AUTISMUL

Autismul este o tulburare a creerului care interferă adesea abilitatea de a comunica și

de a relaționa cu cei din jur.
Copii cu autism nu au o dezvoltare normală a vorbirii și pot să “pară” surzi, deși
testele de audiometrie sunt normale.
Autismul afectează modul în care copilul percepe și procesează informația
senzorială.
Autismul se definește în termeni generali printr-o triplă deficiență:
1)Insuficiența interacțiunilor sociale.
2)Insuficiența comunicării verbale și nonverbale.
3) Insuficiența jocului și activității imaginare.
Severitatea autismului variază.
Unii copii au nevoie de însoțitori per-
-manent, în timp ce alții pot fi capabili
să meargă la școală.

Tulburări specifice:
-lipsa de atracție afectivă a autistului pentru ființele umane,
-nevoia de a menține mediul înconjurător nescimbat,
-fascinația pentru unele caracteristici ale obiectelor și pentru mișcările
stereotipe(repetitive),
-absența sau întîrzierea limbajului.

Cauze:
Autismul pare a avea o agre-
-gare familială,sugerînd existen-
-ța unui factror genetic.Factori
de mediu se presupun a fi vac-
cinele...
Cercetările creerului persoane-
lor cu autism au identificat
anomalii în anumite zone
cerebrale,inclusiv în acelea
responsabile de emoție și de
relaționarea socială.

Simptome principale:
1
Simptome din perioada copilării:
Sînt observate de părinți în primii 3 ani de viață:
-Copilul nu vrea ținut în brate,
-nu pare să fie interesat de anumite jocuri,
-nu începe să vorbească.
Unii copii sînt pasivi, tăcuți și cer puține lucruri părinților (sau deloc), iar alții extrem
de agitați, plîng mult, cîteodată non-stop, de la ora trezirii din somn. Ei se opun
schimbării, au dificultăți în exprimarea nevoilor și în folosirea gesturilor în locul
cuvintelor sau repetă obsesiv anumite cuvinte sau fraze. Preferă să fie singuri, au
dificultăți în socializareă cu alții, se atașează de obiecte, nu caută contactul vizual...
Alte comportamente ale copiiilor cu autism sunt:
Limbaj limitat la cuvinte repetitive;
Oprirea comunicării;
Probleme în a comunica ce le este necesar;
Nu pot stabili contact vizual cu persoanele din jurul lor;
Doresc să fie singuri;
Le plac jocurile imaginare şi fantastice;
Se angajează în mişcări repetitive, de exemplu învârtirea unor obiecte;
Plâng sau râd fără motiv;
2
Dificultate în a arăta sau a primi afecţiune;
Nu suportă schimbarea programului zilnic;
Nu prezintă frică faţă de pericol;
Sunt fizic foarte activi sau deloc;
Lipsa răspunsurilor la chemările după nume;
Reacţii anormale la sunete tari.

Simptome din perioada adolescenței:

Comportamentul lor se modifică.Dar rămîn totuși cu un deficit în capacitatea de a
relaționa și de ai înțelege pe ceilalți.
Adolescenții au un risc ușor crescut de a dezvolta tulburări depresive,anxietare sau
epilepsie.
Pubertatea se face cu
mai multă dificultate
la adolescenții cu autism
decît la copiii de aceeași
vîrstă.
Simptome la vîrsta adultă:
Unii adulți cu autism pot fi capabili să aibă o profesie și o viață independentă.Gradul
în care un adult cu autism poate duce o viață autonomă depinde de inteligența și de
abilitatea de a comunica. Aproximativ 33% sunt capabili să aibă cel puțin o
independență parțială.
La celălalt capăt al spectrului tulburări autiste, adulții cu autism înalt funcțional au
adeseori succes în profesia lor și pot trăi independent, deși în mod tipic ei continuă să
aibă unele dificultăți în relaționarea cu ceilalți oameni. Aceste persoane au, de obicei,
o inteligență medie sau peste medie.
Autiști celebri:
Există oameni care au reușit să își depășească condiția de autist și să creeze lucruri
extraordinare.
Temple Grandin(63 ani),o americancă care nu a putut vorbi pînă la vîrsta de 5ani,
este în prezent profesoare la Colorado State University(SUA).Este cunoscută, mai ales
prin bestsellrrurile despre comportamentul animalelor și autism.Ea a revoluționat
industria zootehnică, inventînd noi dispozitive pentru fgerme și abatoare.
Ea a găsit propria metodă de ași controla autismul. Și-a construit o menghină din
lemn, care o strînge ca într-o îmbrățișare. Metoda ei este folosită acum în centre de
autism din SUA.
Donna Williams
Donna Williams este o altă autistă celebră, australiancă de naționalitate.Ea este
scriitoare, compozitoare, scenaristă,consultant în autism. Ea a reușit să vorbească abea
la vîrsta de 9 ani.

3
Împreună cu Jim Sinclair (psiholog și activist pentru drepturele autiștilor) a fondat
Autism Network International, o asociație pentru integrarea persoanelor cu această
deficiență. Autist
și el, Jim Sinclar a reușit să vorbească
abia la vîrsta de 12 ani.

4
 EVALUAREA DEZVOLTĂRII COPILULUI

Evaluarea primară/inițială a elevului

 se face imediat după înscrierea acestuia în instituția de învățămînt, în baza
concluziilor medicale și a unor evaluări ce țin de competența instituției.
 Responsabilă de această activitate este Comisia multidisciplinară intrașcolară
(CMI), care antrenează în procesul respectiv resursele instituționale:
psihologul, învățătorul/profesori pe discipline școlare, alți specialiști care
activează în instituție/comunitate (medic, logoped, kinetoterapeut etc.).

Evaluarea inițială include:

 - examinarea dosarului copilului;
 - examinarea recomandărilor medicale;
 - examinarea Planului educațional individualizat precedent al elevului (dacă a
existat),
 - examinarea rapoartelor de evaluare a situaţiei copilului: intrașcolare (ale
dirigintelui, psihologului, medicului, altor specialiști) și externe (ale asistentului
social, medicului de familie, altor actori comunitari);

 - observarea spontană și dirijată a copilului;

 - convorbirile individuale și de grup cu elevul, părinții, specialiștii care asistă
copilul;
 - probele curriculare (sarcini, teste, exerciții etc.);
 -testele (de motricitate, psihometrice etc.) - vor fi aplicate doar de specialiști în
domeniu, care au formarea respectivă în aplicarea și descifrarea rezultatelor
testelor.

În rezultatul evaluării inițiale, în cazul cînd nu este indicată o evaluare

complexă, CMI poate decide asupra necesității elaborării planului educațional
individualizat (PEI) pentru elev.

5
 DEFICIENŢE INTELECTUALE. CARACTERISTICA FUNCȚIILOR
PSIHICE LA COPIII CU DEFICIENŢE INTELECTUALE

Definiţia oligofreniei - este o boală psihică caracterizată prin nedezvoltarea sau

oprirea în dezvoltare a funţiilor intelectuale.

 Etiologia oligofreniei:
Factorii de risc: Factorii care condiţionează apariţia bolilor psihice pot fi
clasificate în:
Factorii interni:
 factorii genetici (ereditari) care au rol determinant);
 factorii constituţionali înnăscuţi sau dobîndiţi;
 factorii endocrini
 factorii metabolici
Factorii externi:
 factorii prenatali: infecţioşi (rubeola, sifilis, toxoplasmoza), - toxici (alcool, oxid
de carbon, alte toxice) – fizici (radiaţii ionizante)
 factorii perinatali: traumatisme obstreticale, infecţii în timpul naşterii
 factorii postnatali şi care care acţionează în primul an de viaţă: infecţii, intoxicaţii,
traumatisme cranio-cerebrale.

 Clasificarea deficiențelor mintale:

Putem împărţi tipurile de handicap mintal, în funcţie de IQ (QI - coeficient de
inteligenţă) în:
 1. intelect de limită sau liminar, cu un IQ care variaza între 80 -90 şi marchează
graniţa dintre normalitate şi handicap;
 2. debilitatea mintală (handicap mintal uşor sau deficienţă mintală moderată, de
gradul I.), cu un IQ între 50 – 70/80;
 3. deficiența mintală severă (deficienţă mintală de gradul al II-lea, sau
imbecilitatea), cu un IQ între 20 – 50;
 4. deficiența mintală profundă (deficienţă mintală de gradul al III-lea sau idioţia),
cu un IQ sub 20.
Deficienţa mintală ușoară
(de gradul I) - debilitatea mintală
 Debilitatea mintală este o insuficienţă a dezvoltării inteligenţei. Este cea mai
frecventă formă de handicap mintal, fiind întîlnită şi sub titulatura de debilitate
intelectuală sau intarziere mintală uşoară E. Seguin este cel care a introdus acest
6
 termen pentru a-l deosebi de idiot şi de fenomenul de demenţă. Debilii mintal
sunt recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, sunt educabili, perfectibili,
adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigenţelor societăţii.
 Debilul mintal se caracterizează printr-o insuficienţă a dezvoltării intelectuale,
care-i lasă posibilitatea să ajungă la autonomie socială, fără a-şi putea asuma total
responsabilitatea faptelor sale, întrucît este incapabil să prevadă implicaţiile
(consecinţele) acţiunilor sale.

Trăsături definitorii pentru debilitate sunt:

 inadaptarea socială, lipsa de discernamînt (distincţie între bine şi rău), naivitatea,

influenţabilitatea (sunt uşor de implicat în acte ilegale), lipsa (sau diminuarea)
motivaţiei de a avea grijă de propria persoană.

 Debilii mintal sunt greu de depistat, intrucît pot avea un comportament docil
(supus, ascultător), pot manifesta o memorie excelentă (în speta mecanică), o
fluenţă verbală bună, sau pot trece neobservaţi, fiind şterşi în comportament,
timizi.

