Sunteți pe pagina 1din 46

„Calitatile motrice sunt insusiri foarte importante ale organismului, materializate in

posibilitatea acestuia de a executa actiuni motrice care pretind intr-o masura mai mare sau mai
mica, forta, rezistenta, viteza, indemanare” (Gh. Mitra, Al. Mogos).

Intreaga varietate de acte, actiuni si activitati motrice efectuate de om de-alungul vietii, in


domenii varia, se efectueaza in concordanta cu gradul de dezvoltare al calitatilor motrice

Actiunea motrica simpla sau complexa, este rezultatul multiplelor forme de combinare a
calitatilor motrice cu elemente de tehnica. Indicii de dezvoltare a fortei, vitezei, indemanarii,
rezistentei, supletei, nu conditioneaza numai efectuarea deprinderilor de miscare, ci si valorificarea
maxima a acestora. Tinand seama de legaturile indisolubile dintre calitatile motrice si priceperile si
deprinderile de miscare, este necesar ca dezvoltarea acestora sa fie facuta diferentiat in
concordanta cu cerintele specifice ale aplicarii deprinderilor motrice in diferitele activitati practice.

Importanta dezvoltarii calitatilor motrice rezulta si din faptul ca ele favorizeaza cresterea
capacitatii de efort a organismului.

Rezistenta este o calitate motrica de baza, strict necesara, care influenteaza in buna
masura randamentul muncii. Solicitarile din ce in ce mai mari din viata de zi cu zi in activitatea
scolara, fac din rezistenta un factor deosebit de important prin care elevul poate invinge aparitia
timpurie a oboselii, atat in domeniul intelectual, in cel fizic cat si in plan senzorial si emotional. Sub
aspect fizic, rezistenta este o calitate motrica usor perfectibila, ca urmare a efectuarii sistematice,
continue si dupa anumite reguli a unor exercitii fizice specifice, pastrandu-se la valoarea atinsa,
perioade de timp indelungate. Rezistentei i-au fost formulate mai multe definitii, toate insa
concentrand si exprimand in cuvinte diferite, aceleasi idei. Astfel, Zatiorski arata ca rezistenta este
„capacitatea de a efectua timp indelungat o activitate oarecare, fara a reduce eficacitatea ei”; D.
Harre considera rezistenta „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un
timp mai indelungat”; N. G. Ozolin „capacitatea de a face fata oboselii”; A. Demeter „mentinerea
capacitatii de lucru in timpul unor eforturi de lunga durata, prin invingerea fenomenului de
oboseala si printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului dupa o activitate obositoare”;
C. Florescu si colaboratorii definesc rezistenta ca fiind „timpul limita in cursul caruia poate fi
continuat un efort de o anumita intensitate”.

Din aceste definitii se pot desprinde elementele esentiale care caracterizeaza aceasta
calitate motrica, si anume:

- timpul (durata) care poate fi nedeterminat initial, ci stabilit in


functie de eficienta activitatii efectuate sau determinat, atunci cand intr-o unitate
de timp trebuie efectuata o activitate de un anumit gen;

- eficacitatea cat mai constanta a activitatii motrice pe toata durata


ei;

- rapiditatea refacerii organismului dupa efortul efectuat.

In concluzie, relatia factorilor care determina rezistenta este durata efortului-eficacitatea


actiunii motrice-refacerea organismului dupa efort.
Principalul factor limitativ al manifestarii rezistentei un timp cat mai indelungat este
oboseala. Fenomenul de oboseala se caracterizeaza prin scaderea temporara a capacitatii de lucru
a organismului, prin cresterea dificultatilor sau prin imposibilitatea de a continua efortul dat cu
aceiasi intensitate, in acelasi ritm, cu aceiasi amplitudine, precizie si randament. Oboseala este
cauzata de slaba adaptare la efort a organismului, de diminuare a activitatii centrilor nervosi
superiori care coordoneaza capacitatea de lucru a muschilor si in special a functiilor circulatorii si
respiratorii. Capacitatea de lucru a sistemului nervos central, reprezinta veriga principala in lantul
de procese care determina aparitia prematura sau intarziata a oboselii. In procesul de dezvoltare a
rezistentei se perfectioneaza intregul sistem de legaturi nervoase necesare efectuarii lucrului
stabilit ceea ce influenteaza imbunatatirea coordonarii functiilor organelor si sistemelor si reducerea
cheltuielilor energetice.

Desi oboseala este factorul de baza care are influente limitative asupra rezistentei,
ea constituie in acelasi timp si factorul hotarator de adaptare a organismului la efort si de
dezvoltare a rezistentei pentru ca dupa cum arata V. S. Farfel „numai efortul efectuat pana la
oboseala si incercarile de a o invinge pot grabi procesul de dezvoltare a rezistentei”.

FACTORII CARE INFLUENTEAZA POZITIV DEZVOLTAREA REZISTENTEI

1. Posibilitatile sistemelor cardiovascular, respirator, muscular si ale celorlalte


functii ale organismului care sustin efortul.

2. Calitate metabolismului si a resurselor energetice.

3. Nivelul la care sistemul nervos central realizeaza coordonarea activitatii


aparatului locomotor si a functiilor vegetative, a actiunii musculatorii antagoniste si
agoniste, alternanta in contractie a fibrelor musculare, coordonarea respiratiei cu circulatia.

4. Calitatea proceselor volitive cu ajutorul carora se poate sustine sau relua


un efort sau dimpotriva, abandonarea efectuarii efortului.

5. Relatia dintre pauza si efort in cadrul ramurilor si probelor sportive care se


desfasoara cu alternarea intensitatii efortului.

In concluzie, valoarea rezistentei este conditionata de anumite posibilitati morfo-functionale


si psihice ale organismului perfectibile printr-o pregatire sistematica. Dezvoltarea rezistentei este
determinata de stabilirea unor legaturi conditionate optim intre exercitarea functiilor diferitelor
aparate si sisteme; in baza carora se regleaza activitatea aparatului locomotor si a functiilor
vegetative.

FORME DE MANIFESTARE A REZISTENTEI

Inteleasa ca fiind capacitatea omului de a efectua un efort de o anumita intensitate, pe o


perioada de timp cat mai indelungata, fara a scadea eficienta activitatii depuse, reprezinta o
calitate motrica cu o larga valoare de intrebuintare in viata. Corespunzator mecanismelor fiziologice
si biochimice care se produc in timpul eforturilor de durata, atat la nivelul aparatelor
cardiovascular, respirator, excretor, cat si la nivelul muschilor, rezistenta este cunoscuta sub
urmatoarele forme de manifestare:
 dupa - Aeroba
modul de -
satisfacere a cerintei Rezistenta - Anaeroba
energetice

 dupa - Generala
numarul si marimea -
muschilor Rezistenta - Speciala
participanti (locala)

 dupa - - Viteza
combinarea cu Rezistenta
- Forta
celelalte calitati in regim
motrice de: - Indemanare

- Neuropsihica
- Senzoriala

 dupa - Emotionala
- -
natura efortului si
Rezistenta - La Scazute
conditiile externe
temperaturi -
Crescute
- La altitudine

Rezistenta aeroba reprezinta forma de manifestare a rezistentei, in care


acoperirea consumului energetic se obtine din arderile realizate in prezenta oxigenului din muschi,
chiar in timpul miscarii.

Rezistenta anaeroba este capacitatea organismului de a efectua eforturi cu


intensitati mari, in care se acumuleaza „o datorie de oxigen” la nivelul muschiului, asigurarea
substantelor energetice necesare nu se mai face prin oxidare (cu prezenta oxigenului), ci prin
glicoza (degradarea anaeroba a glucozei). Ea este caracteristica eforturilor cu intensitati mari, cu
durata de circa 1 minut (A. DEMETER) sau 1-3 minute (M. GEORGESCU).

Rezistenta generala este inteleasa ca fiind capacitatea omului de a presta un


efort fizic prelungit cu participarea a peste 2/3 din masa musculara. Ea angreneaza intens in efort
functiile vitale, iar cheltuielile energetice sunt foarte mari (alergarea de durata, inot, jocuri
sportive).

Rezistenta speciala este capacitatea organismului de a presta un efort


indelungat, cu o intensitate medie, pe baza activitatii unor grupe si lanturi musculare specializate in
efortul dat. Ea se obtine pe seama cresterii capacitatii de lucru a muschilor, cat si a prelungirii
capacitatii centrilor nervosi de a mentine starea de excitatie optima (10-15 flotari, 30-35 flexii ale
trunchiului la verticala din culcat dorsal, rezistenta musculaturii bratului care tine racheta de-a
lungul unui joc de tenis, ce poate dura pana la 4 ore).
Rezistenta in regim de viteza reflecta capacitatea omului de a efectua un efort
de durata a carui intensitate este relativ crescuta (5-6 alergari de viteza de 40-60 m, intercalate cu
pauze scurte).

Rezistenta in regim de forta reprezinta capacitatea persoanei de a realiza un


efort prelungit, de-a lungul caruia efectueaza purtarea, deplasarea, impingerea, tractiunea unor
greutati (serii de 25-30 genuflexiuni cu o ingreuierea pe umeri, serii de 15-20 sarituri succesive de
anumita inaltime sau lungime).

Rezistenta in regim de indemanare exprima capacitatea individului de a


depune un efort prelungit, in care actele motrice sunt complexe (3-4 serii de cate 40-50 sarituri cu
coarda, cu diferite forme de manifestare a acesteia).

Dupa natura eforturilor si conditiilor externe in care se desfasoara eforturile de


rezistenta au primit denumiri ca: rezistenta neuropsihica (capacitatea de a efectua timp indelungat
activitati care solicita intens intelectul); rezistenta senzoriala (capacitatea de a efectua sarcini
prelungite in care se solicita intens organele de simt–vezi tir); rezistenta emotionala (capacitatea
de activitate prelungita in conditii de stres emotional deosebit–vezi automobilism, schi alpin –
exercitiul la barna, la gimnastica, box etc.); rezistenta la temperaturi scazute sau crescute
(capacitatea de a presta eforturi la valori ale temperaturii de 30–35˚ sau minus 15–0˚C);
rezistenta la altitudine (capacitatea organismului de a presta eforturi prelungite in conditii de
scadere a concentratiei de oxigen in atmosfera).

METODE SI MIJLOACE PENTRU DEZVOLTAREA REZISTENTEI

In procesul dezvoltarii si perfectionarii rezistentei se folosesc, in general, metode in care


predomina eforturile bazate pe contractii musculare izotonice, izometrice si intermediare. Practica
antrenamentului sportiv ofera o gama larga de metode si procedee pentru dezvoltarea rezistentei,
dar raportand aceste metode la specificul activitatii scolare se pot retine ca fiind adaptabile si
posibile de aplicat urmatoarele:

a) Metode bazate pe variatia volumului

1. Metoda eforturilor uniforme – continue;

2. Metoda eforturilor repetate.

b) Metode bazate pe variatia intensitatii

1. Metoda eforturilor variabile;

2. Metoda eforturilor progresive.

c) Metode bazate pe variatia volumului si a intensitatii

1. Metoda antrenamentelor pe intervale.

a.1. Metoda eforturilor uniforme este specifica dezvoltarii rezistentei generale, a


capacitatii de efort aerob. Metoda se caracterizeaza prin uniformitatea intensitatii efortului,
prin continuitatea si durata acestuia. Elementul de progres il constituie cresterea duratei
efortului cu mentinerea uniformitatii intensitatii.

Ca metodologie de planificare, la inceput se stabileste volumul efortului


exprimat in distanta, durata sau numar de repetari. In cazul aplicarii acestei metode,
volumul este stabilit ca cerinta minima pentru fiecare clasa in distanta si timpul prevazute
in sistemul unitar de verificare si apreciere a gradului de pregatire fizica si sportiva a
elevilor cu valorile lor minime in raport de nivelul de pregatire al elevilor si cele maxime,
care pot fi atinse si chiar depasite la sfarsitul etapei de pregatire. In raport de valorile
obtinute la testarea initiala se stabileste tempoul de alergare pe intreaga distanta, lectie de
lectie marindu-l si deci micsorand timpul de alergare al distantei. Intensitatea trebuie
mentinuta pe tot timpul alergarii la valori aproximativ constante.

a.2. Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea rezistentei


generale, a capacitatii aerobe. Ea consta din repetarea relativ standard a aceluiasi efort,
parcurgerea repetata a unei anumite distante cu aceeasi viteza de deplasare.

b.1. Metoda eforturilor variabile se bazeaza pe modificarea vitezei de


parcurgere a unor portiuni in cadrul alergarilor de durata. Se foloseste o gama de
intensitati in cadrul aceleiasi lectii,fapt care determina solicitari variabile ale functiilor
organismului si are ca urmare o adaptare multilaterala la eforturi.

In activitatea de educatie fizica scolara aceasta metoda, sub forma ei


clasica poate fi utilizata cu precadere la clasele de liceu. Variatia intensitatii efortului se
poate realiza fie folosind actiunea factorilor externi (profilul terenului, conditiile atmosferice
), fie pe cea a factorilor volitivi necesari in schimbarea repetata a intensitatii efortului.

b.2. Metoda eforturilor progresive se refera la repetarea succesiva a unor


eforturi a caror intensitate creste mereu si se bazeaza in exclusivitate pe variatia in sens
progresiv a intensitatii efortului. Metoda contribuie la dezvoltarea rezistentei specifice
eforturilor de intensitate maximala.

c.1. Metoda antrenamentului pe intervale, cu intervale sau fractionat


reprezinta o metoda de baza pentru dezvoltarea rezistentei si reprezinta, prin excelenta, o
metoda de dezvoltare a capacitatii de efort aerob, o metoda de dezvoltare a posibilitatii
aparatului cardio vascular de a transporta o cantitate cat mai mare de oxigen.

Elementul de progresie principal il constituie cresterea numarului de repetari a efortului cu


revenirea frecventei cardiace la 120-130 batai in 90 secunde.

Caracteristica principala a metodei o constituie faptul ca pauza (intervalul) este


incompleta, organismul nu este restabilit complet efortul reluandu-se in faza de supracompensare,
organismului lucrand in datorie de oxigen. Stimularea optima a sistemului cardio-vascular se
produce in timpul intervalului de odihna, cand volumul de sange pompat de inima la o pulsatie este
maxim.

Ca efecte pozitive ale antrenamentului pe intervale pot fi mentionate urmatoarele:

 permite adoptarea unui program mai precis, mai stiintific pentru


dezvoltarea cu precadere a rezistentei, indiferent de mijloacele folosite;
 inlatura monotonia unor actiuni motrice de durata, elevii fiind
constientizati si devenind activi in determinarea frecventei cardiace, in
adaptarea duratei si intensitatii efortului la cerintele precise;

 se poate folosi pe orice teren, fara amenajari speciale;

 imbunatateste vizibil si repede functia cardio-vasculara favorizand


marirea capacitatii de refacere a organismului dupa efort;

 dezvolta rezistenta psihica impotriva oboselii si mareste puterea de


concentrare si vointa.

In functie de cei patru parametrii ai antrenamentului pe intervale care sunt lungimea


parcursului,maniera parcursului, numarul de repetari si timpul de recuperare pentru fiecare
parcurs, exista mai multe modalitati de aplicare in practica a acestei metode. Se pot folosi
portiuni scurte, numar de repetari putine dar mai intense sau distante mai lungi alergate cu
viteza mai mica, care totalizeaza prin numarul de repetari un volum mare de lucru.

Marimea distantei de alergare se stabileste in functie de lungimea probei pentru


care se pregatesc sportivii (cat mai aproape de 60m pentru probele de viteza si de 2000m
pentru cele de fond).

INDICATII METODICE PRIVIND DEZVOLTAREA REZISTENTEI

Rezistenta fiind o calitate motrica perfectibila si care se pastreaza timp indelungat in


apropierea valorilor atinse, pentru dezvoltarea ei trebuie respectate cateva reguli de baza:

1. Continuitatea reprezinta o regula de baza si presupune planificarea pe


semestre, an scolar si chir ciclu de scolarizare a actiunilor care pot contribui la dezvoltarea
rezistentei. Totodata se impune utilizarea un timp cat mai mare a acelorasi sisteme de
actionare pentru a se putea aprecia influenta lor asupra dezvoltarii rezistentei intr-o etapa
data.

