Simion Mehedinti La Ceas de Taina PDF

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.
com
I.
CONFERINŢE GEOGRAFICE
Faţa dinspre mare a ţă rii 1

)
Acuma vreo 7–8 săptămâni, primisem însărcinarea să vă spun câteva cuvinte pentru
pomenirea lui Creangă. V-am mărturisit că povestitorul Ion Creangă, după a mea părere, este
un fel de [H]Omer a românilor.
Mare vorbă, când o spune cineva nu aşa, în treacăt, cum se înşiră vorbele, când n-are omul
ce lucra, ci o spune ca dascăl de la şcoala aceasta ce se mai cheamă şi Universitate–Radio.
Aici se cade să dăm seama de orice cuvânt. De aceea, şi începusem să înşir ce rost aveau
povestirile lui [H]Omer pentru învăţătura tineretului la greci, apoi făgăduisem să urmez
altădată, arătându-vă ce poate şi ce trebuie să înveţe poporul român din scrisul marelui
învăţător Creangă.
Dar nu-i cum chiteşte omul, ci şi cum se nimereşte. După ce-a trecut atâta timp la mijloc,
iată că s-a nimerit să primesc acuma sarcina de a vă spune ceva despre mare. Vă cer, aşadar,
îngăduinţă pentru mai târziu, în [ceea] ce priveşte pe Creangă.
Poate că n-au intrat zilele în sac… Şi vreau să ştiţi că n-am uitat de vorba noastră cu
Creangă.
* * *
Acuma ceva despre mare. Ce să mai spun şi eu, după ce atâţia cărturari au spus atâtea
lucruri de seamă! Dar o să fac încheierea, adăugând câteva cuvinte pe înţelesul tuturor cu
privire la faţa dinspre mare a pământului românesc.
Întâi şi întâi, aş dori să luaţi seama la un lucru: noi, românii, n-am fost niciodată neam de
corăbieri. Făptura pământului nostru e de aşa fel că, la mijloc, stă o adevărată cetate
muntoasă, - cum nu mai e alta în toată Europa, iar în unele priviri nu-şi afla seamăn chiar în
toată lumea. Cetate de munţi, aşezaţi în chip de cotrună sau ocol – ăsta e adevărul. De aceea,
legăturile noastre cele mai statornice au fost cu muntele. Băgaseră de seamă şi cărturarii din
vechime că părinţii noştri, dacii, se ţineau de munţi cum se ţine copacul cu rădăcinile de
pământ. Iar între cărturarii mai noi a ieşit o vorbă că munţii ar fi oarecum şira spinării
pământului românesc. Copilăroasă vorbă, născocită de un neamţ, apoi repetată şi de câţiva
români, iar azi pusă mereu înainte de unguri, care vor să arate că munţii sunt hotarul adevărat
între România şi Ungaria. Adevărul curat e altul: nu e nici o şiră a spinării în Carpaţi, ci e
mare cetate, în chip de cotrună sau ocol, cu trei temelii mai vechi şi mai tari, una în Munţii
Rodnei şi ai Bistriţei, alta în Munţii Făgăraşului şi prelungirea lor spre Haţeg, Banat, şi alta în
Munţii Apuseni, iar împrejur e un fel de brâu (mai ales spre răsărit şi miazăzi), dar nici urmă
de şira spinării, după cum nici brâul sau chimirul cuiva nu-i tot una cu şirul de oase al spinării
lui.
Vă spusei astea, ca să vedeţi că, din vechime, o foarte mare parte a neamului a fost mereu
legată de această lată cetate muntoasă. Dar nu numai de munţi, ci tot atât de mult şi de codrii
dealurilor, precum şi de [cei] ai şesului şi chiar de [cei] ai luncilor până în lunca şi mai lată a
Dunării, unde am stăruit tot aşa de nesmintit, ca şi în munţi. Dovadă că unele sate amintesc
timpul năvălirilor varvare (barbare, n.n.), cum e Peceneaga.
1
) Conferinţă rostită la 24.04.1937.
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Cine zice, aşadar, că noi suntem un popor legat numai de munţi sau că munţii sunt un zid
despărţitor la mijlocul neamului, acela spune braşoave.
Basnele acestea ungureşti sunt scornituri, pe care le dau de gol stânile din toată cetatea
munţilor, începând de la izvoarele Tisei până la Porţile de Fier ale Dunării şi din Ceahlău până
în Bihor.
Aşa stând lucrurile, vedeţi bine că gospodăria noastră era nu se poate mai bine întocmită:
avem de toate acasă la noi şi încă din plin. Munţi cu plaiuri pline de păşuni, cum nu se mai
află în toată Europa. Avem dealuri cu prisos de podgorie; avem câmpie destulă pentru
plugărie; şi lunci cu destule bălţi pentru pescuit… Ce era să căutăm noi la mare? În undele
sărate ale mărilor, mai întotdeauna zbuciumate, nu-şi caută hrana decât locuitorii ţărilor
sărace. (Mă uitam anul trecut la nişte pescari dintr-o ţară, al cărui nume nu-l spun, ca să nu
mâhnesc pe nimeni. Malul frumos, adică frumoşi erau soarele, apa şi brazii, nişte păduri (?!)
în chip de umbrelă. Dar ce sărăcie… Bieţii pescari, dis-de-dimineaţă la mare, unii cu undiţele
pe stânci, înaintând cât puteau între valuri. Alţii cu bărcile, desfăşurând năvoade uriaşe.
Marea, marea, marea înainte; apoi în laturi câtva timp, apoi iarăşi spre mal. Şi trage, trage la
năvod… când colo, o mână de albitură, nici să faci un borş, ba şi o caracatiţă. Poftim câştig!)
Cine are turme mari de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai şi sămănături de grâne până la
brâu, să-şi facă loc ţinând doar băţul curmeziş, ba şi bălţi şi privaluri, unde crapii se îndeasă la
gărduş, ca purceii la uşa coteţului, ce să mai caute hrana în lupta cu valurile mării!
Iată de ce, noi n-am avut de ce să ne facem corăbieri. De mare însă ne-am apropiat şi
trebuia să ne apropiem. Mai întâi, unii codri se întindeau din munte până la malul mării. De
pildă, marele codru care ţinea de la izvoarele Argeşului peste Vlăsia, până în golful
Balcicului… Prin poienile acelui codru adăpostitor de sate plugăreşti şi nenumărate prisăci
trăia unul şi acelaşi neam de oameni.
Dar tot de mare îl mai apropiau altceva: bărăganele cu ierburi înalte pentru herghelii şi
turme. De unde Ialomiţa iese din munţi şi până la mare, era acelaşi uriaş bărăgan, lipsit de
copaci, dar plini de ierburi înalte pe-alocuri cât călăreţul… Nu se putea, deci, ca neamul
carpatic să nu se îndrumeze şi spre ţărmul mării, mai ales că aşa cerea mişcarea turmelor. În
lunile de iarnă, când muntele e pustiu, afară de boteile mărunte, adăpostite la poalele
Carpaţilor, lângă clăile cu fân, unde putea să fie iernaticul, decât în dudaiele uscate ale
bărăganelor şi în luncile Dunării sau la malul cu puţina zăpadă a Mării Negre.
Azi se lămureşte că ţărmul acesta mai avea doar câteva porturi, unde poposeau corăbiile
greceşti, dar ţinutul mai departe de mare era întreg în mâinile părinţilor noştri. Ba, de la o
vreme, gloata lor năpădise chiar şi aceste porturi. Pe când Ovidiu se tot căina de vânturile
aspre ale Dobrogei, jumătate din Constanţa (Tomis, cum îi ziceau grecii) era plină de
cojoacele geţilor. Cine poartă cojoc se împacă şi cu vântul şi nici de gerul iernii nu-i pasă.
Grecii din porturi erau doar nişte oaspeţi, venetici aduşi de negoţ şi de valurile mării, dar
stăpânii adevăraţi părinţii noştri au fost. În timpul marelui Burebista, balaurul dacic flutura
până la ţărmul mării.
Aşa a fost şi mai târziu, de câte ori voinţa neamului legat de cetatea Carpaţilor s-a simţit
din plin. Urmaşii marelui Basarab, stăpânesc toată faţada dinspre mare, toată Basarabia, adică
Bugeagul, precum şi toată Dobrogea, amintind iarăşi timpurile lui Burebista. Nu în zadar
vorbea Eminescu cu atâta drag de 1400 şi de Mircea, stăpân din Făgăraş până la Marea cea
mare.
Tot aşa va fi şi aproape de sfârşitul secolului al 19-lea, sub Carol I, când s-a ivit şi un mare
pod peste Dunăre, semeţ ca şi al lui Traian.
Fără vorbă multă, un lucru e vădit: în toate timpurile de slavă ale neamului legat de
Carpaţi, el şi-a întins stăpânirea şi peste toată faţa dinspre mare a cetăţii carpatice.
Iată lucrul cel dintâi, pe care aş dori să-l luaţi în seamă. Voi, tineri ai zilelor de azi,
aduceţi-vă aminte că, nu prea de mult, soarta fusese tare vitregă cu noi. Bătrânii, care stau pe

aproape de 80 de ani, îşi aduc şi acuma aminte de vremea când nicăieri hotarul nostru nu mai
atingea marea. Lăcomia şi cruzimea rusească ne răpiseră, la 1812, tot ţărmul dintre Nistru şi
Dunăre şi, astfel, aproape o jumătate de veac, rămăseserăm lipsiţi de orice apropiere cu Marea
Neagră. Abia în anii din urmă, ne-am văzut iarăşi stăpâni pe toată faţa dinspre mare a
pământului românesc. Scrieţi, deci, tineri ai zilelor de azi, scrieţi undeva cuvintele acestea, să
nu le uitaţi, fiindcă nu sunt de uitat timpurile acelea atât de amare. Al doilea lucru, pe care aş
dori să vi-l însemnaţi, e acesta: apropierea de ţărmul mării nu e o întâmplare, o faptă pornită
din toanele cuiva, ci o nevoie de viaţă: am putea zice o lege a traiului omenesc. Toate ţările,
toate caută o poartă deschisă spre mare. În toată Europa sunt azi numai 4 ţări care nu ating
ţărmul mării: Elveţia, Austria, Ungaria şi Cehoslovacia. Din fericire, tuspatru au o cale de apă
la îndemână: Rinul, Dunărea şi Elba. Aşa că lucrul tot cam acolo vine: toate vor, pe cât se
poate, legătura cu marea. De ce?
Fiindcă pe faţa dinspre mare e viaţa cea mai înlesnită. Gândiţi-vă numai la gospodăria
ţării noastre: ce negoţ am putea face noi în lunile de iarnă, când Dunărea îngheaţă, dacă n-am
avea Constanţa. Acolo uşa prăvăliei este mereu deschisă şi pentru vânzarea grânelor, a
lemnelor, a petrolului şi a altor mărfuri din ţară şi pentru cumpărarea celor aduse din ţări
străine. Dar nu e şi trenul? Ba este, dar se poate asemăna cheltuiala trenului (drumuri mereu
stricate, poduri rupte, vagoane fărâmate, frânari, hamali, încarcă-descarcă cu bucăţica) faţă de
vapoarele uriaşe care merg pe calea totdeauna gata a apelor mării, încărcând sute şi sute de
vagoane dintr-odată şi ducând grămezi uriaşe de marfă numai cu o mână de oameni la cârma
vasului! În privinţa aceasta ferice de corăbier. Al lui e câştigul cel mare în negustorie. Iată
pentru ce toate ţările bărănesc la mare, cum se îndeasă flămânzii la pomană. Să nu vă
minuneze vorba, fiindcă uneori marea dă şi hrană cât trebuie, ba, uneori şi prisos de vânzare
pentru alţii. Asta nu atât în mările calde, de care vorbeam adineaori, ci mai ales în mările reci,
unde, la anume soroace, apa e plină de peşti, ca taraba pescarului. Te pleci şi iar te pleci, şi iei
ca din covată, la gura unor râuri, când peşti de mare se îngrămădesc să lase lapţii, năvala e tot
la mare, încât apa râului năpădeşte peste maluri…
Aşadar, pentru negoţ, iar, pe alocuri, şi pentru pescuit, atingerea cu marea este o
binecuvântare.
Aşa e ori nu e aşa? Dacă e aşa, se cade s-o scriem şi pe asta la răbojul socotelilor noastre.
Vede oricine că nu e ceva întâmplător, ci o lege a traiului omenesc ca fiecare neam să caute a
se apropia mai mult de ţărmul mării învecinate.
Iată, iubiţi ascultători, ce trebuie să aveţi mereu înaintea ochilor, când e vorba de faţa
dinspre mare a ţării noastre.
Iar, dacă mai vreţi încă o dovadă pe deasupra, iat-o şi pe aceea.
Să ştiţi că ţărmul mării noastre are daruri pe care nu le mai are nici o mare din câte cunosc
eu. Să vă înşir câteva:
Aici, vorbim gospodăreşte; nu facem paradă de vorbă, numai ca să ne ameţim unii pe alţii
cu laude deşarte despre ţara noastră.
Dinspre partea sănătăţii, ţărmul mării noastre este în adevăr binecuvântat. Nu-s doftor, dar
spun ce-am văzut, ca unul care multe veri în şir, mi-am dus copiii la malul mării. Ce simţi,
întâi şi întâi de toate, când poposeşti pe ţărmul mării noastre?
Din ziua întâi, îţi dai seama că e un aer ca nicăieri în ţară. Că e curat, nu mai rămâne nici o
îndoială. Când e vreme bună, toată ziua vântul adie dinspre mare. Nici urmă de praf - cel mult
pulberea de apă sărată, când vântul e mai tărişor. Dar mai este ceva: e cald, fără să te apese
căldura, şi e plin aerul de mirosul buruienilor şi florilor stepei. Să ai alături aer de stepă, lângă
aer de mare, aşa ceva nu găseşti nici în Baltica, nici la Marea Nordului, nici lângă Atlantic…
Nu numai atât. În lungul ţărmului, mai sunt şi o seamă de lacuri, unele de 4–5 ori mai
sărate decât marea. La lacul Techirghiol, poţi înota uşor de tot, aproape nici nu te poţi
cufunda, atât de deasă e apa. Unde mai pui nămolul cel negru, care este o raritate a tuturor

rarităţilor. Să aibă altă ţară din Europa un astfel de loc, l-ar îngrădi cu zăbrele de aur… În
sfârşit, trebuie să amintim şi izvoare de pucioasă, unele abia în anii din urmă descoperite, ba şi
unul cu apă care iese încălzită gata din pământ, cel de la Mangalia.
De ce înşir toate astea! Fiindcă urmările unei aşezări (şederi?!, n.n.) de câteva săptămâni
pe malul mării noastre sunt uimitoare. Copiii se împuternicesc văzând cu ochii. Mi-aduc
aminte de o străină care freca pâinea cu usturoi şi mânca de-i pârâiau fălcile, - aşa poftă de
mâncare căpătase.
Cât priveşte panorama mării – să mă iertaţi că nu vă spun nici un cuvânt, fiindcă toate
cuvintele deşarte sunt în faţa acestei mări în adevăr fără pereche. Biata Baltica e spălăcită de
tot. Nici Marea Nordului nu-i mai de laudă, iar Mediterana e aceeaşi mai peste tot, albastru
sus, albastru jos, îngânându-se zilnic la fel şi iarăşi la fel. Pe când cel care stă mai mult pe
ţărmul mării noastre, ochi să aibă şi să tot vadă, de la zi la zi şi de la un ceas al zilei la altul,
panorama cea veşnic schimbătoare… Cine nu crede, să-şi dea osteneala să privească,
amintindu-şi şi de cele văzute aiurea.
Pentru localnici, aş dori să mai adaug un singur lucru şi să le cer şi un hatâr.
Aţi văzut că de ierburi şi de copaci n-am spus nimic. Cum Dumnezeu să le înşiri toate,
câte sunt vrednice de pomenit! Mă opresc numai la o buruiană pe care am găsit-o anul trecut
pentru întâiaşi dată. Mi s-a părut mai frumoasă decât multe flori. O iarbă grasă, cu foi
mărunte, de un verde aproape albastru… S-ar putea face din ea un chenar împărătesc pentru
stratele cu flori. Ştiţi ce e? cărturarii îi zic euphorfia myrsinites. Noi îi zicem laptele câinelui,
ca s-o apropiem de rudele ei, dar, drept să vă spun, rar aşa podoabă pentru ochi. La Surtu–
Kiri, pe un ţărm asemănător cu ale Mediteranei, o puteţi afla, să vă împodobiţi grădinile cu
ceva vrednic de văzut.
Putem încheia socoteala despre marginea ţării, spre mare astfel:
Întâi nu suntem neam de corăbieri, dar în toate epocile de înălţare, cei legaţi de Carpaţi şi
[de] împrejurimile lor şi-au întins stăpânirea până la mare.
Al doilea, nu e o nălucire de o clipă pornirea aceasta, ci e însăşi legea vieţii. De aceea,
tineri ai zilelor noastre, gândiţi-vă la tot trecutul neamului, precum şi la viitorul lui şi
însemnaţi-vă adânc în suflet porunca cea mare a istoriei, care sună aşa:
Orice popor, care vrea să-şi apere vatra sa de strâmtorarea străinilor, să caute a se apropia
de sfânta libertate a mărilor, unde orice neam harnic îşi poate afla răsplata deplină a muncii
lui.
În sfârşit, nu uitaţi şi ce v-am spus dinspre partea sănătăţii. Timpul s-a sfârşit.
Noapte bună!
1
Moartea codrului românesc )
,,Aşteptăm Învierea lui…”