Deficienţa mintală severă

(de gradul II) – imbecilitatea
 Imbecilitatea reprezentă un procent de 18 - 20% din totalul deficienţilor mintali.
 Predomină malformaţiile somatice (gură de lup, proeminenţa globilor oculari etc.)
Vorbirea este imperfectă, prezintă tulburări de articulaţie, înţelegerea este redusă.
Vocabularul se reduce la cuvinte simple, deseori neglijate în propoziţii. Limbajul
acumulat îi permite să comunice cu cei din jur. Varsta mintală atinsă de un imbecil
se situiază în intervalul 3-7 ani.
 În şcoală nu reuşesc, de regulă, să-şi însuşească cititul şi scrisul. Gîndirea
abstractă lipseşte, acţiunile sunt mecanice.
 Sub aspect afectiv, sunt imaturi şi labili. Mai mult sau mai puţin confortabil se
simt în prezenţăa părinţilor, care pentru mulţi dintre indivizi, rămîne a fi singura
experienţă de comunicare şi relaţionare. Au nevoie de protecţie permanentă. În
lipsa părinţilor, pe care îi asociază cu sentimentul de securitate, manifestă
conduite reactive obsesive.
 Comportamentul este predominant emotiv, necontrolat, aberant, arogant. Aceasta
face integrarea socială foarte dificilă.
 Memoria este de obiecei, redusă, dar în unele cazuri ea poate fi excepţională (reţin
pagini din carte după o singură lectură, calculează cu o rapiditate uimitoare,
reporduc piese muzicale de durată, complicate etc.)
7
 Indivizii nu sunt capabili de autonomie personală şi socială, de aceea necesită
asistare permanentă. Este capabil sa se apere impotriva pericolelor obişnuite (apa,
foc, dificultati stradale). Aceasta capacitate a imbecilului (de autoprotecţie) îl
deosebeşte, de fapt, de idiot.
 Integrarea socială poate fi reuşită în cazul indivizilor stabili sub aspect afectiv şi
devine un eşec în cazul celor ce prezintă manifestări psihopatice, periculoase
pentru cei din jur.
 Practic toţi indivizii pot fi învăţaţi să opereze acţiuni simple, supravegheate (de
exemplu să se alimenteze singuri).

Deficienta mintala profunda

(de gradul III) – idioţia
 Idiotia reprezinta forma cea mai grava, mai dramatica de deficienţă mintală,
previzibilă din copilărie, din fericire rar întîlnită (5% din totalul deficienţilor
mintali).
 Idiotul nu este decît o persoană cu deficit mintal, incapabil să vegheze asupra
propriei sale siguranţe în viaţa cotidiană. Lipsă de deprinderi sociale.
 Dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la un nivel inferior celui de 3 ani, pe
fondul unui IQ situat sub 20 şi de aici rezultă că procesele cognitive nu sunt
dezvoltate. Limbajul se reduce la cuvinte simple scurte, sau lipseşte totalmente.
Sunt păstrate instincturile, nu au invidie.
 Din punct de vedere somatic exista în cazul acestei deficiente mintale anumite
caracteristici: o stagnare a dezvoltării fizice, - prezintă malformaţii craniene,
micro- şi hidrocefalii, lordoze (încovoiere a coloanei vertebrale înainte, paralizii),
frunte îngustă, urechi malformate, frecvente anomalii dentare, ale limbii, nivel
redus de imunitate (media de viaţă – 19 ani). Rezistenţa la infecţii a idiotului este
extrem de scăzută şi de aceea mortalitatea în rîndul acestor deficienţi mintal este
destul de frecventă.

8
 DEFICIENŢELE FIZICE ȘI NEUROMOTORII
Delimitări conceptuale
O Deficienţele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, în forma şi funcţiile
fizice ale organismului, care tulbură creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă
a corpului, modifică aspectul exterior, reduc aptitudinile şi puterea de adaptare la
efortul fizic şi diminuează capacitatea de muncă productivă a individului.

O E. Verza clasifică deficienţele morfologice globale în: deficienţe de creştere

(hiposomie - nanism, hipersomie - gigantism, între înălţime şi greutate de
exemplu, disproportionalitate - între cap şi trunchi de exemplu), de nutriţie
(obezitate, debilitate fizică), de atitudine (de exemplu: rigidă (lipsit de
flexibilitate) sau global asimetrică), deficienţe ale tegumentelor (palide sau vineţii,
uscate sau umede, cu pete, cicatrici, eczeme, cu hipertricoză - pilozitate pe tot
corpul,), deficienţe ale muscula­turii (hipotonii sau hipertonii), deficienţe ale
oaselor, ale articulaţiilor.

Etiologia deficienţelor fizice:

Cercetătorii disting 3 categorii de cauze ale acestora:
O predispozante: se manifestă în perioada prenatală sub diferite anomalii
ereditare sau rezultate din comportamentul nociv al femeii însărcinate,
naştere prematură;
O favorizate: sunt rezultatul condiţiilor inadecvate de alimentaţie, igienă, trai,
activitate etc., expunerea copilului la noxe clinice (fum de ţigară, gaze de
eşapament, hrană mai puţin sănătoasă) afecţiunile cronice netratate
(poliartrita reumatoidă, astmul, bronşita), avitaminozele (în special vitamina
D provoacă rahitism).
O determinante: sunt cauze care acţionează atît în perioada intrauterină, cît şi în cea
postnatală. Factorii externi (radiaţii, alcoolism, traumatisme, intoxicaţii, carenţe
alimentare, mediul poluat, vîrsta înaintată a părinţilor). Cauzele postnatale pot fi
determinate de manevre obstreticale nereuşite, boli sau intoxicaţii ale copilului,
bolile cronice degenerative, distrofia musculară, tuberculoza osoasă, osteomielita,
fracturile tratate incorect, accidentele de muncă etc.

Clasificarea deficiențelor fizice:

Deficienţele fizice se clasifică în:
O morfoligice (de structură)
O funcţionale (de activitate)
9
 Tabloul clinic:
Perioada precoce (3-4 săptămîni)
Predomină semne generale de leziune a sistemului nervos central:
O hipodinamie;
O iritabilitate generală;
O tremor al mîinilor şi picioarelor
O ţipăt anormal strident
O crize de apnee (insuficienţa respiratorie)
O bradicardie (bătăi de inimă accelerate)

OTulburări genetice şi congenitale

O - malformaţii ale aparatului locomotor şi ale membrelor superioare
O - toracele ”în formă de pîlnie”
O - luxaţia congenitală a şoldului

O Tulburări ale procesului de creştere

O rahitismul
O piciorul plat (picior valg)
O hipotrofia staturală
O inegalitatea membrelor
O malformaţiile coloanei vertebrale

10
 OSechele posttraumatice
O paraplegia postraumatică
O paralizia obstreticală
O Deficienţe osteoarticulare
şi musculare

O traumatisme musculo-tendinoase
O retracţii musculare

O Deficienţe preponderent neurologice

O boli ale neuronului motor central
O boli ale neuronului motor periferic

11
 DEFICIENŢELE SENZORIALE.
DEFICIENȚELE DE AUZ

Surdopsihologia este o ştiinţă interdisciplinară, care studiază particularităţile

dezvoltării psihice a persoanelor cu disfuncţie auditivă profundă, relevă cauzele şi
consecinţele pierderii auzului, metodele de recuperare, compensare şi normalizare în
vederea structurării personalității lor şi integrării în viaţa socială şi profesională.

 Raportul SP cu alte ştiinţe:

Surdopsihologia este o ştiinţă nouă, de graniţă, situată între:
 blocul ştiinţelor medicale: otorinolaringologia, audiologia, pediatria,fiziologia;
 blocul ştiinţelor psihologice: psihologia generală, corecţională, psihologia
vîrstelor, psihologia socială, psihologia medicală;
 blocul ştiinţelor pedagogice: pedagogia generală, corecţională, logopedia.

 Obiectul de studiu al SP îl constituie determinarea particularităţilor dezvoltării

psihofizice şi psihofiziologice, determinate de disfuncţia auditivă severă.

 Etiologia surdităţii la copii:

 Surdităţile ereditare (genetice)
 Surdităţile dobîndite
 în perioada prenatală:
 infecţii virale sau bacteriene ale mamei (citomegalovirus, rubeola, varicela,
gripa, herpesul, sifilisul, toxoplasmoza);
 ingerarea cu substanţe toxice, alcool sau a altor medicamente din grupul
tranchilizantelor;
 tentative de avort prin consumul unor substanţe otrăvitoare;
 iradieri ale mamei în timpul sarcinii;
 incompatibilitatea RH între mamă şi făt;
 anemia gravidelor de gradul II şi toxicoza;
 traumatisme în timpul sarcinii.

 în perioada neonatală:

◦ traumatisme obstreticale cu produceri de hemoragii în urechea internă sau la

nivelul scoarţei cerebrale;
12
 ◦ anoxie sau asfixie albastră;
◦ masa corpului la naştere mai mică de 1500 gr.;
 în perioada postnatală:
 boli infecţioase de tipul: otită, mastoidită, meningită, encefalită, rujeolă, febră
convulsivă, oreion, etc.
 traumatisme cranio-cerebrale;
 abuz de antibiotice;
 traumatisme sonore.

Dupa gravitatea lor, deficiențele de auz se pot clasifica astfel:

 HIPOACUZIE = deficit de auz cu resturi auditive care poate fi corectat prin
proteze auditive sau implant cohlear;
 SURDITATE (COFOZA) = deficit de auz cauzat de un defect organic apărut la
unul dintre segmentele aparatului auditiv si care are drept consecința principală
mutitatea. Surditatea poate fi ereditară sau dobîndita (prenatal, neonatal,
postnatal).

