Sunteți pe pagina 1din 22

Pericle a fost cel mai mare om de stat din Grecia antică.

A condus Atena timp de peste 30 de ani, chiar în


perioada ei de mare glorie, adică între 461 şi 429 î.Hr. Sau, mai bine zis, poporul a condus-o, căci Atena era
o democraţie. Cel puţin asta susţinea Pericle că era. El unul, le spunea doar ce să facă! Pericle era prietenul
maselor. Le îndrăgea atât de tare încât le plătea să se ducă să voteze în Adunare, iar ele îl iubeau atat de mult
încât îl şi alegeau de fiecare dată. Nu se poate spune că Pericle le mituia, căci cu ce era el vinovat dacă ele îl
votau mereu numai pe el?!

Pericle îşi preţuia mult viaţa personală. Nu era un om de lume şi nici nu prea ieşea pe nicăieri, pentru că se
distra mai bine acasă. Se arăta foarte prietenos faţă de Aspasia, o doamnă preamărită pentru frumuseţea şi
spiritul ei, pe care însă n-o putea lua de nevastă pentru că ea era din Milet, iar căsătoriile cu străinii erau ilegale.
Atunci Pericle a divorţat de soţia sa, Telesippe, şi s-a mutat cu Aspasia. Aceasta, femeie emancipată, ţinea un
salon acasă la Pericle. Acolo mereu întâlneai pe unul sau altul dintre tovarăşii ei – nu erau cine ştie ce figuri
extraordinare, ci doar vecini şi prieteni vechi precum Herodot, Sofocle, Fidias, Tucidide, Anaxagoras şi Socrate!

Aspasia era o femeie întelegătoare şi îl iubea foarte mult pe Pericle. Nu o deranja că acesta avea capul ţuguiat.
Iar după moartea lui, a devenit tovarăşa lui Lysicle, un negustor de oi. Se pare că nici asta n-a deranjat-o.

Toţi marii oameni de stat sunt şi mari constructori. În Atena, Pericle a întâmpinat oarecare opoziţie ca să-i
convingă pe concetăţenii săi în ridicarea Partenonului, cea mai bogată moştenire arhitectonică şi de artă pe care
ne-a lăsat-o Grecia. Construcţiile necesitau o sumă colosală. Şi atenienii, oricât erau ei de iubitori de frumos, nu
se simţeau dispuşi să cheltuiască atât. E caracteristic pentru Pericle stratagema folosită ca să-i convingă.

Democratia ateniana

Evolutia politica a Atenei a fost clara pana la inceputul secolului al VI-lea. Cetatea devenise puternica eliberand
individul de servitutile patriarhale. Atenienii se laudau ca sunt toti autohtoni, ceea ce insemna ca la ei nu exista o
rasa dominanta nici o rasa aservita, cum erau ilotii la spartani. Astfel atenienii aveau aceleasi drepturi iar atena
devenea capitala unui popor unificat.

Ca pretutindeni, insa, clasele populare au intrat in conflict cu oligarhia opresiva. Taranii, care riscau sa-si piarda
libertatea din pricina datoriilor, negustorii carora nici macar averea nu le ingaduia drepturi politice si altii au
cerut publicarea legilor care erau tinute in taina de Eupatrizi, obtinand astfel numirea unui themistes insarcinat
cu acesta functie. Lucrurile nu s-au imbunatatit insa, si astfel Cilon a incercat sa se aseze ca tiran pe Acropole
fara nici un succes.

Atunci a aparut Dracon, care a reusit sa sfarseaca in cateva luni opera pe care incercau sa o realizeze de mai
multi ani, un intreg grup de oameni. A lasat in urma sa un nume de temut inarmand statul cu putere judiciara; a
fost considerat un legiuitor crud, care s-a straduit sa puna capat varsarii de sange. Pentru a determina partea
lezata sa se adreseze tribunalelor, Dracon a hotarat conditiile in care se poate ajunge la razbunare sau la
intelegere, iar pentru dizolvarea grupurilor familiale, el a distins in fiecare dintre ele cercuri de rudenie mai mult
sau mai putin apropiate, cerand in anumite cazuri de la rudele apropiate ca hotararea luata sa fie unanima. El
face astfel apel, in cadrul gintii, la individualism.

Desi progresul era urias, era, totusi, insuficient, pentru ca aristocratia isi pastra inca toate privilegiile, putandu-si
mari domeniile pe spinarea taranilor saraci care nu reuseau sa-si plateasca datoriile, putandu-i lega de glie
nelasandu-le decat a sasea parte din recolta (hectemoroi). Cele doua tabere se luptau una cu cealalta
impingandu-si pretentiile pana foarte departe, una invocand legalitatea traditionala, alta echitatea traditionala.

Omul capabil sa rezolve problema Atenei a fost Solon care a realizat ceea ce s-ar putea numi o revolutie
temperata. El a suprimat barierele care ii tineau pe Eupatrizi izolati de celelalte clase sociale, adapostind
prerogativele traditionale ale gintilor. Pentru a elibera pamantul, a dat o masura generala si imediata anume
„exonerarea” hectemoroi-lor (seisachteia); in acelasi timp, a suprimat ramasitele proprietatii colective si a
transformat solul intr-un bun mobil, dand o serie de legi cu privire la constituirea dotei, la dreptul de succesiune
si la libertatea de a lasa pamantul prin testament. Pentru a elibera individul, el a suprimat puterea paterna, dar
mai ales a interzis aservirea pentru datorii, sub toate formele ei, inclusiv aservirea penala, proclamand
acel habeas corpus al cetateanului atenian. Intelegand ca produsele rezultate din agricultura nu puteau fi
suficiente pentru a hrani o populatie numeroasa, intr-o tara saraca de la natura, Solon s-a straduit sa dea un
impuls puternic comertului si industriei, atragand din afara tot felul de meseriasi, protejandu-i pe meteci si
facand o reforma monetara care deschidea noi cai marinei comerciale.

Acestei transformari soiciale ii corespunde o reforma politica. Din punctul de vedere al statului nu mai exsista
decat cetateni liberi. Intre cetateni nu se mai face nici un fel de deosebire dupa origine; se tine insa seama de
avere. Conform unui sistem cetatenii sunt impartiti in patru clase censitare sau timocratice:

1.pentacosiomedimnii, ce recolteaza de pe pamanturile lor cel putin 500 de medimne;

2.cavalerii, ce recolteaza cel putin 300;

3.zeugitii, care recolteaza cel putin 200;

4.thetii, care nu poseda pamant sau nu produc acel minim de 200 de masuri;

Indatoririle si drepturile acestor clase sunt fixate proportional cu censul lor. Thetii, prin simplul fapt ca sunt
cetateni, pot lua parte la sedintele tribunalelor si la Adunare, dar nu pot face serviciul militar decat ca vaslasi si
nu au acces la magistraturi. Zeugitii au indatorirea sa se inarmeze ca hopliti si nu pot pretinde sa ocupe unele
functii subalterne. Cetatenii din primele doua clase sunt obligati sa vina in armata cu un cal si sa ia parte la
prestarile numite liturgii, dar au dreptul sa ocupe cele mai de seama magistraturi. Pentacosiomedimnilor le sunt
rezervate cele mai costisitoare liturgii dar si cele mai inalte magistraturi, arhontatul si functia de vistiernic. Desi
moderata, reforma lui Solon marcheaza inceputurile democratiei.

Atena nu a ramas insa mult timp linistita. Taberele extreme nu dezarmasera pentru ca nici una dintre ele nu
obtinuse satisfactie deplina. Cea de-a treia tabara, multumita de constitutia lui Solon, cu greu o putea apara.
Astfel au luptat intre ele trei factiuni, fiecare reprezentand o anumita clasa sociala si provenind dintr-o anumita
regiune, avand in capul ei o mare familie: Eupatrizii din campie, condusi de Filaizi; negustorii si pescarii de pe
coasta, condusi de Alcmenoizi; taranii saraci, de la munte, condusi de Pisistratizi. A invins Pisistrate.

Pisistrate a pus mana pe tirania oferita mai inainte lui Solon si a reglementat pentru totdeauna problema agrara,
impartind pamanturile nelucrate si domeniile confiscate de la nobili.; in felul acesta s-a format o patura
puternica de mici proprietari agrari care a prins radacini in pamantul tarii si s-a deprins cu treburile comunale.
Pisistrate a protejat comertul maritim, printr-o politica externa larga, ce ii antrena pe marinari spre Ciclade si
spre Tracia, de unde venea aurul si spre Helspont, de unde venea graul. In acelasi timp, el a inaltat idealul
acestei democratii rurale si urbane prin serbarile pe care le organiza in onoarea lui Dionyssos, prin reprezentari
teatrale, prin construirea de edificii somptuoase. In sfarsit, cum a lasat sa subziste constitutia, el a hoatarat ca
educarea politica a poporului sa se fac in sedintele Adunarii.

Alcmenoidul Clistene a terminat opera schitata de Solon si a dat constitutiei democratice din Atena forma ei
definitiva. El vroia sa impiedice revenirea tiraniei, sa distruga organizarerea puternica a nobililor in cadrul fratiilor
si al celor patru triburi ioniene, sa impiedice clasele sociale sa se grupeze pe regiuni. Astfel, intreaga tara a fost
impartita in deme, mici comune ce isi aveau, fiecare, adunarea, magistratii si administratia lor. Demele, al caror
numar depasea cu mult suta, trebuia sa fie impartit in zece triburi (phylai) care, insasi prin caracterul lor nu erau
gentilice, ci topografice. Desi topografice tribatele nu mai erau deci teritorii ale unui singur apartinator; ele nu
mai aveau interese care sa le poata ridica una impotriva alteia. Sistemul decimal al tribatelor a fost aplicat in
intreaga organizare politica si administrativa a cetatii. Boulé se compunea din 500 de oameni adica 50 din
fiecare tribat, luati din deme in raport cu populatia; reprezentantii din Boulé ai fiecarui tribat formau pe rand
comisia permanenta timp de o zecime de an. Arhontilor lise mai adauga un secretar pentru ca toate cele 10
triburi sa aiba reprezentarein colegii. Armata era format din zece regimente numite phylai comandate fiecare de
cate un phylarchos.

La mai putin de douazeci de ani de la marea reforma a inceput pentru democratia ateniana aspra incercare a
razboialor medice. A iesit din ele intarita. Unitatea dictata de spiritul patriotic si, la un moment dat, emigrarea in
masa, amestecasera clasele inte ele. Foarte curand, Atena a fost aleasa, de catre cetatile maritime, in fruntea
unei confederatii. Mult timp, puterea sa a stat in flota. Construirea unui port si a unui oras la Pireu, prosperitatea
comertului si a industriei, dezvoltarea bogatiei mobiliare, belsugul de bani, intr-un cuvant, tot ceea ce dadea
puterea economica si politica a Atenei, devenita capitala lumii mediteraneene, a avut drept rezultat diminuarea
valorii reale a censului si trecerea, fara greutate, a cetatenilor dintr-o clasa in alta. Avea loc o largire continua a
democratiei, o trecere progresiva a centrului de greutate spre multimea producatorilor si marinarilor.