2. Variatia volumului efortului reprezinta un element principal de progres in


dezvoltarea rezistentei generale. Pentru a raspunde cerintelor programei scolare referitoare
la dezvoltarea cu prioritate a rezistentei generale se va actiona cu eforturi de valoare
moderata, ceea ce presupune ca element de progres volumul in combinatie cu intensitatea
(distanta-durata).

3. Cresterea continua a duratei activitatii sau a distantei este de asemenea


un element hotarator pentru realizarea progresului in dezvoltarea rezistentei.

4. Aprecierea continua a progreselor pretinde o evidenta stricta a metodelor,


procedeelor si mijloacelor utilizate si mai ales a efectelor pe care acestea le au intr-o
anumita perioada. Fara a aprecia continuu progresele realizate, planificarea sistemelor de
actionare este intamplatoare, neconforma cu posibilitatile de progres ale elevilor.

SISTEME DE ACTIONARE PENTRU DEZVOLTAREA REZISTENTEI


Tempoul este marcat prin urmatoarele fractii stabilite conventional:

1 = tempo lent - 25% din posibilitati


/4
2 = tempo mijlociu - 50% din posibilitati
/4
3 = tempo submaximal - 75% din posibilitati
/4
4 = tempo maxim - 100% din
/4 (maximal) posibilitati
 Alergare usoara – in care tempoul de alergare este de 1/4 lent,
distanta fiind stabilita in raport de varsta elevilor. La clasele mari se foloseste ca
element de legatura intre repetari sau ca mijloc specific activitatii din cadrul
intervalelor.

 Alergare in tempo uniform – se caracterizeaza prin


uniformitatea vitezei de deplasare si prin faptul ca tempoul si distanta sunt bine
stabilite. In functie de tempoul adoptat, exercitiul poate dezvolta rezistenta
generala, speciala sau rezistenta in regim de viteza. Pentru dezvoltarea rezistentei
generale sunt recomandate tempouri de 1/4 si 2/4. Totodata acest exercitiu este si
un bun mijloc pentru formarea si dezvoltarea simtului tempoului. Distanta si
tempoul de alergare trebuie stabilite la valori care sa corespunda indeplinirii
obiectivului planificat si posibilitatilor colectivului de elevi. Pentru a se putea pastra
uniformitatea tempoului de alergare este recomandabil sa se alerge pe terenuri
plate.

 Alergarea in tempo variat – este o metoda recomandata elevilor


de liceu. Pe parcursul alergarii, la anumite distante se schimba tempoul de
alergare. Variatia tempoului poate fi cuprinsa intre 1/4 si 4/4 in cadrul aceleiasi
alergari. Schimbarile de tempou se pot produce lent sau brusc. Acest gen de
alergare se poate desfasura pe orice teren, mai eficient fiind terenul variat, care
datorita configuratiei (deal, vale, obstacole naturale) obliga la schimbari de tempo
neprevazute dinainte.

 Alergarea de durata – se caracterizeaza prin distanta mare


parcursa intr-un tempo uniform dezvoltandu-se cu precadere rezistenta generala.
Durata se stabileste in functie de obiectivul urmarit si de nivelul de pregatire al
elevilor. In primele lectii (4-6) de la inceputul perioadei de pregatire, distanta de
alergare creste treptat, timp in care tempoul de alergare ramane constant la
valoarea de 2/4 (50%) din posibilitatile elevului. In urmatoarele lectii distanta
scade ajungandu-se la distanta obiectiv (800m-1000m) timp in care paralel creste
tempoul. Este indicat sa se alerge pe terenuri plate datorita importantei tempoului
in eficienta alergarii.

 Alergarea pe intervale – este cel mai important procedeu de


alergare pentru dezvoltarea rezistentei. Cu ajutorul ei se poate actiona asupra
rezistentei generale, speciale, a vitezei in regim de rezistenta sau a tuturor
calitatilor concomitent.

In folosirea acestui gen de alergare trebuie respectate anumite indicatii:

 alternarea starilor de solicitare a organismului cu


cele de repaus activ sau pasiv;
 efectuarea alergarii cu intensitati diferite in care
tempoul poate fi echivalent cu cel propriu normelor prevazute de
programa scolara, mai scazut in etapele de inceput ale pregatirii
sau mai crescut in etapele de perfectionare;

 distantele de alergare sunt de regula mai scurte


decat distanta pentru care trebuie dobandita rezistenta, preferate
fiind distantele mai scurte pentru ca permit reluarea efortului de
mai multe ori.

Numarul de repetari depinde de:

 lungimea probei;

 lungimea distantelor de repetat;

 tempoul stabilit;

 durata pauzelor;

 nivelul de pregatire.

In realizarea alergarii pe intervale este necesara stabilirea exacta a


distantelor, tempourilor, pauzelor si planificarea lor pe baza unei evidente precise
care sa permita modificarea lor in raport de progresele realizate de elevi.
Desi alergarea ramane principalul mijloc de dezvoltare a rezistentei,
aceasta se poate realiza prin alte mijloace in perioadele anului scolar cand lectiile se
desfasoara in sala. Orice actiune motrica efectuata pe o durata mai mare de timp
poate contribui la mentinerea si dezvoltarea rezistentei.

 Actiunile motrice executate de pe loc sau din usoara


deplasare din care se pot aminti exercitiile libere, repetarea unor procedee tehnico
tactice din jocurile sportive, exercitiile acrobatice executate sub forma de torent,
gimnastica aerobica, pot deveni mijloace pentru dezvoltarea rezistentei in masura
in care se mareste durata de executie si ritmul in care se repeta, micsorandu-se
pauzele dintre repetari.

In cazul actiunilor motrice executate din alergare trebuie sa se tina seama


de efortul suplimentar solicitat de executarea actiunii motrice. Totodata trebuie
subliniat faptul ca atunci cand se urmareste dezvoltarea rezistentei in acest mod,
actiunile motrice trebuie sa fie foarte bine insusite de elevi.

In acelasi context se mai poate aminti si repetarea unor procedee


tehnico-tactice in conditii de joc: combinatii de pase, conducerea mingii,
aruncari la cos sau la poarta, elemente de miscare in teren executate pe durate
determinate, intr-un tempo bine stabilit si cu pauze precise intre repetari.

 Jocurile de miscare si stafetele pot fi organizate si orientate


spre realizarea unui efort judicios dozat care sa influenteze dezvoltarea rezistentei
cu conditia angrenarii totale a elevilor in executarea jocului sau a stafetei si
eliminarii momentelor de repaus prelungit, ceea ce presupune alcatuirea unor
echipe sau grupe putin numeroase.
 Jocurile sportive – mijloc al educatiei fizice deosebit de agreat de
elevi, reclama o rezistenta deosebita in practicarea lor. Atunci cand prin jocurile
sportive se urmareste dezvoltarea rezistentei, trebuie avute in vedere cateva
elemente:

 participarea activa a elevilor la joc, realizabila in conditiile


in care elevii stapanesc bine tehnica jocului, iar echipele sunt relativ
omogene;

 desfasurarea jocului pe reprize mai scurte ca durata decat


cele regulamentare, marindu-se tempoul de joc, pauzele fiind adecvate
in functie de durata reprizelor si tempoului de joc;

 realizarea unui numar mai mare de reprize decat cel


regulamentar.

 Circuitul - se recomanda folosirea cu precadere a tipului de


circuit a tipului de circuit „extensiv pe intervale” in care durata pauzei este egala
sau mai mica decat durata de lucru. In afara rezistentei generale, contribuie si la
dezvoltarea fortei si a vitezei in regim de rezistenta.

BAZELE FIZIOLOGICE SI BIOCHIMICE ALE REZISTENTEI

Din punct de vedere fiziologic si biochimic rezistenta este determinata de mai multi factori
care pot fi grupati in doua categorii:

 posibilitatile functionale ale diferitelor organe, aparate si sisteme


ale organismului de a capta si transporta oxigenul la tesuturi, in special la muschii
activi;

 capacitatea musculaturii active de a furniza energia necesara unui


lucru mecanic intens, timp indelungat pe calea fosforilarii oxidative, realizata cu
ajutorul enzimelor specializate in acest scop, cu repercusiuni majore asupra
consumului maxim de oxigen.

Primul aspect are indeosebi un caracter fiziologic iar cel de-al doilea caracter
biochimic, dar ambele oglindesc capacitatea biologica complexa o organismului de a-si mentine
potentialul de efort aerob la un nivel cat mai inalt, in mod constant si un timp cat mai indelungat.
Captarea si transportarea oxigenului reclama eforturi mai ales de ordin vegetativ, in timp ce
utilizarea oxigenului la nivel tisular si mentinerea homeostazei mediului intern in conditii de
perturbare a acesteia, sunt mai mult de natura biochimica.

a) Aspecte biochimice ale rezistentei

In conceptia actuala a medicinii sportive, capacitatea de rezistenta a sportivilor reprezinta


in primul rand o problema biochimica de metabolism oxidativ, iar factorii dimensionali si
capacitatile functionale ale sistemului cardio-vascular si aparatului respirator ocupa un loc
secundar. Rezistenta depinde direct de capacitatea musculaturii active de a furniza energia
necesara unui lucru mecanic intens, timp indelungat pe calea fosforilarii oxidative.

Structura fibrelor musculare se perfectioneaza prin cresterea depozitelor de substante


energetice, prim marirea cantitatii de enzime necesare proceselor biochimice anaerobe sau aerobe
si prin modificarea adecvata a raportului dintre formatiile contractile si cele care asigura
metabolismul oxidativ.

Tehnica biopsiei musculare a facut posibila identificarea diferitelor tipuri de fibre care se
gasesc in componenta muschiului scheletic, ca si relatia dintre caracteristicile lor de contractilitate
si functia lor, precum si metabolismul lor in timpul efortului. Astfel se releva existenta fibrelor
lente, rapide (tonice) si fazice, care dupa coloratie sunt rosii si albe.

Muschii flexori care executa de obicei miscari fazice rapide sunt formati in cea mai mare
parte din fibre albe, in timp ce muschii extensori, care executa mai ales miscari lente si contractii
cu caracter static (izometric) sunt constituiti din fibre rosii. Ca urmare, eforturile statice vor avea
ca efect dezvoltarea unor fibre musculare rosii, cu contractie mai lenta, in timp ce eforturile
dinamice (izotonice) determina sporirea tipului de fibre albe din muschi, capabile de contractii
rapide.

Dupa una din clasificarile facute de specialisti, fibrele de contractie lenta se denumesc fibre
de tip I, iar cele de contractie rapida, fibre de tip II.

Fibrele de tip II se pot subdivide in doua categorii:

A II – fibre cu potential oxidativ ridicat

B II – fibre cu potential oxidativ slab.

Fibrele de tip I sunt bine adaptate la metabolismul oxidativ al glucidelor si lipidelor


datorita continutului lor bogat in mioglobina si mitocondrii, iar fibrele de tip II poseda un
echipament enzimatic ce asigura un metabolism anaerob intens, resintetizand o parte din A.T.P.-ul
necesar desfasurarii contractiilor.

Repartitia diferitelor fibre, proportia lor, prezinta diferente individuale destul de


semnificative. Conform studiilor biochimice moderne, factorul genetic care poate fi interpretat ca
talent pentru eforturile de rezistenta (aerobe) consta in cantitatea de fibre musculare lente
existenta initial in compozitia muschilor unui sportiv.

Pregatirea de rezistenta are ca efect cresterea potentialului oxidativ al fibrelor de


tip A II si B II peste nivelul fibrelor de tip I ale unui subiect neantrenat.

In activitatea celulei musculare se disting trei surse de energie utilizate pentru


contractii si anume:

- energia anaeroba alactacida;

- energia anaeroba lactacida;

- energia aeroba.
De aici deriva si cele trei procese metabolice:

- procesul anaerob alactacid I;

- procesul anaerob lactacid II;

- procesul aerob.

Corespunzator acestor procese se poate vorbi de:

- rezistenta in regim anaerob alactacid;

- rezistenta in regim anaerob lactacid;

- rezistenta in regim aerob;

- rezistenta in regim anaerob-aerob.

b) Aspecte fiziologice ale alergarii de rezistenta

In ramurile sportive ciclice (din care face parte si alergarea de rezistenta) caracterizate prin
probe cu o durata anumita, aproape constanta, cerintele energetice impun un raport relativ
constant intre rata anaeroba si cea aeroba a metabolismului energetic. Eforturile de scurta durata
cu intensitate maximala se considera predominant anaerobe. Aceasta predominanta scade insa
odata cu cresterea duratei eforturilor, facand loc unei predominante aerobe din ce in ce mai
evidente. Astfel, eforturile maximale de o durata mai mica de 2 minute, sunt predominant
anaerobe, cele cuprinse intre 2-3 minute au o pondere cvasiegala intre rata aeroba si cea
anaeroba, eforturile cu o durata mai mare de 3 minute devin din ce in ce mai aerobe pentru ca
eforturile cu o durata mai lunga de 6 minute sa fie exclusiv aerobe.

In eforturile predominant aerobe, factorul hotarator, determinant si limitant al performantei


este absorbtia de oxigen in unitatea de timp. In captarea, transportarea si utilizarea oxigenului,
sistemul cardiovascular si aparatul respirator sunt implicate fundamental. De altfel, fiziologia
efortului de rezistenta se reduce in principal la fiziologia cardio-respiratorie. Oxigenul este captat
din atmosfera prin ventilatia pulmonara si transportat la locul de metabolizare oxidativa de la
nivelul mitocondriilor, prin circulatia sanguina, fiind intercalate doua sisteme de difuziune:
alveo-capilar si capilaro-tisular. Rezistenta aeroba va depinde de capacitatea de captare, de
transport si de utilizarea de catre muschi a oxigenului, nivelul acestor functii fiind oglindit fidel de
consumul maxim de oxigen.

Consumul maxim de oxigen depinde de doua categorii de factori:

1. factori dimensionali, adica marimea organelor care compun sistemul de


captare si transport al oxigenului, reprezentati de:

 dimensiunile plamanilor (reflectate de capacitatea vitala,


capacitatea pulmonara totala si capacitatea reziduala functionala);

 dimensiunile sistemului cardio-vascular (volumul sanguin total,


hemoglobina totala si procentuala, volumul cardiac).
2. capacitatile functionale reprezentate prin:

 debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maxima;

 volumul expirator maxim pe secunda;

 debitul cardiac;

 debitul sistolic;

 oxigen puls maxim.

Parametrul fiziologic principal al capacitatii de efort in probele de rezistenta aeroba este


consumul maxim de oxigen.

Din punct de vedere fiziologic si metabolic, cresterea capacitatii de efort se realizeaza pe


seama intensitatii efortului. Intensitatea optima de efort in antrenamentul de rezistenta se situeaza
in acea zona de intensitate in care nu se formeaza acid lactic din glicoliza anaeroba, sau se
formeaza in cantitati mici. Echilibrul intre necesarul de oxigen si aportul de oxigen poate fi perfect
cand exista stare stabila, situatie care se intalneste la un efort de aproximativ 50% din capacitatea
maxima. La o solicitare mai mare (80-85%) echilibrul se strica, apare datoria de oxigen,
organismul fiind in stare stabila relativa.

Parametrul care indica existenta uneia sau alteia dintre aceste doua stari este frecventa
cardiaca (F.C.), in sensul ca in jurul a 130 batai/minut releva existenta unui efort in stare stabila
perfect, in timp ce F.C. ajunsa la 170-180 batai/minut indica starea stabila relativa.

Printr-un antrenament de rezistenta extensiv, in zona frecventei cardiace de


140-150 batai/minut se atinge circa 70-75% din consumul maxim de oxigen fara sa apara acidul
lactic in sange. O frecventa cardiaca de 160±5 batai/minut, indica limita efortului pur aerob, fiind
totodata si limita inferioara a zonei intensive a antrenamentului de rezistenta pentru dezvoltarea
capacitatii aerobe.

Pe langa aspectele ordin fiziologic si biochimic prezentate, in timpul alergarii de rezistenta


au loc activitati intense si la nivelul sistemului nervos, neuromuscular si endocrin.