Tipurile de surditate:
În funcţie de momentul apariţiei surdităţii, se distinge:
 Surditate postlabică sau postlingvală: ea apare la copilul ce ştie a vorbi şi a
citi. Vocea este bine formată.
 Surditate perilabică sau perilingvală: apare la copiii ce încep a vorbi, dar nu
ştiu a citi. În absenţa unei educaţii specializate, limbajul va degrada rapid.
 Surditate prelabică sau prelingvală: este de cele mai dese ori congenitală sau
apare în primele luni după naştere.
Clasificarea după BIAF:
 hipoacuzie uşoară – o pierdere de auz de 20-40dB
 hipoacuzie medie – o pierdere de auz de 40-70dB
 hipoacuzie severă – o pierdere de auz de 70-90dB
 anacuzie/cofoză (surditate profundă) – o pierdere de auz de peste 90dB
 Auzul normal acoperă intevalul 0-30 dB. Scăderea auzului sub 30 dB
(hipoacuzia) produce dificultati în comunicare şi afectarea calităţii vieţii.

13
 În funcţie de lateralitate, deosebim:
 Deficienţă unilaterală;
 Deficienţă bilaterală.

În funcţie de momentul apariţiei:

 deficienţă ereditară
 deficienţă dobîndită

Clasificarea după Cletz:

 Neînţelegerea vorbirii în şoaptă la o distanţă de 4-7 m. – hipoacuzie uşoară.

 Neînţelegerea vorbirii în şoaptă la o distanţă de 1-4 m. – hipoacuzie medie.

 Neînţelegerea vorbirii în şoaptă la o distanţă de pînă la 1 m. – hipoacuzie

severă

Surditate
 Prin surditate se înţelege scăderea uşoară sau gravă, unilaterală sau bilaterală a
acuităţii auditive ajungînd pîna la cofoză (surzenie) - adică abolirea completă a
auzului. Surdităţile pot fi tranzitorii sau definitive, uşoare, medii sau grave,
unilaterale sau bilaterale, de transmisie (cauza este localizată la nivelul urechii
externe sau medii) sau de percepţie (cauza este localizată la nivelul urechii
interne si/sau la nivelul sistemului nervos periferic sau central).

 Elemente comportamentale care pot crea suspiciunea unui deficit de auz la copil:
 Copilul roaga mereu persoanele care vorbesc sa repete ceea ce au spus;
 Copilul tine urechea cu auzul mai putin scazut orientata catre persoana care
vorbeste;
 Copilul urmareste foarte atent buzele si fata persoanei care vorbeste;
 Copilul respira numai pe gura, avand vegetatii adenoide (polipi) care ii
provoaca o hipoacuzie de transmisie;
 Copilul prezinta scurgeri cornice la ambele urechi;
 Copilul pronunta gresit consoanele siflante (f, s, ş);
 Copilul nu raspunde, sau da raspunsuri gresite atunci cand i se vorbeste soptit
sau din spate;
 Copilul prezinta tulburari de comportament ( agitatie, obraznicie, crize de furie,
neatentie permanenta, face alte activitati decat grupul).
14
  Recuperarea:
 Protezele auditive
Screeningul neonatal fiind din ce in ce mai raspandit, se monteaza in prezent proteze
auditive la sugarii in varsta de 3 luni; in trecut, existau proteze numai pentru copiii
cu varsta > 15 luni.
De asemenea, sunt disponibile proteze cu modele externe, intraauriculare (in ureche)
sau cu prindere osoasa, insa cele retroauriculare sunt inca de electie (preferate). De
obicei se prescriu proteze bilaterale, dar pe masura ce copilul creste el poate alege sa
poarte o singura proteza.
Alte accesorii sunt microfoanele directionale care pot reduce zgomotul provenit din
spate si din lateral, si sistemele FM care au un emitator care selecteaza vocea
vorbitorului si o transmite prin unde radio catre un receptor FM foarte mic conectat
la aparatul auditiv al purtatorului. Acestea sunt deosebit de utile in incaperile
zgomotoase. In prezent, aparatele digitale realizeaza amplificarea optima a anumitor
frecvente.

Metodele alternative de comunicare

 Acestea includ:
- cititul pe buze si exprimarea corespunzatoare a acestuia
- dactilemele
- limbajul mimo-gestual
- limbajul semnelor
- orice combinatie a acestora.

15
16
 EDUCAŢIA INCLUZIVĂ:
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Educaţia incluzivă
 este o abordare şi un proces continuu de dezvoltare a politicilor şi practicilor
educaţionale, orientate spre asigurarea oportunităţilor şi şanselor egale pentru
persoanele excluse/marginalizate de a beneficia de drepturile fundamentale ale
omului la dezvoltare şi educaţie în condiţiile diversităţii umane.
 este o abordare potrivit căreia toţi copiii trebuie să aibă șanse egale de a
frecventa aceeași școală și de a învăţa împreună, indiferent de apartenenţa lor
culturală, socială, etnică, rasială, religioasă și economică sau de abilităţile și
capacităţile lor intelectuale sau fizice.
 este caracteristica calitativă a sistemului de educaţie deschis, flexibil, adaptat
necesităţilor persoanei, politicile și practicile căruia sînt axate pe cooperare,
parteneriat și relaţii umane pozitive;
 prevede schimbarea și adaptarea continuă a sistemului educaţional pentru a
răspunde diversităţii copiilor și nevoilor ce decurg din aceasta, pentru a oferi
educaţie de calitate tuturor în contexte integrate și medii de învăţare comune;
 presupune o nouă orientare care pune accentul pe cooperare, parteneriat,
educaţie socială și valorizarea relaţiilor interumane;
 Susţine integrarea educaţională, socială, profesională a tuturor copiilor în
comunitate, pornind de la valorile pe care le poate oferi familia;
 reconsideră și reevaluează atitudinea statului și societăţii faţă de copiii, tinerii,
adulţii excluși și/sau marginalizaţi;
 face posibilă și stimulează valorificarea resurselor și experienţelor existente și
crearea diferitor servicii de abilitare/ reabilitare și sprijin al copiilor în situaţii
de dificultate;
 reflectă valorile unei societăţi echitabile și democratice care oferă tuturor
persoanelor oportunităţi egale de a beneficia de drepturile omului și obiectivele
de dezvoltare umană, împărtășite pe plan mondial.
Integrarea - presupune asimilarea copilului în cadrul învăţămîntului general, proces
prin care se adaptează şcolii în timp ce aceasta rămîne, în cea mai mare parte,
neschimbată.
Incluziunea - presupune ca instituţiile şi sistemul educaţional, în general, să se
schimbe şi să se adapteze necesităţilor copiilor.
 are necesităţi speciale;
 nu poate să înveţe;
 nu poate ajunge la şcoală;
 necesită profesori special pregătiţi;
 necesită materiale şi tehnologii didactice spec.;

17
 necesită un mediu şcolar (instituţional) special;
 necesită asistenţă specializată.

EDUCAŢIA INCLUZIVĂ
Problemele cu care se înfruntă
Sistemul educaţional:
 Principiul fundamental al sistemelor educaţionale : „toţi copiii trebuie să înveţe
împreună”
 Sunt integrați și :
 copiii orfani, abandonaţi;
 copiii instituţionalizaţi în școlile-internat;
 copiii care consumă droguri, alcool...;
 copiii cu dificultăţi de învăţare și comunicare;
 copiii cu probleme de învăţare și integrare socială;
 copiii cu deficienţe mai grave, care au nevoie și de o formă de sprijin
suplimentar.
 Educaţia incluzivă se dezvoltă în baza următoarelor principii:
 principiul drepturilor egale în domeniul educaţiei;
 principiul egalizării șanselor;
 principiul interesului superior al copilului;
 principiul non-discriminării, toleranţei și valorifi cării tuturor diferenţelor;
 principiul intervenţiei timpurii;
 principiul individualizării fiecărui copil;
 principiul asigurării serviciilor de sprijin;
 principiul flexibilităţii în activitatea didactică;
 principiul designului universal care permite crearea unui mediu accesibil tuturor;
 principiul managementului educaţional participativ;
 principiul dreptului părintelui de a alege;
 principiul cooperării și parteneriatului social.
 Scopurile educației incluzive:
 satisfacerea necesităţilor educaţionale ale tuturor membrilor comunităţii;
 adaptarea personalităţii la condiţiile vieţii;
18
 schimbarea de atitudini, comportamente, conţinuturi educaţionale pentru a
răspunde diversităţii umane;
 aplicarea practicilor nondiscriminatorii în procesul de educaţie;
 prevenirea și combaterea excluderii și /sau marginalizării în educaţie;
 reformarea școlii și societăţii în ansamblu;
 centrarea procesului de educaţie pe copil/elev, dezvoltarea respectului de sine,
toleranţă și acceptare;
 orientarea strategică spre trecerea de la adaptarea elevului la școli diferite la
adaptarea
 învăţămîntului la diferenţele dintre elevi;
 ameliorarea continuă a calităţii educaţiei.
 Scopul școlii
 din perspectiva abordării incluzive a educaţiei poate fi definit pe două dimensiuni
esenţiale:
 asigurarea accesului la educaţie pentru toţi copiii;
 asigurarea calităţii educaţiei pentru toţi copiii.
 Școala prietenoasă copiilor:

 identifică copiii excluși și îi înrolează;

 recunoaște educaţia ca drept al fiecărui copil; contribuie la supravegherea
(monitorizarea) drepturilor și bunăstării fiecărui copil din comunitate;

 respectă diversitatea și asigură egalitatea în învăţare pentru toţi copiii;

 răspunde necesităţilor copiilor și diversităţii bazate pe gender, probleme sociale,

etnice și pe nivel de abilitate.

 nu exclude, nu discriminează și nu stereotipizează în bază de diferenţe;

 oferă educaţia obligatorie gratuită, accesibilă, în special pentru familiile și copiii
în situaţii de risc;

Incluziunea nu trebuie să fie considerată ceva adiţional la învăţămîntul general: ea

trebuie privită ca parte intrinsecă a misiunii, filozofiei, valorilor, practicilor și
culturii școlii.
19
20
 ÎNTÂRZIERILE ÎN DEZVOLTARE

Delimitări conceptuale. Etiologie.