Iubiţi ascultători,
Aş vrea să vă spun în seara asta două cuvinte despre pădurile ţării noastre. Cel ce vă
vorbeşte aci, în chilia de la radio, n-a ieşit lungă-lungă vreme din ţară. În timpul din urmă, şi
meseria, şi alte împrejurări, l-au silit să treacă în fiecare vară hotarul. Dar, drept să vă spun,
după câteva săptămâni între străini, mi se pare că duc o piatră în spinare. Abia-abia aştept să
mă văd îndărăt, între ai mei. (Ştiu că neamul nostru are unele scăderi – ba destul de mari. Ştiu
că ne lipsesc multe de toate… Dar ştiu, de asemenea, că avem şi unele însuşiri, pe care, drept
să vă spun, nu le găsesc nicăieri între străini. De aceea, când dau cu ochii iarăşi de graniţă, mi-
1
) Conferinţă difuzată la 8.III.1936, ora 19.07-19.28.

aduc aminte de zilele când, la sfârşitul anului, venind de la şcoală, mă apropiam de casa
părintească…)
Dar abia trec hotarul nostru şi mâhnirea se furişează în suflet. Prin orice vamă ai intra, dai
cu ochii îndată de unele privelişti nu se poate mai supărătoare. Pomenesc numai una dintre
toate şi iau ca martori pe cei de la faţa locului, să spună ei singuri, dacă nu e drept ceea ce
povestesc. Când vii dinspre apus şi pătrunzi în ţară pe valea Timişului, a Cernei şi a Dunării,
pe la Severin, te cuprinde jalea când vezi atâtea şi atâtea râpi care se întind an de an ca nişte
pecingeni. Cât e de frumos Banatul, dar îl rod aşa de rău apele, încât crezi că o să-l care tot în
Dunăre. Valea Cernei e plin-plină de râpi. Pe la Vârciorova, îţi vine să închizi ochii, să nu mai
vezi. Între Severin şi Palota, Dumnezeu să mă ierte, îţi vine… Dar nu mai spun, că ar fi o
vorbă prea mare. Aşa râpi ticăloase, aşa păduri brăcuite, aşa pământ batjocorit de mâna
omului, mai rar
Dacă vii din ţara ungurească şi apuci pe valea Mureşului, frumoasa vale a Mureşului, cea
plină de pometuri în timpul verii, acelaşi şir de pecingeni îţi oboseşte ochii… Şi lanţ se ţin
până în inima Ardealului, până intri în valea Târnavei… Ce de râpi, ce de râpi, ce de râpi
goale, care lunecă an după an şi întind chelbea an după an.
Iar cine vine dinspre miazănoapte şi intră în ţară pe la Oradea, pe valea Crişului Repede,
de aceeaşi privelişte are parte…
Dar, ce să mai vorbim de locuri care au stat sub mâna străinului? Uitaţi-vă la ceea ce se
vede, când porneşti din capitala ţării spre Sinaia. Cum ieşi din Bucureşti, zăreşti ici şi colo
câte un copac. Ce caută copacul acela mare în mijlocul câmpului? Puţini, foarte puţini îşi dau
seama că bietul copac nu e decât rămăşiţa Codrului Vlăsiei. Iar, după ce ai ajuns în valea
Prahovei şi vezi toată chelbea dintre Câmpina şi Comarnic, râpi păcătoase, cu copaci păcătoşi,
care încurcă locul degeaba, te cuprinde întristarea: cum, Dumnezeu, pot oamenii din partea
locului să sufere sub ochii lor o tufărie aşa de nemernică! Ce podoabă ar fi fost toată valea
asta – mă rog, e grădina de vară (cât pe ce să zic salonul de vară) al ţării româneşti. Se
vindereşte (se foieşte, n. n.) pe aici fel de fel de lume străină: unii au încă în ochi pădurile
Suediei, alţii parcurile Angliei, alţii panorama munţilor Elveţiei… Cum se poate aşa paragină
de-o parte şi de alta a prundului sălbatic al Prahovei? E destul să-ţi arunci ochii peste câteva
coaste împădurite, când te apropii de Sinaia, ca să vezi îndată ce împodobită şi cât de
ademenitoare s-ar arăta ţara noastră, dacă ar fi fost deasupra ei privegherea straşnică a unui
om care ar fi avut ochi, să vadă, şi putere să poruncească…
Iată mâhnirea cea dintâi, după ce te întorci din alte ţări. În România, pădurile sunt
brăcuite. Acesta este tristul şi umilitorul adevăr, care ne dogoreşte obrazul de ruşine. Din
fruntaşă, în privinţa lemnului (şi de foc şi de lucru), ţara noastră a ajuns una dintre cele mai
sărace din Europa. Stăm în al 14-lea rând între ţările Europei; am ajuns, adică, între cei care
cumpără lemn de la alţii, iar darea de seamă a Casei Autonome a Pădurilor Statului ne-a
aşezat acuma în urma Spaniei şi a Ungariei, ţările cele mai sărace din toată Europa.
Aşadar, am făcut-o şi pe asta! Într-un singur veleat de om, ne-a fost dat să vedem şi
ruşinea asta.
Acuma 3 ani de zile, la Societatea de Geografie, întemeiată de cel dintâi rege al României
şi ţinută de aproape sub privegherea celui ce stă pe tron, am arătat că, numai de la război până
azi, am brăcuit peste 1 milion de hectare din pădurile ţării, ca să facem izlazuri electorale. Mai
poate fi mirare că am ajuns unde am ajuns? Poţi să împiedici pecingenea, când, în loc de
doftorie, nătângul se scarpină cum îi vine la îndemână şi întinde buba şi peste pielea care i-a
mai rămas sănătoasă?
Iată, iubiţi ascultători, pentru ce, acuma, la începutul primăverii, când, după vreme mai
lungă, mi-a venit rândul să vă spun şi eu ceva, gândul cel dintâi a fost la codrul cu care m-am
născut sub ochi. Dacă ar fi vreme, zile şi zile întregi v-aş povesti numai ce-am văzut eu în
privinţa dărăpănării pădurilor.

Nu mi-ar face plăcere să vă înşir lucruri triste, dar odată şi odată, parc-ar trebui să le
povestească cineva, ca să intre groaza în sufletul tineretului faţă de păcatul de moarte, pe care
l-au săvârşit numai într-un veleat de om cei ce-au pus la cale trebile acestei ţări în timpul
copilăriei mele.
Eu, ca om pădureţ ce sunt, am apucat încă în fiinţă o bună parte din codrii României… Ca
băietan, afară de cerul cel înalt al lui Dumnezeu, pe pământ, lucrul cel mai mare dintre toate a
fost, pentru copiii de o seamă cu mine, codrul de brazi din care răsărea şi apunea în fiecare zi
soarele… Iar noaptea, când se pornea vântul şi începea muntele să huie, cum ziceam noi, în
valea dosnică, unde era ascuns satul nostru, am cunoscut glasul furtunilor de pe mare, înainte
de a fi ajuns la ţărmul mării. Aşadar, ştiu de mic copil ce-a fost şi cum a fost codrul străvechi
al munţilor stăpâniţi de părinţii noştri, dacii. Am apucat şi codrii din partea dealurilor şi a
şesului. După codrul negru de brad, noutatea cea mai mare a vieţii mele a fost viţa de vie şi
codrul de stejar. Frunzele toate de la munte (afară de ale paltinului şi ale sorbului) sunt
drepte… Pentru cine nu bagă de seamă par toate de un fel. A stejarului însă, e, pentru ochii
unui muntean, aşa de frumos crestată, că pare o floare-verde; nu m-am mirat de loc când am
aflat la şcoală că din ea se făceau cununi pentru oamenii vrednici de laudă. Dafin şi stejar:
strălucire, putere şi trăinicie. De aceea, când auzeam ,,Frunză verde de negară, / A ieşit Bujor
în ţară”, noi, cei din partea Putnei, aveam toţi înaintea ochilor codrii de stejar, care se
întindeau de la Muncel până în câmpul Mărăşeştilor, unde a mai rămas azi doar un pâlc, atâta
cât să umbrească un cimitir de viteji, căzuţi acolo în Războiul cel Mare.
Şi, fiindcă, ştiu ce e codrul, am avut norocul să-l apuc încă în picioare şi nenorocul să văd
atâtea părţi ale ţării ajunse o pecingene scârboasă după moartea pădurilor, să-mi daţi voie,
iubiţi ascultători, să vă spun în seara asta numai atât: ce-a însemnat codrul pentru viaţa
neamului nostru. (Altădată, voi mai înşira şi altele.) Un singur cuvânt voi spune pentru toţi cei
care au simţire românească, tot ce trebuie spus: Codrul e frate cu românul!
Tineri ai zilelor de azi, care învăţaţi în şcoalele ţării cum să purtaţi grijă de pădurile ţării,
întipăriţi-vă în mintea voastră acest cuvânt, care este mărturia cea mai de taină a sufletului
românesc.
Gândiţi-vă la un lucru, la care nu v-aţi gândit, poate, până acuma: multe neamuri ale
pământului au iubit şi cinstit pădurile… În vechea Grecie, pădurile de stejar aveau glas…
făceau profeţii… În părţile de miazănoapte, fagii erau cinstiţi ca lăcaş al zeilor şi [al] zânelor.
Pe o insulă cu fagi frumoşi, am atins şi eu cu mâna fagul zeiţei Hathor. Crengile lui uriaşe
umbresc şi azi pământul, iar, în unele ţări, peste mări depărtate, cei care trăiesc lângă sânul
naturii vorbesc şi azi cu copacii… Un lucru însă, după câte ştiu eu, nu se mai află nicăieri:
nicăieri nici un neam de oameni - chiar cei care se închină la copac ca la un idol - nu cântă din
frunză… Câte meşteşuguri n-a născocit omul spre a-şi mângâia auzul cu sunete frumoase! Dar
numai românului i-a venit în minte să cânte din frunză. Aşa se lămureşte şi faptul iarăşi
nepilduit aiurea, că toate cântecele românului încep cu ,,frunză verde…, frunză verde”.
Ce taină să fie la mijloc? Nu-i numai una, ci mai multe. Dar o taină mai uşor de înţeles
pentru mintea orişicui e aceasta: viaţa neamului nostru, de când ne aflăm noi între cer şi
pământ, de codrii pământului dacic a fost legată. Mii de ani, în codri şi lângă codri am trăit.
Cât era treaba pe pace, nu numai poienile, luncile şi plaiurile, dar şi şesurile ale noastre erau…
Când însă începeau zurbarele şi năvălirile, care lanţ s-au ţinut pe pământul nostru, fiind
aşezat, cum zicea bătrânul cronicar Ureche ,,în calea răutăţilor”, atunci, dragii mei, la codru
era scăparea. Şi asta nu de ieri, de alaltăieri, ci de multe-multe veacuri, ,,începând cu acel
oaspe / ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu al lui Histaspe”. Trecuse marele rege Bosforul.
Trecuse şi Dunărea la Isaccea cu ,,spaima lumii şi mulţime de norod” adus tocmai din Persia,
dinspre Eghipet şi [din] alte ţări ale Asiei, să se războiască cu neamul rătăcitor al sciţilor…
Singurii, care au îndrăznit să-i stea în cale cu războiul, au fost părinţii noştri, în marginea de
răsărit - Dacia pontică.

Dar, neputând stăvili puhoiul, ne-am tras, cum era firesc, spre codri lăsând slobodă calea
veneticului spre războiul cu hoinarii stepelor de peste Nistru. Ducă-se…Dar iată că sciţilor le-
a venit pofta să se sprijine şi ei pe codri, ademenindu-ne şi pe noi la harţa lor cu Darius. ,,Ba,
asta nu”, le-au răspuns părinţii noştri, aşezaţi în codrul dintre Siret şi Nistru şi azi tot codru se
cheamă. ,,Vedeţi-vă de bărăganele voastre. Cu voi are Dariu ce are… Dacă porniţi să căutaţi
sprijin în codru, vă primim în vârful lăncilor…” Iată cum au răspuns bătrânii noştri.
Tot aşa, mai târziu, împotriva romanilor, pe codri ne-am sprijinit, [după] cum arată
Columna lui Traian şi [după] cum dovedesc, cui are ochi să vadă, pietrele cetăţii de la
Grădiştea Muncelului, păzită azi numai de pustietatea codrului de fagi… (Eu, unul,
mărturisesc, că, dacă ar fi să înşir pe degetele de la o mână zilele cele înseninate ale vieţii
mele - cu cea a naşterii şi a morţii la un loc -, una dintre ele este aceea când am atins cu
degetele mele piatra cea sfântă a marelui altar dacic, cufundat azi în umbra fagilor de pe
Muncel).
Apoi, şi mai târziu, când a fost ziua cea mare de la Racova / Podul Înalt şi cea mai grea
dintre toate de la Războieni, pe cine s-a bizuit Ştefan Vodă, în faţa noului Histaspe ce venise
acum până la poalele munţilor? Tot codrul a fost frate cu românul, ca şi la Cosmin, ca şi în
atâtea şi atâtea împrejurări, unde Codrul Tigheciului era, cum spune cronica, ,,pieptul cel tare
al Moldovei”.
În sfârşit, în ajunul Călugărenilor, când s-a ridicat spre cer cea mai vitează sabie
muntenească, după a marelui Basarab şi a lui Mircea cel Bătrân, pe cine s-a bizuit Mihai, să
împingă în mlaştina Neajlovului urdiile lui Sinan? Fără codrul care se întindea atunci de la
Dunăre peste Bucureşti, până dincolo de Târgovişte în munţi, cum ar fi frânt el trufia
Aliotmanului, ţinându-i toată toamna sabia în piept, sprijinit cu spatele de pădurea Carpaţilor?
Şi acuma, de curând de tot, de la Cireşoaia, până la Pralea, Mărăşti, Răchitaş, Momâia,
Muncel până la plopii cei înalţi de la Pădureni, de unde se îndruma focul infanteriei şi al
tunurilor, cine ne-a stat frate mai credincios în faţa duşmanului? Voi, fagi ai Richitaşului,
strajă frăţească pe Chiscul Boldeanului, unde tranşeele erau la 20 de paşi unele de altele, cum
v-am găsit ciuruiţi de gloanţe şi sfârtecaţi de schija ghiulelelor!… Cum se uscaseră pâlcuri
întregi, chiar şi cei neatinşi, ca o strajă încremenită în somnul morţii…
Ce ştiam din copilărie, mi-a fost dat să văd încă o dată în anii maturităţii şi să înţeleg mai
bine decât totdeauna că în adevăr codrul e frate cu românul… Iată de ce mă doare şi pe mine,
ca pe oricare alt român, că-şi despoaie ţara sânul şi, numai într-un veleat de om, codrul,
paznicul nostru de mii de ani, a fost atât de prosteşte şi câineşte ucis…
E drept că l-au ucis, în mare parte, străinii, dar vina nu este a lor, ci a mişeliei şi [a]
trădării noastre, adică a celor ce s-au făcut coadă de topor în slujba străinilor.
Acesta este adevărul. Şi n-o spun azi, ci m-am socotit dator s-o spun mai demult. În 1912,
am cerut şi o anchetă parlamentară spre a cerceta jefuirea codrilor Vrancei. Când să înceapă
lucrarea, s-a schimbat guvernul, dar ce s-a mai întâmplat de atunci încoace depăşeşte tot ce
poate trece printr-o minte omenească.
Am jefuit toate pădurile ţării atât de hain, încât azi am ajuns, şi în privinţa pădurilor, din
fruntaşi, codaşi între codaşi, cum arată darea de seamă a Casei Autonome a Pădurilor Statului.
Iată isprava, care ne umple de ruşine şi de spaimă, de spaimă şi de ruşine.
Să cerc, acuma, a vă mai spune ce este codrul? Ce însemnează copacul - ca ocrotitor al
pământului ţării, ca sprijin al plugăriei, ca reazem al podgoreanului care e orfan, dacă n-are
vara, ca adăpost împotriva vânturilor uscate, ca dătător de călduri în lunile de ger, când omul
îşi pune şi coperişul casei pe foc (cum s-a întâmplat în iernile trecute peste Prut) - să mai înşir
toate astea, cred, iubiţi ascultători, că e de prisos.
Când voi mai trece pe aici, poate să vă mai spun ceva… Acuma, timpul meu s-a isprăvit…
Dar nu vreau să vă zic noapte bună, fără să vă mărturisesc o nădejde. În copilăria mea, am
văzut un om din partea muntelui aducând o traistă de ghindă din codrul Mărăşeştilor, să

