natură să conducă indubitabil la
concluzia că iniţiativa încetării raporturilor de muncă i-a aparţinut recurentei-pârâte.
În cauză, nu îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 195 alin. 3 din Codul muncii aprobat prin
Legea nr. 53/24 ianuarie 2003, astfel cum au fost invocate de recurentă în motivele de recurs,
întrucât acest act normativ nu era în vigoare la data încheierii actului adiţional dintre părţi, fiind
incidente dispoziţiile legale generale şi speciale mai sus invocate, prin prisma cărora a fost
verificată temeinicia pretenţiilor reclamantului – intimat.
Pentru a stabili dacă obligaţia de despăgubire a recurentei – pârâte subzistă instanţa de fond
avea a verifica doar dacă aceasta a susţinut şi promovat examenul de specialist în specialitatea ORL
şi, dacă, după obţinerea specialităţii şi-a respectat obligaţia asumată de a funcţiona ca specialist în
cadrul Spitalului Orăşenesc Mizil Sf. Filofteia, timp de 5 ani . Or, chiar recurenta recunoaşte în
cuprinsul motivelor de recurs că ulterior susţinerii examenului de specialist în sesiunea martie 2006
a continuat să efectueze stagiile obligatorii de practică în specialitate la un alt spital – respectiv
Spitalul Militar Bucureşti.
În ceea ce priveşte pretinsa nelegalitate a sentinţei instanţei de fond întrucât reclamantul nu
ar fi probat existenţa vreunui prejudiciu în patrimoniul său, Curtea apreciază că legea nu prevede o
astfel de obligaţie în sarcina beneficiarului clauzei din actul adiţional, acesta prezumându-se în
baza dispoziţiilor legale mai sus-menţionate.

(Judecător Simona Lazăr)

[43] Acţiune pentru plata salariului nulitate parţială a contractului individual de


muncă.

Legea nr. 202/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale


pentru Ocuparea Forţei de Muncă, republicată
Codul muncii, art. 57, art. 161, art. 164

Specificitatea nulităţii în dreptul muncii, conform art.57 al.2 din Codul muncii constă în
aceea că efectele constatării nulităţii contractului individual de muncă se produc numai pentru
viitor. Cauza de nulitate a contractului individual de muncă nu poate să fie ulterioară încheierii
acestuia.
Intrarea în vigoare, ulterior încheierii contractului individual de muncă a unei noi legi de
salarizare nu poate atrage nulitatea clauzei privind salarizarea din contractul individual de muncă
al reclamantului, ci cel mult reducerea cuantumului salariului acestuia, în măsura în care
46
angajatorul emitea o decizie de calculare a noului cuantum în acest sens, iar salariatul era de
acord cu aceasta modificare a contractului individual de muncă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 1703 din 20 septembrie 2011.

Prin Decizia nr. 1703 / 20.09. 2011- Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Civilă şi pentru Cauze
cu Minori şi de Familie a respins ca nefondat recursul.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că prin contractul individual
de muncă nr. Y din data de 22.12. 2009 reclamantul VM a fost angajat de ANOFM în funcţia de
secretar economic, având un salariu lunar de X lei .
Din probele administrate în cauză reiese că în perioada dedusă judecăţii 01.01.2010 –
16.08.2010 salariatul a prestat activitatea pentru care a fost angajat, însă angajatorul nu i-a achitat
nici salariul negociat conform contractului şi nici un salariu mai mic, raportat la dispoziţiile Legii-
cadru nr. 330 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în raport de
dispoziţiile căreia care recurenta susţine că s-a găsit în imposibilitate de a mai achita salariul
negociat reclamantului din prezenta cauză .
În ceea priveşte excepţia nulităţii clauzei „J. Salariul” pct.1 din contractul individual de
muncă al reclamantului, în mod corect instanţa de fond a respins-o ca neîntemeiată, întrucât
nulitatea unui act este condiţionată de existenţa cauzelor de nulitate la momentul încheierii actului
şi nu de situaţii ulterioare, ce nu puteau exista în momentul încheierii lui.
Astfel cum prevede art.10 din Ordonanţa de urgenţă 1/2010, în conformitate cu prevederile
art.30 din Legea-cadru nr.330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1
ianuarie 2010, nu vor fi luate în considerare drepturi salariate stabilite prin contractele şi acordurile
colective şi contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare
la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data
emiterii lor şi care exced prevederilor Legii-cadru nr.330/2009.
Intrarea în vigoare, ulterior încheierii contractului individual de muncă a unei noi legi de
salarizare nu poate atrage nulitatea clauzei j din contractul individual de muncă al reclamantul,
privind salarizarea, ci cel mult reducerea cuantumului salariului acestuia, în măsura în care
angajatorul emitea o decizie de calculare a noului cuantum în acest sens, iar salariatul era de acord
cu aceasta modificare a contractului individual de muncă.
Mai mult, aşa cum în mod legal şi întemeiat a reţinut instanţa de fond, specificitatea nulităţii
în dreptul muncii, conform art.57 al.2 din Codul muncii constă în aceea că efectele constatării
nulităţii contractului, în cazul în care ar exista motive de nulitate, se produc numai pentru viitor,
neputând fi anulate prestaţiile deja executate de părţi referitoare la plata salariului, prestarea
muncii, celelalte drepturi şi obligaţii, pe durata existenţei acestui contract. Or, la data soluţionării
cauzei de către instanţa de fond contractul de muncă al reclamantului –intimat încetase prin demisa
acestuia, pentru neplata salariului.
În concluzie, cum între reclamant şi recurenta pârâtă au fost stabilite raporturi juridice la
data de 22.12.2009, dată la care Legea nr.330/2009 nu intrase în vigoare, în mod corect a constatat
tribunalul că nu se poate reţine că salariul plătit în baza clauzei j din contractul de muncă contravine
unui act normativ ulterior, care a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 01.01.2010 şi care nu
există în anul 2009.
Recurenta nu a probat existenţa unei cauze de nulitate care ar fi afectat valabilitatea
contractului de muncă la încheierea lui, motiv pentru care corect tribunalul a constatat că acesta a
fost valabil încheiat. De fapt, în baza acestui contract, reclamantul a fost şi remunerat până la data
de 01.01.2010, fără a se invoca nulitatea prevederilor contractuale.
Curtea a apreciat că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a legislaţiei
aplicabile în cauză. În conformitate cu dispoziţiile art. j punctul 4 din contractul individual de
muncă al reclamantei, ANOFM avea obligaţia de plată a salariului în fiecare zi de 7 ale lunii.
Recurenta însăşi recunoaşte faptul că nu a plătit salariul reclamantului începând cu luna ianuarie
2010, însă a motivat aceasta neplata prin faptul că începând cu data de 01.01.2010, în situaţia
personalului din sectorul bugetar plătit din fonduri publice au devenit incidente prevederile
Legii-cadru nr.330/2009 şi nu putea fi negociat salariul.
47
Corect a reţinut tribunalul şi faptul că de vreme ce nu s-a produs nici o modificare a
prevederilor contractuale existente în contractul individual de muncă al reclamantei, nici sub
aspectul cuantumului acestuia, nici al modalităţii de plată, prin urmare acest contract îşi produce
efectele în forma în care a fost încheiat.
Chiar recurenta recunoaşte faptul că nu a obţinut avizul necesar pentru asimilarea salariilor
personalului angajat în vederea implementării proiectelor finanţate din POSDRU cu salariile de
bază prevăzute de Legea-cadru nr.330/2009, în ciuda tuturor demersurilor efectuate de instituţia
pârâta în acest scop.
În absenţa avizului invocat, ANOFM a susţinut că este pusă în imposibilitatea de a proceda
la asimilarea salariilor personalului angajat în vederea implementării proiectelor finanţate din
POSDRU cu salariile de bază prevăzute de legea invocată, şi implicit, la plata acestor salarii,
susţinere ce nu poate fi primită atâta vreme cât a existat un contract de muncă în fiinţă, cu drepturi
şi obligaţii corelative.
Lipsa avizului nu poate duce la exonerarea recurentei de obligaţia plăţii salariului, cât timp
reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia de a presta muncă în favoarea acesteia în tot intervalul de timp
supus cercetării judecătoreşti. Salariul reprezintă contravaloarea muncii prestate în favoarea
angajatorului, iar recurenta nu a plătit acest salariu, astfel că în mod corect tribunalul a admis
acţiunea reclamantei, în modalitatea expusă în sentinţă.

(Judecător Simona Lazăr)

[44] Compensarea creanţelor reciproce dintre părţi în cazul în care una dintre
creanţe rezultă dintr-un titlu executoriu privind plata unor drepturi salariale
personalului din sectorul bugetar pentru care s-a amânat şi eşalonat plata
conform O.U.G. nr.71/2009 şi apoi, O.U.G. nr.45/2010. Admisibilitate.

Codul civil, art. 1145, alin. 1 şi art. 1146


O.U.G. nr.71/2009
O.U.G. nr.45/2010

Art. 1146 alin.1 Cod civil statuează că termenul de graţie nu împiedică compensaţia.Prin
urmare, dacă în acest interval de timp debitorul devine creditorul propriului său creditor, îi va
putea opune compensaţia, adică va „plăti” prin invocarea compensaţiei, aceasta deoarece
termenul de graţie reprezintă doar o favoare acordată debitorului până la executarea silită a
obligaţiei.
Având în vedere prevederile art.1145 alin.1 şi ale art.1146 Cod civil, măsura adoptată de
Guvernul României, prin OUG nr.71/2009, iar apoi prin OUG nr.45/2010, de amânare şi eşalonare
la plată a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii având ca obiect
acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar,
identică, practic, termenului de graţie acordat, de principiu, de către instanţa de judecată, la
solicitarea debitorului, nu poate constitui un impediment pentru a opera compensaţia, câtă vreme
nu se poate reţine că în speţă obligaţiile pe care intimatul le are faţă de recurent nu ar fi ajuns la
scadenţă - ceea ce presupunea existenţa unor obligaţii afectate de un termen suspensiv, care nu au
devenit scadente pentru că nu s-a împlinit termenul, pe când în cauză obligaţiile de plată sunt
stabilite prin hotărâri judecătoreşti executorii, pentru care s-a amânat şi s-a eşalonat doar plata.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 1759 din 26 septembrie 2011.

Prin Decizia nr. 1759 din 26 septembrie 2011 - Curtea de Apel Ploieşti - Secţia conflicte
de Muncă şi Asigurări Sociale a admis recursul pârâtului şi a modificat în parte sentinţa în sensul că
a admis cererea reconvenţională formulată de pârât dispunând compensarea creanţelor reciproce

48
dintre reclamant şi pârât până la concurenţa celei mai mici dintre ele, fiind menţinute restul
dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că un mod de stingere a
obligaţiilor este compensaţia, art. 1145 alin.1 Cod civil statuând că aceasta nu are loc decât între
două datorii care deopotrivă au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de bunuri fungibile de
aceeaşi specie şi care sunt deopotrivă lichide şi exigibile.
În ceea ce priveşte exigibilitatea, aceasta presupune ca ambele creanţe reciproce să fi ajuns
la scadenţă, iar dacă una din obligaţiile reciproce este afectată de un termen, nu poate opera
compensaţia întrucât debitorul nu poate fi obligat să plătească înainte de termen, compensaţia fiind
tot o plată.
S-a reţinut că argumentul pentru care tribunalul a respins cererea reconvenţională formulată
de recurent a fost acela că datoria pe care intimatul o are faţă de recurent nu este exigibilă,
apreciindu-se că în acest context nu sunt întrunite condiţiile cerute cumulativ de art. 1145 alin.1 Cod
civil pentru a opera compensaţia.
Or, a arătat instanţa de recurs, nu se poate reţine în cauză că datoria pe care intimatul o are
faţă de recurent nu a ajuns la scadenţă, ceea ce presupune, după cum s-a arătat mai sus, că nu a
ajuns la termen, câtă vreme obligaţiile de plată au fost stabilite în sarcina intimatului prin hotărâri
judecătoreşti ce constituie titluri executorii, însă Guvernul României a emis OUG nr.71/2009
privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi
salariale personalului din sectorul bugetar, iar apoi OUG nr.45/2010 pentru modificarea art.1 din
OUG nr.71/2009, prin care a amânat şi eşalonat plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti
având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din
sectorul bugetar devenite executorii până la datele expres indicate în cuprinsul celor două
ordonanţe.
Art.1146 alin.1 Cod civil statuează expres că termenul de graţie nu împiedică
compensaţia.Prin urmare, dacă în acest interval de timp debitorul devine creditorul propriului său
creditor, îi va putea opune compensaţia, adică va „plăti” prin invocarea compensaţiei, aceasta
deoarece termenul de graţie reprezintă doar o favoare acordată debitorului până la executarea silită a
obligaţiei.
Este adevărat că termenul de graţie se acordă, potrivit dispoziţiilor legale procesuale, de
către instanţa de judecată, iar ceea ce este specific în pricina de faţă este faptul că în cauză,
debitorul, respectiv intimatul-reclamant, nu a procedat la solicitarea acordării pe cale judecătorească
a termenului de graţie, ci însuşi Guvernul României a adoptat actele normative sus-menţionate prin
care a instituit, practic, un asemenea termen, în favoarea tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice
debitoare din sectorul bugetar, astfel cum este individualizat în cuprinsul art.1 alin.4 din OUG
nr.71/2009, autorităţi şi instituţii publice în sarcina cărora au fost stabilite obligaţii de plată a unor
drepturi de natură salarială în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri executorii.
S-a concluzionat de către instanţa de recurs că este evident în contextul mai sus arătat şi
având în vedere prevederile art.1145 alin.1 şi ale art.1146 Cod civil, că măsura adoptată de
Guvernul României, de amânare şi eşalonare la plată a sumelor prevăzute prin hotărâri
judecătoreşti devenite executorii având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite
în favoarea personalului din sectorul bugetar, identică, practic, termenului de graţie acordat, de
principiu, de către instanţa de judecată, la solicitarea debitorului, nu poate constitui un impediment
pentru a opera compensaţia, astfel cum greşit a conchis prima instanţă, câtă vreme nu se poate reţine
că în speţă obligaţiile pe care intimatul le are faţă de recurent nu ar fi ajuns la scadenţă - ceea ce
presupunea existenţa unor obligaţii afectate de un termen suspensiv, care nu au devenit scadente
pentru că nu s-a împlinit termenul, pe când în cauză obligaţiile de plată sunt stabilite prin hotărâri
judecătoreşti executorii, pentru care s-a amânat şi s-a eşalonat doar plata.
Altfel spus, o obligaţie afectată de un termen suspensiv, ce nu a devenit scadentă pentru că
n-a ajuns la termen şi care n-a fost niciodată exigibilă, diferă de o obligaţie exigibilă, rezultat al unei
hotărâri judecătoreşti executorii, pentru care s-a amânat şi eşalonat plata chiar de către stat,
respectiv de către Guvernul României, iar intimatul-reclamant, ca debitor, nu se poate prevala de
amânarea şi eşalonarea la plată dispusă de guvern, ca argument pentru a nu putea opera
compensaţia.

