Locul religiei şi al şiinței în istoria culturii europene şi relația dintre ele: perioada antică,

medievală, modernă, postmodernă

Păunoiu, Augustin, Creştinismul a schimbat modul în care poate fi privită istoria

http://ziarullumina.ro/crestinismul-a-schimbat-modul-in-care-poate-fi-privita-istoria-
43068.html, [Online, 7.02.2018]
„Creştinismul a schimbat modul în care poate fi privită istoria“ Augustin Păunoiu, 20 Iunie 2009
Europa, spune istoricul Andre Philip, este rodul unirii a trei elemente: cel grecesc, al căutării
adevărului, binelui şi frumosului; cel roman, al justiţiei şi cetăţeanului, şi cel creştin, care are la
bază Scriptura şi conceptul de persoană. Tot ceea ce folosim şi vedem astăzi este tributar în
măsură covârşitoare civilizaţiei şi culturii europene care a dezvoltat în 2.000 de ani o conştiinţă şi
o identitate proprie. În interviul ce urmează, profesorul universitar Tudor Teoteoi explică de ce
anume, când vorbim de Europa, trebuie să ne gândim la cele două componente fundamentale
care au stat la baza ei: cea greco-romană şi cea creştină.

Fundamentele civilizaţiei europene

Domnule profesor, ce desemna la început termenul Europa?
Termenul Europa este unul de origine grecească, antică, ca şi cuvântul Asia. Iniţial, ambii
termeni defineau alte realităţi. Europa era un teritoriu occidental, situat mai spre apus, „pros tous
hesperious“, iar Asia era o realitate orientală, aceasta nereferindu-se la un continent, ci numai la
o anumită parte a Asiei Mici de astăzi. Spre exemplu, eparhia Asia era acea parte în care se afla
Mitropolia de Efes, locul unde a stat Sfântul Ioan Evanghelistul.
Într-un eseu din volumul „Floarea de foc“, Alexandru Mironescu spunea că civilizaţia europeană
are două componente: cea greco-romană şi cea creştină. Dacă renunţăm la ele, ne întoarcem în
preistorie. Ce a reprezentat prima componentă pentru bătrânul continent?
Componenta greco-romană este practic fundamentul iniţial al civilizaţiei europene. De altfel,
originile acestei civilizaţii se află în lumea greco-romană din antichitate. Dacă analizăm istoria
antică, constatăm că ea începe cu ceea ce se cheamă Orientul Antic, civilizaţiile orientale,
egipteană, asiro-caldeană, medo-persană, iudaică, feniciană. În acest context intră şi civilizaţiile
extrem-orientale, situate mai departe. Important este faptul că, în ceea ce priveşte civilizaţia
europeană, ea a apărut ulterior acestora, dezvoltându-se în mod independent, original şi creator
faţă de toate celelalte. Acesta este, de fapt, caracterul esenţial al civilizaţiei europene. De la greci,
lumea europeană a luat o apetenţă pentru adevăr, pentru speculaţie filosofică. De la romani a luat
sentimentul ordinii, al disciplinei, precum şi elemente din dreptul civil roman. Ambele lucruri au
contribuit la crearea actuală a Europei. Urmărind firul istoriei constatăm că din Orientul Antic se
merge spre Apus şi primul teritoriu care se învecinează cu Orientul, suferind primele influenţe
din partea lui, este lumea aceasta grecească, sud-est europeană. Pentru acest motiv, zona sud-est
europeană poate fi socotită un leagăn al bătrânului continent. Una dintre primele civilizaţii

1
înfloritoare în arealul despre care vorbim este cea greacă, elenistică, mai târziu transmisă apoi şi
în Orient. Astfel ea şi-a arătat capacitatea de a cuprinde şi influenţa zone întinse din Răsărit, ba
chiar şi Apus. Istoricul Polibiu a pus în ecuaţie raportul dintre Grecia şi Roma antică, arătând că
prima a cunoscut în cele din urmă o perioadă de declin politic, nu şi cultural, în timp ce a doua se
afla în plină ascensiune şi extindere teritorială. Romanii au cucerit aproape întreaga Europă, iar
locurile unde regiunile romane au rămas păstrează urme ale culturii şi civilizaţiei aduse de ei.
Doar în zonele de limbă greacă, cultura romană nu a putut să se impună. Realitatea greco-romană
a fost moştenită de lumea medievală prin cele două forme de cultură europeană, cea răsăriteană,
greacă şi cea apuseană, latină.
Există cele două imperii medievale, unul în Orient, e vorba de Imperiul Bizantin, şi celălalt în
Occident, ulterior celui răsăritean. Ele erau de fapt două entităţi ale aceluiaşi Imperiu Roman
care s-a despărţit. La baza separaţiei lor s-a aflat o predominanţă a unor elemente culturale.
Să vorbim şi despre cea de-a doua componentă europeană, cea creştină. Ce a dat creştinismul atât
de important Europei?
Aportul creştinismului a fost unul fundamental. Nu se poate vorbi astăzi despre cultura şi
civilizaţia europeană fără a avea în vedere factorul creştin. Noua religie care venea şi ea tot din
Orient, cu structuri teocratice, lumea iudaică fiind construită pe asemenea fundamente, a realizat
o osmoză cu fondul greco-roman. Această lume culturală a reprezentat modul perfect de
exprimare şi interpretare al acestei religii. Influenţe au existat şi dintr-o parte, şi din alta. Multe
din sărbătorile cu caracter păgân au fost păstrate mai departe în timp, schimbându-li-se
conţinutul. Creştinismul a beneficiat de aportul filosofiei greceşti pentru a putea să fie înţeles şi
perceput în mediile intelectuale înalte. El a fost o componentă majoră pentru că toată lumea
europeană a dezvoltat o cultură şi o civilizaţie sub înrâurirea acestei mari religii monoteiste,
universale, care a regenerat istoria şi viaţa Imperiului Roman în multe privinţe. Din punct de
vedere politic şi cultural, creştinismul şi-a dovedit caracterul creator. El a dezvoltat şi tradiţia
limbilor sacre. Alături de cele trei limbi sacre - greaca, latina şi ebraica, slava primeşte şi ea în
Evul Mediu acest statut, influenţând civilizaţia şi cultura românească. Ea este o limbă sacră
pentru toată populaţia ortodoxă vorbitoare sau care foloseşte în scris slavona.
George Duby spune în cartea sa „Anul 1000“ că religia creştină a schimbat modul în care poate
fi privită istoria, pe care o sacralizează, făcând-o teofanie. Pentru creştini, istoria este orientată.
Adică are un telos. Cum s-a impregnat aceasta în mentalitatea europeanului?
Şi anterior creştinismului, mă refer la istoria în perioada antică, avusese succese notabile. Se
cunosc operele marilor greci, Herodot, Tucidide, Xenofon şi Polibiu, sau latini, Tacitus sau Titus
Liviu. Dar în locul tradiţiei antice se dezvoltă o nouă formă de a privi lumea şi de a o evalua. Ea
are o finalitate. Creştinismul acordă lumii materiale, vizibile sens şi valoare numai în măsura în
care ea ajută pregătirea oamenilor pentru veşnicie, pentru cealaltă lume. Deşi vorbim despre
caracterul trecător, efemer al celor pământeşti, pe care omul medieval le foloseşte fără risipă,
totuşi, în relaţia lui cu ceea ce are consistenţă şi rămâne cu adevărat esenţial, mântuirea, lumea
aceasta are importanţa ei. Ea este un câmp unde fiecare îşi exersează capacităţile, virtuţile,
lucrând la construirea sa spirituală, intelectuală, materială. Pentru locuitorul obişnuit din Bizanţ