Mobilizarea tuturor resurselor cardio-vasculare si respiratorii, precum si intensificarea


neuro-secretiei, solicita extrem de mult centrii organo-vegetativi superiori, pe toata durata probei.
Fiind vorba de un efort relativ intens, ritmicitatea miscarilor joaca un rol important in obtinerea
rezultatelor bune. Cu cat se ritmeaza mai mult activitatea neuro-musculara, cu atat mai mult se
departeaza pragul oboselii. In acest context, ritmul apare ca o expresie a economiei de efort in
baza careia este posibila prelungirea activitatii. In cazul alergarii se poate vorbi de un ritm propriu
individului care se datoreaza unor particularitati ale proceselor nervoase superioare.

Secretia hipofizara de A.C.T.H.(hormon adrenocorticotrop-corticotropina) si in consecinta


de hormoni corticosuprarenali, in special glicocorticoizi si mineralocorticoizi, precum si secretia
hormonala (adrenalina, izopropilnora-drenalina) contribuie la utilizarea fortelor interne ale
organismului atat pe plan somatic (cresterea excitabilitatii corticale, optimizarea activitatii
musculare) cat si in plan vegetativ (reglarea metabolismului glucidic, al echilibrului mineral.,
mobilizarea aparatelor cardiovascular si respirator).
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE REZISTENTEI

A privi rezistenta numai prin prisma aspectelor morfo-functionale, inseamna a nu intelege


aceasta calitate in toata complexitatea ei.

Rolul proceselor psihice in efortul de rezistenta este esential si relativ mai important in
comparatie cu alte calitati motrice. Uneori insasi denumirea rezistentei „darzenie”, „tenacitate”,
scoate in evidenta acest lucru.

Invatarea si perfectionarea deprinderilor motrice, formarea si dezvoltarea calitatilor motrice


sunt conditionate in mare masura de nivelul calitatilor intelectuale (memorie, gandire, inteligenta).
Tactica sau dozarea si repartizarea optima a efortului de-a lungul unei actiuni subliniaza aceasta
conditionare.

In sustinerea efortului deosebit reclamat de alergarile de rezistenta, starea de mobilizare a


individului in vederea atingerii scopului propus joaca un rol deosebit. Este de neconceput ca in
absenta unei motivatii puternice sportivul sa suporte disconfortul si uneori chiar durerea ce
insoteste eforturile mari si sa gaseasca resursele necesare pentru a depasi „bariera psihologica”.

Oricat de puternica ar fi motivatia pentru a desfasura si suporta activitatea dura impusa de


efortul de rezistenta,aceasta nu se poate realiza fara o vointa deosebita. Este bine cunoscut faptul
ca efortul sportiv in general si cel de rezistenta in special solicita in cel mai inalt grad resursele
fizice si psihice ale individului care trebuie sa apeleze la intreaga sa capacitate de efort volitiv.
Vointa ajuta la sustinerea unui efort care la randul sau o intretine si sprijinindu-se reciproc se
asigura performanta sportiva.

Un alt aspect ce trebuie luat in consideratie este cel al afectivitatii, fie ca este
vorba de reactii afective (frica, bucurie, emotii) sau de atitudini afective (placere, neplacere,
admiratie, etc.).

In activitatea de educatie fizica scolara, profesorului ii revine dificila, dar atat de


importanta sarcina de a determina motivatia elevului pentru sustinerea efortului fizic, de a influenta
starile afective ale elevului, care atunci cand sunt pozitive, stimuleaza actiunile si dau energia
necesara desfasurarii lor.

 T2 – testul Ruffier care consta in:

 inregistrarea pulsului (frecventei cardiace) in


repaus, sezand – P;

 executarea a 30 de genuflexiuni, efectuate in 45”;

 inregistrarea pulsului dupa un minut de la


terminarea executarii genuflexiunilor.

Se masoara frecventa cardiaca in primele 15”, imediat dupa efortul


standard-P1, precum si in ultimele 15” ale minutului de revenire-P2.

Cifrele obtinute se inmultesc cu 4 si se introduc in formula:


Indicele obtinut se apreciaza astfel:

 sub 1 - foarte bun

 1,1 - 5 - bun

 5,1 – 10 - satisfacator (mediocru)

 10,1 – 15 - slab

 peste 15 - foarte slab.

MODELUL DEZVOLTARII CALITATILOR MOTRICE

In definirea termenului de model o seama de oameni de stiinta, cercetatori din diferite ramuri si-au adus contributii,
mai mari sau mai mici, in functie de domeniul lor de activitate. Astfel, Dictionarul de psihologie (1979) precizeaza ca
modelul este un “obiect (sistemic) teoretic sau material cu ajutorul caruia se pot cerceta indirect proprietatile unui alt obiect
mai complex numit original“ . In “Micul dictionar filozofic” (1973) modelul este definit ca “O aproximare a sistemului real;
este un sistem teoretic (logico-matematic) sau material cu ajutorul caruia pot fi studiate indirect proprietatile si transformarile
unui alt sistem mai complex (sistem original) cu care modelul prezinta o anumita analogie.”

Din punct de vedere pedagogic, modelul este privit ca “un mijloc sau procedeu simplificat
care imita in intregime sau in parte, in mod esential si din anumit punct de vedere un sistem
organizat, mai complex “(Dictionar de pedagogie contemporana, 1969).

In ceea ce priveste modelul dezvoltarii calitatilor motrice, atat din punct de vedere
cantitativ cat si calitativ, tipologia sa a cunoscut mai multe clasificari ca cele ale lui Hetzer (1936) si
Kroh (1944) care au intocmit o clasificare a modelului dupa termenul pe care acesta este elaborat.
Astfel, in conceptia lor, fiecare perioada a procesului de crestere a organismului are faze de
dezvoltare bine definite.

Stemler (1976) se ocupa de modelele intermediare care se refera la diferite perioade de


crestere a organismului; conform acestei teorii dezvoltarea calitatilor motrice intre 7-17 ani nu este
continua ci este variabila in functie de factorii externi (mediu) si factorii interni (ereditari).

Kofka (1921) si Werner (1959) au pus la punct modelul structural al dezvoltarii calitatilor
motrice. Conform teoriei lor, in diferite perioade de crestere, in diferite faze ale dezvoltarii
calitatilor motrice structura lor proprie se schimba ; tot ei aduc in discutie modelele diferentiate ce
au la baza caracteristicile de sex in dezvoltarea calitatilor motrice; studiile lor se refera la perioada
cuprinsa intre pubertate si varsta a treia.

In elaborarea modelelor de dezvoltare a calitatilor motrice intalnim anumite structuri care


contin anumite componente ca:

- dezvoltarea fizica armonioasa;

- capacitate de organizare, autoorganizare, autoconducere si autoapreciere;


- capacitate motrica generala si speciala;

- capacitate de practicare independenta a activitatilor motrice.

Aceste componente, ca mod de atingere a modelului nostru de referinta, vor trebui sa aiba
in vedere urmatoarele aspecte :

- cresterea si dezvoltarea sunt bine determinate din punct de vedere ereditar; ereditatea,
in stransa legatura cu mediul extern, are influente asupra aspectelor generale ;

- cresterea si dezvoltarea sunt procese biologice dinamice prin care trece organismul;
aceste procese se desfasoara in paralel, continuu; cresterea se refera la cresterea corpului in
greutate, volum si dimensiuni, iar dezvoltarea reprezinta un proces calitativ de diferentiere celulara
ce are drept rezultat modificari functionale si imbunatatiri calitative prin care organismul se
integreaza in mediul inconjurator, in care traieste.

In anumite perioade de timp, cresterea si dezvoltarea se manifesta in mod inegal; intalnim


perioade de incetinire, de accelerare sau chiar de stagnare, fenomen intalnit la nivelul fiecarui
organ, tesut sau calitate motrica in parte.

La nivelul fiecarei perioade de varsta, ereditatea si mediul au influente deosebite asupra


cresterii si dezvoltarii. In primii ani de viata si pana la pubertate, mai mult decat in alte perioade, o
influenta deosebita o are mediul extern. De influenta stimulilor veniti din mediul exterior, de taria si
intensitatea acestora, in stransa legatura cu capacitatea individuala a fiecarui organism de a
reactiona la acestia, depinde adaptarea organismului la conditii de trai variate din medii variate.
Taria si intensitatea stimulilor trebuie sa fie optima; daca stimulul este slab nu se ajunge la o
crestere si dezvoltare adecvata; iar daca stimulii sunt prea puternici organismul ajunge repede la
saturatie intervenind plafonarea sa timpurie.

In diferite perioade de varsta raportul dintre asimilatie (A) si dezasimilatie (D), dintre
schimburile de substante si procesele energetice este diferit. In perioada cresterii fizice raportul
dintre A si D = >1; in perioada maturitatii raportul este egal cu 1, iar la batranete este <
1 (Ifrim, M. 1986).

In mod diferit, de-a lungul perioadei de crestere, intalnim diferite faze ale dezvoltarii
sistemului nervos si diferite tipuri de activitati hormonale; astfel, in activitatea sistemului
cardiovascular, in primele perioade de crestere, sistemul nervos simpatic are rol mai important in
detrimentul celui parasimpatic care are influenta dominanta abia la maturitate.

Un rol deosebit in valorificarea acestor componente o are integrarea individului intr-un


mediu social si educational optim.

Activitatile motrice

Dintotdeauna organismele in miscare au fost in dialog cu mediul in care traiesc, au fost in


stransa interdependenta cu acesta. Omul influenteaza mediul natural in care traieste in timp ce
factorii externi – temperatura, presiunea, umiditatea, altitudinea, diferite aparate, unelte, instalatii,
dispozitive ce se exercita pe verticala, orizontala, circular, excentric si concentric, la randul lor,
influenteaza, intr-un mod sau altul, organismul uman si intreaga sa activitate.
Propriile nevoi - de a se hrani, de a produce, de a se apara, de a comunica, de a se
deplasa, de a reglementa relatiile socio-umane etc., omul le poate indeplini doar in urma depunerii
unui efort, in cadrul unei activitati. Fiind o fiinta superioara, rationala, omul isi gandeste toate
actiunile, miscarile si activitatile; acestea se realizeaza cu un scop anume, organizat, precis,
eficient, cu valoare si cu semnificatie umana. Indeplinirea obiectivelor propuse se realizeaza cu
depasirea anumitor obstacole, rezistente a caror sursa de provenienta este atat din mediul extern
cat si din cel intern. Factorii externi si interni care actioneaza asupra organismului fac posibila
respectarea anumitor norme, legi, reguli fara de care actiunile motrice umane n-ar avea
consistenta, nu s-ar putea realiza.

Factorii interni se constituie in factori limitativi in indeplinirea scopului propus pentru activitatile sportive
(motrice). Acesti factori sunt: aparatul loco-motor, sistemul nervos central, nivelul dezvoltarii calitatilor si deprinderilor
motrice. Nivelul lor de functionare si reprezentare eficientizeaza activitatile motrice. Acest lucru este probat prin raportul
dintre buna functionare a organismului si cantitatea de energie consumata, raport tradus prin performanta motrica.

Aptitudinile motrice

Aptitudinile sunt definite ca insusiri fizice si psihice (Al Rosca, 1976) relativ stabile care-i
permit omului sa efectueze cu succes anumite forme de activitati.

Dupa P. P. Neveanu (1977), prin aptitudini se intelege insusirea sau sistemul de insusiri ale
subiectului mijlocind reusita intr-o activitate, posibilitatea de a actiona si de a obtine performante.

M. Epuran (2001) defineste aptitudinea ca sisteme de procese fiziologice si psihice


organizate in mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate inalte a activitatii, accentuand
faptul ca in structura personalitatii ele constituie latura de eficienta a acesteia. Autorul subliniaza
ca, in sport, se pune un mare accent pe aptitudinile motrice (avand in vedere rolul aptitudinilor
motrice in performanta sportiva).

Cand se vorbeste despre aptitudini se are in vedere complexitatea si varietatea


componentelor lor de ordin somatic, fizic, psihic ce confera un nivel superior de comportare a
sportivului.

P. P. Neveanu (1977), defineste aptitudinile ca fiind operational stabilizate, superior


dezvoltate si de mare eficienta.

O serie de autori pun aptitudinile si talentul in raport necesar cu mostenirea ereditara. Fondul genetic este
reprezentat de predispozitiile individuale care sunt constituite din particularitati ale organismului anatomo – fiziologic si
psihic.

Performanta sportiva (M. Epuran, 2001) este dependenta de o serie de aptitudini nu numai
din sfera psihicului, ci si de ordin somatic, fiziologic, nervos, si endocrin. Acelasi autor precizeaza
ca, de fapt, sistemul aptitudinal determina performanta sportiva, dar nu toate componentele sale
au aceeasi pondere si nici acelasi grad de incarcare genetica sau de educatibilitate.

Studiile efectuate au scos in evidenta faptul ca performanta sportiva impune selectia


indivizilor supradotati somatic, fizic, energetic, motric si psihic si ca numai concordanta laturilor
aptitudinale conduce la rezultate deosebite. Pe de alta parte, selectia trebuie sa precizeze criterii si
indicatori de evaluare a aptitudinii in functie de tipul de sport si caracteristica solicitarilor la care
sportivul este supus. Se impune sa aratam ca am subliniat acest aspect deoarece cazuistica
analizata de noi are probleme de selectie, cu tipologii specifice anumitor zone geografice (din care
provin sportivii romani medaliati la J.O.), cu mediul ambiant si motivatia pentru sportul de
performanta a sportivilor.

Chiar si in cazul in care sistemul aptitudinal prefigureaza un viitor performer, daca lipsesc
conditiile unei pregatiri stiintifice precum si motivatia sportivului performanta nu va apare.

In literatura de specialitate, factorii mediului nu sunt luati in calcul decat foarte putin; se
tine prea putin seama de faptul ca in sport, ca si in multe alte domenii, succesul este conditionat de
totalitatea priceperilor si deprinderilor aflate sub influenta mediului inconjurator.

Dezvoltarea aparatului locomotor

Organismul uman este un tot unitar. Aparatele si sistemele care-l compun actioneaza
impreuna, alcatuind unitatea functionala a corpului uman.

La baza activitatilor motrice stau factorii morfo-functionali compusi din organele aparatului
locomotor (oase, articulatii, muschi) si organele sistemului nervos (receptorii, nervii senzitivi,
maduva spinarii, encefalul, nervii motori, placile motorii, sistemele gamma).

In perioadele de crestere, dezvoltarea aparatului locomotor trece prin diferite faze, conform
cu legile cresterii si dezvoltarii, respectand particularitatile
individuale.

Nu trebuie neglijat nici influenta mediului ambiant, acesta avand influente hotaratoare
asupra cresterii si dezvoltarii.

De-alungul perioadelor de crestere, dezvoltarea aparatului locomotor se face neuniform, in


functie de factorii ereditari si de transformarile survenite in relatia dintre organism si factorii de
mediu, naturali si sociali.

Inaltimea corpului, lungimea extremitatilor inferioare, lungimea trunchiului, circumferinta


extremitatilor superioare, inferioare si a cutiei toracice si lungimea extremitatilor superioare sunt
puternic influentate de factorii ereditari si de mediu.

Osificarea scheletului se produce in perioade diferite, in mod diferentiat. Astfel, procesul de


osificare a claviculei si a omoplatului se termina intre 20-25 ani: oasele mainii se osifica la 10-13
ani, iar falangele la 9-10 ani. In cazul fetelor, procesul de osificare poate interveni cu 1-2 ani mai
devreme decat la baieti. Osificarea oaselor se face in paralel cu cresterea organismului si este un
proces permanent; ceea ce variaza in dezvoltarea aparatului locomotor este ritmul de crestere,
care poate fi, in diferite perioade, mai lent, mai rapid sau poate interveni chiar o stagnare.

Modificari importante se observa si in compozitia chimica a oaselor. In perioada pubertara


se observa o depunere importanta, semnificativa de calciu si fosfor, oasele crescand mai mult in
grosime; ele devin mai rezistente la actiunea factorilor mecanici, de presiune, tractiune si rasucire
in detrimentul elasticitatii lor din perioada prepubertara.

