Sunteți pe pagina 1din 43

Finlanda

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Jump to navigationJump to search
Suomen tasavalta
Republiken Finland
Republica Finlanda
Finlanda
Suomi (finlandeză)
Finland (suedeză)

Drapelul Finlandei Stema Finlandei

Imnul național: Maamme / Vårt land


(Țara noastră)

Geografie

Suprafață

- totală 338,432 km²

Apă (%) 9,4

Cel mai înalt punct Halti[*] (1.324 m)


Cel mai jos punct Marea Baltică (0 m)

Vecini Suedia
Norvegia
Rusia

Fus orar UTC+2

Ora de vară UTC+3

Populație

Populație

- Recensământ 5.421.827 (locul 112)

Densitate 16,0 loc/km²

Limbi oficiale SVK, finlandeză și suedeză

Etnonim finlandezi (pl.)


finlandez (masc.)
finlandeză (fem.)

Guvernare

Sistem politic republică parlamentară

Președinte al
Sauli Niinistö[1]
Finlandei

Prim-ministru al
Juha Sipilä[*]
Finlandei

Legislativ Parlamentul Finlandei⁠(d)

Capitala Helsinki

Istorie

Formare Independență

Economie

PIB (PPC) 2006

- Total 231.835.610.071,87 dolar Geary-


Khamis[2]

- Pe cap de locuitor $33.700

PIB (nominal) 2006


- Total $199 de miliarde (locul 31)

- Pe cap de locuitor 42.311,04 $[3]

IDU(2004) 0,947 (înalt) (locul 11)

Monedă euro ( EUR )

Coduri și identificatori

Cod CIO FIN

Cod mobil 244

Prefix telefonic 358

ISO 3166-2 FI

Domeniu Internet .fi

Modifică date / text

Finlanda (în finlandeză Suomi (ajutor·info); în suedeză Finland), denumită oficial Republica
Finlanda,[4]este o țară nordicăsituată în regiunea finoscandică a Europei de Nord. Se învecinează
cu Suedia la vest, cu Norvegia la nord și cu Rusia la est, în timp ce Estonia se află la sud,
peste Golful Finlandei.
În Finlanda trăiesc circa 5,4 milioane de oameni, majoritatea fiind concentrată în regiunile
sudice.[5] În termeni de suprafață, este a opta țară din Europa și cea mai rarefiat populată țară
a Uniunii Europene. Din punct de vedere politic, este o republică parlamentară, cu un guvern central
aflat în capitala Helsinki, și cu guverne locale în cele 336 de comune[6][7] și o regiune
autonomă, Insulele Åland. Circa un milion de locuitori trăiesc în Zona Metropolitană
Helsinki (formată din Helsinki, Espoo, Kauniainen și Vantaa) și o treime din PIB se produce acolo.
Alte mari orașe sunt Tampere, Turku, Oulu, Jyväskylä, Lahti și Kuopio.
Din secolul al XII-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, Finlanda a constituit provincia estică a
Suediei. Apoi a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Ruspână la Revoluția Rusă.
Aceasta s-a soldat cu declararea independenței Finlandei, urmată de un război civilîn care „roșiii”
pro-bolșevici au fost învinși de „albii” pro-conservatori cu ajutorul Imperiului German. După o scurtă
tentativă de a înființa o monarhie, Finlanda a devenit republică. Experiența Finlandei în al Doilea
Război Mondial s-a centrat pe trei conflicte armate separate: Războiul de Iarnă(1939–1940)
și Războiul de Continuare (1941–1944) împotriva Uniunii Sovietice; și Războiul Laponiei (1944–
1945) împotriva Germaniei Naziste. După sfârșitul războiului, Finlanda a aderat la Națiunile Unite în
1955, la OECD în 1969, la Uniunea Europeană în 1995 și la zona euro de la începutul ei în 1999. În
această perioadă, a construit un amplu stat social. Finlanda s-a industrializat târziu, rămânând țară
predominant agrară până în anii 1950. După aceea, dezvoltarea economică a fost rapidă, astfel
încât, cu un venit pe cap de locuitori de 49.000 de dolari (2011),[8] Finlanda este una dintre cele mai
bogate țări din lume. Conform unor măsuri,[9][10] Finlanda are cel mai bun sistem de educație din
Europa și este considerată una dintre cele mai pașnice și mai competitive din punct de vedere
economic țări din lume. S-a clasat și ca una dintre țările lumii cu cea mai mare calitate a
vieții.[11][12][13][14]
Cuprins
[ascunde]

 1Etimologia și noțiunea de „Finlanda”


o 1.1Etimologie
o 1.2Concept
 2Istorie
o 2.1Preistorie
o 2.2Epoca suedeză
o 2.3Perioada țaristă
o 2.4Războiul civil și independența
o 2.5Al Doilea Război Mondial
o 2.6Războiul Rece
o 2.7Istorie recentă
 3Geografie
o 3.1Biodiversitatea
o 3.2Clima
o 3.3Regiuni
o 3.4Diviziuni administrative
 4Politica
o 4.1Constituția
o 4.2Președintele
o 4.3Parlamentul
o 4.4Cabinetul
o 4.5Sistemul juridic
o 4.6Relațiile externe
o 4.7Asigurările sociale
o 4.8Forțele armate
 5Economia
o 5.1Energia
o 5.2Transporturile
o 5.3Industria
o 5.4Politici publice
o 5.5Turism
 6Demografie
o 6.1Limbile
o 6.2Religia
o 6.3Sănătatea
o 6.4Societatea
 7Cultură
o 7.1Educație și știință
o 7.2Literatura
o 7.3Arte vizuale
o 7.4Muzică
o 7.5Cinema
o 7.6Media și comunicații
o 7.7Bucătăria
o 7.8Sărbători legale
o 7.9Sport
o 7.10Patrimoniu mondial
 8Vezi și
 9Note explicative
 10Note bibliografice
 11Legături externe

Etimologia și noțiunea de „Finlanda”[modificare | modificare sursă]

Picturile pe stâncă Astuvansalmi de la Saimaa. Cele mai vechi datează din 3000–2500 î.e.n.

Etimologie[modificare | modificare sursă]


Finland[modificare | modificare sursă]
Numele de Finlanda apare pe trei pietre runice. Două s-au găsit în provincia suedeză Uppland și
poartă inscripția finlonti(U 582). A treia s-a găsit în Gotland, în Marea Baltică. Ea poartă
inscripția finlandi(G 319) și datează din secolul al XIII-lea.[15]
Suomi[modificare | modificare sursă]
Numele de Suomi are origini incerte, dar un posibil cuvânt asociat este termenul
protobaltic *źemē, care înseamnă „pământ”. Pe lângă limbile finice, înrudite cu finlandeza, acest
nume se folosește și în limbile baltice letonă și lituaniană. Altfel, s-au propus și termenul indo-
european *gʰm-on „om” (cf. goticul guma, latinescul homo), împrumutate ca *ćoma. Cuvântul se
referea inițial doar la provincia Finlanda Propriu-Zisă, și ulterior la coasta nordică a Golfului
Finlandei, regiunile nordice ca Ostrobothnia fiind la început excluse din noțiune. Teorii mai vechi
propun o derivare de la suomaa (țara mlaștinilor sau a ținuturilor umede) sau suoniemi (capul
mlaștinii), și paralele între saame (sami, un popor fino-ugric din Laponia) și Häme (o provincie din
interiorul continentului), dar aceste teorii sunt considerate depășite.[16]
Concept[modificare | modificare sursă]
În secolele al XII-lea și al XIII-lea, termenul „Finlanda” a făcut mai ales referire la zona din jurul
orașului Åbo (Turku), regiune ulterior denumită Finlanda Propriu-Zisă, în vreme ce alte părți ale țării
s-au numit Tavastia și Karelia, dar care puteau fi denumite împreună și „Österland” (ca și Norrland).
Politica medievală implica mai degrabă triburi, cum ar fi finii, tavastienii și karelienii, decât limite
geografice.
În secolul al XV-lea, „Finland” devenise un nume generic pentru întregul teritoriu aflat la est de Golful
Botnic, incluzând, posibil, și Ålandul, pe vremea când arhipelagul era considerat a aparține orașului
Åbo (Turku). Ce anume desemnează termenul poate varia însă de la sursă la sursă, limitele la est și
la nord nefiind nici ele foarte exacte. O primă atestare oficială a Finlandei ca unitate, fie doar și cu
numele, a apărut atunci când Ioan al III-lea al Suedieiși-a denumit ducatul „Marele Ducat al
Finlandei” (pe la 1580), ca strategie pentru a se opune revendicărilor teritoriale ale țarului Rusiei.
Termenul a devenit parte a titlurilor deținute de regele Suediei, fără a avea însă vreo aplicabilitate
practică. Teritoriul finlandez avea același statut ca și malul vestic al Golfului Botnic, iar partea
finlandeză a regatului avea aceeași reprezentare în parlament ca și cea vestică. În 1637,
regina Cristina l-a numit pe Per Brahe cel Tânăr guvernator general al Finlandei, Ålandului
și Ostrobothniei (și alte părți ale Suediei aveau guvernatori generali).
Granițele moderne ale Finlandei au apărut abia după sfârșitul uniunii Suedia-Finlanda. În 1809,
Rusiei i s-a cedat nu un teritoriu definit denumit „Finlanda”, ci mai degrabă șase provincii, Ålandul, și
o mică parte din comitatul Västerbotten. Limita dintre noul Mare Ducat al Finlandei și restul Suediei
urma să se traseze fie de-a lungul râului Kemijoki, care reprezenta limita dintre comitatele suedeze
Västerbotten și Österbotten (Ostrobothnia) la acea vreme - așa cum au propus suedezii la
negocierile pentru pace - fie de-a lungul râului Kalix, cuprinzând astfel și partea finofonă din valea
Torne - așa cum au cerut rușii. Limita, care urma râul Torne și râul Muonio până
la fjellurile⁠(en) Saana și Halti în nord-vest, a fost un compromis, care ulterior a ajuns să definească
ceea ce înseamnă Finlanda - cel puțin după ce țarul Alexandru I al Rusiei a permis ca părțile din
Finlanda aflate la est de râul Kymi, anexate de Rusia în 1721 și 1743, denumite „Finlanda Veche”,
să fie incluse administrativ în „Finlanda Nouă” în 1812.

Istorie[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Istoria Finlandei.
Preistorie[modificare | modificare sursă]
Conform dovezilor arheologice, zona ce cuprinde astăzi Finlanda a fost colonizată în preajma anului
8500 î.e.n. în timpul Epocii Pietrei după retragerea ghețurilor din ultima eră glaciară. Artifacte ale
primilor coloniști prezintă caracteristici comune cu cele din Estonia, Rusia și Norvegia.[17]Primii
oameni erau vânători-culegători, cu unelte de piatră.[18] Primele oale datează din 5200 î.e.n. când a
apărut cultura ceramică a pieptenelui.[19]Apariția culturii ceramice cordate în zona coastei de sud a
Finlandei între anii 3000 și 2500 î.e.n. ar putea să fi coincis cu revoluția agrară.[20] Chiar și după
introducerea agriculturii, vânatul și pescuitul au continuat să fie părți importante ale economiei de
subzistență.
Epoca Bronzului (1500–500 î.e.n.) și Epoca Fierului (500 î.e.n.–1200 e.n.) s-au caracterizat prin
contacte extensive cu alte culturi din regiunile Baltică și Fennoscandia. Nu există consens privind
momentul în care au fost vorbite pentru prima oară limbile indo-europene și cele uralice în zona
Finlandei contemporane. În mileniul I e.n., o proto-finlandeză s-a vorbit cel puțin în așezările agrare
din Finlanda meridională, în timp ce populațiile vorbitoare de Sami ocupau mare parte din restul țării.
Epoca suedeză[modificare | modificare sursă]
Imperiul Suedez după tratatul de la Roskilde din 1658.
Verde închis: Suedia propriu-zisă, așa cum era reprezentată în Riksdagul Stărilor. Alte tente de verde:
dominioane și posesiuni.