2
sau Occident, lumea este o realitate, o lucrare a mâinilor lui Dumnezeu dăruită omului spre
cunoaşterea Lui şi spre folosul personal. Lipsa raportării la divinitate era de neconceput. Biserica
era un „axis mundi“ cu reguli de la care nu se puteau deroba nici împăraţii. Noua religie conferă
întregii mişcări culturale şi spirituale europene un caracter aparte, ţinând nu numai de explicaţia
începutului lumii, ci şi de o anume finalitate. Istoriografia însăşi a fost dezvoltată în acest nou
mod. În perioada de care vorbim se naşte cronistica, istoriografia creştină care cunoaşte pe lângă
evenimentele importante petrecute în antichitate şi momente capitale din istoria creştină a
Bizanţului sau a Bisericii din Apus. Cronografele care apar acum au o viziune universalistă,
puternic ancorată în creştinism. Ele prezintă lumea, întreaga istorie omenească în raport cu
tradiţia biblică vetero-testamentară mai întâi, începând de la Adam, trecând prin monarhiile
antice, cele patru monarhii clasice, terminând cu cea romană, socotită cea mai importantă,
Imperiul Roman fiind considerat entitatea statală universală în care se dezvoltă religia universală,
cea creştină.
Raportarea permanentă la divin
Odată cu creştinismul se afirmă valoarea elementului transcendent, a lumii de dincolo, realitatea
de aici fiind doar o palidă manifestare sau chiar imitare a ceea ce există în veşnicie. Istoria a
consemnat dorinţa de a realiza, de a structura lumea în care trăim, după chipul împărăţiei lui
Dumnezeu. Avem acest lucru menţionat chiar în scrierile Sfinţilor Părinţi. Augustin de Hipona
vorbeşte în „De civitate Dei“ de existenţa a două cetăţi: civita terestra şi civita celesta, iar în
tradiţia răsăriteană, Dionisie Pseudo-Areopagitul vorbeşte despre ierarhia cerească şi ierarhia
pământească. Întâlnim aceeaşi viziune a lumii pământeşti care evoluează, caută să imite modelul
divin. Ceea ce este dincolo este mai important pentru creştini decât realitatea cotidiană.
Victoriile, în Evul Mediu, nu erau atribuite pregătirii militare, capacităţilor organizatorice ale
generalilor, ci toate erau socotite ca venind în dar de la Dumnezeu sau de la unul dintre sfinţii
Lui. Avem în cronicile româneşti menţionat în mod expres acest lucru. Dar nu numai la noi se
întâmplă aşa, aceasta este în egală măsură o componentă a istoriografiei medievale în ansamblul
ei. Atât în istoria bizantină, cât şi în cea a Occidentului european găsim aceeaşi raportare
permanentă la divin. Mihai al VIII-lea Paleologul, spre exemplu, ca să ne referim la lumea
bizantină mai apropiată de noi, după ce reuşeşte să cucerească Constantinopolul, tocmai
organizează un triumf, aşa cum ne spune istoricul Pachimeres, care este foarte grijuliu în a arăta
atitudinea împăratului bizantin. El nu pe sine s-a pus în prim-plan ca generalii din antichitate, ca
spre exemplu triumful lui Scipio Africanul după victoria asupra Cartaginei, ci el pune în prim-
plan ca şi alţi împăraţi bizantini carul de triumf: iar pe acest car era figurată icoana Maicii
Domnului, după care vine împăratul bizantin care mergea în urma lui pe jos, ca un element de
umilinţă. El şi-a organizat acest triumf, spune istoricul, nu ca un spirit meschin pentru a se lăuda
pe sine, ci numai pentru a arăta măreţia puterii dumnezeieşti care i-a dat lui această mare
victorie. Deci acesta este un element care mie mi se pare fundamental şi care este prezent în toată
lumea creştină medievală.
Nivelul social al propagării creştinismului în Bizanţ
Cum s-a răsfrânt creştinismul la nivelul politicii imperiale, al învăţământului, al mentalităţilor în
Bizanţ?

3
Creştinismul este omniprezent în tot ceea ce mişcă. Lumea aceasta apuseană ca şi cea
răsăriteană, viaţa lor, este reglată în funcţie de creştinism. Chiar şi viaţa economică, obligaţiile
economice faţă de stăpânul de pământ, se dădeau de regulă în două rate: una la Sfântul Dumitru,
a doua la Sfântul Gheorghe, pentru că sunt două sărbători mari, la exact o diferenţă de şase luni
una faţă de alta, care semnifică şi începerea sezonului rece, iar cealaltă a celui cald. Acesta este
numai un exemplu, dar şi întreaga viaţă culturală, istoriografia creştină, pe ce bază porneşte?
Care este modul în care ea se plasează în timp? Nu după olimpiade, ca în antichitate, ci se
plasează după facerea lumii în tradiţia bizantică, nu după anul facerii, nu după ceea ce este în
cronicile noastre şi în documentele noastre medievale. Pentru bizantini ar trebui să mai adăugăm
5.509 ani şi am afla că noi suntem acum, după tradiţia bizantină, pe la anul 7518.
Cele două Imperii - între diferenţiere culturală şi schismă
Când începe să se producă ruptura între Orient şi Occident în privinţa mentalităţii creştine?
Schisma sau Căderea bizanţului, care este punctul fundamental în care aceasta separare se vede?
Diferenţa între cele două părţi ale Imperiului Roman era simţită încă din antichitatea târzie şi se
făcuse remarcată. Chiar faptul că împăraţii romani şi-au dat seama şi au instituit diverse sisteme
de guvernare a statului, ierarhie, tetrarhie, arată tocmai necesitatea aceasta de a guverna mai bine
statul din mai multe centre, dar dându-i un singur spirit. Cum sistemul n-a dus la rezultate
evidente, a fost părăsit şi atunci s-a ajuns la separarea între partea de răsărit şi partea de apus,
fiecare având o identitate proprie. Partea de apus era una de cultură latină, iar partea de Răsărit
era una de o influenţă şi limbă predominant grecească. Dar de aici există şi diferenţe în ceea ce
priveşte civilizaţia: o ruralizare mai mare în partea de apus, o menţinere a civilizaţiei urbane mai
importante în partea de răsărit, din această cauză partea de răsărit este mai activă, şi economic, şi
politic în această perioadă. Aici au loc şi marile dispute în tradiţia creştină, disputele hristologige
sunt puternice în Bizanţ, nu şi în lumea apuseană. În Apus încep cam după secolul al XII-lea.
Ereziile creştine au cam sfâşiat într-o oarecare măsură istoria internă a statului bizantin în primul
mileniu, pentru ca apoi să reprezinte o problemă şi pentru Apus după anul 1000, până în perioada
Renaşterii, când cunoaştem foarte bine şi acele curente precum anabaptiştii, milenariştii, toate
bazate şi pe ideea aceasta a împărăţiei de 1.000 de ani. De altfel, tradiţia creştină este cea care
cultiva o anume pregătire a oamenilor pentru a doua sosire şi pentru sfârşitul lumii. Şi atunci s-a
considerat când să vină; odată s-a crezut că e anul 1000; deja atunci s-a zis că nu a venit sfârşitul,
ci o să vină la 1033, adică la 1.000 de ani de la Răstignire, nu de la Naştere. Nu a venit nici
atunci şi lucrurile sigur că au căpătat o altă turnură. În Bizanţ, ei nu aveau acest lucru, pentru că
numărau de la 5509 şi atunci vremea de trecere de la un mileniu la altul a fost pe la anul 500 în
vremea lui Justinian sau 492, eventual 1492, când se trece de la 6000 la 7000, cum avem
documentele noastre medievale. Sigur că aici sunt multe lucruri de vorbit în ceea ce priveşte
diferenţele între partea apuseană şi cea de răsărit a fostului imperiu roman la care se adaugă
ulterior toate noile popoare care se integrează la ordinea creştină şi fiecare, fie de origine
germanică în Apus, fie de origine slavă în Răsărit; treptat, treptat toate sunt cuprinse în religia
creştină, ca un ferment esenţial ideologic al lor. Ba chiar un lucru foarte important: acele
populaţii migratoare care au deşirat atât timp istoria Europei şi mai ales partea aceasta
răsăriteană, căci ea a fost mai expusă invaziilor, au avut o durată şi un sens istoric care s-a