La sfarsitul perioadei scolare, 18-19 ani, oasele se apropie de structura si rezistenta osului
adult. Cartilajele de conjugare se subtiaza, marcand inceputul osificarii lor si a incetarii cresterii in
inaltime. Tot in aceasta perioada, toracele se dezvolta ca volum in detrimentul membrelor, ceea ce
face sa creasca indicele de proportionalitate. Musculatura copiilor este diferita de cea a adultilor
atat ca volum cat si din punct de vedere al continutului.
In diferite perioade de varsta intalnim diferentieri dintre raportul volumului muschilor si al
corpului in intregul sau; in acest sens, la un nou nascut volumul muschilor este de 23 % din intreg,
la 8 ani –27 %, la 15 ani – 33 %, iar la 18 ani – 44 % .

De-alungul perioadelor de crestere, cresterea volumului muscular nu este identic cu


dezvoltarea scheletului. Cel mai rapid ritm de crestere o au muschii membrelor inferioare, in timp
ce ritmul cel mai lent se observa la muschii membrelor superioare. Muschii extensori au un ritm
mai rapid de dezvoltare decat cei flexori.

In general, se dezvolta muschii care sunt mai mult folositi in diferite activitati motrice; de
aceea este bine sa se efectueze activitati motrice in functie de particularitatile dezvoltarii
individuale, dezvoltare luata, in ansamblu, in mod natural.

Este indicat ca, pe perioada dezvoltarii masei musculare, in pubertate si in postpubertate,


sa se evite activitatile care necesita folosirea excesiva a fortei musculare (mai ales a muschilor
flexori) si marile incordari neuromusculare care prezinta pericolul suprasolicitarii aparatului
musculo-ligamentar. Dupa aceste perioade organismul poate fi supus diferitelor eforturi cu
incarcatura diferita, avand in vedere ca numarul fibrelor musculare creste pana la 30 de ani in
cazul musculaturii membrelor superioare si pana la 40 de ani in cazul musculaturii membrelor
inferioare (coapsa).

Modificarile muschilor, in lungime si grosime, este insotita si de modificari in compozitia lor


chimica. Daca la nou nascut muschii contin mai multa apa decat substante solide, pe masura
inaintarii in varsta creste procentual cantitatea de substante proteice si sarurile minerale.

Greutatea corporala optima este un factor important in pregatirea sportiva. Fiecare proba
sportiva are o corelatie bine definita intre greutate si statura; dar acest lucru, la nivelul la care s-a
ajuns in sportul din ziua de azi, nu este suficient; trebuie sa se cunoasca de asemenea, proportia
dintre masa activa (reprezentata de musculatura, schelet, organe) si tesutul adipos de rezerva.
Masa activa optima trebuie sa reprezinte 89 % din greutatea corporala optima, calculata in mod
statistic. Proportia de tesut adipos trebuie sa fie de 11 %, in probele unde greutatea trebuie sa fie
mica (semifond, sarituri, gimnastica), poate sa ajunga la 13 -14 % in cazul jocurilor sportive si la
valori de 15-16 % la aruncatori si la sportivii de categorie grea din lupte, haltere, box, judo.

Dezvoltarea sistemului nervos

Sistemul nervos impreuna cu aparatul locomotor, cu componentele sale cognitive,


motivationale, informationale, executive, integreaza organismul uman in sfera sociala.

In efectuarea unei actiuni, activitati motrice maturizarea sistemului nervos este


indispensabila; aceasta maturizare se produce odata cu desavarsirea functiilor corticale, in
perioada cuprinsa intre 16-18 ani. Functiile superioare ale scoartei cerebrale se dezvolta sub
impulsul analizatorilor, inca din perioada de nou nascut. Primele reflexe conditionate apar si se
formeaza dupa luna a 2-a si a 3-a, sub influenta dezvoltarii vazului si a auzului, iar functiile de
relatie la 1-3 ani, odata cu dezvoltare limbajului.

Functiile neurovegetative se dezvolta in paralel cu cele corticale.

Procesele de diferentiere ale celulelor nervoase, de mielinizare a fibrelor si de inmultire a


ramificatiilor dendritice se desfasoara intens pana la 3 ani si se desavarsesc pana la 8 ani.
Nervii periferici, putin dezvoltati la nastere, sporesc in greutate de patru ori pana la 3 ani si
de 15 ori pana la varsta adulta.

Maturizarea psihointelectuala se incheie in jurul varstei de 22-23 ani si consta in


continuarea procesului de permeabilizare a sinapselor in SNC (Sistemul Nervos Central), ceea ce
confera o functionalitate si o plasticitate sporita a structurilor nervoase. Odata cu incheierea
maturizarii psihointelectuale incepe procesul de imbatranire ce se traduce prin procesul de
destructie neuronala a SNC. Prin acest proces (permanent, pana la moarte) se pierd 1000-2000
neuroni / zi. Numarul lor este cu atat mai mic cu cat activitatile fizice si psihice sunt mai intense.

Conceptul de dezvoltare

Inca de la inceputul secolului al XX-lea au existat pareri contradictorii in cea ce priveste


conceptul de dezvoltare.

Din punct de vedere dialectic dezvoltarea inseamna obtinerea unei noi calitati prin prisma
salturilor cantitative.

Conform lexicului biologic dezvoltarea reprezinta o transformare biologica cu o directie bine


determinata, care se imparte, calitativ, pe diferite perioade, putandu-se determina totodata
inceputul si sfarsitul acesteia.

Din punct de vedere axiologic, dezvoltarea individului o putem raporta la doua notiuni:
Crestere si Dezvoltare. Cresterea corpului reprezinta transformarile cantitative, adica ceea ce
corpul asimileaza in comparatie cu ceea ce dezasimileaza. Dezvoltarea reprezinta suma
acumularilor cantitative exprimate intr-o noua calitate.

Capacitatea motrica

Din punct de vedere al activitatilor motrice, indivizii se deosebesc intre ei prin modul cum
se adapteaza, prin felul cum executa, rezolva anumite sarcini motrice impuse de situatiile complexe
si variabile ale mediului extern.

Capacitatea motrica a organismului uman este o rezultanta plurificatoriala a interactiunii


dintre aptitudini, calitati motrice, deprinderi motrice, cunostinte, experienta, motivatie si stari
emotionale. Motivatia si starile emotionale, ca si componente psihice, pot modifica pozitiv sau
negativ nivelul, potentialul de manifestare a capacitatii motrice.

Din nenumaratele definitii a capacitatii motrice credem ca cea mai apropiata de tema
noastra este cea emisa de A. Dragnea si Aura Bota (2000), conform carora “capacitatea motrica
reprezinta un complex de manifestari preponderent motrice (priceperi si deprinderi), conditionat de
nivelul de dezvoltare a calitatilor motrice, indici morfo-functionali, procesele psihice (cognitive,
afective, motivationale) si procesele biochimice metabolice toate insumate, corelate si reciproc
conditionate avand ca rezultat efectuarea eficienta a actiunilor si actelor solicitate de conditiile
specifice in care se practica activitatile motrice.”

Facultatea individului de a se misca este determinata de legatura dintre factori anatomici,


fiziologici si diferite componente ale capacitatii motrice generale, cum ar fi: viteza, forta, rezistenta
si indemanarea.

Calitatile motrice
Indivizii planetei, indiferent de varsta, sex, nivel de pregatire profesionala, conditie
materiala sau sociala, desfasoara activitati motrice, fizice conform stilului lor de viata; aceste
activitati le confera o stare de bine, o anume vigoare, o dezvoltare multilaterala, multidimensionala
in concordanta atat cu aspiratiile lor catre autonomie, libertate, fericire cat si cu nevoia vietii in
comunitate. A. Dragnea, (2000) arata ca prin miscare si activitati motrice “fiecare individ obtine
constientizarea mediului sau interior (mobilitate, efort fizic), al mediului fizic (manipulare,
locomotie) si a mediului social (cooperare, opozitie, expresie).

Calitatile motrice, reprezentand viteza, indemanarea, forta si rezistenta fac parte, alaturi de
deprinderile si priceperile motrice, din sfera capacitatilor motrice si, ca si acestea, se dezvolta in
mod individual, de la nastere si pana la moarte, fiind determinate de sex, varsta, ereditate,
componente genetice, experienta motrica anterioara, mediul geografic natural si de factori sociali.

Viteza

In acceptiunea cea mai larga, se refera la rapiditatea cu care o miscare sau un act motric
este executat in unitatea de timp. Viteza este determinata de lungimea distantei parcurse in timp
sau prin timpul de efectuare a unei miscari; se apreciaza in m / sec sau numai in unitati de timp.
Ceea ce este specific corpului omenesc este faptul ca viteza se modifica frecvent, in prea putine
cazuri corpul omenesc putand efectua o miscare cu viteza uniforma. De cele mai multe ori, viteza
este asociata cu alte calitati motrice ca forta si rezistenta, dar si cu tempoul si ritmul miscarilor.

Tempoul miscarilor reprezinta densitatea miscarilor pe unitatea de timp si depinde de masa


corpului sau segmentelor corpului aflate in miscare si de momentele de inertie; cu ajutorul
tempoului se poate stabili intensitatea efortului si gradul de solicitare a organismului.

Ritmul miscarii defineste efectuarea unui efort in timp si spatiu, precum si raportul dintre
aceste doua marimi; are caracteristica principala periodicitatea repetarii fenomenului, succesiunea
intervalelor de timp si accentele rezultate din desfasurarea lui.

Viteza este determinata de factori biologici, morfologici, functionali, biochimici, metabolici si


psihologici, dintre acestia cei mai importanti fiind:

- mobilitatea desfasurarii proceselor nervoase (excitatia si inhibitia);

- viteza de conducere a influxului nervos (aferent si eferent) prin reteaua nervoasa;

- viteza de raspuns a muschiului in urma excitatiei nervoase;

- forta muschiului ce intra in contractie;

- lungimea segmentelor angrenate in activitate, mobilitatea articulara si elasticitatea


musculara;

- capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

- tipul fibrei din care este alcatuit muschiul (albe sau rosii);
- bogatia de compusi macroergici (CP, ATP).

Procesul educarii vitezei este complex si de aceea trebuiesc indeplinite anumite conditii:

- tehnica executiei miscarilor sa fie foarte bine insusita;

- pe toata durata executiei viteza sa fie constanta; deci durata executiei va fi optima ;

- pauzele dintre repetarea miscarilor vor fi suficient de lungi pentru a asigura revenirea
optima a organismului; o miscare se va relua numai in conditiile in care organismul este odihnit.
Astfel, putem spune ca:

- viteza nu se dezvolta in mod linear, in paralel cu perioadele de crestere; in mod


diferentiat, in functie sex si de perioada de crestere, intalnim perioade de stagnare sau de
accelerare;

- dezvoltarea vitezei este puternic influentata genetic;

- fetele sunt cele care ajung mai repede la valori maxime ale vitezei de deplasare, in timp
ce la baieti se observa o mai rapida dezvoltare a vitezei de reactie; in toate formele de
manifestare, pana in perioada pubertara nu se observa accelerari sau stagnari; acestea ies in
evidenta dupa perioada pubertara, mai ales la fete ; dupa aceasta perioada de crestere, viteza pura
nu se mai poate dezvolta sub nici o forma de manifestare a sa; ceea ce se dezvolta este aceea
calitate care se combina cel mai mult cu viteza, respectiv forta, rezistenta sau indemanarea.

Indemanarea

Este una dintre cele mai complexe calitati motrice; ea implica participarea
segmentelor nervoase superioare in efectuarea oricarui act, actiune sau activitate motrica; prin
implicarea acestora se obtine o mai buna coordonare a segmentelor sau a corpului in intregime,
echilibru, precizie a miscarilor, orientare spatio – temporala, amplitudinea miscarilor, ambidextrie
etc., cu scopul de a obtine procese de reglare motrica bazate pe eficienta maxima si consum minim
de energie.

Indemanarea implica calitati psiho-motrice care determina capacitatea individului de a


invata rapid miscari noi, adaptarea sa la conditii variate, diferite, impuse de natura mereu
schimbatoare a activitatilor.

Caracteristicile activitatilor scot in evidenta trei forme de manifestare a indemanarii:

- generala - efectuarea tuturor actelor sau actiunilor motrice presupune existenta, intr-o
masura mai mare sau mai mica, a acestei forme de indemanare;

- specifica - este rezultatul unei anume specializari intr-o anume activitate;

- in regimul altor calitati motrice - se poate combina eficient cu alte calitati motrice,
rezultand marirea ariei de activitate in domenii diferite.

Factorii care conditioneaza indemanarea tin de particularitatile bio-psihologice ale


individului; dintre acestea amintim:
- nivelul de coordonare a sistemului nervos si plasticitatea scoartei cerebrale;

- calitatea transmiterii impulsului nervos si a inervatiei musculare;

- capacitatea analizatorilor de a capta informatia si de a realiza sinteza aferenta pentru


analiza situatiei;

- capacitatea de anticipare rapida, ce are la baza experienta anterioara a individului;

- volumul si complexitatea deprinderilor motrice pe care le poseda fiecare individ in parte;

- nivelul de dezvoltare al celorlalte calitati motrice.

Aceasta calitate motrica se dezvolta cel mai eficient intre 8-14 ani. Fiind o calitate greu
perfectibila, daca dezvoltarea ei nu se realizeaza pana la aceasta varsta este greu de crezut ca se
poate progresa in acest sens, deoarece pana la 14 ani analizatorul chinestezic si Sistemul Nervos
Central se apropie de maturitate. Farmosi I. (1992) afirma ca simtul ritmului si al echilibrului se
dezvolta si in jurul varstei de 15-16 ani, iar orientarea spatio-temporala se poate dezvolta chiar si
in jurul varstei de 16- 20 ani. Faza cea mai intensa de dezvoltare se realizeaza intotdeauna
inaintea dezvoltarii sexuale.

Rezistenta

In literatura de specialitate rezistenta este definita ca fiind capacitatea psiho-fizica de a


face fata unui efort timp indelungat. Gradul de dezvoltare a rezistentei se poate determina prin
buna functionare a aparatului cardio-vascular, respirator, metabolic si a sistemului nervos.
Capacitatea de rezistenta a organismului (numita si “anduranta“) are la baza procesele energetice,
fara de care miscarile organismului n-ar fi posibile. Principalul criteriu de apreciere al nivelului ei de
dezvoltare este absorbtia maxima de oxigen (VO2 maxim), precum si durata lucrului efectuat de
organism sau marimea distantei parcurse de acesta.

a). Rezistenta este conditionata de:

- tipul fibrelor musculare implicate in activitate; gradul de solicitare a


efortului are la baza actiunea fibrelor albe si rosii; daca fibrele albe actioneaza in
directia dezvoltarii vitezei, fibrele rosii sunt acelea ce, in proportie de 90 %, asigura
absorbtia maxima de oxigen (slow twitch);

- parametrii cardio-vasculari, minut-volumul cardiac, elasticitatea vasculara


si reglarea periferica la nivelul capilarelor;

- resursele energetice ale organismului, calitatea metabolismului; fosfatii


macroergici, glicogenul, trigliceridele actioneaza diferit in functie de intensitatea si
durata efortului; ca urmare, enzimele sunt activate mai intens, iar mecanismele
hormonale de reglare a actiunii devin mult mai eficiente, in conformitate cu natura
efortului ;

- procesele nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia, si posibilitatea


mentinerii unui raport cat mai optim intre acestea, intr-un timp cat mai indelungat.

b). Forme de manifestare:


b.1). In functie de numarul de fibre ce participa la realizarea activitatilor:

- rezistenta generala - sunt implicate mai mult de 2/3 din totalitatea


grupelor musculare;

- rezistenta specifica (speciala), in care sunt implicate 1/2-2/3 din


musculatura; se manifesta in anumite situatii in timpul desfasurarii activitatilor
motrice. Cand sunt implicate 1/3 din grupele musculare in miscare, se constata
fenomene de oboseala locala, iar intre 1/3–2/3 a musculaturii ce participa in
miscare se constata aparitia oboselii regionale.

b.2). In functie de resursele energetice si durata efortului:

- rezistenta anaeroba - energia se mobilizeaza pe cale neoxidativa,


iar durata eforturilor este cuprinsa intre 45 secunde si 2 minute (se numesc si
eforturi de scurta durata);

- rezistenta aeroba - energia se mobilizeaza pe cale oxidativa, iar


durata eforturilor este mai mare de 8 minute (eforturi de lunga durata); in
cazul in care efortul are o durata de pana la 30 minute intervine metabolismul
glucidic; in cazul eforturilor cu durata cuprinsa intre 30-90 minute actioneaza
atat metabolismul lipidic cat si cel glucidic, iar in eforturile ce depasesc pragul
celor 90 minute metabolismul lipidic este cel ce are rolul determinant;

- rezistenta mixta - specifica eforturilor cuprinse intre 2 si 6 minute


(eforturi de durata medie); acest tip de efort se manifesta la nivelul inferior al
pragului aerob si la nivelul superior al pragul anaerob, fiind rezultatul
interferentei dintre acestea;

b.3). In functie de modul de combinare cu alte calitati motrice rezistenta se


clasifica in:

- rezistenta in regim de viteza;

- rezistenta in regim de forta;

- rezistenta in regim de detenta;

- rezistenta in regim de indemanare.

b.4). In functie de natura efortului se disting tipuri de rezistenta:

- in efort constant;

- in efort variabil.