Regii suedezi și-au exercitat dominația începând cu Cruciadele Nordului din secolul al XII-lea⁠(en) și
până la 1249⁠(en).[21] Zona Finlandei de astăzi a devenit o parte din regatul suedez centralizat.
Coloniști suedofoni au sosit în zonele de coastă în Evul Mediu. În secolul al XVII-lea, suedeza a
devenit limba dominantă a nobilimii, administrației și educației; finlandeza a rămas o limbă a
țărănimii, clerului și judecătoriilor din regiunile predominant finofone.
În timpul Reformei Protestante, finlandezii au trecut treptat la luteranism.[22] În secolul al XVI-
lea, Mikael Agricola a publicat primele opere literare scrise în finlandeză. Prima universitate din
Finlanda, Academia Regală din Turku⁠(en), a fost înființată în 1640. Finlanda a suferit o gravă foamete
în anii 1696–1697⁠(en), perioadă în care populația finlandeză a scăzut cu o treime[23] și apoi o
epidemie de ciumă după câțiva ani⁠(en). În secolul al XVIII-lea, războaiele între Suedia și Rusia au dus
în două rânduri la ocuparea Finlandei de către ruși, războaiele fiind denumite de finlandezi Marea
Furie⁠(en) (1714–21) și Mica Furie⁠(en) (1742–43).[23] În acest moment, denumirea de „Finlanda” era
termenul predominant utilizat pentru întreaga zonă dintre granița Suediei cu Rusia și Golful Botnic.
Perioada țaristă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Marele Ducat al Finlandei.
La 29 martie 1809, după ce a fost cucerită de armatele țarului Alexandru I al Rusiei în Războiul
Finlandez⁠(fi), Finlanda a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la sfârșitul lui
1917. În 1811 Alexandru I a incorporat gubernia rusească Vîborg în Marele Ducat al Finlandei. În
perioada dominației rusești, limba finlandeză a început să capete recunoaștere. Din anii 1860, a
început să crească o mișcare naționalistă finlandeză, denumită „Finomanii”⁠(en). Printre reperele
acestei mișcări se numără publicarea a ceea ce avea să devină epopeea națională a
Finlandei – Kalevala – în 1835, precum și obținerea pentru limba finlandeză a aceluiași statut cu
suedeza, în 1892.
Foametea finlandeză din 1866–1868⁠(en) a ucis 15% din populație, ea fiind astfel una dintre cele mai
grave crize alimentare din istoria Europei. Foametea a forțat Imperiul Rus să relaxeze reglementările
financiare și investițiile în Finlanda au crescut vreme de câteva decenii. Dezvoltarea economică și
politică a fost rapidă.[24] PIB pe cap de locuitor era, totuși, încă jumătate din cel al Statelor Unite și o
treime din cel al Regatului Unit.[24]
În 1906, în urma revoluției ruse, s-a introdus votul universal și în Marele Ducat al Finlandei. Relația
între Marele Ducat și Imperiul Rus s-a înrăutățit însă, după ce guvernul rus a acționat în sensul
restrângerii autonomiei Finlandei. De exemplu, votul universal a fost făcut, în practică, să-și piardă
practic efectul, întrucât legile adoptate de parlamentul finlandez trebuia să fie aprobate de țar.
Dorința de independență a câștigat teren, la început în rândurile liberalilor radicali[25] și ale
socialiștilor.
Războiul civil și independența[modificare | modificare sursă]

Recunoașterea independenței Finlandei de către Rusia sovietică (în rusă).

După Revoluția din Februarie 1917, poziția Finlandei ca parte a Imperiului Rus a fost pusă în
discuție, în principal de către social-democrați. Întrucât șeful statului era țarul Rusiei, nu era clar cine
era șeful executivului Finlandei după revoluție. Parlamentul, controlat de social-democrați, a adoptat
așa-numita Lege a Puterii[26] prin care și-a asumat autoritatea supremă în stat. Legea a fost respinsă
de Guvernul Provizoriu Rus și de partidele de dreapta din Finlanda. Guvernul Provizoriu a dizolvat
unilateral parlamentul, ceea ce social-democrații au considerat a fi ilegal, conform Legii Puterii.
S-au ținut noi alegeri, în care partidele de dreapta au obținut o majoritate fragilă. Unii social-
democrați au refuzat să accepte rezultatul și au continuat să susțină că dizolvarea parlamentului (și
deci și alegerile) au fost ilegale. Cele două blocuri politice de forțe apropiate, partidele de dreapta și
partidul social-democrat, s-au poziționat pe poziții adverse.
Revoluția Rusă din Octombrie a schimbat totul. Dintr-o dată, partidele finlandeze de dreapta au
început să reconsidere decizia de a bloca transferul puterii executive dinspre guvernul rus spre
Finlanda, după ce în Rusia au luat puterea comuniștii radicali. În loc să recunoască autoritatea Legii
Puterii dată cu câteva luni în urmă, guvernul de dreapta a declarat independența țării la 6 decembrie
1917.
La 27 ianuarie 1918, s-au tras primele focuri de armă ale Războiului Civil Finlandez în două
evenimente simultane. Guvernul începuse să dezarmeze forțele rusești în Pohjanmaa. Partidul
Social-Democrat controla sudul Finlandei și orașul Helsinki, dar guvernul alb a funcționat în exil
la Vaasa. A urmat scurtul, dar violentul Război Civil Finlandez. Albii susținuți de Imperiul German, au
câștigat în fața Roșiilor.[27] După război, zeci de mii de roșii și alte persoane suspecte de simpatii
bolșevice au fost închiși în lagăre, unde mii de oameni au murit executați sau de malnutriție și boli.
Între roșii și albi a persistat o profundă dușmănie socială și politică până la Războiul de Iarnăși chiar
după acesta. Războiul civil și expedițiile activiștilor în Rusia Sovietică au pus presiune pe relațiile de
peste granița de est.
După o scurtă tentativă de instaurare a unei monarhii⁠(en), Finlanda a devenit republică
prezidențială, Kaarlo Juho Ståhlberg fiind ales ca primul ei președinte în 1919. Frontiera fino-rusă a
fost determinată prin tratatul ruso-finlandez de la Tartu din 1920, urmând în mare parte frontiera
istorică, dar transferând Finlandei și Pecenga (în finlandeză Petsamo) cu portul său de la Marea
Barents. Democrația finlandeză nu a fost afectată de nicio tentativă de lovitură de stat sovietică și a
supraviețuit mișcării anticomuniste Lapua. Relațiile dintre Finlanda și Uniunea Sovietică au fost însă
tensionate. Relațiile Germaniei cu Finlanda democratică s-au răcit și ele după venirea la putere a
naziștilor. Ofițerii armatei au fost pregătiți în Franța, iar relațiile cu Europa Occidentală s-au întărit.
În 1917, populația era de 3 milioane de oameni. Reforma agrară pe bază de credite, aplicată după
Primul Război Mondial, a crescut proporția populației deținătoare de capital.[24] Circa 70% din forța
de muncă era ocupată în agricultură și 10% în industrie.[28] Cele mai mari piețe de export au fost
Regatul Unit și Germania.
Al Doilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Zonele cedate de Finlanda Uniunii Sovietice după Războiul de Iarnă din 1940 și după Războiul de
Continuaredin 1944. Porkkala a fost returnată Finlandei în 1956. Finlanda avea, înainte de cedarea teritorială,
o arie de circa 385.000 km².

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Finlanda a luptat de două ori împotriva agresiunii Uniunii
Sovietice: în Războiul de Iarnă din 1939–1940 după ce Uniunea Sovietică a atacat-o; și apoi
în Războiul de Continuare din 1941–1944, concomitent cu Operațiunea Barbarossa, prin care
Germania invadase Uniunea Sovietică. Timp de 872 de zile, armata germană a asediat Leningradul,
al doilea oraș al URSS.[29] Asediul Leningraduluis-a soldat cu moartea a circa un milion dintre
locuitorii orașului.[30]Trupele finlandeze au controlat unele din zonele de lângă oraș, dar au refuzat
să-l atace sau să permită germanilor să utilizeze teritoriul finlandez de drept ca bază de atac; este
încă controversat dacă se poate spune că finlandezii au contribuit la asediu sau l-au stânjenit. După
ce a oprit o ofensivă sovietică masivă⁠(en) în iunie-iulie 1944, Finlanda a cerut armistițiul cu URSS.
După armistițiu, a urmat Războiul Laponiei din 1944–45, când Finlanda a împins forțele germane din
nordul Finlandei în afara țării.
Tratatele semnate în 1947 și 1948 cu Uniunea Sovietică au cuprins unele obligații și plata de
despăgubiri de către Finlanda—precum și alte concesiuni teritoriale începute cu Tratatul de Pace de
la Moscova din 1940. Ca urmare a celor două războaie, Finlanda a fost obligată să cedeze mare
parte din Karelia Finlandeză⁠(en), Salla și Petsamo, adică 10% din aria sa totală și 20% din
capacitatea industrială, inclusiv porturile Vîborg (Viipuri) și portul neînghețat Liinahamari. Aproape
întreaga populație de circa 400.000 de persoane, a fugit din aceste regiuni. Finlanda nu a fost
niciodată ocupată de trupe sovietice și și-a conservat independența, cu prețul a 93.000 de soldați
uciși, cea mai mare rată de pierderi, raportată la populația țării, din toate țările participante la al
Doilea Război Mondial.
Finlanda a respins planul Marshall, aparent pentru a satisface dorințele sovieticilor. Statele Unite au
furnizat însă țării un ajutor secret de dezvoltare și au ajutat Partidul Social-Democrat (necomunist) în
speranța de a evita căderea Finlandei în sfera de influență sovietică.[31] Stabilind relații comerciale
cu țările occidentale, cum ar fi Regatul Unit, și plata despăgubirilor de război față de Uniunea
Sovietică au făcut ca Finlanda să se transforme dintr-o țară predominant agrară într-una
industrializată. De exemplu, a fost înființată compania de stat Valmet pentru a obține materiale
pentru despăgubirile de război. Chiar și după ce despăgubirile au fost plătite, Finlanda—săracă în
anumite resurse necesare unei țări industrializate (cum ar fi fierul și petrolul)—a continuat să facă
schimburi comerciale cu URSS în contextul comerțului bilateral.
Războiul Rece[modificare | modificare sursă]
În 1950, jumătate din muncitorii finlandezi erau ocupați în agricultură și o treime trăiau în zonele
urbane.[32] Noile locuri de muncă în industrie, servicii și comerț au atras rapid oamenii de la țară
către orașe. Numărul mediu de nașteri per femeie a scăzut de la un maxim la baby boom⁠(en) de 3,5
în 1947 până la 1,5 în 1973.[32] Când copiii născuți în timpul baby-boomului au intrat în câmpul
muncii, economia nu a generat locuri de muncă suficient de repede, și sute de mii de oameni au
emigrat în Suedia mai industrializată, maximul emigrației fiind atins în anii 1969 și 1970.[32] Jocurile
Olimpice de vară din 1952 au adus turiști străini. Finlanda a luat parte la liberalizarea comerțului,
participând la proiecte cum ar fi Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și General
Agreement on Tariffs and Trade.

Urho Kekkonen, al optulea președinte al Finlandei.

Declarându-se oficial neutră, Finlanda s-a aflat într-o zonă gri între țările occidentale și Uniunea
Sovietică. Tratatul YYA⁠(en) (Pactul Fino-Sovietic de Prietenie, Cooperare și Ajutor Reciproc) a dat
Uniunii Sovietice o oarecare influență în politica internă finlandeză. Aceasta a fost exploatată de
președintele Urho Kekkonen împotriva adversarilor săi. El a menținut practic un monopol pe relațiile
cu URSS începând cu 1956, ceea ce a fost crucial pentru popularitatea sa. În politică, a existat o
tendință de a evita orice declarație sau acțiune care ar putea fi interpredată drept antisovietică,
tendință denumită de presa germană „finlandizare”.
În ciuda relațiilor strânse cu URSS, Finlanda a rămas la economia de piață de tip occidental. Diverse
industrii au beneficiat de privilegiile comerciale cu sovieticii, ceea ce explică susținerea de care s-au
bucurat unele politici prosovietice în rândurile intereselor de afaceri ale Finlandei. Creșterea
economică a fost rapidă în perioada postbelică, iar în 1975 PIBul Finlandei pe cap de locuitor era al
15-lea din lume. În anii 1970 și 1980, Finlanda a construit un state social amplu, unul dintre cele mai
complexe aparate de stat din lume. Finlanda a negociat cu CEE (predecesoarea Uniunii Europene)
un tratat care a abolit în mare parte taxele vamale cu țările CEE începând cu 1977, deși Finlanda nu
a aderat cu totul. În 1981, sănătatea deteriorată l-a obligat pe președintele Urho Kekkonen să se
retragă după 25 de ani de mandat.
Unele hotărâri greșite în domeniul macroeconomic, o criză bancară, prăbușirea celui mai mare
partener comercial (Uniunea Sovietică) și o criză economică mondială au produs o recesiune
puternică și în Finlanda la începutul anilor 1990. Criza a atins maximul în 1993, iar Finlanda a
înregistrat din nou creștere economică timp de zece ani.
Istorie recentă[modificare | modificare sursă]

Finlanda a introdus moneda Euro în 2002.

Ca și celelalte țări nordice, Finlanda și-a liberalizat economia după sfârșitul anilor 1980.
Reglementările financiare și de pe piața produselor au fost relaxate. Unele întreprinderi de stat au
fost privatizate și au existat și unele modeste reduceri de taxe. Finlanda a aderat la Uniunea
Europeană în 1995, și la zona Euroîn 1999.
Populația este în curs de îmbătrânire, natalitatea fiind de 10,42 nașteri la mia de locuitori, adică o
rată a fertilității de 1,8.[32] Cu vârsta mediană la 42,7 ani, Finlanda este una dintre cele mai
îmbătrânite țări;[33] jumătate din electorat are vârsta peste 50 de ani. Ca și majoritatea țărilor
europene, fără alte reforme sau fără imigrație, Finlanda se poate confrunta cu probleme
demografice, deși proiecțiile macroeconomice sunt mai sănătoase decât în majoritatea celorlalte țări
dezvoltate.
Marca finlandeză a fost înlocuită cu moneda euro în 2002. Ca pregătire pentru aceasta, baterea
noilor monede euro a început încă din 1999; de aceea, primele monede euro din Finlanda au anul
1999 inscripționat pe ele, în loc de 2002, ca în cazul altor țări ce au aderat atunci la zona euro.
Pentru monedele finlandeze au fost selectate trei designuri diferite (unul pentru moneda de 2 euro,
altul pentru cea de 1 euro și un al treilea pentru celelalte șase monede). În 2007, pentru a adopta
noua hartă comună ca și restul țărilor din zona euro, Finlanda a modificat fața comună a monedelor
sale.