4
menţinut până în zilele noastre în măsura în care s-au creştinat. Cele care nu s-au creştinat au
dispărut. Nu mai există de exemplu avarii, pecenegii, cumanii, care nu au trecut la creştinism, nu
ştim ce s-a ales de ele. Adică există nişte episoade istorice, dar ele s-au pierdut, oricum nu au
lăsat ceva durabil. Poate au lăsat din punct de vedere antropologic în viaţa unor popoare tradiţii
culturale, asta e posibil, dar din punct de vedere politic şi cultural nu, pentru că limba lor nu a
rămas, n-au avut state, n-au avut o cancelarie care să dezvolte o formă de cultură.
Iluminism şi secularizare
Cum a reuşit Iluminismul această supremaţie? Ce a pregătit apariţia lui?
În acest caz vorbim de un proces de secularizare petrecut mai cu seamă în partea occidentală a
Europei, care se dezvoltă într-un ritm mai rapid decât în Răsărit. Separaţia între sacru şi profan,
oscilarea între cele două, are implicaţii directe asupra vieţii omului. Toate compartimentele vieţii
sunt comandate de elementul spiritual, sacru în societatea creştină. Treptat ajunge să se pună
problema raportului între credinţă şi raţiune. Lupta între adevărul revelat şi cel descoperit pe cale
experimentală de raţiunea umană începe să domine mai ales lumea ştiinţifică medievală. Aşa s-a
născut teoria dublului adevăr lansată de părintele scolasticii occidentale Toma de Aquino. Cele
două ar trebui să coincidă, însă, prin această teorie, s-a deschis raţiunii posibilitatea cercetării,
dar a uneia haotice care elimină din ecuaţie dimensiunea spirituală a lucrurilor. Asistăm în acest
moment la separarea filosofiei de teologie. Dacă până atunci adevărata filosofie era cea care
conduce la Hristos şi se inspiră din datul revelat, suprema înţelepciune aparţinând monahilor,
care au renunţat cu totul la viaţa personală dedicându-se contemplării şi nevoinţelor
duhovniceşti, de acum înainte filosofia este separată de practică şi devine pură speculaţie a
minţii. Franz Dölger, un bizantinolog german, ocupându-se mai mult de istoria socială, a
observat cele două sensuri ale termenilor de filosof şi filosofie. Pe de o parte, filosofia devine o
materie de studiu în universitate, ceva abstract, pur informativ, iar pe de altă parte ea este pusă,
mai ales în Răsărit, în legătură cu un anumit tip de educaţie care conduce spre sfinţenie. După
Renaştere, umanismul, nu întâmplător, pune accentul pe om ca măsură a tuturor lucrurilor,
raportarea acestuia la dumnezeire fiind ceva secundar. Iluminismul reprezintă aşadar sfârşitul
perioadei de echilibru între „l'age de foi et l'age de raison“. Astfel, raţiunea ajunge să conteste în
unele situaţii valorile religioase.
Renaşterea a dezvoltat un tip de gândire care vorbea de o raţionalitate ştiinţifică, pur funcţională,
demonstrată experimental. Acest mod de a vedea lucrurile s-a dovedit falimentar. El a creat un
dezechilibru între tehnică şi morală.
Valorile spirituale în lumea actuală
Care a fost motivul pentru care valorile spirituale ce ghidează viaţa unei societăţi au fost trecute
la capitolul nu ne interesează?
Dacă stăm să analizăm noţiunile de cultură şi civilizaţie, observăm că una se referă la ceea ce
ţine de spirit, modul de a concepe lumea, iar cealaltă are în vedere elementele de viaţă concretă,
la locul unde omul trăieşte şi îşi desfăşoară activităţile sale, adică la ceea ce romanii numeau
civitas.

5
„Civilizaţia“ are în vedere elementele de viaţă concretă: putem construi tot felul de unelte,
aparate etc., dar asta nu înseamnă că sufletul omenesc avansează. Şi de aici se ajunge, desigur, la
o anume criză a valorilor, a raportului între valorile „reale“ şi cele spirituale. De multe ori,
lumea, ghidată numai de valorile civilizaţiei, de consumism, de dorinţa de a consuma cât mai
mult, ajunge să piardă reperele spirituale, iar omul uită importanţa sufletului pentru viaţa lui. Noi
însă nu ştim când va apărea în această sferă a bunurilor materiale un impas care va duce din nou
la o reorientare a atenţiei oamenilor către sfera spirituală; vedeţi, lucrurile nu sunt niciodată
definitive, ci permanent în mişcare. Dacă în Evul Mediu, prima valoarea spirituală, iar ulterior
perioada modernă a dat un avans valorilor materiale, astăzi ne aflăm sub imperiul acesta al
valorilor materiale; trebuie să recunoaştem totuşi că de multe ori sufletul omului este cam gol...
**************************************************************************
http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/11.htm, [Online, 7.02.2018]

PRELEGERI DE ISTORIE MEDIE UNIVERSALĂ

I. EVUL MEDIU TIMPURIU ÎN EUROPA

ŞI ORIENTUL APROPIAT

Autori: dr. ZENO - KARL PINTER, dr. IOAN MARIAN ŢIPLIC

- pentru uzul învăţământului de zi şi I.D.D. - © copyright: 2004

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural
Transilvanean în Context European (IPTCE)

CULTURA ŞI CIVILIZAŢIA ÎN EVUL MEDIU TIMPURIU

6
Europa în secolele VI-XI

Parte integrantă a evoluţiei istorice a Europei în Evul Mediu timpuriu, cultura a evoluat în strânsă
legătură cu transformările petrecute în Occident în secolele V-XI, care au creat condiţii pentru
formarea unei culturi corespunzătoare nevoilor spirituale ale noii societăţii care se năştea. În
primele secole ale Evului Mediu, principalele trăsături ale vieţii culturale le constituie declinul
culturii antice, răspândirea unor elemente ale culturii popoarelor germanice stabilite pe teritoriul
fostului Imperiu Roman şi geneza culturii medievale timpurii. Astfel, ca urmare a interacţiunii
unor factori socio-economici, politici şi cultural-religioşi, cultura Europei Apusene în Evul
Mediu timpuriu reprezintă o sinteză a moştenirii culturale romane şi a aportului cultural al
migratorilor, cu precădere al celor germanici, realizată în condiţiile genezei societăţii feudale şi a
generalizării creştinării în ritul bisericii romane, condiţii care i-au oferit caractere distincte.
Tradiţiile păgâne sunt greu de evaluat, deoarece elementele de bază, vehiculate de o cultură orală
şi de popoare în mişcare, scapă în cea mai mare parte cunoaşterii noastre, dar este evident că
slăbirea amprentei antice permite, începând cu secolele al V-lea şi al VI-lea, renaşterea culturilor
indigene - mai ales a culturii celtice -, apropiate de cele ale noilor-veniţi. Din ciocnirea culturilor
şi din impactul invaziilor, apar, în diferite tradiţii populare, eroii şi temele viitoarelor mari cicluri
epice ale Evului mediu, cele ale ciclului arthurian şi ale Nibelungilor ori ale prozelor narative
(saga) scandinave.

Cultura şi învăţământul. Un şir de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii
clasice îndeosebi sub forma unor compendii, mai accesibile decât operele în întregimea lor,
oamenilor medievali. Martianus Capella (sec. V) a transmis sistemul mai vechi al grupării
cunoştinţelor antichităţii în şapte arte liberale. Ele au fost grupate ulterior în trei căi ale
cunoaşterii (trivium): gramatica, dialectica şi retorica şi în patru căi ale cunoaşterii (quadrivium):
aritmetica, geometria, astronomia şi muzica, care au constituit baza învăţământului medieval.

La rândul său, pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice şi ideologice în societate,

biserica creştină devenea tot mai precaută faţă de cultura antică păgână. Exprimând poziţia
oficială a bisericii faţă de moştenirea culturală antică, papa Grigore I cel Mare, reproşa în 601
unui prelat care se ocupa de literele lumeşti, că în una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos
împreună cu lauda lui Jupiter. În condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării
supremaţiei spirituale a clerului, principalele centre de cultură reprezentau nişte oaze răzleţe:
unele reşedinţe episcopale şi unele mănăstiri, curţile regale, iar creatorii şi purtătorii de cultură

7
proveneau aproape numai din rândurile unor clerici cu pregătire culturală mai temeinică, astfel
încât termenul de cleric şi de ştiutor de carte deveniseră sinonime. Bibliotecile mănăstireşti
cuprindeau lucrări nu numai religioase, ci şi profane, între care şi opere antice salvate de la
distrugere; exemple de astfel de biblioteci avem la Vivarium, Monte Cassino, Sankt Gallen,
Fulda, Lindisfarne etc.

După dispariţia şcolilor antice, mai întâi mănăstirile au fost cele care au asigurat transmiterea
artelor liberale, adaptate nevoilor culturii creştine. Carol cel Mare, care a înţeles importanţa
scrisului pentru renaşterea bisericii şi a statului, a căutat să creeze şcoli pe lângă bisericile
episcopale şi chiar parohiale. În secolul al X-lea, alături de mari centre mănăstireşti, cum sunt
cele menţionate mai sus, se afirmă şcolile episcopale de la Köln, Utrecht, Reims, în timp ce în
Italia se menţine tradiţia şcolilor de drept şi a celor notariale. În unele oraşe, însă, afluxul de
profesori şi elevi, precum şi lărgirea temelor de gândire - e perioada certei universaliilor -
determină eliberarea şcolilor de sub tutela episcopală. În secolul al XIII-lea, asistăm la triumful
unei noi instituţii, Universitatea, în care se afirmă metoda de învăţare pusă la punct în cadrul
şcolilor pe baza lecturii şi comentării textelor ce fac autoritate: scolastica. Protejată de papalitate
şi de autorităţile laice, ea este în acelaşi timp o asociere de şcoli şi o corporaţie de profesori şi
studenţi, condusă prin statute sau privilegii ce-i sunt proprii. Universitatea medievală - matrice a
universităţii moderne, dar în esenţă, fundamental diferită - este o instituţie tipic europeană,
absolut originală şi caracteristică Evului Mediu.