In anul 462, in fruntea partidului democratic se afla Efialte. Aeropagul, mai intai epurat prin urmari judiciare, a
primit de la el lovitura de gratie. I s-au luat functiile vagi si „adaugate” care il faceau sa fie apartat de constitutie
si ii ingaduiau sa exercite un control asupra guvernarii: a pierdut astfel jurisdictia crimelor din cetate si a
infractiunilor comise impotriva ordinii publice de catre particulari sau functionari.

Reforma lui Efialte crea o mare primejdie. Pana atunci legile fundamentale erau asigurate printr-o puternica
protectie; Aeropagul, impreuna cu Sfatul erau ancorele statului. Daca nu erau supravegheate cu grija, legile
incetau sa mai fixe si erau incapabile sa tina piept parerilor schimbatoare ale opiniei publice. Pericle, nepotul lui
Clistene, a vazut aceasta primejdie si a gasit modalitatea de a o indeparta. Actiunea criminala in ilegaliate,
acea graphe paranomon, a ridicat legea deasupra capriciilor populare si a drepturilor civile, autorizand pe orice
cetatean sa vina in ajutorul ei ca acuzator si dand sanctiuni capiatale drept garantie a suveranitatii sale.

Pentru ca democratia sa nu fie numai o vorba goala, trebuia sa li se ingaduie oamenilor din popor, ocupati cu
castigarea painii zilnice, sa-si consacre timpul slujirii republicii. Cinci sute de cetateni trebuiau sa participe anual
la sedintele Boule-i. Heliastii, a caror competenta se limita, la inceput, la a decide in apel, asupra sentintelor date
de magistrati, trebuiau acum sa judece, ca prima si ultima instanta, pricinile, din ce in ce mai numeroase, in care
erau implicati cetatenii din Atena si din orasele confederatiei; ei alcatuiau un corp format din aproximativ 6.000
de mambri, din care aproximativ jumatate se gaseau in activitate in toate zilele de lucru. Existau in tara
(endomoi) si in exterior (hyperoroi), vreo o mie de functionari, 500 paznici ai arsenalelor etc. Insa jumatate din
cetateni, cam 20.000 de oameni, nu posedau venitul minim de 200 de drahme fara de care erai un simplu thet.
Pentru a nu obliga pe oameni sa renunte la salariul pe un an intreg sau numai pentru cateva zile, Pericle a luat
hotararea cuvenita. El a decis ca statul sa acorde solde (misthoi), cetatenilor care, pentru a sluji, renuntau la
profesia lor. Misthophoria a devenit un element esential al democratiei
Incepand cu anul 487 i. Hr., cavalerii figurau, alaturi de pentacosiomedimni, pe lista celor 500 de candidati
propusi pentru tragere la sorti de catre deme. Douzeci de ani mai tarziu, adica la 6 ani dupa reforma lui Efialte,
s-a facut un pas inainte. Dupa ce Atena isi pusese la grele incecari hoplitii in Beotia, ea i-a rasplatit acordand
clasei zeugitilor accesul a arhonat, care, desi era o recompensa mai mult onorifica, din cauza micsorarii
importantei arhontatului, avea un prestigiu foarte mare. Mai tarziu thetii au fost si ei admisi.

In acea vreme, in Atica, cetatenii erau o minoritate. Alaturi de ei traiau un numar cel putin egal de sclavi si un
numar de meteci cu putin mai mic decat jumatate din numarul lor. Nascuti in tara, din familii de mult timp
asimilate, metecii foloseau toate prilejurile si profiatu de usurinta cu care se faceau casatoriile mixte, pentru a
trece in clasa cetatenilor. Dreptul de cetatean conferea prea multe avantaje materiale pentru ca poporul sa
consimta ca numarul beneficiarilor sa creasca astfel. De aceea, in anul 450 i. Hr., Pericle insusi a dat o lege
conform careia nu erai atenian decat cu conditia de a fi nascut din mama si tata atenieni. Aceasta lege a fost
trecuta in constitutie pentru totdeauna.

Adunarea poporului

Pentru a fi admis in Adunarea Poporului sau Ecclesia, trebuiau indeplinite doua conditii:

1.trebuia sa fii atenian, adica cetatean. Din anul 451, legea lui Pericle a hotarat ca pentru a fi atenian trebuia sa fii
nascut din tata si mama atenieni; in anumite cazuri particulare dreptul de cetatenie putea fi dobandit sau
pierdut;

2.trebuia sa fii major. Majoratul se dobandea la 18 ani prin inscrierea in registrele demei, dar cum majoritatea
tinerilor efectuau 2 ani de armata, ei participau la Adunare decat de la 20 de ani.

Din fericire la Adunare nu se prezenta decat o parte din populatie. In anul 431, Atena avea in jur de 42.000 de
oameni, care nu ar fi incaput toti pe Pnyx, dealul unde aveau loc intrunirile Ecclesiei. Majoritatea aveau ceva mai
bun de facut sau nu veneau pentru a nu se plictisi, astfel ca Pnyxul rareori cuprindea mai mult de doua-trei mii
de oameni.

Ecclesia se intrunea la inceput decat o singura data pe pritanie, adica de zece ori pe an. Inmultindu-se
problemele ce trebuiau discutate, s-au mai fixat alte trei sedinte regulate pe fiecare pritanie.

Dupa definitia pe care i-o da Aristotel in secolul al IV-lea, dar care este valabila pentru secolul precedent,
suveranitatea, kyria, cuprinde dreptul poporului de a hotari pacea si razboaiele, de a lega sau a rupe aliantele,
de a face legile, de a hoatari pedeapsa cu moartea, exilul si confiscarea averii. Ecclesiei ii reveneau deci:

1.relatiile exterioare;

2.puterea legislativa;

3.partea cea mai importanta si in special partea politica a puterii judiciare, subintelegandu-se ca pricinile pe care
nu le retine, ajung la tribunale emanand direct din popor

4.controlul puterii executive, in realitate numirea si supravegherea tuturor magistratilor.


Adunarea nu ingaduia ca pasiunile si capriciile sa o ia inaintea traditiilor si intereselor permanente al cetatii.
Poporul suveran se aseza el insusi sub suveranitatea legii. Impunandu-si aceasta disciplina, el obtinea pretioase
avantaje. Avea un mijloc imprescreptibil de a-si repara greselile si ingaduia oamenilor de stat invinsi sa faca apel
la popor. Facea sa dispara din legi, in masura in care era posibil, contradictiile si obscuritatile, in asa fel ca,
printr-o clarificare treptata a textelor, ajungea sa nu aiba nevoie de jurisconsulti. Supunandu-se acelei graphe
paramonom, democratia ateniana avea sa-si gaseasca cea mai frumoasa rasplata: ea facea ca orice incercare de
a distruge constitutia pe cai constitutionale sa fie zadarnica si nu lasa partidului oligarhic alta alternativa decat
revolutia. Nici Cei Patru Sute si nici Cei Treizeci nu puteau accepta o astfel de institutie; dar triumful democratiei
i-a dat consacrarea suprema.

Consiliul

Pentru ca demos-ul sa poata lua hotararile, era necesar ca munca sa fie pregatita, ca decretele sa fie formulate,
conform regulilor, inainte de a-i fi prezentate pentru ca el sa poata vota pe texte precise si intelept cantarite. Pe
de alta parte, el nici nu putea sa lucreze in permanenta pentru a asigura in detaliu executarea vointelor sale si
pentru a supraveghea administratia publica si nici sa duca negocierile cu reprezentantii puterilor straine. El
tebuia deci sa delege cu suveranitatea sa un corp investit cu putere deliberativa si plasat in fruntea puterii
executive. Acesta este corpul pe care atenienii il chemau Consiliu, Boule, si pe care il considerau ca fiind prima
magistratura, prima arche a republicii. Daca exista, deci anumite lucruri care, in constitutia ateniana, amintesc de
sistemul reprezentativ al parlamentelor moderne acestea nu trebuie cautate in Ecclesia ci in Boule.

Cand Clistene a inlocuit vechiul Consiliu al Celor Patru Sute, prin acela al Celor Cinci Sute, el i-a dat o organizare
care, usor schimbata in 501 i.Hr., a durat timp de secole. Cele cinci sute de scaune de consilieri erau impartite
intre deme, proportional cu importanta lor, 50 pentru fiecare trib. Se poate spune, deci, pe drept cuvant,
ca Boule este marele Consiliu al comunelor. Membrii Consiliului erau alesi prin tragere la sorti, prin „hazardul
bobului”, dintre demotii mai varstnici de 30 de ani care isi depun candidatura. Totusi, pentru a putea candida,
era necesar ca, inainte, sa isi fi consacrat un an intreg treburilor politice.

Cei care se gaseau in comitetul de conducere al Consiliului se numeau pritani. Ca si Ecclesia, Boule nu putea
lucra fara intrerupere timp de un an. Pentru rezolvarea treburilor curente si pentru pregatirea lucrarilor sale,
avea deci nevoie de o comisie care sa lucreze permanent, adica de un comitet de conducere. Astfel pritania era
exercitata de fiecare trib, la randul sau. Pentru fiecare o zecime din an.

Comisiei permanente a Consiliului ii reveneau mai multe atributii. Boule se punea in legatura cu Ecclesia, cu
magistratii si cu simplii cetateni, cu ambasadorii si cu crainicii straini, prin intermediul pritanilor. In caz de urgenta
ei convocau Consiliul, adunarea si strategii. Ii introduceau in Consiliu pe aceia pe care poporul sau ei insisi ii
socoteau vrednici de a fi ascultati. Ei aveau la dispozitia lor forte politienesti nu numai pentru a mentine ordinea
in Consiliu si in Adunare, ci si pentru a opera arestarile cerute de delictele grave ce aduc prejudicii cetatii. La
ordinul Adunarii, erau insarcinati, ca fiind imputerniciti de Boule, sa-i trimita pe strategi tribunalelor spre
judecare si sa vegheze la restituirea sumelor imprumutate de stat.

In secolul al IV-lea i. Hr., Boule nu a mai jucat un rol la fel de important in afacerile interne. Fara indoiala ca
poporul era nevoit sa se adreseze ei pentru relatiile externe. Dar in toate celelalte activitati Boule va fi direct
subordonata Adunarii poporului; iata motivele pentru care Aristotel, ce lua in considerare numai viata interna a
cetatenilor nu se insela cand declara ca a plati Adunarea insemna a slabi Consiliul.

Magistratii
Nici chiar cu ajutorul Consiliului sau permanent, poporul nu-si putea pune in aplicare vointele decat
incredintand o parte din suveranitatea lor unor magistrati. Intre functiile publice se pot distinge magistraturile
propriu-zise, de ordin guvernamental sau politic (archai) si functiile pur administrative (epimeleiai), lasand la o
parte functiile subordonate (hyperesiai) ce puteau fi incredintate atat metecilor si sclavilor cat si cetatenilor.