Întîrzierile în dezvoltarea copilului pot fi consecința factorilor ereditari,
accidentelor biologice, sociale sau a unei îngrijiri neadecvate a copilului din
fragedă copilărie (subalimentaţie, neglijare, afecţiuni somatice, tratamente
necorespunzătoare etc.).

Caracteristica întîrzierilor în dezvoltare

Întîrzierile în dezvoltarea copilului se caracterizează prin următoarele:
 stări somatice labile (bolnăvicioși, apatici, plîngăreți etc.);
 contact emoțional rigid și instabil;
 probleme de comunicare și limbaj;
 capacitate redusă de orientare în timp și spațiu;
 activitatea de joc neadecvată vîrstei etc.
Copiii cu întîrzieri în dezvoltare, de obicei, cu asistența adecvată reușesc să
depășească dezechilibrele de dezvoltare, adaptîndu-se optim la condițiile școlare și
sociale.
TULBURĂRILE DE DEZVOLTARE
 Tulburările de dezvoltare sînt ansamblu de manifestări somatice, neurologice,
neurovegetative, psihologice, dispoziţionale, cognitive, și comportamentale
determinate organic sau simptomatic (funcţional sau social).
 Tulburările de dezvoltare au evoluţie continuă, progresivă, exprimîndu-se în
cerințe educaționale speciale, deseori, ireversibilă.
Caracteristica tulburărilor de dezvoltare
Tulburările în dezvoltarea copilului au următoarele caractreristici:
 apar la oricare etapă de vîrstă ( cel mai frecvent la vîrsta de 0 - 3 ani);
 manifestările somatice, neurologice, psihologice sînt progresive;
 determină o dizabilitate mintală/intelectuală, motoră sau senzorială;
 limitează funcționarea adecvată a copilului, în cel puțin, trei domenii (mobilitate,
limbaj, comunicare, învățare, autoservire, autonomie și independență personală
etc.)

 solicită acompaniere educațională în procesul de predare/învățare/evaluare;

 reclamă stimulare și sprijin complementar pentru a reuși să se integreze în
procesul de activitate școlară etc.
21
 Tulburările de dezvoltare sînt definite drept: primare, secundare, terțiare.
Tulburările primare sînt tulburările morfologice, neurologice condiționate
organic.
Tulburările de origine primară, datorită caracterului lor anatomofiziologic (de
regulă), sînt mai rezistente la intervențiile recuperatorii/ compensatorii, se
recuperează, prioritar, prin intervenții medicale.
 Tulburarea primară este rezultatul leziunii organice, iar tulburările secundare și
terțiare (derivate), sînt condiționate de leziunea organică și lipsa sau tardivitatea
intervențiilor de abilitare/ reabilitare.
 Tulburările cu caracter secundar sînt mai puțin stabile, pot fi recuperate,
compensate, atenuate, în special, prin măsuri psihopedagogice adecvate, adaptate
particularităților individuale, specificului tulburării/dizabilității, printr-un proces
de învățare coerent și cît mai timpuriu posibil.

 Tulburările cu caracter secundar pot fi prevenite, depășite/excluse prin intervenții

psihopedagogice adecvate, bazate pe abordare multidisciplinară, diagnosticare și
intervenție timpurie.
 Tulburările cu caracter secundar pot fi prevenite prin intervenții medicale și
psihopedagogice adecvate, bazate pe abordare multidisciplinară, diagnosticare și
intervenție timpurie.

Pornind de la legea compensării, constatăm că:

 orice tulburare primară de dezvoltare duce la tulburări secundare și terțiare;
 orice tulburare de dezvoltare solicită un stimul exterior, asistență specializată
pentru compensarea/diminuarea consecințelor acesteia.
 Dezechilibrele, tulburările de dezvoltare neasistate precoce și adecvat duc la
instalarea dizabilităților.

 Abilitarea și reabilitarea dezvoltării copiilor cu dizabilități pornește de la

potențialul copilului, nivelul actual al dezvoltării (zona actuală și zona proximă de
dezvoltare a copilului) și particularitățile de vîrstă specifice dezvoltării, în special,
valorificarea perioadelor senzitive.
 Perioada senzitivă este o perioada de vîrstă caracterizată de sensibilitate maximă
pentru formarea anumitor funcții psihice (formarea vocabularului activ – perioada
senzitivă 2-3 ani, formarea mișcărilor grațioase - perioada senzitivă 4-5 ani etc.).
Adaptarea copilului cu cerințe educaționale speciale
 Adaptarea este un proces de asimilare a condiţiilor de mediu pe parcursul
căruia au loc modificări la nivel fiziologic și psihologic.

22
 Adaptarea copilului la condiţii noi presupune formarea unor comportamente
care îi asigură asimilarea mediului și incluziunea lui școlară și socială.
 Copilul, în procesul de adaptare, își formează un anumit tip de comportament
ce corespunde cu un atașament faţă de persoana de referință (pedagog,
educator, diriginte, persoana care îl îngrijește etc.), de mediul în care se află
(A.V. Petrovski, V.V. Bogoslovski, P.S. Nemov, Filips B., Novicova E. V.,
Silvestru A., Carcea M.).
 Schimbarea mediului de viaţă al copilului cu cerințe educaționale speciale
(CES): separarea de familie, școlarizarea, instituționalizarea, internarea intr-o
instituției medicală etc. condiţionează/declanșează apariţia diferitor reacţii
neurofiziologice, psihologice și comportamentale neadecvate, care influenţează
starea somatică și psihică a copilului. Aceste reacţii definesc „sindromul de
adaptare”.
 Copilul, în procesul de adaptare/acomodare la condiţiile noi și solicitările
programului școlar, consumă energie nervoasă și psihică, în aceste
circumstanţe, copilul are nevoie de un nivel înalt de rezistenţă a celulelor
nervoase, de putere și flexibilitate înaltă a proceselor nervoase (inhibiţia și
excitaţia).

 Efortul/tensiunea psihică și nervoasă a copilului, în perioada de adaptare,

condiţionează schimbări imprevizibile, reacţii de stres - incompatibile cu
situaţia nou creată.
 Sistemele biologice și psihologice ale copilului încep a funcţiona în regim
neadecvat, apare o formă patologică de adaptare, exprimată prin:
 - tulburări de tip somatic (îmbolnăviri frecvente, ticuri nervoase, schimbări
catarale, enurezis, febră, etc.);
 - schimbări psihice neadecvate (negativism, crize isterice, inhibiții, bîlbîială
etc.);
 - schimbări emoţionale (apatie, stări depresive, tristeţe profundă, accese de
plîns, rîs etc.);

 - reacţii comportamentale (agresivitate, autoizolare, acţiuni de automutilare,

indiferenţă etc.
 - dereglări ale somnului;
 - dereglări ale poftei de mîncare;
 - tulburări ale activităţii de joc, de învățare etc.;
 - schimbări în alte sisteme funcţionale (sistemul vegetativ, schimbări de
temperatură a corpului, activitate bioenergetică a pielii etc.).

23
24
 STRATEGII DE DEZVOLTARE A COPILULUI CU CES
 Cei mai mulţi copii se dezvoltă într-un mod previzibil, asemănător. De la naștere,
din frageda copilărie, toţi copiii sînt total dependenţi de adult, dar treptat învață
să-și obţină pas cu pas autonomia personală. E o ”muncă” grea de descoperiri,
succese și eșecuri, dar prin stimulare, cu sprijinul părinţilor, adulţilor, pedagogilor
copilul devine autonom, achiziționează cunoștinţe și experienţe care îi ajută să-și
cîștige independența și autonomia personală în mediul în care trăiește, îl face să fi
e activ și participativ în viaţa socială - se adaptează la condiții noi, exigențe,
norme și reguli etc.

Adaptarea copilului cu CES

 la condiţiile școlii, la exigențele și rolurile noi, este susținută de un șir de
strategii coerente și adecvate particularităților de vîrstă și individuale de
dezvoltare a copilului:
 1. Interacţiunea pozitivă a copilului cu persoana cheie (la sosire copilul să fie
salutat, primit, însoţit pe parcursul activităţilor de una și aceeași persoană –
educatorul, învățătorul la clasă, dirigintele, altă persoană);

 2. Asigurarea stării emoționale echilibrate (aprecieri pozitive, stimulare și

sprijin în procesul de educație, oferirea de ”bonusuri”, etc.);
 3. Respectarea consecutivităţii, ritmului activităţilor zilnice de rutină, regimul
individual al copilului etc.;
 4. Acceptarea comportamentelor specifi ce ale copilului (permiteţi-i copilului,
la etapa initial de școlarizare, reintegrare, să facă ceea ce îi place foarte mult,
oferiți-i sarcini care le poate realiza, încurajați independenţa copilului etc.);
 5. Amenajarea spațiului de activitate – stimulativ, sigur, protector, prietenos,
adecvat necesităților copilului;
 6. Utilizarea materialelor didactice care ar facilita/ușura activitatea de
cunoaștere/învățare/
 evaluare a copilului;
 7. Evitarea evaluărilor cunoștințelor, investigaţiilor, etc., în perioada de
adaptare școlară/socială;
 8. Planificarea individuală pentru fi ecare copil sau pentru grupuri mici (2-3
copii) a transferului de la o activitate la alta;
 9. Amintirea repetată a regulilor de activitate copiilor, înainte de activitate, pe
parcursul activității și la sfîrșitul acesteia;
 10. Oferirea posibilităţii de a-și schimba locul în clasă, de a alege cu cine să
stea în bancă, să treacă de la o activitate la alta etc.;
 11. Ghidarea copilului în procesul de învățare, pregătire a temelor, oferirea de
recompense morale și materiale (bonusuri, fișe, dulciuri etc.);

25
  12. Îndeplinirea unei fi șe de adaptare a copilului la școală (evidenţa sferei
emoţionale, vorbirii, activităţii de învățare/ joc, motoricii, relaţiilor cu copii și
adulţii, stării de sănătate a copilului etc.);
 13. Oferirea șanselor de învățare – ajutaţi Copilul să se cunoască pe sine însuși,
sprijiniți-l în valorificarea la maximum a potenţialului său de dezvoltare.
 14. Colaborarea pedagogului cu părinţii copilului, cu alți pedagogi/specialiști
care asistă copilul.