Geografie[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Geografia Finlandei.
Hartă detaliată a Finlandei. (Vezi și Atlasul Finlandei.)

Aflată aproximativ între paralelele de 60° și 70° latitudine nordică, și între meridianele de 20° și 32°
longitudine estică, Finlanda este una dintre cele mai nordice țări ale lumii. Dintre capitalele lumii,
doar Reykjavík se află mai la nord de Helsinki. Distanța de la cel mai sudic punct al țării—Hanko—
până la cel mai nordic—Nuorgam—este de 1.160 km.
Datorită faptului că teritoriul său nu este drenat decât de câteva râuri, Finlanda are numeroase
lacuri, ceea ce i-a adus și porecla de „țara celor o mie de lacuri”. În realitate, numărul lacurilor este
mult mai mare de o mie—mai precis 187.888 de lacuri cu suprafața mai mare de 500 m²) și 179.584
de insule.[34] Cel mai mare lac, Saimaa, este al patrulea lac ca mărime din Europa. Aria cu cea mai
mare densitate de lacuri se numește regiunea lacurilor finlandeze⁠(en). Cele mai multe insule se
găsesc în sud-vest, în arhipelagul Turku. Mai departe de coastă, se află insula Åland.
Mare parte din geografia Finlandei se explică prin Era Glaciară. Ghețarii aveau grosime mai mare și
au durat mai mult în Finoscandia în comparație cu restul Europei. Eroziunea produsă de ele au lăsat
peisajul șes, cu puține dealuri și foarte puțini munți. Cel mai înalt vârf muntos, Halti la 1.324 m, se
găsește în nordul extrem al Laponiei, pe frontiera cu Norvegia. Cel mai înalt vârf aflat în întregime pe
teritoriul finlandez este Ridnitsohkka cu 1.316 m, aflat chiar alături de Halti.
Retragerea ghețarilor a lăsat teritoriul țării cu multe depozite morenice în formațiuni de tip esker⁠(en).
Acestea sunt creste de nisip și pietriș stratificat, pe direcția nord-vest–sud-est, unde se aflau în
trecut marginile ghețarilor. Printre cele mai mari dintre acestea se numără trei creste
denumite Salpausselkä⁠(en) și aflate în sudul Finlandei.
Lebăda de iarnă, pasărea națională a Finlandei.

Presat sub enorma greutate a ghețarilor, terenul Finlandei este în ridicare datorită revenirii post-
glaciare⁠(en). Efectul este cel mai pronunțat în jurul Golfului Botnic, unde terenul este într-un proces de
înălțare într-un ritm de circa 1 cm pe an. Ca urmare, fostul fund al mării se transformă treptat-treptat
în uscat: suprafața țării crește cu circa 7 km² anual.[35][36]
Pădurile acoperă 86% din suprafața țării,[37] țara fiind cea mai împădurită din Europa. Pădurile sunt
în special de pin, molid, mesteacăn și alte specii. Finlanda este cel mai mare producător de lemn din
Europa și printre cei mai mari din lume.
Peisajul este predominant (75% din suprafață) acoperit de taigale de conifere și de fen, având foarte
puțin teren arabil. Cel mai frecvent tip de rocă este granitul, element omniprezent în peisaj, vizibil în
luminișuri lipsite de sol. Morenele și tillul⁠(en) sunt cele mai frecvente tipuri de sol, acoperite de un strat
subțire de humus de origine biologică. Dezvoltarea profilului de podzol se observă la majoritatea
solurilor forestiere lipsite de drenaj. Gleiurile⁠(en) și smârcurile cu turbării ocupă ariile slab drenate.
Biodiversitatea[modificare | modificare sursă]
Din punct de vedere fitogeografic⁠(en), Finlanda se împarte între provinciile arctică, central-europeană
și nord-europeană din regiunea Circumboreală⁠(en)a regatului Boreal⁠(en). Conform WWF, teritoriul
Finlandei se poate împărți în trei ecoregiuni⁠(en): taigaua ruso-scandinavă⁠(en), pădurile sarmatice de
amestec⁠(en) și pășunile și pădurile de mesteacăn scandinave⁠(en). Taigaua acoperă mare parte din
Finlanda, din zonele nordice ale provinciilor din sud până în nordul Laponiei. Pe coasta de sud-vest,
la sud de linia Helsinki–Rauma, pădurile sunt predominant de amestec, tip mai des întâlnit în zona
Baltică. În nordul extrem al Finlandei, aproape de limita arborilor⁠(en) și de Oceanul Arctic, sunt mai
frecvente pădurile de mesteacăn de munte.

Ursul brun (Ursus arctos) este animalul național al Finlandei.

Finlanda are și o faună diversă. Există cel puțin șaizeci de specii endemice de mamifere, 248 de
specii de păsări care se înmulțesc aici, peste șaptezeci de specii de pește și unsprezece de reptile și
amfibieni, multe migrate din țările vecine cu mii de ani în urmă. Printre mamiferele mari și ușor de
recunoscut care se găsesc în Finlanda se numără ursul brun (animalul național), lupul
cenușiu, glutonul⁠(en) și elanul. Trei dintre cele mai remarcabile păsări sunt lebăda de iarnă, o lebădă
europeană mare și pasărea națională a Finlandei; cocoșul de munte, o pasăre mare, cu penaj
negru, din familia fazanilor; și bufnița. Cea din urmă este considerată un indicator al
conectivității codrilor virgini⁠(en), și are o populație în scădere din cauza fragmentării peisajului.[38] Cele
mai cunoscute păsări care vin aici să se împerecheze sunt pitulicea fluierătoare⁠(en), cinteza și sturzul
viilor⁠(en).[39]Dintre cele circa șaptezeci de specii de pește de apă dulce, sunt mai
abundente știucile și bibanul. Somonul de Atlantic rămâne favoritul pescarilor.
Foca inelată de Saimaa⁠(en), o specie periclitată și una dintre cele doar trei specii lacustre de focă din
lume, există numai în sistemul de lacuri Saimaadin Finlanda de sud-est; au mai rămas astăzi doar
circa 300 de exemplare. Ea a devenit emblema Asociației Finlandeze pentru Conservarea Naturii.[40]
Clima[modificare | modificare sursă]
Parcul Național Repovesi din sud-estul Finlandei.

Principalul factor ce influențează clima Finlandei este poziția țării între paralelee de 60 și 70 de
grade latitudine nordică, în zona de coastă a continentului Eurasiatic. În clasificarea climatică
Köppen, întreaga Finlandă se află în zona de climă subpolară caracterizată de veri calde și ierni
geroase. În interiorul țării, gradul de temperare variază considerabil între regiunile sudice de coastă
și nordul extrem, prezentând și caracteristici de climă oceanică și climă continentală. Finlanda este
suficient de aproape de Oceanul Atlantic pentru a fi permanent încălzită de Curentul Golfului (Gulf
Stream). Acesta se combină cu efectele moderatoare ale Mării Baltice și al numeroaselor lacuri,
astfel explicându-se clima neobișnuit de caldă în comparație cu alte regiuni de la aceeași latitudine,
cum ar fi Alaska, Siberia și Groenlanda de Sud.[41]
Iernile din sudul Finlandei (când temperatura medie zilnică rămâne sub 0 °C) durează de regulă 100
de zile, iar zăpada acoperă pământul de la sfârșitul lui noiembrie până la jumătatea lui aprilie. Chiar
și în cele mai temperate regiuni din sud, lungile și geroasele nopți de iarnă fac temperatura să scadă
până la -30 °C. Verile climatice (perioade cu temperatura medie peste 10 °C) durează în sudul
Finlandei de la sfârșitul lui mai până la jumătatea lui septembrie, și în interiorul continentului, cele
mai calde zile din iulie pot ajunge la 35 °C.[41] Deși mare parte din Finlanda se află pe
centura taigalelor, regiunile sudice de coastă sunt adesea clasificate ca hemiboreale.[42]

Parcul Național Pyhä-Luosto, Laponia.

În nordul Finlandei, în deosebi în Laponia, iernile sunt lungi și reci, în vreme ce verile sunt calde, dar
scurte. În cele mai grele zile de iarnă în Laponia temperatura scade până la -45 °C. Iarna durează în
nord circa 200 de zile, zăpada acoperind solul de la jumătatea lui octombrie până la începutul lui
mai. Verile în nord durează doar două-trei luni, dar maximele se pot apropia chiar și acolo de 25 °C
în perioadele de căldură mare.[41] Nicio parte a Finlandei nu este acoperită de tundra arctică⁠(en),
doar tundră alpină⁠(en) se poate găsi în fjellurile Laponiei.[42]
Clima Finlandei este potrivită pentru cultivarea cerealelor doar în sudul extrem, în vreme ce în nord
se poate practica doar creșterea animalelor.[43]
Un sfert din teritoriul Finlandei se află în interiorul cercului polar de nord, nopțile albe putând fi
observate din ce în ce mai mult pe măsură ce se merge spre nord. În extremitatea nordică a
Finlandei, Soarele nu apune timp de 73 de zile consecutive în timpul verii, și nu răsare timp de 51 de
zile în timpul iernii.[41]
Lacul Pielinen văzut de pe un deal din Parcul Național Koli.

Regiuni[modificare | modificare sursă]


Finlanda este formată din 19 regiuni, denumite maakunta în finlandeză și landskap în suedeză.
Regiunile sunt guvernate de consilii regionale ce servesc ca forumuri de cooperare pentru comunele
unei regiuni. Principalele sarcini ale regiunilor sunt planificarea și dezvoltarea regională, precum și
dezvoltarea afacerilor și educației. În plus, serviciile publice de sănătate sunt de obicei organizate pe
linii regionale. Actualmente, singura regiune în care se țin alegeri pentru consiliile regionale este
Kainuu. Celelalte consilii regionale sunt alese de consiliile locale, fiecare comună trimițând
reprezentanți proporțional cu populația.
Pe lângă cooperarea intermunicipală, care este responsabilitatea consiliilor regionale, fiecare
regiune are un Centru pentru Ocuparea Forței de Muncă și Dezvoltare Economică, responsabil cu
administrarea locală a forței de muncă, agriculturii, pescuitului, pădurilor și afacerilor antreprenoriale.
Forțele de Apărare Finlandeze au oficii regionale responsabile cu pregătirea pentru apărarea
regiunilor și pentru administrarea recrutărilor în serviciul militar.
Regiunile reprezintă variații dialectale, culturale și economice mai bine decât fostele provincii, care
erau simple diviziuni administrative organizate de guvernul central. Regiunile se suprapun parțial și
se bazează pe regiunile istorice ale Finlandei, zone ce reprezintă mai bine cultura locală și ariile
dialectale.
Statul finlandez a înființat în 2010 șase Agenții Administrative Regionale de Stat, fiecare
responsabilă cu una dintre regiuni, denumite alue în finlandeză și region în suedeză; Ålandul a fost
desemnată ca o a șaptea astfel de supraregiune. Ele au preluat o parte din atribuțiile fostelor
provincii (lääniurile), care au fost desființate.[44]

Agenție
Nume
Nume Administ
Ste în Nume în
în Capitala rativă Hartă
ma finland suedeză
română Regional
eză
ă de Stat

Rovanie
Laponia Lappi Lappland Laponia
mi
Ostrobo Pohjois- Norra
Finlanda
tnia de Pohjan Österbott Oulu
de Nord
Nord maa en

Kajanala Finlanda
Kainuu Kainuu Kajaani
nd de Nord

Karelia Pohjois- Norra Finlanda


Joensuu
de Nord Karjala Karelen de Est

Savonia Pohjois- Norra Finlanda


Kuopio
de Nord Savo Savolax de Est

Savonia Etelä- Södra Finlanda


Mikkeli
de Sud Savo Savolax de Est

Ostrobo Etelä- Södra Finlanda


tnia de Pohjan Österbott Seinäjoki de Vest și
Sud maa en Centrală

Ostrobo
Keski- Mellersta Finlanda
tnia
Pohjan Österbott Kokkola de Vest și
Central
maa en Centrală
ă

Finlanda
Ostrobo Pohjan Österbott
Vaasa de Vest și
tnia maa en
Centrală

Finlanda
Pirkan Pirkan Birkalan
Tampere de Vest și Laponia
maa maa d
Centrală
Finland Ostrobotnia de Nord
Finlanda
a Keski- Mellersta Jyväskyl
de Vest și
Central Suomi Finland ä Kainuu
Centrală
ă

Carelia de Nord

Finlanda
Satakun Satakun Satakund
Pori de Sud- Savonia de Nord
ta ta a
Vest
Savonia de Sud

Finland
Varsina Finlanda Ostrobotnia de Sud
a Egentliga
is- Turku de Sud-
Propriu Finland
Suomi Vest
-Zisă Ostrobotnia