Viaţa intelectuală din Italia Evului Mediu avea o orientare practică, legată de activitatea politico-
socială; mişcarea comunală - mai activă aici decât în alte părţi ale Europei - avea nevoie în
primul rând de jurişti, de specialişti, de funcţionari calificaţi pentru administrarea oraşelor şi
pentru a le apăra interesele şi drepturile. Pe baza acestor comandamente apar şi Universităţile în
Italia şi apoi şi în celelalte spaţii vest-europene; unele dntre aceste Universităţi au rezistat
vremurilor, funcţionând aproape fără întrerupere până în zilele noastre: Bologne, Paris, Oxford,
Heidelberg ş.a.

În secolele VI-VIII, preocupările culturale erau îndreptate mai mult asupra cunoştinţelor
enciclo-pe-dice, teologiei-filosofiei, istoriografiei şi bele­­tris­ti­cii şi mai puţin asupra ştiinţelor
naturii. Nivelul cunoş­tin­ţelor epocii se reflectă în întinsa lucrare cu caracter enciclopedic
Etimologii, datorată lui Isidor din Sevilla. În domeniul istoriografiei, în Galia, Grigore de Tours
(cca.538-594), a scris Istoria francilor, în care expune istoria Galiei şi cu precădere a francilor de
la începuturile legendare ale dinastiei merovingiene până către finele secolului al VI-lea. În
Anglia cea mai răspândită cronică aparţine lui Beda Venerabilul, autorul lucrării Istoria
bisericească a neamului anglilor, în care înfăţişează istoria Britaniei de la venirea anglo-saxonilor
în insulă în anul 731.

8
Evoluţia culturală din primele secole ale Evului Mediu, prin transmiterea unei părţi a moştenirii
culturale a antichităţii şi prin funcţionarea unor centre culturale laice şi mai ales religioase, a
creat condiţii pentru înviorarea culturii în timpul aşa-numitei Renaşteri carolingiene (ultimul
sfert al secolului al VIII-lea - prima jumătate a secolului al IX-lea). Expansiunea statului franc
carolingian şi a creştinismului în rit latin a sporit nevoia de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai
bună, în funcţie de necesităţile statului şi bisericii. Pentru realizarea acestor scopuri, Carol cel
Mare a invitat la curtea sa pe Petru din Pisa şi Paulin din Friul (Italia), Paul Diaconul, Theodulf,
Alcuin etc., gramaticieni, poeţi, teologi, geografi. Programul Renaşterii carolingiene a fost
realizat prin activitatea acestui "stat major cultural" şi s-a desfăşurat în cercurile cultivate ale
epocii, ca Academia palatină de la Aachen, şcolile episcopale, mănăstireşti ş.a. Din această
perioadă datează majoritatea operelor antice, care au fost copiate în scriptoriile mănăstirilor,
opere ale scriitorilor antici, Titus Livius, Caesar, Tacitus, Vergilius, Lucretius, etc. În
istoriografie tendinţa de a glorifica şi a justifica politica statului carolingian şi a suveranilor săi se
reflectă în Analele regatului francilor, cronică oficială a evenimetelor mai însemnate petrecute în
anii 768-829, în Viaţa împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard (Eginhard - cc.830). Deşi
Renaşterea carolingiană, prin programul şi mijloacele sale modeste, nu putea cuprinde decât un
mic număr de oameni, având deci o răspândire şi efecte limitate, totuşi, prin valorificarea şi
transmiterea unei părţi a moştenirii culturale clasice şi prin efortul de a concilia creştinismul cu
înţelepciunea antică a constituit veriga de legătură între cultura clasică, umanismul occidental din
secolele XII-XIII şi umanismul renascentist.

Continuarea obiectivelor Renaşterii carolingiene a fost completată, în secolele IX-XI, prin

intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile bizantină şi arabă, mai ales prin Italia
de sud şi Spania arabă. În domeniul ştiinţelor naturii, în zona de contact din sudul Italiei a
culturii occidentale cu cele bizantină, arabă şi ebraică, a funcţionat în secolul al X-lea şcoala de
medicină de la Salerno.

Ca şi în secolele precedente, limba culturii scrise a continuat să fie latina, dar încheierea în linii
mari a procesului de formare a popoarelor şi limbilor romanice şi germanice a stat la baza
pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în cultura scrisă. Astfel, jurământul de la Strassbourg,
întocmit în 842 este redactat în limba latină, dar pentru a fi înţeles de oştenii din Francia
apuseană şi de cei din Francia răsăriteană, conţine şi o redactare în lingua romana (vechea
franceză) şi lingua tedesca (germana veche). În Britania domnia lui Alfred cel Mare (871-899),
rege de Wessex, poate fi comparată, din punctul de vedere al culturii şi învăţământului, cu cea a
lui Carol cel Mare, deoarece şi el dispune crearea de şcoli şi iniţiază alcătuirea Cronicii anglo-
saxone.

9
Arta. Ca şi în domeniul culturii, şi în cel al artei au coexistat şi s-au influenţat elemente ale
moştenirii clasice romane, păstrate îndeosebi în domeniul arhitecturii în piatră şi în tehnica
mozaicului, ale lumii germanice, prezente mai ales în arhitectura în lemn şi în obiectele în lemn
ca şi în artele decorative: podoabe, miniaturi şi coperţi de codice.

În domeniul arhitecturii în piatră de tradiţie romană se înscriu bazilicele San Apollinare Nuovo şi
San Vitale din Ravenna (sec. VI), baptisteriul Saint Jean din Poitiers (sec. VII), capela imperială
de la Aachen (sfârşitul secolului al VIII-lea - începutul secolului al IX-lea). Primele manifestări
ale unei arhitecturi romanice - caracterizată prin bolta de pietre faţetate, menţinute cu o lata
numită cheie de boltă - apar aproape în acelaşi timp, la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul
secolului al XI-lea, în Catalonga, Lombardia şi Lorena. De aici ele se exind în tot Occidentul
creştin, punctul de convergenţă situându-se în Burgundia şi Auvergne. Arta bizantină, cu
edificiile sale cu cupole şi cu caracterul hieratic şi ţeapăn al decoraţiunilor sale, arta musulmană,
descoperită în Spania Reconquistei şi pe Tărâmul Sfânt, i-au inspirat mult pe arhitecţii şi artiştii
epocii romanice. Printre problemele tehnice care se ridicau în faţa arhitecţilor, cea mai
importantă era aceea a acoperişului, care a fost construit din piatră în sistemul bolţii în plin arc,
care avea dezavantajul că nu oferea posibilitatea ridicării unor construcţii înalte. Acest
inconvenient a fost înlăturat începând cu secolul al XI-lea, când s-au adoptat soluţii variate:
juxtapunerea mai multor cupole, bolţi în umbrar susţinute de arcuri ce dublează bolta. Exemple
celebre de astfel de construcţii se întâlnesc din Franţa până în regatul maghiar şi din Scandinavia
până în Italia (mănăstirea Santiago de Compostella, domul din Worms, catedralele din Poitiers,
Toulouse ş.a.).

Sculptura şi pictura erau, de regulă, auxiliare ale arhitecturii, dar s-au realizat şi opere separate,
mai ales în domeniul artelor decorative (statuete, ca aceea reprezentând un suveran carolingian,
poate Carol cel Mare, sec. IX). De o mare răspândire şi preţuire se bucurau artele decorative
legate de prelucrarea lemnului şi a metalelor şi decorarea manuscriselor. Scriptoriile, mai ales
ecleziastice, din secolele VI-X, constituiau ateliere nu numai pentru copiat codice, în secolele
IX-X cu eleganta minusculă carolingiană, ci şi pentru realizarea legăturilor, ferecăturilor şi
minierea codicelor, ca Evangheliarul din Kells, Evangheliarul de la Lindisfarne (Britania anglo-
saxoă, sec. VIII-IX), Psaltirea de la Utrecht (statul carolingian, sec. IX).