Comportamentul uman aflat intr-o anume activitate, ce implica eforturi de rezistenta, este
determinat de “jocul” urmatorilor factori:

- intensitatea efortului;
- durata efortului;

- durata pauzelor intre diferite faze, etape ale activitatilor;

- caracterul odihnei;

- volumul efortului.

Cercetarile existente pana in momentul de fata scot in evidenta urmatoarele aspecte legate
de dezvoltarea rezistentei:

- rezistenta se poate dezvolta optim pe toata perioada cresterii organismului in conditiile


unor dozari corespunzatoare, care sa respecte particularitatile de varsta, sex, nivelul de pregatire,
potentialul ereditar si conditiile de desfasurare a efortului impuse de mediul exterior;

- la fete se ajunge mai repede la valori maxime, in perioada pubertara, dar valorile
obtinute in lipsa unor activitati specifice adecvate, scad foarte repede;

- la baieti, nivelul acestei calitati motrice ajunge mai tarziu la valori maxime, insa durata
pastrarii lor este mai mare;

- atat la baieti cat si la fete, valorile absolute se pierd repede in lipsa unor activitati motrice
specifice, dar se recastiga la fel de repede, prin efectuarea eforturilor adecvate;

- un rol important in dezvoltarea rezistentei il are mediul exterior in care traieste omul. Un
mediu curat, nepoluat, situat la o altitudine adecvata (1600-2500 m), are efectele cele mai bune
asupra dezvoltarii rezistentei.

S-a stabilit ca, in probele de rezistenta cele mai bune performante sportive pot fi realizate
cand predispozitiile biologice si conditiile de mediu sunt optime. Contributia exacta a acestor
influente este neclara in multe dintre disciplinele stiintei sportului. Bouchard si Lortie au
demonstrat, in 1984, ca influenta ereditatii in determinarea succesului in probele de rezistenta este
evidenta in mai multe feluri:

- ca efecte genetice asupra caracteristicilor corelate cu performanta


de rezistenta;

- ca sursa de variatie in performanta de rezistenta, independent de


procesul de antrenament;

- ca masura a antrenabilitatii.

O caracteristica importanta care vizeaza performanta in sporturile bazate pe rezistenta este


capacitatea de a mentine inalte nivelurile energetice produse pe cale oxidativa; cea mai comuna
masura folosita pentru performerii de elita fiind consumul maxim de oxigen sau VO2 max. (masurat
in l / min. sau ml / kg / min.).

Alte masuratori din ce in ce mai des folosite sunt pragul anaerob, adica frecventa de lucru
cea mai ridicata in conditii de “steady state” (sau VO 2) inainte de a creste semnificativ
concentratiile de lactat din muschi sau plasma, si costurile energetice submaximale (VO 2 pentru o
frecventa data de efort), care indica economie de efort. Acesti factori sunt cu totii utili pentru
testarea capacitatii specifice in sport, iar datele referitoare la sportivii adolescenti de succes au
aratat ca, in sporturile care necesita niveluri inalte de rezistenta, aceasta capacitate este deja
evidenta in cazul acestor performeri.

In mod clar, distinctia intre varsta biologica si varsta cronologica este de importanta
cruciala in selectia tinerilor sportivi. Intr-adevar, exista date care sugereaza ca maturizarea mai
tarzie a copiilor poate constitui un avantaj in realizarea unor performante de inalt nivel, daca ei au
profitat de toate avantajele inerente unei pregatiri timpurii. Merita facuta si observatia ca sunt
multe probleme etice si mai cu seama metodologice interne studierii efectelor exercitiului fizic la
copilul in crestere, pentru ca multe din efectele exercitiului sunt nediferentiabile de cele manifeste
pe durata si dupa perioada de crestere.

Forta

Ca si calitate motrica, forta reprezinta acea capacitate a organismului uman prin care o
rezistenta externa sau interna este invinsa cu ajutorul contractiei uneia sau a mai multor grupe
musculare. Ceea ce este bine de consemnat este faptul ca toti specialistii si teoreticienii domeniului
au fost de acord cu aceasta definire a fortei.

Pentru prestarea activitatilor ocupationale, efectuarea activitatilor motrice este nevoie si de


putere musculara care este la fel de importanta ca si forta. Daca prin forta muschiul este capabil sa
se contracte intr-un anume mod, si intr-o anume cantitate, puterea reprezinta modul exploziv de
declansare a acestor contractii intr-o unitate de timp.

Organismul, in viata de zi cu zi, in procesul realizarii activitatilor motrice este supus


diferitelor solicitari, sarcini si greutati pe care este nevoit sa le depaseasca.

In caz contrar rezultatele actiunilor sale ar fi sortite esecului.

Pentru realizarea obiectivelor sale, organismul uman este sub influenta anumitor factori
interni si externi a caror actiune este continua si nemijlocita. Dintre factorii interni putem mentiona
varsta, sexul, tipul constitutional, nivelul dezvoltarii aparatului locomotor, nivelul de activitate a
sistemului nervos, a proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia), numarul, compozitia
si tipul de fibre musculare ce intra in contractie, modul de desfasurare a proceselor biologice si, nu
in ultimul rand, experienta motrica personala. In ceea ce priveste factorii externi, cei mai multi
apartin mediului ambiant: temperatura, umiditatea aerului, altitudinea, radiatiile solare, relieful,
sezonalitatea anotimpuala etc. Acestia favorizeaza sau nu dezvoltarea fortei. Nu sunt de neglijat
nici acele aspecte care au in vedere cresterea artificiala a fortei; administrarea de substante
chimice, gen “sustinatoare de efort” de tipul steroizilor anabolizanti ce maresc artificial capacitatea
organismului la efort etc.

Alti factori care conditioneaza forta intr-o masura mai mare sau mai mica, fara insa a le
diminua importanta, sunt:

- factorii psihici (motivatia, atentia, emotiile etc.);

- durata de contractie a fibrelor musculare;

- valoarea unghiulara a segmentelor implicate in actiune;

- nivelul de dezvoltare a celorlalte calitati motrice.


Fiecare act, actiune sau activitate motrica implica manifestarea fortei intr-un anumit fel, in
mod distinct, particular; astfel, in functie de numarul muschilor ce participa in contractie forta
poate fi:

- generala - “rezistenta “ va fi invinsa de actiunea principalelor grupe musculare;

- specifica (speciala) - doar un numar restrans de grupe musculare participa in contractie.

Forta nu se manifesta niciodata in stare pura, ci numai in combinatie cu celelalte calitati


motrice; in acest caz putem vorbi de:

- forta in regim de viteza (detenta);

- forta in regim de rezistenta;

- forta in regim de indemanare.

In functie de caracterul contractiei, forta se poate clasifica in:

- forta izometrica (statica) - prin contractie nu se modifica lungimea fibrelor musculare ce


iau parte la efort;

- forta izotonica (dinamica) - prin contractie se modifica lungimea fibrelor aflate in efort;
daca fibrele se scurteaza prin intrarea in actiune a fibrelor muschilor agonisti, vorbim despre o forta
de tip “invingere“; daca fibrele se alungesc prin actiunea muschilor antagonisti avem de-a face cu o
forta de tip “cedare”;

- forta mixta - in acest caz cele doua tipuri de forte (statica si dinamica) se combina in
diferite alternante, in functie de natura efortului.

In relatie cu puterea individuala si in functie de capacitatea de efort, forta se clasifica in:

- absoluta (maxima) - ea creste odata cu cresterea greutatii corporale;

- relativa - reprezinta raportul dintre forta absoluta si greutatea corpului.

Hettinger (1970) a facut cercetari despre dezvoltarea fortei maxime (statica) in anumite
perioade de varsta; el a ajuns la concluzia ca forta creste in paralel cu cresterea organismului,
ajungand la maturitate in perioada cuprinsa intre 20 si 30 de ani; dupa aceasta perioada forta nu
se pierde decat in mica masura; astfel, un individ in varsta de 65 ani are o forta ce reprezinta 80 %
din forta indivizilor cuprinsi in grupa de varsta 20-30 ani. In cazul femeilor, forta cea mai mare se
manifesta in perioada cuprinsa intre 16-30 ani.

Beunen si Malina (1988) au ajuns la concluzia ca forta si chiar performanta motrica


inregistreaza o crestere brusca in adolescenta. Ar trebui spus ca, desi a recunoscut ca
antrenamentul de forta amelioreaza pregatirea sportiva si performanta in unele sporturi, Academia
Americana de Pediatrie se opune practicarii halterelor (atat a probelor olimpice, cat si a
antrenamentului de putere) in adolescenta, din cauza posibilei vatamari a epifizelor.

Este interesant de observat ca ulterior, la varsta de 18 ani (tineri adulti), intre cei cu
performante mai slabe si cei cu performante mai bune la vremea exploziei de crestere nu s-au mai
inregistrat diferente semnificative de forta generala si performanta motrica. Autorii trag concluzia
ca, individualitatea modificarilor de crestere si performanta din adolescenta trebuie recunoscute si
evaluate.

Tipul somatic

In foarte multe sporturi si in anumite probe sportive din cadrul aceluiasi sport, factorul
limitativ in obtinerea performantei il constituie particularitatile de compozitie si constitutie
corporala. A. Dragnea (1999), defineste compozitia corporala ca fiind “procentul relativ de tesut
adipos si masa musculara din totalul greutatii corporale”. Cu toate ca s-au facut numeroase studii
despre aceasta tema (Carter 1982, 1984, Fox 1981, Thorland, 1985) specialistii nu sunt siguri care
sunt factorii ce contribuie la obtinerea performantei sportive.

In multe cazuri influenta lor este hotaratoare, iar in altele este secundara. In anumite
sporturi, factorii primordiali in obtinerea de performante sportive sunt: factorii de mediu,
ereditatea, nivelul calitatilor motrice sau psihice.

Compozitia corporala a fiecarui individ se caracterizeaza prin relatia existenta dintre cele
trei calitati ale tipologiei somatice:

- endomorfism (supraponderalitate);

- mezomorfism (musculozitatea);

- ectomorfism (liniaritate).

A. Dragnea (1999), citandu-i pe Falls, Baylor si Dishman, arata cauzele si efectele


principale ale modificarii compozitiei corporale. Acestea sunt urmatoarele:

- cresterea standardului de viata;

- mecanizarea si automatizarea activitatilor profesionale;

- marirea timpului liber;

- lipsa activitatilor fizice;

- insuficiente cunostinte despre controlul greutatii corporale;

- lipsa de motivatie privind imaginea de sine.

Cele de mai sus au efecte negative asupra corpului prin:

- cresterea hipertensiunii arteriale, diabetului si aparitia artrozelor;

- atitudini corporale deficitare;

- pubertate intarziata la copii;

- rezistenta si capacitate de lucru scazute.


Datele obtinute de catre cercetatorii mai sus amintiti au o anumita valoare si o anumita
utilitate in efectuarea selectiei elementelor talentate pentru sportul de performanta, dar trebuie sa
se tina cont de faptul ca tinerii traiesc in medii diferite, in zone geografice diferite. In marea lor
majoritate, aceste studii au evaluat respectivele caracteristici la performerii seniori, multi dintre ei
participanti in competitii de nivel international.

In literatura de specialitate se gasesc prea putine date despre compozitia corporala si


caracteristicile constitutionale ale copiilor si tinerilor nesportivi. Cel ce a facut studii si in acest
domeniu, a fost Thorland. Acesta a aratat ca ”in acele activitati care necesita eliberari mari de forta
(aruncarea greutatii, sarituri, gimnastica si lupte), sportivii mai varstnici se caracterizeaza printr-o
masa corporala slaba mai mare, ceea ce se coreleaza cu tendinta observata la tinerii performeri de
a prezenta o mai mare dominanta mezomorfica decat colegii lor juniori”.

Thorland (1984) a ajuns la aceste concluzii in urma cercetarilor efectuate pe grupuri


reprezentative de sportivi si nesportivi. Acestora li s-a studiat talia, greutatea, masa musculara
slaba si cantitatea de tesut adipos.

Pentru obtinerea unor performante deosebite actioneaza o seama de factori specifici,


caracteristici pentru fiecare sport in parte; acestia determina anumite profile structurale si
functionale ale sportivilor; o mai buna cunoastere a modului de actionare a cestor factori duce la
eficientizarea selectiei sportive. In urma stabilirii pofilelor performerilor de elita, acestea se
compara cu cele ale indivizilor mai putin inzestrati, tocmai pentru a clarifica cerintele si variabilele
cruciale necesare pentru a ajunge in varful piramidei sportive.

Conform lui Thorland, criteriile de selectie, din punct de vedere al compozitiei corporale
pentru diferite sporturi, ar fi:

- aruncatori de greutate: talie, greutate, masa musculara slaba si tesutul adipos peste
medie;

- saritori in inaltime: talie impresionanta, procent redus de tesut adipos;

- gimnasti, saritori in apa: toate valorile sa fie sub medie;

- probe de sprint: procente mici de tesut adipos;

- alergari de semifond, fond: un nivel ridicat al VO2 max. (l / min.), un VO2 submaximal
scazut la viteza standard si o greutate corporala mica sunt cruciale pentru o performanta de inalt
nivel; dincolo de toti acesti factori, influentele independente ale pragului anaerob, fortei musculare,
capacitatii anaerobe sau a tesutului adipos sunt semnificative.

Referitor la selectia propriu-zisa a tinerilor sportivi, este important a se specifica faptul ca


maturizarea are afecte derutante, intrucat multe din calitatile fiziologice care disting performantele
sportive de varf la adulti pot sa nu se manifeste pana la sfarsitul adolescentei. Din acest motiv,
prognozele de performanta, pe baza bateriilor de teste sau a rezultatelor din competitiile
desfasurate la varste mici pot fii relative si irelevante pentru afirmarea sportiva ulterioara
maturizarii tinerilor. Cresterea fizica poate spori sau diminua distinctia dintre tinerii performeri de
elita si ceilalti din aceeasi grupa de varsta, abilitatea superioara la o varsta mica putand fii doar o
reflectie a unei maturizari timpurii.
Hebbelinck (1988) subliniaza ca cei ce se maturizeaza tarziu pot avea un avantaj fata de
cei ce se maturizeaza mai devreme, in sensul ca ei pot insista mai mult asupra aspectului tehnic al
sportului lor pentru a compensa dezavantajele de dimensiune corporala si forta. Ceea ce, in
schimb, poate fii un castig ulterior.

Este relevant in acest sens sa amintim de conceptul de “stangacie specifica adolescentei” ,


care apare in literatura de specialitate referitoare la dezvoltarea generala pe parcursul
adolescentei. Este un termen des utilizat pentru a denumi o tulburare temporara a coordonarii, pe
durata exploziei de crestere. Beunen si Malina (1988), intr-un studiu longitudinal pe 446 de baieti,
au aratat ca, la un numar semnificativ de baieti, s-au observat scaderi de performanta in perioada
cresterii bruste la 4 din 7 sarcini de performante motrice. Declinul de performanta nu s-a
manifestat insa ca o tendinta generala ci a avut un caracter temporar. Este interesant de observat
ca ulterior, la varsta de 18 ani (tineri adulti), intre cei cu performante mai slabe si cei cu
performante mai bune la vremea exploziei de crestere nu s-au mai inregistrat diferente
semnificative de forta generala si performanta motrica. Autorii trag concluzia ca, individualitatea
modificarilor de crestere si performanta din adolescenta trebuie recunoscute si evaluate.