Pirkanmaa
Karelia Etelä- Södra Lappeenr Finlanda
de Sud Karjala Karelen anta de Sud
Satakunta

Ostrobotnia Centrală
Päijänn
Päijänne
e Päijät- Finlanda
Tavastlan Lahti Finlanda Centrală
Tavasti Häme de Sud
d
a
Finlanda Propriu-Zisă

Tavasti
Egentliga Carelia de Sud
a Kanta- Hämeenl Finlanda
Tavastlan
Propriu Häme inna de Sud
d
-Zisă Päijänne Tavastia

Kanta - Häme
Uusima Uusima Finlanda
Nyland Helsinki
a a de Sud
Uusimaa

Kymenlaakso
Kymenl Kymenl Kymmen Finlanda
Kotka
aakso aakso edalen de Sud
Insulele Åland

Insulele Ahvena Maarianh


Åland Åland
Åland[a] nmaa amina
Regiunea Uusimaa de Est a fost desființată și inclusă la 1 ianuarie 2011 în Uusimaa.[45]
Diviziuni administrative[modificare | modificare sursă]
Diviziunile administrative fundamentale ale țării sunt comunele, care pot fi și orașe sau municipii. Ele
se ocupă de jumătate din cheltuielile publice, fiind finanțate de impozitele locale pe venit, subvențiile
de stat și alte venituri. Există 336 de comune,[6][7] majoritatea cu mai puțin de 6.000 de locuitori.
Pe lângă comună, mai există două niveluri intermediare. Comunele cooperează în cadrul a 70 de
subregiuni și nouăsprezece regiuni. Acestea sunt administrate de comunele membre și au doar
puteri limitate. Provincia autonomă Åland are un consiliu reginal permanent ales prin vot de cetățeni.
În regiunea Kainuu, există un proiect-pilot cu alegeri regionale. Etnicii samiau Zona de Domiciliu
Sami⁠(en), o entitate semi-autonomă în Laponia pe teme cultural-lingvistice.

Repezișul Tammerkoski în orașul continental Tampere.

Zona metropolitană a Capitalei– cuprinzând Helsinki, Vantaa, Espooși Kauniainen– formează


o conurbație continuă de circa un milion de locuitori. Zona metropolitană nu are însă statut
administrativ oficial, fiind bazată pe cooperarea voluntară a autorităților locale în cadrul Consiliului
Zonei Metropolitane Helsinki⁠(en).
Comunele Finlandei (limite subțiri) și regiunile (limite groase), 2009.

vizualizare • discuție • modificare

vizualizare • discuție • modificare

Cele mai mari orașe din Finlanda


[46]

Lo Numele Lo Numele
Regiune Pop. Regiune Pop.
c orașului c orașului
Helsink 605.5 83.33
1 Uusimaa 11 Pori Satakunta
i 23 3
257.4 Karelia de 74.18
2 Espoo Uusimaa 12 Joensuu
61 Nord 7
Tamper 217.7 Lappeenra Karelia de 72.39
3 Pirkanmaa 13
e 67 nta Sud 1
205.6 Hämeenlin Kanta - 67.57
4 Vantaa Uusimaa 14
53 na Häme 7
Ostrobotni 191.2 Ostrobotni 65.76
5 Oulu 15 Vaasa
Helsinki a de Nord 37 a 8
Finlanda
180.5 60.89 Tampere
6 Turku Propriu- 16 Rovaniemi Laponia
46 6
Zisă
Jyväsky Finlanda 133.6 Ostrobotni 59.63
7 17 Seinäjoki
lä Centrală 87 a de Sud 2 Vantaa
Finlanda
Savonia de 105.2 55.23
8 Kuopio 18 Salo Propriu-
Nord 29 1
Espoo Zisă
Päijänne 103.1 Kymenlaa 64.84
9 Lahti 19 Kotka
Tavastia 87 kso 9
Kouvol Kymenlaa 87.63 Savonia de 48.97
10 20 Mikkeli
a kso 1 Sud 0

Politica[modificare | modificare sursă]

Clădirea Parlamentului.

Constituția[modificare | modificare sursă]


Constituția Finlandei definește sistemul politic. Finlanda este o democrație parlamentară, iar funcția
de prim ministru este cea mai influentă funcție politică. Constituția, în forma sa actuală, a intrat în
vigoare la 1 martie 2000, și a fost modificată de la 1 martie 2012. Cetățenii pot candida și vota la
alegeri parlamentare, municipale, prezidențiale și europarlamentare.
Președintele[modificare | modificare sursă]
Conform Constituției, șeful statului este președintele. Finlanda a fost considerată republică
parlamentară semiprezidențială, dar după adoptarea Constituției din 2000, și mai mult după
modificările ei din 2012, președinția a devenit un post ceremonial, fără atribuții executive.[47] Funcția
prezidențială cuprinde câteva puteri, și anume responsabilitatea pentru politica externă în afara
relațiilor din cadrul Uniunii Europene, în cooperare cu cabinetul, funcția de comandant al forțelor
armate, unele puteri de decret, și câteva numiri. Pentru alegerea președintelui se țin alegeri prin vot
direct, într-unul sau două tururi; mandatele sunt de șase ani și pot fi maxim două pentru o persoană.
Parlamentul[modificare | modificare sursă]
Parlamentul finlandez unicameral, cu 200 de membri, exercită autoritatea legislativă supremă. El
poate modifica Constituția și legile ordinare, poate demite guvernul, și poate trece peste vetoul
prezidențial. Legile sale nu sunt supuse revizuirilor juridice; constituționalitatea noilor legi se
evaluează de Comisia pentru Drept Constituțioanl a Parlamentului. Parlamentul se alege pe un
mandat de patru ani, cu vot proporțional prin metoda D'Hondt în circumscripții cu mai multe locuri.
Diverse comisii parlamentare audiază experți și pregătesc legile.
De la introducerea votului universal în 1906, parlamentul a fost dominat de Partidul de Centru (fost
Uniunea Agrară), Partidul Coaliția Națională(conservatorii) și Social-Democrații. Aceste partide s-au
bucurat de susținere aproximativ egală, votul lor combinat totalizând circa 65–80% din total. Cel mai
mic număr total de parlamentari obținut de ele, 121, a fost obținut la alegerile din 2011. Câteva
decenii după 1944, Partidul Comunist a fost o forță de opoziție semnificativă. Datorită reprezentării
proporționale și evitării de către electorat a schimba partidul ales, forța relativă a partidelor a variat
foarte puțin de la scrutin la scrutin. Au existat însă tendințe pe termen lung, cum ar fi creșterea și
decăderea comuniștilor în timpul Războiului Rece; declinul constant până la dispariție al Partidului
Liberal și al predecesorilor săi din 1906 până în 1980; și creșterea Partidului Verde și predecesorilor
săi după 1983. La alegerile din 2011, gruparea Adevărații Finlandezi a obținut un succes remarcabil,
crescând de la 5 la 39 de locuri în parlament, depășind chiar și Partidul de Centru.
Provincia autonomă Åland alege un membru al parlamentului, care prin tradiție intră în grupul
parlamentar al Partidului Suedezilor din Finlanda. Consiliul regional al provinciei acționează cu puteri
lărgite, ca un parlament al provinciei; în cadrul acestui for, după alegerile din 2011, Partidul de
Centru din Åland este cea mai mare grupare.)
Parlamentul poate fi dizolvat printr-o recomandare a primului ministru adoptată de parlament.
Această procedură nu s-a utilizat niciodată, deși parlamentul a fost dizolvat de mai multe ori înaintea
Constituției din 2000, când această acțiune era prerogativa exclusivă a președintelui.
Cabinetul[modificare | modificare sursă]
Președintele Sauli Niinistö; și prim-ministrul Juha Sipilä⁠(d)

După alegerile parlamentare, partidele negociază între ele formarea unui nou cabinet (Consiliul de
Stat Finlandez), care trebuie aprobat cu majoritate simplă în parlament. Cabinetul poate fi demis
printr-un vot parlamentar de neîncredere, deși aceasta se întâmplă rar (ultima oară în 1957), întrucât
partidele reprezentate în cabinet formează de regulă majoritatea în parlament.
Cabinetul exercită majoritatea puterilor executive, și inițiază majoritatea legilor dezbătute și votate de
parlament. Este condus de primul ministru al Finlandei, și este format, pe lângă acesta, din alți
miniștri și Cancelarul Justiției. Fiecare ministru își conduce propriul minister, sau, în unele cazuri, are
responsabilitatea unei părți din politica unui minister.
Cum nu există aproape niciodată un unic partid care să domine parlamentul, cabinetele finlandeze
sunt de coaliție. De regulă, postul de prim ministru este ocupat de liderul celui mai mare partid, iar
cel de ministru de finanțe — de liderul celui de al doilea partid.
Sistemul juridic[modificare | modificare sursă]
Sistemul juridic finlandez este un sistem de drept civil împărțit între instanțe cu jurisdicție normală și
instanțe de contencios administrativ, cu jurisdicție asupra litigiilor între cetățeni și administrația
publică. Legislația finlandeză este bazată pe codurile suedeze și, în sens mai larg, pe legislația
romană. Sistemul de instanțe pentru jurisdicțiile civilă și penală este format din instanțe locale
(käräjäoikeus, tingsrätt), curți de apel regionale (hovioikeus, hovrätt), și Curtea Supremă (korkein
oikeus, högsta domstolen). Ramura administrativă a aparatului de justiție constă din instanțe de
contencios administrativ (hallinto-oikeus, förvaltningsdomstol) și Curtea Supremă de Contencios
Administrativ (korkein hallinto-oikeus, högsta förvaltningsdomstolen). Pe lângă instanțele ordinare,
există câteva instanțe speciale în anumite ramuri ale administrației. Există și o instanță dedicată
judecării proceselor penale în care sunt implicați oficiali de rang înalt.
Circa 92% din locuitori au încredere în instituțiile finlandeze de menținere a ordinii. Rata criminalității
este una redusă în contextul UE. Unele tipuri de infracțiuni sunt însă peste medie, în principal
Finlanda având cea mai mare rată a omuciderilor în Europa Occidentală.[48] Pentru contravenții,
funcționează un sistem de amenzi bazat pe nivelul de venit al contravenientului.
Relațiile externe[modificare | modificare sursă]
Conform constituției din 2012, președintele conduce politica externă în colaborare cu guvernul,
președintele fiind însă exclus din afacerile interne ale Uniunii.[49]
În 2008, fostul președinte Martti Ahtisaari a primit Premiul Nobel pentru Pace.[50] Finlanda nu s-a
opus ideii de politică de apărare comună a UE,[51]până în anii 2000, când Tarja Halonen și Erkki
Tuomioja au început să ia poziții adverse politicii comune de apărare.[51]
Asigurările sociale[modificare | modificare sursă]
Finlanda are unul dintre cele mai extinse sisteme de asigurări sociale din lume, unul care
garantează condiții de trai decente tuturor locuitorilor, finlandezi și străini rezidenți legal. Din anii
1980, sistemul a fost redus, dar rămâne unul din cele mai ample din lume. Creat aproape în
întregime în primele trei decenii de după al Doilea Război Mondial, sistemul asigurărilor sociale a
fost o manifestare a credinței tradiționale nordice că statul nu este inerent ostil binelui cetățenilor, ci
că poate interveni benefic în favoarea lor. Conform unor istorici, baza acestei idei stă într-o istorie
relativ benignă ce a permis apariția treptată a unei țărănimi libere și independente în țările nordice și
a limitat dominația nobilimii și formarea unei drepte politice puternice. Istoria Finlandei a fost una mai
grea decât a altor țări nordice, dar nu suficient încât să împiedice țara de pe calea dezvoltării
sociale.[52]
Forțele armate[modificare | modificare sursă]

Ambarcațiune de atac rapid de clasă Hamina, FNS Hanko, a Marinei Finlandeze.

Forțele de Apărare ale Finlandei constau dintr-o armată de cadre, formată din soldați profesioniști (în
principal ofițeri și personal tehnic), recruți în serviciu militar, și un mare grup de rezerviști. Efectivul
disponibil este de 34.700 de încadrați, dintre care 25% sunt soldați profesioniști. Serviciul militar este
obligatoriu pentru bărbați, cetățeni finlandezi, de peste 18 ani și durează între 6 și 12 luni (serviciul
militar) sau 12 luni (serviciul civil).

Un tanc Leopard 2A4 al Armatei Finlandeze de Ziua Independenței.


Este permis serviciul militar alternative pentru bărbați, iar serviciul militar este deschis și femeilor, pe
bază de voluntariat (circa 500 de femei servesc anual ca voluntari).[53] Finlanda este singura țară UE
vecină Rusiei care nu este membră NATO. Politica oficială a Finlandei consideră că aderarea la un
bloc militar nu este necesară în condițiile în care țara dispune de 350.000 de rezerviști ce ar putea fi
chemați la arme în caz de atac.

Avion F-18 al Forțelor Aeriene Finlandeze.