Delegatia de suveranitate conferea inaltilor magistrati, in limitele atributiilor lor, urmatoarele puteri:

1. dreptul de a actiona spontan in conformitate cu legile ce le dadeau aceasta imputernicire sau de a


consulta Adunarea sau Consiliul in vederea unor noi hotarari;
2. dreptul esential de a comanda si de a lua masuri obligatorii, drept care il implica si pe acela de a
pedepsi pe delincvent cu o amenda al carei maxim varia, dupa natura magistraturii, de la 50 la 500 de
drahme, sau de a-l anunta tribunalelor pentru o pedeapsa mai mare;
3. competenta judiciara in anumite cauze, competenta ce nu mai comporta dreptul de a decide, ci numai
pe acela de a primi plangeri de a face cercetarile si de a prezida sedintele tribunalului.

Dat fiind ca puterea magistratilor emana din suveranitatea populara, principiul democratic cerea ca ea sa poata
fi detinuta de orice cetatean. Deci nici un cetatean nu a fost exclus de la onoruri oricare ar fi fost originea sau
averea sa.

Numirea magistratilor se facea prin tragere la sorti. Incepand din secolul al V-lea, tragerea la sorti devine
procedeul democratic, prin excelenta si ea ii desemneaza pe toti magistratii care nu trebuie alesi dupa ideile lor
politice sau dupa aptitudinile lor.

Areopagul compus din 9 arhonti, la care Clistene adaugase pe al zecelea (secretar), corespunzator celor 10
triburi, reprezenta un organism al vechiului regim aristocratic, care in noile conditii ale democratiei si-a restrans
prerogativele la unele functii religioase, organizarea funerariilor nationale pentru cetatenii Atenei cazuti in lupta
sau in instructia unor procese referitoare la straini.

Colegiul celor 10 strategi - organism ales de Adunarea Poporului pe criterii de competenta si nu prin tragere la
sorti, de aceea strategii puteau fi realesi de mai multe ori. Functia esentiala a acestor strategi era de aparare a
statului, exercitand totodata o influenta deosebita in toate domeniile cetatii. Din randul celor 10 strategi, unul era
ales prim-strateg, cum a fost Pericle, care a indeplinit mai multi ani aceasta functie, fiind de fapt conducatorul
recunoscut al Atenei. Comparativ cu alti functionari, strategii nu dadeau rapoarte anuale in fata Adunarii
Poporului, dar ei puteau fi judecati si pedepsiti in caz de infrangeri militare sau tradare.

Justitia

Tribunalul cu jurati (hellaia) era instanta judiciara suprema, emanatie a Adunarii Poporului, care administra
justitia (cu exceptia unor cazuri ramase in competenta Areopagului). In componenta tribunalului intrau 6.000 de
jurati, trasi la sorti din propunerile inaintate de cele 10 triburi ateniene, fiind ulterior repartizati diverselor
tribunale in asa fel incat nici acuzatii si nici acuzatorii sa nu cunoasca componenta juriului respectiv. Tribunalul
judeca diverse procese, cu exceptia celor intrate in competenta Adunarii Poporului sau a Areopagului, insa
judecatorii si avocatii nu aveau pregatire de specialitate, lipsa de profesionalism a justitiei ateniene genera
carente mari legate de arbitrariul ce insotea deciziile instantei. In timp ce Atena si-a etalat stralucirea in sfera
creatiilor filosofice si artistice, pe plan juridic, lipsa unor principii unitare de drept, a unui cod de legi sistematizat,
remarca G.Glotz, evidentia inexistenta harului juridic al atenienilor. Aspectul formal al justitiei in Atena era
determinat si de faptul ca in instanta nu exista procurorul in calitate de acuzator public, initiativa acuzarii era
lasata la latitudinea oricarui cetatean, situatie prin care s-a incurajat delatiunea, mai ales ca delatorul era
recompensat cu bani. Delatorii de profesie (sicofantii) devenise o categorie parazitara ceea ce evidentia inca o
lacuna importanta in existenta democratiei ateniene, confruntata in sfera justitiei cu un numar de procese
ingreunate de cele mai arbitrare si stupide proceduri de judecata.

Progresul justitiei ateniene, comparativ cu justitia babiloniana, era incontestabil legat de suprimarea “legii
talianului” sau de renuntarea la pedeapsa colectiva, sustinand necesitatea raspunderii personale pentru fapta
savarsita. Din prezentarea succinta a atributiilor institutiilor specifice democratiei ateniene se constata, pe langa
amatorismul (diletantismul) celor care indeplineau functii publice si limitele constitutiei din Atena care au generat
amalgamarea autoritatii legislative cu cea executiva, precum si a celei legislative cu cea judecatoreasca. Teama
grecilor de a nu lasa treburile publice ale statului in seama unui guvern reprezentativ a condus la structurarea
unui sistem politic in care fiecare cetatean avea posibilitatea sa ajunga in cele mai inalte functii de conducere
pentru un anumit timp.

In epoca clasica democratia ateniana asigura insa doar unei minoritati de cca. 40.000 de cetateni dreptul de a
guverna o populatie de peste 500.000 locuitori, cat avea Atena in timpul lui Pericle, ceea ce evidentiaza
imperfectiunea acestei democratii. Democratia in Atena clasica, in ciuda faptului ca era apanajul unei minoritati
de cetateni si prezenta diverse carente functionale, intruchipa in premiera pe plan istoric idealul libertatii si
responsabilitatii civice a omului. Astfel, libertatea glorificata de Pericle in viata politica a Atenei, bazata pe
impartialitatea legilor, pe competenta si prestigiul moral a celor ce aspirau la demnitati publice, justifica modelul
democratic al atenienilor pentru celelalte cetati grecesti.

Dimensiunea esentiala a prestigiului democratiei ateniene in epoca clasica se afla, mai ales, in sfera creatiilor
culturale cand Atena a devenit scoala recunoscuta de intreaga lume greceasca a antichitatii.

Socrate

Filosoful antic grec Socrate (469-399 î.Hr.), care a plătit cu viaţa pentru învăţătura şi activitatea sa neconformistă,
a fost achitat după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia. De data aceasta,
inculpatul, care din motive evidente nu a putut să fie prezent la proces, a fost reprezentat de zece avocaţi şi
apărători ai drepturilor omului, după cum a relatat sâmbătă France24.Procesul, desfăşurat la fel ca în Antichitate
la Atena /în 399 î.Hr./, nu a fost lipsit de celebra ironie socratică, dar verdictul a fost altul.

Filosoful a fost acuzat de nerecunoaşterea zeilor şi că, prin învăţătura sa, corupea minţile tinerilor. Socrate, care
s-a apărat de unul singur, a sfidat curtea, dând dovadă de o ironie caustică pe durata întregului proces,
spunând atenienilor că ar trebui răsplătit pentru ceea ce a făcut în planul trezirii conştiinţelor. A fost găsit însă
vinovat de conspiraţie împotriva Atenei şi condamnat la moarte sau exil permanent. A ales să moară: a băut
cucută şi a murit câteva minute mai târziu.

Rejudecarea procesului a fost organizată de Fundaţia Onassis. De această dată, Socrate a fost judecat de un
complet compus din zece cunoscuţi judecători din Marea Britanie, Franţa, SUA, Elveţia şi Grecia, bucurându-se
de 866 de spectatori.
Părerile judecătorilor s-au împărţit în mod egal: ceea ce, potrivit legilor din Atena antică, înseamnă achitarea
inculpatului. Printre spectatori, 584 au declarat că filosoful a fost nevinovat şi numai 282 l-au considerat culpabil.
Astfel, Socrate a fost achitat.

Imaginea lui Socrate, care a fost descrisa in decursul timpului foarte diferit, depinde de puterea pe care o avem
de a ne insusi adevaruri si realitati existentiale. In tot cazul izvoarele ce ne stau la dispozitie, pentru a cunoaste
personalitatea asa de interesanta a lui Socrate, sint precare. Socrate n-a scris nici un sistem filozofic. El obisnuia
sa discute cu tineretul in gimnazii si palestre; el cauta pe meseriasi in atelierele lor si discuta cu artistii si
conducatorii treburilor publice, a caror datorie era sa traduca in realitate frumosul si binele, pentru a-i lamuri pe
acestia asupra datoriei pe care o au ei de a sta in slujba acestor valori. De aceea noi nu ne putem adresa decit
acelora care au scris despre Socrate. Este vorba despre Xenofon, Platon, Aristotel si, poate, dusmanul lui
Socrate, Aristofanes. De o mai mare impor- tanta sint in aceasta privinta relatarile lui Platon si Xenofon. Dar nici
datele acestora nu sint in deplina concordanta. De aceea in istoria filozofiei s-a nascut o disputa in jurul
problemei, care dintre acestia il prezinta pe Socrate cel adevarat. Cei mai multi dintre istoricii filozofiei, care s-au
ocupat cu aceasta problema, au ajuns la concluzia ca nu se poate pune mare greutate pe ceea ce spune
Xenofon despre Socrate, fiindca acesta era militar si de aceea el a inteles problema Socrate mai mult dinspre o
conceptie practica despre lume si viata si de aceea este indoielnic daca Xenofon a fost in stare sa priceapa
corect ideea socratica. Este drept ca de ex. Fouillee si Doring sint de parere ca Xenofon reda mai credincios
viziunea despre lume si viata a lui Socrate. Zeller cauta sa tina calea de mijloc, accentuind atit importanta lui Pla-
ton cit si a lui Xenofon, in timp ce Joel nu accepta decit datele putine pe care ni le furnizeaza Aristotel despre
Socrate. Dar cercetarile mai noi a-u facut dovada indubitabila ca, pentru a intelege pe Socrate, este mult mai
sigur sa intrebuintam izvorul platonic si sa ne sprijinim pe expunerea congeniala a lui Platon decit pe aceea a lui
Xenofon.

Este adevarat ca si acesta din urma a scris - in "Amintiri despre Socrate" in Apologie - cu multa iubire despre
maestrul sau, dar, desi iubirea inseamna mult pentru intelegere, ea nu este totul; pentru a intelege ceva este
necesara si ratiunea. Xenofon era prea neintelegator in ale filozofiei, ca sa inteleaga figura uriasa a lui Socrate,
pe cind Platon reda intr-un chip genial figura si viziunea despre lume si viata a lui Socrate. De aceea cel mai
sigur izvor este "Apologia" platonica. Ea a fost elaborata sub influenta procesului si a mortii lui Socrate, si,
datorita scopului pentru care a fost scrisa - justificarea lui Socrate - reda realitatea istorica cu privire la
personalitatea marelui intelept.