49
Chiar şi Curtea Constituţională a României a reţinut prin decizia nr.188/02.03.2010, prin
care a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor OUG nr.71/2009, ridicată în anumite
cauze aflat pe rolul unor instanţe de judecată, ce au fost indicate şi prin decizia nr.1042/14.07.2011,
prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor OUG nr.71/2009 şi ale art.II din
OUG nr.45/2010, ridicată într-o cauză aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, că prin
aceste acte normative, a căror emitere a fost justificată de Guvernul României prin apariţia unei
situaţii extreme, determinată de implicaţiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti, ceea ce poate constitui o situaţie extraordinară în sensul art.115 alin.4 din Constituţie,
nu numai că nu se refuză executarea hotărârilor judecătoreşti devenite executorii, ci Guvernul se
obligă la plata eşalonată a sumelor prevăzute în acestea, iar situaţia extraordinară invocată are un
caracter temporar.S-a mai arătat că guvernul nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor stabilite
prin hotărâri judecătoreşti executorii şi nu refuză punerea acestora în aplicare, măsura de eşalonare
fiind mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind, deci, o aplicare a art.44 alin.2 din Constituţie, în
condiţiile unei crize financiare accentuate.
Situaţia mai sus descrisă, identică cu cea din cauza de faţă, diferă substanţial şi esenţial de
situaţia existenţei unei simple obligaţii afectată de un termen suspensiv, ce nu a devenit scadentă
întrucât nu a ajuns la termen.
Compensaţia invocată de recurent, a arătat curtea, profită, de altfel, şi intimatului, la rândul
său debitor faţă de recurent, câtă vreme, în raport de disp.art.1 alin.3 din OUG nr.71/2009, sumele
prevăzute la alin.1 al art.1 din respectiva ordonanţă de urgenţă, plătite în temeiul acestei ordonanţe
de urgenţă, se actualizează cu indicele de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică,
prevedere menţinută şi de OUG nr.45/2010, astfel că în condiţiile în care operează compensaţia, ca
modalitate de stingere a obligaţiilor reciproce dintre părţi, până la concurenţa celei mai mici dintre
ele, nu vor mai fi calculate în continuare sumele de bani datorate reprezentând actualizarea cu
indicele de inflaţie pentru sumele pentru care a intervenit compensaţia, ce reprezintă, de fapt, o
plată.
De asemenea, faptul că recurentul nu a fost de acord, la solicitarea intimatului formulată
anterior promovării prezentei acţiuni, cu compensaţia, nu poate constitui un argument pentru
respingerea cererii reconvenţionale formulată de pârât în prezenta cauză, câtă vreme sunt
îndeplinite, pentru considerentele mai sus arătate, cerinţele legale pentru a putea opera compensaţia.
Faţă de cele ce preced, Curtea a privit recursul pârâtului ca fondat, astfel încât în baza
art.312 alin.1 Cod pr.civilă l-a admis, în cauză fiind incidente disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă, iar
conform art.312 alin.2 şi 3 Cod pr.civilă a modificat în parte sentinţa în sensul celor sus-arătate.

(Judecător Vera-Andrea Popescu)

[45] Modificarea, ca efect al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, a bazei de


calcul avută în vedere la stabilirea pensiei de serviciu a magistratului.
Consecinţe.

Legea nr. 303/2004, art. 82 alin. 1 şi 2


Legea nr.19/2000, art. 187

Susţinerea recurentului potrivit căruia în mod greşit i-a fost diminuată pensia este
neîntemeiată deoarece hotărârea judecătorească prin care se dispusese obligarea la acordarea
către recurent a majorărilor salariale prevăzute de OG nr.10/2007 şi care a stat la baza emiterii
adeverinţei iniţiale de către Parchetul ..., a fost reformată de către Curtea de Apel Ploieşti în sensul
respingerii acţiunii, astfel că sentinţa Tribunalului Prahova, prin care se dispusese acordarea
majorărilor salariale, nu poate produce efecte în continuare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


50
Decizia civilă nr. 1781 din 27 septembrie 2011.

Prin Decizia nr.1781 din 27 septembrie 2011Curtea de Apel Ploieşti - Secţia Conflicte de
Muncă şi Asigurări Sociale a respins recursul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de control judiciar a reţinut că prin decizia
nr.210454/27.02.2009 recurentului i s-a stabilit o pensie de serviciu în cuantum de 12.074 lei, în
baza art.82 alin.2 din Legea nr.303/2004, modificată şi completată prin Legea nr.97/2008, baza de
calcul pentru stabilirea cuantumului pensiei reprezentând-o venitul brut din ultima lună de
activitate, în sumă de 13.878 lei, rezultând din adeverinţa nr.1182/X/9/2009 eliberată de Parchetul
de pe lângă ..., adeverinţă ce a fost eliberată pe baza sentinţelor civile nr.315/05.03.2008,
nr.279/01.02.2008 şi nr.96/02.12.2008, astfel cum rezultă din conţinutul acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 279/01.02.2008 pronunţată de Tribunalul Prahova a fost admisă
excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a MFP şi s-a respins acţiunea faţă de acesta ca fiind
introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi s-a admis în parte acţiunea
formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamantul din prezenta cauză, iar pârâţii
menţionaţi au fost obligaţi, printre altele, în solidar, la plata către reclamanţi a majorărilor salariale
indicate, prevăzute de OG nr.10/2007, sume reactualizate în raport de indicele de inflaţie de la data
naşterii dreptului la acţiune şi până la plata efectivă .
Ulterior însă, prin decizia nr. 4/12.01.2010 a Curţii de Apel Ploieşti, au fost admise
recursurile declarate de pârâţii indicaţi împotriva sentinţei civile nr. 279/01.02.2008 pronunţată de
Tribunalul Prahova, ce a fost modificată în parte, în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii
procesuale pasive a CNCD şi a fost respinsă acţiunea faţă de acesta ca fiind formulată împotriva
unei persoanei lipsită de calitate procesual pasivă.De asemenea, au fost respinse, ca neîntemeiate, şi
capetele de cerere privind acordarea majorărilor salariale actualizate şi efectuarea cuvenitelor
menţiuni în carnetele de muncă ale reclamanţilor, fiind menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Ca urmare a pronunţării deciziei sus-menţionate, s-a arătat că Parchetul de pe lângă ... a
emis la data de 21.07.2010 adeverinţa nr.4844/VI/9/2010, prin care baza de calcul constând în
venitul brut pe baza căruia se stabileşte pensia de serviciu a fost rectificată la suma de 11.220 lei,
făcându-se menţiunea expresă că această adeverinţă înlocuieşte adeverinţa nr.1182/X/9/2009 şi că
prin decizia civilă nr.4/12.01.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a fost respinsă acţiunea
soluţionată prin sentinţa civilă nr.279/01.02.2008.
În urma modificării bazei de calcul, a fost emisă decizia nr. 210454/11.10.2010, prin care s-a
revizuit decizia nr. 210454/2009 în sensul modificării acestei baze şi, în mod corespunzător, a
cuantumului pensiei de serviciu, în temeiul Legii nr. 303/2004, potrivit adeverinţei
nr.4844/VI/9/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, stabilindu-se o pensie de
serviciu de 9.761 lei.
Susţinerea recurentului potrivit căruia în mod greşit i-a fost diminuată pensia şi că în cazul
acestuia trebuia menţinută pensia stabilită prin decizia nr.210454/27.02.2009 a fost apreciată ca
neîntemeiată.
Aceasta, deoarece, sentinţa civilă nr.279/01.02.2008 a Tribunalului Prahova, prin care se
dispusese obligarea la acordarea către recurent a majorărilor salariale prevăzute de OG nr.10/2007,
în sensul celor sus-arătate şi care a stat la baza emiterii adeverinţei iniţiale, a fost reformată de către
Curtea de Apel Ploieşti prin decizia civilă nr. 4/12.01.2010 în sensul respingerii acţiunii, iar potrivit
art.311 alin.1 Cod pr.civilă, hotărârea casată nu are nicio putere, alin.2 al art.311 stipulând că actele
de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept,
dacă instanţa de recurs nu dispune altfel, astfel că sentinţa Tribunalului Prahova, prin care se
dispusese acordarea majorărilor salariale, nu poate produce efecte în continuare.
S-a mai arătat că nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căruia prin reducerea
cuantumului pensiei de serviciu ar fi fost discriminat, prin aceea că un procuror din cadrul unei curţi
de apel, care a beneficiat de o hotărâre favorabilă, beneficiază de o pensie mai mare decât un
procuror a cărui acţiune a fost respinsă, având aceeaşi vechime şi funcţie, cum este cazul
recurentului.
Astfel cum corect a reţinut şi prima instanţă, nu se poate reţine existenţa unei discriminări,
în sensul dispoziţiilor OG nr.137/2010 şi art.14 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului,
în cazul de faţă respectându-se principiul puterii de lucru judecat stabilit prin decizia
51
nr.4/12.01.2010 a Curţii de Apel Ploieşti, iar faptul că alţi procurori, din cadrul altor parchete din
ţară, au beneficiat de hotărâri favorabile nu conduce la concluzia discriminării recurentului, practica
judiciară neconstituind izvor de drept.În cazul recurentului, acţiunea privind acordarea majorărilor
salariale prevăzute de OG nr.10/2007 i-a fost respinsă în mod irevocabil, prin hotărâre
judecătorească, iar această hotărâre, a reţinut instanţa de recurs, trebuie respectată.
Dispoziţiile art.85 alin.2 din Legea nr.303/2004 invocate de recurent în apărare, ce statuează
că pensiile de serviciu ale judecătorilor şi procurorilor, precum şi pensiile de urmaş prevăzute la art.
84 se actualizează ori de câte ori se majorează indemnizaţia brută lunară a unui judecător şi
procuror în activitate, în condiţii identice de funcţie, vechime şi grad al instanţei sau parchetului, cu
luarea în considerare, în procent, a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de
serviciu, precum şi a sporului de vechime, iar dacă în urma actualizării rezultă o pensie de serviciu
mai mică, judecătorul sau procurorul îşi poate păstra pensia aflată în plată, nu sunt aplicabile în
cauză.
Aceasta, întrucât nu ne aflăm în situaţia actualizării pensiei de serviciu în conformitate cu
prevederile legale sus-menţionate, ci în speţă este vorba de modificarea bazei de calcul reprezentând
indemnizaţia brută la data pensionării, modificare intervenită ca urmare a pronunţării deciziei
nr.4/12.01.2010 a Curţii de Apel Ploieşti, în litigiul în care recurentul a fost parte, în calitate de
intimat-reclamant.
În ceea ce priveşte decizia de debit nr.572 din 21.10.2010, s-a arătat că aceasta a fost, de
asemenea, corect emisă, cu respectarea disp.art.187 din Legea nr.19/2000, ce statuează că sumele
plătite necuvenit prin intermediul caselor teritoriale de pensii se recuperează de la beneficiari în
baza deciziei casei respective, ce constituie titlu executoriu, în condiţiile în care, raportat la
revizuirea deciziei nr.210454/2009, prin modificarea bazei de calcul şi reducerea cuantumului
pensiei, a rezultat un debit, constând în sume plătite necuvenit, ce trebuie recuperate conform
prevederilor legale indicate.
Decizia de debit contestată a fost emisă la data de 21.10.2010, legalitatea emiterii acesteia
raportându-se la data emiterii, iar faptul că ulterior, pe parcursul procesului, la data de 08.02.2011,
recurentului i-a fost emisă o nouă decizie, prin care pensia acestuia a fost stabilită la 10.156 lei, în
baza unei noi adeverinţe eliberate de Parchetul de pe lângă ... nu poate conduce la anularea, chiar şi
parţială, a deciziei de debit emisă anterior, la data de 21.10.2010, în acord cu situaţia legală
existentă la acel moment, cauzele de nulitate neputând fi ulterioare emiterii deciziei contestate, ci
urmează, în mod evident, a opera compensările legale corespunzătoare, în condiţiile în care s-a
recunoscut recurentului, prin decizia de pensie din 08.02.2011, dreptul la o pensie de serviciu în
cuantum mai mare decât cel stabilit prin decizia cu acelaşi număr emisă la data de 11.10.2010, avută
în vedere la emiterea deciziei de debit.
Câtă vreme cele două decizii contestate în cauză au fost emise de Casa Judeţeană de
Pensii ..., s-a concluzionat că în mod corect tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive invocată de pârâţii ..., calitatea procesuală pasivă presupunând existenţa unei identităţi între
cel chemat în judecată în calitate de pârât şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Pentru considerentele ce preced, Curtea a privit recursul ca nefondat, astfel încât în baza
art.312 alin.1 Cod pr.civilă l-a respins ca atare, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de
modificare a sentinţei invocate de recurent în motivarea recursului, sentinţa atacată fiind legală şi
temeinică.

(Judecător Vera-Andrea Popescu)

[47] Inadmisibilitatea cererii de sistare a popririi instituite asupra pensiei pe


calea ordonanţei preşedinţiale.

Cod procedură civilă, art. 581

Cererea de sistare a popririi instituite asupra pensiei, ca urmare a recalculării drepturilor


de pensie şi constatării existenţei unui debit, pe calea ordonanţei preşedinţiale, nu este admisibilă

52
dacă nu sunt întrunite cele trei condiţii impuse de lege: urgenţa, caracterul vremelnic şi
neprejudecarea fondului.
Nu constituie motiv pentru a se dispune o asemenea măsură raportarea la dispoziţiile Legii
nr.263/2010, deoarece această lege nu cuprinde reglementări privind procedura specială a
ordonanţei preşedinţiale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 1607 din 7 septembrie 2011.