Forțele Armate favorizează parteneriate cu instituții occidentale, cum ar fi NATO, WEU și UE, dar
încearcă să evite implicarea în politica mondială.[54] Bugetul pentru apărare al Finlandei este de circa
2 miliarde de euro sau aproximativ 1,4–1,6% din PIB. Cheltuielile cu apărarea clasează țara pe locul
șase în UE.[55]
Este popular în rândul militarilor serviciul voluntar în cadrul forțelor de menținere a păcii în
străinătate, soldați finlandezi participând în toată lumea la misiuni de menținere a păcii sub egida
ONU, NATO și UE. Locuitorii se laudă cu o disponibilitate de participare la acțiuni de apărare a țării
de 80%, unul din cele mai mari niveluri din Europa.[56]
Forțele armate se află sub comanda Șefului Apărării, care răspunde direct în fața președintelui în
chestiuni legate de comanda armatei. Ramurile Forțelor de Apărare sunt armata, marina și forțele
aeriene. Paza de coastă se află în subordinea ministerului de interne, dar poate fi incorporată în
Forțele de Apărare în caz de necesitate.

Economia[modificare | modificare sursă]

Sediul Nokia, cea mai mare companie multinațională de origine finlandeză.


Angry Birds, joc pentru smartphone și tabletă, dezvoltat în Finlanda, a avut mare succes comercial atât în țară
cât și în străinătate.

Finlanda are o economie mixtă deosebit de industrializată, producția pe cap de locuitori fiind egală
cu cea a altor economii europene, cum ar fi Franța, Germania, Belgia sau Regatul Unit. Cel mai
mare sector al economiei îl constituie serviciile, cu 66%, urmat de producția industrială și rafinare cu
31%. Producția de materii prime reprezintă 2,9%.[57] În raport cu comerțul exterior, sectorul
economic cel mai important este producția industrială. Cele mai mari industrii[58] sunt cele de
electronice (22%), mașini, autovehicule și alte produse de metal (21,1%), industria forestieră (13%)
și cea chimică (11%).
Finlanda dispune, ca resurse, de cantități mari de lemn și câteva resurse minerale și de apă.
Industria forestieră, fabricile de hârtie și sectorul agricol (în care contribuabilii investesc circa 3
miliarde de euro anual) sunt subiecte sensibile din punct de vedere politic pentru locuitorii
rurali. Zona metropolitană Helsinki generează circa o treime din PIB. Într-o comparație din 2004
realizată de OECD, producția de înaltă tehnologie din Finlanda a clasat țara pe locul doi după
Irlanda.[59]

Creșterea PIB în termeni reali între 1998–2009 pentru Finlanda.

Finlanda este puternic integrată în economia globală, iar comerțul exterior constituie o treime din
PIB. Comerțul cu Uniunea Europeană constituie 60% din acest total. Cele mai mari fluxuri
comerciale sunt cu Germania, Rusia, Suedia, Regatul Unit, Statele Unite, Țările de Jos și China.
Politica comercială este gestionată la nivel european, nivel la care reprezentanții Finlandei s-au
pronunțat în favoarea comerțului liber în toate domeniile cu excepția agriculturii. Finlanda, împreună
cu Estonia, sunt singurele țări nordice care au aderat la zona Euro.
Clima și solurile Finlandei fac dificilă creșterea oricăror recolte. Țara se află între paralelele de 60° și
70° latitudine nordică, iernile fiind grele și geroase, iar sezoanele agricole fiind scurte și uneori
întrerupte de înghețuri târzii sau timpurii. Întrucât Curentul Golfului și Curentul Nord-Atlantic de Drift
temperează clima, Finlanda deține jumătate din terenul arabil existent la nivel mondial la nord de
paralela de 60° latitudine nordică. Precipitațiile anuale sunt de regulă suficiente, dar ele cad aproape
exclusiv în lunile de iarnă, seceta de pe timpul verii constituind o permanentă amenințare. Din
aceste cauze, fermierii finlandezi se bazează pe cultura plantelor care rodesc repede și rezistă la
îngheț, cultivând cu predilecție pantele orientate spre sud ale dealurilor și câmpiile mai fertile pentru
a asigura producția chiar și în anii cu îngheț pe timpul verii. Majoritatea terenurilor arabile sunt fie
păduri defrișate, fie mlaștini asanate, iar solul necesită de regulă tratamente și ani de cultivare
pentru a neutraliza aciditatea în exces și pentru a-l face fertil. Irigațiile nu sunt în general necesare,
dar este nevoie uneori de sisteme de drenaj pentru a îndepărta apa în exces. Agricultura Finlandei
este una eficientă în comparație cu alte țări europene.[52]

Aleksanterinkatu, stradă comercială din Helsinki.

Pădurile joacă un rol important în economia națională, Finlanda fiind unul dintre principalii
producători de masă lemnoasă din lume, furnizând materie primă la prețuri competitive pentru
industriile de prelucrare a lemnului. Ca și în agricultură, guvernul joacă un rol important,
reglementând tăierile de arbori, sponsorizând îmbunătățirile tehnice și stabilind planuri pe termen
lung pentru a asigura sustenabilitatea industriei lemnului. Pentru a menține avantajul comparativ al
țării în produsele forestiere, autoritățile finlandeze au acționat în sensul creșterii producției de lemn
până aproape de limitele ecologice ale țării. În 1984, guvernul a publicat planul Forest 2000, întocmit
de Ministerul Agriculturii și Pădurilor, cu scopul de a crește exploatarea forestieră cu circa 3% pe an,
conservând în același timp pădurile pentru recreere și alte utilizări.[52]
Sectorul privat cuprinde 1,8 milioane de angajați, dintre care circa o treime sunt cu studii superioare.
Costul mediu pe oră al unui angajat în sectorul privat era în 2004 de 25,1 euro.[60] În 2008, nivelul
mediu al veniturilor, ajustat în raport cu puterea de cumpărare, era similar cu cele ale Italiei, Suediei,
Germaniei și Franței.[61] În 2006, 62% din forța de muncă era angajată în întreprinderi cu mai puțin
de 250 de angajați, aceste IMM-uri înregistrând 49% din profitul total din mediul de afaceri și având
cea mai puternică rată de creștere.[62] Rata de angajare a femeilor este ridicată. Segregarea sexuală
între profesiile dominate de bărbași și cele dominate de femei este mai mare decât în
SUA.[63] Proporția angajaților part-time era în 1999 una dintre cele mai mici din țările membre
OECD.[63]

Reprezentare grafică a exporturilor Finlandei în 28 de categorii de mărfuri și servicii.


Finlanda face parte din zona Euro(albastru închis), din piața unică europeană și din spațiul Schengen.

Rata angajării era de 68% și cea a șomajului de 6,8% la începutul lui 2008.[64] 18% dintre locuitori
sunt în afara pieței muncii la 50 de ani și mai puțin de o treime mai lucrează la 61 de ani.[65] Fonduri
de pensii nefinanțate stabil și alte promisiuni fără acoperire cum ar fi asigurările gratuite de sănătate
sunt un factor de risc pentru viitor, dar Finlanda este mult mai bine pregătită decât țări
ca Franța sau Germania.[66]Datoria publică directă era în 2007 la circa 32% din PIB.[67] În 2007, rata
mediei economiilor casnice era de −3,8 iar datoriile casnice se ridicau la 101% din venitul disponibil
anual, niveluri obișnuite pentru Europa.[68] 60% dintre familiile finlandeze trăiesc în locuințe
proprietate personală.
În 2006, Finlanda cuprindea 2,4 milioane de gospodării. Dimensiunea medie a unei astfel de
gospodării este de 2,1 persoane; 40% din gospodării constau dintr-o singură persoană, 32% din 2
persoane și 28% din trei sau mai multe persoane. Numărul clădirilor rezidențiale se ridica la 1,2
milioane iar spațiul rezidențial mediu era de 38 m² de persoană. O proprietate rezidențială obișnuite,
fără alt teren în jur, costă 1.187 euro pe metru pătrat, iar terenul neconstruit, se vindea în scop
rezidențial la 8,6 euro pe metru pătrat. 74% dintre familii dețineau un autovehicul. În țară sunt
înmatriculate 2,5 milioane de autoturisme și 400.000 de alte vehicule.[69]
Circa 92% din finlandezi au telefon mobil și 83,5% (2009) aveau acces la Internet acasă. Consumul
casnic mediu total era de 20.000 euro, dintre care costul locuinței în sine era de circa 5500 euro,
transportul 3000 euro, hrana și băuturile nealcoolice circa 2500 euro, iar activitățile recreative și
culturale aproximativ 2000 euro.[70] Conform Invest in Finland, consumul personal a crescut cu 3% în
2006 iar tendințele consumatorilor mergeau către produse de utilizare îndelungată, de înaltă calitate
și pentru îmbunătățirea calității vieții.[71]
Energia[modificare | modificare sursă]

Cele două unități aflate în funcțiune la Centrala termonucleară de la Olkiluoto. În stânga, se vede o a treia
unitate care, la terminarea ei în 2014, va deveni al cincilea reactor nuclear comercial din Finlanda. [72]
Oricine poate intra pe piața energetică nordică liberă și predominant privată pe bursele NASDAQ
OMX Commodities Europe și Nord Pool Spot, unde se oferă prețuri competitive în raport cu alte țări
ale UE. În 2007, Finlanda avea cele mai mici prețuri ale energiei electrice pentru sectorul industrial
din cele 15 state membre al Uniunii înainte de 2004 (la egalitate cu Franța).[73]
În 2006, piața energetică se ridica în jurul a 90 de terawați-oră iar cererea maximă pe timp de iarnă
se ridica la 15 gigawați. Așadar, consumul de energie pe cap de locuitor se ridica la echivalentul a
7,2 tone de petrol pe an. Industria și construcțiile consumau 51% din energie, cifră relativ ridicată ce
reflectă industria deosebit de dezvoltată a Finlandei.[74][75] Resursele de hidrocarburi ale Finlandei
sunt limitate însă la turbă și lemn. Circa 10–15% din energia electrică se produce
în hidrocentrale,[76] un procent mic față de cele ale Suediei și Norvegiei care beneficiază de relieful
muntos. În 2008, formele de energie regenerabile (hidrocentrale sau centrale cu lemn) formau
30,5% din energia finală consumată, în raport cu media UE de 10,3%.[77]
Finlanda are patru reactoare nucleare aflate în proprietatea privată a unor firme, reactoare ce produc
18% din energia țării,[78] un reactor de cercetare în campusul de la Otaniemi, și un al cincilea
construit de AREVA-Siemens—cel mai mare din lume, la 1600 MWe și element esențial în industria
nucleară europeană—urmează să fie operațional în 2014.[72] O cantitate variabilă (5–17%) de
electricitate se importă din Rusia (circa 3 gigawați capacitate a liniei electrice), Suedia și Norvegia.
Finlanda a negociat termeni costisitori conform Protocolului de la Kyoto și la nivelul UE, ceea ce
poate determina o creștere a prețului energiei, amplificată de vârsta înaintată a unor capacități de
producție ce urmează a fi scoase din uz.[79] Companiile de energie intenționează să crească
producția de energie nucleară, după ce parlamentul finlandez a aprobat în iulie 2010 construirea
altor două reactoare.
Transporturile[modificare | modificare sursă]

Animalele sălbatice, în principal elanii și renii, produc câteva mii de incidente rutiere anual.

Extinsa rețea de șosele este utilizată de mare parte din traficul de mărfuri și de călători. Cheltuielile
anuale cu drumurile se ridică la 1 miliard de euro și sunt finanțate prin taxele pe autovehicule și pe
combustibil, care se ridică la circa 1,5 miliarde de euro.

Spărgătoarele de gheață permit transportul naval chiar și timpul iernilor grele.


Aeroportul Helsinki-Vantaa este principalul aeroport al țării.

Compania de stat VR Groupoperează pe rețeaua feroviară ce deservește toate marile orașe.