Apologia are un temei istoric: figura lui Socrate este prezentata in ea asemenea unui portret al unui genial
pictor. De asemenea si dialogurile platonice : Faidon, Criton, Laches, Charmides, Protagoras si Lysis contribuie la
intelegerea figurii marelui atenian, desi continutul filozofic al acestora este platonic. Datele acestea pot fi
completate si cu relatarile lui Xenofon si cu descrierile lui Diogene Laertius.
Socrate, cel mai intelept si cel mai virtuos dintre elini, s-a nascut la Atena, in primele luni ale anului 471 - i.Hr. in
al patrulea an al Olimpiadei a 77-a. Tatal sau a fost sculptorul Sofroniscos, iar mama sa moasa Faianarete, ceea
ce l-a facut pe Socrate sa considere metoda sa de a invata ca un fel de arta a "mositului" spiritual, prin care el
aducea la lumina adevarul. Despre educatia lui Socrate stim numai ca tatal sau i-a pus la indemina mijloacele de
a se instrui. Probabil ca si Socrate a fost educat in felul cum se obisnuia atunci, primind cele dintii notiuni in
contact cu opera unui Homer, Hesiod, Solon, Eschil, Sofocle si Euripide. Dar de mare importanta pentru evolutia
si educatia spirituala a lui Socrate a fost fara indoiala mediul spiritual splendid si atmosfera stralucitoare in care
el a trait in Atena. Unde ar fi putut fi mai puternic influentat un tinar decit in Atena in zilele lui Pericle si in zilele
in care au trait un Fidias, Zeuris si Myron ? Dealtfel, Socrate a si recunoscut acest lucru. Caci tinarul Socrate nu
trebuia decit sa priveasca in jurul sau si sa-si incinte privirile cu operele geniului inaripat al poporului sau.
Procesiuni sarbatoresti, recitarile in pietele publice ale versurilor lui Homer, cladirile monumentale cladite de
Iktinos si Callikratos, statuile unui Fidias, Polyklet si Myron, tablourile unui Polignot si Apollodor i-au fascinat
privirile tinarului Socrate. Tatal sau l-a pregatit ca sa devina sculptor, si se pare ca, judecat dupa opera sa ce
reprezinta cele trei gratii, Socrate a ajuns departe in aceasta arta.

De asemenea nici despre pregatirea filozofica a lui Socrate nu stim multe lucruri. Platon crede ca, dupa moartea
tatalui sau, Socrate a facut cunostinta cu nobilul atenian Criton, care intrevazind genialitatea lui Socrate, l-ar fi
introdus in cercul inteleptilor din acea vreme, pentru a cunoaste frumusetea unei ordini mai inalte. Arta l-a
deprins pe Socrate sa imite viata, in ceea ce este lipsit de viata, sa faca piatra asemenea omului; intelepciunea,
dimpotriva, il invata sa imite Nemarginitul in marginit si sa aduca sufletul atit de aproape de frumusetea si
desavirsirea originara cit este posibil in aceasta viata. In cercul acestor intelepti se crede ca Socrate ar fi gustat o
initiere in toate artele si stiintele. Platon vorbeste chiar despre o perioada naturalista in evolutia lui Socrate.

Relatarea aceasta a lui Platon nu este insa verosimila. Nici ca Socrate ar fi avut profesori nu este sigur. Sigur este
numai ca el a cunoscut scrierile filozofilor antesocratici - mai ales pe acelea ale lui Heraclit si Anaxagora. Dar
impulsul cel mai puternic spre filozofie Socrate l-a primit din partea sofistilor. Sofistii stiau ca constitutiile de-
mocratice pretuiau nespus de mult elocventa, ca un om liber asculta bucuros fanfaronadele politice si ca setea
dupa stiinta a unor tineri dornici de a parveni poate fi usor astimparata cu povesti. De aceea ei nu pierdeau nici
o ocazie, sa se impuna printr-o elocventa sforaitoare si sa impleteasca teorii false cu fabule pline de naivitate,
asa ca sa ameteasca poporul, care ii asculta plin de entuziasm si-i rasplatea imparateste. Principiul fundamental
al acestora era, dupa cum am aratat, ca totul poate fi dovedit si in acelasi timp si respins ca neintemeiat si ca
trebuie sa se traga din nebunia si prostia altora si din superioritatea proprie atitea folosea cte sint posibile.
Morala pe care acesti "negustori de intelepciune" o predicau poporului era tot asa de distrugatoare de inimi
omenesti ca si politica lor pentru legi si pentru libertatea si fericirea genului uman.
Acesti sofisti se aflau in calea lui Socrate, in clipa in care el se hotari sa raspindeasca virtutea si intelepciunea
printre oameni. El "a trebuit pe de o parte sa invinga prejudecatile educatiei proprii, nestiinta altora s-o
lumineze, sa surpe sofistica, sa reziste rautatii, invidiei, defaimarilor si insultelor dusmanilor sai, sa poarte cu
demnitate saracia, sa combata puterea ce nu era intemeiata pe drepturi morale si, ceea ce era si mai greu, sa
imprastie grozaviile superstitiilor. Iar pe de alta parte sa crute si sa menajeze cugetele slabe ale concetatenilor
sai, sa ocoleasca scandalurile si sa nu ironizeze influenta buna, pe care o are si cea mai naiva religie asupra
moravurilor celor simpli". Toate aceste greutati Socrate le invinge "cu ajutorul unei intelepciuni ce caracterizeaza
pe filozoful autentic, cu rabdarea unui sfint, cu hotarirea unui erou si cu pretul pierderii tuturor bunurilor
pamintesti si a tuturor placerilor terestre". Relativismului ucigator de suflete al sofistilor Socrate ii opune
nestramutata credinta intr-un Logos etern, ca singurul fundament al existentei veritabile, pentru realizarea careia
el a jertfit totul si sanatate si putere, comoditate, linistea vietii si, la sfirsit, chiar viata. Dar prin felul cum a inteles
Socrate sa se puna in slujba acestui Logos, el a ranit de moarte si a demascat sofistica tuturor veacurilor. Cum a
facut el acest lucru, vom arata mai departe.

Viata lui Socrate se afla intr-o deplina concordanta cu principiile pe care el le reprezenta, caci pentru el a
filozofa insemna, in ultima analiza, a imbina ideea cu viata, teoria cu practica. Aceasta se vede si din faptul ca
Socrate a avut o atitudine demna de cetatean, caci el a luat parte la trei razboaie peloponeze, dovedindu-se a fi
un soldat destoinic si viteaz. In lupta de la Potideia el i-a salvat, printr-o fapta eroica, viata lui Alcibiade. Toate
descrierile il prezita pe Socrate ca pe un barbat de o mare forta fizica si spirituala; o natura tare si tenace, sever
fata de sine si lipsit de pretentii, curajos in lupta, rezistind greutatilor si incercarilor. Stapinirea de sine nu era
linistea unei naturi in care nu era nimic de stapinit, ci dimpotriva forta unui spirit mare, care isi stapineste
senzualitatea vulcanica si un temperament plin de pasiune. Viata sa era o pilda de cumpatare si sobrietate. Se
spune ca in asediul orasului Potideia, care s-a facut pe un ger grozav, singur Socrate nu se sinchisea de
asprimea gerului, ci umbla descult si dezbracat prin zapada, in lagar a izbucnit molima si, dupa relatarile lui
Diogene Laertius, singurul care a ramas neatins a fost Socrate, ceea ce dovedeste ca acesta reusise sa-si
oteleasca trupul prin exercitii si cumpatare. El nu neglijase nici sufletul, caci se mai spune ca Socrate era vazut
ore intregi in aceeasi pozitie meditativa, adncit in reflexiuni filozofice, ca si cind spiritul sau n-ar fi in corp, cum
zice Aulus Gelius.

Dupa terminarea campaniilor militare Socrate se intoarce la Atena. Ce curios trebuie sa fi impresionat pe
atenieni aparitia acestei personalitati uriase, care nu pretuia bunurile materiale ale vietii, ci era mereu miscat de
nazuinta neistovita de a descoperi adevarul si de o iubire nemarginita pentru cele spirituale. Gindirea lui Socrate
era indreptata spre lumea interioara a omului si de aceea pe el il interesa lumea externa numai in masura in
care aceasta trebuie sa fie stapinita de gindire.
Dar acest lucru nu insemna ca Socrate era strain de lume si viata cotidiana a omului. Nu, dimpotriva, intreaga lui
viata s-a petrecut in raporturile cele mai strinse cu concetatenii sai. Cind si datorita cui si-descoperit el
profesiunea sa de filozof nu stim nimic sigur. Sigur este numai ca activitatea sa incepe in 424 i.Hr. cind este
cunoscut in in treaga Atena, dupa cum ne relateaza "Norii" lui Aristofan, in care se arata ca este numit pe
nedrept "metereolog", ceea ce inseamna sofist si ateu. Piesa lui Aristofan - prezentata in a. 423 i.Hr. - dusmanul
lui So crate, a jucat un rol funest in procesul intentat filozofului de Anytos Meletos si Lycon. Caci in aceasta piesa
Socrate este prezentat ca locuim o "casa a gindirii". Un atenian cinstit vine la Socrate pentru a invata cum sa
faca dovada in fata judecatorilor ca el nu este vinovat, desi este vinovat. Atenianul intrind in locuinta lui Socrate
il vede pe acesta agatat de tavan, intr-un cos, privind la soare, ce nu mai este o fiinta divina, ci numai un glob
incandescent.

Socrate n-a scris nimic. El obisnuia, dupa cum am mai amintit, sa innoade convorbiri cu concetatenii sai prin
pietele publice, prin palestre si mai ales cu tinerii prin gimnazii, cu scopul vadit de a le cerceta cunostintele, a le
dezvalui ignoranta lor si a-i deprinde la activitatea proprie si la o cultivare proprie. In felul acesta, fara sa aiba
raporturi de educator cu cineva si fara sa pretinda de la cineva un onorar, asa cum faceau sofistii, Socrate
devine totusi un conducator iubit al unui cerc de elevi, care apartineau mai ales clasei avute din Atena.