Prin Decizia nr. 1607/7.09.2011 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a respins recursul
declarat în cauză ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că în mod corect instanţa de fond a
analizat condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale în cauza dedusă judecăţii.
În speţă este o vorba despre o reducere a cuantumului pensiei prin instituirea unei popriri.
Nu se poate reţine că prin această măsură aplicată de către Casa de Pensii recurentul se află în
imposibilitate de a-şi asigura cele necesare pentru existenţa zilnică, situaţie ce ar justifica urgenţa
cererii de ordonanţă preşedinţială, deoarece pensia sa nu a fost sistată, ci numai diminuată.
Corect a apreciat tribunalul că nici condiţia neprejudecării fondului nu este îndeplinită.
Pentru analizarea cererii reclamantului este necesar a se face verificări de fond privind
legalitatea măsurii popririi dispuse prin decizia nr. 181572/17.03.2011 a Casei Judeţene de Pensii
Prahova. În cadrul ordonanţei preşedinţiale instanţa nu poate să cerceteze în fond valabilitatea
titlului în baza căruia s-a dispus poprirea şi măsura popririi, ci este ţinută a aprecia numai asupra
valabilităţii lui formale, ori susţinerile recurentului potrivit cărora în mod eronat intimata ar fi emis
o decizie de diminuare a pensiei şi de constatare a unui debit sunt apărări de fond ce nu pot fi
valorificate prin această procedură specială.
Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului că tribunalul trebuia să se raporteze la disp.
Legii nr.263/2010, deoarece analiza condiţiilor de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale se face
raportat la dispoziţiile din Codul de procedură civilă ce se referă la ordonanţa preşedinţială, Legea
privind sistemul unic de pensii neavând reglementări privind această procedură specială.
Prin urmare, tribunalul a stabilit în mod corect că nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei
condiţii prevăzute de art. 581 alin. 1 Cod pr. civ., respectiv urgenţa, caracterul vremelnic şi
neprejudecarea fondului şi a respins cererea de ordonanţă preşedinţială ca inadmisibilă.
Pentru considerentele expuse, curtea, văzând şi disp. art.304, 3041 şi 312 alin.1 C.pr.civ., a
respins recursul declarat în cauză ca nefondat.

(Judecător Cristina Moiceanu)

[48] Plata salariilor compensatorii, conform art.78 din CCMUN, la desfacerea


contractului de muncă pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.

CCMUN pe anii 2007 – 2010, art. 78


Codul muncii (în vigoare la 1.01.2011) – corespondent în legislaţia actuală
art.132 alin. 3 din Legea nr. 62/2011), art. 238 alin. 2

Dacă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nu există prevederi referitoare la


cuantumul salariilor compensatorii în caz de desfacere a contractului individual de muncă, se face
aplicarea prevederilor stabilite în contractele încheiate la nivelurile superioare, în speţă art.78 din
CCMUN pe anii 2007-2010.
Aplicarea dispoziţiilor invocate mai sus este obligatorie în cazul în care decizia de
desfacere a contractului individual de muncă are ca temei art. 65 alin. 1 din Codul muncii ( în
vigoare la 1.01.2011), indiferent de susţinerile angajatorului, în sensul că, în realitate, ar fi vorba

53
de o desfacere disciplinară a contractului de muncă, aceste susţineri reprezentând alte împrejurări
decât cele avute în vedere la momentul emiterii deciziei de concediere.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,


Decizia civilă nr. 1651 din 14 septembrie 2011.

Prin Decizia 1651/14 septembrie 2011 a Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a respins
recursul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre Curtea a reţinut că intimatul-reclamant FI a fost angajat
la recurenta S.C. P… S.A. în funcţia de electrician, iar raporturile de muncă între părţi au încetat
conform Dispoziţiei nr. 2/14.01.2011 emisă de angajator, fiind desfăcut contractul individual de
muncă al reclamantului, începând cu data de 14.01.2011, pe temeiul art. 65 alin. 1 din Codul
Muncii.
Curtea a reţinut că, raportat la aceste documente, emanate chiar de la societatea recurentă,
este de netăgăduit faptul că raporturile de muncă au încetat între părţi din motive ce nu ţin de
persoana salariatului, din cauza desfiinţării locului său de muncă.
Prin urmare este nefondată susţinerea recurentei că, în realitate, desfacerea contractului de
muncă a fost o desfacere disciplinară, determinată de abateri săvârşite de către intimat.
Desfacerea disciplinară a contractului de muncă urmează o procedură expres prevăzută de
lege, iar decizia de concediere trebuie să cuprindă o serie de elemente, prevăzute de legiuitor sub
sancţiunea nulităţii (art.61 – 64 Codul muncii), situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.
Nu poate fi primită invocarea de către recurentă a altor împrejurări decât cele avute în
vedere la momentul emiterii deciziei de concediere, numai pentru ca aceasta să ocolească obligaţia
stabilită în sarcina sa prin art.78 din CCMUN.
Corect a reţinut instanţa de fond că potrivit art.78 din CCMUN pe anii 2007-2010 „la
încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu ţin de persoana salariatului, angajatorii
vor acorda acestuia o compensaţie de cel puţin un salariu lunar, în afara drepturilor cuvenite la zi”.
În prezenta cauză temeiul desfacerii contractului individual de muncă al intimatului este art.
65 alin. 1 din Codul muncii - motive ce nu ţin de persoana salariatului – astfel că acestuia îi sunt
aplicabile prevederile art. 78 din CCMUN pe anii 2007-2010, prevederi ce se coroborează cu disp.
art. 238 alin. 2 din Codul muncii, potrivit cărora contractele individuale de muncă nu pot conţine
clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de
muncă.
Corect a constatat tribunalul că intimatul este îndreptăţit, în condiţiile în care încetarea
contractului individual de muncă s-a făcut din motive ce nu ţin de persoana salariatului, la plata
unei compensaţii pe temeiul art.78 din CCMUN, egală cu un salariu lunar, aşa cum s-a solicitat prin
acţiune, sumă ce reprezintă o compensaţie echitabilă.
Faţă de aceste considerente, curtea, văzând disp. art.304, 304 1 şi 312 alin.1 C.pr.civ., a
respins recursul ca nefondat, menţinând ca legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.

(Judecător Cristina Moiceanu)

54
Decizii
Relevante
Trimestrul III 2011

55
Secţia a II – a Civilă, de
Contencios
Administrativ şi Fiscal

[14] Ordonanţă preşedinţială. Competenţa teritorială.

Cod procedură civilă, art. 581 alin.2

Conform dispoziţiilor art. 581 alin. 2 Cod procedură civilă, cererea de ordonanţă
preşedinţială se introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului.Pentru a
stabili instanţa competentă a se pronunţa asupra cererii de ordonanbţă preşedinţială este necesar a
se determina instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Decizia nr. 2002 din 21 septembrie 2011.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Buzău reclamanta SC AI SRL a chemat în judecată


pârâtele OP SA şi BT şi a solicitat pe calea ordonanţei preşedinţiale suspendarea provizorie a
executării scrisorii de garanţie bancară de bună execuţie nr. 244/11.10.2010 în valoare de
616.000 de euro, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului ce face obiectul
dosarului aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

56
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între beneficiarul OP SA şi antreprenorul SC
AI SRL s-a încheiat contractul guvernat de Condiţiile Generale de contract Fidic, cartea Roşie
ediţia 1999, având ca obiect construirea unei platforme de depozitare a deşeurilor, a unei facilităţi
de bioremediere şi a drumului de acces aferent în localitatea C.
În baza dispoziţiilor contractuale, antreprenorul SC AI SRL a constituit la BT o garanţie
bancară în valorare totală de 616.000 euro, valabilă până la data de 4.12.2013, în favoarea
beneficiarului OP SA .
Prin scrisoarea de garanţie bancară de bună execuţie emisă de BT se garantează
irevocabil plata către beneficiarul OP SA a sumei de 616.000 euro la primirea de către bancă a
cererii acestuia în scris, însoţită de o garanţie care să afirme că antreprenorul SC AI SRL şi-a
încălcat obligaţiile contractuale.
Datorită nerespectării obligaţiilor contractuale de către beneficiar, reclamanta –
antreprenorul SC AI SRL a emis notificarea de reziliere 249C/08.04.2011, rezilierea producându-şi
efecte după expirarea termenului de 14 zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă de
beneficiar, de la data de 26.04.2011.
Conform dispoziţiilor contractuale, pârâta OP SA avea obligaţia să restituie garanţia de
bună execuţie reclamantei SC AI SRL în cazul în care rezilierea contractului s-a făcut de către
acesta din urmă.
Demersurile reclamantei în acest sens au rămas fără nici un rezultat, pârâta refuzând
nejustificat să restituie garanţia de bună execuţie, pârâta, la rândul ei, a emis o notificare de
reziliere a contractului şi a solicitat reclamantei SC AI SRL plata unor sume fără justificare
contractuală.
În atare situaţie, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată, aflată pe rolul
Tribunalului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta OP SA , prin care să se constate reziliat
contractul încheiat între părţi începând cu data de 26.04.2011, din culpa pârâtei, şi să fie obligată
aceasta să restituie scrisoarea de garanţia bancară de bună execuţie, fiind astfel întrunite
dispoziţiile art. 581 Cod procedură civilă pentru suspendarea executării scrisorii de garanţie bancară
de bună execuţie menţionată.
Reclamanta a arătat că sunt realizate condiţia neprejudecării fondului,
condiţia caracterului vremelnic al măsurii, caracterul urgent al măsurii de suspendare a
scrisorii de garanţie bancară.
Pârâta OP SA a invocat excepţia de necompetenţă materială şi teritorială a Tribunalului
Buzău şi a solicitat trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, excepţia
lipsei de interes, excepţia prematurităţii şi excepţia inadmisibilităţii ordonanţei preşedinţiale.
Prin sentinţa nr. 3036 din data de 02.08.2011, Tribunalul Buzău a respins ca neîntemeiate
excepţiile invocate de pârâta OP SA şi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC AI SRL,
împotriva pârâtelor pârâtele OP SA Bucureşti şi BT, a dispus pe cale de ordonanţă preşedinţială
suspendarea provizorie a executării scrisorii de garanţie bancară de bună execuţie în valoarea de
616.000 Euro până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului ce face obiectul dosarului
aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Cu privire la excepţia de necompetenţă, tribunalul a arătat că pârâta a înţeles să invoce
excepţia necompetentei teritoriale, şi nu excepţia necompetenţei materiale, care nu este
motivată. sunt aplicabile în cauză art. 9 Cod procedură civilă, iar potrivit art. 10 al. 1 şi 4 şi art.
12 Cod procedură civilă reclamantul poată să introducă acţiunea şi la locul prevăzut pentru
executare obligaţiei ce face obiectul litigiului, în cauza de faţă scrisoarea de executare bancară
de bună execuţie, respectiv plata garanţiei, făcându-se la Buzău, la sediul paratei BT SA
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta SC OP SA.
Curtea a constatat că recursul este fondat în ceea priveşte motivul de recurs privind greşita
soluţionare a excepţiei de necompetenţă teritorială a Tribunalului Buzău, pentru următoarele
considerente:
Intimata reclamantă SC AI SRL a solicitat pe cale de ordonanţă preşedinţială suspendarea
provizorie a executării scrisorii de garanţie bancară de bună execuţie nr. 244/11.10.2010 în
valoare de 616.000 de euro, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului ce face
obiectul dosarului aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti.

57
Prin cererea ce formează obiectul dosarului Tribunalului Bucureşti, până la soluţionarea
căruia în mod definitiv şi irevocabil intimata reclamantă a solicitat suspendarea provizorie a
executării scrisorii de garanţie bancară, reclamanta SC AI SRL a chemat în judecată pârâta SC
OP SA şi a solicitat să se constate reziliat, începând cu data de 26.04.2011, contractul nr.
8460012140/04.10.2010 încheiat intre parţi, din culpa pârâtei, şi să fie obligată aceasta să
restituie scrisoarea de garanţia bancară de bună execuţie nr. 244/11.10.2010 în valoare de
616.000 de euro emisă de BT SA. Contractul nr. 8460012140/04.10.2010 a fost încheiat între
beneficiarul OP Sa şi antreprenorul SC AI SRL, având ca obiect construirea unei platforme de
depozitare a deşeurilor, a unei facilităţi de bioremediere şi a drumului de acces aferent în
localitatea C, judeţul T, iar în baza dispoziţiilor contractuale, antreprenorul SC AI Buzău a
constituit la BT o garanţie bancară în valorare totală de 616.000 euro, valabilă până la data de
4.12.2013, în favoarea beneficiarului OP SA.
Conform dispoziţiilor art. 581 alin. 2 Cod procedură civilă, cererea de ordonanţă
preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului, iar
pentru a stabili instanţa competentă a se pronunţa asupra cererii de ordonanbţă preşedinţială este
necesar a se determina instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului.
Condiţiile generale ale contractului încheiat între părţi sunt Condiţiile de Contract pentru
construcţii pentru Clădiri şi Lucrări Inginereşti Proiectate de Beneficiari, ediţie 1999, publicată de
FIDIC (Conditions of Contract for Construction for Building and Engineering Works Designed by
The Employer, first edition, 1999, published by FIDIC-Federation Internationale des Ingenieurs-
Conseils)- (filele 85 şi 60 dosar fond).
În ceea ce priveşte disputele şi rezolvarea lor, conform contractului încheiat între părţi, prin
modificarea subclauzei 20.6 din Condiţiile generale, orice dispută va fi soluţionată de instanţele
competente din Bucureşti, România (Delete sub-clause 20.6 and replace with: Any dispute shall be
solved by the competent courts in Bucharest, Romania) (filele 108 şi 80 dosar fond)
Faţă de obiectul acţiunii ce constituie fondul dreptului, competenţa materială aparţine
tribunalului, conform art. 2 alin. 1 lit. a Cod procedură civilă, iar în ceea ce priveşte competenţa
teritorială, în prezenţa acordului de voinţă expres în acest sens în contractul încheiat între părţi,
competenţa teritorială nu este alternativă, şi la alegerea reclamantului, cum a reţinut Tribunalul
Buzău, ci aparţine instanţelor din Bucureşti.
Tribunalul Buzău a reţinut în mod nelegal competenţa teritorială şi aplicabilitatea
dispoziţiilor art. 9, art. 10 al. 1 şi 4 şi art. 12 Cod procedură civilă, iar considerentele privind
faptul că litigiul se soluţionează în contradictoriu cu cele două pârâte, astfel reclamantul având
posibilitatea să formuleze acţiunea şi la locul prevăzut pentru executarea obligaţiei ce face
obiectul litigiului, în cauză scrisoarea de executare bancară de bună execuţie, plata garanţiei,
făcându-se la B, la sediul paratei BT SA , sunt nefondate.
Prin inserarea în contractul nr. 8460012140/04.10.2010 încheiat între beneficiarul OP şi
antreprenorul SC AI SRL , contract ce constituie legea părţilor, a acordului de voinţă privind
soluţionarea disputelor de către instanţele din Bucureşti, a operat o prorogare convenţională de
competenţă teritorială, posibilă şi legală în situaţia în care competenţa teritorială este reglementată
prin norme dispozitive.
În situaţia încheierii între părţi a unei convenţii atributive de competenţă, investirea de către
reclamant a unei alte instanţe îndreptăţeşte pârâtul să invoce, în condiţiile art. 159 Cod procedură
civilă, excepţia de necompetenţă.
Faptul că reclamantul a chemat în judecată şi pârâta BT B nu atrage competenţa unei alte
instanţe decât cea competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului, de a se pronunţa asupra
cererii de ordonanţă preşedinţială.
Reclamanta a solicitat suspendarea executării scrisorii de garanţie bancară pe cale de
ordonanţă preşedinţială, până la soluţionbarea litigiului de fond, reprezentat de acţiunea pentru
rezilierea contractului şi restituirea scrisorii de garanţie bancară şi în care competenţa materială şi
teritorială revine exclusiv Tribunalului Bucureşti, conform normelor codului de procedură civilă
privind competenţa materială şi clauzelor contractului încheiat de părţi din punct de vedere
teritorial.
Susţinerile intimatei reclamante SC AI SRL şi intimatei pârâte BT SA privind faptul că în
cauză nu poate opera clauza contractuală, privind competenţa instanţelor din Bucureşti, faţă de
58
împrejurarea că, potrivit Normelor Camerei de Comerţ de la Paris, competenţa pentru soluţionarea
oricărui litigiu apărut între garant şi beneficiarul scrisorii de garanţie de execuţie bancară aparţine
tribunalului în raza teritorială a căruia îşi desfăşoară activitatea garantul, sunt nefondate.
Cererea de ordonanţă preşedinţială nu are ca obiect litigiul între garant, şi beneficiar, aceştia
au calitatea de pârâţi, fiind chemaţi în judecată de chiar solicitantul scrisorii de garanţie, reclamanta
SC AI SRL.
Litigiul are ca obiect cererea de ordonanţă preşedinţială, formulată chiar de către solicitantul
scrisorii de garanţie, de suspendare a executării scrisorii de garanţie bancară, fără însă ca între
beneficiar şi garant să existe vreun litigiu, fără a fi declanşată procedura de executare a scrisorii de
garanţie bancară între beneficiar şi garant.
În baza art. 304 pct. 3, art. 581 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit art. 312 alin. 6 Cod
procedură civilă, curtea a casat sentinţa şi a trimita cauza la instanţa competentă să soluţioneze
cererea de ordonanţă preşedinţială, Tribunalul Bucureşti.