Principalul aeroport este Aeroportul Helsinki-Vantaa cu circa 15 milioane de pasageri deserviți în


2011. Aeroportul Oulu este al doilea ca mărime, în țară existând circa 25 de aeroporturi ce
deservesc curse regulate de pasageri.[80] Companiile domiciliate la Helsinki-Vantaa,
anume Finnair, Blue1 și Finncomm Airlines oferă servicii de transport atât intern, cât și internațional.
Helsinki are o poziție optimă pentru rutele de pe cercul mare (cele mai scurte și mai eficiente) între
Europa de Vest și Orientul Îndepărtat.
În ciuda densității de populație reduse, guvernul cheltuiește anual circa 350 de milioane de euro
pentru a întreține 5.865 km de cale ferată. Transportul feroviar este efectuat de compania de stat VR
Group, care are o cotă de piață de 5% în transportul de călători (dintre care 80% sunt linii urbane în
Helsinkiul metropolitan) și 25% din piața transportului de mărfuri.[81]Din 12 decembrie 2010, Karelian
Trains, un joint venture între Căile Ferate Ruse și VR (Căile Ferate Finlandeze), efectuează
transporturi cu trenuri Alstom Pendolino de mare viteză între gara Finleandski din Sankt Petersburg
și gara centrală din Helsinki. Aceste linii sunt denumite „trenuri Allegro”. O călătorie de
la Helsinki la Sankt Petersburg durează doar trei ore și jumătate.
Majoritatea transportului de marfă se face pe mare. Prețurile utilizării infrastructurii portuare sunt
scăzute. Portul Vuosaari din Helsinki este cel mai mare port de mărfuri după terminarea sa în 2008,
alte porturi fiind Kotka, Hamina, Hanko, Pori, Rauma și Oulu. Există trafic de pasageri de la Helsinki
la Turku, de unde există legături de feribot către Tallinn, Mariehamnși Stockholm. Ruta Helsinki–
Tallinn, una dintre cele mai utilizate rute de transport naval maritim din lume, este deservită și de o
linie de elicoptere.
Industria[modificare | modificare sursă]
Finlanda s-a industrializat rapid după al Doilea Război Mondial, atingând un PIB pe cap de locuitor
echivalent cu cel al Japoniei și cel al Regatului Unit la începutul anilor 1970. La început, mare parte
din dezvoltare s-a bazat pe două grupuri mari de industrii ce produceau pentru export, „industria
metalelor” (metalliteollisuus) și „industria pădurilor” (metsäteollisuus). „Industria metalelor” cuprindea
industria navală, siderurgică, constructoare de autovehicule, de mașini și electronice, precum și cea
extractivă (oțel, cupru și crom). Cele mai mari vase de croazieră din lume se produc în șantiere
navale finlandeze. „Industria pădurilor” (metsäteollisuus) cuprinde industria forestieră, prelucrarea
lemnului, a celulozei și hârtiei, și este o ramură bazată pe resursele forestiere ample ale țării (77%
din suprafață este acoperită cu păduri, majoritatea rapid regenerabile). În industria celulozei și
hârtiei, multe dintre marile companii își au sediul în Finlanda (Ahlstrom, M-real, UPM). Economia
finlandeză s-a diversificat însă, extinzându-se în domenii cum ar fi electronicele (compania Nokia),
metrologia (Vaisala), combustibililor (Neste Oil), industria chimică (Kemira), consultanță în inginerie
(Pöyry) și tehnologia informației (Rovio, cunoscută pentru jocurile Angry Birds), și nu mai este
dominată de cele două sectoare ale metalelor și pădurilor. Similar, structura economică s-a
schimbat, sectorul serviciilor crescând, iar producția industrială reducându-și importanța; agricultura
este doar o parte minoră. În ciuda acestui fapt, producția pentru export este încă mai importantă
decât în țările Europei de Vest, ceea ce face Finlanda să fie mai vulnerabilă la tendințele economice
mondiale.
Pe baza raportului Economist Intelligence Unit din septembrie 2011, Finlanda a obținut al doilea loc
în lume după Statele Unite în competitivitatea industriei IT, clasamentul fiind alcătuit după 6
indicatori-cheie: mediul general de afaceri, infrastructura tehnologică, capitalul uman, mediul legal,
susținerea publică pentru dezvoltarea industriei, și peisajul din domeniul cercetării și dezvoltării.[82]
Politici publice[modificare | modificare sursă]
Politicienii finlandezi au imitat adesea celelalte țări nordice și modelul nordic.[83] Nordicii au practicat
un comerț liber și au primit cu brațele deschise imigranți bine pregătiți în domeniile lor de activitate
de-a lungul a peste un secol, deși în Finlanda fenomenul imigrației este relativ nou. Nivelul de
protecție în comerțul cu mărfuri este scăzut, cu excepția celui pentru produsele agricole.[83]
Finlanda are niveluri ridicate de libertate economică în multe domenii, deși există o povară grea a
taxelor. Finlanda se clasa în 2008 pe locul 16 în lume după Indicele Libertății Economice și pe locul
9 în Europa.[84] În vreme ce sectorul manufacturier înflorește, OECD arată că cel al serviciilor ar
putea beneficia de unele ameliorări ale politicilor publice.[85]
Anuarul Mondial al Cometitivității din 2007 emis de IMD a plasat Finlanda pe locul 17 în clasamentul
celor mai competitive țări.[86] Indicele Forumului Economic Mondial din 2008 a pus-o însă pe locul
6.[87] După ambii indicatori, performanța Finlandei se apropie de cea a Germaniei, și este
semnificativ mai mare decât a altor țări europene.
Economiștii pun mare parte din creștere pe seama reformelor piețelor de produse. Conform OECD,
doar patru țări din cele 15 state membre ale UE în 2004 au piețe de produse mai puțin reglementate
(Regatul Unit, Irlanda, Danemarca și Suedia) și una singură (Danemarca) are o piață financiară mai
puțin reglementată. Țările nordice au fost pioniere în Europa ale liberalizării mai multor piețe, cum ar
fi cea a energiei și poștei.[83] Sistemul legal este unul limpede iar birocrația în mediul de afaceri mult
mai scăzută decât în alte țări.[84] Drepturile de proprietate sunt bine protejate și acordurile
contractuale sunt strict onorate.[84] Finlanda este cea mai puțin coruptă țară din lume după Indicele
de Percepție a Corupției[88] și se clasează pe locul 13 după Indicele Ușurinței de a Face Afaceri.
Acestea indică o ușurință excepțională a comerțului transfrontalier (locul 5), a aplicării contractelor
(locul 7), a încheierii afacerilor (locul 5), a plății taxelor (locul 83).[89]
Legislația finlandeză obligă toți angajații să respecte contractul național redactat o dată la câțiva ani
pentru fiecare profesie și fiecare nivel de senioritate. Acordul devine universal aplicabil dacă este
susținut de majoritatea angajaților, în practică de majoritatea membrilor de sindicat. Rata
sindicalizării este mare (70%), în special în clasa medie (AKAVA—80%). Lipsa unui contract
național într-o industrie se consideră situație excepțională.[59][83]
Turism[modificare | modificare sursă]
Acum în interiorul orașului Helsinki, Suomenlinna este un sit în patrimoniul mondial UNESCO și este formată
dintr-o cetate marină locuită construită pe șase insule. Este una dintre cele mai populare atracții turistice ale
Finlandei.

În 2005, turismul finlandez a adus încasări de peste 6,7 miliarde de euro, cu o creștere de 5% față
de anul anterior. Mare parte din creștere se poate pune pe seama globalizării și modernizării țării,
precum și pe creșterea publicității pozitive și a calității percepției țării în lume. Atracțiile turistice ale
Finlandei au adus peste 4 milioane de turiști în 2005.
Peisajul Finlandei este acoperit cu păduri dese de conifere, dealuri line și este completat de un
labirint de lacuri și golfuri. Mare parte din teritoriul țării este teren virgin, și cuprinde 37 de parcuri
naționale ce se întind de la țărmul Golfului Finlandei în sud la marile fjelluri din Laponia. Este și o
regiune urbanizată cu multe atracții turistice culturale.
Croazierele comerciale între marile orașe de coastă și porturi ale Regiunii Baltice, inclusiv
Helsinki, Turku, Tallinn, Stockholm și Travemünde, joacă un rol important în turismul local. Finlanda
este considerată a fi țara lui Moș Crăciun, care ar trăi în nordul Laponiei. La nord de cercul polar de
nord, în timpul iernii, soarele nu răsare timp de mai multe zile și săptămâni, iar vara are loc
fenomenul de nopți albe, în care soarele nu apune nici la miezul nopții. Laponia este atât de la nord,
încât aurora boreală, o fluorescență a straturilor superioare ale atmosferei cauzată de vântul solar,
se vede în mod regulat pe timp de toamnă, iarnă și primăvară. În cel mai nordic punct al Finlandei,
în perioada solstițiului de vară, soarele nu apune timp de 73 de zile.
Activitățile sportive sunt schiul, golful, pescuitul, yahtingul, plimbările pe lac, drumețiile, caiacul.
Fauna țării este abundentă. Observarea păsărilor este o activitate populară pentru iubitorii avifaunei,
dar și vânatul este popular. Elanii și iepurii de câmp sunt principalul
vânat. Olavinlinna din Savonlinnagăzduiește anual un festival de operă.

Demografie[modificare | modificare sursă]


Articol principal: Demografia Finlandei.

Populația Finlandei, 1750–2010

year population

1750 421.500

1760 491.100
1770 561.000

1780 663.900

1790 705.600

1800 832.700

1810 863.300

1820 1.177.500

1830 1.372.100

1840 1.445.600

1850 1.636.900

1860 1.746.700

1870 1.768.800

1880 2.060.800

1890 2.380.100

1900 2.655.900

1910 2.943.400

1920 3.147.600

1930 3.462.700

1940 3.695.617

1950 4.029.803
1960 4.446.222

1970 4.598.336

1980 4.787.778

1990 4.998.478

2000 5.181.115

2010 5.375.276

Surse: [90] [91]

Populația Finlandei este de circa 5.400.000 de locuitori. Finlanda are o densitate medie a populației
de 16 locuitori pe kilometru pătrat,[5] ceea ce reprezintă a treia cea mai scăzută densitate din toate
țările Europei, după cele ale Norvegiei și Islandei. Populația Finlandei a fost dintotdeauna
concentrată în părțile sudice ale țării, fenomen care a devenit și mai pronunțat cu
ocazia urbanizării ce a avut loc în secolul al XX-lea. Cele mai mari orașe din Finlanda sunt cele din
[[Helsinkiul metropolitan|zona metropolitană Helsinki—Helsinki, Espoo și Vantaa. Alte orașe cu
peste 100.000 de locuitori sunt Tampere, Turku, Oulu, Jyväskylä și Lahti.
Ponderea cetățenilor străini în Finlanda este de 3,4%, printre cele mai scăzute din Uniunea
Europeană.[92] Majoritatea provin din Rusia, Estonia și Suedia.[92] Copiii străinilor nu primesc automat
cetățenie finlandeză. Dacă sunt născuți în Finlanda și nu pot primi cetățenia niciunei alte țări, atunci
pot primi cetățenie finlandeză.[93]
Limbile[modificare | modificare sursă]
Limbile oficiale ale Finlandei sunt finlandeza și suedeza. Finlandeza predomină la nivel național, în
vreme ce suedeza este vorbită în unele zone de coastă din vest și sud, precum și în regiunea
autonomă Åland. Limba sami este limbă oficială în regiunea nordică Laponia. Limba romani
finlandeză și limbajul finlandez al semnelor sunt recunoscute în constituție. Limbile țărilor nordice
și kareliana sunt și ele tratate special în unele contexte.
Limba maternă pentru 90% din populație este finlandeza,[94] limbă din subgrupul finic al limbilor
uralice. Ea este una dintre cele doar patru limbi oficiale ale Uniunii Europene care nu sunt de origine
indo-europeană. Finlandeza este înrudită îndeaproape cu kareliana și cu estona și mai de departe
cu limbile sami și cu maghiara.
Suedeza este limbă maternă pentru 5,4% din populație (Finlandezi de limbă suedeză).[94]
În nord, în Laponia, trăiesc sami, o populație de circa 7.000 de persoane[95]recunoscute ca grup
etnic indigen. Circa un sfert dintre ei mai vorbesc o limbă sami ca limbă maternă.[96] Trei limbi sami
se vorbesc în Finlanda: limba sami de nord, Inari Sami și Skolt Sami.[97] Limba romani finlandeză
este vorbită de circa 5.000–6.000 de persoane care vorbesc însă și finlandeza Finnish. Limbajul
finlandez al semnelor este utilizat de 4.000–5.000 de persoane.[98] Limba tătară este vorbită de o
minoritate tătărească de circa 800 de persoane care s-au mutat în Finlanda în special în timpul
dominației rusești între anii 1870 și 1920.[99]
Drepturile minorităților (în special sami, finlandezii vorbitori de suedeză și romii) sunt protejate de
constituție.[100]
Între limbile vorbite de imigranți se
numără rusa (1,1%), estona (0,6%), somaleza, engleza și araba.[101]
Cele mai des vorbite limbi străine sunt engleza (63%), germana (18%), și franceza (3%). Engleza se
studiază ca materie obligatorie în majoritatea școlilor din clasa a treia sau a cincea (la 9 sau 11 ani)
în școala generală (în unele școli se învață alte limbi). Germana, franceza și rusa se pot studia ca a
doua limbă străină din clasa a opta (la 14 ani; în unele școli pot fi și alte opțiuni). O a treia limbă
străină poate fi studiată în liceu sau la facultate (de la 16 ani în sus).
Norvegiana și, parțial, daneza sunt reciproc inteligibile cu suedeza și deci sunt înțelese de o
minoritate semnificativă, deși nu se studiază în școli decât puțin.
Religia[modificare | modificare sursă]

Religia în Finlanda[102]

Biserica
Biserica
Evanghelică Fără
year Ortodoxă Altele
Luterană religie
Finlandeză
Finlandeză

1900 98.1% 1.7% 0.2% 0.0%

1950 95.0% 1.7% 0.5% 2.8%

1980 90.3% 1.1% 0.7% 7.8%

1990 87.8% 1.1% 0.9% 10.2%

2000 85.1% 1.1% 1.1% 12.7%

2005 83.2% 1.1% 1.2% 14.5%

2010 78.3% 1.1% 1.4% 19.2%

2015 73.0% 1.1% 1.6% 24.3%


2016 72.0% 1.1% 1.6% 25.3%

2017 70.9% 1.1% 1.6% 26.3%

Vechea biserică Petäjävesieste o veche biserică de lemn luterană, monument istoric din patrimoniul mondial
UNESCO.