Din acest motiv unii dintre cercetatorii vietii acestui filozof il considera a fi un fel de "profet" religios. Aceasta
fiindca Socrate cauta ca, in filozofia sa, sa imbine ideea cu viata si existenta omului. Pentru Socrate rostul ultim al
filosofiei era edificarea si zidirea intru adevar a existentei omului. Din acest motiv, ceea ce misca gindirea si
dialectica lui Socrate nu este pasiunea pentru teorie si speculatia abstracta, ci nelinistita nazuinta de a sili pe om,
ca acesta sa-si transforme viata si existenta intr-o continua marturie a adevarului descoperit; de a sili, deci, pe
om, ca acesta sa-si transforme viata si existenta prin imbinarea ideii cu fapta sa. De aceea Socrate nu comunica
niciodata interlocutorilor sai adevaruri de-a gata, ci, dupa cum am mai amintit, prin strazile si pietele Atenei, prin
atelierele artistilor, prin casele particulare, unde el era invitat, ori unde intilnea oameni, Socrate ii oprea si-i pro-
voca la discutii asupra problemelor : ceea ce este drept si nedrept, bine si rau, sfint si nedemn ; care este cea
mai buna forma statala, ce este evlavia si virtutea ? Si Socrate nu facea acest lucru teoretizind, asadar
comunicind interlocutorilor sai parerea lui, pe care acestia s-o accepte, ci el pleca de la parerile curente ale
acestora, ce nu erau pe nimic intemeiate, pentru ca, prin discutie, sa le combata si sa indice astfel drumul spre
adevar. Smerit asculta Socrate pe vestitii sofisti, cum acestia entuziasmau poporul cu elocventa lor orbitoare si
cu frazeologia lor sforaitoare si eronata. La sfirsitul cuvintarii sofistului, ascultatorii aplauda. Unul singur nu
aplauda : Socrate. Se pare ca acesta n-a inteles ceea ce a spus maestrul sofist si de aceea indrazneste sa-i puna
acestuia o intrebare. Sofistul ii raspunde prompt. Socrate pune insa o alta intrebare, care arata clar ca raspunsul
sofistului nu este predicatul corect al intrebarii, care sa completeze intrebarea pusa. Raspunsul sofistului este mai
nesigur. Socrate intreaba mereu si mereu si raspunsurile sofistului sint tot mai nesigure si mai ezitante, pina cind,
zapacit de logica nemiloasa a lui Socrate, este silit sa recunoasca : "Sigur, Socrate, tu ai dreptate, asa nu poate
fi". Dar atunci, insista Socrate, cum este ? "Atunci, raspunde sofistul, eu nu stiu aceasta" ! "Vezi, zice Socrate, si
mie mi se pare ca amndoi nu stim care este adevarul" si pleca mai departe. Prin aceasta metoda, asupra careia
vom mai reveni, Socrate combate cu succes deplin pe sofisti si spoiala stiintifica a timpului sau, pe care acestia o
favorizau si o cultivau.

Marturisirea ironica pe care o facea Socrate la sfirsitul discutiei cu sofistii si anume : "eu stiu ca nu stiu nimic",
este de fapt o declaratie de razboi impotriva luciferismului sofistilor si a spoielii de cultura a timpului sau. Ea este
o arma cu care inteleptul a combatut frivolitatea sofistilor, care, dupa cum am amintit, nu erau entuziasmati de
adevar, ci numai de succesul lor practic si gloria pe care le-o aducea o pseudo-stiinta. Frivolitatea ii ducea pe
sofisti la o vanitate nemasurata, care-i facea sa creada ca ei erau gata pentru orice intrebare cu un raspuns
definitiv. Socrate opune acestei frivolitati smerenia in fata adevarului. Despre lucrurile care depaseau orizontul
stiintei sale el admitea ca nu stie nimic, dar recunostea ca este chinuit de nazuinta de a le cunoaste. Asa se face
ca oracolul de la Delfi il numeste "cel mai intelept dintre muritori". "Intelept este Sofocle, mai intelept este
Euripide, dar cel mai intelept dintre oameni este Socrate" a spus Phytia. Desi prin aceasta afirmatie Phytia voia
sa-l linguseasca pe Socrate, totusi ea cuprinde un mare adevar. Auzind despre aceasta Socrate a raspuns plin
de smerenie : "Stiti pentru ce Apollon m-a proclamat cel mai intelept dintre oameni? Fiindca ceilalti cred ca stiu
ceva, ceea ce de fapt ei nu stiu; eu insa vad si admit, ca tot ceea ce stiu se reduce la ceea ce eu nu stiu".

Gloria lui Socrate s-a raspindit in intreaga Grecie. Se spune ca cei mai invatati oameni ai vremii veneau la Atena,
ca sa-l asculte pe acest genial intelept. Unii dintre ei si-au expus chiar viata numai sa poata fi citeva clipe in
apropierea lui Socrate. Atenienii au interzis cu pedeapsa capitala megarenilor de a calca pamintul orasului lor.
Euclide din Megara, un elev si prieten al lui Socrate, nu s-a lasat impresionat de aceasta pedeapsa, ci noaptea,
travestit in femeie, parcurgea 20 de mii de pasi din Megara la Atena, ca sa-l asculte pe Socrate, iar la revarsatul
zorilor se intorcea acasa. Inca odata Socrate a fost nevoit sa ia parte la o campanie impotriva Beotienilor.
Atenienii pierdura lupta la Delium si au trebuit sa se retraga in graba. Socrate s-a purtat si de data aceasta
nespus de vitejeste, ceea ce l-a facut pe Laches sa spuna : "Daca toti si-ar fi facut datoria, asa cum si-a facut-o
Socrate, aceasta zi n-ar fi fost atit de nefericita".

Preotii pagini, oamenii politici si mai ales sofistii, in ochii carora Socrate era asemenea unui spin, se folosira de
lipsa lui Socrate, pentru ca sa ridice poporul impotriva acestuia. Asa se face ca la intoarcerea sa in Atena,
Socrate gaseste un partid, care-i jurase moartea si care folosea orice mijloc ca sa-l defaimeze. Aceia care
formau acest partid l-au platit pe Aristofan, poet si scriitor de comedii, ca acesta sa scrie o comedie in care eroul
principal sa fie Socrate, un erou care sa trezeasca dispretul si risul publicului. Aristofan a si scris aceasta
comedie, despre care am amintit mai sus, si care purta titlul "Norii". Socrate era asa de preocupat de lumea lui
interioara si de problemele mari ale vietii morale, incit isi neglija cu totul exteriorul sau. El umbla descult si
imbracat cu o manta uzata. Faptul acesta joaca un rol foarte important in comedia lui Aristofan, fiindca
prezentarea lui Socrate in aceasta stare exterioara il punea pe acesta in contrast cu nazuintele poporului
atenian, care punea mare pret pe frumusetea si pompa exterioara. Dar nu numai atit, ci, dupa cum am mai
amintit, Aristofan ii punea in gura lui Socrate si idei pe care acesta nu le-a afirmat niciodata, ci erau ale lui
Diogene din Apollonia si ale lui Anaxagora - prezentindu-l pe inteleptul antic ca fiind un sofist. Piesa lui
Aristofan tindea sa-l faca pe Socrate de risul publicului, caci ea il prezenta ca pe un filozof ridicul, care pluteste
cu gindurile lui in nori si nu pe pamint; o idee ce-si are originea in credinta, raspindita de influenta sofistilor, ca
un astfel de om, care sa iubeasca adevarul, fara sa se gindeasca la foloasele personale, nu poate exista.

Socrate nu frecventa teatrul decit atunci cind se reprezentau piesele lui Euripide. Dar in ziua in care s-a
reprezentat comedia "Norii", Socrate se gasea in teatru. El se aseza ostentativ in mijlocul teatrului, ca sa poata fi
vazut de toata lumea si sa fie comparat cu eroul din piesa, in acest loc el a ramas pina la sfirsitul piesei.
Atitudinea lui Socrate a trezit admiratie si respect si prin aceasta rezultatul scontat de dusmani a fost nul. Dar
acestia n-au dezarmat, ci au cautat sa-l urmareasca pe Socrate, pina cind au si reusit sa-l rapuna, fara sa
observe, cum asa de frumos se exprima Kinkel, ca, cu distrugerea lui Socrate, ei distrug totodata cea mai nobila
parte a existentei lor.

Ocazia aceasta s-a ivit in 399 i.Hr., cind dramaturgul Meletos in unire cu politicianul Anytos si cu Lycon l-au
acuzat pe Socrate ca a introdus zei straini si ca a sedus tineretul, indemnindu-1 la rau. In actul de acuzare
Socrate este invinuit - dupa relatarile lui Platon - ca el face, prin metoda lui, ca lucrul sau sa apara a fi bun,
asadar ca el este un sofist si ca actioneaza impotriva legilor statului si ca, dupa cum am amintit, invata tineretul
sa nu respecte zeii orasului, fiindca el vorbeste despre un zeu nou. Acuzatia de "asebie" a fost cea mai grava.
Din aceasta pricina acestia cer ca Socrate sa fie condamnat la moarte. Archonul Basileus, care reprezenta in
toate chestiunile religioase statul, s-a sesizat de acuzatia pe care cei trei o aduceau lui Socrate si-l chema pe
acesta in fata celor 500 de jurati, care formau tribunalul ce trebuia sa-l judece pe filozof. Apararea lui Socrate in
fata acestui tribunal este cea mai mareata marturie a unui spirit mare despre o putere, care dirijeaza lumea si
destinul oamenilor : despre Logos.

Probabil ca acuzatorii au crezut ca, prin acuzatia lor, ei isi vor realiza scopul „ probabil ca le-a trecut prin gind
presupunerea ca Socrate nici nu va apare in fata judecatorilor, ci ca el va urma exemplul de altadata al lui
Anaxagora si Protagoras si prin fuga se va sustrage judecatii, caci, dupa legile ateniene, Socrate avea
posibilitatea sa faca acest lucru si printr-o exilare de bunavoie sa se sustraga condamnarii.

Dar Socrate apare in fata juratilor cu intentia sa solutioneze acest conflict. Astazi noi nu cunoastem precis cum
s-a desfasurat procesul si nici, cuvint cu cuvint, cum s-a aparat Socrate in fata judecatorilor sai. Ceea ce stim
despre acest proces, cunoastem din relatarile lui Platon si Xenofon. Din aceste relatari stim ca, chiar de la
inceputul procesului, Socrate a avut o atitudine dirza si demna. Era obiceiul la grecii antici ca acuzatii - mai ales
aceia carora li se aduceau acuzatii grave - sa caute ca, prin rugaminti si plinsete, sa inmoaie inima judecatorilor.
Unii mergeau chiar atit de departe, incit aduceau in fata judecatorilor si copiii si rudeniile lor, pentru ca
tinguielile acestora sa induioseze si sa influenteze pe jurati. Socrate refuza sa faca acest lucru, nu din pricina ca
el ar fi ignorat pe judecatorii sai, ci pentru ca el socotea ca o asemenea purtare ar fi nedemna pentru el si orasul
sau. Intreaga sa viata Socrate a pus-o in slujba adevarului si a virtutii, fara sa-i pese de urmari si acum, aproape
de granita vietii - el implinise 70 de ani - sa-si paraseasca postul sau ? Socrate nu pretinde de la judecatorii sai
indurare, ci dreptate ! Prietenii si elevii lui i-au pregatit apararea, pe care insa Socrate o refuza. La intrebarea
daca el si-a pregatit apararea, Socrate a raspuns : Cea mai buna aparare a mea, pe care o pot face, este aceea
ca eu n-am facut in viata mea nimanui ceva nedrept! Dar prin aceasta atitudine demna si dirza Socrate a infuriat
pe judecatorii sai si astfel el si-a pecetluit soarta. El a fost condamnat la moarte, nu atit pentru ca judecatorii l-ar
fi gasit vinovat, cit mai ales pentru demnitatea si dirzenia cu care si-a dovedit nevinovatia. Caci inteleptul a avut
convingerea nestramutata ca el si-ar distruge vesnica idee a existentei sale daca s-ar cobori sa faca fapte ce i-ar
terfeli demnitatea.