Cultura arabă (sec. VI-XI)

10
Până în epoca formării statului unificat şi a marilor cuceriri, cultura arabă a avut un caracter
predominant oral şi practic, izvorât din necesităţile impuse de viaţa aspră din deşerturile
peninsulare. Acest caracter practic al culturii preislamice s-a retransmis, ca o moştenire
ancestrală şi ştiinţei arabe din secolele următoare.

Încă din perioada preislamică, arabii au intrat în contact cu cultura mai dezvoltată din ţările
vecine - Siria, Palestina, Persia - prin mijlocirea comunităţilor de sirieni, greci, evrei, persani,
statorniciţi în peninsulă sau prin călătoriile făcute de negustorii arabi peste hotare. Marile cuceriri
şi extinderea statului arab de la Indus la Oceanul Atlantic au pus pe arabi, începând cu secolul al
VII-lea, în contact direct sau indirect cu civilizaţiile şi culturile considerabil mai înaintate decât a
lor, din Imperiul Bizantin, Orientul Apropiat, Persia, India, China.

Cultura clasică arabă s-a format treptat, în condiţiile islamizării ţărilor cucerite, ale sintezei dintre
vechea cultură arabă şi culturile din aceste ţări şi a atins culmea înfloririi sale în secolele VIII-IX,
perioadă în care au fost culese şi redactate poeziile orale arabe preislamice din secolele al VI-lea
şi al VII-lea. Din cauza influenţei islamului, arabii şi-au însuşit în mod unilateral moştenirea
culturii antice, interdicţia religioasă de a înfăţişa chipuri de oameni şi animale (provenită din
teama de idolatrie) a nimicit cu timpul sculptura şi a avut o inflenţă nefastă asupra picturii.

Înflorirea culturii arabe în secolele VIII-XII se datoreşte unui complex de condiţii favorabile,
apărute datorită avântului economic ce a caracterizat această perioadă. Bazându-se pe moştenirea
culturii arabe preislamice şi ale spiritului raţionalist elen, cultura arabă s-a caracterizat printr-o
vădită înclinare spre studiul ştiinţelor naturii şi al aplicaţiilor practice. Astfel au fost elaborate
lucrări speciale pentru nevoile arhitecturii şi tehnicii; de exemplu matematicianul şi geometrul
Abu-l-Wafa (secolul al X-lea) a scris Cartea despre cele ce sunt necesare meşteşugarilor în
legătură cu construcţiile.

Ştiinţa şi învăţământul. În domeniul matematicii, arabilor le revine meritul de a fi preluat de la

indieni numeraţia cu nouă cifre-simboluri, căreia i-au adăugat cifra 0. Astel perfecţionat,
sistemul de numeraţie zecimală prin cifre se găseşte în manualul de aritmetică scris pe la 830 de
al-Horezmi (Khwarizmi - 780-cca.846), de la al cărui nume provine termenul latinizat de
algoritm. Noul sistem s-a răspândit în Europa după anul 1000. Tot al-Horezmi a pus bazele şi
calculului algebric scriind un Scurt tratat despre calculul lui al-jabr şi al lui al-muqabala.

11
Perfecţionarea operaţiilor algebrice s-a datorat ulterior lui Omar Khayyam, autorul tratatului
Demonstrarea problemelor de al-jabr şi al-muqabala (1047).

Progresul matematicii a favorizat pe ce al astronomiei, a cărei dezvoltare a fost condiţionată de

necesităţile impuse de cultul musulman, ca întocmirea calendarului, stabilirea lunii Ramadan şi a
orelor de rugăciune, determinarea exactă a poziţiei geografice a oraşului Mecca. Începând cu
secolul al IX-lea, astronomii şi geografii arabi au efectuat operaţii necesare măsurării unui arc de
meridian terestru de 10 şi în secolul al XI-lea ei au ajuns la un rezultat foarte apropiat de cel real,
stabilind lungimea lui la 113 km, cu numai 2 km diferenţă faţă de lungimea reală de 111 km.

Arabii s-au remarcat în chip deosebit şi în medicină şi deşi nu au practicat deschis disecţia,
datorită interdicţiilor coranice, ei au ajuns totuşi, pe baza observaţiei şi experimentului, să aducă
contribuţii în domeniul fiziologiei. Unul dintre cei mai cunoscuţi medici ai lumii arabe a fost
cunoscut sub numele de Avicenna (Abu Ibn Senna).

Până în secolul al X-lea în lumea musulmană nu exista un învăţământ public organizat, nu

existau adevărate şcoli elementare; copiilor li se făceau lecţii de religie şi de morală în cadrul
moscheii. Către sfârşitul secolului al X-lea a luat fiinţă învăţământul secundar, elevii având
întreaga întreţinere asigurată. Unele colegii aveau o programă de învăţământ de nivel universitar
- cum era colegiul fondat în secolul al XI-lea de Nizam al-Mulk la Bagdad. Nivelul intelectual
înalt al lumii islamice medievale este atestat şi de numărul şi de marile proporţii ale bibliotecilor.
În secolul al X-lea, un vizir a fondat la Bagdad o bibliotecă de 12.000 de volume - opere inedite,
traduse recent din limbile greacă, sanscrită şi chineză.

În cele cinci secole (VIII-XIII) de strălucită afirmare în domeniile ştiinţei, cele trei mari centre de
cultură - Bagdad, Cordoba şi Cairo - s-au bucurat în mod deosebit de un imens prestigiu, fiind
adevărate izvoare de ştiinţă şi cultură.

Arta. Arhitectura. Subordonarea manifestărilor artistice unor norme cu caracter religios va

conferi artei islamice o marcantă notă de originalitate. Arta islamică, structural unitară dar nu
uniformă, este departe de a fi rămas imuabilă. În cele treisprezece secole de evoluţie se disting
patru perioade. Prima (de la mijlocul secolului VII până la sfârşitul secolului IX) corespunde
epocii omeyyade, de expansiune politico-militară şi celei de glorioasă domnie a califilor
abbasizi. La începutul acestei perioade, sub califii omeyyazi, arabii preiau şi integrează în
creaţiile lor elemente siriene şi elenistico-bizantine.

12
În cea de a doua perioadă (sec. X-sfârşitul sec. XII), odată cu dislocarea imensului imperiu şi cu
coexistenţa celor trei califate rivale (Bagdad, Cordoba şi Cairo) se crează trei mari centre
cultural-artistice. Arta islamică se degajează de influenţele anterioare, căpătând clare caractere
proprii. Este abandonat vechiul tip de moschee, bazat pe predominanţă dată cupolei, care va
deveni element esenţial al arhitecturii funerare. Se fixează acum şi silueta caracteristică a
minaretului - care, începând cu secolul al XI-lea, devine foarte înalt, pe un plan circular,
subţiindu-se spre vârf şi având, la înălţimea de 3/4, balconul muezinului.

Cel mai vechi monument de arhitectură arabă care s-a păstrat, derivat în mod evident din
arhitectura creştină siriană, este aşa-numita Cupolă a Stâncii din Ierusalim. Dar creaţia cea mai
remarcabilă a epocii omayyade este marea moschee din Damasc (datând din 706 şi reconstruită
în secolul al XI-lea). Dintre marile monumente religioase ale epocii abbaside care au rămas, cel
mai impresionant este faimoasa moschee din Cordoba, a cărei construcţie a fost începută în 785.
În ceea ce priveşte decoraţia acestor monumente de artă religioasă şi nu numai, deoarece Coranul
interzicea pictarea sau sculptarea figurilor umane şi animale, se dezvoltă o decoraţie cunoscută
sub numele de arabesc, care deşi nu este inventată de arabi, ei sunt cei care o promovează şi o
transformă într-un element caracteristic artei lor.

În domeniul artelor minore, meşterii arabi au obţinut rezultate remarcabile în confecţionarea

armelor fin cizelate şi bogat împodobite, în prelucrarea artistică a metalelor uzuale şi nobile, a
lemnului şi a fildeşului.