Catedrala din Turku este biserica-mamă a Bisericii Evanghelice-Luterane Finlandeze.

Circa 3,9 milioane (sau 70,9%[102] la sfârșitul lui 2017) persoane aderă la Biserica Evanghelică
Luterană Finlandeză, una dintre cele mai mari organizații luterane din lume, deși ponderea sa în
populația țării a scăzut în ultimii ani.[102] Al doilea grup ca mărime, reprezentând 26,3%[102] din
populație, nu are afiliere religioasă. O mică minoritate aparține Bisericii Ortodoxe Finlandeze(1,1%).
Alte culte protestante, împreună cu Biserica Romano-Catolică sunt semnificativ mai mici, la fel ca
și musulmanii, israeliții și alte comunități necreștine (în total, 1,6%). Bisericile luterană și ortodoxă
sunt biserici naționale ale Finlandei, cu rol special ceremonial, dar și cu un anume rol în școli.[103]
În 2012, 75,3% dintre copiii finlandezi erau botezați și 83,0% erau confirmați în 2011 la vârsta de 15
ani,[104] și aproape toate înmormântările erau creștinești. Majoritatea luteranilor participă însă la
biserică doar cu ocazii speciale, cum ar fi slujba de Crăciun, nunți și înmormântări. Biserica Luterană
estimează că circa 2% din membrii săi participă săptămânal la slujbe. Numărul mediu anual de vizite
la biserică în rândul persoanelor religioase este de circa două
vizite.[105] Conform Eurobarometrului din 2010, 33% dintre finlandezi au răspuns că „cred că există
un Dumnezeu”; 42% au răspuns că „cred că există un fel de spirit sau forță vitală”; și 22% că „nu
cred că există niciun fel de spirit, dumnezeu, sau forță vitală”.[106] Conform datelor unui sondaj ISSP
(2008), 8% se consideră „foarte religioși”, iar 31% „moderat religioși”.[107] În același sondaj, 28% s-au
declarat „agnostici” și 29% „nereligioși”.
Sănătatea[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Sănătatea în Finlanda.
Speranța de viață este de 82 de ani pentru femei și de 75 de ani pentru bărbați.[108] În medie, există
307 de locuitori la fiecare medic.[109] Circa 18,9% din sistemul sanitar este finanțat direct de
gospodării și 76,6% prin taxe.
Un studiu recent al revistei medicale The Lancet a relevat faptul că Finlanda are cea mai mică rată a
nașterilor de copii morți din 193 de țări, între care Regatul Unit, Franța și Noua Zeelandă.[110][111] În
aprilie 2012, Finlanda a fost plasată pe locul al doilea în clasamentul „Fericirii Naționale Brute” într-
un raport publicat de The Earth Institute.[112]
Societatea[modificare | modificare sursă]
Viața de familie a finlandezilor se concentrează pe nucleul familiei. Relațiile cu familia extinsă⁠(en) sunt
adesea mai degrabă distante și din acest motiv finlandezii nu formează clanuri mari cu greutate
politică, sau alte structuri similare. Conform UNICEF, Finlanda se află pe locul al patrulea în lume
după calitatea vieții copiilor.[113]
După examinarea poziției femeilor în diverse țări ale lumii, Population Crisis Committee din
Washington a raportat în 1988 că Finlanda era unul dintre cele mai bune locuri din lume unde pot
trăi femeile, după Suedia, și înaintea Statelor Unite.[114] Grupul a ajuns la această concluzie după ce
a analizat condițiile de sănătate, educație și legale care afectează viețile femeilor. Finlandezele au
fost primele femei din Europa care au primit drepturi politice, iar în anii 1980 deja constituiau circa o
treime din parlamentari și dețineau mai multe posturi ministeriale. În anii 1980, circa 75% din femeile
adulte lucrau în afara casei; ele alcătuiau 48% din forța de muncă. Finlandezele erau la fel de bine
educate ca bărbații din țara lor și, în unele cazuri, numărul de femei care studiau la nivel universitar,
era puțin mai mare decât cel de bărbați. Pe lângă un sistem de asistență socială în extindere, care
după al Doilea Război Mondial a ajuns să le ofere asistență substanțială în zona nașterii și creșterii
copiilor, femeile au obținut și alte drepturi legale care le-au adus aproape de completa egalitate cu
bărbații.[52]
Totuși, în câteva cazuri, mica mișcare feministă din țară a continuat să susțină că condițiile în care
trăiau femeile încă mai aveau nevoie de îmbunătățire, în special inegalitatea salariilor. Deși femeile
alcătuiau puțin sub forța de muncă și aveau o tradiție de renunțare la munca casnică, ele primeau
doar două treimi din salariile plătite bărbaților.[52]
Legea Egalității, intrată în vigoare în 1987, a reprezentat un angajament al țării de a atinge completa
egalitate între sexe. La sfârșitul anilor 1980, a apărut un tabel cu obiective de îndeplinit în anii
rămași din secolul al XX-lea. Se punea accentul pe egalitatea pentru toată lumea, nu doar pe
protecția femeilor. S-au depus eforturi nu doar pentru introducerea femeilor în meserii dominate de
bărbați, dar și pe aducerea bărbaților în domenii tradițional asociate cu femeile, cum ar fi îngrijirea
copiilor, sau educația elementară. Un alt obiectiv a fost ca femeile să ocupe o pondere egală a
posturilor de decizie.[52] Finlanda se clasează pe locul al doilea în Raportul Global al Diferenței între
Sexe pe 2012.[115]
În 1906, Finlanda a fost prima țară din lume care a adoptat votul universal și dreptul universal de a fi
ales pentru toți cetățenii adulți, inclusiv femeile.[116]

Cultură[modificare | modificare sursă]


Mikael Agricola, părintele limbii finlandeze scrise.

Educație și știință[modificare | modificare sursă]

Amfiteatrul de la clădirea principală a Universităţii Aalto⁠(en), proiectat de Alvar Aalto.

Mare parte din învățământul preuniversitar este organizat la nivel local. Deși multe școli au început
ca școli private, astăzi doar circa 3% din elevi învață în școli private (mai ales în Helsinki, cum ar
fi SYK⁠(en)), mult mai puțin ca în Suedia și ca în majoritatea celorlalte țări dezvoltate.[117] Educația
preșcolară este rară în raport cu alte țări din UE, educația formală începând de regulă la vârsta de 7
ani.[118]Școala primară dureaza șase ani, iar cea gimnazială —trei. Majoritatea școlilor sunt
administrate de oficiali locali.
Curriculumul flexibil este stabilit de Ministerul Educației și de Comisia pentru Educație. Învățământul
este obligatoriu între 7 și 16 ani. După gimnaziu, absolvenții pot intra direct în câmpul muncii, sau se
pot înscrie la școli profesionale sau licee. Școlile profesionale pregătesc elevi pentru a practica
diferite meserii. Liceele sunt orientate academic și au criterii de admitere mai stricte, ele pregătind
elevii pentru examenul de Abitur și pentru învățământul universitar. Absolvirea unei școli
profesionale sau promovarea Abiturului califică un elev pentru admiterea în învățământul superior.
La nivel universitar, există două sectoare destul de separate și neinteroperabile: politehnicile,
orientate profesional; și universitățile centrate pe cercetare. Educația este gratuită și cazarea este
acoperită în mare măsură de către guvern prin subvenții pentru studenți. În țară funcționează 20 de
universități și 30 de politehnici. Universitatea Helsinki se află pe locul 75 în clasamentul
universităților pe 2010.[119] Forumul Economic Mondialplasează învățământul universitar finlandez pe
primul loc în lume.[120] Circa 33% din locuitori au absolvit cursurile universitare, cifră similară cu
celelalte țări nordice și mai mare decât majoritatea celorlalte țări membre ale OECD cu excepția
Canadei (44%), Statelor Unite (38%) și Japoniei (37%).[121]Ponderea studenților străini este de 3%,
una dintre cele mai mici din OECD, iar la nivelul programelor avansate (masterat, doctorat etc.)
ponderea este de 7,3%, tot sub media OECD de 16,5%.[122]
Peste 30% din absolvenții învățământului superior sunt în domenii științifice. Îmbunătățirile
forestiere, știința materialelor, științele mediului, rețelele neurale, fizica temperaturilor joase,
cercetările neurologice, biotehnologia, tehnologia genetică și comunicațiile sunt toate exemple de
domenii în care cercetătorii finlandezi au avut un impact important.[123]
Finlanda are o lungă tradiție de educație a adulților, și până în anii 1980 un milion de finlandezi
beneficiau de educație de diferite feluri în fiecare an. 40% dintre ei iau cursuri din motive
profesionale. Educația adulților a apărut în mai multe forme, cum ar fi școli gimnaziale la seral,
instituții civice și muncitorești, centre de studiu, centre de cursuri vocațîonale și licee populare.
Centrele de studiu permit unor grupuri să urmeze planuri de studii alcătuite de ele, cu asistență
educațională și financiară asigurată de stat. Liceele populare⁠(en) sunt o instituție specific nordică,
apărută în Danemarca secolului al XIX-lea și s-au răspândit în toată regiunea. Adulții de toate
vârstele pot sta acasă câteva săptămâni pentru a lua cursuri în domenii variate, de la meserii
manuale până la economie.[52]
Finlanda este deosebit de productivă în ce privește cercetarea științifică. În 2005, Finlanda se afla
pe locul patru la numărul de publicații științifice pe cap de locuitor între țările OECD.[124] În 2007, în
Finlanda s-au depus 1.801 de patente.[125]
Literatura[modificare | modificare sursă]
Limba finlandeză scrisă poate fi considerată ca apărând odată cu traducerea Noului Testament de
către Mikael Agricola în timpul Reformei Protestante, dar au fost realizate foarte puține opere literare
în finlandeză până în secolul al XIX-lea, când a început o perioadă de romantism național.
Atunci, Elias Lönnrot a cules poezii populare finlandeze și kareliene și le-a publicat sub
titlul Kalevala, epopeea națională⁠(en) finlandeză. A fost o epocă de înflorire a poeților și romancierilor
de limba finlandeză, cum au fost Aleksis Kivi și Eino Leino. Numeroși scriitori ai epocii renașterii
naționale au scris în suedeză, ca poetul național Johan Ludvig Runeberg⁠(en) și Zachris Topelius⁠(en).
După ce Finlanda și-a dobândit independența, a crescut numărul scriitorilor moderniști⁠(en), cei mai
cunoscuți fiind Mika Waltari de limbă finlandeză și Edith Södergran⁠(en) de limbă suedeză. Frans
Eemil Sillanpää a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1939. Al Doilea Război Mondial a dus la
o revenire la interesele naționale în raport cu gândirea internaționalistă caracterizată de Väinö Linna.
În afară de Kalevala și Waltari, Tove Jansson(scriitor de limbă suedeză) este cel mai tradus scriitor
finlandez. Între scriitorii moderni de succes se numără Arto Paasilinna, Ilkka Remes⁠(en), Kari
Hotakainen⁠(en), Sofi Oksanen și Jari Tervo⁠(en), iar cel mai bun roman al anului primește
prestigiosul Premiu Finlandia⁠(en).
Arte vizuale[modificare | modificare sursă]

Artele, reprezentate de acest triptic ce redă povestea lui Aino⁠(en) din Kalevala au fost importante pentru
promovarea ideii de popor finlandez.

Finlandezii au adus contribuții majore în domeniul artizanatului și designului industrial. Cel mai
cunoscut sculptor al Finlandei în secolul al XX-lea a fost Wäinö Aaltonen, celebru pentru busturile și
sculpturile sale monumentale. Arhitectura finlandeză este celebră în lume. Printre cei mai mari
arhitecți finlandezi de anvergură internațională ai secolului al XX-lea se numără Eliel
Saarinen (proiectantul celebrei gări centrale din Helsinki și al multor altor lucrări publice) și fiul
său Eero. Alvar Aalto, care a contribuit la introducerea funcționalismului⁠(en) în Finlanda, este
cunoscut și pentru designul său de mobilă, textile și sticlărie.
Muzică[modificare | modificare sursă]

Compozitorul finlandez Jean Sibelius (1865–1957), figură importantă a muzicii clasice.