Important!
 Dezvoltarea psihică este rezultatul influenţelor învăţării spontane și organizate,
precum și a acţiunilor educative situative. Dezvoltarea psihică este condiţionată
organic/biologic, social și funcţional.
 Învățarea, adaptarea, comunicarea prin stimulare și orientare pozitivă transformă
potențialul ereditar al copilului în capacități psihofizice. Învăţarea duce după
sine dezvoltarea. Acţiunile educative se așează pe zona actuală și zona proximă a
dezvoltării. În perioada de adaptare, nu acceleraţi ritmul copilului, compensaţi
atent starea de stres în care se află copilul.

Procesul de adaptare are 3 perioade:

 acută,
 latentă
 de compensare.
 Perioada acută (dezadaptarea)
se caracterizează prin conflict între comportamentul obișnuit al copilului,
stereotipurile și cerinţele mediului nou.
Perioada acută se manifestă prin următoarele semne:
 - devieri în comportamentul copilului (în relaţiile copil-copil; copil-adult etc.);
 - dereglări de limbaj și fluenţă;
 - dereglări ale sistemului nervos vegetativ;
 - schimbări în masa corporală;
 - disfuncţii ale sistemul bacterian a mucoasei nazale și bucale;
 - schimbări în sistemul imun (îmbolnăviri frecvente, stări apatice) etc.

26
  Perioada latentă
(adaptarea propriu-zisă, nemijlocită)
În această perioadă de timp, copilul însușește activ mediul nou, formîndu-și noi tipuri
de comportament.
Perioada latentă este însoţită de următoarele semne:
 - diminuarea treptată a stărilor de conflict;
 - ameliorarea poftei de mîncare (aproximativ 15 zile);
 - tulburarea somnului, comportamentului și a activităţii de joc, în special, a
comunicării verbale, rămîn evidente pe parcursul a 60 de zile.

 Perioada compensaţiei
este perioadă de timp, în care copilul reușește să însușească noile cerinţe și relaţii, pe
care le acceptă, respectă, le urmează pozitiv. Semnele caracteristice ale perioadei este
încetinirea neesenţială a ritmului dezvoltării copilului, care tinde spre echilibru.
 Procesul de adaptare, după profunzime, se exprimă prin 3 grade de severitate:
ușoară, medie și dificilă. Adaptarea dificilă a copilului se caracterizează prin
asimilarea, acomodarea dificilă la mediul nou pe o perioadă lungă de pînă la 2-6
luni.
 Procesul de incluziune a copilului în grupuri noi, condiții noi, cerințe noi
comportă în sine „sindromul acut al adaptării”.

27
 ÎNTÎRZIERILE ÎN DEZVOLTARE
Generalizări
 Întîrzierile în dezvoltarea copilului pot fi consecința factorilor ereditari,
accidentelor biologice, sociale sau a unei îngrijiri neadecvate a copilului din
fragedă copilărie (subalimentaţie, neglijare, afecţiuni somatice, tratamente
necorespunzătoare etc.).

Caracteristica generală
 Întîrzierile în dezvoltarea copilului se caracterizează prin următoarele:
 stări somatice labile (bolnăvicioși, apatici, plîngăreți etc.);
 contact emoțional rigid și instabil;
 probleme de comunicare și limbaj;
 capacitate redusă de orientare în timp și spațiu;
 activitatea de joc neadecvată vîrstei etc.
 Copiii cu întîrzieri în dezvoltare, de obicei, cu asistența adecvată reușesc să
depășească dezechilibrele de dezvoltare, adaptîndu-se optim la condițiile
școlare și sociale.

 TULBURĂRILE DE DEZVOLTARE
 Tulburările de dezvoltare sînt ansamblu de manifestări somatice, neurologice,
neurovegetative, psihologice, dispozi-ţionale, cognitive, și comportamentale
determinate organic sau symptomatic (funcţional sau social).
 Tulburările de dezvoltare au evoluţie continuă, progresivă, exprimîndu-se în
cerințe educaționale speciale, deseori, ireversibilă.
 Tulburările în dezvoltarea copilului au următoarele caractreristici:
 apar la oricare etapă de vîrstă ( cel mai frecvent la vîrsta de 0 - 3 ani);
 manifestările somatice, neurologice, psihologice sînt progresive;
 determină o dizabilitate mintală/intelectuală, motoră sau senzorială;
 limitează funcționarea adecvată a copilului, în cel puțin, trei domenii
(mobilitate, limbaj, comunicare, învățare, autoservire, autonomie și
independență personală etc.)
 solicită acompaniere educațională în procesul de predare/învățare/evaluare;
 reclamă stimulare și sprijin complementar pentru a reuși să se integreze în
procesul de activitate școlară etc.
 Tulburările de dezvoltare sînt definite drept: primare, secundare, terțiare.
 Tulburările primare sînt tulburările morfologice, neurologice condiționate
organic.
 Tulburările de origine primară, datorită caracterului lor anatomofiziologic (de
regulă), sînt mai rezistente la intervențiile recuperatorii/compensatorii, se
recuperează, prioritar, prin intervenții medicale.

28
 Tulburarea primară este rezultatul leziunii organice, iar tulburările secundare și
terțiare (derivate), sînt condiționate de leziunea organică și lipsa sau tardivitatea
intervențiilor de abilitare/ reabilitare.

 Tulburările cu caracter secundar sînt mai puțin stabile, pot fi recuperate,

compensate, atenuate, în special, prin măsuri psihopedagogice adecvate,
adaptate particularităților individuale, specificului tulburării/dizabilității, printr-
un proces de învățare coerent și cît mai timpuriu posibil.
 Tulburările cu caracter secundar pot fi prevenite, depășite/excluse prin
intervenții psihopedagogice adecvate, bazate pe abordare multidisciplinară,
diagnosticare și intervenție timpurie.
 Tulburările cu caracter secundar pot fi prevenite prin intervenții medicale și
psihopedagogice adecvate, bazate pe abordare multidisciplinară, diagnosticare
și intervenție timpurie.

 Pornind de la legea compensării, constatăm că:

 orice tulburare primară de dezvoltare duce la tulburări secundare și terțiare;
 orice tulburare de dezvoltare solicită un stimul exterior, asistență specializată
pentru compensarea/diminuarea consecințelor acesteia.
 Dezechilibrele, tulburările de dezvoltare neasistate precoce și adecvat duc la
instalarea dizabilităților.

 Abilitarea și reabilitarea dezvoltării copiilor cu dizabilități pornește de la

potențialul copilului, nivelul actual al dezvoltării (zona actuală și zona proximă
de dezvoltare a copilului) și particularitățile de vîrstă specifi ce dezvoltării, în
special, valorifi carea perioadelor senzitive.
 Perioada senzitivă este o perioada de vîrstă caracterizată de sensibilitate
maximă pentru formarea anumitor funcții psihice (formarea vocabularului activ
– perioada senzitivă 2-3 ani, formarea mișcărilor grațioase - perioada senzitivă
4-5 ani etc.).

29
 SINDROMUL DOWN

Viaţa continuă
Ce este Sindromul Down?
Sindromul Down (trisomie 21) reprezintă o afecțiune cromozomială (o afecțiune din
naștere, care este prezentă la copil încă din momentul conceperii) cauzată de prezența
unui cromozom 21 suplimentar. Cromozomii sunt structuri microscopice prezente in
fiecare celulă din fiecare țesut al organismului. Ei poartă planul tuturor
caracteristicilor pe care le moștenim. Acest plan este purtat sub forma un mesaj codat
prezent într-o substanță chimică denumită ADN. La om, sunt 23 de perechi de
cromozomi în fiecare celulă, 46 în total. Un set de 23 de cromozomi se moștenește de
la tată iar celălalt set de 23 de la mamă.
Primul care a descoperit…
Denumirea „Down” provine de la medicul englez, John Langdon Haydon Down, un
medic britanic, primul care a descris acest sindrom în anul 1866, cu aproximativ 100
de ani înainte ca acest cromozom suplimentar să fie descoperit.

30
  Cauze:
Sindromul Down este cauzat de diviziunea celulara anormala, cel mai frecvent la
nivelul ovocitului, inainte sau in momentul conceptiei. Mai putin frecvent, diviziunea
celulara anormala poate afecta spermatozoidul in momentul conceptiei. Nu se cunosc
factorii care determina celulele sa se divida anormal.

Genele sunt grupate sub forma de cromozomi. In mod normal, un copil mosteneste 46
de cromozomi, cate 23 de la fiecare parinte. In urma diviziunii celulare anormale din
Sindromul Down rezulta material genetic suplimentar, de obicei un extra cromozom.
Sindromul Down este clasificat in conformitate cu modul specific in care materialul
genetic
 Simptome

Simptomele pot include:

- durere la nivelul gatului;
- limitarea miscarilor gatului;
- senzatie de slabiciune la nivelul bratelor si picioarelor;
- dificultati de mers;
- modificarea controlului sfincterian.
 Factori de risc
- mama varstnica: sarcina la femei peste 35 de ani, prezinta un risc crescut pentru a
avea un copil cu Sindrom Down tip trisomia 21; acest risc creste continuu cu
inaintarea in varsta;
- tata varstnic: cercetatorii din domeniul medical investigheaza legatura dintre
varsta tatalui si riscul de a avea un copil cu Sindrom Down; studiile recente
indica faptul ca daca tatal are varsta mai mare de 40 de ani si mama mai mare de
35, ei au un risc crecut de a avea un copil cu Sindrom Down;
31
 - frate/sora cu Sindrom Down: femeile care au deja un copil cu Sindrom Down
tip trisomia 21 au un risc de 1% de a mai avea un copil cu aceasta afectiune.