Aportul arabilor la cultura şi civilizaţia Europei medievale s-a efectuat prin canalul Spaniei şi al
Siciliei. Viaţa intelectuală şi culturală din aceste două ţări aflate sub ocupaţia islamică era
superioară celei din restul Europei acelei vremi. Legăturile artistice ale europenilor cu lumea
arabo-islamică încep încă din secolul al VIII-lea, odată cu schimburile comerciale care includeau
şi obiecte de artă şi mai târziu, prin intermediul cruciadelor europenii au cunoscut mai de
aproape arta arabă. Arhitectura Evului Mediu occidental a fost sensibil influenţată de tradiţiile
arhitecturii arabo-musulmane (ferestre duble, arce diferite, creneluri, cupole, arcade sau bolte
poligonale, suprafeţe traforate).
***************************************************************
http://biserica.org/ro/compendium/carti/bisericauniversala/religincontemp.htm, [Online,
7.02.2018]
RELIGIA IN CONTEXTUL CULTURAL AL LUMII CONTEMPORANE

13
Mantuitorul nostru Iisus Hristos a trimis pe Sfintii Apostoli la propovaduire, poruncindu-le sa
predice Vestea cea buna la toate popoarele. Datorita acestui fapt, predicatorul nostru, care
ramane fidel poruncii Mantuitorului, pune accentul pe vestirea mesajului evanghelic in virtutea
unei misiuni care porneste de la Dumnezeu catre om. Dar tot Mantuitorul ne-a aratat ca nu se
poate vesti Evanghelia popoarelor, fara sa se ia in consideratie contextul cultural care ramane
specific fiecarui neam. De aceea, Mantuitorul a predicat Evanghelia Sa prin mijlocirea
parabolelor care pornesc de la realitatile sociale si culturale ale poporului evreu, de la suferintele,
problemele si nazuintele lui. In convorbirea cu Samarineanca, Domnul porneste de la apa de baut
atat de necesara existentei materiale a omului, pentru a ajunge la apa vietii, atat de necesara
existentei spirituale a omului. Cu alte cuvinte, Domnul ne-a invatat sa predicam Evanghelia atat
in virtutea unei actiuni care porneste de la Dumnezeu la om, cat si in virtutea unei miscari care
porneste de la om la Dumnezeu. Daca nu se ia in considerare contextul cultural al ascultatorilor,
daca nu se tine seama de mentalitatea lor si de problemele lor, s-ar putea ca mesajul evanghelic
sa nu mai gaseasca ecoul cuvenit in mintea si inima ascultatorilor lui.
Acesta este motivul pentru care am gasit de cuviinta sa prezentam o expunere despre credinta si
cultura, in care sa abordam principalele trasaturi ale culturii contemporane care exercita o
influenta decisiva asupra credinciosilor prin intermediul mijloacelor de comunicatie in masa si
poate constitui tot atatea sanse sau tot atatea obstacole pentru invatamantul religios din scoala.

Cultura europeana, fiindca de ea este vorba mai intai, a devenit cu trecerea vremii o cultura din
ce in ce mai secularizata, adica o cultura care tinde sa elimine pe Dumnezeu din realitatea
obiectiva pentru a pune in locul Sau omul. Asa se explica afirmatiile lui Feuerbach care spunea,
la capatul unui proces logic de evolutie filosofica, ca nu Dumnezeu l-a creat pe om, ci omul l-a
creat pe Dumnezeu. In cadrul acestui proces evolutiv, Revolutia franceza a jucat un rol
determinant. Daca pana la aceasta data (1789) Biserica a jucat un rol important in domeniul vietii
publice, de acum inainte Biserica a fost obligata sa se cantoneze in domeniul privat. Cu alte
cuvinte putem spune ca de la Revolutia franceza cultura europeana se bazeaza pe separatia
radicala dintre domeniul public si cel privat, tinzand in permanenta sa excluda religia din sfera
publica pentru a o transforma intr-o chestiune de opinie personala. “Trebuie sa spun, afirma un
bun cunoscator occidental, ca dihotomia dintre domeniul public si cel privat ramane
fundamentala pentru cultura apuseana moderna si daca este vorba de o veritabila intalnire dintre
Evanghelie si aceasta cultura atunci intelegerea acestei dihotomii este o cerinta de prim ordin” 1 .
Secolul luminilor, care a insotit Revolutia franceza, n-a facut decat sa desavarseasca filosofic
separatia radicala dintre cele doua domenii amintite.

Din punct de vedere religios, aceasta dihotomie a constituit o lovitura grava adusa crestinismului
in general si celui apusean in special. Datorita ei, religia crestina a incetat sa mai joace un rol
obiectiv in societatea europeana pentru a fi izolata in sfera subiectivismului personal,
deschizandu-se astfel portile pulverizarii crestinismului in nenumarate secte. “Odata ce religia
este definita ca o afacere de ordin privat, atunci fiecare individ poate alege din evantaiul

14
mesajelor religioase pe acela care ii place lui, spune un sociolog al religiei, Thomas Lackman” 2
. In alti termeni am putea spune ca retransarea religiei in sfera privata a dat nastere pluralismului
religios crestin care confrunta astazi si Biserica noastra cu tot mai mare intensitate.

Daca este vorba insa de sfera vietii publice, aici cuvantul decisiv nu-l mai are religia, ci stiinta.
Religiile individuale pot avea valoare pentru cei ce le respecta ca atare, insa pretentia pentru
adevar in sfera publica o poate avea numai stiinta. Aceasta fiindca stiinta nu lucreaza prin
deductii din revelatia divina, ci prin observarea fenomenelor si prin inductie din rezultatul
observatiilor.

Altfel spus, stiinta nu se bazeaza pe opinii subiective ca religia, ci prin analize obiective in care
matematica joaca un rol esential. De aceea pe cat de mult militeaza cultura apuseana pentru
pluralism in domeniul religios, pe atat de mult cauta sa elimine pluralismul din sfera stiintei care
ramane astfel un pivot central al vietii publice in locul religiei. Or, tocmai datorita separarii
dintre stiinta si religie scoala laica tinde sa elimine din sanul ei invatamantul religios, fiindca il
considera ca se intemeiaza pe supozitii subiective, si nu pe criterii obiective.

Spun toate acestea fiindca si la noi, astazi, cand se cauta reintegrarea invatamantului religios in
scoala publica, potrivit unei vechi traditii care se pierde in negura timpurilor, exista anumiti
factori care incearca, sub diferite pretexte, sa se impotriveasca acestui proces. “Se aud glasuri
razlete, insinuante si incisive uneori, care incearca sa se constituie intr-un zadarnic baraj al
impotrivirii, se spune intr-un articol recent, motivand subred ca atat scoala cat si Biserica nu ar
fi, chipurile, pregatite pentru aceasta comuniune, ca nu exista suficienti clerici formati pentru un
atare profesorat, ca programele si metodica predarii nu se confectioneaza peste noapte, ca trebuie
sa se respecte optiunile tinerilor, pentru a se respecta caracterul facultativ al predarii religiei, ca
trebuie sa meditam cu raspundere daca prin adoptarea acestei legiferari nu ne indepartam cumva
de exemplul tarilor occidentale inaintate” 3 . Dupa cum se vede, cei ce cauta sa se impotriveasca
introducerii religiei in scoala, se bazeaza, asa cum s-a aratat, pe dihotomia dintre sfera privata si
cea publica. Pe buna dreptate, se afirma in continuarea articolului amintit ca: “motivarea asa-
zisei neconcordante cu experienta Apusului este efectiv zdruncinata de o realitate romaneasca de
netagaduit: traditia de veacuri a unirii scolii cu Biserica, pornita, de fapt, din inceputurile
invatamantului romanesc in incinta si in spiritul Bisericii Ortodoxe. Aceasta traditie trebuie
pastrata, inflorita si continuata pe fundamentul innoirii si atasarii la cerintele progresului politic,
economic, moral si spiritual al actualei renasteri romanesti” 4 . Aceasta cu atat mai mult cu cat si
in Apus sunt tari in care religia se preda in scoli.

Dupa Revolutia de la 1848 din Tarile Romane, cultura romaneasca a fost scindata de doua
curente. De o parte, avem o cultura populara care continua sa ramana profund influentata de

15
valorile si scrisul Ortodoxiei romanesti, si de alta parte o cultura a unei parti din intelectualitate
care ramane din ce in ce mai influentata de idealurile culturii apusene.