[15] Cerere restitire cauţiune.

Nu poate fi reţinut ca motiv de respingere a cererii de restituire a cauţiunii - consemnată în


vederea suspendării executării unei sentinţe, până la data judecării recursului – existenţa unui
prejudiciu, constând în cheltuielile de judecată efectuate în procesul prin care s-a soluţionat
cererea de suspendare, în condiţiile în care în acest proces parţile nu au solicitat acordarea de
cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Încheierea din 12 septembrie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei sub nr.3639/114/2011, recurenta debitoare SC PS


SRL, în contradictoriu cu intimata creditoare SC O SA, a solicitat restituirea cauţiunii în sumă de
7800 lei, consemnată cu recipisa nr.803614/1 din 19.07.2011 şi achitată cu chitanţa nr.4319601/1
din 19.07.2011 în dosarul nr.3639/114/2011 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – Secţia
Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal.
În dovedirea cererii, petenta a depus la dosar adresa acestei instanţe nr.3639/114/2011 din
data de 22.07.2011, precum şi copia chitanţei şi a recipisei de consemnare, precizate anterior.
SC O SA a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, motivat de faptul că, prin cererea
de suspendare a executării sentinţei nr.800/2011, recurenta debitoare a prejudiciat-o, în sensul că a
fost nevoită să facă cheltuieli de transport cu reprezentanţii săi la sediul instanţei de recurs, în zilele
de 21 şi 25 iulie 2011, în sumă totală de 600 lei, conform ordinelor de deplasare anexate, precum şi
că recurenta se află în imposibilitatea de a achita suma precizată din surse proprii, aşa cum rezultă
din ordinul nr.10374/4.08.2011.
Examinând cererea de restituire a cauţiunii, Curtea constată următoarele :
În cadrul dosarului nr.3639/114/2011, aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – Secţia
Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, având ca obiect recursul declarat de către
recurenta debitoare SC PS SRL, în contradictoriu cu intimata creditoare SC O SA, împotriva
sentinţei nr.800/22.06.2011 pronunţată de către Tribunalul Buzău, recurenta creditoare a formulat
cerere de suspendare a executării sentinţei recurate, până la data soluţionării recursului.
La termenul de judecată din data de 21.07.2011, instanţa de recurs a apreciat că obiectul
cauzei este neevaluabil în bani, astfel că a stabilit, în temeiul dispoziţiilor art.300 al.3 c.pr.civ., o
cauţiune în cuantum de 2000 lei, luând totodată act că recurenta creditoare a consemnat deja suma
de 7800 lei, prin recipisa nr.803614/1 (seria TA nr.1424085) din 19.07.2011 emisă de către CEC
Bank, sumă care acoperă cauţiunea stabilită de către instanţă.
Prin adresa din data de 22.07.2011, recipisa de consemnare precizată, împreună cu chitanţa
doveditoare a plăţii sumei de 7800 lei nr.4319804/1 nr. TTF nr.1899746/19.07.2011 a fost înaintată
la Camera de valori a Curţii de Apel Ploieşti.

59
Ulterior, prin încheierea irevocabilă din data de 25.07.2011, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia
Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins cererea de suspendare a executării
sentinţei recurate nr.800/2011 a Tribunalului Buzău, ca neîntemeiată.
Ca urmare, având în vedere că această cauţiune a fost consemnată în vedere suspendării
executării sentinţei de fond pe perioada judecării recursului declarat împotriva acesteia, suspendare
care însă nu a fost dispusă de către instanţa de recurs, Curtea consideră că se impune restituirea
cauţiunii consemnată de către recurenta creditoare.
Curtea consideră că cererea este întemeiată cu atât mai mult cu cât cauţiunea dispusă de
instanţa de recurs a fost în suma de 2000 lei, astfel că pentru diferenţa de 5800 lei (până la suma de
7800 lei consemnată de recurenta creditoare) nu exista vreo justificare legală în sensul refuzului
restituirii.
Curtea nu poate reţine susţinerile intimatei creditoare, în sensul respingerii cererii de
restituire, ca urmare a faptului că prin cererea de suspendare a fost prejudiciată.
Aceasta, întrucât prejudiciul învederat de către intimata creditoare reprezintă, în esenţă,
cheltuieli de judecată efectuate în cadrul procesului având ca obiect cererea de suspendare a
executării sentinţei recurate, proces în cadrul căruia intimata nu a solicitat plata vreunor astfel de
cheltuieli.
Totodată, în aceste condiţii Curtea consideră că nimic nu împiedică intimata creditoare să
solicite aceste cheltuieli de judecată pe cale separată, însă la acest moment nu există vreun
impediment legal pentru respingerea cererii de restituire a cauţiunii (intimata nefăcând dovada
formulării vreunei cereri în vederea obligării recurentei la plata de despăgubiri ), mai ales că, aşa
cum s-a arătat anterior, cererea de suspendare a executării sentinţei recurate-pentru care a fost
depusă cauţiunea-a fost respinsă de către instanţa de recurs.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.723 ind.1 al.3 c.pr.civ, raportat
la art.300 al.3 din c.pr.civ, Curtea a admis cererea recurentei debitoare şi a dispus restituirea
cauţiunii în sumă de 7800 lei, consemnată prin recipisa nr.803614/1 (seria TA nr.1424085) din
19.07.2011 emisă de către CEC Bank în dosarul nr.3639/114/2011 al Curţii de Apel Ploieşti.

[16]Obligativitatea depunerii declaraţiei privind achiziţia terenului la


compartimentul de specialitate al autorităţii administrative publice locale în termen
de 30 de zile de la data achiziţiei.

Cod fiscal, art. 259 alin. 6

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Decizia nr. 1817 din 12 septembrie 2011.

Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâta PRIMĂRIA COMUNEI C,


împotriva sentinţei nr.423 din data de 11 februarie 2011, a modificat în tot sentinţa recurată şi, pe
fond, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B, uzău sub nr. 5359/114/2010 reclamanţii SC,
SV şi SA au chemat în judecată comuna C prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce va fi
pronunţată să fie exoneraţi de plata dobânzilor în sumă totală de 917,94 lei şi restituirea acestora.
În fapt, reclamanţii, în calitate de moştenitori ai autorilor SC, SS şi SA pentru rolurile 15011,
15534, respectiv 15561, susţin că în data de 17.08.2010 au plătit efectiv impozitul.
Aceştia au arătat că prin nota de plată din 1.04.2010, au fost informaţi că trebuie să
plătească dobânda la impozitul stabilit, pentru terenurile extravilane în sumă de 718, 39 lei.
S-a mai arată că în data de 17.08.2010, dobânda aferentă sumei ce reprezintă impozitul
pentru terenurile extravilane era de 917,94 lei.
Reclamanţii au precizat că au solicitat Primăriei comunei C să revină asupra plăţii dobânzii
aferente impozitului pentru terenurile extravilane însă au primit un răspuns negativ.
Prin sentinţa nr. 423 din 11 februarie 2011 Tribunalul Buzău a admis ca întemeiată
acţiunea, exonerând pe reclamanţi de plata dobânzii în sumă de 917,94 lei aferentă impozitului
60
pentru anul 2010 privind terenurile extravilane. A obligat pârâta Primăria C să restituie
reclamanţilor această sumă.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs pârâta criticând-o pentru nelegalitate
şi netemeinicie solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi pe fond
respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată, recursul fiind întemeiat pe dispoziţiile Codului
de procedură civilă, pe prevederile OUG nr. 36/2000 şi ale Codului fiscal.
Curtea analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de recurs şi dispoziţiile legale în
vigoare a admis recursul pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit disp.art. 259(6) din Codul Fiscal, orice persoană care dobândeşte teren are
obligaţia de a depune o declaraţie privind achiziţia terenului la compartimentul de specialitate al
autorităţii administrative publice locale, în termen de 30 de zile inclusiv, care urmează după data
achiziţiei .
În cazul de faţă, aşa cum rezultă din documentaţia depusă la dosar, reclamanţii au depus cu
întârziere aceste declaraţii, motiv care a condus la aplicarea de dobânzi potrivit legislaţiei fiscale .
Împrejurarea că aceştia au achitat în timp util impozitul aferent anului 2010, nu are
relevanţă cât timp, dobânzile provin din anii anteriori.
Obligaţia ce revine comisiei comunale de a înscrie titlurile de proprietate în registrul
agricol nu înlătură obligaţia fiscală a proprietarilor de imobile să le declare la fisc în termenul
legal de 30 de zile de la dobândire, în vederea impunerii acestuia.
Aşadar, fiecare proprietar de teren are obligaţia de a se prezenta cu titlul de proprietate pe
teren la primărie pentru a-şi deschide rol agricol, în timp util, şi nu după aproximativ 3 ani, cum
s-a întâmplat în cazul de faţă, cu o parte din titluri.

[17] Suma obţinută din valorificarea bunului adus în garanţie se distribuie


creditoarei care are o creanţă garantată cu bunul valorificat, creanţă cu care a fost
înscrisă în tabelul definitiv consolidat.

Legea nr. 85/2006, art. 121 alin. 1 pct. 2

Ordinea distribuirii sumelor în cazul creanţelor garantate, este cea prevăzută la art. 121
din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, unde la alin. 1 pct. 2 se prevede categoria
creanţelor creditorilor garantaţi.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Decizia nr. 1601 din 12 iulie 2011.

Prin sentinţa nr. 727 pronunţată la data de 3.05.2011, Tribunalul Prahova a respins
contestaţiile formulate ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin planul de distribuire
întocmit de lichidatorul judiciar la data de 23.02.2011 a fost repartizată creditoarei A.F.P.Ploieşti
suma de 187.335,02 lei, obţinută din valorificarea activului adus în garanţie la A.F.P. Ploieşti.
S-a reţinut că acest creditor este menţionat în tabelul definitiv consolidat actualizat la
poziţia 1, în categoria creanţelor garantate prev. de art.121 alin.1 pct.1 din Legea nr. 85/2006,
privind procedura insolvenţei, pentru suma de 800.000 lei şi totodată, acest creditor apare menţionat
la poziţia 3 din tabel, în categoria creanţelor bugetare prev. de art.123 pct.2 din lege, pentru suma de
1.523.947 lei.
În mod corect lichidatorul judiciar a procedat la distribuirea sumelor, respectiv creditorului
A.F.P. Ploieşti i s-a repartizat suma de 187.335,02 lei în contul creanţei cuprinse în tabelul definitiv
consolidat, pentru ordinea de prioritate prev. de art.121 alin.1 pct.2, respectiv la categoria creanţelor
garantate, iar susţinerea contestatorilor, cum că distribuirea sumelor s-a făcut pentru creditorul
A.F.P. Ploieşti la ordinea prevăzută de art.121 alin.1 pct.2 este lipsită de orice suport probator,
considerente pentru care tribunalul a respins contestaţia formulată de creditorii care deţin creanţele
izvorâte din raportul de muncă, ca neîntemeiată.
61
Împotriva sentinţei primei instanţe, a declarat recurs creditoarea S C în nume propriu şi în
calitate de reprezentant al celorlalţi 11 salariaţi.
Recursul este nefondat.
Criticile aduse de recurenţi sentinţei primei instanţe în sensul că în mod greşit le-au fost
respinse contestaţiile formulate la tabelul de distribuire a sumelor realizate în urma lichidării
bunurilor averii debitoarei, sunt nefondate.
În planul de distribuire, întocmit de lichidatorul judiciar la data de 23.02.2011, se
repartizează creditoarei AFP Ploieşti suma de 187.335, 02 lei, obţinută din valorificarea activului
adus în garanţie la creditoare, această creditoare figurând în tabelul definitiv consolidat actualizat la
data de 18 februarie 2011, la poziţia 1, în categoria creanţelor garantate, prevăzute de art.121 alin. 1
pct. 2 din Legea nr. 85/2006, pentru suma de 800.000 lei şi de asemenea această creditoare
figurează şi la poziţia nr. 3 din tabel, în categoria creanţelor bugetare, potrivit art. 123 alin. 1 pct. 4
din Legea nr. 85/2006, cu suma de 1.523.947 lei.
Susţinerea recurenţilor că în mod greşit s-a distribuit acestei creditoare suma de 187.335,02
lei, rezultată din valorificarea activului adus în garanţie, deşi creditoarea nu a făcut dovada că deţine
o creanţă garantată, nu este fondată, intimata creditoare deţine o creanţă garantată, fiind înscrisă în
tabelul definitiv consolidat actualizat la data de 18 februarie 2011, la poziţia 1 în categoria
creanţelor garantate cu suma de 800.000 lei şi dacă recurenţii considerau că această creanţă nu era
garantată şi nu era dovedită trebuiau să atace în termen legal tabelul definitiv consolidat.
În ce priveşte respectarea ordinii de prioritate prevăzută de art. 123 alin. 1 pct. 2 din Legea
nr. 85/2006, nici această critică nu este fondată, deoarece erau aplicabile dispoziţiile art. 121 alin. 1
pct. 2 din Legea nr. 85/2006, întrucât creanţa creditoarei era o creanţă garantată şi suma ce i s-a
distribuit potrivit planului de distribuire, întocmit de lichidatorul judiciar, era rezultată din
valorificarea bunului adus în garanţie.