Valoarea testelor aplicate in mod curent pentru prognozarea performantelor viitoare nu


este deloc sigura; aceasta se diminueaza, in mare parte, in functie de imaturitatea subiectilor si de
timpul necesar pentru a ajunge la varsta deplinei maturitati.

Dupa cum se stie, segmentele corporale sunt determinate ereditar; pornind de la aceasta
premisa s-au facut evaluari estimative ale indicilor taliei, atat la baieti cat si la fete, in functie de
talia parintilor; talia baietilor, la maturitate, se poate poate prognoza aplicand formula (M. Ifrim –
1986):

inaltimea tatalui (cm) + inaltimea mamei (cm) x 1,08

Tb =  ;

Talia fetelor, la maturitate, se poate prognoza aplicand formula:

Inaltimea tatalui (cm) x o,923 + inaltimea mamei (cm)

Tf =  ;

Cele mai cunoscute metode de determinare a compozitiei si constitutiei corporale sunt:

a. Metoda cantaririi sub apa. In mod ideal, s-ar include aici determinarea volumului
pulmonar rezidual (RV), desi acuratetea ar putea fi intrucatva compromisa daca se folosesc
estimarile RV dupa capacitatea vitala (Behnke si Wilmore, 1974).
a.1. Somatotipul pe baza metodei antropometrice HEATH-CARTER. Sunt necesare
masurarea inaltimii, greutatii si a anumitor circumferinte, diametre si plici cutanate (Carter, 1980).

b. Estimarea antropometrica a compozitiei corporale. Estimarile specifice sportivilor


adolescenti se bazeaza pe anumit masuratori de plica adipoasa (Thorland si colab., 1984 b
si 1984 c), (Sursa: Thorland, 1985).

Watson (1984) este singurul care recunoaste importanta factorilor de maturizare si care
propune o evaluare a “varstei de performanta”, ceea ce constituie o incercare de a dezvolta o
solutie pentru rezolvarea acestei dificile probleme. Constitutia corporala a indivizilor din spatiului
rural romanesc, predominant agrar, autarhic si de subzintenta este deosebita. Aceasta este urmare
a adaptarii la mediul de viata specific. Standardul de viata, unul dintre cel mai scazut din Europa,
mecanizarea si automatizarea muncilor agricole fiind ca si inexistenta, face ca, pentru producerea
alimentelor si castigarea existentei, sa se depuna munca fizica, sub diferite forme, de catre toti
membri din gospodarii, de la mic la mare. Acest lucru are influente deosebite asupra constitutiei
corporale ale tinerilor.

Viteza

In acceptiunea cea mai larga, se refera la rapiditatea cu care o miscare sau un act motric
este executat in unitatea de timp. Viteza este determinata de lungimea distantei parcurse in timp
sau prin timpul de efectuare a unei miscari; se apreciaza in m / sec sau numai in unitati de timp.
Ceea ce este specific corpului omenesc este faptul ca viteza se modifica frecvent, in prea putine
cazuri corpul omenesc putand efectua o miscare cu viteza uniforma. De cele mai multe ori, viteza
este asociata cu alte calitati motrice ca forta si rezistenta, dar si cu tempoul si ritmul miscarilor.

Tempoul miscarilor reprezinta densitatea miscarilor pe unitatea de timp si depinde de masa


corpului sau segmentelor corpului aflate in miscare si de momentele de inertie; cu ajutorul
tempoului se poate stabili intensitatea efortului si gradul de solicitare a organismului.

Ritmul miscarii defineste efectuarea unui efort in timp si spatiu, precum si raportul dintre
aceste doua marimi; are caracteristica principala periodicitatea repetarii fenomenului, succesiunea
intervalelor de timp si accentele rezultate din desfasurarea lui.

Viteza este determinata de o multitudine de factori biologici, morfologici, functionali,


biochimici, metabolici si psihologici, dintre acestia cei mai importanti fiind:

- mobilitatea desfasurarii proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia);

- viteza de conducere a influxului nervos (aferent si eferent) prin reteaua nervoasa;

- viteza de raspuns a muschiului in urma excitatiei nervoase;

- forta muschiului ce intra in contractie;

- lungimea segmentelor angrenate in activitate, mobilitatea articulara si elasticitatea


musculara;

- capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

- tipul fibrei din care este alcatuit muschiul (albe - rapide, sau rosii - lente);
- resursele de compusi macroergici musculari (Adenozintrifosfatul – ATP si Creatinfosfatul –
CP).

Procesul educarii vitezei este complex si de aceea trebuiesc indeplinite anumite conditii:

- tehnica executiei miscarilor sa fie foarte bine insusita;

- pe toata durata executiei viteza sa fie constanta; deci durata executiei va fi optima ;

- pauzele dintre repetarea miscarilor vor fi suficient de lungi pentru a asigura revenirea
optima a organismului; o miscare se va relua numai in conditiile in care organismul este odihnit.

Astfel, putem spune ca:

- viteza nu se dezvolta in mod linear, in paralel cu perioadele de crestere; in mod


diferentiat, in functie sex si de perioada de crestere, intalnim perioade de stagnare sau de
accelerare;

- dezvoltarea vitezei este puternic influentata genetic; - fetele sunt cele care
ajung mai repede la valori maxime ale vitezei de deplasare, in timp ce la baieti se observa o mai
rapida dezvoltare a vitezei de reactie; in toate formele de manifestare, pana in perioada pubertara
nu se observa accelerari sau stagnari; acestea ies in evidenta dupa perioada pubertara, mai ales la
fete ; dupa aceasta perioada de crestere, viteza pura nu se mai poate dezvolta sub nici o forma de
manifestare a sa; ceea ce se dezvolta este aceea calitate care se combina cel mai mult cu viteza,
respectiv forta, rezistenta sau indemanarea.

Indemanarea

Este una dintre cele mai complexe calitati motrice; ea implica participarea
segmentelor nervoase superioare in efectuarea oricarui act, actiune sau activitate motrica; prin
implicarea acestora se obtine o mai buna coordonare a segmentelor sau a corpului in intregime,
echilibru, precizie a miscarilor, orientare spatio – temporala, amplitudinea miscarilor, ambidextrie
etc., cu scopul de a obtine procese de reglare motrica bazate pe eficienta maxima si consum minim
de energie.

Indemanarea implica calitati psihomotrice, care determina capacitatea individului de a


invata rapid miscari noi, adaptarea sa la conditii variate, diferite, impuse de natura mereu
schimbatoare a activitatilor.

Caracteristicile activitatilor scot in evidenta trei forme de manifestare a indemanarii:

- generala, in care efectuarea tuturor actelor sau actiunilor motrice presupune existenta,
intr-o masura mai mare sau mai mica, a acestei forme de indemanare;

- specifica - este rezultatul unei anume specializari intr-o anume activitate;

- in regimul altor calitati motrice, cand se poate combina eficient cu alte calitati motrice,
rezultand marirea ariei de activitate in domenii diferite.

Factorii care conditioneaza indemanarea tin de particularitatile bio-psihologice ale


individului; dintre acestea amintim:
- nivelul de coordonare a sistemului nervos si plasticitatea scoartei cerebrale;

- calitatea transmiterii impulsului nervos si a inervatiei musculare;

- capacitatea analizatorilor de a capta informatia si de a realiza sinteza aferenta pentru


analiza situatiei;

- capacitatea de anticipare rapida, ce are la baza experienta anterioara a individului;

- volumul si complexitatea deprinderilor motrice pe care le poseda fiecare individ in parte;

- nivelul de dezvoltare al celorlalte calitati motrice.

Aceasta calitate motrica se dezvolta cel mai eficient intre 8-14 ani. Fiind o calitate greu
perfectibila, daca dezvoltarea ei nu se realizeaza pana la aceasta varsta este greu de crezut ca se
poate progresa in acest sens, deoarece pana la 14 ani analizatorul chinestezic si sistemul nervos
central se apropie de maturitate. Farmosi (1992) afirma ca simtul ritmului si al echilibrului se
dezvolta si in jurul varstei de 15-16 ani, iar orientarea spatio-temporala se poate dezvolta chiar si
in jurul varstei de 16- 20 ani. Faza cea mai intensa de dezvoltare se realizeaza intotdeauna
inaintea dezvoltarii sexuale.

Forta

Ca si calitate motrica, forta reprezinta acea capacitate a organismului uman prin care o
rezistenta externa sau interna este invinsa cu ajutorul contractiei uneia sau a mai multor grupe
musculare. Ceea ce este bine de consemnat este faptul ca toti specialistii si teoreticienii domeniului
au fost de acord cu aceasta definire a fortei.

Pentru prestarea activitatilor ocupationale, efectuarea activitatilor motrice este nevoie si de


putere musculara care este la fel de importanta ca si forta. Daca prin forta muschiul este capabil sa
se contracte intr-un anume mod, si intr-o anume cantitate, puterea reprezinta modul exploziv de
declansare a acestor contractii intr-o unitate de timp.

Organismul, in viata de zi cu zi, in procesul realizarii activitatilor motrice, este supus


diferitelor solicitari, sarcini si greutati pe care este nevoit sa le depaseasca.

In caz contrar rezultatele actiunilor sale ar fi sortite esecului.

Pentru realizarea obiectivelor sale, organismul uman este sub influenta anumitor factori
interni si externi a caror actiune este continua si nemijlocita.

Dintre factorii interni putem mentiona varsta, sexul, tipul constitutional, nivelul dezvoltarii
aparatului locomotor, nivelul de activitate a sistemului nervos, a proceselor nervoase fundamentale
(excitatia si inhibitia), numarul, compozitia si tipul de fibre musculare ce intra in contractie, modul
de desfasurare a proceselor biologice si, nu in ultimul rand, experienta motrica personala.

In ceea ce priveste factorii externi, cei mai multi apartin mediului ambiant: temperatura,
umiditatea aerului, altitudinea, radiatiile solare, relieful, sezonalitatea anotimpuala, ritmul diurn
etc. Acestia favorizeaza sau nu dezvoltarea fortei. Nu sunt de neglijat nici acele aspecte care au in
vedere cresterea artificiala a fortei; administrarea de substante chimice, gen “sustinatoare de
efort” de tipul steroizilor anabolizanti, substante doping ce maresc artificial capacitatea
organismului la efort etc.

Alti factori care conditioneaza forta intr-o masura mai mare sau mai mica, fara insa a le
diminua importanta, sunt:

- factorii psihici (motivatia, atentia, emotiile etc.);

- durata de contractie a fibrelor musculare;

- valoarea unghiulara a segmentelor implicate in actiune;

- nivelul de dezvoltare a celorlalte calitati motrice.

Fiecare act, actiune sau activitate motrica implica manifestarea fortei intr-un anumit fel, in
mod distinct, particular; astfel, in functie de numarul muschilor ce participa in contractie forta
poate fi:

- generala - “rezistenta “ va fi invinsa de actiunea principalelor grupe musculare;

- specifica (speciala) - doar un numar restrans de grupe musculare participa in contractie.

Forta nu se manifesta niciodata in stare pura, ci numai in combinatie cu celelalte calitati


motrice; in acest caz putem vorbi de:

- forta in regim de viteza (detenta);

- forta in regim de rezistenta;

- forta in regim de indemanare.

In functie de caracterul contractiei, forta se poate clasifica in:

- forta izometrica (statica), atunci cand prin contractie nu se modifica lungimea fibrelor
musculare ce iau parte la efort;

- forta izotonica (dinamica), cand prin contractie se modifica lungimea fibrelor aflate in
efort; daca fibrele se scurteaza prin intrarea in actiune a fibrelor muschilor agonisti, vorbim despre
o forta de tip “invingere“; daca fibrele se alungesc prin actiunea muschilor antagonisti avem de-a
face cu o forta de tip “cedare”;

- forta mixta - in acest caz cele doua tipuri de forte (statica si dinamica) se combina in
diferite alternante, in functie de natura efortului.

In relatie cu puterea individuala si in functie de capacitatea de efort, forta se clasifica in:

- absoluta (maxima) - ea creste odata cu cresterea greutatii corporale;


- relativa - reprezinta raportul dintre forta absoluta si greutatea corpului.

Hettinger (1970) a facut cercetari despre dezvoltarea fortei maxime (statica) in anumite
perioade de varsta; el a ajuns la concluzia ca forta creste in paralel cu cresterea organismului,
ajungand la maturitate in perioada cuprinsa intre 20 si 30 de ani; dupa aceasta perioada forta nu
se pierde decat in mica masura; astfel, un individ in varsta de 65 ani are o forta ce reprezinta 80 %
din forta indivizilor cuprinsi in grupa de varsta 20-30 ani. In cazul femeilor, forta cea mai mare se
manifesta in perioada cuprinsa intre 16-30 ani.

Beunen si Malina (1988) au ajuns la concluzia ca forta si chiar performanta motrica


inregistreaza o crestere brusca in adolescenta. Ar trebui spus ca, desi a recunoscut ca
antrenamentul de forta amelioreaza pregatirea sportiva si performanta in unele sporturi, Academia
Americana de Pediatrie se opune practicarii halterelor (atat a probelor olimpice, cat si a
antrenamentului de putere) in adolescenta, din cauza posibilei vatamari a epifizelor. Este interesant
de observat ca ulterior, la varsta de 18 ani (tineri adulti), intre cei cu performante mai slabe si cei
cu performante mai bune la vremea exploziei de crestere nu s-au mai inregistrat diferente
semnificative de forta generala si performanta motrica. Autorii trag concluzia ca, individualitatea
modificarilor de crestere si performanta din adolescenta trebuie recunoscute si evaluate.

Rezistenta

Rezistenta este o calitate motrica de baza care influenteaza in mare masura randamentul
sportivilor in general si a celor ce participa in probe predominant aerobe, in special. Capacitatea de
a invinge oboseala se formeaza dupa multe ore de pregatire in conditii dintre cele mai dificile.
Rezistenta este o calitate motrica usor perfectibila. Acest lucru este posibil ca urmare a efectuarii
sistematice, continue si dupa anumite reguli a unor exercitii fizice specifice timp indelungat.

Specialistii din domeniul activitatilor motrice, fiziologi, oamenii de stiinta au definit


rezistenta in fel si chip. Astfel, Zatiorski (1968) arata ca rezistenta este „capacitatea de a efectua
timp indelungat o activitate oarecare, fara a reduce eficacitatea ei”. D. Harre considera ca
rezistenta este „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai
indelungat”. Ozolin (1959) arata ca organismul care are „capacitatea de a face fata oboselii”
dispune de o rezistenta adecvata. In Romania foarte multi specialisti din domeniul educatiei fizice si
sportului considera ca A. Demeter are o viziune mai vasta asupra rezistentei. In viziune sa
„mentinerea capacitatii de lucru in timpul unor eforturi de lunga durata, prin invingerea
fenomenului de oboseala si printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului dupa o activitate
obositoare” este echivalent cu o buna rezistenta a organismului.

Gradul de dezvoltare a rezistentei se poate determina prin buna functionare a aparatului


cardiovascular, respirator, metabolic si a sistemului nervos. Capacitatea de rezistenta a
organismului (numita si “anduranta“) are la baza procesele energetice, fara de care miscarile
organismului n-ar fi posibile. Principalul criteriu de apreciere al nivelului ei de dezvoltare este
absorbtia maxima de oxigen (VO2 maxim), precum si durata lucrului efectuat de organism sau
marimea distantei parcurse de acesta.

Factorii de conditionare ai rezistentei

Rezistenta solicita functiile vitale ale organismului si, tocmai de aceea, specialistii trebuie sa
cunoasca intregul suport morfologic pe seama caruia sa se actioneze in vederea dezvoltarii /
educarii rezistentei. Suportul morfologic al dezvoltarii rezistentei are in vedere:
- capacitatea sistemelor cardiovascular, respirator, musculo-osteoarticular si ale celorlalte
functii ale organismului care sustin efortul.