La predarea religiei in scoala, pedagogul crestin trebuie sa cunoasca temeinic coordonatele

acestor doua curente specifice culturii romanesti. Mai intai, el trebuie sa cunoasca cultura
poporului nostru profund impregnata de valorile Ortodoxiei romanesti. “Cunoasterea cat mai
directa, mai adanca si mai completa a sufletului popular, a religiozitatii romanesti, afundarea
intelectuala in taina lui istorica, va da materialul si sugerarile cele mai pretioase pentru o
filozofie si o teologie moderna, care sa umple si sa curete locul murdarit si vitriolat de filozofia
comunista si de un ateism gregar. Respingand filozofii si teologii artificiale, de imprumut, care
au dus totdeauna la erezii totalitariste, trebuie sa trecem drumul autohtonizarii filozofiei si
teologiei noastre prin sufletul popular, pentru ca aici gasim cele mai insemnate teme initiale ale
filozofiei romanesti, aici e forta Ortodoxiei romanesti, ce va trebui sa intre ca elemente de frunte
in gandirea filozofica romaneasca si sa ofere filozofiei si teologiei universale contributii de
tezaur inestimabil” 5 .

Dar pedagogul crestin trebuie sa cunoasca si coordonatele culturii apusene, care influenteaza o
parte din intelectualitatea romaneasca, fiindca multe din aceste coordonate intemeiate pe
dihotomia dintre privat si public pot constitui bariere serioase in calea invatamantului nostru
religios din scoala, cu atat mai mult cu cat sunt vehiculate teze prin intermediul mijloacelor de
comunicatie in masa. Aceste coordonate sunt numeroase, dar trei dintre ele mi se par principale
si vrednice de cunoscut. Prima dintre ele priveste asa-zisa “ ratiune autonoma ” care a jucat un
rol important in domeniul dezvoltarii culturii si stiintei occidentale. La originea acestui fenomen
se afla filozofia iluminista a veacului al XVIII-lea in frunte cu Immanuel Kant , care a vrut sa
puna in evidenta, prin calificativul de autonoma, doua lucruri : intai , sa protesteze impotriva
inchizitiei catolice care a intervenit cu brutalitate in cercetarea stiintifica a vremii pe baza unor
premise teologice si cosmologice aristotelice perimate, apoi , pentru a afirma pe aceasta cale
suveranitatea ratiunii fata de credinta si teologie 6 . Cu toate ca in domeniul stiintei s-au
schimbat multe, dupa cum o sa vedem mai tarziu, totusi conceptul de ratiune autonoma a ramas
una din cele mai specifice coordonate ale culturii occidentale.

Teologia rasariteana s-a impotrivit de la bun inceput conceptului de ratiune autonoma sau de
cunoastere autonoma pentru doua motive mai importante. Inainte de toate fiindca conceptul in
cauza reprezinta o inventie artificiala care nu corespunde realitatii. Marii ganditori ai Bisericii,
care au fost confruntati la vremea lor cu aceleasi tendinte rationaliste, au aratat ca nu exista
ratiune autonoma fiindca ratiunea sau este luminata de puterea lui Dumnezeu si pusa in slujba
binelui , sau este umbrita de puterea diavolului si pusa in slujba raului. Intre aceste doua
alternative nu exista loc pentru o pozitie intermediara. Interpretata in spiritul teologiei patristice,
ratiunea autonoma este ratiunea omului cazut in pacat , inchis in sine si despartit de Dumnezeu.
Pe de o parte, ea poate contribui la progresul stiintific al omenirii, dar pe de alta parte, se afla la

16
originea profundei crize spirituale si morale care confrunta lumea in general si Apusul in special.
Fara Dumnezeu se prabuseste intreg edificiul ordinii morale 7 .

In al doilea rand, teologia rasariteana a dezavuat conceptul de ratiune autonoma fiindca pe

aceasta cale se ajunge la separatia periculoasa dintre ratiune si iubire. Nimeni nu poate nega
progresul stiintific si tehnologic infaptuit sub auspiciile acestei ratiuni autonome, dar nimeni nu
poate trece cu vederea ca aceasta ratiune autonoma, lipsita de iubire, a dat nastere unor sisteme
ideologice care au vrut sa schimbe lumea prin ura de rasa sau prin ura de clasa , provocand
adevarate inferne pentru zeci de milioane de fiinte umane; si nu se poate trece cu vederea nici
peste faptul ca aceeasi ratiune lipsita de carma iubirii a dus la fabricarea bombelor atomice care
au redus in pulbere Hiroshima si Nagasaki si care planeaza ca umbra mortii peste viitorul intregii
noastre planete. Atat pentru faptul ca aceasta ratiune autonoma constituie un obstacol major
pentru predarea religiei in scoala, fiindca considera credinta in Dumnezeu ca o violare a
suveranitatii ei, dar si pentru primejdiile pe care le implica cu privire la destinul omenirii,
pedagogul crestin are datoria sa depaseasca conceptul de ratiune autonoma , aratand ca numai o
ratiune luminata si incalzita de puterea Duhului Sfant constituie o marire adusa lui Dumnezeu si
ramane pusa in slujba progresului stiintific, spiritual si moral de care are atata nevoie lumea de
astazi.

O alta coordonata a culturii europene actuale in general si a celei apusene in special rezida in
interesul ei aproape continuu pentru renasterea unor valori specifice lumii antice si pagane. Dupa
opinia unui specialist, neopaganismul european isi face aparitia pe fundalul a doua dezvoltari
istorice. Primul dintre ele consta in traditia pagana din istoria europeana. Este vorba despre
traditii umaniste, filosofice si literare incepand inca de la Renastere, de pasiunea pentru Roma si
Grecia antica si de simpatia de care se bucura intre intelectuali si filologi ideile antichitatii
clasice. Se stie prea bine ca Goethe, cel mai mare poet german, se considera pe sine ca “pagan”.

Al doilea fundal consta in criza actuala a culturii europene. Este vorba nu numai de o criza a
crestinismului ori de descrestinare, fiindca se pretinde ca se traieste astazi intr-o epoca post-
crestina, ci de o criza a modelelor culturale si politice care au inspirat viata europeana in ultimii
20 de ani. Ideologiile ateiste, secularismul, comunismul, ca produse ale culturii europene, se
confrunta cu criza, dezorientarea si disperarea. Ca sa gaseasca un sens nou al vietii si culturii,
populatii intregi se intorc din nou catre paganism fiindca vechiul paganism a fost distrus. In
realitate este vorba de un neopaganism 8 . Dupa o epoca indelungata in care cultura europeana a
fost dominata de rationalism, astazi aceeasi cultura se indreapta catre vitalism sau neopaganism.
Visser't Hooft, fostul secretar general al CEB, spunea ca cultura europeana a constituit o arena
unde s-au infruntat trei forte: crestinismul, rationalismul stiintific si vitalismul neopagan 9 .

17
Crestinismul este acuzat de catre neopaganism ca s-a transformat intr-o credinta rationalista
stearpa care dispretuieste viata si duce la represiunea instinctelor naturale ale fiintei umane,
spoliind astfel omenirea de bucuria vietii. Vitalismul inseamna sanatate, in timp ce crestinismul
produce doar boala si nevroza. Vitalismul celebreaza apogeul unei vieti abundente, puterea
creatoare, bucuria vietii, apetitul pentru putere si fericire 10 .

Acuzatiile aduse de neopaganism impotriva crestinismului sunt intr-o anumita masura

indreptatite. Aceasta din cauza ca scopul principal al spiritualitatii latine a fost acela de a inlocui
postul si asceza cu tehnica exercitiilor spirituale, cu celibatul preotilor sau cu mortificarea
violenta a trupului prin practica autoflagelarii ca mijloc de imitare a patimilor lui Hristos. Nu este
de mirare daca din reactie fata de o astfel de mortificare violenta a trupului cultura occidentala a
trecut la extrema opusa, la adorarea trupului omenesc, la vitalism si sensualism. Este vorba de o
mutatie spirituala pe care Nietzsche a prevazut-o cu un secol inainte, spunand despre cultura
apuseana ca avea sa-l paraseasca pe Apollo, zeul ratiunii, pentru Dionysos, zeul vitalismului si
fecunditatii. Dar tot atat de condamnabila este si teoria vitalista, ca una ce trece de la omul care
cauta sa-si tortureze trupul, ca sa inhibeze patimile din el, la omul care devine sclavul patimilor
trupesti. Educatia sexuala care se preda in unele tari in mod iresponsabil, pana si copiilor, nu va
duce la eliberarea omului de nevroze, ci va adanci criza spirituala si morala a lumii
contemporane. Vitalismul este religia omului natural care se lasa dominat de propriile instincte.
Acesta nu are constiinta pacatului si considera starea de imoralitate ca stare normala a omului.