semene pe raza de lângă o moară făcută de mâna lui, ca să aibă urmaşii urmaşilor de unde să
facă grindeie de moară. Cu gândul la astfel de oameni, eu trag nădejde de învierea codrului şi
de viaţa ce va să fie iarăşi, cum a mai fost odată.
Amin!
1
Vrancea )
Cei care poartă grijă de cuvântările de la radio au gândit cu cale să vă spun şi eu ceva despre Vrancea.
După a mea părere, n-au prea nimerit. De Vrancea nu poate vorbi oricine, oricând şi
oriunde. Întocmai ca preotul care se îmbracă cu veşminte deosebite când se apropie de altar,
aşa s-ar cuveni să se pregătească cel care vrea să vă spună măcar vreo două vorbe despre
bătrâna Vrance, stâlpul cel vechi al ţării, mai vechi decât Ţara Românească şi Moldova.
După credinţa mea, despre Ţara Mioriţei, decât să povestească cineva, s-ar potrivi mai
degrabă să cânte… Întâi, cu cimpoiul, cum am auzit eu odată pe un vrâncean, la iarmarocul de
la Vidra, că rămăsese panarama pustie şi se adunaseră toţi ciotcă împrejurul cimpoieşului;
apoi, să urmeze altul cu o cântare pe fluier îngânând, ţinându-şi singuri hangul şi adăugând
din viu grai ce ştie el despre Mioriţa lae, / Lae bucălae şi tot ce-l mai îndeamnă sufletul. Că
numai de suflet nu e lipsă în partea locului! Vasile Bulumej, de la Lepşa era numai de 10
anişori, când tată-său a murit de moarte năsprasnică în codru. Şi, Doamne, cum mai povestea
împrejurările morţii cântând atât de duios, că plângeam şi noi, ceilalţi copii, ca şi cum ar fi
murit şi părinţii noştri, ai tuturor… Vă spun drept, uitam şi de vergile de perj, cu care
,,Domnul”, cel cu ceafa roşie, ne snopea în bătăi, când dam, bunăoară, ca pildă de substantiv
colectiv cuvântul fota în loc de flota… Auzi, flotă în mijlocul munţilor, unde neam de neamul
nostru nimeni nu văzuse marea!
Vă închipuiţi şi dintr-atâta, cum cânta Vasilică Bulumej, poetul cel de 10 ani, care apoi a
murit şi el tot de moarte năprasnică, în apa Putnei!…
Şi, după ce ar isprăvi cei cu cântarea, să înceapă cei cu poveştile şi-apoi cei cu
întâmplările din Ţara Vrancei, unde, şi până azi, balaurii se bat cap în cap, iar din spuma lor
se face piatră scumpă; unde zmeii se arată şi azi pe timp de furtună, târându-şi coada pe
pământ, iar cu capul se ascund în nori. Şi câte n-ar şti să vă spună, unul ca Toma Oglaghie din
Nerej, care vorbea o limbă cum n-am auzit la nici unul din membrii Academiei, sau Colăcel,
sau Singurel, sau Ploscaru, ori Mărăşteanu, care ştiau lucruri mai vechi decât toate cele ce se
găsesc în muzee şi mai de preţ în unele priviri decât tot [ceea] ce s-a adunat în scrisul tuturor
cărturarilor.
Aceştia sau unii ca aceştia să vă spună ce-a fost Vrancea, iar nu nevrednicul de mine care
m-am răzleţit de atâţia ani de vechea lume a munţilor de la izvoarele Putnei.
* * *
Totuşi, fiindcă Oglaghie şi alţi înţelepţi ai Vrancei nu mai sunt pe lume, să-mi fie iertat a
spune două cuvinte despre colţul lor de ţară.
* * *
Ce să vă spun? Despre felul locurilor, numai două vorbe. Vrancea, iubiţi ascultători, e
aproape în mijlocul României, acolo unde Munţii Moldovei se împreună cu cei ai Ţării
Româneşti, la cotul cel mare, unde Milcovul şi Putna ies spre lunca Siretului.
De înfăţişarea pământului vrâncean nu-i nevoie să vă înşir multe. Cine, oare, în anii
războiului, n-a dat cu ochii de munţii Vrancei? Din frontul de la Mărăşeşti, ce se vedea spre
1
) Conferinţă rostită la 26 iulie 1935, ora 20,55 – 21,15

apus? De la Muncel şi Mărăşti, ce margine zăreai spre soare-apune? Peste tot, numai Munţii
Vrancei. Iar ofiţerii, care zburau, aveau despre acele locuri o vedere nu se poate mai lămurită:
Mai întâi, culmea domoală a Măgurii Odobeştilor, a Richitaşului, adică zidul din faţă al
cetăţii. Apoi, la o bătaie de tun în dosul lui, zidul şi mai înalt al munţilor negri de brazi, de la
Zboina Verde până al Zboina Neagră şi Clăbuc. Iar la mijloc, un uluc larg despărţitor, în care
sunt risipite satele şi cătunele Vrancei. Asta e toată ţara Vrancei împărţită în trei felii: la apus,
Vrancea munţilor cu brazi, pustie în timpul iernii, plină de turme pe plaiuri, în lunile de vară;
la mijloc Vrancea ulucului cu sate, unde pădurile au pierit de mult; iar la răsărit, Vrancea
Măgurii Odobeştilor şi şi a dealurilor cu vii ce se coboară domol până în şesul Focşanilor.
Sunteţi mulţumiţi? Să nu zică unul da că mi-ar părea foarte rău. Ce frumuseţi ascund
codrii Vrancei puţini ştiu. Şi, să nu vă fie cu bănat, iată nu mai adaug de la mine nici un
cuvânt. Dar vă pun înainte un martor vrednic de credinţă. Ioan Slavici, fratele de cruce al lui
Eminescu, a spus că nicăieri n-a văzut el munţi mai frumoşi decât în spatele Vrancei. Pe el,
săracul, l-a purtat soarta să-şi doarmă somnul de veci la Schitul Brazilor (lângă Panciu, n.n),
nu departe de munţii care i-au mângâiat zilele din urmă. Iar cine nu-l crede nici pe Slavici, să
se ducă să vadă şi singur…
* * *
Despre locuri ajunge. Dar despre oameni? Despre locuitorii Vrancei e şi mai greu să
vorbeşti. De aceea, mă voi mărgini doar la câteva cuvinte.
Aşa cum am apucat-o eu în copilăria mea, Vrancea cuprindea între hotarele ei două lumi
deosebite. Cea dintâi era Vrancea munţilor cu herăstraie în văi, cu stâne şi turme pe plaiuri.
Aş putea să-i zic Vrancea antică. Să nu vă miraţi că aleg tocmai acest cuvânt. Numele i se
potrivea în totul, deoarece viaţa din Munţii Vrancei era în rosturile ei tot aşa de veche ca cea
din Laţiu, Elada sau din alte ţări din antichitate. Atâta numai că la Roma era mai mare Iupiter,
în Atena era Zeus, iar în pădurile de brad de pe Munţii Macradeului a fost ascultat, veacuri
după veacuri, Zamolxe. Sus la stâne, ciobanii nu cunoşteau alt foc decât cel scăpărat din
cremene; n-aveau alt calendar decât pe cel zilnic al răsăritului şi apusului soarelui şi pe cel
mare al verii care vine după iarnă şi al iernii care vine după vară. Cum am mai spus, în alte
împrejurări, pentru vrânceni, ţara lor e tocmai în mijlocul pământului, cum era Delfi pentru
greci şi Muntele Meru (?!) pentru indieni. De aceea, vrânceanul adevărat nu ieşea şi nici n-
avea nevoie să iasă din munţii lui. Oi la stână avea; păstrăvi în Putna şi celelalte râuri avea;
lemn de foc avea… Ce-i mai trebuia? Acolo se năştea şi acolo murea, fără să părăsească
umbra cu buna mireasmă a codrilor de brad şi apa cea limpede a izvoarelor. Două împrejurări
mari crestau pentru el scurgerea timpului: primăvara - cu înverzirea munţilor, când se arăta
frunza în codru şi iarba fragedă pe plaiuri. Atunci, în sunet de bucium şi de tălănci, turmele
porneau la munte, unde rămâneau toată vericica. A doua întâmplare era apropierea brumelor
de toamnă, când codrul începea a se păli şi turmele coborau cu acelaşi alai de buciume, de
lătratul câinilor şi de nechezatul cailor păscuţi nu departe de bârlogul urşilor, ghiftuiţi şi ei de
zmeuriş.
Şi acuma, vă întreb: la ce bun să te depărtezi de aceşti munţi binecuvântaţi, unde viaţa se
scurgea lin ca şi mersul stelelor pe cer? De când e Vrancea, aşa se petrecuse viaţa localnicilor
pe care i-am apucat eu în copilăria mea. Ca îmbrăcăminte, ca locuinţă, hrană şi alte obiceiuri,
nici că se putea închipui mai multă simplitate şi apropiere de natură.
Celor care cunosc satul şi pe săteni numai din cărţi, e cu neputinţă să le arat cât de vechi-
străvechi sunt datinile păstorilor din munţii Vrancei. Bietului covrigar, născut în cine ştie ce
uliţă prăfoasă a unui târg, i se va părea poveste când i-aş spune cât de darnic e muntele în
[ceea] ce priveşte hrana… Numai bureţii, începând de la zbârciogul de primăvară şi până la
ghebele din lunile de toamnă, sunt o adevărată mană, pentru cel care le aduna şi le usca pentru
lunile de iarnă.

De aceea, în Vrancea arhaică, pe care am apucat-o în anii copilăriei, nici prin gând nu-i
trecea cuiva s-o părăsească, spre a trăi aiurea, cu alţi oameni şi alte obiceiuri.
Cutremurul cel dintâi în viaţa vrâncenească a fost chemarea departe de sat, la oaste. Vorba
,,l-a tuns, la oaste” a căzut ca un trăsnet din senin. Câte plete am văzut numai eu, lunecând sub
foarfeca soldaţilor, în faţa cazarmei din Soveja unde era ,,cumpania” de dorobanţi, numai
Unul Dumnezeu ştie… Pot spune că cea dintâi, cazarma, i-a scos pe vrânceni din bârloagele
munţilor.
Iată, să vă povestesc o întâmplare, văzută cu ochii. Când am tras eu sorţii, s-a nimerit o
zăpadă mare, că n-am putut ajunge la timp. Iar peste vreo două luni, când mi-a venit rândul la
cercetare, sosind la Focşani, am mai găsit un sutaş (?!). Era un flăcău din Vrancea. Şi, până să
vină doctorul să vadă, cum şi ce fel, l-am întrebat pe tovarăş:
- Din ce sat eşti? (îl cunoşteam după port că-i vrâncean).
- De la Valea– Neagră…
- Ai mai fost la Focşani?
- Ba!
- Şi cum ai nimerit?
- Păi, am nimerit. Am luat apa la vale…
Apa era, pentru el, Putna sau, cum îi zicem noi pe acolo, Pucna.
Mai vreţi acuma altă dovadă, cât de străină de lume era Vrancea noastră cea veche,
moştenită de la Zamolxe cu pădurile Macradeului şi ale Zboinei? Cum vă spusei, Vrancea
legată de libertatea munţilor -, clasica ţară a păstoriei, unde Alecu Rusu (Russo, n.n.) a cules
balada ,,Mioriţa”, când era surghiunit la Mănăstirea Sovejei - Vrancea aceea a încetat abia în
clipa când ciobanii au fost chemaţi ca dorobanţi sau călăraşi cu schimbul. Iar una dintre
isprăvile acestei prefaceri a fost Griviţa. La 30 august, batalionul vrâncenilor, cu maiorul
Şonţu în frunte, s-a jertfit, cum se ştie, în Valea Plângerii. Am văzut cu ochii mei, am pipăit
cu mâinile mele rănile vindecate ale celor care s-au mai întors de peste Dunăre. Am admirat
cu ochii decoraţiile atârnate la zile mari pe bunde şi pieptare. Pot spune, fără laudă deşartă, că
Vrancea arhaică nu s-a jertfit atunci zadarnic.
* * *
Rămâne să adaug două vorbe şi de Vrancea medievală, adică de viaţa satelor cuibărite în
ulucul dintre munţi şi măguri.
Aici, trăiau, când am început şi eu a înţelege câte ceva, o lume care nu ştia altă lege, decât
legea şi obiceiul pământului. Iar legea asta spunea una şi bună: vrâncenii sunt stăpâni deplini
pe tot ţinutul lor şi nimeni afară de ei. Cantemir, al cărui tată a făcut mănăstirea de la Mera, în
hotar vrâncenesc, a numit Vrancea republică. [Iar] ca domn al ţării, aflase că muntenii aceia
sunt întăriţi în stăpânirea munţilor chiar de Ştefan Vodă cel Mare. Fiecare sat, cu cătunele lui,
resfirate prin văi şi [prin] hârtoape, forma un clan. Căpeteniile clanurilor erau mari şi tari, ca
toţi oamenii care cred în vârtute – o însuşire ceva mai concretă decât virtutea. Şi-acuma parcă
văd pe alde Taftă, spânatec, cu privire de pandur şi cu oarecare crestături de cuţit pe faţă.
Unde nu-l aşteptai, acolo îl găseai… pe ploaie, pe vânt, ziua, noaptea, - de obicei, călare şi cu
securea în tureatcă… cum îl povăţuiau nevoile lui de a-şi priveghea turmele, argaţii şi pe toţi
care atârnau de cuvântul lui şi de pumnul lui. Cum a fost aievea ,,dreptul pumnului”, aşa a fost
o lungă vreme şi în coclaurii Vrancei. Pe vremea zaverei, popa Şerban cu haidăii lui a căsăpit
pe toţi volintirii greci, pe care i-au împins păcatele să se bată prin Vrancea, în drumul lor spre
Moldova… Fiindcă vrâncenii se simţeau, mă rog, într-o ţară cu hotare şi legi deosebite. Ai lor
erau munţii; ale lor pădurile; a lor şi sarea din ocne. Nici chiar domnul şi divanul ţării n-aveau
voie să se amestece în treburile lor, pe care le rânduia numai sfatul vrâncenesc, adunat în
fiecare vară la hramul mănăstirii de la Valea Neagră. Acolo se vedeau faţă la faţă, capii

clanurilor: Taftă, Grosu, Danţiş, Cherciu, Nicoară… şi cum îi mai chema – fiecare mare şi
tare în colţul lui de pământ.
Numai aşa se înţelege cum vrâncenii s-au putut împotrivi chiar domniei, când un
nepricopsit de fanariot – îndrăznind să bage pe boierul Roznovanu în moşia vrâncenilor,
întărită, cum ştiu şi copiii lor, de către Ştefan Vodă pe un uric de piele cu slove de aur, -
tăinuit, zice-se, de fruntaşi cu mare jurământ. Doar nu degeaba Ştefan Vodă are un monument
în Vrancea, singurul domn care s-a învrednicit de o astfel de cinste între săteni şi singurii
săteni care au chibzuit, înaintea tuturor ţăranilor din România, să cinstească ei în legea lor, pe
un domn care era îndeosebi domnul lor.
Să vă mai povestesc acuma, ce fel se judecau pricinile în Vrancea după ,,obiceiul
muntelui” şi cum se dau pedepsele la butuc, în faţa bisericii? Povestirea ar fi prea lungă.
Rămâne să vă mai spun doar atât: cum s-a sfârşit şi Vrancea medievală.
S-a întâmplat încă o mare prefacere, - mai mare decât aceea pe care o adusese armata. A
fost ceea ce scriitorii la gazete au numit ,,votul universal”, iar vrâncenii, pe limba lor veche şi
înţeleaptă, l-a numit ,,strechea alegerilor”. Cum dă strechea vara, tăunii cei mari, de care se
sperie nu numai juncanii, da’ şi boii bătrâni, de apucă razna peste râpi, aşa au venit partidele
politice în Vrancea, ameţindu-i pe toţi. Înainte vreme, când era deosebită alegerea unui
deputat ţărănesc, nu se spărsese încă întregimea Vrancei. Fruntaşii veneau cu toţii în capitala
judeţului, întocmai ca la hramul de la Valea Neagră, şi toţi ţăranii din Putna aşteptau să vadă
,,ce zice Vrancea”, aşa mergea vorba la alegeri.
E drept, că Vrancea era, mai totdeauna, de partea cârmuirii. În mintea celor ce zic şi până
azi lui Ştefan Vodă ,,moşu’ Ştefan” nici nu putea să încapă gândul că guvernul ţării n-ar fi una
cu grijile şi nevoile neamului. De capul lor, vrâncenii nu făceau decât ceea ce trecea mai sus
de guvern. De pildă, la 1913, când au aflat că e nevoie să treacă Dunărea, feciorii celor de la
Griviţa au venit cu un steag mare până la Focşani, şi-au trimis lui Neculai Filipescu o sabie
veche, pe care era însemnat un an din vremea lui Mircea cel Bătrân, mi se pare 1398 sau aşa
ceva.
Şi cu asta, iubiţi ascultători, s-a încheiat şi Evul Mediu în Vrancea. Ce-a mai urmat, nu
mai spun. De Vrancea modernă, cu munţi fără păduri, cu sate fără sănătate şi cu sufletele
tulburate nu mă lasă inima să vă spun nici un cuvânt.
Mai amintesc doar o singură împrejurare şi cu asta încheiem. În zilele grele de la
Mărăşeşti, un batalion din regimentul 50 – rezerva lui 10 de la infanterie – adică copiii şi
nepoţii celor căzuţi la Griviţa, sub comanda marelui Miclescu, au făcut la fel ca părinţii lor
peste Dunăre, plecând tocmai în ceasul cel mai amar, cumpăna biruinţei spre steagurile ţării.
De la Osman până la Mackensen, vrâncenii n-au dat cinstea pe ruşine. Are şi soarta
potrivirile ei. Iar vrâncenii, ca unii care cinstesc în colţul lor de munţi numele lui Ştefan Vodă,
pot spune cu fruntea sus: ,,Mărite Domne, urmaşii Tudorei Vrâncioaia nu şi-au călcat
credinţa…”
Iată puţinul pe care vi l-am putut spune despre ţara şi [despre] neamul vrâncenilor, din viu
grai, până ce va veni unul mai meşter, să vă spună mai multe într-o carte vrednică de toată
puterea şi slava Vrancei de odinioară. Pe seara asta, să fie destul atâta.
Noapte bună!
Ţăranul român 1
)
1
) Conferinţă rostită la 28.IV.1934.