- tipul fibrelor musculare implicate in activitate; gradul de solicitare a efortului are la baza
actiunea fibrelor albe si rosii; daca fibrele albe actioneaza in directia dezvoltarii vitezei, fibrele rosii
sunt acelea ce, in proportie de 90 %, asigura absorbtia maxima de oxigen (slow twitch);

- parametrii cardiovasculari, ca minut-volumul cardiac, elasticitatea vasculara si reglarea


periferica la nivelul capilarelor;

- resursele energetice ale organismului, calitatea metabolismului; fosfatii macroergici,


glicogenul, trigliceridele actioneaza diferit in functie de intensitatea si durata efortului; ca urmare,
enzimele sunt activate mai intens, iar mecanismele hormonale de reglare a actiunii devin mult mai
eficiente, in conformitate cu natura efortului;

- procesele nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia, si posibilitatea mentinerii unui


raport cat mai optim intre acestea, intr-un timp cat mai indelungat;

- nivelul la care sistemul nervos central realizeaza coordonarea activitatii aparatului


locomotor si a functiilor vegetative, a actiunii musculatorii antagoniste si agoniste, alternanta in
contractie a fibrelor musculare, coordonarea respiratiei cu circulatia;

- calitatea proceselor volitive cu ajutorul carora se poate sustine sau relua un efort;

- relatia dintre pauza si efort in cadrul ramurilor si probelor sportive care se desfasoara
cu alternarea intensitatii efortului.

Tocmai stabilirea unor legaturi conditionate in mod optim intre functiile diferitelor aparate
si sisteme in baza carora se regleaza activitatea aparatului locomotor si a functiilor vegetative
determinata dezvoltarea si educarea rezistentei la un nivel maxim.

Principalul factor limitativ al manifestarii rezistentei un timp cat mai indelungat este
oboseala. Pentru dezvoltarea optim a rezistentei efortul trebuie efectuat pana la aparitia oboselii,
iar incercarile de a o invinge pot grabi procesul de dezvoltare a rezistentei. Fenomenul de oboseala
se caracterizeaza prin scaderea temporara a capacitatii de lucru a organismului, prin cresterea
dificultatilor sau prin imposibilitatea de a continua efortul dat cu aceiasi intensitate, in acelasi ritm,
cu aceeasi amplitudine, precizie si randament.

Cauzele aparitiei oboselii:

- slaba adaptare la efort a organismului;

- diminuarea activitatii centrilor nervosi superiori care coordoneaza capacitatea de lucru a


muschilor si in special a functiilor circulatorii si respiratorii;

- capacitatea de lucru a sistemului nervos central, reprezinta veriga principala in lantul de


procese care determina aparitia prematura sau intarziata a oboselii.

In procesul de dezvoltare a rezistentei se perfectioneaza intregul sistem de legaturi


nervoase necesare efectuarii lucrului stabilit ceea ce influenteaza imbunatatirea coordonarii
functiilor organelor si sistemelor si reducerea cheltuielilor energetice.
Forme de manifestare

In functie de numarul de fibre ce participa la realizarea activitatilor se distinge:

- rezistenta generala – inteleasa ca si capacitatea organismului de a presta un efort fizic


prelungit cu participarea a peste 2/3 din masa musculara. Ea angreneaza intens in efort functiile
vitale, iar cheltuielile energetice sunt foarte mari.

- rezistenta specifica (speciala), este capacitatea organismului de a presta un efort


indelungat, cu o intensitate medie, pe baza activitatii unor grupe si lanturi musculare specializate in
efortul dat. Ea se obtine pe seama cresterii capacitatii de lucru a muschilor, cat si a prelungirii
capacitatii centrilor nervosi de a mentine starea de excitatie optima. In aceasta forma de
manifestare a rezistentei este implicata 1/2-2/3 din musculatura; se manifesta in anumite situatii
in timpul desfasurarii activitatilor motrice. Cand sunt implicate 1/3 din grupele musculare in
miscare, se constata fenomene de oboseala locala, iar intre 1/3–2/3 a musculaturii ce participa in
miscare se constata aparitia oboselii regionale. Dupa resursele energetice si utilizarea lor in efort se
cunosc trei forme de rezistenta:

- rezistenta anaeroba - energia se mobilizeaza pe cale neoxidativa, iar durata eforturilor


este cuprinsa intre 45 secunde si 2 minute (se numesc si eforturi de scurta durata). Organismul are
capacitatea de a efectua eforturi cu intensitati mari, in care se acumuleaza „o datorie de oxigen” la
nivelul muschiului; asigurarea substantelor energetice necesare nu se mai face prin oxidare (cu
prezenta oxigenului), ci prin glicoliza (degradarea anaeroba a glucozei). Ea este caracteristica
eforturilor cu intensitati mari, cu durata de circa 1 minut ( Demeter, 1972) sau 1-3 minute (
Georgescu,1977);

- rezistenta aeroba - energia se mobilizeaza pe cale oxidativa din arderile realizate in


prezenta oxigenului din muschi, chiar in timpul miscarii., iar durata eforturilor este mai mare de 8
minute (eforturi de lunga durata); in cazul in care efortul are o durata de pana la 30 minute
intervine metabolismul glucidic; in cazul eforturilor cu durata cuprinsa intre 30-90
minute actioneaza atat metabolismul lipidic cat si cel glucidic, iar in eforturile ce depasesc pragul
celor 90 minute metabolismul lipidic este cel ce are rolul determinant;

- rezistenta mixta - specifica eforturilor cuprinse intre 2 si 6 minute (eforturi de durata


medie); acest tip de efort se manifesta la nivelul inferior al pragului aerob si la nivelul superior al
pragul anaerob, fiind rezultatul interferentei dintre acestea.

Dupa modul de asociere a rezistentei cu alte calitati biomotrice se diferentiaza:

- rezistenta in regim de viteza - reflecta capacitatea organismului de a efectua un efort de


durata a carui intensitate este relativ crescuta.;

- rezistenta in regim de forta - reprezinta capacitatea organismului de a realiza un efort


prelungit, de-a lungul caruia efectueaza purtarea, deplasarea, impingerea, tractiunea unor
greutati;

- rezistenta in regim de indemanare - exprima capacitatea individului de a depune un efort


prelungit, in care actele motrice sunt efectuate cu complexitate crescuta;

- rezistenta in regim de detenta.


O alta forma de manifestare a rezistentei este in functie de natura efortului. Efortul poate
fi constant sau variabil.

Dupa natura conditiilor externe in care se desfasoara activitatea organismului, eforturile de


rezistenta au primit denumiri ca:

- rezistenta neuropsihica (capacitatea de a efectua timp indelungat activitati care solicita


intens intelectul);

- rezistenta senzoriala (capacitatea de a efectua sarcini prelungite in care se solicita intens


organele de simt–vezi tir);

- rezistenta emotionala (capacitatea de activitate prelungita in conditii de stres emotional


deosebit–vezi automobilism, schi alpin – exercitiul la barna, la gimnastica, box etc.);

- rezistenta la temperaturi scazute sau crescute (capacitatea de a presta eforturi la valori


ale temperaturii de 30–35˚ sau minus 15–0˚C);

- rezistenta la altitudine (capacitatea organismului de a presta eforturi prelungite in conditii


de hipoxie, adica de scadere a concentratiei de oxigen in atmosfera).

Comportamentul uman aflat intr-o anume activitate, ce implica eforturi de rezistenta, este
determinat de “jocul” urmatorilor factori:

- intensitatea efortului;

- durata efortului;

- durata pauzelor intre diferite faze, etape ale activitatilor;

- caracterul odihnei;

- volumul efortului.

Metode si mijloace pentru dezvoltare / educarea rezistentei

In procesul dezvoltarii si perfectionarii rezistentei se folosesc, in general, metode in care


predomina eforturile bazate pe contractii musculare izotonice, izometrice si intermediare. Practica
antrenamentului sportiv ofera o gama larga de metode si procedee pentru dezvoltarea rezistentei,
dar raportand aceste metode la specificul activitatii fiecarui sportiv in parte se pot retine ca fiind
adaptabile si posibile de aplicat metode care au in vedere variatia de volum, de intensitate sau
mixte.

Metoda eforturilor uniform, continue este specifica dezvoltarii rezistentei generale, a


capacitatii de efort aerob. Metoda se caracterizeaza prin uniformitatea intensitatii efortului, prin
continuitatea si durata acestuia. Elementul de progres il constituie cresterea duratei efortului, cu
mentinerea uniformitatii intensitatii.

Ca tehnica de planificare, la inceput se stabileste volumul efortului exprimat in distanta,


durata sau numar de repetari. In cazul aplicarii acestei metode, volumul este stabilit ca cerinta
minima pentru fiecare sportiv in parte in functie de gradul de pregatire.
Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea rezistentei generale, a
capacitatii aerobe. Ea consta din repetarea relativ standard a aceluiasi efort, parcurgerea repetata
a unei anumite distante cu aceeasi viteza de deplasare.

Metoda eforturilor variabile se bazeaza pe modificarea vitezei de parcurgere a unor portiuni


in cadrul alergarilor de durata. Se foloseste o gama de intensitati in cadrul aceluiasi antrenament,
fapt care determina solicitari variabile ale functiilor organismului si are ca urmare o adaptare
multilaterala la eforturi.

Variatia intensitatii efortului se poate realiza fie folosind actiunea factorilor externi (profilul
terenului, conditiile atmosferice), fie pe cea a factorilor volitivi necesari in schimbarea repetata a
intensitatii efortului.

Metoda eforturilor progresive se refera la repetarea succesiva a unor eforturi a caror


intensitate creste mereu si se bazeaza in exclusivitate pe variatia in sens progresiv a intensitatii
efortului. Metoda contribuie la dezvoltarea rezistentei specifice eforturilor de intensitate maximala.

Dintre metodele bazate pe variatia volumului si a intensitatii se disting:

Metoda antrenamentelor pe intervale cu intervale sau fractionat - reprezinta o metoda de


baza pentru dezvoltarea rezistentei si reprezinta, prin excelenta, o metoda de dezvoltare a
capacitatii de efort aerob, o metoda de dezvoltare a posibilitatii aparatului cardio vascular de a
transporta o cantitate cat mai mare de oxigen.

Elementul de progresie principal il constituie cresterea numarului de repetari a efortului cu


revenirea frecventei cardiace la 120-130 batai in 90 secunde.

Caracteristica principala a metodei o constituie faptul ca pauza (intervalul) este incompleta,


organismul nu este restabilit complet efortul reluandu-se in faza de supracompensare, organismului
lucrand in datorie de oxigen. Stimularea optima a sistemului cardiovascular se produce in timpul
intervalului de odihna, cand volumul de sange pompat de inima la o pulsatie este maxim. Are
urmatoarele efecte pozitive:

- antrenamentul pe intervale permite adoptarea unui program mai precis, mai stiintific
pentru dezvoltarea cu precadere a rezistentei, indiferent de mijloacele folosite;

- inlatura monotonia unor actiuni motrice de durata;

- se poate folosi pe orice teren, fara amenajari speciale;

- imbunatateste vizibil si rapid functia cardiovasculara favorizand marirea capacitatii de


refacere a organismului dupa efort;

- dezvolta rezistenta psihica impotriva oboselii si mareste puterea de concentrare si vointa.

In functie de cei patru parametrii ai antrenamentului pe intervale, - lungimea parcursului,


profilul terenului, numarul de repetari si timpul de recuperare pentru fiecare parcurs - exista mai
multe modalitati de aplicare in practica a acestei metode. Se pot folosi portiuni scurte, numar de
repetari putine dar mai intense sau distante mai lungi alergate cu viteza mai mica, care totalizeaza
prin numarul de repetari un volum mare de lucru.
Marimea distantei de alergare se stabileste in functie de lungimea probei pentru care se
pregatesc sportivii.

Indicatii metodice in ceea ce priveste dezvoltarea / educarea rezistentei

Rezistenta fiind o calitate motrica perfectibila si care se pastreaza timp indelungat in


apropierea valorilor atinse, pentru dezvoltarea ei trebuie respectate cateva reguli de baza.

Continuitatea reprezinta o regula de baza si presupune planificarea antrenamentelor, a


tuturor actiunilor care pot contribui la dezvoltarea rezistentei. Totodata se impune utilizarea un
timp cat mai mare a acelorasi sisteme de actionare pentru a se putea aprecia influenta lor asupra
dezvoltarii rezistentei intr-o etapa data.

Variatia volumului efortului reprezinta un element principal de progres in dezvoltarea


rezistentei generale. Pentru a raspunde cerintelor se va actiona cu eforturi de valoare moderata,
ceea ce presupune ca element de progres volumul in combinatie cu intensitatea (distanta-durata).

Cresterea continua a duratei activitatii sau a distantei este de asemenea un element


hotarator pentru realizarea progresului in dezvoltarea rezistentei.

Aprecierea continua a progreselor pretinde o evidenta stricta a metodelor, procedeelor si


mijloacelor utilizate si mai ales a efectelor pe care acestea le au intr-o anumita perioada. Fara a
aprecia continuu progresele realizate, planificarea sistemelor de actionare este intamplatoare,
neconforma cu posibilitatile de progres ale sportivilor.

Cercetarile existente pana in momentul de fata scot in evidenta urmatoarele aspecte legate
de dezvoltarea rezistentei:

- rezistenta se poate dezvolta optim pe toata perioada cresterii organismului in conditiile


unor dozari corespunzatoare, care sa respecte particularitatile de varsta, sex, nivelul de pregatire,
potentialul ereditar si conditiile de desfasurare a efortului impuse de mediul exterior;

- la fete se ajunge mai repede la valori maxime, in perioada pubertara, dar valorile
obtinute in lipsa unor activitati specifice adecvate, scad foarte repede;

- la baieti, nivelul acestei calitati motrice ajunge mai tarziu la valori maxime, insa durata
pastrarii lor este mai mare;

- atat la baieti cat si la fete, valorile absolute se pierd repede in lipsa unor activitati motrice
specifice, dar se recastiga la fel de repede, prin efectuarea eforturilor adecvate;

- un rol important in dezvoltarea rezistentei il are mediul exterior in care traieste omul. Un
mediu curat, nepoluat, situat la o altitudine adecvata (1600-2500 m), are efectele cele mai bune
asupra dezvoltarii rezistentei.

S-a stabilit ca, in probele de rezistenta cele mai bune performante sportive pot fi realizate
cand predispozitiile biologice si conditiile de mediu sunt optime. Contributia exacta a acestor
influente este neclara in multe dintre disciplinele stiintei sportului. Bouchard si Lortie au
demonstrat, in 1984, ca influenta ereditatii in determinarea succesului in probele de rezistenta este
evidenta in mai multe feluri:
- ca efecte genetice asupra caracteristicilor corelate cu performanta de rezistenta;

- ca sursa de variatie in performanta de rezistenta, independent de procesul de


antrenament;

- ca masura a antrenabilitatii.

O caracteristica importanta care vizeaza performanta in sporturile bazate pe rezistenta este


capacitatea de a mentine inalte nivelurile energetice produse pe cale oxidativa; cea mai comuna
masura folosita pentru performerii de elita fiind consumul maxim de oxigen sau VO 2 max. (masurat
in l / min. sau ml / kg / min.).

Alte masuratori din ce in ce mai des folosite sunt pragul anaerob, adica frecventa de lucru
cea mai ridicata in conditii de “steady state” (sau VO 2) inainte de a creste semnificativ
concentratiile de lactat din muschi sau plasma, si costurile energetice submaximale (VO2 pentru o
frecventa data de efort), care indica economie de efort. Acesti factori sunt cu totii utili pentru
testarea capacitatii specifice in sport, iar datele referitoare la sportivii adolescenti de succes au
aratat ca, in sporturile care necesita niveluri inalte de rezistenta, aceasta capacitate este deja
evidenta in cazul acestor performeri.

In mod clar, distinctia intre varsta biologica si varsta cronologica este de importanta
cruciala in selectia tinerilor sportivi. Exista date care sugereaza ca maturizarea mai tarzie a
copiilor poate constitui un avantaj in realizarea unor performante de inalt nivel, daca ei au profitat
de toate avantajele inerente unei pregatiri timpurii. Merita facuta si observatia ca sunt multe
probleme etice si mai cu seama metodologice interne studierii efectelor exercitiului fizic la copilul in
crestere, pentru ca multe din efectele exercitiului sunt nediferentiabile de cele manifestate pe
durata si dupa perioada de crestere.