Ortodoxia a respins cu hotarare atat mortificarea violenta a trupului, cat si doctrina neopagana a
vitalismului. In primul caz fiindca ea considera ca mortificarea trupului nu se realizeaza prin
mijloace exterioare si violente, prin torturarea trupului, ci prin puterea interioara a Duhului Sfant
care spiritualizeaza si transfigureaza dinauntru intreaga fiinta a omului, atat sufletul cat si trupul.
Acesta este motivul principal pentru care Apostolul neamurilor le spune crestinilor ca trupul lor
este templu al Duhului Sfant . In al doilea caz, Ortodoxia se opune si vitalismului care
transforma pe om in sclavul patimilor fiindca considera ca rolul transfigurarii trupului prin
puterea Duhului Sfant in Hristos este cel de a converti energia ce alimenteaza patimile in energie
pusa in slujba virtutii astfel ca omul sa dobandeasca libertatea fiilor lui Dumnezeu. Sfantul Ioan
Gura de Aur spune ca este mai usor sa cuceresti o cetate decat sa te biruiesti pe tine insuti. Intr-
adevar, demnitatea omului de coroana a creatiei consta in faptul de a dobandi prin puterea lui
Dumnezeu adevarata stapanire de sine. Fata de educatia sexuala care cauta sa-l faca pe om un
sclav al patimilor, inca din copilarie, pedagogul crestin trebuie sa arate ca omul poate contribui la
sfintirea trupului si a creatiei prin puterea si lucrarea Duhului Sfant in Hristos. Pnevmatologia
este cea care a permis Ortodoxiei sa evite atat excesele puritanismului, cat si pe cele ale
neopaganismului, cautand sa-l inalte pe om la asemanarea cu Dumnezeu .

In fine, o ultima coordonata a culturii europene la care ne referim este determinismul ei

cosmologic care a transformat lumea intr-o masina. Christian Wolff , ganditor iluminist, a

18
inlocuit vechea imagine organica a lumii cu imaginea lumii ca masina, care a devenit fundament
al unei filozofii si teologii iluministe a naturii. Desigur, o astfel de conceptie a favorizat
progresul stiintific si tehnologic al lumii apusene, dar a avut si doua consecinte negative. In
primul rand atunci cand se ia masina ca model al lumii, se ajunge inevitabil la premisa unui sir
neintrerupt de cauzalitati care determina fiecare eveniment din lume. Altfel spus lumea inteleasa
ca masina suprima libertatea omului si transforma fiinta umana intr-o rotita ce face parte dintr-un
angrenaj inexorabil. Dintr-o astfel de conceptie au aparut ideologiile totalitare care au bantuit pe
scena europeana cu dispretul lor profund pentru om si libertatea lui, cat si conceptia lui Darwin
unde omul apare ca ultimul produs al unui proces mecanic evolutiv. Interpretat in aceasta
perspectiva determinista, scopul educatiei nu poate fi altul decat de a transforma omul mai mult
sau mai putin intr-un robot.

In al doilea rand, din momentul in care lumea apare ca masina ce functioneaza prin ea insasi,
atunci se exclude din principiu orice interventie a lui Dumnezeu din creatie . Daca se mai admite
existenta lui Dumnezeu, aceasta se face doar in masura in care lumea ca masina a avut nevoie de
un impuls initial pentru a se pune in miscare. Dupa aceasta Dumnezeu ramane izolat intr-o
transcendenta inaccesibila, care pierde orice legatura cu universul creat. Dar eliminarea lui
Dumnezeu din creatie, in virtutea unui concept artificial care reduce lumea la o simpla masina,
golind-o de orice continut spiritual, a provocat in sufletul omului contemporan vidul spiritual pe
care incearca sa-l compenseze prin consum de droguri, prin explozii de violenta, prin fascinatia
vitalismului neopagan , prin abandonarea lui in mana sectelor care-l scufunda in confuzie si
dezorientare nedescrisa. Omul modern poate decreta moartea lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeu
este mort, ci omul fata Dumnezeu moare asfixiat in necropola propriei lui imanente, golita de
adierea eternitatii. Nu mai vorbim de dezastrul ecologic provocat de conceptia unei lumi
inteleasa ca masina.

Trebuie insa remarcat ca stiinta contemporana a inceput sa depaseasca conceptia lumii ca

masina, pentru a se indrepta catre o imagine a lumii mai apropiata de realitate. Iata ce spune un
teolog apusean despre aceasta schimbare a modelului cosmologic: potrivit teoriei mecaniste
lucrurile exista in sine insesi si sunt legate unele de altele prin legaturi exterioare. In noua teorie
a universului, lucrurile sunt legate intre ele prin relatiile interioare ale energiei lor caci nimic in
lume nu exista, nu traieste si nu se misca in sine insusi, totul exista, traieste si se misca in
celalalt, unul in altul, unul cu altul, unul pentru altul in realitatea cosmica reciproca sustinuta de
Duhul lui Dumnezeu. Doar comuniunea creatiei in Duhul Sfant poate fi numita ca fundamentala.
Duhul lui Dumnezeu este sustinatorul tuturor lucrurilor care nu exista in sine, ci unele in altele
(ab alio et in aliis). Modelele si simetriile, miscarile si ritmurile, campurile si concentrarile de
energie cosmica, totul apare si se pastreaza in comuniunea Duhului Dumnezeiesc. In Biserica
veche, aceasta comuniune a fost inteleasa ca o armonie a ordinii cosmice 11 . De la o conceptie
mecanista, bazata pe existenta lucrului in sine, care facea abstractie de Dumnezeu, se trece la o
conceptie energetica deschisa a lumii, bazata pe ideea de comuniune si relatie reciproca, care
implica pe Dumnezeu ca Duh creator si sustinator al lumii. Daca ai fi spus unui copil din secolul

19
trecut ca Dumnezeu este lumina si iubire n-ar fi inteles prea mare lucru, fiindca mintea lui era
impregnata de o conceptie mecanista si determinista a lumii, in care nu era loc pentru Dumnezeu.
Astazi, el intelege mai usor acest lucru, fiindca mintea lui este informata de o conceptie
energetica a universului, care inalta mintea catre Dumnezeu si care dobandeste aspectul unei
comuniuni cosmice. Schimbarea este de-a dreptul spectaculara. Si pedagogul crestin trebuie sa
tina seama de ea atunci cand vorbeste de Dumnezeu si de adevarurile de credinta ale Bisericii
noastre.

In concluzie, as vrea sa subliniez ca pedagogul crestin este dator sa ia in consideratie doua

lucruri esentiale atunci cand preda religia in contextul lumii contemporane. In primul rand,
trebuie sa caute sa dezvolte in mintea si sufletul copiilor spiritul de ordine, de disciplina, de
cercetare si de analiza, care este specific culturii apusene. Datorita acestui spirit, cultura
apuseana a reusit sa infaptuiasca realizari remarcabile in domeniul stiintei si tehnologiei, de care
profita toata lumea. Iar aceasta trebuie facuta nu numai in virtutea culturii apusene, ci in primul
rand in virtutea Duhului lui Dumnezeu care nu este duh al dezordinii si neoranduielii, ci duh al
randuielii si comuniunii reciproce.

In al doilea rand, in totala opozitie cu cultura europeana actuala, pedagogul crestin trebuie sa
afirme prezenta Duhului la toate nivelele . Sa afirme prezenta Duhului nu numai in sfera
subiectiva ci si in cea publica, ca sa puna stavila pluralismului sectar; sa puna accentul pe
prezenta Duhului atat in sufletul credinciosului cat si in ratiunea omului de stiinta, ca sa sparga
conceptul de ratiune autonoma si atee opusa lui Dumnezeu; sa afirme prezenta Duhului nu numai
in suflet, ci si in trup, ca sa curme renasterea vitalismului neopagan; sa puna accentul pe prezenta
Duhului nu numai in Biserica ci si in cosmos, ca sa puna capat degradarii spirituale, morale si
ecologice a lumii in care traim.

Marea diferenta dintre cultura apuseana si cea rasariteana consta in pnevmatologie . Criza
spirituala care confrunta astazi cultura europeana este rezultatul lipsei de pnevmatologie. Ca sa-si
aduca contributia necesara la opera de educatie si renastere spirituala a tarii noastre, pedagogul
crestin trebuie sa fie inainte de toate un pnevmatolog care face apel la Duhul Sfant. Sa inceapa
lucrarea sa educativa cu rugaciunea “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului” fiindca
educatia crestina nu este numai rezultatul omului ci in primul rand este rezultatul Duhului Sfant
in Hristos.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu,

Sursa: “Teologie si cultura”, Bucuresti, 1993, pag. 43-54.

20
21