[18] Obiecţiunile la raportul final şi la bilanţul de închidere, fiind respinse ca


tardive prin decizia instanţei de recurs, nu mai pot fi invocate ca o crotică a
nelegalităţii şi netemeiniciei sentinţei, pronunţate ulterior, de închiderea procedurii
insolvenţei faţă de debitor.

Legea nr. 85/2006, art. 138 alin. 1 lit. a-g, art. 138 alin. 3

Creditorul ce deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală,
poate formula cerere de instituire a răspunderii patrimoniale personale, pentru una din faptele
prevăzute la art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, împotriva
persoanelor din conducerea societăţii debitoare sau altă persoană vinovată de săvârşirea vreuneia
din fapte, dar în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 138 alin. 3 din lege.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Decizia nr. 1872 din 14 septembrie 2011.

Prin sentinţa nr.931 din 03 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia
Comercială şi de Contencios Administrativ, s-a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar
REVALACTIV SPRL ,în temeiul art. 132 alin. 2 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus
închiderea procedurii falimentului debitorului SC A SRL şi radierea debitorului din registrul
comerţului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a constatat că la data de 04.03.2011,
lichidatorul desemnat să administreze procedura falimentului debitoarei a solicitat să se dispună
închiderea procedurii ca urmare a aprobării raportului final de lichidare şi a distribuirii tuturor
sumelor obţinute şi constatând că s-a întocmit raportul final de lichidare şi bilanţul general, care au
fost supuse dezbaterii adunării creditorilor, în condiţiile art. 129 din Legea nr. 85/2006, nefiind
formulate obiecţiuni la raportul final, în temeiul art. 129 şi 130 din Legea nr. 85/2006 judecătorul

62
sindic a aprobat raportul final al lichidatorului, constatând că toate bunurile din averea debitoarei au
fost lichidate şi toate sumele au fost distribuite conform tabelului de distribuire final, dovada
plăţilor fiind făcută cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Împotriva sentinţei a declarat recurs creditorul AVAS BUCUREŞTI, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie.
Recursul este nefondat.
Recurenta a formulat obiecţiuni la raportul final şi la bilanţul de închidere, ce au fost
respinse de judecătorul sindic prin încheierea din 4.04.2011, ca fiind tardiv formulate, recursul
declarat de creditoarea recurentă împotriva acestei încheieri, fiind respins ca nefondat, de către
Curtea de Apel Ploiesti prin decizia nr. 1325/1.06.2011, astfel că fiind soluţionat irevocabil, critica
recurentei cu privire la obiecţiuni nu mai poate fi discutată în această fază procesuală şi nu mai
poate să fie invocată ca o critică a nelegalităţii sau netemeiniciei sentinţei instanţei de fond.
Critica recurentei că pe parcursul procedurii nu a fost depus un raport amănunţit referitor la
cauzele şi împrejurările care au dus la încetarea de plăţi, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi
imputabilă, este nefondată.
Din raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, întocmit de expert contabil Ştefănescu
Teodor, lucrare aflată la filele 230-232 dosar fond, rezultă cauzele care au dus la starea de
insolvenţă a societăţii debitoare şi anume imposibilitatea rambursării integrale a creditului
contractat şi faţă de aceste cauze şi documentele expertizate nu există situaţii din cele prev. la art.
138 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, care să atragă răspunderea membrilor
organelor de conducere şi în raportul depus de lichidatorul judiciar, aflat la fila 234 dosar fond,
rezultă că nu sunt persoane din conducerea societăţii debitoare SC A SRL sau alte persoane care să
fi săvârşit vreuna din faptele prev. de disp. art. 138 din legea nr. 85/2006, de natură a cauza starea
de insolvenţă.
În condiţiile în care recurenta, care deţinea mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise
la masa credală, considera că se face vinovată vreo persoană din conducerea societăţii debitoare sau
altă persoană, de săvârşirea vreuneia din faptele prev. la art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr.
85/2006, putea formula cerere de instituire a răspunderii patrimoniale personale, în temeiul disp.
art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, în condiţiile prevăzute de aceste dispoziţii şi anume, dacă
lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a societăţii debitoare
sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea prev. la alin. 1 al art. 138 din lege, ori
lichidatorul judiciar în raportul întocmit a arătat că nu sunt persoane care să fi săvârşit vreuna din
faptele prev. de art. 138 din Legea nr. 85/2006, de natură a cauza starea de insolvenţă, astfel că,
critica adusă sentinţei de recurentă, nu este fondată.

[19] Procedura insolvenţei. Contract de leasing financiar. Clauză abuzivă.

O. G. nr. 51/1997, art. 15


Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 16 noiembrie 2010
pronunţată în C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovsca.

Instanţa naţională, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea


contractului, are obligaţia de a stabili dacă o clauză dintr-un contract de credit, care prevede în
sarcina consumatorului o penalitate într-un cuantum disproporţionat de mare, trebuie considerată
abuzivă în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva 93/13. Această instanţă are sarcina de a stabili
toate consecinţele care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că
respectiva clauză nu creează obligaţii pentru consumator.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Decizia nr. 1587 din 5 iulie 2011.

63
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 6006/105/2009 debitoarea SC
E C D SRL a formulat contestaţie la tabelul preliminar întocmit de administratorul judiciar, cu
privire la creanţele mai multor creditori.
Prin sentinţa nr. 628 din 13 aprilie 2011, Tribunalul Prahova, a admis contestaţia formulată
de debitoarea SC E C D SRL, împotriva tabelului preliminar al creanţelor întocmit de
administratorul judiciar.
Judecătorul sindic a reţinut, între altele, că în ce priveşte suma de 14.833,42 lei reprezentând
cheltuielile cu reposedarea bunului, creditoarea, nu a făcut dovada creanţei sale şi a relei credinţe a
debitoarei care să justifice efectuarea acelor cheltuieli. Referitor la creanţa în sumă de 345.736,71
lei reprezentând daune-interese constând în valoarea finală şi scadentă rămasă de recuperat şi
dobânda aferentă ratelor de leasing viitoare, judecătorul sindic a reţinut că susţinerile debitoarei cu
privire la tratamentul împovărător impus de o clauză existentă în contract, sunt întemeiate.
Astfel, instanţa a constata că era obligată să verifice respectarea principiului reglementat de
art. 5 C.civ neputându-se deroga de la dispoziţiile de ordine publică.
În speţă, s-a constatat că, deşi a semnat contractul de leasing financiar, debitoarea a avut
posibilitatea de a negocia cu finanţatorul - creditor numai în privinţa obiectului leasingului, a
duratei contractului, a plăţilor ce urmau a fi efectuate, iar nu şi condiţiile generale de leasing la care
debitoarea a aderat fără a le negocia în mod direct cu creditoarea, care au fost numai aduse la
cunoştinţa utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru acesta de a le negocia.
Totodată, judecătorul sindic a reţinut că potrivit dispoziţiilor OG nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing - art.15 – în cazul în care utilizatorul nu execută
obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadenţa
prevăzută în contractul de leasing, finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul est
obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul
contractului.
Aşadar, nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege de a plăti pe lângă sumele
mai sus precizate şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum şi valoarea reziduală;
plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, precum şi a valorii reziduale
reprezintă în fapt o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului să nu fie executat contractul,
decât să fie executat, deoarece ar obţine pe lângă bunurile contractate şi plata ratelor de leasing şi
valoarea reziduală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea SC ML IFN (România) SA
Bucureşti.
Curtea a reţinut următoarele:
Susţinerile recurentei pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr.
civ., care are în vedere faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea
legii de drept material.
Hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care aste redactată hotărârea
nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei
legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. În cauza de faţă se constată că
legea a fost corect aplicată. Cea de a doua teză a textului de lege are în vedere situaţia în care
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greşită a legii, ceea ce înseamnă că instanţa a recurs
la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, instanţa de fond aplicând în mod corect dispoziţiile
legale.
Din verificarea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, rezultă, astfel cum reţine şi instanţa
de fond, că intimata a semnat un contract tipizat, ce stipulează, printre altele şi plata de daune-
interese, concomitent cu restituirea bunului.
Această prevedere, în mod corect, s-a reţinut că are natura juridică a unei clauze penale şi a
fost examinată prin prisma art. 1066 Cod civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 1066 Cod civil, clauza penală, fiind un contract, trebuie să
îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, în principiu, instanţa de judecată
neputând să reducă sau să-i mărească cuantumul şi având posibilitatea de a micşora proporţional cu
64
ce s-a executat, în caz de executare parţială a obligaţiilor de către debitor, conform dispoziţiilor art.
1070 Cod civil.
Nu este de neglijat faptul că instanţa este obligată să verifice respectarea principiului
reglementat de art. 5 Cod civil, neputându-se deroga de la dispoziţiile de ordine publică.
Astfel cum a reţinut şi instanţa fondului, debitoarea nu a avut posibilitatea de a negocia cu
finanţatorul decât aspecte ce ţin de obiectul leasing-ului, durata contractului dar nu şi condiţiile
generale la care aceasta a aderat, fără a le negocia în mod direct.
Faţă de această situaţie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa constantă a
reţinut că „din această perspectivă a protecţiei consumatorului împotriva condiţiilor de creditare
inechitabile şi pentru a-i permite să cunoască pe deplin condiţiile executării ulterioare a contractului
subscris , articolul 4 din Directiva 87/102 impune ca , la încheierea contractului, debitorul să fie în
posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale (Hotărârea
Berliner Kingl Brauerei,C-208/98, punctul 21).
În dreptul intern, examinând dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, la care se face referire
în cuprinsul cererii de recurs se reţine expres, în final, că utilizatorul este obligat să restituie bunul şi
să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului, situaţie în care,
rezultă în mod cert, că nu există o obligaţie a utilizatorului decurgând din lege, de a plăti pe lângă
sumele rezultate şi toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, valoarea reziduală, dar şi
predarea bunului.
În acest context, se apreciază că instanţa fondului a interpretat în mod corect dispoziţiile
O.G. nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, cuprinsul contractelor de
leasing, cu caracter de adeziune, şi dispoziţiile art. 1066 Cod civil şi art. 5 Cod civil.
Prin Ordonanţa din 16 noiembrie 2010 pronunţată în C-76/10, Pohotovost s.r.o. împotriva
Iveta Korckovsca, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că „revine instanţei naţionale în
cauză, având în vedere toate împrejurările care însoţesc încheierea contractului, obligaţia de a stabili
dacă o clauză dintr-un contract de credit precum cea din speţă, care prevede în sarcina
consumatorului, potrivit constatărilor efectuate de această instanţă, o penalitate într-un cuantum
disproporţionat de mare, trebuie considerată abuzivă în sensul articolelor 3 şi 4 din Directiva
93/13.În cazul unui răspuns afirmativ, revine acestei instanţe sarcina de a stabili toate consecinţele
care decurg din aceasta potrivit dreptului intern pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează
obligaţii pentru consumator”.
Pentru aceste considerente şi în temeiul disp. art. 3041 şi 312 C.pr.civ, Curtea a respins
recursul ca nefondat, sentinţa fiind temeinică şi legală, în cauză nefiind incidente motivele de casare
sau de modificare prevăzute de art. 304 C.pr. civ.

[20] Anulare acte juridice încheiate în dauna creditorilor.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 80 alin. 1 lit. b şi c

Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic


acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi
pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor prestaţii executate,
realizate de debitor prin operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului depăşeşte vădit pe cea
primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia tuturor părţilor implicate
în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel
drepturile.In acest fel, legea sancţionează tocmai reaua-credinţă în exercitarea de către debitor a
drepturilor sale, prin acte juridice încheiate în dauna creditorilor.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Decizia nr. 1644 din 4 august 2011.
65
Prin cererile formulate de lichidatorul judiciar s-a solicitat anularea contractului de vânzare
cumpărare autentificat sub numărul 371 din data de 25.02.2010 şi repunerea părţilor în situaţia
anterioară încheierii contractului, respectiv obligarea pârâtului cumpărător, R R V, la restituirea
către SC P SRL în insolvenţă, a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare
precum şi anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 174 din data de
02.03.2010 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, respectiv obligarea
pârâtei cumpărătoare, la restituirea către debitoarea în insolvenţă, a fondului de comerţ ce a făcut
obiectul contractului de vânzare cumpărare.
În motivarea cererii s-a învederat faptul că în intervalul de timp cuprins între momentul
sesizării instanţei şi momentul deschiderii procedurii insolvenţei debitoarea prin reprezentantul său
legal a urmărit prin toate mijloacele posibile sărăcirea patrimoniului falitei în dauna evidentă a
creditorilor cunoscuţi la acel moment.
Dincolo de împrejurarea că nu există nicio dovadă a plăţii preţului menţionat în contract,
notarul public neavând în posesia sa vreo factură fiscală şi dovada de achitare a acesteia, în cauză
operează şi prezumţia de fraudă instituită de art. 84 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.
În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 80 lit. b, c din Legea 85/2006.
Prin sentinţa nr. 515 din 28.04.2011, Tribunalul Buzău – Secţia comercială şi de Contencios
Administrativ, a admis cererile formulate de lichidatorul judiciar şi a dispus anularea contractului de
vânzare cumpărare autentificat sub nr. 371 din 25.02.2010 şi repunerea părţilor în situaţia
anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare, respectiv obligarea pârâtului cumpărător la
restituirea către debitoare a imobilului ce a făcut obiectul contractului.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub
nr. 174 din 02.03.2010 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, respectiv
obligarea pârâtei cumpărătoare la restituirea către debitoare a fondului de comerţ ce a făcut obiectul
contractului de vânzare cumpărare.
Împotriva sentinţei au declarat recurs .
Curtea a reţinut că recursurile sunt nefondate potrivit considerentelor ce urmează:
Lichidatorul judiciar si-a întemeiat cererea in anulare pe dispoziţiile art. 80 alin 1 lit. b) şi c)
din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate
introduce la judecătorul-sindic acţiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi
patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor transmise şi a valorii altor
prestaţii executate, realizate de debitor prin operaţiuni comerciale în care prestaţia debitorului
depăşeşte vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia
tuturor părţilor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le
leza în orice alt fel drepturile.
In acest fel, legea sancţionează tocmai reaua-credinţă în exercitarea de către debitor a
drepturilor sale, prin acte juridice încheiate în dauna creditorilor. Dacă scopul părţilor contractante
sau cel puţin al debitorului la încheierea actului juridic respectiv l-a constituit fraudarea creditorilor,
atunci actul are o cauză ilicită, iar potrivit art. 966 din Codul civil, acesta nu poate avea niciun efect.
Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile
art.261 cod procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt
expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al
instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a
fundamentat soluţia adoptată.
Aceste cerinţe legale impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, au fost respectate de
instanţa de fond, iar faptul că soluţia adoptată îi nemulţumeşte pe recurenţi nu poate înlătura
raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
În cauză motivarea hotărârii recurate răspunde tuturor exigenţelor legale deoarece
examinează efectiv apărările şi susţinerile părţilor, explicând în termeni accesibili situaţia de fapt şi
dezlegarea în drept statuată de instanţă.
Cu alte cuvinte, concluzia instanţei este precedată de o examinare a chestiunilor de fapt şi
de drept ridicate care vizau actele incheiate fraudulos.
În ceea ce priveşte aplicarea greşită a legii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9
Cod procedură civilă, cu privire la dispoziţiile art. 80 alin.1 lit. b) şi c) din legea nr. 85/2006,
66
Curtea reţine că judecătorul-sindic a făcut o justă aplicare a dispoziţiilor precitate, dată fiind ipoteza
legală, aşa cum aceasta a fost instituită de legiuitor. Astfel, deşi se susţine că în cauză nu ar fi fost
făcută dovada complicităţii terţilor şi a debitoarei, la fraudarea creditorilor, acest lucru este dovedit
deplin, în primul rând datorită relaţiilor de rudenie dintre părţi şi a faptului că actele s-au incheiat
după introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. Or, în acest caz, nu se poate susţine
cu suficient temei că tocmai aceste transferuri patrimoniale, de o valoare relativ ridicată, nu au
determinat un dezechilibru major în situaţia financiară a falitei. În aceste condiţii, în opinia Curţii,
aspectele prezentate de lichidator şi reţinute de judecătorul-sindic sunt suficiente pentru a proba
complicitatea terţilor, cu falita pentru fraudarea intereselor sau drepturilor creditorilor acesteia din
urmă.
Aşadar, complicitatea pârâţilor, în fraudarea creditorilor falitei, nu poate fi pusă la îndoială,
de altfel, ambele operaţiuni a căror anulare s-a solicitat în prezenta cauză impunându-se a fi
analizate din acest punct de vedere împreună, pentru că ambele au preţ derizoriu faţă de valoarea
reală, probată de lichidator.
Curtea constată că în ambele cazuri aplicarea ipotezei legale cuprinsă în articolul invocat
asupra stării de fapt este corectă.
Din analiza amănunţită a actelor ce fac obiectul litigiului, rezultă că părţile contractante au
încheiat cu rea-credinţă aceste acte, în dauna intereselor creditorilor, cu finalitatea diminuării masei
active a debitoarei şi a obţinerii unui avantaj injust de către acestea.
Astfel, toate părţile implicate în această operaţiune juridică se aflau în legături de strânsă
rudenie şi cunoşteau situaţia societăţii debitoare, în sensul că aveau cunoştinţă de existenţa cererii
de deschidere a procedurii şi de starea de insolvenţă a debitoarei şi de împrejurarea că, prin
scoaterea imobilului în litigiu, din proprietatea societăţii, datoriile către creditori nu vor mai fi
achitate.

[21] Acordarea unor sume de bani pentru poliţişti în situaţia producerii riscurilor
specifice activităţii de poliţie.

Legea nr. 360/2002, art. 28 alin. 1 lit. m


H.G. nr. 1083/2008

Despăgubirile prevăzute la art. 28 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul
poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă în situaţia producerii riscurilor
specifice activităţii de poliţie. Termenul de poliţist invalid are semnificaţia potrivit legii de poliţist
„ rănit clasat inapt pentru serviciul poliţienesc de către comisiile de expertiză medicală şi evaluare
a capacităţii de muncă”.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Decizia nr. 1982 din 20 septembrie 2011.

Prin cererea înregistrată sub nr. 5594/114/2010 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantul G
L I a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Buzău pronunţarea unei
hotărâri prin care să se recunoască dreptul său de a-i fi acordate despăgubiri în conformitate cu
prevederile art.28 alin.1 lit. „m” din Legea nr. 360/2002 şi HG nr. 1083/10.09.2008, cu obligarea
pârâtului la plata acestora în cuantum de 8.000 Euro.
În motivarea acţiunii reclamantul a învederat instanţei că a lucrat în calitate de subofiţer
activ în cadrul I.P.J. B până la data de 19.08.2009, după care a fost trecut în rezervă din motive de
sănătate, fiind declarat inapt pentru serviciul în poliţie, după ce a activat peste 20 de ani.
Pensionarea sa anticipată s-a datorat faptului că printr-o decizie medicală a fost declarat inapt pentru
îndeplinirea serviciului în poliţie, susţinându-se că boala de care suferă a apărut în timpul şi din
cauza serviciului în poliţie, afecţiunea fiind încadrată în gradul II de invaliditate.
Având în vedere diagnosticul stabilit de către Comisia Centrală de expertiză medicală şi
Evaluare a Capacităţii de Muncă, reclamantul a apreciat că este îndreptăţit în conformitate cu
prevederile art. 21 alin. 1 lit.”m” din Legea nr. 360/2002 şi art. 3 lit.”c” din HG nr. 1083/2008 să
67
primească despăgubiri conform actului normativ invocat, în cuantum de 8.000 Euro echivalent în lei
la data plăţii, sens în care s-a adresat cu o plângere prealabilă către I.P.J. Buzău.
Prin adresa nr. 23776/6/20.11.2010 i-a fost comunicată soluţia de respingere a cererii de
acordarea acestor despăgubiri, cu motivarea că nu poate beneficia de acestea neputând fi considerat
poliţist rănit conform definiţiei legale prevăzute de art.2 lit. „b” din actul normativ invocat.
Prin sentinţa nr. 740 din data de 2 martie 2011 Tribunalul Buzău a respins acţiunea
formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul IPJ B.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul.
Curtea a reţinut că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează :
Instanţa de fond a respins corect acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, motivat de faptul
că textele de lege invocate de acesta reglementează acordarea unor despăgubiri în cazul producerii
unor riscuri specifice activităţii de poliţie, în situaţia unor evenimente neprevăzute şi nu în situaţia
apariţiei unei boli profesionale cum este cazul in speţă.
Despăgubirile prevăzute de art. 4 alin.2 din H.G. nr. 1083/2003 nu se pot acorda pentru acele
afecţiuni dobândite într-o perioadă nedeterminată de timp ca urmare a serviciului ca poliţist,
serviciu privit în ansamblul său, ci acestea trebuie să vizeze o situaţie sau un caz strict determinat ce
poate fi atribuit unei persoane, care, acţionând efectiv asupra poliţistului îi cauzează o afecţiune
care-l plasează într-un anumit grad de invaliditate (îl răneşte).
Art. 2 lit. b din H.G. nr. 1083/2008 stabileşte că prin poliţist rănit se înţelege „poliţistul
suspus în timpul sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, independent de voinţa lui,
efectelor unor cauze vătămătoare, în urma cărora îi este afectată integritatea anatomică şi/sau
funcţională a organismului”, iar prin poliţist invalid – „poliţistul rănit clasat inapt pentru serviciul
poliţienesc de către comisiile de expertiză medicală şi evaluare a capacităţii de muncă”.
Pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale menţionate este absolut necesar ca efectele
cauzelor vătămătoare la care a fost supus poliţistul să se fi produs independent de voinţa lui.
Despăgubirile se acordă numai pentru cazul când evenimentul căruia i-a căzut victimă poliţistul este
strict determinat.
Afecţiunea medicală suferită de poliţist care-i induce un anumit grad de invaliditate trebuie
să fie în mod indubitabil strict individualizată şi astfel constatată încât să poată fi pusă pe seama
atitudinii unei sau unor persoane identificate sau identificabile care să poată fi făcute responsabile
pentru faptul prejudiciabil.
Prin art. 28 alin.4 din Legea nr. 218/2002, legiuitorul a stabilit în sarcina oricărui lucrător de
poliţie, indiferent dacă este în timpul serviciului sau nu, dacă acţionează conform atribuţiunilor de
serviciu şi dacă se află în aria sa de competenţă teritorială, obligaţia de a interveni, aspect care
bineînţeles că presupune anumite riscuri şi consecinţe imprevizibile.
Prin stabilirea acestei obligaţii în sarcina poliţistului şi pentru a nu lăsa fără substanţă acest
text de lege, legiuitorul a înţeles, totodată, să ofere şi o protecţie suplimentară poliţistului care
intervine în condiţiile arătate, adoptând în acest sens H.G. nr. 1083/2008.
În cauză nu se face referire la riscuri specifice activităţii de poliţie, fiind vorba de anumite
boli menţionate în decizia medicală nr. 213/19.08.2009, respectiv hipertensiune arterială, diabet,
hipercolesterolemie şi tulburare nevrotică polimorfă, boli care nu determină aplicarea dispoziţiilor
legale mai sus menţionate.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat corect că situaţia reclamantului nu s-a datorat
producerii riscurilor specifice activităţii de poliţie, ci unei boli profesionale apărute în timpul
exercitării profesiei, în speţă nefiind aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 1083/2008, act normativ special,
aplicabil numai poliţiştilor, pentru ca reclamantul să poată beneficia de plata despăgubirilor
cuvenite potrivit art. 28 alin.1 lit. m din Legea nr. 360/2002.

[23] Inadmisibilitatea ordonanţei preşedinţiale.

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004


Legea nr. 168/2010 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
34/2010, art. I pct. 18

68
Măsura de suspendare a dreptului de utilizare a unui autovehicul prin reţinerea
certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare poate fi atacată la
instanţa de contencios administrativ, astfel cum reglementează art. I pct. 18 din Legea nr. 168/2010
pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2010 privind unele măsuri pentru
întărirea controlului în scopul combaterii transporturilor ilicite de mărfuri şi de persoane, aşadar
în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Având în vedere că instituţia suspendării executării actului administrativ are o reglementare
specială, cuprinsă într-o lege derogatorie de la dreptul comun, respectiv art. 14 şi 15 din Legea nr.
554/2004, Curtea reţine că instituţiei suspendării nu îi pot fi aplicate dispoziţiile art. 581 Cod de
procedură civilă, excluse în acest mod.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Decizia nr. 2122 din 29 septembrie 2011.

Reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Rutieră Română, a


solicitat , pe cale de ordonanţa preşedinţială , să se dispună restituirea plăcuţelor de
înmatriculare aparţinând autobuzului cu nr. de înmatriculare BZ-06-RGE .
În motivarea de fapt se arată că la data de 29.03.2011 autobuzul menţionat mai sus,
aparţinând reclamantei , a fost oprit în trafic, iar agentul constatator, considerând că nu deţine
licenţă valabilă de transport , prin procesul verbal de contravenţie seria AIR nr. 0177956 a dispus ,
pe lângă sancţiunea pecuniară si reţinerea plăcuţelor de înmatriculare şi a certificatului de
înmatriculare .
Dată fiind situaţia expusă, reclamanta evidenţiază că din luna martie 2011 nu mai
poate folosi autobuzul pentru efectuarea serviciilor de transport , fapt ce îi aduce serioase
prejudicii , cu atât mai mult cu cât acesta este utilizat in regim de leasing .
Reclamanta apreciază că este justificat caracterul de urgenţă , motivat de faptul ca nu se
poate folosi de autobuzul menţionat , iar dosarele in care urmează să se lămurească problema
licenţei de transport au termene foarte lungi.
Prin sentinţa nr. 3048 din data de 9 august 2011 tribunalul a admis acţiunea şi a dispus , pe
cale de ordonanţă preşedinţială , restituirea plăcuţelor de înmatriculare şi a certificatului de
înmatriculare aparţinând autobuzului cu număr de înmatriculare BZ 06 RGE, proprietatea
reclamantei.
Împotriva sentinţei pronunţate de tribunal a formulat recurs pârâta Autoritatea Rutieră
Română.
Curtea a constatat recursul fondat pentru următoarele considerente:
Intimata-reclamantă SC A. SRL a fost sancţionată contravenţional pentru săvârşirea
contravenţiei prevăzute de dispoziţiile art. 57 ind. 2 lit. a din OUG nr. 109/2005 privind
transporturile rutiere, la data de 29.03.2011, fiind încheiat procesul-verbal de constatare a
contravenţiilor seria AIR nr. 0179560/29.03.2011 de recurenta Autoritatea Rutieră Română.
Potrivit dispoziţiilor art. 57 ind. 2 lit. a constituie contravenţie efectuarea transportului rutier
sau a activităţilor conexe acestuia fără a deţine licenţă de transport, certificat de transport în cont
propriu, licenţă pentru activităţi conexe, licenţă de traseu sau autorizaţie de transport internaţional,
document de transport pentru transportul de persoane prin servicii ocazionale, respectiv retrase,
expirate sau declarate pierdute, după caz.
Conform dispoziţiilor art. 62 alin. 1 , în cazul utilizării pentru transport a unui vehicul fără a
se putea face dovada că se deţin următoarele documente valabile, după caz: licenţă de transport,
copia conformă a acesteia, certificat de transport în cont propriu, copia conformă a acestuia, licenţă
de traseu, autorizaţia specială de transport, autorizaţia de transport internaţional sau documentul de
transport persoane prin servicii ocazionale, după caz, se suspendă dreptul de utilizare a
autovehiculului prin reţinerea plăcuţelor de înmatriculare şi a certificatului de înmatriculare,
aplicându-se şi sancţiunea contravenţională corespunzătoare, iar potrivit alin. 2 inspectorii de trafic,
precum şi ofiţerii şi/sau agenţii de poliţie din cadrul Poliţiei Române care au calitatea de poliţişti
rutieri au dreptul să reţină documentele prevăzute la alin. 1 şi 1 ind. 1, dacă acestea au valabilitatea
depăşită sau nu sunt conforme cu transportul efectuat, precum şi plăcuţele cu numărul de
înmatriculare împreună cu certificatul de înmatriculare.
69
Totodată, potrivit alin. 3, plăcuţele cu numărul de înmatriculare împreună cu certificatul de
înmatriculare şi o copie a proceselor-verbale de constatare a contravenţiei şi de reţinere a plăcuţelor
cu numărul de înmatriculare şi a certificatului de înmatriculare se predau, în termen de maximum 3
zile, inspectoratului judeţean de poliţie, respectiv Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului
Bucureşti, care notifică deţinătorului autovehiculului faptul că suspendarea dreptului de utilizare a
autovehiculului prin reţinerea certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor cu numărul de
înmatriculare încetează la 6 luni de la data procesului-verbal de reţinere a acestora.
În speţă intimatei-reclamante , ca urmare a constatării săvârşirii faptei contravenţionale, i-au
fost reţinute plăcuţele cu numărul de înmatriculare BZ 06 RGE şi certificatul de înmatriculare al
vehiculului cu care se efectua transportul la acea dată, potrivit procesului-verbal de reţinere seria
RPCR nr. 001695/29.03.2011, în baza disp. art. 62 alin. 2 din OUG nr. 109/2005.
Măsura de suspendare a dreptului de utilizare a unui autovehicul prin reţinerea certificatului
de înmatriculare şi a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare poate fi atacată la instanţa de
contencios administrativ, astfel cum reglementează art. I pct. 18 din Legea nr. 168/2010 pentru
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2010 privind unele măsuri pentru întărirea
controlului în scopul combaterii transporturilor ilicite de mărfuri şi de persoane, aşadar în condiţiile
Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Având în vedere că instituţia suspendării executării actului administrativ are o reglementare
specială, cuprinsă într-o lege derogatorie de la dreptul comun, respectiv art. 14 şi 15 din Legea nr.
554/2004, Curtea reţine că instituţiei suspendării nu îi pot fi aplicate dispoziţiile art. 581 Cod de
procedură civilă, excluse în acest mod, deoarece, pe de o parte, aceste din urmă dispoziţii sunt, la
rândul lor, speciale, aşa încât nu se pot completa cu alte dispoziţii speciale, iar, pe de altă parte, sunt
incidente prevederile disp. art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,
potrivit cărora în litigiile în contencios administrativ nu îşi găsesc aplicarea normele privind
ordonanţele preşedinţiale, norme incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre
autorităţile publice şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime.
Existenţa unei reglementări cu caracter derogatoriu obligă partea interesată să urmeze
procedura reglementată prin acest act normativ şi nu procedura prevăzută de normele dreptului
comun, din Codul de procedură civilă.
În aceste condiţii Curtea a constatat că , în mod nelegal , instanţa de fond a apreciat
admisibilă procedura ordonanţei preşedinţiale în această materie, trecând la analiza condiţiilor de
admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale reglementate de dispoziţiile art. 581 Cod de proc. civilă.
Excepţia inadmisibilităţii invocată de recurentă fiind întemeiată, recursul a fost admis, iar
sentinţa recurată a fost modificată în tot, în sensul respingerii cererii reclamantei ca inadmisibilă,
devenind inutilă analizarea celorlalte critici formulate de recurentă în calea de atac.

[24] Suspendarea executării actului administrativ în temeiul art. 14 alin. 1 teza I-


a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Condiţii. Cazul bine
justificat. Înlăturarea prezumţiei de legalitate a actului administrativ.

Legea nr. 554/2004, art. 14 alin. 1 teza I-a

Pentru a suspenda executarea unui act administrativ nu este suficient doar ca partea
interesată să susţină că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte indicii pe
baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat şi a iminenţei unei
pagube, în raport cu natura şi amploarea măsurii dispuse prin actul contestat şi datele economice
ale contribuabilului. La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în
situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actelor
administrative aflate în litigiu.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Decizia nr. 1696 din 18 august 2011.

70
Reclamanta SC C. T. SRL a solicitat , în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Buzău,
pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună suspendarea executării actului reprezentat de
decizia de impunere nr. F-BZ-825/2011.
În motivarea acţiunii s-a învederat că , urmare a controlului efectuat de reprezentanţii
pârâtei , ce a vizat perioada 01.01.2006 – 31.03.2011, cu obiectiv înregistrarea , calcularea şi
virarea în termen a obligaţiilor fiscale datorate de societate bugetului consolidat al statului, s-au
reţinut în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare în cuantum de 933.713 lei, din care: impozit pe
profit în sumă de 218.555 lei, majorări de întârziere în sumă de 181.355 lei, tva în sumă de 301.970
lei, majorări în sumă de 231.833 lei.
Apreciază reclamanta că cererea este întemeiată, fiind îndeplinite cumulativ cele două
condiţii prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004, respectiv cazul bine justificat şi iminenta
producerii pagubei , în sensul că a fost declanşată executarea silită prin blocarea conturilor sale , ce
generează deficienţe reale în executarea obligaţiilor contractuale asumate , sistarea serviciilor,
precum şi grave probleme sociale, prin restructurarea posturilor şi indisponibilizări ale salariaţilor.
Mai mult , până la efectuarea controlului societatea nu înregistrează obligaţii restante, astfel
după cum rezultă din anexele la raportul de inspecţie fiscală; până la întocmirea raportului de
inspecţie fiscală societatea figura în evidenţele fiscale cu obligaţii curente restante către buget, iar
la data de 19.05.2011 i-a fost adus la cunoştinţă că mai are de plată această sumă de 933.713 lei ,
emiţându-se decizia de impunere nr.F-BZ.825/09.05.2011.
Cât priveşte a doua condiţie , a iminenţei producerii unei pagube şi aceasta este îndeplinită ,
raportat la cuantumul ridicat al sumei pretins datorate şi la specificul activităţii reclamantei.
Cum în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurate un anumit
echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari şi întrucât acţiunile autorităţilor
publice nu pot fi discreţionare se solicită admiterea acţiunii.
În drept, acţiunea a fost fundamentată pe disp. art.14 din Legea nr.554/2004.
Prin sentinţa nr. 2588/08.06.2011 pronunţată de tribunal a fost admisă cererea formulată de
reclamanta şi s-a dispus suspendarea executării actului administrativ-decizia de impunere , până la
pronunţarea instanţei de fond.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Buzău.
Curtea a constatat recursul fondat pentru următoarele considerente:
Actul administrativ cu caracter unilateral se bucură de prezumţia de legalitate şi se execută
din oficiu, însă de la această regulă există o situaţie de excepţie, când efectele acestuia sunt
vremelnic întrerupte prin suspendarea executării actului, în temeiul art. 14 alin. 1 teza I-a sau, după
caz, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Însă, în ambele ipoteze, legea impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii: cazul bine
justificat şi paguba iminentă, prin caz bine justificat înţelegându-se, potrivit art. 2 alin. 1 lit. t din
Legea nr. 554/2004, împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o
îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar prin pagubă iminentă înţelegându-
se, conform art. 2 alin. 1 lit. ş din acelaşi act normativ, prejudiciul material viitor şi previzibil sau,
după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu
public.
Într-adevăr, suspendarea actului administrativ este reglementată în scopul acordării unei
protecţii provizorii a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul în care instanţa
competentă va cenzura legalitatea actului, protecţie consacrată prin mai multe instrumente juridice,
atât în sistemul Consiliului Europei, cât în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Din acest punct de vedere legea română corespunde recomandărilor Comitetului de Miniştri
din cadrul Consiliului Europei, invocată de reclamantă , pentru că prevede atribuţia instanţei de a
ordona măsuri provizorii de protecţie a drepturilor şi intereselor particularilor, însă simpla invocare
a prevederilor legale care reglementează instituţia suspendării nu poate fundamenta , prin ea însăşi ,
luarea unei măsuri provizorii, pentru că suspendarea nu intervine de drept, ci în fiecare caz în parte
trebuie prezentate de către partea interesată indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate
şi care să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube.
Curtea a reţinut că pentru a suspenda executarea unui act administrativ nu este suficient doar
ca partea interesată să susţină că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, ci trebuie să prezinte
indicii pe baza cărora să se poată realiza o analiză în concret a cazului bine justificat şi a iminenţei
71
unei pagube, în raport cu natura şi amploarea măsurii dispuse prin actul contestat şi datele
economice ale contribuabilului. La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este
îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la
nelegalitatea actelor administrative aflate în litigiu.
În speţă, efectuând o analiză sumară a aparenţei dreptului pe baza împrejurărilor de fapt şi
de drept prezentate, Curtea a apreciat că nu au fost oferite indicii suficiente pentru răsturnarea
prezumţiei de legalitate a actului atacat.
Astfel, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiţia „cazului bine
justificat”, deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate fapte sau împrejurări de natură
să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ fiscal fără a fi analizat
fondul cauzei, care este atributul instanţei care va soluţiona eventuala cerere referitoare la anularea
deciziei de impunere.
Instanţa de fond a preluat susţinerile nedovedite ale reclamantei, sub aspectul existenţei
reale a celor 89 de societăţi comerciale, deşi organele fiscale, în urma verificărilor efectuate, au
menţionat în cuprinsul actelor fiscale contestate o altă situaţie a societăţilor, ţinând seama de
ordinele emise de preşedintele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în acest sens şi de
informaţiile obţinute de la Oficiul Registrului Comerţului.
În al doilea rând, Curtea a constatat că motivele de suspendare invocate de reclamantă
reprezintă, în fapt , motivele de nelegalitate invocate împotriva actului administrativ fiscal. Or,
analiza acestor motive nu ar putea fi făcută într-o cerere de suspendare, deoarece instanţa ar trebui
să pipăie fondul acţiunii fără a-l prejudeca.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, Curtea a
constatat, de asemenea, că argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt nefondate, pentru că paguba
iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.
Mai mult, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei
vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente nu este
dovedită şi demonstrată prin simpla susţinere că plata sumei respective duce la producerea unui
prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerinţă este
presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni
caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative.
Totodată, nelegalitatea măsurilor asigurătorii dispuse de organele fiscale şi reţinută de
instanţa de fond nu are relevanţă în speţă, instituirea acestora putând fi contestată pe cale separată
de reclamantă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de
procedură civilă, recursul a fost admis, iar sentinţa recurată a fost modificată în tot, în sensul
respingerii cererii reclamantei ca neîntemeiată

[25] Comunicare informaţii de interes public. Protecţia cetătenilor români


care lucrează în străinătate.

Legea nr. 544/2001


Legea nr. 156/2000
H.G. nr. 123/2002

Obligaţia Ministerului Afacerilor Externe de a apăra în străinătate drepturile şi interesele


statului român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice române, în baza legislaţiei române şi în
conformitate cu practica internaţională şi cu acordurile bilaterale şi multilaterale la care România
este parte. Admisibilitatea cererii unui cetăţean român de a solicita ca Ministerului Afacerilor
Externe să îi comunice actele normative române şi internaţionale care reglementează măsurile
speciale de protecţie stabilite pentru cetăţenii români prevăzuţi de art.2 lit.b din legea nr.156/2000,
precum şi cele de care poate beneficia un cetăţean român cu domiciliul în România, care lucrează
în calitate de şef de reprezentanţă comercială română ce funcţionează pe teritoriul statului chinez.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


