Anumite condiții externe au favorizat în mare măsură declanșarea și

proporțiile ulterioare ale fenomenului emigraționist. „Migrarea”

capitalului nord-american în zona cu resurse naturale bogate din sudul
Marilor Lacuri, din America de Nord, lipsa continuă de forță de muncă,
capacitatea de absorbție constant ridicată a pieței muncii din regiunile
agricole încă neexploatate și cele industriale în curs de expansiune,
coroborate cu descreșterea emigrației din Europa Occidentală în ultimul
sfert al secolului al XIX-lea, toate acestea au constituit factori externi
importanți, care au stimulat migrațiile transoceanice, în special cele din
Europa răsăriteană.
Hotărâtoare pentru amploarea fenomenului au fost, la vremea respectivă, și dezvoltarea
transporturilor feroviare și maritime și costurile relativ scăzute ale acestora, fapt care a
generat o mobilitate sporită a unui număr din ce în ce mai mare de persoane, la distanțe
mari și în intervale de timp mult mai scurte. În lucrarea Românii din cele două Americi,
Radu Toma remarcă faptul că în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe măsură ce
companiile transoceanice și-au extins rețelele de agenții în Europa sudică și răsăriteană,
fluxul de emigranți din aceste locuri a înregistrat proporții considerabile, fapt evident și în
cazul românilor.

Dacă vom încerca o clasificare generală a motivațiilor care s-au aflat la originea emigrării
românilor în Lumea Nouă, vom constata existența a două mari categorii de cauze: cauze
locale, demografice, economice, politice și sociale care au împins pe români să emigreze
(ele sunt numite și cauze repulsive) și cauze externe, care au atras, acționând în favoarea
orientării emigrației spre America de Nord (numite și atractive).

Cauzele emigrației
Categoria cauzelor repulsive reunește un complex de factori demografici, economici,
politici, sociali și psihologici, care s-au intercondiționat și care au generat fenomenul
emigraționist. În ultimul sfert al secolului al XIX-lea s-a înregistrat, astfel, o creștere
rapidă a populației în Transilvania ca urmare a unei natalități mai ridicate. Sporul acesta
demografic s-a făcut simțit la începutul secolului al XX-lea, când surplusul de populație
juvenilă s-a confruntat cu șomajul cronic din mediu rural și a ales ca soluție salvatoare
emigrarea.

Majoritatea istoricilor consideră însă că emigrarea românilor către America a fost un

fenomen esențialmente economic. Principala clasă socială din Transilvania, țărănimea, se
înfățișa la sfârșitul veacului al XIX-lea puternic diferențiată. Statistica din 1895
consemna circa 884.000 de proprietăți mai mici de 50 ha. Dintre acestea, jumătate
(442.000) erau proprietăți mai mici de 2,8 ha. Suprafața lor totală era de 456.000 ha. Prin
urmare, suprafața medie a unei astfel de proprietăți era de 1 ha, suprafață care cu greu
asigura supraviețuirea.

Putem considera deci că în Transilvania, căci acest exemplu îl discutăm considerându-l

mai mult decât reprezentativ, erau la data de mai sus cel puțin 440.000 de familii de
țărani săraci. În concluzie, aproape 50% din numărul tuturor proprietarilor agrari deținea
abia 6,5% din suprafața proprietății funciare particulare. Concret, acest lucru însemna că
aproximativ 1.000.000 de persoane își aveau ca sursă principală de existență munca pe
întinsele proprietății ale moșierilor sau chiaburilor maghiari. Ei formau proletariatul
agricol și alcătuiau majoritatea populației rurale. În principiu, aceștia aveau posibilitatea
să muncească doar câteva luni pe an pe marile moșii și atunci pe un preț minim, iar în
restul anului trebuiau să încerce să supraviețuiască.
În America ajung români de toate vârstele (portretele fac parte dintr-o serie realizată la
sosirea pe Ellis Island, în februarie 1917)

Criza agrară generată de scăderea prețurilor de achiziții la produsele agricole, șomajul

cronic din mediul rural, accentuat de introducerea progresului tehnic în agricultură,
veniturile bănești reduse și lipsa acută de bani, politica fiscală dură, numărul exagerat și
mărimea taxelor de tot felul percepute în mediul rural pauperizat, gradul ridicat de
îndatorare a țăranilor la bănci și cămătari, evoluția extrem de lentă a procesului de
industrializare și lipsa unor lucrări publice de mare amploare care să absoarbă forța de
muncă excedentară de la sate au fost tot atâtea motive pentru a pleca în căutarea unui trai
mai bun. Iancu Roman, în lucrarea Românul în străinătate, publicată la New York în anul
1910, sintetiza admirabil această situație când afirma:

„Că la noi în țară e mare sărăcia, numai acela o știe care a gustat din ea și care trăiește
în ea. E ușor de omul bogat, care are holde, vite, casă și grădini. Ori ce s-ar întâmpla,
ori și ce an rău ar fi, atâta o să aibă ca să nu umble după un pătrar de făină împrumut. E
ușor de acela care a moștenit de la părinți lanțuri de pământ, hambarul plin cu bucate și
cămara plină cu de ale mâncării. E greu însă de bietul om sărman, căruia părinții nu i-
au putut da nici măcar o măsuță și două scaune ci îi spune numai: Mergi dragul meu,
lucră și trudește și trăiește cum te-o îndrepta Dumnezeu. Şi oameni ca aceștia sunt din
cale afară de mulți printre românii noștri. Să sporesc din zi în zi. Puțini bogați au câte 5-
6 copii. Puțini săraci nu au câte 7-8 copii. Acestora le trebuie pâine, îmbrăcăminte, casă
unde să locuiască. Câștigul e puțin. Mașinile să sporesc. Traiul se scumpește. De trăit
omul trebuie să trăiască. Mai auzind apoi vestea bună de prin America, omul sărman își
ia bani câți îi încap pe coliba lui dacă are, iar dacă nu are ia bani pe omenia vreunui
prietin mai avut cu vreo două trei zile decât el și apoi pleacă. Pleacă și nici el nu știe
unde”.

Alături de aceste cauze de natură economică trebuie menționate și cele de ordin politic
care au determinat emigrarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânire străină. Crearea
monarhiei dualiste Austro-Ungare în anul 1867 a însemnat pentru românii din
Transilvania începutul unei perioade de acutizare a problemelor naționale. După
constituirea Partidului Liberal și formarea guvernului prezidat de Coloman Tisza, precum
și în urma evenimentelor care au dus la dobândirea independenței de stat a României
(1877), clasele dominante din Transilvania și Ungaria și-au intensificat politica de
maghiarizare. Dintre măsurile cele mai semnificative amintim: Legea naționalităților
(1868); Legea educației (1868); legile școlare sau „legea Trefort” (1879, 1883, 1891 –
acestea prevedeau obligativitatea însușirii limbii maghiare în toate școlile și chiar la
grădiniță); înființarea în 1885 a asociației „E.M.K.E” („Erdélyrészi Magyar
Közmðvelødési Egyesület”), în scopul promovării politicii de maghiarizare; Legea presei
(1893) – articolul 13 din această lege dădea dreptul la control absolut asupra presei și
oferea posibilitatea reprezentanților monarhiei de a stabili cine publică articole anti-
maghiare și anti-dualiste și de a pedepsi pe ziariștii respectivi. La toate acestea se
adăugau lipsa dreptului electoral și al reprezentării politice, precum și abuzurile
administrative de tot felul.

Politica de maghiarizare, reflectată în legislație, și-a găsit o formă particulară de expresie

și în încercările de a converti pe românii ortodocși la romano-catolicism și protestantism.
Prozelitismul romano-catolic și cel de nuanță protestantă nu au dat însă roadele așteptate
de promotorii lor și nu au afectat conștiința etnică și religioasă a românilor decât în mică
măsură. Tot între cauzele politice ale plecării pot fi menționate și eșecul mișcării
memorandiste din 1892, mișcare ce a stârnit dorul de libertate și speranța celor înfrânți că
vor găsi această libertate în altă parte, respectiv în Lumea Nouă, dar dorința tinerilor de a
scăpa de efectuarea stagiului militar în armata monarhiei dualiste.

Reținem, de asemenea, implicațiile psihologice determinate de înmulțirea considerabilă a

informațiilor despre America. Acest fapt a generat o familiarizare intelectuală cu lumea
transatlantică, familiarizare ce a condus la reducerea considerabilă a „distanței
psihologice” dintre zona de plecare și cea de viitoare instalare.

Am da însă dovadă de ignoranță dacă am considera că aceste cauze, de natură economică,

respectiv politică, ar fi fost singurele care au determinat plecarea românilor în America.
Speranța de a scăpa de ceea ce se poate numi o poziție socială și economică depresivă a
constituit doar cauza care a împins pe români să emigreze, existând însă și factori care au
atras pe români spre America.