Riscurile de a da nastere unui copil cu Sindrom Down creste proportional

potrivit tabelului urmator:
20 ani 1 din 1,600
25 ani 1 din 1,300
30 ani 1 din 1,000
35 ani 1 din 365
40 ani 1 din 90
45 ani 1 din 30

Caracteristici Fizice
FAȚA – privit din fata, copilul cu sindrom Down are in mod normal o fata rotunda.
Din profil fața tinde spre plat.
CAPUL – spatele capului este aproape aplatizat la cei mai multi dintre copii cu
sindrom Down. Aceasta trasatura mai este cunoscuta si sub numele de brahicefalie.
OCHII – la majoritatea copiilor si adultilor cu acest sindrom sunt usor oblici, inclinati
in sus. Mai mult, uneori prezinta un pliu de piele vertical intre coltul interior al
ochiului si baza nasului, care poate exista si la copii normali. În ambele cazuri el
devine mai putin vizibil sau dispare odata cu inaintarea in varsta. Ochii pot avea pete
galben deschis în jurul irisului. Aceste pete sunt numite petele “Brushfield” dupa
doctorul englez Dr. T. Brushfield(1858-1937). Ele pot aparea si la ochii copiilor
normali. De cele mai multe ori dispar dupa ce irisul devine maroniu. Ca si pliurile
epicantice, nu influenteaza vederea.
PARUL – la copiii cu sindrom Down este de obicei drept si moale.
GATUL – nou-nascutii cu sindrom Down pot prezenta piele in exces pe spatele
gatului, care dispare odata cu inaintarea in varsta. Copiii mai mari sau adultii cu
Down tind sa aiba gatul scurt si gros.
GURA – cavitatea lor bucala este usor mai mare decat la majoritatea copiilor si limba
este usor mai lata. Aceasta combinatie determina ca uneori copii sa-si scoata limba
afara. Parintii pot interveni aici pentru a opri acest obicei, invatand copilul sa-si tina
limba in gura de mic, folosind anumite proceduri speciale.
PICIOARELE – tind sa fie scurte si groase si au un spatiu mai mare intre primul si
urmatorul deget. Aceasta se poate asocia si cu un pliu scurt pe talpa, care incepe de la
acest spatiu si merge cativa centimetri in spate.
TONUSUL – membrele si gatul copiilor cu sindrom Down au un tonus scazut, sunt
hipotonice. Tonusul reprezinta rezistenta muschilor pentru a se misca cand sunt
relaxati. Este diferit de puterea (forta) muschilor, care necesita contractia activa a
32
muschilor. Forta musculara este de obicei normala la copiii cu sindrom Down.
Tonusul scazut este mai pronuntat la unii copii fata de altii. El este cel mai scazut in
primii ani de viata si se imbunatateste odata cu cresterea in varsta, astfel incat la
adolescenta sau maturitate nu mai reprezinta o problema semnificativa.
MARIMEA CORPULUI – copiii cu sindrom Down de obicei cantaresc mai putin
decat media la nastere. De asemenea si lungimea corpului la nastere este mai mica. In
copilarie, ei cresc constant dar incet iar inaltimea lor ca adult este mai mica decat cea
specifica familiei. Ea este limita de jos a inaltimii normale si este 145-168 cm la
barbati si 132-155 cm la femei.

Trasaturi faciale

- urechi de forma modificata: de obicei mici si jos inserate;

- gura si limba anormal constituite: limba copilului poate protruziona partial, iar cerul
gurii (palatul) poate fi foarte arcuit si ingust;
- punte nazala aplatizata: portiunea aplatizata a nasului situata intre cei 2 ochi (punte
nazala) este frecvent infundata;
- pete Brushfield: un fragment tisular pe portiunea colorata a ochiului (iris); aceste
33
pete nu afecteaza vederea;
- dinti atipici si incovoiati: dintii copilului pot sa apara mai tarziu si intr-un mod
neobisnuit.
Procesele psihice
O treime dintre persoanele cu Sindrom Down au o pierdere uşoară sau moderată a
auzului, o altă treime va avea pierderea uşoară sau moderată a auzului intermitent, iar
o altă treime nu va suferi pierderea auzului. Cele mai multe dintre aceste pierderi de
auz sunt datorate unor otite prelungite .
Hipotonia, în diferite grade şi alte probleme de performanţă motoarie persistă în
timpul copilariei la copiii cu sindrom Down.
Memoria de scurtă durată nu se va dezvolta la fel de rapid ca restul abilităţilor
cognitive
Copiii cu sindrom Down au dificultăţi vizuale, auditive şi de atenţie.
Majoritatea copiilor cu Sindrom Down se balbaie.
Din experienta, am observat ca cele mai frecvente situatii care cauzeaza balbaiala la
copiii cu sindrom Down sunt:
-intrebarile puse brusc
- fixarea cu insistenta asupra balbaitului cand acesta trebuie sa vorbeasca
- incercarea de a-și impune propria parere de relatare a unor situatii stresante,
neplacute
Copiii cu Sindrom Down

Problemele de sanatate si tulburarile in dezvoltare pot contribui la aparitia

problemelor comportamentale.
Rabdarea cu care parintii trebuie sa infrunte situatia, oportunitatile educationale si
de socializare, precum si activitatile fizice adecvate, pot fi de ajutor in prevenirea sau
rezolvarea problemei de comportament. In cazul in care un copil prezinta probleme
mentale, cum sunt anxietatea sau depresia, pot fi necesare consilierea si tratamentul
medicamentos.

Adolescentii cu Sindrom Down

Pubertatea incepe aproximativ la aceeasi varsta ca si pentru ceilalti adolescenti si

tineri. Este recomandata cunoasterea eventualelor dificultati sociale si puncte
vulnerabile pe care adolescentii cu Sindrom Down le pot avea.

Adolescentii cu Sindrom Down sunt susceptibili la abuzuri, injurii si alte tipuri de

agresiuni. De asemenea, ei pot avea mai multe dificultati decat ceilalti, in
confruntarea cu emotiile si sentimentele puternice specifice varstei. Uneori aceste
stari tensionale pot duce la probleme mentale, in special depresie.
34
Adolescentii reusesc de obicei sa absolve liceul, in cazul in care incapacitatile lor nu
sunt severe. Scolile profesionale sunt utile pentru multi adulti tineri, care pot astfel
invata cum sa munceasca intr-o varietate de locuri, cum ar fi magazine, restaurante
sau hoteluri.

Adultii cu Sindrom Down

Majoritatea adultilor cu Sindrom Down se descurca bine in societate. Frecvent ei

sunt salariati, au prieteni si relatii romantice si participa la activitatile comunitare.
Barbatii cu Sindrom Down sunt cel mai frecvent sterili si nu pot avea copii. Multe
dintre femeile cu Sindrom Down pot avea copii, dar menopauza se instaleaza de
obicei precoce
 Durata de viata
Mai mult de jumatate din persoanele cu Sindrom Down, traiesc peste 50 de ani.
Aproximativ 13% din populatia cu Sindrom Down are o speranta de viata de peste 68
de ani.
Bolile si problemele de sanatate asociate, pot fi uneori severe si pot determina
moartea prematura. De exemplu, malformatiile cardiace pot duce uneori
la insuficienta cardiaca sau alte probleme serioase care scurteaza durata de viata.
Beneficiind de incurajarile si indrumarile adecvate, copilul poate sa isi
insuseasca urmatoarele abilitati:
- mersul si alte comportamente motorii
- hranirea independenta
- imbracatul
- comunicarea
- ingrijirea si igiena
Ce faci cand afli ca vei avea un copil cu Sindrom Down?
Daca doctorul iti spune ca vei avea un copil cu Sindrom Down, verdictul poate cadea
ca o bomba peste tine. Atunci cand afli ca e posibil sa aduci pe lume un copil cu
Sindrom Down, esti in fata celei mai dificile alegeri: ce faci? Aduci pe lume un copil
care va depinde de tine toata viata sau alegi sa faci asa zisul avort terapeutic? Este o
alegere foarte grea!
În primul rand trebuie sa intelegeti ca nu e vina nimanui ca aveti un copil cu
Sindrom Down.
Acest sindrom este printre cele mai des intalnite defecte cromozomiale. Sindromul
Down se instaleaza chiar in momentul conceptiei. Nici mama nici tatal nu au nici un
fel de putere sa previna acest lucru. Nu este nimic ce ati fi putut face altfel.

Bucurati-va de venirea pe lume a acestui copil frumos.

35
 Vestea ca un copil are Sindromul Down este socanta si greu de primit, la prima
mana. Nu e ceva ce un parinte isi doreste pentru copilul sau. Dar Sindromul
Down nu trebuie sa insemne sfarsitul lumii

Anuntati-va prietenii si familia, faceti multe fotografii. Nu va ascundeti copilul

de ochii lumii. Plimbati-va, prezentati-l rudelor. Chiar daca nu va asteptati sa
aduceti pe lume un copil “cu probleme” asta nu inseamna ca trebuie sa va
ingropati intre patru pereti.

SURDOCECITATEA

Surdocecitatea este o combinație de deficiențe de văz și de auz. Ea reprezintă o

deficiență gravă, multisenzorială, de cele mai multe ori asociată și cu alte tipuri de
deficiențe.

Surdocecitatea generează dificultăţi majore în sfera comunicării, a accesului la

informaţie, în orientare şi mobilitate.

Tipuri de surdocecitate:

Surdocecitatea poate să fie congenitală sau dobândită, problematica fiind la fel de

complexă atât într-un caz, cât şi în celalalt.

În cazul surdocecităţii congenitale, problemele de vedere pot fi evidente încă de la

naştere, în timp ce cele auditive pot fi observate la copil puţin mai tarziu.