La proces acela - care a sustinut mai intii acuzarea a fost Meletos. In Apologia platonica Socrate ii raspunde
acestuia asa de logic incit il impinge pe Meletos intr-o infundatura fara nadejde de iesire. Este posibil ca, daca ar
fi vorbit impotriva lui Socrate numai Meletos acesta sa fi fost declarat nevinovat. Dar dupa acesta s-a ridicat si a
vorbit Anytos, un vorbitor de talent si un politician de mina intii. Acesta a vorbit scurt, dar foarte elocvent, cernd
ca procesul sa se termine cu condamnarea lui Socrate.

Caesar

Gaius Iulius Cezar s-a născut la Roma pe 13 iulie 100 î.Hr, într-o bine-cunoscută familie de patricieni (ginta Iulia),
care se presupunea că descinde din Iulus, fiul prinţului troian Eneas, care, conform legendei, era fiul zeiţei
Venus. Mitul spune că naşterea lui Cezar a fost posibilă prin cezariană, însă este foarte puţin probabil, deoarece
în acele vremuri o astfel de incizie se executa doar asupra femeilor decedate. Cezar a crescut într-un modest
apartament al unei construcţii în Suburba, un cartier al clasei mijlocii a Romei. Familia lui Cezar, deşi provenind
din descendenţi patricieni aristocratici, nu era avută, după standardele nobilimii romane. Astfel, niciunul dintre
membrii familiei sale nu a obţinut câștiguri remarcabile în vremurile copilăriei sale, deşi, în generaţia tatălui său,
avusese loc o reînnoire a averilor familiei. Totuși mătuşa paternă, Iulia, s-a căsătorit cu Gaius Marius, un general
talentat şi totodată reformator al armatei romane. Marius a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din Roma
la vremea respectivă, influenţa sa politică aducând averi considerabile şi familiei lui Cezar.
Spre sfârşitul vieţii lui Marius, în 86 î.Hr., politica internă atinse un punct de ruptură. În această perioadă,
politicienii romani erau, în general, divizaţi în două partide: Populares, care îl includea pe Marius, şi Optimates,
care îl includea pe Lucius Cornelius Sulla. O înşiruire de dispute între cele două partide a condus la un război
civil, deschizând eventual calea lui Sulla către postul de dictator. Cezar era legat de partidul lui Marius datorită
conexiunilor familiale. Nu era doar nepotul lui Marius, el era şi căsătorit cu Cornelia Cinnilla, cea mai tânără fiică
a lui Lucius Cornelius Cinna, care era cel mai mare simpatizant al lui Marius şi inamicul declarat al lui Sulla.
Pentru a înrăutăţi situaţia, în anul 85 î.Hr., la scurt timp după ce Cezar împlineşte 15 ani, tatăl său se
îmbolnăveşte şi moare. Atât tatăl, cât şi Marius, i-au lăsat majoritatea proprietăţilor şi averilor deţinute lui Cezar.
Astfel, când Sulla a câştigat războiul civil şi a început programul său de proscriere, Cezar, nici măcar trecut de 20
de ani, se afla într-o situaţie dificilă. Sulla i-a ordonat lui Cezar să divorţeze de Cornelia în 82 î.Hr., dar Cezar a
refuzat şi a plecat prudent din Roma, pentru a se ascunde. Sulla l-a graţiat pe Cezar şi familia sa şi i-a permis să
se reîntoarcă la Roma. Într-un moment profetic, se spune că Sulla a comentat asupra pericolului de a-l lăsa în
viaţă pe Cezar. Conform lui Suetonius, în momentele ridicării exilului lui Cezar, dictatorul a spus: „El a cărui viaţa
o doreşti atât de mult va deveni, într-o zi, cel care va răsturna partea de nobili a căror cauză o susţii alături de
mine; căci în acest singur Cezar vei găsi mulţi precum Marius“.
În ciuda graţierii oferite de Sulla, Cezar nu a rămas în Roma şi s-a îndreptat pentru satisfacerea serviciului militar
în Asia şi Cilicia. Deşi încă aflat în Asia Mică, Cezar era implicat în mai multe operaţiuni militare. În 80 î.Hr., aflat
încă sub comanda lui Thermus, a jucat rolul de pivot în asediul asupra Miletusului. În timpul bătăliei, Cezar a dat
dovadă de atâta bravură personală pentru salvarea vieţilor legionarilor, încăt a primit mai târziu distincţia corona
civica (coroana de ghindă). Distincţia era una dintre cele mai mari onoruri acordate unui non-comandant şi
purtată în public, chiar şi în prezenţa membrilor Senatului Romei, toată lumea era obligată să se oprească şi să
aplaude prezenţa purtătorului acesteia. La Roma, în 78 î.Hr., odată cu moartea lui Sulla, Cezar îşi începe cariera
politică în Forul din Roma ca avocat, recunoscut fiind pentru calitatea sa de orator, şi pentru atitudinea sa
nemiloasă în procesele împotriva foştilor guvernatori notorii pentru înşelăciune şi corupţie. Marele orator Cicero
chiar comenta: „Există cineva ce are calitatea de a vorbi mai bună decât Cezar?“ Ţintind către perfecţiune în
retorică, Cezar a călătorit în Rodos în 75 î.Hr. pentru studii filozofice şi oratorice sub faimosul învăţător
Apollonius Molo.
În drumul spre insula greacă, Cezar a fost răpit de către piraţi cilicieni în Marea Mediterană. Când aceştia au
cerut o răscumpărare de douăzeci de talenţi, acesta le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au
capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceştia au acceptat şi Cezar şi-a trimis discipolii către variate
oraşe pentru a colecta banii de răscumpărare. În total, a fost reţinut pentru treizeci şi şase de zile, timp în care i-
a ameninţat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ţinându-se de cuvânt, imediat după ce a fost
rescumpărat şi pus în liberatate, Cezar a organizat o forţă navală, capturând piraţii şi fortăreaţa din insula
acestora şi ucigându-i prin crucificare, ca un avertisment pentru ceialalţi piraţi. Dar pentru faptul că piraţii îl
trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie rupte picioarele,
pentru a le reduce suferinţa.
În 69 î.Hr., Cezar devine văduv, după moartea Corneliei în încercarea de a aduce pe lume un copil, mort şi el. În
acelaşi an o pierde şi pe mătuşa sa, Iulia, de care era foarte ataşat. Aceste două decese l-au lăsat pe Cezar în
postura de a creşte singur o fiică încă minoră, Iulia Cezaris. Nu exista tradiţia ca femeile romane să aibă parte de
funeralii publice fastuoase, însă Cezar a încălcat tradiţia şi le-a oferit amândurora funeralii de calitate. În timpul
acestora, Cezar a trimis elogii din Rostra. Funeraliile mătuşei Iulia au fost încărcate de conotaţii politice, Cezar
insistând ca mască mortuară să aibă înfăţişarea lui Marius. Deşi Cezar era foarte apropiat de ambele femei
(conform lui Suetonius), aceste cuvântări au fost interpretate de oponenţii săi politici ca propagandă pentru
viitoarea sa alegere pentru postul de chestor apoi de pontifex maximus (preot suprem) şi guvernator al
Hispaniei. Lider al taberei popularilor, s-a evidenţiat prin victoriile împotriva rebelilor din Spania. În împrejurările
politice de la Roma, a preferat să se alieze cu Licinius Crassus şi cu Pompei (Pompeius Magnus). În aceste
condiţii s-a încheiat primul triumvirat din anul 60 î.Hr.

Octavianus

Augustus Octavian Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior
drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deși a păstrat înfățișarea Republicii Romane, a condus ca un
dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile și a adus o eră de pace,
prosperitate și măreție imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a luat în 27 î.Hr.
De-a lungul vieții sale a fost cunoscut cu mai multe nume: La naștere a fost numit Gaius Octavius după tatăl său
biologic, Gaius Octavius, la care a fost adăugat când era copil numele Thurinus în cinstea victoriei de
la Thurii împotriva sclavilor fugari la care tatăl a participat. După adoptarea sa postumă de către Iulius Cezar (44
î.Hr.), el a luat numele acestuia și a devenit Gaius Iulius Caesar Octavianus în conformitate cu standardele
romane în cazul adopției. Deși el a renunțat repede la Octavianus din numele său și contemporanii săi se
refereau la el numindu-l în această perioadă Cezar, istoricii fac referire la el între 44 î.Hr. și 27 î.Hr. numindu-l
Octavian. În 42 î.Hr., în vederea consolidării relațiilor sale politice cu foștii soldați ai lui Iulius Cezar, după
zeificarea acestuia, și-a adăugat la numele său titulatura Divi Filius (Fiul divin), devenind Gaius Iulius Cezar Divi
Filius.
În 38 î.Hr., și-a înlocuit prenumele Gaius și numele Julius cu Imperator
Octavian își întărea reputația în vest, Antoniu își menținea relația cu Cleopatra, regina Egiptului, afișând un stil de
viață specifică unui rege elenistic și a divorțat de sora lui Octavian. Cum regii orientali nu erau bine văzuți la
Roma, Octavian a profitat de situație. Antoniu a reorganizat provinciile estice, dar prestigiul său a avut de suferit
de pe urma campaniei eșuate împotriva parților . În iulie 32 i.e.n., Octavian a obținut pe cale ilegală testamentul
lui Antoniu și l-a citit în public. Se aflase că Antoniu a lăsat moșteniri consistente copiilor pe care îi avea cu
Cleopatra.
Senatul nu a putut tolera un astfel de testament și a declarat război. Bătălia decisivă a avut loc la Actium, pe
coasta de vest a Greciei, pe 2 septembrie 31 i.e.n. Actium era un promontoriu pe coasta vestică a Greciei, la
gura vastului golf Ambracia. Antoniu și-a stabilit tabăra pe partea sudică a intrării, în vreme ce Octavian s-a
instalat pe promontoriul nordic, la 8 km de gura golfului. Trupele de uscat erau egale numeric, dar pe mare,
Octavian deținea avantajul unei flote mari, călită în lupta, condusă de Marcus Agrippa. Blocada lui Agripa a
slăbit poziția lui Antoniu, care a decis să încerce să fugă pe mare. Escadra Cleopatrei a spart linia navelor
inamice și Antoniu a urmat-o cu câteva corăbii. Dar grosul flotei s-a predat. Flota lui Antoniu a fost încercuită și
a încercat să spargă flota inamică, dar numai câteva corăbii au reușit, restul, împreună cu o numeroasă armată
de uscat, s-au predat lui Octavian. Antoniu și Cleopatra s-au întors în Egipt, iar în anul 30 i.e.n., Octavian a reluat
ofensiva. Alexandria a fost cucerită, iar Antoniu și cu Cleopatra s-au sinucis. Tezaurul ptolemeilor a căzut în
mâinile lui Octavian, iar Egiptul a fost transformat într-o provincie romană. În urma victoriei de la Actium,
Octavian a devenit stăpânul necontestat al lumii romane.
Caligula
Împăratul roman Caligula este un personaj aparte în istoria imperiului Roman. Urcarea sa pe tron a fost văzută
ca izbăvitoare atât de aristocrație, cât și de plebe. Caligula era fiul unui general roman extrem de iubit și prețuit,
Germanicus Claudianus. El fusese crescut departe de tentaţiile curților senatoriale romane, printre legionarii
tatălui său. De la aceștia primise și porecla de Caligula (Cizmuliță) când la vârsta de 3-4 ani tatăl său l-a îmbrăcat
pe tânărul Gaius, adevăratul nume al lui Caligula, într-o uniformă de soldat în miniatură, inclusiv cu ghete și
armură.
Din acest motiv mulți îl vedeau ca pe o adevărată speranță a Imperiului. Gaius Julius Caesar Augustus
Germanicus (numele întreg a lui Caligula) şi-a început scurtă domnie la doar 25 de ani. Există câteva surse de
supraviețuitori de pe timpul domniei lui Caligula, deși el este descris ca un conducător nobil și moderat în
primele șase luni ale domniei sale. Primele măsuri luate păreau să confirme așteptările tuturor: reducerea
impozitelor, mărirea soldelor legionarilor, interzicerea „les majestăţii”, reinstaurarea jocurilor publice, iertarea
tuturor celor acuzaţi de această crimă sau încercarea de a institui dreptul de vot tuturor cetăţenilor romani.