Săptămâna asta va fi vorba, în fiecare zi, de treburile noastre ţărăneşti şi mi s-a dat
însărcinarea să încep eu vorba, spunând ceva despre ţăranul român. Apoi, vor veni, rând pe
rând, alţi cărturari: doctori, profesori, oameni meşteri în ale plugăriei, în ale negoţului şi [în
ale] altor afaceri, să vă spună toţi câte ceva despre munca sătenilor, despre sănătatea lor,
[despre] credinţele, [despre] petrecerile şi tot rostul vieţii lor.
Atunci ce să vă spun şi eu, pentru ca vorbele mele să nu fie de prisos?
Fiindcă mi s-a făcut cinstea să pornesc eu cuvântul, ca om de lângă ţărână, ieşit dintr-un
colţ mai vechi al ţării, dinspre Vrancea, să-mi daţi voie să încep cu o mărturisire. Iar
mărturisirea mea sună aşa:
Despre ţăranul nostru nu e bine să vorbească nimeni în pripă, fiindcă ţăranul român nu e
peste tot la fel. Una e bănăţeanul, care singur spune despre sine că el e ,,fruncea”; şi este, în
adevăr, dinspre partea gospodăriei. Alta e olteanul, care nici el nu se lasă mai prejos; de aceea,
i-a şi ieşit numele că are 24 de măsele. Alta e munteanul dinspre Olt, Argeş, Muscel,
Dumbrăviţa şi Prahova, unde găseşti cel mai împodobit port al ţării. Altul cel de la şes şi
dinspre mare – om aprig la lucru, care ară câte 10 – 15 pogoane ale lui şi mai ia cu plată încă
15 – 20 de unde poate. Alta e moldoveanul de la munte – mai ales cel dinspre Neamţ şi Baia,
unde duhul Domnului suflă asupra pruncilor o deosebită deşteptăciune. Alta este vechiul şi
bunul răzeş dinspre Nistru care, în multe priviri, a păstrat vechea omenie a bunicilor şi
străbunicilor noştri din timpul lui Ştefan Vodă, aşa că-ţi vine să le săruţi mâna la toţi, dacă nu
te-ai speria de şapca lor cea pocită, deprinsă de la muscali. Alta bunicul bunicilor,
maramureşeanul din partea pădurilor reci, unde omul nu leapădă ţundra nici vara, unde se
păstrează însă multe urme din viaţa strămoşilor noştri, dacii. Alta românul din ţara Oaşului şi
dinspre Satu Mare, unde jocul nu-i deplin dacă tinerii şi fetele nu arată şi leafa cuţitelor. Alta
moţul răbduriu, dar adânc la suflet, cum au dovedit-o isprăvile lui. Alta boierii din Ţara
Făgăraşului, care nu-s boieri numai cu numele, ci şi cu spiţa neamului. În sfârşit, alta
mărginenii, bârsanii şi haţeganii care au fost, timp de sute de ani, singurii noştri ţărani, cu
averi mari, adică turme de mii de oi, ce curgeau puhoi dinspre Poiana, Sălişte, Săcele şi alte
mătci de mare roire românească până la Dunăre, la mare, în Crimeea şi chiar spre Caucaz…
Pasă acuma, frate plugar, ori din ce parte a ţării vei fi, să-mi spui în câteva cuvinte cine
este şi cum este ţăranul român?
Aşa-i că nu-i treabă uşoară?
Iată de ce ţăranul care a fost rânduit de soartă să vorbească în seara asta despre ţărănimea
României, mărturiseşte cu smerenie, că sarcina asta este peste puterile lui. Nu mă puteam da
în lături, să creadă cineva că e rea voinţă. Dar, dacă s-ar fi nimerit altul, care să-şi ia el sarcina
asta, i-o lăsam bucuros şi i-aş fi arătat din partea mea şi multă cinste.
De ce v-am făcut mărturisirea asta?
Am zis aşa: poate că o va auzi cineva dintre cei care vor urma zilele astea la cuvânt şi vor
lua seama că nu e bine să vorbim pe deasupra despre toţi ţăranii români, ca şi cum ar fi toţi o
apă, ci va spune lămurit despre care anume ţărani vorbeşte, ca să ştim cu toţii unde e binele şi
unde trebuie să ne aşteptăm la rău, unde ne strânge încălţămintea şi unde păşim în voie.
Ce-aţi spune, dacă eu (să zicem, că m-ar chema Ionică Pilă, cel care trecea numai prin
vama Sovejei vreo 12.000 de oi), ce-aţi cugeta, când v-aş spune: iată, am aici, în turmele
mele, 12 mii de capete de vite. Îndată, m-aţi opri.
- Stai, stai… că nu-i tot una, dacă ai oi bătrâne ori mai mult mioare. Stai să văd dacă n-ai
cumva şi capre… Poate că ţii prea mulţi măgari la târle. Poate preocile (herghelii!?, n. n.) de
cai sunt de prisos, că doar ciobanii nu trebuie să umble călare, ci cu ghioaga ţăruş, pe lângă
boteile de oi… Stai, stai, că numărul capetelor nu-i de ajuns…
Aşa şi cu ţărănimea noastră. Să araţi numărul ei nu-i destul. Că, dacă anume sate din
Banat nu mai au copii, ci se aseamănă cu pustietatea cimitirelor, iar tulcenii au ajuns de
cuvânt să aibă 60 de copii la o mie de suflete – ceea ce dovedeşte sănătate, putere şi vrednicie

– vede oricine că numărătoarea aruncată peste toată ţara nu ne lămureşte îndestul asupra sorţii
de mâine a neamului nostru.
Când vorbim despre ţăranul român - dacă îi purtăm, în adevăr de grijă, îl cinstim şi îl
preţuim -, se cuvine să vorbim răspicat de care ţăran e vorba, adică [din] ce colţ de ţară, ca să
ştim lămurit despre el şi binele, dar şi răul. Se cheamă că aici, la Radio, e un fel de şcoală. Nu
vorbim de clacă, ci vorbim ca să ne dumerim asupra nevoilor vieţii de toate zilele şi să
învăţăm ceva, ca să putem înconjura (ocoli, n. n.) greutăţile ce ne împresoară.
Aşadar, socoteală rotundă: cine vorbeşte despre ţăranul român, să spună limpede din capul
locului, despre care ţăran vorbeşte. La spital, când eşti doctor, nu pui pe toţi bolnavii într-un
singur pat lung, ca să le dai tuturor aceeaşi doctorie.
Aşa ceva ar fi smintenie curată.
* * *
Iubiţi ascultători, după ce ne-am înţeles că trebuie să arătăm unde e ţăranul de care
vorbim, trebuie să ne mai înţelegem încă asupra unui lucru: trăieşte acel ţăran şi azi ori e
vorba despre cei care au trăit altădată? Că, vedeţi, nu e totuna. Zilele trecute s-a întâmplat să
văd la Bucureşti tineri din toate părţile ţării. (Bună treabă face aici un dascăl ieşit la pensie că
aduce în fiecare primăvară din toate colţurile pământului românesc copii şi tineri să-şi
dovedească învăţătura, dar să arate şi portul din partea locului.) Ştiţi cine mi-au plăcut mai
mult? Când am văzut feciorii din părţile Someşului şi ale Maramureşului, cu chimire late de la
brâu până la subţiori (cred că nici glonţul nu pătrunde prin ele) şi când am văzut opincile grele
din Ţara Haţegului, am zis: slavă Domnului, tot nu şi-a pierdut de tot mintea poporul nostru
românesc.
Fiindcă, să vă spun [un] lucru foarte adevărat, dar foarte trist: în unele părţi ale ţării,
sătenii de azi nu samănă cu părinţii lor, cum nu samănă o jigodie cu panglică la gât cu un
dulău ciobănesc, care avea la grumaz raghila cu cuie şi sta gata să se încaiere cu lupul şi chiar
cu ursul. (Astea nu-s poveşti: pe Chelmuş, cel Bătrân - moşul tată-meu din Soveja -, un astfel
de câine l-a scăpat din labele ursului, când l-au pus păcatele să-l zbrenţuiască, fără să-l atingă
la inimă). Azi sunt săteni, care au ajuns ca nişte cotei şi la înfăţişare, şi la suflet. Şi, ca să
vedeţi că-i adevărat, să vă spun în două vorbe, cum a fost ţăranul vechi şi lumea veche pe care
am apucat-o eu în părţile Vrancei, la adăpostul codrilor.
Mai întâi, satul vechi românesc n-avea nici un stăpân, afară de oamenii lui, aleşi de el,
dintre fruntaşii săi, cunoscuţi neam de neam. În frunte stă vornicul! În Dragoslavele Putnei
sunt şi azi familii cărora li se zice Vorniceştii, - semn că din neamul lor ieşiseră mulţi vornici.
Pe altul îl cheamă Pristavul, pe altul Vatamanul, adică judecătorul…, după dregătoriile lor. În
părţile Moldovei, până în zilele noastre, răzeşii ştiu cine era Căpitanul şi ,,căpitane” îi zic până
azi… Oameni vechi, oameni de cinste, nu aşa de dârvală.
Toate trebile satului le hotăra satul întreg, adică adunarea de obşte, sub ochii fruntaşilor.
,,Cât are satul nostru de plătit la sameş?”, spune dumneata vornice! Vornicul spunea suma…
Apoi începea aruncul (stabilirea contribuţiei, n. n.). Cei care aveau mult, plăteau mult. Cei cu
6 boi - atât; cei cu 4, atâta; cei cu 2, atâta; pălmaşii, atâta; nevolnicii, scutiţi; văduvele -
scutite; orfanii, scutiţi… Cine avea bani la îndemână (de obicei vornicul) plătea pentru toţi, iar
el şi-i întorcea pe încetul de la săteni.
Cum se ţinea socoteala? Foarte uşor: pe răboj. Plătea pe sfert, pe jumătate, pe anul întreg
şi lua ţăncuşă. Cotorul rămâne la cel care a primit banii, iar ţăncuşa o lua cel care plătise. Cum
s-ar zice azi - contabilitate dublă, dar nu cu şmecherie. Azi poate un cioflingar să scrie mai
puţin şi să dosească banii. Atunci nu se putea: numai ţăncuşa platnicului se potrivea la cotorul
lui. Nici Scaraoţchi n-ar fi putut să-l înşele. Iar suma de plată o ştia tot satul, fiindcă aruncul
se făcea de faţă cu toţi, după avere. Nimeni nu ascundea ce are; întâi, că nu putea ascunde

(starea fiecăruia: pământul şi vitele erau ştiute de tot satul); apoi, nici nu-i venea îndemâna să
plătească mai puţin de cât are, adică să fie în rând cu pălmaşii, cu nevolnicii şi codaşii…
Satul era stăpân pe soarta lui. El îşi punea dările. El îşi făcea judecăţile în faţa preotului şi
a juzilor (afară de pricinile grele, care ajungeau până la masa lui Vodă). Tot satul hotăra şi pe
cei care trebuie să meargă la oaste, o sarcină care cădea însă numai pe spinarea celor
neînsuraţi. (Mă rog, satul era, cum zicem noi azi, statul. El era mare şi tare).
În părţile Vrancei, dinainte de Dragoş Vodă, când nici nu era întocmită ţara Moldovei,
localnicii n-au cunoscut până în zilele bunicilor mei nici un alt stăpân, decât pe vornicii
Vrancei. Afară de o judecată cu unul Roznovanu, un boier lacom care se îndesase peste ei,
vrâncenii habar n-aveau dinspre partea Domniei. Dovada că, nici până azi, statul românesc nu
se amestecă în gropile lor de sare şi bine face, ca să arate măcar într-atâta cinste aşezămintelor
cele vechi.
Ştiţi însă, iubiţi ascultători, unde se arată mai ales puterea satului bătrânesc?
Vă spun într-un singur cuvânt: satul românesc aşa cum l-am apucat eu în copilărie n-avea
aproape nici o legătură cu oraşul. Cum aşa? Iaca cum. Casa ţăranului era o adevărată fabrică,
iar marele fabricant era femeia. Nu se mai isprăveau muncile de primăvara până iarna. In,
cânepă, borangic, lână… treceau mereu din mână în mână: topit, meliţat, dărăcit, tors, frânghii
opărite(?!), canure vopsite, nevedit, ţesut, mânzălit, croit, cusut… În casă se făcea săpunul, în
casă se făceau lumânările (uneori din sloi de ceară, alteori din seu); în casă pânza, în casă
postavul, în casă hainele. Şi toate de mâna femeii. Numai lemnăria şi lucrul pieilor erau munci
bărbăteşti. Aşadar, nu-s poveşti, când vă spun că gospodăria ţăranului era o adevărată fabrică.
Ce urma de aici? Urma un lucru mare de tot. Satul românesc de odinioară n-avea nevoie
să cumpere nimic. Singurul lucru pentru care trebuiau bani era birul şi un bănuţ de legat la
degetul mortului ca să plătească vămile pe lumea cealaltă. Atât. Încolo, puteau să piară toate
oraşele. Atâta pagubă în ciuperci! Ce nevoie simţea săteanul de oraş, când nu avea nimic de
cumpărat, deoarece îşi făcea singur tot ce-i trebuia.
Hee!… dar timpurile acelea s-au dus, oamenii aceia nu mai sunt. Azi, în multe părţi, afară
de mămăliga pe care i-o dă ogorul şi şi-o face singur în ceaun, satul cumpără tot-tot ce-i
trebuie numai din oraş: pânză, haină, încălţăminte şi, pe alocurea, chiar şi făina şi mălaiul de
toate zilele.
Cine a adus această grozavă robie?
Pricinile sunt multe, dar lucrul cel mai de seamă e schimbarea portului. Să nu creadă unul
şi altul din cei care mă ascultă, că ţin numaidecât parte îmbrăcămintei bătrâneşti. Eu, unul, o
găsesc foarte sănătoasă şi chipeşă. Aţi văzut vreodată poienari din părţile Sibiului, cu
pieptarul până la chimir şi cu cojocul prins în brâu la gât? Dumnezeu să mă ierte, plimbul
(ornament, n. n.) negru al cojoacelor mi se pare tot aşa de înfăţişător ca laticlava consulilor
romani. Dar portul femeilor! În unele părţi ale ţării o adevărată minune de gust! Zilele trecute,
când priveam la Arenele Romane tineri din toate părţile României, lângă mine sta un preot
foarte învăţat, venit dintr-o ţară depărtată. Nu se mai putea sătura cărturarul străin privind
frumuseţea şi buna întocmire a portului românesc.
Dar, ca să nu fie bănuiala că vorbim cu părtinire, iată, mă lipsesc şi de portul cel vechi şi
frumos… În loc de hainele albe ale românului, care cer totdeauna curăţenie, îmbrace-se
ţăranul din partea mea în haine mohorâte, ca ale muncitorilor din fabrici… Fie şi aşa. Am
văzut pe aiurea ţărani care (bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei) sunt îmbrăcaţi în straie negre,
parcă au venit de la cimitir ori vor să plece la cimitir. Hainele fie cum vor fi: negre, roşii,
galbene, stacojii, pestriţe ca [şi] curcubeul, fie cum va fi, numai să fie făcute de mâna celui
care le poartă, nu cumpărate din oraş dând pe ele mămăliga şi pâinea de toate zilele, iar
femeia să stea toată iarna cu mâinile la subţiori.
Aici a fost poticneala cea mare, unde s-a răsturnat carul în şanţ. Părăsind portul, ţăranul, şi
mai ales femeia lui, a părăsit şirul nesfârşit de munci, care îi făceau să fie stăpânii deplini pe