Surdocecitatea dobândită sau accidentală survine după naştere, din cauza unor boli
sau traume, sau ca rezultat al procesului de îmbătrânire.

Categorii de surdocecitate/deficiențe senzoriale multiple (DSM):

 deficienţă de auz şi deficienţă de vedere congenitale sau dobândite în copilăria

mică – SURDOCECITATE;

 deficienţă de auz congenitală, deficienţă de vedere dobândită –

SURDOCECITATE;

 deficienţă de vedere congenitală, deficienţă de auz dobândită –

SURDOCECITATE;

36
  deficienţă de auz şi deficienţă de vedere dobândite – SURDOCECITATE;

 persoane cu deficienţă de vedere congenitală sau dobândită care prezintă

deficienţe asociate, precum dificultăţi de învăţare, de comunicare şi deficienţe
fizice – DEFICIENȚE SENZORIALE MULTIPLE (DSM);

 persoane cu deficienţă auditivă congenitală sau dobândită, care prezintă

deficienţe asociate – DEFICIENȚE SENZORIALE MULTIPLE (DSM).

 Care sunt cauzele?

Studii efectuate în lume au evidenţiat existenţa a peste 70 de factori organici (boli,

sindroame etc.), la care se adaugă factori externi (accidente, traumatisme) care
cauzează surdocecitate.

Frecvenţa cea mai ridicată o au:

I. Cauzele necunoscute (generând anomaliile congenitale multiple), incluzând aici

prematuritatea;

II. Rubeola congenitală;

III. Sindromul CHARGE;

IV. Sindromul Usher.

Au fost identificate şi descrise 3 tipuri:

 TIPUL I (pierdere profundă de auz, posibil echilibru instabil, apare în jurul

vârstei de 8-12 ani, utilizatori ai limbajului mimico-gestual);

 TIPUL II (pierdere de auz moderată, echilibru normal, limbaj verbal în condiții

de protezare, retinopatie pigmentară manifestată în adolescență);

 TIPUL III (auz și vedere normale în copilărie, retinopatie pigmentară

manifestată în a doua decadă a vieții, hipoacuzie, deteriorare progresivă)

Alte cauze pot fi:

 traume perinatale, Sindromul Refsum, infecţia cu citomegalovirus, Sindromul

Hunter, meningita, encefalita, Sindrom-ul Down, toxoplasmoza
congenitală, sifilis congenital,Sindromul Laurence-Moon-Bardet-
Biedl, Sindromul Rett, medicamentaţie neadecvată etc.
37
Comunicare

38
 COMUNICAREA ȘI SURDOCECITATEA CONGENITALĂ

Pentru cei mai mulți dintre noi, comunicarea se rezumă la cea verbală, scrisă sau prin
limbaj mimico-gestual. Pentru multe persoane cu surdocecitate congenitală însă,
formele principale de comunicare vor fi cele non-verbale (gesturi,
vocalizări, respirație, mișcare oculară etc) sausistemele bazate pe simboluri.

39
 COMUNICAREA ȘI SURDOCECITATEA DOBÂNDITĂ

De cele mai multe ori, persoanele cu surdocecitate dobândită au învățat deja un

anumit limbaj formal, dar au nevoie să-și adapteze mijloacele de comunicare sau să
învețe noi metode.

Metode de comunicare

40
Pot fi identificate opt mari categorii de sisteme de comunicare la persoanele cu
surdocecitate:

 Comunicare non-verbală

 Sisteme de comunicare bazate pe simboluri

 Sisteme de comunicare bazate pe limbajul gestual

 Sisteme de comunicare bazate pe limbajul verbal

 Sisteme de comunicare bazate de alfabet

 Comunicare prin intermediul unor sisteme de sprijin

 Interacțiune intensivă

 Comunicare totală

41
 TIFLOPSIHOPEDAGOGIA.
DEFICIENȚELE DE VĂZ

Noţiuni fundamentale
”Tiflos” gr. ”orb” ”logos” ştiinţă
Tiflopsihopedagogia este o ştiință contemporană de sinteză ce face parte din
psihopedagogia specială şi studiază deficientele de vedere (de la ambliopie pînă la
cecitate), particularităţile psihice ale persoanelor cu deficienţă de vedere, instruirea şi
educarea acestor persoane, modalităţile compensatorii şi integrarea socio-profesională
cît mai adecvată a acestor persoane.
Văzul este unul dintre cele mai complexe şi mai importante aparate senzoriale, el
avînd un rol esenţial în orientarea şi deplasarea în spaţiu şi în perceperea de la distanţă
a obiectelor.

Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în

grade diferite (până la pierderea totală) a acuităţii vizuale.
Ambliopia este o scădere a puterii vizuale, mai mult sau mai puţin pronunţată, fără
pierderea completă a vederii.
Etiologia deficienţelor de văz
cauze organice generale:
a) afecţiuni de natură congenitala - boli ereditare, boli infecţioase ale mamei în timpul
sarcinii
(sifilis, tuberculoza, rubeolă, hepatita epidemica), dar şi intoxicaţiile cu alcool şi
droguri ale mamei, care vor afecta activitatea vizuală afătului.
b) Traumatismele obstetricale.
c) Boli contactate de copil după naştere: scarlatină, boli ale nasului, gâtului,
urechilor; boli neurologice, boli ale sângelui, boli digestive, traumatisme ale
analiyatorului vizual.
(C. Mureşan, 2003)

42
 Clasificarea deficiențelor vizuale
După acuitatea vizuală, deficienţele vizuale se împart în:
cecitate absolută – incapacitatea de a percepe lumina;
cecitate practică – capacitatea vizuală este între 1/200 şi 0;
ambliopie gravă – capacitate vizuală între 1/20 şi 0;
ambliopie medie – între 1/20 şi 1/5; între 0,05 şi 0,2;
ambliopie uşoară – percepe 1/5 din capacitatea normală

Caracteristica generală:
Din punct de vedere fizic, nevăzătorii prezintă o dezvoltare fizică întârziată şi mai
puţin armonioasă, pentru că lipsa vederii face inutilă explorarea spaţiului cu privirea
mai ales în plan vertical, ceea ce duce la scăderea tonusului muscular care asigură
poziţia corectă a capului (la nevăzători capul este aplecat spre piept). Din toate
acestea, pot apărea deformări ale coloanei atât în plan frontal (scolioze), cât şi sagital
(cifoze, lordoze).

Procesele psihice

Din punct de vedere al funcţiilor psihice, cel mai afectat proces psihic este
percepţia vizuală, care este absentă la nevăzători, iar la ambliopi apare
modificată la nivelul indicilor funcţionali ai vederii.

 Atenţia este relativ bine dezvoltată, este favorabilă unei bune

evoluţii a limbajului, orientând activitatea
mintală prin audiţii.

 Memoria are calităţi superioare, prin apelarea permanent la ea, nevăzătorul sau
ambliopul realizează antrenarea acesteia.

Organizarea procesului instructiv – educativ

Ambliopii învaţă în sistem obişnuit (scriere alb-negru), folosind metode didactice

specifice, cărţi cu litere mai mari, caiete ce permit trasarea grafemelor fără efort
prea mare, materiale intuitive ce pot fi manipulate uşor, timp mai mare pentru
rezolvarea sarcinilor de învăţare, pixuri speciale ce produc litere puternic
marcate. Şcolile sunt construite astfel încât să beneficieze de lumină cât mai mult
timp, iluminatul natural să fie cât mai bun. Programa este la fel ca şi pentru
ceilalţi copii.
Orientarea profesională se face în meseriile care nu presupun o acuitate vizuală
deosebită.

43
 Sistemul Braille
Nevăzătorii folosesc sistemul Braille în care funcţia dominantă este dată de
analizatorul motor tactil-kinestezic.
Cel mai cunoscut şi mai eficient sistem a fost realizat în 1809 de Louis Braille,
nevăzător în urma unui accident, inspirându-se din scrierea secretă a unui căpitan
din armata franceză.

El a realizat un alfabet format din 76 de semne diferite, fiecare semn fiind alcătuit din
1-6 puncte.

Calculator în Sistemul Braille

Viaţa este un cadou!!!!!!
Ai fost creat desăvîrşit!

44
 TULBURĂRI DE COMPORTAMENT

 Delimitări conceptuale
Comportamentul este un ansamblu al reacţiilor globale a organismului aflat în
interacţiune cu mediul. Conduita, mai restrictiv, este considerată ca fiind un
ansamblu de reacţii stereotipe, însuşite şi învăţate pe parcursul experienţei
individului.

De asemenea, P. Janet consideră conduita ca fiind superioară comportamentului,

deoarece ea reprezintă o acţiune conştientă, complicată, însoţită de o anumită
participare afectivă, spre deosebire de reacţiile comportamentale văzute ca acţiuni
primare sau ca reflexe simple şi elementare ce definesc relaţia dintre subiect şi
lumea înconjurătoare.
 Frecvenţa
Tulburările de comportament au o frecvență diferită de la o perioadă de vârsta la
alta. Unii autori (1970) consideră ca tulburările de comportament au cea mai mare
frecvenţă între 14-16 ani, după care se atenuează, iar când se manifestă la vârsta
adultă capătă forme caracteriopate cu tendinţe spre stabilizare şi repercusiuni
antisociale.