Euforia romanilor a durat însă mai puțin de un an. După ce timp de aproape 3 săptămâni fusese cuprins de o
boală misterioasă, ce-l făcuse să stea inconştient, îşi reveni însă este complet schimbat în atitudine. Uciderea
nobililor care în timpul agoniei împăratului din exces de zel strigaseră la căpătâiul lui că sunt gata să-şi dea viaţa
pentru salvarea împăratului, a părut pentru mulți o surpriză neplăcută și o nebunie de neconceput. De fapt
lucrurile sunt mai complicate, iar anxietățile și paranoia lui Caligula, bine mascate multe vreme începeau să iasă
la iveală.
Desi publicul roman nu știa, Caligula a ajuns pe tron în urma unei crime pe care o visa de mulți ani - uciderea
împăratului Tiberius. Motivul este disputat intre istorici. Unii vorbesc de dorinta de răzbunare a mortii tatălui său,
otrăvit din ordinul împăratului, alții pun setea de răzbunare pe seama copilariei distruse de abuzurile sexuale.
Boala care îl pusese la pat și aproape îl omorâse nu îl afectase fizic, ci l-a făcut să vadă conspiraţii împotrivă sa la
fiecare pas.
Nero
Nero a domnit doar 14 ani. Puţin, într-adevăr, chiar şi pentru Roma imperială în care, prin tradiţie, puterea nu se
exercita pentru multă vreme. Devenit împărat al romanilor la 13 octombrie 54, Nero moare în 11 iunie 68 e.n. La
nici 31 de ani este constrâns la sinucidere. Nu a realizat în întregime ceea ce ar fi dorit să facă. Orice apreciere
am da operei sale politice, o constatare se impune de la sine: faptul că, oricum ar fi considerat, monstru sau
vizionar, Nero a ales un drum original. Şi în această alegere, clasa politică romană a refuzat să meargă alături de
el. Oare ar fi putut-o face? Greu de presupus, având în vedere violenţa cu care a respins-o. Conflictul avea să-şi
găsească încheierea prin moartea brutală a principalului său personaj.
În general, posteritatea n-a dovedit mai multă îngăduinţă faţă de Nero decât aceia care, în iunie 68, l-
au constrâns să-şi pună capăt zilelor, ultimul cezar din dinastia iulio-claudiană trebuie că şi-a avut partizanii
săi pătimaşi. Dar, după dispariţia acestora, cu trecerea vremii, s-a statornicit imaginea unui Nero monstru
criminal, nebun sîngeros, care i-a trimis la moarte pe ai săi şi a dat foc Romei din pură plăcere. Deseori, s-a
afirmat că Nero ar fi fost la originea acelui incendiu survenit în 64, pe care l-ar fi provocat cuprins de nebunie.
Omul de rând continuă să vadă în Nero un monarh piroman, un înger căzut, un fel de Dracula avânt la
lettre. Această reputaţie se înscrie, de altfel, într-o tradiţie : s-au mai „bucurat” de ea şi alţii, atât înaintea lui, cât
şi după el. Caligula — sau Gaius, cum se numea în realitate — este, în această privinţă, paradigma însăşi a
împăratului psihopat.

Contemporanii lui Nero, deşi i-au judecat cu asprime actele, par să fi fost, totuşi, mai puţin impresionaţi de
crimele suveranului lor decât generaţiile care au urmat. Aceasta pentru că, într-adevăr, literatura a pus repede
stăpânire pe personaj. Cât despre mărturiile extra-literare — inscripţii, papirusuri sau documente dovedind
activitatea administrativă imperială —, trebuie să spunem că ele contribuie doar parţial şi numai la nuanţarea
acestei imagini negative ivite dintr-o voinţă de condamnare fără drept de apel. Când „tiran al universului”, când
„duşman al speciei umane”, Nero nu apare, în cel mai bun caz, decât ca un despot vanitos. Stoicii din epoca
Flavienilor, apoi scriitorii din secolul Antoninilor vor pune accentul pe dezechilibrul şi iresponsabilitatea în
anumite privinţe ieşite din comun ale acestui om. În epoca lui Suetoniu, această imagine sumbră este deja
cristalizată: Nero a devenit un împărat infam şi blestemat. Tacit îşi spusese cuvântul. Acela pe care Racine îl va
numi mai tîrziu „cel mai mare pictor al antichităţii” adăugase într-adevăr o tuşă portretului, o tuşă decisivă care
va întuneca şi mai mult modelul: căci, sub privirile zeilor, în timpul unui praznic sfânt, Nero al lui Tacit îl va ucide
pe Britannicus, fratele său adoptiv, fără a-i da măcar răgazul să-şi îmbrăţişeze surorile; şi aceasta după ce-l va fi
pângărit. Un pas hotărâtor a fost astfel făcut. Începând de acum, împăratul va deveni repede un monstru, în
sensul tehnic, conferit de auguri acestui cuvânt: o fiinţă anormală creată de zei cu scopul de a-i avertiza pe
muritori asupra uriaşului pericol care-i pândeşte. În cele din urmă, totul devine legendă. Mediile iudee, şi în
special cercurile scriitorilor creştini nu-i vor ierta persecuţiile la care au fost supuse; vor face, aşadar, din Nero, o
figură de Apocalips. Augustin afirmă că el a atins culmea dezmăţului şi a cruzimii (Cetatea lui Dumnezeu, 5, 19),
iar Ioan Chrysostomul vede în el simbolul viciului şi al barbariei. Creştinii nu puteau ierta faptul că Nero se
proclamase salvatorul lumii: în opinia lor, doar Iisus şi-ar fi putut revendica un asemenea titlu.

În acest climat de ostilitate generală, unii au sfârşit prin a-l „proclama” pe împărat fie Anticristul, fie vestitorul
acestuia. Lactanţiu, Augustin şi Ioan Chrysostomul au combătut aceste teze, pe care le regăsim la Victorinus din
Poetovio, Commodianus şi Sulpicius Severus. După Augustin, anumiţi creştini afirmau că Nero va reapărea sub
înfăţişarea Anticristului; alţii credeau că împăratul nu murise, ci fusese răpit şi ţinut ascuns pentru a fi reaşezat,
mai târziu, în drepturile regatului său (Cetatea lui Dumnezeu, 20, 19, 3). Ioan Chrysostomul, ca şi Augustin,
respingea aceste ipoteze, dar considera totuşi că fiul Agrippinei fusese, în timpul vieţii, un soi de precursor al
Anticristului, având misiunea să demonstreze, prin actele sale, ceea ce acesta din urmă va însemna, atunci când
va veni pe Pământ, la sfârşitul timpurilor, înainte de triumful definitiv al lui Hristos. Certitudinea că Nero era într-
adevăr Anticristul, sau cel puţin arhetipul lui, a dăinuit până în Evul Mediu. Spre sfârşitul antichităţii,
autorul necunoscut al Apocalipsului lui Ioan a dezvoltat tema fiarei, al cărei număr, 666, era obţinut adiţionând
cifrele corespunzătoare literelor rezultate din transcripţia ebraică a numelui Nero Caesar. Deoarece absolut
nimeni nu putea să indice cu exactitate amplasarea mormântului lui Nero, în pofida datelor furnizate de
Suetoniu, ideea a câştigat tot mai mult teren. În toată perioada Evului Mediu, au proliferat cele mai bizare
legende. Unii făceau din Nero o fiinţă monstruoasă care dădea naştere unei broaşte, alţii vedeau în el diavolul în
persoană. Ba mai mult: ciorile care zburau în jurul copacului crescut pe presupusul mormânt al Domitiilor erau
luate drept duhuri rele. Papa Pascal al II-lea (1099—1118) a fost chiar constrâns să distrugă acest presupus
monument al Domitiilor şi să înalţe în locul lui o capelă, căci superstiţiile epocii vedeau în acele păsări o
încarnare a sufletului lui Nero, care nu şi-ar regăsi liniştea decât odată cu întoarcerea lui Iisus pe pămînt. Chiar în
1900, la Ancona, se povesteau legende despre apariţiile diabolice ale împăratului, în 1975, o tânără germană a
vrut să fie exorcizată, convinsă fiind că a auzit glasul lui Nero. Aşadar, şi azi încă, mai rămânem credincioşi
acestei reprezentări apocaliptice a unui Nero dement. O dovadă sigură ne furnizează cinematografia, care, cu
mici nuanţe, a făcut din împărat un personaj asemănător celui schiţat de Jean Rouge: „Nero este împăratul
semi-nebun şi sângeros descris de Tacit, Suetoniu şi Dio Cassius […]: asasinul fratelui său vitreg, al soţiei, al
mamei, al preceptorului său şi al atâtor altora; desfrânatul care necinstea femeile şi tinerii, care îl lua în căsătorie
pe unul dintre liberţii săi, histrionul care se producea în teatre şi la concursuri”. Dacă unele monografii moderne,
redactate în majoritatea lor de nespecialişti, sunt tributare acestei imagini tradiţionale a lui Nero, alte biografii
romanţate păcătuiesc prin excesul contrar. În asemenea biografii favorabile lui Nero, împăratul apare fie ca un
sfânt, fie ca un prieten al săracilor. În ceea ce-i priveşte, istoricii, ţinând seama de toate mărturiile de care
dispunem, încearcă să-şi nuanţeze evaluările. Dar munca lor sfârşeşte deseori printr-o anumită reabilitare a
împăratului. Cu sau fără intenţie. Astfel, din dorinţa de a reliefa continuitatea unei administraţii care nu
întotdeauna s-a dovedit a fi rea, istoricii sunt uneori ispitiţi să se aventureze dincolo de obiectivele lor iniţiale,
fără a întrevedea întreaga măsură a acestor extrapolări.