Sisteme de actionare pentru dezvoltarea / educarea rezistentei

Intensitatea de lucru pentru dezvoltarea / educarea rezistentei este marcata prin


urmatoarele fractii stabilite conventional:

1/4 - tempo lent (25% din posibilitati);

2/4 - tempo mijlociu (50% din posibilitati);

3/4 - tempo submaximal (75% din posibilitati);

4/4 - tempo maxim (maximal, 100% din posibilitati).

Sistemele de actionare sunt diferite de la un sport la altul. Dar cele mai frecvent folosite
credem ca ar fi urmatoarele:

Alergare usoara – in care tempoul de alergare este de ¼, lent, distanta fiind stabilita in
raport de varsta sportivilor, obiectivele de antrenament etc. Se poate folosi in partea de pregatire a
organismului pentru efort sau ca element de legatura intre repetari sau ca mijloc specific activitatii
din cadrul intervalelor.

Alergare in tempo uniform – se caracterizeaza prin uniformitatea vitezei de deplasare si


prin faptul ca tempoul si distanta sunt bine stabilite. In functie de tempoul adoptat, se poate
dezvolta rezistenta generala, speciala sau rezistenta in regim de viteza. Pentru dezvoltarea
rezistentei generale sunt recomandate tempouri de 1/4 si 2/4. Totodata acest exercitiu este si un
bun mijloc pentru formarea si dezvoltarea simtului tempoului. Distanta si tempoul de alergare
trebuie stabilite la valori care sa corespunda indeplinirii obiectivului planificat si posibilitatilor
sportivilor. Pentru a se putea pastra uniformitatea tempoului de alergare este recomandabil sa se
alerge pe terenuri plate.

Alergarea in tempo variat. Pe parcursul alergarii, la anumite distante se schimba


tempoul de alergare. Variatia tempoului poate fi cuprinsa intre 1/4 si 4/4 in cadrul aceleiasi
alergari. Schimbarile de tempo se pot produce lent sau brusc. Acest gen de alergare se poate
desfasura pe orice teren, mai eficient fiind terenul variat, care datorita configuratiei (deal, vale,
obstacole naturale) obliga la schimbari de tempo neprevazute dinainte.

Alergarea de durata – se caracterizeaza prin distanta mare parcursa intr-un tempo


uniform dezvoltandu-se cu precadere rezistenta generala. Durata se stabileste in functie de
obiectivul urmarit si de nivelul de pregatire al sportivilor. Este indicat sa se alerge pe terenuri plate
datorita importantei tempoului in eficienta alergarii.

Alergarea pe intervale – este cel mai important procedeu de alergare pentru dezvoltarea
rezistentei. Cu ajutorul acestui procedeu se poate actiona asupra rezistentei generale, speciale, a
vitezei in regim de rezistenta sau a tuturor calitatilor concomitent.

In folosirea acestui gen de alergare trebuie respectate anumite principii de lucru:

- alternarea starilor de solicitare a organismului cu cele de repaus activ sau pasiv;

- efectuarea alergarii cu intensitati diferite;

- distantele de alergare sunt de regula mai scurte decat distanta de concurs pentru ca
permit reluarea efortului de mai multe ori.

Numarul de repetari depinde de:

- lungimea probei;

- lungimea distantelor de repetat;

- tempoul stabilit;

- durata pauzelor;

- perioada de pregatire;

- nivelul de pregatire.

In realizarea alergarii pe intervale este necesara stabilirea exacta a distantelor,


tempourilor, pauzelor si planificarea lor pe baza unei evidente precise care sa permita modificarea
lor in raport de progresele realizate.

Desi alergarea ramane principalul mijloc de dezvoltare a rezistentei, a nu se uita faptul ca


diversitatea sporturilor ce necesita dezvoltarea rezistentei este foarte mare. In cadrul
antrenamentului se va actiona si cu mijloace specifice ramurii sportive. Orice actiune motrica
specifica efectuata pe o durata mai mare de timp, intr-un tempo specific, depinzand de scopul
propus in antrenament, poate contribui la mentinerea si dezvoltarea rezistentei.

Jocurile sportive reclama o rezistenta deosebita in practicarea lor. Atunci cand prin
jocurile sportive se urmareste dezvoltarea rezistentei, trebuie avute in vedere cateva elemente:

- participarea activa a sportivilor la joc, realizabila in conditiile in care sportivii stapanesc


bine tehnica jocului, iar echipele sunt relativ omogene;

- desfasurarea jocului pe reprize mai scurte ca durata decat cele regulamentare, marindu-
se tempoul de joc, pauzele fiind adecvate in functie de durata reprizelor si tempoului de joc;

- realizarea unui numar mai mare de reprize decat cel regulamentar.

Circuitul - se recomanda folosirea cu precadere a tipului de circuit „extensiv pe intervale”


in care durata pauzei este egala sau mai mica decat durata de lucru. In afara rezistentei generale,
contribuie si la dezvoltarea fortei si a vitezei in regim de rezistenta.

Bazele fiziologice si biochimice ale rezistentei

Din punct de vedere fiziologic si biochimic rezistenta este determinata de mai multi factori
care pot fi grupati in doua categorii:

- posibilitatile functionale ale diferitelor organe, aparate si sisteme ale organismului de a


capta si transporta oxigenul la tesuturi, in special la muschii activi;

- capacitatea musculaturii active de a furniza energia necesara unui lucru mecanic intens,
timp indelungat pe calea fosforizarii oxidative, realizata cu ajutorul enzimelor specializate in acest
scop, cu repercusiuni majore asupra consumului maxim de oxigen.

Primul aspect are indeosebi un caracter fiziologic iar cel de-al doilea caracter biochimic, dar
ambele oglindesc capacitatea biologica complexa o organismului de a-si mentine potentialul de
efort aerob la un nivel cat mai inalt, in mod constant si un timp cat mai indelungat. Captarea si
transportarea oxigenului reclama eforturi mai ales de ordin vegetativ, in timp ce utilizarea
oxigenului la nivel tisular si mentinerea homeostazei mediului intern in conditii de perturbare a
acesteia, sunt mai mult de natura biochimica.

In conceptia actuala a medicinii sportive, capacitatea de rezistenta a sportivilor reprezinta


in primul rand o problema biochimica de metabolism oxidativ, iar factorii dimensionali si
capacitatile functionale ale sistemului cardiovascular si aparatului respirator ocupa un loc secundar.
Rezistenta depinde direct de capacitatea musculaturii active de a furniza energia necesara unui
lucru mecanic intens, timp indelungat pe calea fosforizarii oxidative.

Structura fibrelor musculare se perfectioneaza prin cresterea depozitelor de substante


energetice, prim marirea cantitatii de enzime necesare proceselor biochimice anaerobe sau aerobe
si prin modificarea adecvata a raportului dintre formatiile contractile si cele care asigura
metabolismul oxidativ.

Tehnica biopsiei musculare a facut posibila identificarea diferitelor tipuri de fibre care se
gasesc in componenta muschiului scheletic, ca si relatia dintre caracteristicile lor de contractilitate
si functia lor, precum si metabolismul lor in timpul efortului. Astfel se descriu fibrele lente, rapide
(tonice) si fazice, care dupa coloratie sunt rosii si albe.

Muschii flexori care executa de obicei miscari fazice rapide sunt formati in cea mai mare
parte din fibre albe, in timp ce muschii extensori, care executa mai ales miscari lente si contractii
cu caracter static (izometric) sunt constituiti din fibre rosii. Ca urmare, eforturile statice vor avea
ca efect dezvoltarea unor fibre musculare rosii, cu contractie mai lenta, in timp ce eforturile
dinamice (izotonice) determina sporirea tipului de fibre albe din muschi, capabile de contractii
rapide.

Dupa una din clasificarile facute de specialisti, fibrele de contractie lenta se denumesc fibre
de tip I, iar cele de contractie rapida, fibre de tip II.

Fibrele de tip II se pot subdivide in doua categorii:

A II – fibre cu potential oxidativ ridicat

B II – fibre cu potential oxidativ slab.

Fibrele de tip I sunt bine adaptate la metabolismul oxidativ al glucidelor si lipidelor datorita
continutului lor bogat in mioglobina si mitocondrii, iar fibrele de tip II poseda un echipament
enzimatic ce asigura un metabolism anaerob intens, resintetizand o parte din ATP-ul necesar
desfasurarii contractiilor.

Repartitia diferitelor fibre, proportia lor, prezinta diferente individuale destul de


semnificative. Conform studiilor biochimice moderne, factorul genetic care poate fi interpretat ca
talent pentru eforturile de rezistenta (aerobe) consta in cantitatea de fibre musculare lente
existenta initial in compozitia muschilor unui sportiv.

Pregatirea de rezistenta are ca efect cresterea potentialului oxidativ al fibrelor de tip A II si


B II peste nivelul fibrelor de tip I ale unui subiect neantrenat.

In activitatea celulei musculare se disting trei surse de energie utilizate pentru contractii si
anume:

- energia anaeroba alactacida;

- energia anaeroba lactacida;

- energia aeroba.

De aici deriva si cele trei procese metabolice:

- procesul anaerob alactacid I;

- procesul anaerob lactacid II;

- procesul aerob.

Corespunzator acestor procese se poate vorbi de:


- rezistenta in regim anaerob alactacid;

- rezistenta in regim anaerob lactacid;

- rezistenta in regim aerob;

- rezistenta in regim anaerob-aerob.

In ramurile sportive ciclice caracterizate prin probe cu o durata anumita, aproape


constanta, cerintele energetice impun un raport relativ constant intre rata anaeroba si cea aeroba a
metabolismului energetic. Eforturile de scurta durata cu intensitate maximala se considera
predominant anaerobe. Aceasta predominanta scade insa odata cu cresterea duratei eforturilor,
facand loc unei predominante aerobe din ce in ce mai evidente. Astfel, eforturile maximale de o
durata mai mica de 2 minute, sunt predominant anaerobe, cele cuprinse intre 2-3 minute au o
pondere cvasiegala intre rata aeroba si cea anaeroba, eforturile cu o durata mai mare de 3 minute
devin din ce in ce mai aerobe pentru ca eforturile cu o durata mai lunga de 6 minute sa fie exclusiv
aerobe.

In eforturile predominant aerobe, factorul hotarator, determinant si limitativ al


performantei este absorbtia de oxigen in unitatea de timp. In captarea, transportarea si utilizarea
oxigenului, sistemul cardiovascular si aparatul respirator sunt implicate fundamental. Oxigenul este
captat din atmosfera prin ventilatia pulmonara si transportat la locul de metabolizare oxidativa de
la nivelul mitocondriilor. Rezistenta aeroba depinde de capacitatea de captare, de transport si de
utilizarea de catre muschi a oxigenului, nivelul acestor functii fiind oglindit fidel de consumul maxim
de oxigen.

Consumul maxim de oxigen depinde de doua categorii de factori:

- factori dimensionali, adica marimea organelor care compun sistemul de captare si


transport al oxigenului, reprezentati de:

- dimensiunile plamanilor (reflectate de capacitatea vitala, capacitatea


pulmonara totala si capacitatea reziduala functionala);

- dimensiunile sistemului cardiovascular (volumul sanguin total, hemoglobina


totala si procentuala, volumul cardiac).

- capacitatile functionale reprezentate prin:

- debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maxima;

- volumul expirator maxim pe secunda;

- debitul cardiac;

- debitul sistolic;

- oxigen puls maxim.

Parametrul fiziologic principal al capacitatii de efort in probele de rezistenta aeroba este


consumul maxim de oxigen.
Din punct de vedere fiziologic si metabolic, cresterea capacitatii de efort se realizeaza pe
seama intensitatii efortului. Intensitatea optima de efort in antrenamentul de rezistenta se situeaza
in acea zona de intensitate in care nu se formeaza acid lactic din glicoliza anaeroba, sau se
formeaza in cantitati mici. Echilibrul intre necesarul de oxigen si aportul de oxigen poate fi perfect
cand exista stare stabila, situatie care se intalneste la un efort de aproximativ 50 % din capacitatea
maxima. La o solicitare mai mare (80-85 %) echilibrul se strica, apare datoria de oxigen,
organismul fiind in stare stabila relativa.

Parametrul care indica existenta uneia sau alteia dintre aceste doua stari este frecventa
cardiaca (F.C.), in sensul ca in jurul a 130 batai/minut releva existenta unui efort in stare stabila
perfect, in timp ce F.C. ajunsa la 170-180 batai/minut indica starea stabila relativa.

Printr-un antrenament de rezistenta extensiv, in zona frecventei cardiace de 140-150


batai/minut se atinge circa 70-75 % din consumul maxim de oxigen fara sa apara acidul lactic in
sange. O frecventa cardiaca de 160±5 batai/minut, indica limita efortului pur aerob, fiind totodata
si limita inferioara a zonei intensive a antrenamentului de rezistenta pentru dezvoltarea capacitatii
aerobe.

Pe langa aspectele de ordin fiziologic si biochimic prezentate, in cadrul activitatilor ce


reclama dezvoltarea / educarea rezistentei au loc activitati intense si la nivelul sistemului nervos,
neuromuscular si endocrin.

Mobilizarea tuturor resurselor cardiovasculare si respiratorii, precum si intensificarea neuro-


secretiei, solicita extrem de mult centrii organo-vegetativi superiori. Fiind vorba de un efort relativ
intens, ritmicitatea miscarilor joaca un rol important in obtinerea rezultatelor bune. Cu cat se
ritmeaza mai mult activitatea neuro-musculara, cu atat mai mult se departeaza pragul oboselii. In
acest context, ritmul apare ca o expresie a economiei de efort in baza careia este posibila
prelungirea activitatii.

Secretia hipofizara de hormon adrenocorticotrop-corticotropina (A.C.T.H) si in consecinta


de hormoni corticosuprarenali, in special glicocorticoizi si mineralocorticoizi, precum si secretia
hormonala (adrenalina, izopropilnoradrenalina) contribuie la utilizarea fortelor interne ale
organismului atat pe plan somatic (cresterea excitabilitatii corticale, optimizarea activitatii
musculare) cat si in plan vegetativ (reglarea metabolismului glucidic, al echilibrului mineral.,
mobilizarea sistemelor cardiovascular si respirator).

Aspecte psihologice ale dezvoltarii / educarii rezistentei

Rolul proceselor psihice in efortul de rezistenta este esential si relativ mai important in
comparatie cu alte calitati motrice. Uneori insasi denumirea rezistentei „darzenie”, „tenacitate”,
scoate in evidenta acest lucru.

Invatarea si perfectionarea deprinderilor motrice, formarea si dezvoltarea calitatilor motrice


sunt conditionate in mare masura de nivelul calitatilor intelectuale (memorie, gandire, inteligenta).
Tactica sau dozarea si repartizarea optima a efortului de-a lungul unei actiuni subliniaza aceasta
conditionare.

In sustinerea efortului deosebit reclamat de alergarile de rezistenta, starea de mobilizare a


individului in vederea atingerii scopului propus joaca un rol deosebit. Este de neconceput ca in
absenta unei motivatii puternice sportivul sa suporte disconfortul si uneori chiar durerea ce
insoteste eforturile mari si sa gaseasca resursele necesare pentru a depasi „bariera psihologica”.
Oricat de puternica ar fi motivatia pentru a desfasura si suporta activitatea dura impusa de
efortul de rezistenta, aceasta nu se poate realiza fara o vointa deosebita. Este bine cunoscut faptul
ca efortul sportiv in general si cel de rezistenta in special solicita in cel mai inalt grad resursele
fizice si psihice ale individului care trebuie sa apeleze la intreaga sa capacitate de efort volitiv.
Vointa ajuta la sustinerea unui efort care la randul sau o intretine si sprijinindu-se reciproc se
asigura performanta sportiva.

Un alt aspect ce trebuie luat in consideratie este cel al afectivitatii, fie ca este vorba de
reactii afective (frica, bucurie, emotii) sau de atitudini afective (placere, neplacere, admiratie, etc.).

Antrenorul are, in primul rand importanta sarcina de a determina motivatia sportivului


pentru sustinerea efortului fizic, de a influenta starile afective ale sportivului, care atunci cand sunt
pozitive, stimuleaza actiunile si dau energia necesara desfasurarii lor.