 Minciuna
Este o abatere comportamentală simplă, care semnifică formarea, particularităţilor
negative ale personalităţii. Ea evoluează diferit în funcţie de vîrstă. Daca în
perioada antepreşcolară minciuna nu poate fi luată ca o notă specifică a unui
caracter negativ ci doar ca o formă de adaptare la condiţiile noi, cu timpul, prin
repetare, devine o obişnuinţă şi se poate transforma într-o caracteristică negativă a
personalităţii.
 Furtul
Este o altă abatere comportamentală cu consecinţe mult mai grave. La baza
acestuia se afla un sentiment de frustrare cu pronunţate note de anxietate. Furtul
efectuat în bandă îmbracă forme mai grave şi cu pronunţate note de teribilism
(extravaganţă), mai ales la tineri. În ontogeneza timpurie, în forma sa incipientă,
furtul se manifestă prin însuşirea forţată sau brutală a jucăriei partenerului, ca mai
târziu sa ia forma însuşirii obiectului dorit pe furiş, cu o nuanţă de laşitate.
 Jaful
Ca formă de comportament foarte gravă, are loc sub ameninţare sau ca act de
violenţă. Situaţia devine tragică şi complexă când jaful se produce în bandă,
evidenţiind caracteristicile personalităţii dizarmonice, a unei dezvoltări psihice
scăzute în care discernamântul este limitat.

45
  Fuga de acasă
Ca formă de manifestare a unui comportament tulburat, apare pe acelaşi fond. Un
asemenea fenomen are loc în cazul copiilor introvertiţi, emotivi, anxioşi
(neliniştit, îngrijorat), dar şi la cei agitaţi, frustraţi (în pagubă) afectiv, neadaptaţi
la colectiv, conflictuali şi labili (nestatornici, schimbători, instabili).

 Vagabondajul
Ca deteriorare comportamentala gravă, se asociază adeseori cu alte forme
aberante cum ar fi prostituţia şi perversiunile sexuale. Oboseala provocată de un
consum nervos rapid duce la scăderea activităţii intelectuale, ceea ce atrage după
sine instalarea unor alte feluri de tulburări de comportament. O asemenea
oboseală facilitează instalarea fenomenelor astenice (de slăbiciune), ce determina
tulburări în plan psihic: diminuarea activităţii mnezice, scăderea capacităţii de
concentrare şi incapacitatea de a îndeplini sarcini complexe.

 Prevenţia, educarea si integrarea în viata sociala a deficienţilor de

comportament
Măsurile psihopedagogice de prevenire a handicapurilor de comportament,
aplicate de timpuriu, sunt deosebit de importante deoarece îl scutesc pe copil de
multe neajunsuri, asigurându-i dezvoltarea armonioasa a personalităţii.
În condiţiile în care devierea conduitei este deja produsă, este necesară aplicarea
cât mai devreme cu putinţă a unor intervenţii educaţionale cu caracter
recuperativ-corectiv pentru a nu permite cronicizarea acestora. În ambele cazuri,
alături de familie, educatoarea si învăţătoarea au un rol fundamental.

46
 TULBURĂRILE DE LIMBAJ
 Delimitări conceptuale:
 În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficienţele de înţelegere şi
exprimare orală, de scriere şi citire, de mimică şi articulare. Prin tulburările
limbajului înţelegem toate abaterile de la limbajul normal. Tulburările de limbaj
vizează atît pronunţia cât şi articulaţia sunetelor.

 Tulburările de pronunţie și articulație:

 Dislalia - o tulburare de limbaj caracterizată prin incapacitatea parţială sau totală
de a emite şi de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau în
combinaţii fluente ale vorbirii, dislalia este acea tulburare de pronunţie care se
caracterizează prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea
sunetelor.
 Rinolalia - termenul de rinolalie derivă din cuvintele “rhia, rhinos”= nas si
“lalie”= vorbire, deci rinolalia înseamnă “vorbire pe nas”. Prin rinolalie se
înțelege nazalizarea suplimentară sau insuficiență a vorbirii la persoanele cu
deficiență de includere şi distribuție a rezonanței nazale.
 Dizartria – este articularea defectuoasă a sunetelor şi cuvintelor, apare în afectări
ale nervilor care iau parte la articularea cuvintelor şi în alterări ale sistemelor ce
menţin tonul şi coordonează aparatul periferic al vorbirii.
 Din categoria tulburărilor de pronunție face parte si disartria, care este cea mai
gravă dintre tulburările respective, fiind cauzată de afecțiunea căilor centrale și
ale nucleilor nervilor care participă la articulare. Ea se caracterizează pe lînga
prezența fenomenelor dislalice, printr­-o vorbire confuză, disritmică, disfonică,
cu rezonanța nazală şi pronunție neclară. La disartrici, apar și o serie de
complicaţii psihice ce se produc în sfera afectivă, senzorială, mintală, psiho-
socială şi motrică.

 Tulburări de ritm şi fluenţă

 Bîlbîiala (balbism) – o dereglare a tempoului şi ritmului organizării şi structurării
vorbiri, determinată de starea convulsivă a muşchilor aparatului articulator.
 Bâlbâiala se manifestă prin repetarea unor sunete sau silabe la începutul şi
mijlocul cuvîntului, cu prezentarea unor pauze între acestea sau prin repetarea
cuvintelor ori prin apariția spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator.
 Logoneuroza - este strîns legată de bâlbâiala, atât prin natura, cât si prin forma ei.
Bâlbâiala se transforma în logonevroza, atunci când exista sau apare un fond
nevrotic ca urmare a constientizării tulburării și a trăirii acesteia ca o dramă, ca
un moment de frustrare a posibilităților pe care le are individul.

47
 Tahilalia (,, tachys” – rapid, ,,lalein” - vorbire) - este o tulburare a ritmului şi
fluenţei vorbirii care constă într-o vorbire prea accelerată. În cazul vorbirii
tahilalice tulburările lexico-gramaticale sunt reduse, cu excepţia formelor grave.
 Bradilalia (,,bradys” – încet, ,,lalein”- a vorbi) – tulburare de ritm şi fluenţă ce
constă într-o vorbire anormal de lentă, cu intervale mari între cuvinte, greu de
urmărit.
 Bradilalicii vorbesc foarte rar, încet abia deschid gura. Pronunţia sunetelor este
neclară, confuză, iar articularea incompletă.
 Aftongia constituie o tulburare de vorbire asemănătoare bâlbâielii, datorată
apariţiei unui spasm tonic de lungă durată la nivelul muşchilor limbii.
 Tulburări ale limbajului scris-citit
 Alexia - constituie imposibilitatea însuşirii şi înţelegerii limbajului citit. În funcţie
de gradul tulburărilor se asociază des cu agnozia simbolurilor grafice.
 Alexia – agrafia sunt tulburări grave ale citit – scrisului produse de leziuni
cerebrale ori de insuficienţa de dezvoltare a sistemelor cerebrale.
 Dislexia – disgrafia constituie o incapacitate parţială sau persistentă a însuşirii
citit–scrisului, o incapacitate de a elabora scheme motorii sau perceptive suficient
de diferenţiate care să permită identificarea grafemelor în citire şi identitatea
grafemelor în scriere. Ea se manifestă prin apariţia unor frecvente confuzii între
grafemele asemănătoare, inversiuni, adăugiri şi substituiri de cuvinte, deformări
de grafeme, plasarea defectuoasă a grafemelor în spaţiul paginii neînţelegerea
completă a celor citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică în scris.
 Tulburări de voce
 Afonia - este cea mai gravă tulburare de voce. Ea apare în îmbolnăvirile acute şi
cronice ale laringelui cum sunt parezele muşchilor sau procese inflamatorii.
Vocea, în astfel de situaţii, dacă nu dispare complet, se produce numai în şoaptă,
din cauza nevibrării coardelor vocale. Iniţial vocea se manifestă prin răguşeală,
scăderea în intensitate, şoptirea ca în final să dispară complet.
 Disfonia – lipsa parţială a vocii. Ea apare în urma tulburărilor parţiale ale
muşchilor laringelui, ai coardelor vocale şi a anomaliilor constituite prin noduli
bucali şi polipi. În această situaţie vocea este falsă, bitonală, monotană, nazală,
tuşită, scăzută în intensitate, timbru inegal.
 Fonastenia - este o tulburare a vocii de obicei funcţională, gradul ei variînd de la
o disfonie neînsemnată până la o afonie totală. Ea se caracterizează prin scăderea
intensităţii vocii, pierderea calităţilor muzicale, tremurul şi oboseala rapidă a
vocii. Este determinată de folosirea incorectă şi abuzivă a vocii şi de laringite.
 Tulburările polimorfe ale limbii
 Alalia (greces. ,,alalos” – fără vorbire, muţenie) – constă în incapacitatea
subiectului de a-şi folosi vorbirea ca mijloc de comunicare; în unele cazuri uşoare

48
 pot fi emise anumite sunete şi cuvinte simple. Este afectată atât latura expresivă a
vorbirii, cât şi parţial, cea impresivă.
 Afazia - constă în pierderea parţială sau totală a capacităţii de comunicare orală şi
scrisă datorită unor accidente sau paralizii cerebrale. Apare mai des la adulţi şi
bătrâni, fiind produsă de leziuni vasculare.
 Tulburări de dezvoltare a limbajului
 Mutismul se află la graniţa dintre neuropsihiatrie şi logopedie. El se manifestă
prin refuzul parţial sau total, din partea copilului, de a comunica cu unele
persoane, iar în forme grave, acest refuz se extinde asupra înţelesului mediului
înconjurător. Este vorba de instalarea unei inhibiţii totale, în anumite condiţii a
capacităţii de exprimare verbală deşi copilul posedă limbajul, datorită unei
blocări emoţionale grave. Deşi nu comunică, copii cu mutism înţeleg vorbirea şi
nu manifestă deficienţe intelectuale.
 Retard verbal sau întârzieri în dezvoltarea generală a vorbirii se pot întâlni la acei
subiecţi care nu reuşesc să atingă nivelul de evoluţie a limbajului conform vârstei.

Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice

 Dislogii – se manifestă printr-o vorbire incoerentă (lipsită de logică, de gîndire).
 Ecolalii – se manifestă prin repetarea automată a sunetelor auzite la alţii.
 Jargonofazii – se caracterizează printr-o exprimare neinteligibilă, cu sunete fără
semnificație.
 Bradifazii – faptul de a vorbi cu o încetineală anormală.

49