soarta lor şi fără să le pese de ce se face ori nu se face la oraş. Acuma, ţăranul a ajuns robul
oraşului. Un tânăr de la şcoala cea mare, numită Universitate, mi-a arătat, bob numărat, că
numai de la război până azi, satul lui (un sat din părţile Buzăului) şi-a schimbat portul şi, ca
urmare, şi obiceiurile pe care portul cel nou le aduce cu sine, dând astfel îndestularea pe
sărăcie şi cinstea pe ruşine.
Iată al doilea lucru mare, de care trebuie să ţină seama cei care vor vorbi despre ţăranul
român. Despre care? Despre cel vechi, care era stăpân pe soarta lui, ori despre cel care a
răsturnat carul în şanţ şi fluieră acum a pagubă în mijlocul drumului, adică se caută zilnic în
pungă să vadă dacă are cu ce să cumpere de la oraş ce-i trebuie pentru el, pentru nevastă şi
copii?
De-aş avea timp, v-aş spune ce-am auzit odată, cu urechile mele, de la doi negustori evrei,
cu care eram în tren în zilele Paştilor, venind înainte de război de la Altânbunar spre Vârsĕţ.
Aceia mi-au deschis mie ochii asupra dărăpănării în care a ajuns săteanul român, de când
atâţi şi atâţi cărturari zăpăciţi l-au scos din făgaşul puterii şi al sănătăţii cu care el a biruit toate
necazurile, stând neclintit de mii de ani în Carpaţi şi împrejurul Carpaţilor.
Cine se va încumeta, aşadar, să vorbească despre ţăranul român, să ia bine seama că, în
multe părţi, ţăranul cel de laudă a pierit. Să nu uite să ne spună anume despre care ţăran e
vorba? Din care colţ de ţară? Şi din care timp?
Numai aşa vom putea pipăi mai bine rănile poporului nostru şi vom putea chibzui şi
asupra leacurilor. Iar, dacă unul sau altul dintre cei care m-au ascultat va bănui că eu văd
lucrurile prea în negru, aceluia îi spun pe şleau că se înşeală: nu mai departe decât anul trecut,
citind în faţa M.S. Regele la Societatea Geografică pomelnicul rănilor ţării, ziceam că numai
în 10 ani s-ar putea vindeca. Aşadar, nu primesc ponosul că văd negru. E drept că starea de azi
e destul de grea, dar tot aici e nădejde de îndreptare.
Deocamdată, timpul a trecut.
Tuturor noapte bună!
II.
CONFERINŢE ISTORICE
1
Revizuirea revizuirii? )
În seara asta, să stăm puţin de vorbă despre revizuirea graniţelor. De câtva timp, revizuirea
a ajuns o adevărată halima; pe toate cărările auzi numai de revizuire şi iar revizuire.
Ce să fie cu revizuirea asta? Putem vorbi ca oameni cinstiţi şi serioşi despre schimbarea
graniţelor ori la mijloc e numai viclenie şi minciună?
Grea întrebare şi grea răspundere îşi ia cine se amestecă în astfel de socoteli de politică
europeană şi chiar mondială, - căci doar e vorba de unele graniţe care trec şi prin codrii Africii
2
), şi printre insulele din largul oceanului.
Cum să nimereşti adevărul, când sunt la mijloc procese atât de mari, sub care se ascund
atâtea şi atâtea interese contrarii? Gândiţi-vă că, în clipa când vorbim noi aici, în casa noastră
românească, cuvintele acestea pot fi ascultate la apus şi la răsărit, la miazăzi şi miazănoapte,
1
) Conferinţă rostită la 10.III.1934.
2
) În ms., a fost tăiat textul: ,,unde oamenii umblă şi azi cu pielea goală”.

tocmai de cei care trag sforile revizuirii… Şi atunci, vorba celui mai înţelept dintre români:
unde să afli cuvântul ce exprimă adevărul?
Sfântul adevăr, ce-ar fi în stare să biruiască chiar cugetul celor care trag sforile în umbră?
În ce mă priveşte, eu nu pot nădăjdui aşa ceva. Făptura omenească e prea slabă (eram să
zic prea păcătoasă). Judecata asta aspră nu vine însă de la mine, ci de la cel mai liniştit dintre
înţelepţii pământului. Filosoful Kant o viaţă întreagă n-a avut altă grijă decât căutarea
judecăţilor drepte. Viaţa lui a fost aşa de regulată ca a unui ceasornic. Nici umbră de pornire
în contra cuiva. Şi, totuşi, după ce a cântărit în mintea sa regula cea mai bună de viaţă
(imperativul categoric, cum îi zicea el), bătrânul filosof a rămas mult pe gânduri şi a
mărturisit cinstit că făptura omenească e ca ,,un lemn strâmb, prea strâmb ca să poţi face din
el ceva drept”.
Iată de ce şi în chestia revizuirii n-aştept mare lucru de la cei care ne ascultă acum ca
judecători… 1)
Uitaţi-vă şi chibzuiţi singuri dacă am dreptate sau nu. Europa de azi ne aminteşte o
întâmplare mai veche… Acum vreo 3000 de ani, fusese un război lung – durase vreo zece ani
de zile. Cetatea cea mare a duşmanilor fusese cuprinsă şi i se dăduse foc. Flăcările se înălţau
până la cer. Unul dintre căpeteniile cetăţii fugea, ducând în spate pe taică-su, un moşneag
neputincios. Fugea bietul om, ţinându-şi copiii de mână, grăbindu-se ca şi cum ar fi călcat
numai pe cărbuni aprinşi. Dar nevasta ce făcea? Se oprise să-şi potrivească mai frumos zulufii
şi cureluşa de la sandale. (De punguţa cu rouge pentru buze nu era nici vorbă pe vremea
aceea, pe vremea războiului troian.)
Dumnezeu să mă ierte, dar, fără de voie, Europa de azi mi-a-duce aminte tocmai de acea
întâmplare. Peste tot, şomaj, bugete în suferinţă, criză industrială, criză agricolă, criza
negoţului…, iar unii ziarişti, unii parlamentari, ba şi [unii] miniştri cu răspundere, mai găsesc
destul timp să se ocupe şi cu nu ştiu ce bucle ale frontierelor. Până acum câteva luni, anume
gazetari nu-şi găseau odihnă din cauza buclei din tâmpla stângă a ţării lor, apoi, în timpul din
urmă, vedem că se ocupă de zor cu bucla de la tâmpla dreaptă. Iar o altă ţară e în mare
nelinişte pentru toate buclele ei: de la tâmple, de la frunte şi chiar [de] la ceafă, că are cârlionţi
peste tot. Pe toţi şi-i potriveşte zilnic, în fel de fel de fotografii (era cât pe ce să zic hărţi – o
ispită a meseriei de geograf). Şi, [chiar] dacă şi-ar pierde şi ea somnul, dar îl turbură şi pe al
altora. Că şi în presa altor ţări sunt unele gazete, care zilnic cântă refrenul monoton al
revizuirii… Cupletiştii francezi care, se ştie, cu mult spirit cred că în curând s-ar pune în
repertoriul lor şi o baladă a revizuirii…
* * *
Rogu-vă: e serios? Europa cu milioane de şomeri, cu bugete deficitare, cu fabrici care nu

mai lucrează, cu agricultori care îşi văd munca depreciată, cu negustori care nu mai vând…,
altă grijă nu mai are, decât a revizuirii?
Revizuire? Pentru cine şi pentru ce? Analizat-au mai de aproape frontierele cei cu balada
revizuirii?
Iată, o să le punem înainte un exemplu, care socotim că va împiedica cel puţin pe oameni
serioşii şi de bună credinţă să mai repete formula absurdă a revizuirilor.
Dar, mai întâi de toate, să fie iertat unui paysan du Danube să regrete timpurile când
judecăţile politice erau mai senine decât azi. Şi, fiindcă revizionismul a găsit oarecare răsunet
chiar în presa şi [în] parlamentul englez, să ne fie permis a ne aduce aminte de senina figură a
istoricului Macaulay atât de închinat adevărului, încât era în stare să fie nepărtinitor nu numai
faţă de străini, dar chiar în procesele unde erau amestecaţi şi englezi. Cu câtă nobleţe a căutat
1
) În manuscris, a fost tăiată continuarea fragmentului: ,,…unii, prieteni, iar alţii vrăjmaşi – numai ochi şi
urechi, să vadă şi să audă ce vorbim noi între noi. Într-adevăr, cum să aştepţi judecata dreaptă de la lemnul cel
strâmb, cum l-a botezat paşnicul filosof de la Könissberg?”

el în toate împrejurările să ţină cumpăna dreaptă, urmărind cu cel mai mare scrupul hotarul
dintre eroare şi adevăr… Putea să-l cheme pe cineva chiar Baco[n] (filosof, lord, cancelar…)
şi tot nu scăpa de osândă, dacă faptele îl osândeau. Vorba ştiută: fada non infecta … Doamne,
şi mă întreb ce-ar zice nobilul Macaulay să vadă pe unul sau altul din presa britanică, apărând
azi buclele medievale ale Ungariei, [ale] cutărei sau cutărei ţări europene? Cred că ar rămâne
sărmanul tot atât de mirat, ca şi când ar auzi că nu ştiu ce burg putred…, şters de valurile
mării de pe faţa pământului britanic ar cere să trimită iarăşi deputaţi în Camera Comunelor.
Şi, fiindcă presa de limba engleză atinge dincolo de ocean dimensiuni continentale, adică
uriaşe, faţă de presa ţărilor europene, ne mai întrebăm: ce ar zice bunul şi blândul moralist
Emerson şi cei de un fel cu dânsul, citind azi în ziare ameninţări în contra păcii europene – şi
deci a lumii întregi – pornite din agitaţia pentru nu ştiu ce buclă şi bucletă din nu ştiu ce
perucă europeană?
Întrebăm: E serios? E decent ca în mijlocul atâtor suferinţe, când Troya ,,conferinţei
mondiale de la Londra” a căzut în ruine nu după 10 ani, ci după câteva zile…, e înţelept lucru
să uităm dezastrul planetar pentru a potrivi mai simetric cureaua de la sandale?
Cerem iertare auditorilor că nu ne putem opri exact la linia care desparte lucrurile serioase
de cele vrednice de râs, dar iată, să examinăm împreună o singură graniţă, cea care ne
desparte de unguri.
Ziariştii şi oamenii politici din Apus poate că n-au uitat împrejurările în care România a
intrat în război. Sentimentele poporului român pentru Franţa erau cunoscute de mult timp. Cu
toate că eram mici, iar în capul ţării era un Hohenzolern, la 1870, ministrul de externe a spus
în plină cameră: ,,Inima României e acolo unde e drapelul Franţei…” De asemenea, la
izbucnirea războiului mondial, sentimentul acesta nu mai era o taină pentru nimeni. Îl ştiau
diplomaţii, îl ştiau profesorii şi militarii francezi trimişi în misiuni…, îl ştia şi cine n-ar fi vrut
să-l ştie. Totuşi stam la mare îndoială, fiindcă eram între ciocan şi nicovală: între monarhia cu
două capete, de la Viena, şi cea de la Petersburg, ale cărei gheare le simţisem de atâtea ori în
trupul nostru… Ce era de făcut? Cunoşteam şi noi proverbul că nu e bine să mănânci cireşe
din aceeaşi farfurie cu cei mari, că te alegi cu sâmburii în obraz. Păţania cu Basarabia ne sta
ca o stafie înaintea ochilor. Şi acuma era vorba să scoatem jumătate din neamul nostru de sub
jugul unguresc, dar să ne apărăm şi de gadina ţaristă de la răsărit.
Cine ne-ar fi putut servi, ca chezaşi, decât Anglia şi Franţa, a căror generozitate o
cunoşteam încă din timpul războiului Crimeii, când gurile Dunării au ajuns libere de colosul
rusesc şi când ni se dăduse indirect şi Basarabia, adică o mică bucată a Moldovei dintre Prut şi
Nistru?…
De aceea, în ziua când cele două mari naţiuni apusene şi-au pus semnătura lor pe tratatul
care ne liniştea cu privire la Rusia şi ne da la apus graniţa dreaptă spre Tisa, am închis ochii în
faţa tuturor primejdiilor şi ne-am aruncat în foc, măcar că eram aproape cu mâinile goale,
fiindcă muniţia comandată se afla în mâinile Rusiei.
Ce-am păţit, se ştie. Pierderile noastre au fost atât de cumplite, încât ni-e groază chiar să le
mai amintim. Reamintim una, ca un semn de eternă recunoştinţă faţă de aliaţi, că, în clipa
când Rusia a părăsit frontul, cu ce-am putut apuca din armamentul trimis, am fost totuşi în
stare, într-o luptă de 14 zile, să stăm în faţa armatei puternicului Mackensen, zdrobindu-i
ofensiva şi încheind cu acest fapt de arme războiul european la nord de Dunăre.
A venit apoi biruinţa finală şi Versailles. Pentru noi, o mare bucurie, dar şi o adevărată
crucificare în [ceea] ce priveşte graniţa de la vest.
Pentru ce? Pentru că aşa sunt lucrurile omeneşti: într-un fel începusem la aperitive şi altfel
ajunsese lucrul pe la desert. Ni s-a spus că graniţa spre Ungaria nu corespunde exact liniei
despărţitoare dintre elementul românesc şi cel unguresc. Trebuia, deci, revizuită!
Mari sunt minunile Tale, Doamne! Dar nu era mai bine să fi fost revizuită chiar de la
aperitive? Însă orice filosofare era acuma de prisos. Graniţa trebuia să fie re-vi-zu-i-tă…

Şi a fost. La Versailles, s-au întins încă o dată hărţile pe masă şi au fost revăzute şi
revizuite stipulaţiile cuprinse în tratatul de alianţă. De data asta, à tête reposée, linia a fost
verificată de specialiştii cei mai autorizaţi, între care era, dacă nu mă înşel, şi un eminent
geograf, dl. de Martonne, profesor la Sorbona, care cunoştea Carpaţii şi împrejurimile lor, tot
aşa de bine ca şi departamentul Senei.
Iar rezultatul revizuirii – ascultaţi bine, - al revizuirii, a fost o linie tranzacţională, care a
mai lăsat încă în Ungaria o zonă întreagă de sate româneşti, amestecate printre cele ungureşti.
Au intrat, sărmanii românaşi, de vii în mormânt: nici şcoala, nici biserica, nici limba
românească… Înmormântaţi prin revizuirea de la Versailles.
Oamenii de cultură din Apus şi orice om de omenie, din orice ţară de pe lume îşi poate
lesne închipui ce impresie a lăsat în sufletul poporului român această neaşteptată operaţie. De
aceea, nici nu mai insistăm. E logic însă şi firesc să punem măcar o întrebare:
Dacă specialiştii de la Versailles (somităţi ale politicii mondiale: americani, englezi,
francezi, italieni, japonezi şi tot ce mai era acolo…), sub ochii lui Wilson, au revizuit 1)
graniţa dintre România şi Ungaria, ce trebuie să creadă azi cel mai simplu ţăran de la Dunăre
despre toată opera tratatului de pace, când aude că tocmai sectorul revizuit are nevoie încă de
o revizuire? Dacă aşa ceva s-ar admite, ce părere ar trebui să avem despre ştiinţa şi conştiinţa
celor ce ne-au pus sub ochi, ca rezultat al arbitrajului lor, un lucru terminat, res judicato, cum
se zice în limba exactă a dreptului?
Iată, iubiţi ascultători români şi străini, problema aceasta, pusă acum, cu voia
Dumneavoastră, pe alt plan, decât [cel] al agitaţiilor de ocazie şi al sforilor trase de unul şi de
altul din umbră. Aici ne aflăm în faţa unor martori competenţi (geografi, etnografi, istorici şi
statisticieni) şi în faţa simţului moral al celor mai înaintate popoare de cultură, care au fost
atunci judecători, arbitri şi supraarbitri într-o problemă tehnică, unde n-aveau să hotărască
sentimentele, ci statistica. Dacă nici cifrele (numărătoarea oficială a statului unguresc din
1910) nu mai pot fi luate ca punct de plecare în tragerea unei linii pe hartă, atunci la cine
Dumnezeu să mai facă apel mintea unui om cu respect de logică şi de aritmetică? Să începem,
oare, a consulta presa în care unele împrejurări judiciare recente ne arată că se pot amesteca
uneori şi influenţe subterane, din zona ,,de dincolo de bine şi de rău”, cum zicea un alt
cunoscător al strâmbătăţii ,,lemnului” omenesc?
E serios? E măcar practic? E moral?
Curioase timpuri şi curioasă lume…
Şi, totuşi, noi sperăm că bunul simţ şi judecata rece vor triumfa. Cum ne cuprinde şi
compătimirea, când ne gândim la femeiuşca instinctivă, care, în mijlocul flăcărilor Troyei, îşi
potrivea cârlionţii şi sandalele, tot aşa urmaşii noştri, cu mai multă experienţă despre
realităţile vieţii omeneşti, se vor minuna când vor afla că au fost agitatori care şi-au închipuit
că valoarea popoarelor în faţa istoriei se va măsura vreodată după inflexiunile liniei de hotar,
nu după capitalul pozitiv pe care fiecare l-a adus sau îl va putea aduce în tezaurul culturii
omeneşti. E cineva atât de neajutorat la minte să judece pe Fidias sau pe Plato[n] în raport de
graniţele administrative sau politice ale Greciei din epoca lor?
De aceea, popoarele serioase şi muncitoare încep să fie sătule de rezultatele politicii
perucilor şi a buclelor, care au adus atâtea nenorociri pe capul Europei. Ca dovadă că o
concepţie mai realistă iese la iveală, avem sub ochii noştri două manifestări nu se poate mai
semnificative.
Statele balcanice, pe care lumea le-a privit zeci şi zeci de ani ca o regiune ciclonată prin
politică (Wetterninckel) au intrat azi într-un regim de stabilitate anticiclonală. Vor linişte. S-
au săturat de regimul quasi-african al încălcărilor de graniţe. Meseria de comitagiu poate fi
rentabilă pentru câteva brute, dar metodă politică aceasta nu poate fi, după cum sălbăticia nu e
civilizaţie. De aceea, în lunile din urmă, am avut bucuria de a vedea semnat, la Atena, un pact
1
) În ms., a fost tăiat textul: ,,sectorul unguresc la”.