Muzica clasică[modificare | modificare sursă]


Mare parte din muzica clasică finlandeză este influențată de melodiile și versurile kareliene, cuprinse
în Kalevala. Cultura kareliană este considerată cea mai pură expresie a credințelor și
legendelor finice⁠(en), mai puțin influențată de influența germanicădecât de muzica și dansul popular
nordic⁠(en)care a înlocuit în mare parte tradiția kalevaică. Muzica populară finlandeză a trecut în
deceniile recente printr-un proces de revigorare, revenind în prim-planul culturii populare.
Poporul Sami, trăitor în nordul Finlandei, Suediei și Norvegiei, este cunoscut în principal prin
cântecele spirituale denumite Joik⁠(en). Același cuvânt este folosit uneori pentru a face referire la
cântece lavlu⁠(en) sau vuelie.
Prima operă finlandeză a fost scrisă de compozitorul de origine germană Fredrik Pacius în 1852.
Pacius a scris și muzica poemului Maamme/Vårt land (Țara noastră), imnul național al Finlandei. În
anii 1890, naționalismul finlandez s-a răspândit în cultură, pornind de la Kalevala, și Jean Sibelius a
devenit celebru pentru simfonia sa vocală Kullervo⁠(en). După aceea, el a primit fonduri pentru a
studia cântăreții runo din Karelia și și-a continuat ascensiunea către titlul de cel mai de seamă
muzician finlandez. În 1899, el a compus poemul simfonic Finlandia⁠(en), care a jucat un rol important
în obținerea independenței de către Finlanda. El rămâne una dintre cele mai populare figuri
naționale și un simbol al națiunii.
Astăzi, Finlanda are o scenă a muzicii clasice foarte animată, mulți dintre importanții compozitori
finlandezi fiind încă în viață, cum ar fi Magnus Lindberg⁠(en), Kaija Saariaho⁠(en), Kalevi Aho⁠(en), Aulis
Sallinen⁠(en) și Einojuhani Rautavaara⁠(en). Pe lângă ei, activează și numeroși mari dirijori, cum ar
fi Esa-Pekka Salonen⁠(en), Osmo Vänskä⁠(en), Jukka-Pekka Saraste⁠(en) și Leif Segerstam⁠(en). Unii dintre
muzicienii clasici cei mai cunoscuți pe plan mondial sunt Karita Mattila⁠(en), Soile Isokoski⁠(en), Pekka
Kuusisto⁠(en), Olli Mustonen⁠(en) și Linda Lampenius⁠(en).
Muzica modernă[modificare | modificare sursă]
Perttu Kivilaakso de la Apocalyptica.

La începutul anilor 1960, a apărut primul val important de formații rock finlandeze, cântând rock
instrumental⁠(en) inspirat de formații ca The Shadows⁠(en). Pe la 1964, Beatlemania⁠(en) a ajuns și în
Finlanda, declanșând un nou ciclu de dezvoltare a scenei rock locale. Spre sfârșitul anilor 1960 și în
anii 1970, muzicienii rock finlandezi au scris din ce în ce mai mult piesele lor în loc de a traduce în
finlandeză hiturile internaționale. În acest din urmă deceniu, au căpătat anvergură formații de rock
progresiv ca Tasavallan Presidentti⁠(en) și Wigwam⁠(en), care au devenit cunoscute și în afara țării, dar
care nu au cunoscut succesul comercial decât în Finlanda. Aceeași soartă a avut-o și formația
de rock and roll Hurriganes⁠(en). Scena punk finlandeză a produs în anii 1980 câteva nume cunoscute,
cum ar fi Terveet Kädet⁠(en). Hanoi Rocks⁠(en) a activat în domeniul glam rockului în același deceniu, ei
constituind sursa de inspirație a formației americane de hard rock Guns N' Roses.[126]
În ultimele decenii, numeroase formații finlandeze de metal au devenit celebre în toată lumea, cele
mai celebre fiind HIM și Nightwish (de la care a plecat vocalista Tarja Turunen lansată într-o carieră
solo). Albumul formației HIM din 2005, intitulat Dark Light, a obținut discul de aur în Statele
Unite. Apocalyptica este o altă formație finlandeză celebră în toată lumea, remarcabilă pentru
amestecul dintre muzică clasică la instrumente cu corzi și heavy metalul clasic.
După ce formația finlandeză de hard rock/heavy metal Lordi a câștigat Concursul Muzical Eurovision
din 2006, Finlanda a găzduit competiția în anul următor.
Cinema[modificare | modificare sursă]
În industria cinematografică, regizori cunoscuți sunt Aki Kaurismäki⁠(en), Mauritz Stiller⁠(en), Spede
Pasanen⁠(en) și regizorul și producătorul de la Hollywood Renny Harlin. Circa douăsprezece filme de
lung metraj se realizează anual.[127]
Media și comunicații[modificare | modificare sursă]
Linus Torvalds, inginerul software celebru pentru crearea popularului sistem de operare open-source Linux.

Mulțumită accentului pus pe transparență și pe egalitatea în drepturi, presa Finlandei este


considerată cea mai liberă din lume.[128]
Astăzi, funcționează circa 200 de ziare, 320 de reviste populare, 2.100 de reviste profesionale, 67
de posturi comerciale de radio, trei canale digitale de radio și șase posturi publice de radio, din care
unul emite printr-o rețea de stații locale.
În fiecare an, apar circa 12.000 de titluri de carte și se vând 12 milioane de discuri.[127]
Sanoma publică ziarul Helsingin Sanomat⁠(en) (cu un tiraj de 412.000 de exemplare,[129] el fiind cel mai
mare ziar din țară), tabloidul⁠(en) Ilta-Sanomat, revista comercială Taloussanomat⁠(en) și postul de
televiziune Nelonen⁠(en). Celălalt mare trust de presă, Alma Media⁠(en) publică peste treizeci de reviste,
inclusiv ziarul Aamulehti⁠(en), tabloidul Iltalehti⁠(en) și ziarul comercial Kauppalehti⁠(en). Pe plan mondial,
finlandezii, alături de alte popoare nordice și de japonezi, petrec cel mai mult timp citind ziare.[130]
YLE, postul național de televiziune, operează cinci posturi TV și treisprezece de radio în ambele
limbi naționale. YLE este finanțat printr-o taxă TV obligatorie și prin taxe plătite de difuzorii locali.
Toate posturile de televiziune se emit digital, atât prin semnal terestru cât și prin cablu. Postul
comercial de televiziune MTV3 și postul comercial de radio Radio Nova⁠(en) sunt deținute de Nordic
Broadcasting (Bonnier⁠(en) și Proventus Industrier).
Circa 79% din populație folosește Internetul.[131] Finlanda avea circa 1,52 de milioane de conexiuni la
Internet de mare viteză la sfârșitul lui iunie 2007 sau circa 287 la 1.000 de locuitori.[132] Toate școlile
și bibliotecile publice finlandeze au conexiuni la Internet și calculatoare, și majoritatea locuitorilor
dețin un telefon mobil. Serviciile cu valoare adăugată⁠(en) sunt rare.[133] În octombrie 2009, Ministerul
Transportului și Comunicațiilor din Finlanda s-a angajat să asigure că orice persoană din Finlanda
să poată avea acces la Internet cu o viteză minimă de un megabit pe secundă până în iulie 2010.[134]
Bucătăria[modificare | modificare sursă]
Karjalanpiirakat⁠(en) (karjalanpiirakka) este un fel de mâncare finlandez tradițional făcut dintr-o curstă subțire de
aluat de secară umplută cu orez. Înainte de a fi consumat, pe pateul fierbinte se întinde unt, adesea amestecat
cu ou fiert (munavoi).

Bucătăria finlandeză este notabilă pentru combinarea în general a felurilor de mâncare țărănești
tradiționale cu haute cuisine în stil contemporan de gătit. Peștele și carnea joacă un rol prominent în
mâncarea finlandeză tradițională din vestul țării, în vreme ce în est mâncarea conține adesea
legume și ciuperci. Refugiații din Karelia invadată de Rusia au contribuit cu felurile lor de mâncare
specifică la bucătăria est-finlandeză.
Alimentele finlandeze utilizează adesea produse din cereale integrale⁠(en)(secară, orz, ovăz) și fructe
de pădure (afine, merișoare, zmeură și cătină albă). Laptele și lactatele sunt utilizate adesea ca
alimente, băuturi sau ingrediente. Diferite rădăcinoase sunt folosite în bucătăria tradițională, dar au
fost înlocuite în mare parte cu cartoful după introducerea lui în secolul al XVIII-lea.
Conform statisticilor, consumul de carne roșie a crescut, dar finlandezii încă consumă mai puțină
carne de vită și mai mult pește și carne de pasăre decât alte popoare, în special din cauza prețurilor
mai mari ale cărnii de vită care vine din import.
Sărbători legale[modificare | modificare sursă]
Toate sărbătorile legale din Finlanda sunt stabilite prin lege. Există sărbători legale creștine, inclusiv
Crăciunul, Boboteaza, Paștele, Înălțarea, Rusaliile și Sărbătoarea Tuturor Sfinților, iar sărbătorile
seculare sunt Ziua Muncii, Ziua Independenței, Anul Nou și Sânzienele. Crăciunul este cel mai
fastuos sărbătorit, și cel puțin zilele de 24 și 26 decembrie sunt de obicei libere.
Sport[modificare | modificare sursă]

Echipa națională de hochei pe gheață a Finlandei⁠(en) este una din cele mai bune din lume, campioană mondială
de două ori (1995 și 2011) și de cinci ori medaliată olimpică.

În Finlanda sunt populare mai multe tipuri de întreceri sportive. Pesäpallo, un joc asemănător cu
baseballul, este sportul național al Finlandei, deși cele mai populare sporturi după numărul de
spectatori sunt hocheiul pe gheață, atletismul, schiul fond, săriturile cu schiurile și Formula 1.[135]
Finlanda este cea mai performantă țară în istoria olimpică după medalii pe cap de locuitor și medalii
de aur pe cap de locuitor.[136] Finlanda a participat pentru prima oară la Jocurile Olimpice în 1908,
când încă avea statut de Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus. La Jocurile Olimpice de vară
din 1912, așa-numitul Finlandez Zburător⁠(en) Hannes Kolehmainen a obținut trei medalii de aur.
Finlanda a devenit una dintre cele mai de succes țări la Jocurile Olimpice până la începutul celui
de al Doilea Război Mondial. La Jocurile Olimpice de vară din 1924, Finlanda, țară cu doar 3,2
milioane de locuitori, a obținut al doilea loc la medalii. În anii 1920 și 1930, alergătorii finlandezi de
cursă lungă au dominat Olimpiadele, Paavo Nurmi câștigând în total nouă medalii de aur între 1920
și 1928 și stabilind 22 de recorduri mondiale între 1921 și 1931. Nurmi este adesea considerat a fi
cel mai mare sportiv finlandez și unul dintre cei mai mari atleți ai tuturor timpurilor.
Timp de peste un secol, sportivii și sportivele finlandeze au excelat la aruncarea suliței. Proba a
adus Finlandei nouă medalii olimpice de aur, cinci titluri mondiale, cinci titluri europene și 24 de
recorduri mondiale.
Pe lângă Kolehmainen și Nurmi, printre alți sportivi celebri și titrați ai Finlandei se numără
fondiștii Ville Ritola și Lasse Virén⁠(en); săritorii cu schiurile Matti Nykänen⁠(en) și Janne Ahonen; schiorii
fondiști Veikko Hakulinen⁠(en), Eero Mäntyranta⁠(en), Marja-Liisa Kirvesniemi⁠(en) și Mika Myllylä⁠(en);
canotorul Pertti Karppinen⁠(en); gimnastul Heikki Savolainen (gimnast)⁠(en); hocheiștii pe gheață Jari
Kurri⁠(en), Teemu Selänne⁠(en) și Saku Koivu⁠(en); fotbaliștii Jari Litmanen și Sami Hyypiä; schiorii
alpini Kalle Palander⁠(en) și Tanja Poutiainen⁠(en); piloții de formula 1 Keke Rosberg, Mika
Häkkinen și Kimi Räikkönen; piloții de raliuri cvadruplu-campioni mondiali Juha Kankkunen și Tommi
Mäkinen, pilotul dublu campion mondial Marcus Gronholm, de 13 ori campionul mondial
de Enduro⁠(en) Juha Salminen⁠(en), septuplul campion mondial Kari Tiainen⁠(en), și cvintuplii
campioni Mika Ahola⁠(en) și Samuli Aro⁠(en).
Jocurile Olimpice de vară din 1952 au avut loc la Helsinki. Alte competiții sportive importante
desfășurate în Finlanda au fost Campionatul Mondial de Atletism din 1983 și cel din 2005⁠(en).
Alte sporturi practicate de finlandezi în scop recreativ sunt floorballul⁠(en), Nordic walking⁠(en), joggingul,
ciclismul, schiul și fotbalul. Acesta din urmă este cel mai practicat sport de echipă după numărul de
jucători legitimați, popularitatea sa fiind în permanentă creștere.[137]
Patrimoniu mondial[modificare | modificare sursă]
Pe lista patrimoniului mondial UNESCO sunt înscrise următoarele obiective din Finlanda:

 Vechiul oraș Rauma (1991)


 Cetatea Suomenlinna (1991)
 Biserica din Petäjävesi (1994)
 Fabrica veche de carton de la Verla (1996)
 Situl funerar din epoca de bronz de la Sammallahdenmäki (1999)
 Arhipelagul Kvarken (2000, 2006)
 Arcul geodezic Struve (pe teritoriul Finlandei) (2005)

Vezi și[modificare | modificare sursă]


 Literatură finlandeză
 Alvar Aalto
 Jean Sibelius
 Carl Gustaf Emil Mannerheim
 Aleksis Kivi
 Locuri din patrimoniul mondial UNESCO
 Puukko, cuțitul tradițional finlandez

Note explicative[modificare | modificare sursă]


1. ^ Rolul consiliilor regionale de pe Finlanda continentală este asumat în Insulele Åland de guvernul
autonom al Ålandului.