72
Decizia nr. 1626 din 21 iulie 2011.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamantul MM a chemat în


judecată pârâtul Ministrul Afacerilor Externe, pentru a fi obligat să furnizeze informaţii de interes
public, în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, solicitate
prin cererea înregistrată de Divizia Relaţii cu Publicul sub nr.H3/P/663/17 08 2010.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este cetăţean român cu domiciliul stabil în
comuna P judeţul Dâmboviţa, posedă paşaport românesc şi working-card eliberat de autorităţile
chineze, iar din luna februarie 2009 ocupă funcţia de şef de reprezentanţă în cadrul AS SRL,
reprezentanţă comercială română ce aparţine AS SRL, inmatriculată la O.R.C. Prahova şi
înregistrată în R.P. China,. Totodată, cu privire la protecţia reclamantului - cetăţean român ce
lucrează pe teritoriul chinez şi are domiciliul stabil în România, au fost invocate dispoziţiile art.1 şi
art.2 lit.b din Legea nr. 156/2000.
Faţă de cele arătate reclamantul a solicitat Ministerului Afacerilor Externe să precizeze în
scris, prin nominalizare, care sunt legile române şi străine, respectiv tratatele şi convenţiile
internaţionale la care România este parte, din cuprinsul cărora rezultă care sunt măsurile speciale de
protecţie stabilite pentru cetăţenii români prevăzuţi la art. 2 lit. b) din Legea nr. 156/2000, precum şi
să se precizeze în scris care sunt, în conţinut, concret măsurile speciale de protecţie de care
beneficiază un cetăţean român cu domiciliul în România, în calitate de sef de reprezentanţă
comercială română, ce funcţionează pe teritoriul chinez.
Reclamantul a arătat că a înaintat cererea de acces la informaţii de interes public
Ministerului Afacerilor Externe, având în vedere competenţele specifice, aşa cum apar definite în
cuprinsul Planului Strategic Integral - document postat pe site-ul oficial al ministerului
www.mae.ro, că numărul sub care a fost înregistrată cererea şi răspunsul redactat de persoanele
responsabile cu informarea publică directă din cadrul Ministerului Afacerilor Externe trebuiau să îi
parvină în formă scrisă, în format electronic, la adresa de e-mail specificată în finalul cererii de
acces de informaţii de interes public, precum şi că până la data de 31.08.2010, cu încălcarea
termenelor prevăzute de art.16 lit a) şi d) din H.G. nr. 123/2002, la adresa de e-mail indicată,
reclamantul nu a primit din partea persoanelor responsabile de informarea publică directă din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe nici un răspuns cu număr de înregistrare alocat, care să întrunească
vreuna din condiţiile de formă şi de fond ori format prevăzute de art.20 alin 4 şi 21 alin.2, art.22
alin.1 şi 2, art.23 alin.1 şi 2, art. 24 ori de Anexa nr.3 din normele invocate .
A mai arătat reclamantul că în data de 24.08.2010 a primit e-mail nesemnat şi neştampilat,
aparent redactat de şeful Diviziei Relaţii cu Publicul, ce avea ataşat - conform prevederilor art.6
alin.2 şi 4 din O.G. nr.27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată
cu modificări şi completări din Legea nr. 233/2002 un pretins răspuns al Direcţiei Drept
Internaţional şi Tratate - cu antet MAE şi nr. de înregistrare H2-1/3446/19.08.2010, nesemnat,
neştampilat, redactat de dna Director şi avizat de dl. Director D.A.P.c, iar ulterior, la data de
26.08.2010 i-a fost expediat la adresa de domiciliu, în regim de scrisoare recomandată acelaşi
răspuns al Direcţiei Drept Internaţional şi Tratate, în format A4, cu antet MAE şi nr. de înregistrare
H2/1/3446/19 08 2010 redactat, semnat şi ştampilat de dna. Director, dar neavizat de dl. Director
D.A.P.c, aşa cum apărea în format electronic cu doar două zile mai devreme.
De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la furnizarea relaţiilor şi la plata
sumei de 1 leu, cu titlu de daune morale.
Prin sentinţa nr. 468 din data de 24 februarie 2011 Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul.
Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a
dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurent, Curtea reţine următoarele :
Prin cererea din 17.08.2010, transmisă în format electronic pe e-mailul pârâtului,
reclamantul a solicitat ca, în baza dispoziţiilor Legii nr.554/2004, să i se precizeze în scris, nominal,
care sunt actele normative române şi străine, respectiv tratatele şi convenţiile internaţionale la care
România este parte, care reglementează măsurile speciale de protecţie stabilite pentru cetăţenii
români prevăzuţi de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum şi care sunt măsurile concrete de
protecţie de care poate beneficia un cetăţean român cu domiciliul în România, care lucrează în
calitate de şef de reprezentanţă comercială română ce funcţionează pe teritoriul statului chinez.
73
Prin adresa din 19.08.2010, pârâtul i-a comunicat reclamantului faptul că acesta nu se
încadrează în prevederile art.2 lit.b din Legea nr.156/2000, precum şi că a înaintat cererea
reclamantului la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art.2 al.9 din HG 100/2004, pârâtul „apără în
străinătate drepturile şi interesele statului român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor juridice
române, în baza legislaţiei române şi în conformitate cu practica internaţională şi cu acordurile
bilaterale şi multilaterale la care România este parte”.
Or, raportat la această atribuţie, Curtea consideră că în mod greşit pârâtul a apreciat că nu
este competent să soluţioneze cererea reclamantului, desizându-se şi înaintând-o la un alt minister.
Aceasta, întrucât este neîndoielnic faptul că reclamantul este cetăţean român, cu domiciliul în
România, care îşi desfăşura activitatea în străinătate, astfel că sunt îndeplinite condiţiile generale
precizate, pentru ca pârâtul să fie obligat să îi apere drepturile şi interesele recurentului reclamant
-susţinerile acestuia fiind deci întemeiate.
Apoi, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art.2 lit.b din Legea nr.554/2004, “prin
informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din
activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de
modul de exprimare a informaţiei”.
Raportat la atribuţia pârâtului precizată anterior, rezută că solicitarea reclamantului - de a i
se comunica actele normative române şi internaţionale care reglementează măsurile speciale de
protecţie stabilite pentru cetăţenii români prevăzuţi de art.2 lit.b din legea nr.156/2000, precum şi
cele de care poate beneficia un cetăţean român cu domiciliul în România, care lucrează în calitate
de şef de reprezentanţă comercială română ce funcţionează pe teritoriul statului chinez – se
circumscrie sferei informaţiilor de interes public, precizată anterior.
Aceasta, întrucît actele normative solicitate sunt în legatură inerentă cu activitatea pârâtului
de protecţie a drepturilor şi intereselor cetăţenilor români aflaţi în străinătate (privesc această
activitate). În plus, nu poate fi considerată abuzivă solicitarea unui cetăţean român aflat în
străinătate ca propriul stat să îi furnizeze informaţii legate de protecţia de care se poate bucura de la
acesta şi de cadrul normativ în care se desfăşoară măsurile de protecţie.
Totodată, Curtea consideră că pârâtul a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor Legii
nr.156/2000.
Astfel, în cuprinsul art.1 este definit domeniul general de activitate al legii, prevăzându- se
expres faptul că “statul român asigură, în conformitate cu prevederile prezentei legi, protecţia
cetăţenilor români cu domiciliul în România care lucrează în străinătate” – dispoziţii care sunt pe
deplin aplicabile reclamantului.
Dispoziţiile art.2 lit.b din Legea 156/2000 prevăd expressis verbis că “cetăţenii români care
lucrează în străinătate şi cărora nu le sunt aplicabile prevederile prezentei legi beneficiază de
măsuri speciale de protecţie, stabilite prin legile române şi străine sau prin tratate şi convenţii
internaţionale la care România este parte, dacă se află în următoarele situaţii:… b) sunt angajaţii
misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi reprezentanţelor comerciale române”.
Se poate observa aşadar că, de lege lata, articolul 2 reglementează anumite categorii
speciale, care derogă de la categoria generală de cetăţeni români, prevăzută la art.1, care beneficiază
de protecţia statului român.
Aşadar, chiar dacă reclamantul recurent nu s-ar încadra în categoria reglementată de
dispoziţiile art.2 al.1 lit.b din legea nr.156/2000, el ar beneficia de protecţia generală a statului
român, reglementată de art.1 din legea nr.156/2000, avându-se în vedere, aşa cum s-a arătat
anterior, calitatea sa de cetăţean român şi faptul că îşi desfăţoară activitatea în străinătate.
De altfel, Curtea reţine că, potrivit art.4 din legea precizată, “Ministerul Afacerilor Externe,
prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare, va depune diligenţele necesare pentru ca, prin
intermediul autorităţilor publice sau al organismelor străine competente, să se asigure cetăţenilor
români prevăzuţi la art. 1 respectarea ….”. Or, se poate observa că şi aici legiuitorul nu a făcut
referire la categoriile speciale prevăzute de art.2 din legea nr.156/2000, ci la categoria generală de
cetăţeni prevăzută de art.1, în cadrul căreia se încadrează şi reclamantul.
Curtea mai reţine, totodată, modalitatea defectuoasă de reglementare a dispoziţiilor art.2 lit.b
citate anterior, respectiv lipsa de suport juridic, de lege lata, a interpretării pârâtului – în sensul că

74
sintagma “reprezentenţe comerciale române” se referă doar la cele ale statului român, iar nu la cele
ale unor persoane juridice române.
Practic, printr-o interpretare gramaticală a textului precizat şi având în vedere principiul de
drept “ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus”, Curtea consideră că o asemenea
interpretare restrictivă nu poate fi reţinută.
Astfel, dacă legiuitorul ar fi dorit acest lucru, fie ar fi menţionat expres sintagma
“reprezentanţe comerciale ale statului român”, fie ar fi apelat, ulterior adoptării Legii nr.156/2000,
la metoda interpretării legale, reglementată de art.59 din Legea nr.24/2000, lucru pe care însă nu l-a
făcut.
Ca urmare, calificarea situaţiei juridice a reclamantului, făcută de către pârât – în sensul
neaplicării dispoziţiilor art.2 lit.b este discutabilă şi, de lege lata, eronată.
Pe de altă parte, Curtea reţine că şi în eventualitatea în care s-ar primi accepţiunea pârâtului,
refuzul său de a-i comunica reclamantului informaţiile solicitate este nejustificat.
În acest sens, Curtea reţine că, chiar dacă reclamantul nu s-ar încadra în categoria prevăzută
de art.2 lit.b, el s-ar încadra în categoria generală reglementată de art.1 din Legea nr.156/2000,
astfel că ar avea dreptul să cunoască măsurile de protecţie asigurate de statul român, prin pârât,
precum şi cadrul legislativ al acestora.
Apoi, Curtea subliniază că, şi în situaţia premisă precizată, reclamantul ar avea dreptul să
cunoască măsurile de protecţie prevăzute pentru cetăţenii aflaţi în categoria reglementată de art. 2
lit.b, chiar dacă el nu s-ar încadra în această categorie. Aceasta, întrucât Legea nr.544/2004 nu
exceptează de la comunicare, în cadrul art.12, aceste categorii de informaţii, iar Legea nr.156/2000
nu le califică drept informaţii clasificate/secrete.
Curtea consideră că tocmai comunicarea măsurilor de protecţie reglementate şi puse în
practică de către statul român asigură realizarea pe deplin a competenţelor şi atribuţiilor pârâtului, o
informare coerentă şi corectă şi, în final, o creştere a încrederii românilor aflaţi în străinătate în
statul român, în calitatea de cetăţean român şi în protecţia ce decurge din această calitate şi care le
poate fi oferită de către stat.
În consecinţă, Curtea consideră că pârâtul era competent să răspundă solicitării
reclamantului, respectiv să îi comunice punctual informaţiile publice solicitate, astfel că sunt lipsite
de relevanţă comunicările făcute reclamantului de către Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale.
Câtă vreme intimatul pârât nu a făcut dovada că a comunicat reclamantului informaţiile
solicitate ( la dosar neexistând vreun astfel de răspuns şi dovada comunicării lui ), Curtea consideră
că intimatul pârât nu a respectat dispoziţiile Legii nr.544/2004, susţinerile recurentului fiind astfel
corecte, astfel că se impune obligarea pârâtului la comunicarea lor.
Referitor la cererea recurentului reclamant – de obligare a pârâtului la plata daunelor morale
în cuantum de 1 leu -, Curtea consideră că aceasta este neîntemeiată.
În acest sens, Curtea reţine, în primul rând, neseriozitatea cuantumului daunelor morale,
cuantum care îndreptăţesc instanţa să prezume faptul că el nu are rolul de a repara un prejudiciu
moral suferit de către reclamant, ci de a satisface o ambiţie persoanală a acestuia.
Apoi, Curtea consideră că, pe de altă parte, prejudiciul corespunzător sumei de 1 leu este,
fără îndoială, minim, astfel că acesta va fi pe deplin reparat prin soluţia ce urmează a se pronunţa în
cauză, în sensul obligării pârâtului să comunice reclamantului informaţiile solicitate. Or, înfrângerea
atitudinii pârâtului şi comunicarea informaţiilor dorite constituie o reparaţie echitabilă pentru
reclamant, motiv pentru care instanţa urmează să respingă cererea acestuia.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate anterior şi ale
art.304 pct.9, art.304 ind.1 şi art.312 al.3 c.pr.civ., raportat la art.22 din Legea nr.544/2001, Curtea a
admis recursul şi a modificat sentinţa recurată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantului
şi a obligat pârâtul să comunice recurentului-reclamant informaţiile solicitate prin cererea din
17.08.2010, respingând, ca neîntemeiată, cererea acestuia de obligare a pârâtului la plata daunelor
morale.

[26] Tutela administrativă .

75
Legea nr. 554/2004, art. 3 alin. 1

Potrivit art 3 alin 1 din Legea 554/2004- Prefectul poate ataca direct în faţa instanţei de
contencios administrativ actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le
consideră nelegale; acţiunea se formulează în termenul prevăzut la art. 11 alin. (1), care începe să
curgă de la momentul comunicării actului către prefect şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
Art 11 alin 1 si 3 din legea 554/2004, art. 11 – arata ca termenul de introducere a acţiunii prin care
se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea
dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni .

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,


Decizia nr. 1791 din 8 septembrie 2011.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova reclamantul Prefectul Judeţului


Prahova, în contradictoriu cu paratul Consiliul Judeţean Prahova, a solicitat să se constate nulitatea
parţiala de drept a Hotararii nr 55/29.04.2009.
Arată reclamantul că actul administrativ atacat încalcă prevederile art. 46 alin.1 şi 2 din
Legea 215/20010( r1) a administraţiei publice locale, cu modificările şi completările ulterioare,
potrivit cărora nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie
personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes
patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local si art. 88 alin. 2 din Legea nr.
215/2001(r1) a administraţiei publice locale, cu modificările şi completările ulterioare ” asa cum
rezulta in cazul de fata .
Prin sentinţa nr. 357 din data de 10 mai 2011, Tribunalul Prahova a admis excepţia
tardivităţii acţiunii, invocată de intimatul Consiliul Judeţean Prahova şi a respins acţiunea formulată
de Prefectul Judeţului Prahova, ca tardiv formulată.
Reclamantul a declarat recurs.
Recursul este nefondat.
Critica recurentului referitoare la faptul ca instanţa de fond nu a stabilit daca actul atacat este
unul normativ sau individual , in raport de care trebuia stabilit termenul privind exercitarea
dreptului la actiune a prefectului este nefondata .
Aceasta întrucât corect instanţa de fond a stabilit ca indiferent de natura actului , potrivit art 3 alin I
teza II coroborat cu art 11 alin 1 din legea 554/2004 acţiunea prefectului in contencios administrativ
se formulează in termen de 6 luni de la data comunicării actului .
Cum Hotărârea nr 55/29.04.2009 a fost comunicata prefectului la data de 30.04.2009 cu
adresa nr. 5581, acţiunea prin care se solicita anularea actului administrativ in cauza depusa in
instanţa la data de 28.03.2011 depăşeşte termenul de 6 luni prevăzut de art 11 alin 1 din legea
contenciosului administrativ , motiv pentru care instanţa de fond a stabilit corect ca acţiunea a fost
tardiv introdusa si a respins-o pentru acest considerent .
Analizând insa si susţinerile recurentului cu privire la caracterul actului in discuţie , acesta
nu poate fi caracterizat ca fiind un act normativ ci unul individual, in raport cu definiţia data actului
administrativ normativ de art 3 lit a din legea legea 52/2003 privind transparenţa decizională în
administraţia publică, ca fiind „- actul emis sau adoptat de o autoritate publică, cu aplicabilitate
generală”.
Ca atare, actul administrative poate fi normativ, când prin el se statornicesc norme juridice
cu caracter general, si individual, când are drept scop naşterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice concrete cum este cazul in speţa .
Nu poate fi reţinută ca întemeiata nici susţinerea recurentului ca nu a putut analiza
legalitatea hotărârii în cauza in lipsa procesului verbal de şedinţa .
Aceasta întrucât procesul verbal de şedinţa putea fi consultat pe pagina de internet a
administraţiei locale emitente unde este obligatoriu a fi afişat potrivit art 42 alin 1 pct.7 din legea
215/2001 cu modificările la zi , sau in caz contrar avea posibilitatea de a fi solicitat in termen , in
vederea verificării legalităţii actului administrativ emis .

76
77