de asigurare reciprocă a graniţelor. Recunoştinţă, mare recunoştinţă se cuvine tuturor celor
care au contribuit cât de puţin la o astfel de nobilă operă politică, - iar celor ce au contribuit
mai mult li se cuvine o cunună civică, - dacă obiceiul vechi ar putea reînvia.
O altă manifestare tot aşa de interesantă e cea de la miazănoapte. Lituania, Letonia,
Estonia, Finlanda şi Suedia sunt pe cale de a încercui Baltica cu un mare vad de pace. Când se
va semna şi la Stockholm un tratat ca cel de la Atena, privirile tuturor oamenilor de cultură se
vor îndrepta cu adâncă pietate şi spre Atena nordului. Va fi un semn că marea idee a păcii va
însenina întreaga zare a ţărilor nordice. N-a uitat, cred, nimeni că Danemarca e cea dintâi care
a luat iniţiativa unei totale dezarmări.
Aşadar, sunt şi semne bune, nu numai rele. Ipoteza lui Spengler despre decadenţa ţărilor
apusene o considerăm, deocamdată, ca o simplă ipoteză. Se înţelege, nu ne încumetăm să
formulăm vreo judecată definitivă în marele proces al dezvoltării spiritului european. Ci,
rămânând în sfera modestă a judecăţii unor danubieni, îndrăznim să credem că pretenţia de a
răsturna mereu res judicato şi de a revizui încă o dată ce-a fost revizuit, acceptat, iscălit şi
pecetluit…, după toate normele popoarelor civilizate şi culte, culte şi civilizate, mi se pare o
întoarcere la fanteziile autocratice din timpul când Europa trăia cu frica în sân, din cauza
kaizerilor, ţarilor, a sultanilor, ultimii reprezentanţi ai faraonilor de foarte depărtate amintiri.
Concluzia: revizuirea revizuirii e un atentat nu numai contra păcii, ci şi contra noţiunii de
drept, a logicii, adică a sănătăţii minţii omeneşti. Cine o preconizează, acela e gata să dea foc
Europei, pentru consideraţii de estetica sandalelor; ceea ce ne aduce aminte de epoca tristă,
când unui mare oraş din antichitate i s-a pus foc tot din motive de estetică. Nouă însă nu ne
vine a crede că lemnul e chiar atât de strâmb, încât democraţia contemporană să se întoarcă la
concepţia unor timpuri atât de retrograde.
Şi, totuşi, ar mai fi ceva de adăugat în chestia revizuirii. Dar, în seara asta, minutele s-au
isprăvit. Tuturor, noapte bună!
1
Revizuirea - cum o facem noi )
Săptămâna Învierii se cheamă ,,săptămâna luminată”. Cine moare în zilele acestea, găseşte
mai uşor porţile raiului. Aşa era pe vremea părinţilor noştri. Astăzi nu ştiu cum o fi cu cei
morţi, dar, pentru cei vii, văd că, chiar în zilele Paştilor, e iadul pe pământ. Un om de treabă, -
foarte de treabă, - ministrul de externe al Angliei se zbate, sărmanul, la Geneva să înduplece
lumea a lepăda armele din mână, să nu se mai încaiere neamurile şi să se ucidă… Dar cei care
îl ascultă parcă sunt surzi; surzi şi orbi: n-aud şi nu văd. Iar dovada, că aşa stau lucrurile, o
găsim în bugetul fiecărei ţări: peste tot, întrecere, care să se înarmeze mai repede şi să bage
mai multă groază în vecini.
Aşadar, oamenii nu [se] învaţă minte, chiar când se cufundă în cele mai mari suferinţe.
Iată, vor fi la vară tocmai 20 de ani, de când s-a început războiul cel mai cumplit dintre toate
câte a văzut până azi faţa pământului. (Parcă mă înfior şi acuma, când mi-aduc aminte cum a
trăsnit atunci din senin şi cum milioane de soldaţi germani s-au năpustit asupra Belgiei, care
nu făcuse germanilor nimic – chiar nimic, iar alte milioane de ruşi s-au năpustit şi ele spre
Apus. Şi acum îmi răsună în urechi depeşile despre cele întâmplate cu cetatea belgiană Liège,
făcută de acelaşi general care întocmise planurile cetăţii Bucureşti… Sfinte Doamne, ce de
1

grozăvii la început, şi ce grozăvii şi mai cumplite timp de 4 ani, până ce ne-am trezit şi noi în
fundul prăpastiei cu pacea de la Buftea pe spinare, ca o stâncă sub care rămăsesem aproape
striviţi! 1)
De aceea, când s-au adunat la Paris toţi solii Pământului ca să încheie pace, toţi credeam
că acela a fost cel din urmă război; credeam că lumea s-a săturat de suferinţe şi că va deschide
ochii, să nu se mai încaiere pe viitor.
Şi, totuşi, vedeţi unde am ajuns. 2) Aşa că întrecerea pe înarmări a început iarăşi: cine să
aibă mai multe avioane? cine mai multe fabrici de gaze ucigătoare? cine mai multe tancuri?
cine mai multe tunuri?… E vădit pentru orişicine că ne aflăm în nişte timpuri cu mult mai rele
decât în 1914. Atunci, pacea şi războiul atârnau de câţiva oameni – care tot aveau chip de
oameni. Din cele ce s-au tipărit în anii din urmă se vede destul de limpede că, de-ar fi ştiut ce-
i doi kaizeri că Anglia se va arunca în luptă alături de Franţa, n-ar fi îndrăznit să dezlănţuiască
războiul… În Germania se zicea, pe atunci, că socialiştii, adică milioane de muncitori, nu vor
îngădui războiul. 3)
Azi e mult mai rău decât acuma 20 de ani. Azi se cheamă că popoarele – auziţi? popoare
întregi – cer răsturnarea hotarelor… Ţări întregi îşi îmbracă tineretul în uniforma de soldat –
nu numai tinerii care au crescut în ceşti din urmă 20 de ani, ci şi fetele şi pe femeile tinere.
Ce-o fi zicând Franz Iosef acolo, în mormântul lui?! O lungă, - foarte lungă viaţă, - el fusese
în Europa toba bătăilor; mâncase bătaie de la toţi, fiindcă fusese amestecat în foarte multe
războaie.
Dar toate acelea erau nimicuri faţă de cel care se pregăteşte acuma. Însuşi Wilhelm al II-
lea, cel cu mustaţa zbârlită, a rămas acum o nimica toată pe lângă cei care se culcă seara cu
gândul la revizuire, iar dimineaţa tot cu gândul la revizuire şi [la] înarmare se deşteaptă. Iată
de ce, nu strică să împlinim vorba noastră de rândul trecut cu privire la graniţe şi la revizuirea
lor. 1)
* * *
Am arătat că ale noastre au fost revizuite o dată. 2)
Prin urmare, pentru Ţara noastră, pe temeiul celor hotărâte de cărturari cinstiţi ai unor
naţii care ştiu şi ele ce însemnează statistică şi hartă, nu poate fi decât o singură datorie: să-şi
apere – oricât de mare ar fi jertfa – graniţele ce ni s-au dat de marele tribunal al neamurilor pe
temeiul numărării făcute de unguri, în 1910. Cum au numărat slujbaşii unguri, aşa au hotărât
judecătorii de la Trianon, când au întins hărţile pe masă şi-au luat la rând sat cu sat şi cătună
cu cătună.
Iar peste ceea ce ni s-a luat la revizuirea aceea, nu mai avem de dat nimic, nimănui şi
niciodată. Nu cred să fie în tot cuprinsul neamului nostru un român atât de ticălos încât să mai
stea la tocmeală despre revizuire. Un astfel de mişel ar fi vrednic de ştreang. Iar cârmuitorii de
azi ai României ar rămâne în vecii vecilor sub blestemul tuturor urmaşilor noştri, dacă şi-ar
1
) În ms. autorul a anulat fragmentul: ,,Un general american ne-a amintit zilele trecute că, de pe urma păcii
aceleia ticăloase, noi ajunsesem un fel de robi osândiţi a munci veşnic pentru alţii…
Cine va putea să înşire vreodată toţi morţii, toate lacrămile şi toate grozăviile întâmplate în acel război care
întristase lumea întreagă?”
2
) În ms., a fost omis textul: ,,La apus, Ungaria striga, de dimineaţa până seara, revizuire… La miazănoapte,
Germania tot aşa. La miazăzi, Bulgaria la fel, iar Italia, cum s-a spus la Cameră, vrea şi ea un fel de revizuire…”
3
) În ms., autorul a tăiat textul: ,,Anglia chiar cercase să adune pe împricinaţi la o conferinţă, adică să stea la
sfat. Mai dă unul, mai lasă celălalt, - cum se întâmplă când oamenii vin la tocmeală.”
1
) În subsolul p. 3 din ms. autorul a scris un text echivalent: ,,Nu strică, aşadar, să împlinim în seara asta cele
ce mai rămăseseră de spus rândul trecut cu privire la revizuire.”
2
) În ms., a fost tăiat textul: ,,Dacă e un profesor în toată Ungaria, care îndrăzneşte să spună că graniţa dintre
România şi Ungaria n-a fost revizuită, iată eu primesc să intru de bunăvoie în temniţa de la Seghedin, unde l-am
văzut odinioară pe Raţiu.”

face toate jertfele cuvenite, ca să apere cu orice preţ hotarul ameninţat de cei care se
înarmează acuma pe faţă.
Alături de cârmuitori, are însă şi poporul nostru o mare răspundere faţă de revizuire, -
fiindcă la urma tuturor urmelor, el este judecătorul care va da sentinţa seculară cu privire la
soarta lui de mâine pe Pământ.
Iubiţi ascultători, ne-am înşela grozav. 1)
III.
CONFERINŢE LITERARE ŞI FILOSOFICE
Ce este Academia Română 1

)
(cuvânt către tineretul din şcoli)
Iubiţi tineri,
Zilele acestea se ţine adunarea de primăvară a membrilor Academiei Române. Societatea

de Radio a hotărât ca, timp de o săptămână, să spună ţării în fiecare zi ceva despre Academie.
Iar mie mi s-a dat sarcina să lămuresc tineretul din şcoli ce este Academia Română.
Ce să vă spun în câteva minute şi cum să vă spun, ca să fiu pe înţelesul tuturor, când unii
dintre voi sunteţi încă prea mici, iar alţii gata să păşiţi în lupta vieţii?
Să cerc totuşi…
Ca să ştiţi ce e Academia, să vă povestesc mai întâi o întâmplare petrecută acuma 18 ani,
când unii nici nu eraţi pe lume. A fost atunci, dragii mei, un mare prăpăd în tot cuprinsul
pământului românesc. Şi prăpădul venise aşa: de sute de ani, munţii despărţeau neamul nostru
în două. Timpurile lui Decebal şi Traian, când un singur steag flutura deasupra întregii Dacii,
ni se păreau departe-departe, cum se pierde în largul mării zborul lin al unei păsări ce abia se
mai zăreşte. Ni se părea că de când lumea n-am mai fost împreună.
Dar dorul de Unire era viu în toate sufletele, - mai ales când ne aminteam că Mihai
Viteazul, pe care un învăţat german din timpul lui îl asemănase cu arhanghelul Mihail, în
adevăr ca un arhanghel sosit din cer, venise să ne facă dreptate şi unise, acuma trei sute de ani,
iarăşi tot neamul la un loc.
Copii ai zilelor de azi, când România se întinde de la Nistru şi Mare până aproape de Tisa,
când eram şi noi mici, şi auzeam de Călugăreni, de Şelimbăr, de intrarea lui Mihai în Suceava,
în Iaşi şi Alba Iulia, iar trupul pământului românesc îl vedeam cotropit de ruşi, de nemţi şi de
unguri, o ceaţă ni se lăsa pe suflet. Poezia lui [D.] Bolintineanu, ,,Cea de pe urmă noapte a lui
Mihai Viteazul”, era pentru noi întocmai ca prohodirea unui mort…
Vă spun lucrurile astea, ca să înţelegeţi pentru ce acuma 18 ani, când a sosit ceasul
dreptăţii celei mari, ca un puhoi s-au aruncat armatele române asupra hotarului blestemat,
1
) Aici, autorul face însemnarea: ,,urmare p. 2, 3 din cele 3 cursuri, ian. – febr. 1934”. Editorul n-a
descoperit, deocamdată, în arhiva familiei, cursurile universitare la care profesorul Simion Mehedinţi face
trimiterea susmenţionată.
1

numai să şteargă odată stăpânirea ungurească din Ardeal, Banat, Maramureş şi Ţara
Crişurilor.
Dar, neavând arme şi muniţie destulă (dragii mei, grozav lucru e ca o ţară să nu se
pregătească din timp), neavând tot [ceea] ce ne trebuia şi viind asupra noastră armate din
patru ţări vrăjmaşe, o parte din munţi şi Câmpia Dunării, cu Capitală cu tot, a căzut în mâinile
străinilor.
Cine va putea spune vreodată ruşinea şi durerea de atunci? Palatul regelui pustiu, fără
steag; soldaţi străini forfotind peste tot. Toamnă târzie, negură peste tot şi mai ales negură în
suflete. O mie de ani să trăiesc, şi amarul zilei aceleia tot nu s-ar şterge din suflet. Parcă văd şi
acuma peste drum de palat, un dascăl lipit de zid, cu lacrimile şiroaie pe obraz… Totul se
prăbuşise în durere şi ruşine. Pretutindeni ameninţarea cu moartea; nimeni n-avea voie să
poarte arme sau măcar să se adune la un loc cu alţii…
Tineri ai zilelor de azi, mare blestem îşi adună pe suflet cine are răspunderea unei ţări şi
nu se pregăteşte din timp să-şi apere ţara de duşmani.
Şi, totuşi, a fost cineva care nu s-a plecat nici înaintea duşmanilor şi n-a ţinut socoteală de
ameninţările lor.
A fost Academia Română.
Cu toate poruncile lipite pe ziduri, făgăduind mari amenzi şi închisoarea sau împuşcarea,
Academia, fără să asculte de nimeni, în fiecare vineri se aduna, rămânând astfel, în ţara
cotropită, singurul semn de libertate.
De ce vă spun asta?
Ca să vedeţi că, în faţa Academiei, chiar duşmanului i-a fost ruşine să se arate mojic şi
bădăran. Iată cel dintâi lucru de care aş dori să vă aduceţi aminte când auziţi de cuvintele
,,Academia Română”.
* * *
Şi acuma parcă văd că vă întrebaţi: da’ ce-o mai fi, mă rog, Academia aceea, faţă de care
chiar duşmanii cearcă să se arate cu obraz?
Iubiţi tineri, Academia este o adunare de 36 de cărturari, aleşi însă din tot neamul
românesc, ca singurul chip, pentru noi, înainte de război de a dovedi străinilor unitatea limbii,
a sufletului şi a cugetului, cu privire la lucrurile cele mai de seamă ale vieţii omului pe
pământ.
Şi care sunt lucrurile acelea? Întrebatu-v-aţi voi vreodată de ce trăieşte omul şi ce se alege
de rostul vieţii lui când pune mâinile pe piept şi-l înghite ţărâna?
Tineri ai zilelor de azi, daţi voie unui om cărunt să răspundă el pentru voi şi judecaţi apoi
singuri în taina cugetului vostru, dacă are dreptate ori nu.
Am să răspund nu cu vorbele mele, ci cu ale unui mare înţelept, Goethe, care a spus aşa:
,,Cine n-a sădit un pom, n-a ridicat o casă şi n-are copii, acela degeaba a mai trăit pe
pământ...”
Măcar un pom să sădeşti într-o grădină şi tot se cheamă că ai sporit cu ceva frumuseţea şi
binele pe lume. Gândul lui Goethe e gândul oricărui ţăran inimos.
Am cunoscut unul care avea atâta patimă pentru altoit, încât se apucase să schimbe toţi
pădureţii…, până şi pe cei dintr-o pădure a statului! (Un loc de munte, unde altoise el mulţi
peri sălbatici poartă şi azi numele lui, măcar că moşia e a statului.)
Tot ţăranul acela îşi făcuse şi casa, cu mâna lui, cărând într-ales lemnul din pădure.
Cât despre copii, a ridicat împrejurul gospodăriei lui nu mai puţin de 11.
Dar pomii se usucă de la o vreme. Casele se risipesc şi chiar familia cuiva se poate stinge.
E însă ceva care nu piere: e naţia din care te-ai născut şi limba ei, şi sufletul ei.
Nu piere niciodată gândul cel înţelept, pe care l-a spus cineva în cuvinte bine potrivite.