Ar fi desigur absurd să susţinem că Nero a fost un împărat competent şi un om echilibrat. Dar nu e mai puţin
adevărat că trebuie să restabilim adevărul şi să netezim un teren încărcat de o mulţime de legende şi tradiţii
îndoielnice. Cu toate că şi-a ucis mama, soţia, preceptorul, Nero nu este totuşi vinovat de toate crimele care i s-
au atribuit. Pe de altă parte, unele mărturii antice au prezentat într-o manieră caricaturală dezmăţul şi
excesele sale de histrion. Nero n-a acţionat întotdeauna doar în funcţie de capriciile sale. A fost un strateg şi un
tactician, care a ştiut să se înconjoare de prieteni şi sfătuitori utili. Din acest punct de vedere, dezechilibrul său
psihic nu trebuie separat de modelul de guvernământ pe care s-a străduit să-l impună, şi nici „nebunia” sa nu
trebuie desprinsă de opţiunile sale politice. Să fim bine înţeleşi: dacă îi vom recunoaşte lui Nero o doctrină şi o
strategie, nu înseamnă că îl disculpăm, şi nici că-i justificăm crimele sau că îl dezvinovăţim de falimentul politicii
pe care a dus-o.

Traian

Împăratul Traian cu numele său complet Nerva Traianus Marcus Ulpius, s-a născut pe 18 septembrie 53 d.Chr, în
oraşul Italica (la marginea actualului oras Sevilla) din Hispania Baetica (regiunea Andaluzia, din Spania modernă).
Tatăl său, M. Ulpius Traianus, era un cunoscut senator şi general, din faimoasa familie romană Ulpia, originară
din peninsula Italică. Mama sa, Marcia, provenea tot dintr-o familie importantă care susținea că se trage din
primii regi ai Romei. Traian a urcat în ierarhia armatei romane luptând în cea mai periculoasă zonă a Imperiului
Roman, pe fluviul Rin, luând parte la războaiele lui Domiţian împotriva triburilor germanice. Contrar opiniei
generale, cuceritorul Daciei nu a fost primul împărat născut în afara Italiei, ci al doilea, întâiul fiind Claudiu.
Traian a fost în primul rând un mare comandant militar, care datorită reuşitelor sale, a sărbătorit cele mai mari
triumfuri. În timpul guvernării sale Imperiul Roman a atins maxima sa întindere. Caracterul său onest şi serios, l-
au făcut sa fie apreciat atât de Senat cât si de popor, încă de la început. Se spune ca la moartea împăratului
Nerva, în ianuarie 98 d.Hr, deşi era succesor legal, Traian fiind fiul adoptiv al împăratului, nu s-a grăbit la Roma
să-şi ia tronul în primire, această grabă putând fi considerată nedemnă din partea lui. A ales să facă un tur de
inspectie al trupelor care păzeau frontierele de la Rin si de la Dunăre. Vizita personală la garnizoanele de la
marginea imperiului a fost o mişcare înţeleaptă a lui Traian pentru a-şi consolida sprijinul în rândul legiunilor pe
care le comandase în campaniile impăratului Domiţian. Intrarea lui Traian in Roma, în anul 99 d.Hr, a fost un
adevărat triumf. Mulţimile jubilau la vestea sosirii sale. Noul împărat a intrat în oraş pe jos, a îmbrăţişat pe fiecare
dintre senatori şi chiar a umblat printre oameni obişnuiţi. A fost un comportament diferit de al oricărui alt
împărat roman de până atunci şi probabil, acest lucru reflectă o mică parte din adevărata măreţie a împăratului
Traian. Deși avea suflet de soldat, noul împărat a înțeles necesitatea de a face aranjamente politice în capitală
înainte de a-si concentra în întregime energia în altă parte. Anul 100 d.Hr. a fost petrecut la Roma, atât în
onorarea lui Nerva, cât și pentru construirea unui sentiment de guvernare în cadrul autorității Senatului. Curtea
imperiala a fost redusă la minimum în comparație cu „administrațiile” anterioare. De-a lungul domniei sale,
Traian a dat dreptul guvernatorilor provinciilor să ia decizii și astfel, doar problemele de importanță extremă
erau înaintate împăratului. Datorită lui Pliniu cel Tânăr, guvernator de provincie a cărui corespondență cu
împăratul mai există în mare măsură, poate fi văzut un portret viu al stilului lui Traian, în ciuda lipsei teribile de
informații de la alți istorici antici. Într-adevăr, guvernarea sa a fost mai mult ca cea a unui general care foloseşte
ofițerii subordonați în sens militar. Ca si Nerva, Traian a continuat măsurile populare care-i pedepsea pe delatori
(informatori) pentru partea lor de vină în crearea dezordinii administrative, a redus puterea gărzii pretoriene și a
reformat sistemul instanțelor de judecată. Pentru faptele sale, continuând și perfecționând sistemul de asistență
socială cunoscut sub numele de Alimenta, el a câștigat din partea poporului renumele de Optimus – cel mai
bun. În puținul timp cât a stat în Roma, Traian a pregătit lumea romană pentru o perioadă de conducere
constantă și eficientă. În tot timpul petrecut la Roma, privirea împăratului era aţintita peste Dunăre. Marele
istoric Tacitus, contemporan cu Traian, prin lucrarea sa “Germania” (una dintre puținele surse antice dedicat
misterioaselor triburi germanice) a inițiat o propagandă publică, pentru a putea avea sprijin în expedițiile militare
spre nord. Deși obiectivul lui Traian nu era chiar aliniat cu așteptările lui Tacitus, s-a obținut susţinere atât din
partea poporului cât și din partea aristocraţiei. Dacă în veacul al doilea înainte de Hristos, Cato își încheia
discursurile cu sintagma ”Cartagina trebuie distrusă”, așa și Traian spunea mereu ”așa cum voi preface eu Dacia
în provincie romană”. După două războaie grele și-a îndeplinit obicetivul. S-a hotărât să se intoarcă la Roma,
dar nu a mai apucat să revadă capitala imperiului. A murit la 9 august 117 d.Hr. în drum spre Roma, la Selinus, în
Cilicia(S-E Turciei). Popularitatea sa a ajunsese la asemenea nivel încât Senatul Roman i-a acordat lui Traian încă
din timpul vieții(unicul caz) titlul de optimo principi, adică cel mai bun împărat. Dupa dispariţia sa, timp de patru
secole a rămas tradiţia ca oricărui nou împărat urcat pe tronul Romei, să i se ureze de către Senat să fie ”felicitor
Augusto, melior Traiano”, adică “mai norocos decât Augustus şi mai bun decât Traian”. Cuceritorul Daciei este
poate singurul împărat roman care are o reputație ce nu s-a știrbit de-a lungul mileniilor.

Constantin cel Mare

Constantin cel Mare s-a născut la Naissus(Niș, Serbia) pe un 27 februarie. Anul nu se știe exact. Unele afirmații
ale lui Eusebiu din ”Viața lui Constantin cel Mare” ne fac să conchidem că s-a născut între 271 și 273(cel mai
probabil 272), iar alte surse plasează evenimentul între 272 și 277. A domnit în perioada 306 și 337, întâi în Vest,
apoi în tot Imperiul. Constantin cel Mare este cunoscut deoarece a legalizat creștinismul și a fondat noua
capitală, Constantinopol. În privința activității laice detaliile nu au fost suficient prezentate sau tratate de istorici.
În general, Constantin s-a abținut de la inovații impresionante, mulțumindu-se de obicei să completeze sau să
continuie aranjamentele făcute de Dioclețian. În administrația imperiului pare să fi existat o mare corupție.
Constantin cel Mare a amenințat că va ”tăia mâinile rapace ale oficialilor” (corupți) sau că va ”reteza capetele și
gâturile nemernicilor”. Numeroasele acte date de el sau oamenii săi dovedesc preocuparea față de detaliile
administrative. S-a preocupat de bunăstarea supușilor săi. A cerut distribuirea de bani, alimente și îmbrăcăminte
părinților săraci din Italia și Africa. În 334, când foametea a lovit Siria, a cerut să fie împărțite alimente prin
intermediul bisericilor. Constantin cel Mare, ca un cenzor din timpul Republicii, dorea să apere structura morală
a societății romane, în special în ceea ce privește comportamentul sexual. A poruncit ca părinții care au fost
părtași la seducerea fiicei lor să fie pedepsiți cu turnarea de plumb fierbinte pe gât. Dacă se descoperea că o
femeie liberă și un sclav avuseseră relații intime, erau amândoi condamnați la moarte, sclavul fiind ars de viu. În
326 au fost date o serie de legi care subliniau caracterul sfânt al căsătoriei. În 325 au fost scoase în afara legii
spectacolele cu gladiatori, dar ele au continuat în Occident până la începutul veacului următor. Răstignirea ca
modalitate de execuție a fost interzisă, iar criminalii nu trebuiau înfierați pe față deoarece chipul este ”modelat
după frumusețea cerească”. Abandonarea copiilor mici era interzisă. Sclavii au avut o serie de beneficii. Familiile
de sclavi nu puteau fi separate când se împărțea o propietate, iar în biserici s-a admis eliberarea sclavilor. Pe de
altă parte, dacă un sclav era bătut atât de tare încât murea, stăpânul nu era acuzat. Sclavia, ca instituție, nu a
fost niciodată contestată. Constantin a cheltuit sume uriașe pe ajutoarele date bisericilor, pe proiectele de
construcții și pe darurile generoase oferite unor persoane particulare sau grupuri. El a obținut venituri
suplimentare instituind două noi taxe: una pe propietățile funciare ale senatorilor, alta pentru negustorii din
orașe. Confiscarea averilor templelor păgâne a adus puține venituri, în comparație cu afirmațiile criticilor
împăratului. Constantin, asemenea lui Dioclețian, s-a înconjurat cu un ceremonial de curte complicat. El și tot
ceea ce era asociat cu el au devenit sacri. În prezența lui se cerea o tăcere plină de respect, de aceea ușierii au
fost numiți silentarii, cei tăcuți. Consilierii împăratului stăteau în picioare când se întâlneau în ședințe cu el.
Distanța impusă de împărat nu numai că l-a ferit de comploturi, dar l-a și izolat de supușii săi. Cu toate acestea,
Constantin i-a îndemnat pe toți să-i adreseze petiții. Spiritul predominant al guvernării lui Constantin a fost unul
conservator. Convertirea la creștinism și susținerea acestuia au adus mai puține inovații decât era așteptat. Ele
au servit unui scop întru totul tradițional: păstrarea și continuitatea imperiului. Constantin cel Mare a fost un
cârmuitor hotărât, un general care nu pierdut vreo bătălie. Asemenea personalități, cu o astfel de forță sunt cele
care creează istoria, care ne captează imaginația și ne rețin atenția.