Nu piere simţirea cea aleasă, pe care poeţii, pictorii, sculptorii, muzicanţii şi toţi cei cu
suflet ales o înfăţişează în forme de asemenea alese.
Nu piere nici voia bună când ajunge până la împlinire, adică este urmată de o faptă bună.
Toate acestea, dragii mei, nu pier şi nici nu pot pieri, ci se adună veac după veac, ca
zestrea cea mai scumpă a unui neam. Ştiinţa, Arta şi Fapta bună – iată cele trei lucruri fără
moarte pentru care trăieşte omul pe pământ, în ceasurile când se simte în sufletul lui mai
vrednic de a fi om.
Iată de ce fiecare ţară îşi întemeiază o Academie, unde cheamă, rând pe rând, pe cei care
au sporit mai mult ştiinţa, arta şi binele faptelor alese ce fac partea nemuritoare din viaţa unui
neam. De aicea li se şi zice celor chemaţi în Academia unei ţări ,,nemuritori”, - nu atâta pentru
isprăvile lor în viaţă, ci pentru că au răspunderea sufletului naţiunii faţă de urmaşi până în
vecii tuturor vecilor.
Mare răspundere şi adâncă sfială faţă de atâta răspundere!
Iată de ce, chiar duşmanii care copleşiseră ţara n-au îndrăznit să se atingă de Academie. În
fiecare ţară, Academia stă în mijlocul vieţii neamului, ca un fel de Acropole – o cetate a
sufletului naţiunii.
Italienii au un cuvânt frumos pentru cimitirele lor: campo santo. Un fel de ,,campo santo”
e academia fiecărei ţări. Căci, oricât de umbrită ar fi viaţa celor care trec prin această adunare
de cărturari, un lucru însă nu se poate tăgădui: năzuinţa lor spre lumină şi evlavia pentru toţi
cei care au adăugat lumina. În fiecare an, Academia Română face o slujbă bisericească pentru
pomenirea tuturor morţilor ei şi tuturor celor care i-au făcut danii pentru cultură, - ori de ce
neam ar fi fost aceea şi orice credinţă ar fi avut în viaţă. Nu este asta un semn de nemurire?
Şi mai este ceva în această ,,Acropole” a fiecărei naţiuni: tot o apropiere de nemurire e şi
bătrâneţea celor aleşi în Academie. De obicei, intră în ea cei mai ajunşi în anii când vânturile
şi valurile vieţii nu mai clatină pe om.
Când intră în mânăstire, călugării sunt prohodiţi de vii în mijlocul bisericii, - semn că s-au
despărţit de povara egoismului care aduce atâtea rătăciri în viaţă. Ştiţi ce aştepta Buda ca
semn de înălţare sufletească… El spunea că omul trebuie să se lepede de sine până ce va
stinge în inima sa chiar dorinţa de a mai trăi. Nu sunt de părerea lui Buda, dar bătrânii, prin
firea lucrurilor, se apropie de budism măcar într-o privinţă: a lepădării de orice ambiţie.
Cine ajunge la Academie ştie că n-are la ce mai ajunge şi nici nu doreşte să mai ajungă
altceva. Despărţit de egoism, care e rădăcina tuturor relelor, omul se înseninează. Mirul
academic este acela despre care rugăciunea bisericii spune: ,,mirurile morţilor sunt
mântuitoare”, adică liberează pe om de orice deşertăciune, punându-l în faţa veşniciei…
Iată, iubiţi tineri, ce este Academia: e locul cel mai de cinste al ţării, care va aştepta pe toţi
cei aleşi să intre în sânul ei, ca o mărturisire de cinste faţă de cei buni din trecut, până la
,,dacii nemuritori”, şi o chezăşie de neclintită trăinicie în viitor.
Noi, cei de azi, vă aşteptăm pe voi, cei de mâine. Până mai ieri, în toate ţările erau boieri
şi boieríi: baroni, conţi, marchizi, duci, arhiduci şi Dumnezeu mai ştie cum se chemau; azi
nobleţea cea mai mare pentru un de Broglie e să fie mare fizician, să capete premiul Nobel şi
să fie chemat în sânul Academiei Franceze. La Versailles ori la Louvru n-are cine-i mai
chema. Palatele Regelui-Soare au ajuns azi muzee, iar cea dintâi mare boierie e Ştiinţa. Ea
creşte, creşte mereu, iar Academia noastră vă aşteaptă pe toţi să veniţi cu ştiinţa înzecit şi
însutit mai multă decât aceea pe care am putut-o aduna noi în viaţă.
Asta nu e o vorbă de simplă ceremonie. Nu. Vă spun gândul meu cel mai adevărat. Am
scris şi eu o seamă de cărţi, dar ştiu bine, foarte bine, că ceea ce am scris va rămâne mâine-
poimâne prea puţin lucru faţă de ceea ce va şti şi va scri[e] cel care se va aşeza pe scaunul
meu la Academie. Cartea mea despre Terra va rămâne ca un fir de iarbă înaintea unui stejar
uriaş… E cu neputinţă să fie altfel. Nu se poate să rămână pe loc cultura neamului, la care

cuvântul ,,deştept” însemnează inteligent, ca şi cum ar fi destul să nu dormi, să ai ochi
deschişi ca să şi înţelegi tot ce [ceea] vezi.
Creşte apoi şi arta, iar Academia vă aşteaptă cu braţele deschise pe toţi care veţi spori
frumuseţea estetică.
Am credinţa neclintită că ,,primăvara literară” nu s-a isprăvit… (Aşa spuneam pe când
eram departe de Academie; aşa cred şi azi.) E drept că sunt şi Zile ale Babelor. Din senin cu
soare, te trezeşti cu înnourare, lapoviţă şi noroi.
Limba românească a suferit în timpul din urmă pângăriri zănatice… Unii ţigani (nu numai
dintre cei negri, dar şi dintre cei albi) au socotit că au ajuns împăraţi în artă, întocmai ca
baragladina din poveste. Dar Zilele Babelor nu ţin mult. Dovadă evlavia cu care ochii tuturor
se îndreaptă azi iarăşi spre Eminescu.
E viu, aşadar, şi simţul pentru frumos, cu toate schimonoselile oamenilor de ocazie, uitaţi
mâine, ca şi ocazia care i-a amestecat o clipă în sfera artei.
Nu uitaţi apoi că neamul lui Zamolxe nu şi-a spus încă tot ce are de spus nici în latura
etică…
Academia e, până azi, singurul aşezământ care începe cu premiul ei de virtute, caută să
dea răsplata meritată celor ce-şi închină viaţa lor binelui. La ştiinţă nu poate ajunge omul
tocmai repede. Despre asta ştiţi iarăşi vorba veche: ,,Arta e lungă, viaţa e scurtă.” E însă o
ispravă pe care o poate face oricare dintre voi: să aibă un suflet frumos…
Savant sau geniu artistic – asta e o întâmplare mai rară. Dar o întrupare a binelui poate fi
orice tânăr inimos.
(Nu de mult, o fată care îngrijea de şapte orfani a fost răsplătită de Academia Română nu
numai cu mari laude, dar şi cu o sumă însemnată.)
Iată, iubiţi tineri, ce e Academia: e templul întregului neam, ale cărei uşi sunt deschise
pentru toţi. Vă aşteaptă să veniţi. Vă cheamă să veniţi… Iar noi, în clipa când vom închide
ochii, vom fi bucuroşi să ştim că, în urmă vor veni alţii, însutit mai vrednici decât am putut fi
noi în trecătoarea noastră viaţă pământească. Tuturor vă aducem aminte frumosul cuvânt al lui
Alecsandri către M. Eminescu: ,,La răsăritu-i falnic se-nchin-al meu apus…”
Ne plecăm de pe acuma frunţile la tot adevărul, [la] toată frumuseţea şi toată bunătatea pe
care le veţi aduce în Academie. 1)
Cum criticau junimiştii 1

)
Reluăm firul vorbei noastre la Radio.

În iarna asta, voi cerca să vă spun câteva despre Alte ţări şi alte neamuri. Cu ce scop? Ca
să vă fac să petreceţi? Nici prin gând nu-mi trece aşa ceva. Pentru petrecere, aveţi muzica de
la Radio. Eu, unul, mărturisesc că aştept anume bucăţi la Radio, cu adevărată nerăbdare. În
[ceea] ce priveşte cuvintele mele, n-am decât un singur gând: să vă pot fi de oarecare folos
căci, punându-vă în faţă viaţa din alte ţări şi de la alte popoare, nu se poate să nu vă gândiţi şi
la ţara şi [la] neamul nostru.
1
) Lipsind formula de încheiere, avem temeiuri să credem că această conferinţă nu se termină aici, dar noi n-
am descoperit (încă) în arhiva familiei acest (presupus) final (n. ed.).
1
) Antetul Radiodifuziunii Române precizează: ,,S-a emis şi plătit azi, 3 noiembrie 1932, conferinţa D-lui
Prof. S. Mehedinţi despre Alte ţări, alte neamuri”.

Înainte de a începe, să-mi daţi însă voie în seara asta să vă spun ceva tot despre ale
noastre. Nu de mult a ieşit de sub tipar volumul al II-lea din scrisorile membrilor societăţii
,,Junimea” de la Iaşi.
Inimosul moldovean [I. E.] Torouţiu, tipărind colecţia de ,,Studii şi Documente Literare”,
ca om luminat ce este, alături de Academia Română, a devenit un fel de ctitor al culturii
româneşti. Nimeni nu va mai putea scrie istoria literaturii române fără să deschidă cărţile
tipărite în această colecţie. Sub ce lumină nouă apar multe luucruri vechi! Şi câte procese
literare nu se vor revizui cu ajutorul mărturiilor ce ies acuma la iveală!
Iată, să facem chiar în seara asta o probă.
Aţi auzit, de bună seamă, de societatea literară a ,,Junimii”, întemeiată la Iaşi, când s-a
făcut, sub [Al. I.] Cuza, Unirea Moldovei cu Muntenia. Vă închipuiţi ce însemnează o capitală
părăsită… Li se părea, bieţilor ieşeni, că au căzut de râpă. Unire-Unire, dar să vezi că
Domnul se mută la Bucureşti, şi marile dregătorii, şi toţi cei care aveau legături mai strânse cu
politica vânzându-şi până şi casele, spre a se aşeza în noua Capitală, nu era un lucru uşor… 1)
Dar, de la Bucureşti sosise tocmai atunci tânărul profesor [T.] Maiorescu şi, ca o mângâiere,
cărturarii moldoveni s-au întors cu tot sufletul spre cele culturale. Azi, tineretul e ambiţios,
nevoie mare, de când au ajuns deputaţi, senatori şi chiar miniştri fel de fel de oameni fără
multă pregătire… 2) Tinerii nici nu lasă cartea din mână şi încep a adulmeca politica
cluburilor politice. 3)
Pe-atunci, gândul celor mai destoinici se îndrepta spre munca culturală. Şi, astfel, ca o
mângâiere a Iaşilor părăsiţi de îmbulzirea politică, s-a născut ,,Junimea”. Originală societate!
Fără statute, fără prezident, fără cotizaţii, fără casier… Îi era destul un singur cuvând de
îndrumare: Adevărul în toate şi mai presus de toate. Cine se simte în stare să-l apere, să vină
lângă noi. Aici, la ,,Junimea”, uşile sunt deschise tuturor. Intră cine vrea, dar rămâne cine
poate…Superba afirmare a tinerilor adunaţi atunci la Iaşi, suflete autonome, care resping cu
silă de la ei orice urmă de patronat. Nu recunoaştem deasupra capetelor noastre decât o
singură autoritate – a adevărului; adevăr în ştiinţă, adevăr în artă, adevăr în politică…, adevăr
şi numai adevăr.
Orice sta împotriva adevărului e o biată zădărnicie, osândită la moarte chiar dacă ar veni
în ajutorul ei toate puterile pământului şi ale iadului. Ca vechii cavaleri (sans peur et sans
reproche), care ieşeau singuri în arenă, gata să lupte împotriva oricui, ,,Junimea” şi junimiştii
inaugurau în societatea românească o atitudine socială în adevăr nouă. Ei au fost cel dintâi
reflex puternic al culturii apusene între hotarele României.
Rezultatul se ştie: tinerii de seamă, din tot cuprinsul pământului românesc, au salutat cu
dragoste steagul ,,Junimii”, - chiar şi cei de dincolo de hotarele ţării, dovadă Societatea
România Jună, înfiinţată de tineretul adunat la Viena, cei mai mulţi bucovineni, ardeleni,
bănăţeni.
Dar, cum e totdeauna în lucrurile omeneşti, lumina e însoţită şi de umbră. Alături de
însufleţirea unora, s-a ivit pizma şi ura altora. Ca răspuns la critica necruţătoare a ,,Junimii”,
cei loviţi au chemat în ajutor calomnia. Iar meşteşugul cel mai sigur al calomniei e să atribui
adversarului tocmai însuşirile exact contrare acelora pe care le are. Eşti darnic? Se ştie,
clevetitorul va răspândi faima că eşti zgârcit de-ţi mănânci de sub unghii. Eşti sănătos tun?
Clevetitorul va şopti în dreapta şi în stânga că ai o mulţime de boli ascunse. Eşti cumpătat?
Calomnia te va trece iute şi degrabă în rândurile chefliilor care fac chiolhanuri sardanapalice.
1
) În ms., tăiată continuarea frazei: ,,pentru oraşul Academiei Mihăilene, unde răsunase glasul lui Mihail
Kogălniceanu”.
2
) V. ms., continuare anulată: ,,oameni de pripas, - cum se îndeasă calicii la pomană şi nimeresc, în capul
mesei, la loc de cinste, chiar dintre cei mai puţin vrednici”.
3
) În ms., tăiat fragmentul: ,,(Mai anii trecuţi, am văzut şi recrutări făţişe de partizani politici între studenţi.
Fără pic de sfială, democraţia românească dă cu plasa să prindă şi copiii, întocmai ca sovietele)”.

Eşti iubitor de dreptate? Duşmanul va strecura cu abilitate zvonul că eşti un hatârgiu fără
pereche.
Aşa s-a întâmplat şi cu ,,Junimea”. Fiindcă era aspră în critică faţă de alţii, i-a ieşit zvonul
că e o societate de admiraţie mutuală, adică de oameni care se linguşesc unii pe alţii. Şi, ca să
stârnească şi mai mult ura lumii în contra celor de la ,,Junimea”, care ţinea conferinţe publice
(cum am zice azi ,,Universitatea populară”), adversarii spuneau pe toate cărările că cei de la
,,Junimea” sunt răi patrioţi, cosmopoliţi, streini de viaţa poporului nostru şi de-alde astea. În
cartea tipărită de curând, la pagina 99, într-o scrisoare a lui [A. D.] Xenopol e o destăinuire
foarte hazlie. Veţi fi auzit de profesorul Străjanu, un ardelean care a fost dascăl în Craiova o
viaţă întreagă. (A murit în timpul războiului). Pe atunci, Străjanu era student la Berlin. Dar se
ferea grozav de Xenopol. Care era cauza? Aflase, bietul om, că revista ,,Convorbirilor” este o
,,foaie antinaţională, cosmopolită…” ,,Altfel, spune Xenopol, este un băiat destul de capabil şi
destul de cu minte. După ce a citit însă una cu ochii lui, cele scrise în revista Junimii, s-a
schimbat îndată. Acuma, adăuga scrisoarea din Berlin, citeşte regulat Convorbirile şi, venind
odată vorba, mi-a mărturisit că revista aceasta însemnează o epocă în dezvoltarea literaturii
noastre, precum a însemnat şi Dacia literară.”
Vă daţi seama ce luptă urâtă s-a dus atunci împotriva ,,Junimii” de sufletele inferioare ale
epocii. Nu-i aşa că e bine să se publice cât mai iute toate documentele privitoare la viaţa
poporului nostru ca să putem afla cât mai iute adevărul şi să învăţăm şi din păţaniile trecutului
că minciuna e o zădărnicie, o pierdere de vreme, chiar când ar fi pornită ca cea mai isteaţă
clevetire.
De aceea, să-mi daţi voie să lămuresc azi un singur lucru: cum se criticau junimiştii între
ei.
Încep cu Xenopol. Era student la Berlin. Fiul unui slujbaş de la închisoarea din Iaşi.
Văzându-l însă băiat dezgheţat, junimiştii au pus mână de la mână şi l-au trimis să-şi
împlinească studiile la Universitatea din Berlin. Peste 100 de pagini din volum sunt numai
scrisorile lui Xenopol 1), timp de trei ani (1868-1871) şi mai nu e scrisoare în care să nu ceară
bani de la directorul ,,Convorbirilor”, Jacob Negruzzi. La început, sfârşea scrisoarea cu ,,al
Dumneavoastră prea devotat serv”, după obiceiul din vechime, a[l] scrisului către boieri. Dar,
după şase luni de zile, încheie cu ,,al Dumitale sincer amic”, adăugând că, ,,dacă poţi să-mi
expediseşti bursa pe ianuarie ceva mai înainte, bunăoară peste câteva zile, e minunat”. Mai
târziu, e şi mai expeditiv: ,,Răspunde-mi în curând şi nu mă uita băneşte”. (Asta, fără nici un
,,te rog”.) Când e grăbit, formula se întregeşte aşa: ,,Trimite-mi, te rog, numaidecât ceva
parale că-s la aman.” sau ,,Trimite-mi, te rog, ceva parale, că nu ştiu ce să mă fac.” (p. 73).
Nu mai înşir altele, fiindcă intenţia mea nu e să jignesc memoria lui Xenopol. Dar era
nevoie să citez acele expresii pentru ca să vedeţi acum în ce fel junimistul Xenopol îşi arată
părerile sale despre scrierile literare ale junimistului Negruzzi şi ale altora, de la care cerea cu
atâta insistenţă bursa.
În februarie 1870, îi scrie, între altele, aşa: ,,Critica lui Carp e foarte bună. Alta nu e de
spus, numai limba lui e uneori grozavă. Poeziile lui Şerbănescu nu sunt toate la aceeaşi
înălţime, adică unele se târâie foarte jos. De exemplu, portretul cu rima eu, eu, eu, de-ţi vine
să urli. La o artistă, sujetul e ceea ce zic francezii, fade, şi limba mă mir că n-ai văzut-o”. Iar,
după ce citează versurile slabe, adaugă: ,,Pentru toţi Dumnezeii, altă dată fii mai sever. Dacă
dau Convorbirile astfel de modeluri, apoi ce să mai zică ele de alţii?” (p. 70, 71) Aţi auzit? Vă
place, iubiţi ascultători, admiraţia mutuală dintre junimişti, începând de la Carp şi sfârşind cu
Şerbănescu?
Veţi zice însă: E, Xenopol îşi arăta curajul faţă de Carp, care nu era literat, şi [faţă] de
Şerbănescu, un poet din flancul stâng al ,,Junimii”. Ba nu. Iată, la pag. 97, o părere despre
Alecsandri, singurul scriitor, faţă de care - şi din cauza etăţii, a talentului şi a situaţiei sale
1
) În ms., eliminate cuvintele ,,către Jacob Negruzzi”.

excepţionale de senior al poeziei, laureat peste hotare, un fel de zeu al vetrei româneşti, –
libertatea ,,Junimii” se simţea măcar în formă oarecum mărginită (îngrădită, n. n.). Iată însă ce
scrie [A. D.] Xenopol:
,,Am cetit comedia lui Alecsandri. Să-ţi spun drept, nu mi-a plăcut. Nu vorbesc de intrigă,
ci de împământenirile piesei. Toate prosoapele (πθοσοποσ) nu sunt simandicoase de loc. Nu
au ithiki… Amestecul de elemente orientale şi occidentale în aceeaşi persoană este cu totul
nenatural.”
Fireşte, asta nu împiedica pe Xenopol să considere unele poezii, de acelaşi Alecsandri,
sublime. (p. 31)
Iată, la pag. 104, ceva şi cu privire la Eminescu. ,,Poezia lui e cam ,,nebună” (în
ghilimele!), dar strofele de la început sunt de o nespusă frumuseţe.”
Doreşte, puţin probabil, azi, cineva, mai multă libertate de judecată şi mai multă
sinceritate?
Cine doreşte, să asculte acum ce-i scrie şi lui Negruzzi 1), directorul, secretarul, tipograful
şi, totodată, casierul ,,Convorbirilor”…
În scrisoarea de la pag. 33 se exprimă aşa: ,,Vin acuma şi la poeziile tale.” Şi, după ce
înşiră unele aprecieri favorabile, îi spune limpede: ,,spiritul predomneşte asupra poeziei! Cu
alte cuvinte, ai mai mult formă decât talent.” Iar despre o poezie a directorului, îi scrie
lămurit: ,,Ce nenorocită idee ai avut când ai scris pe un album: Dă-mi a ta fotografie / Şi voi
scrie inspirat…? Cu drept mărturiseşti singur că muza te-a lăsat; altiminteri nici n-ai fi de
scuzat”.
Rogu-vă: se poate mai mare sinceritate şi asprime din partea celui trimis cu paralele
junimiştilor la studii?
Şi, dacă nu, se putea oare mai vulgară calomnie decât aceea că junimiştii erau o societate
de admiraţie mutuală?!
Dar iată un caz, dacă se poate şi mai caracteristic.
Un tânăr de peste munţi, pe care cei de la ,,Junimea” nici nu-l cunoşteau personal, făcea
studii la Viena.
Era bolnav de 8 luni în spital. N-avea nici haine pe el, cu care să mai iasă la lume. Un
moment se gândise să-şi pună capăt vieţii. De toate îngrijea însă T. Maiorescu, om sărac, ori
prietenii lui de la ,,Junimea”, punând mână de la mână.
Corespondenţa se urma, ca de obicei, mai mult cu Jacob Negruzzi, căruia tânărul – un om
de o mare delicateţe morală – îi scrie, fără înconjor, despre toate greutăţile sale.
Citez câteva rânduri dintr-o scrisoare (august 1874) 1), după ce bolnavul scăpase de
primejdia de a i se tăia braţul, ca urmare a bolii sale lungi şi grele:
,,Dacă aş avea piele de bivol pe faţă, şi tot ar trebui să roşesc, căci mi s-au gătat
pretextele.”
(Slavici, căci el e tânărul în suferinţă, scria rău româneşte pe atunci. Începuse a învăţa
limba literară de la Eminescu. Vrea să spună că s-au isprăvit toate motivările cererilor
neîntrerupte de bani.)
Şi, apoi, dă [de-a] dreptul: ,,Te rog, dar, - parale. Parale şi înde curând (adică, grabnic)
parale, sub orice formă, sub orice titlu, numai parale să fie, căci, crede-mă, iarăşi am ajuns
unde românul zice acuma nu e bine. Adresa mea este: Domnul Ioan Slavici, om de cinste, dar
fără parale, Hinter Brühl, nr. 2, der Wien.” Iar, la sfârşitul scrisorii, cel din urmă rând sună
aşa: ,,Te rog încă o dată – parale.” (pag. 262)
1
) Tăiat din ms. fragmentul: ,,Foarte bine. Astea sunt aprecieri asupra altora în scrisorile trimise lui [J.]
Negruzzi, adică ceva intim. De ce nu vorbeşte nimic tot aşa de liber şi despre Negruzzi?” Poftim ceva şi
despre…”
1
) Anulate, în ms., cuvintele: ,,când tânărul îi scrie de la Müdling, aproape de Viena (pag. 262, 263), unde
începea să se întremeze”.

Am citat această scrisoare caracteristică spre a se vedea că nu-i o vorbă zadarnică
mărturisirea lui Slavici că protectorii necunoscuţi de la Iaşi l-au scăpat cu viaţă. Cu marea
(minunata) lui sinceritate, în altă scrisoare, tânărul Slavici îi mărturiseşte lui Negruzzi
următoarele: ,,Încep a vedea că eu sunt pentru Dumneata o sarcină, un fel de canon lumesc…
Ceea ce faci D-ta trece peste bunavoinţă. Eu nu ştiu, cel puţin nu mă jur că, fiind D-ta eu, de
ce Dumnezeu să te ferească, şi eu D-ta, - zic nu mă jur că, dacă ar fi aşa, eu aş face pentru D-
ta ceea ce D-ta faci pentru mine.” (p. 269)
Astfel stând lucrurile, ar fi fost de aşteptat ca tânărul acesta 2) când e vorba [de] scrisul
junimiştilor sau cel puţin de al lui [J.] Negruzzi, s-o scalde ori să fie chiar curtenitor.
Ascultaţi: într-o scrisoare din 1876, tinerelul Slavici spune făţiş despre poetul laureat de la
Mirceşti:
,,Nici Alecsandri nu rămâne întreg…” (pag. 278) Vă place sinceritatea celui scăpat de la
moarte de ,,Junimea”? Lucrul era cu atâta mai semnificativ cu cât steaua lui Eminescu sta sus
de tot, iar în scrisoarea din septembrie 1878 (p.270) îi scrisese: Dar să cunoşti pe Eminescu şi
vei afla un om de felul în care natura nu produce decât în momentele sale de preocupaţiune…
Eminescu este dintre acei puţini oameni care nu sunt meniţi a trăi în societate, pentru că nu-şi
află semeni…
Veţi zice însă, e vorba tot de alţii. Da’, să vedem ce-i spune şi lui Negruzzi, faţă către faţă.
Când apare romanul acestuia, Mihai Vereanu, îi scrie astfel:
,,Susţinerea interesului este lucrul de căpetenie, iar acest lucru nu lipseşte lui Mihai
Vereanu. Nesmintit (azi, am zice ,,fără îndoială”), romanul ar putea să fie mai interesant. Să-ţi
atrag atenţia asupra unei greşeli. Legăturiţele între începutul şi sfârşitul romanului sunt cam
slabe. La început, provoci cea mai vie interesare pentru Lucreţia (…). Apoi treci peste întregul
roman, fără să-ţi mai aduci aminte de ea.” (p. 239) După aceea, îi arată ,,o greşală şi mai
mare”: lipsa de culminare a acţiunii… Şi continuă: ,,Sunt apoi şi greşeli mai mici, continua
Slavici. Covrig, de pildă, interesează fără să satisfacă. Convorbirea lui Mihai cu bătrânul
asupra lui Şerban n-are nici un rezultat.” Iar concluzia suna aşa: ,,Romanul e numai slab, rău
însă nu e.”
Doamnelor şi Domnilor, dacă ştiţi, spuneţi-mi şi mie în ce societate literară şi-au
mărturisit prietenii părerea lor mai fără cruţare decât la ,,Junimea”?
Fost-a ,,Junimea” o societate de admiraţie mutuală?
Dacă e unul singur în tot cuprinsul pământului românesc, care să îndrăznească a mai
afirma o astfel de enormitate, rog să-mi comunice numele, iar eu mă însărcinez să-l vestesc
aici, la Radio, ca să afle şi lumea că poate fi un astfel de om între hotarele ţării de astăzi.
Cred însă că nu se va afla nici unul. Iar dacă am întrebat, n-a fost fără scop.
Şi mărturisesc îndată la ce m-am gândit: la o frumoasă pagină a lui Titu Maiorescu despre
Progresul adevărului. Rar cuvinte aşa de vibrante ca acele pe care le scria scria cinstitul critic
când toată ceata pătimaşilor tăbărâse asupra ,,Junimii”.
Ce le răspundea protagonistul ,,Convorbirilor”?
Un singur lucru, dar sigur–sigur ca mersul stelelor pe cer: adevărul va birui. Va birui mai
presus de orice supărări şi bucurii, fiindcă adevărul e tare, spăimântător de tare, nemărginit de
tare. O picătură de adevăr trage la cântar mai mult decât un ocean de minciună…
Şi, iată, a biruit. Zi cu zi au ieşit şi ies mereu la iveală dovezi pipăite despre judecata
necruţătoare a celor de la ,,Junimea”.
Unde mai sunt azi clevetitorii şi bârfitorii? Cum se risipeşte fumul în vânt, aşa s-au risipit
şi ei, şi minciunile cu care credeau că vor îngenunchea ,,Junimea”.
A biruit adevărul.
Şi-am ţinut să vă aduc aminte această împrejurare pentru ca să nu-i fie nimănui cu
supărare dacă, în serile viitoare, vorbind despre Alte ţări şi alte neamuri, vom spune unele
2
) În ms., tăiate cuvintele ,,care se îmbrăca cu haine de împrumut”.

lucruri dureroase pentru noi. Credinţa celui ce vorbeşte aici e una şi nestrămutată: singura
nădejde de îndreptare a ţării e să ne mărturisim cu smerenie greşalele. Altfel, nu le vom
îndrepta niciodată.
Dar, pentru seara asta, e de ajuns.
Noapte bună!
Revistele de odinioară 1)
E vorba să vă spun ceva despre revistele de odinioară şi anume de ,,Convorbirile

Literare”. Cine ar fi putut să se dea la o parte de la împlinirea unei astfel de datorii?
Dar ce să vă spun?
Mai întâi, se cade să ţinem seama că revista ,,Junimei” nu se numără între cele care numai au fost cândva,
deoarece trăieşte şi azi. A împlinit în primăvara trecută 75 de ani, adică trei pătrimi de veac. A apucat timpul lui
Cuza şi Şaguna, cei doi legiuitori ai neamului de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, după turburările de la 1848; a
apucat toată lunga domnie a lui Carol cel Înţelept, a lui Ferdinand I şi a regelui Mihai I, al cărui nume trezeşte în
sufletul tuturor românilor o veche durere, dar şi o mare nădejde în destinul naţiei noastre. Revista întemeiată de
Junimea de la Iaşi a fost astfel martora tuturor ceasurilor mari din zilele renaşterii noastre. E destul să amintesc
războiul pentru neatârnare la 1878; campania din 1913, tot peste Dunăre şi războiul european, când ostaşii noştri
au ajuns în 1919 până la Budapesta; iar acum e martora războiului mondial când o altă generaţie de luptători a
înaintat cu arma în mână până la Volga şi Caucaz. Ce de întâmplări, câtă lume s-a perindat pe pământul
României şi ce de scriitori şi-au făcut veacul la ,,Convorbiri”, începând cu [fiul lui C.] Negruzzi care ,,ştergea
colbul de pe cronice bătrâne”, până la tinerii ale căror chipuri le-aţi văzut în numărul din mai, când revista a
cinstit în ,,ziua eroilor” amintirea colaboratorilor căzuţi pe câmpul de luptă.
Doamne, ce repede trec anii şi, împreună cu ei, şi oamenii! Dintre membrii dintâi ai
Academiei Române, nu mai trăieşte nici unul, - cu tot numele lor de ,,nemuritori”; iar revista
născută odată cu Academia trăieşte şi azi. E cel mai vechi steag cultural al românilor, şi, după
cum în zile de sărbătoare ne descoperim cu evlavie în faţa drapelelor vechi din fruntea
regimentelor, tot aşa simţim o dreaptă mândrie, când trecem cu ochii în bibliotecă peste şirul
celor 75 de tomuri, în care se cuprinde scrisul atâtor fruntaşi ai literaturii noastre.
Iar ceea ce vă spun aici nu e o laudă deşartă. Acuma vreo zece ani, când un duşman al
neamului – fie-i ţărâna grea, fiindcă grele zile ne-a făcut cât a trăit – când a îndrăznit să ne
clevetească într-o mare adunare din Elveţia, spunând că suntem un popor fără cultură, a fost
destul un singur cuvânt spre a-i închide gura. De faţă cu toată lumea i s-a pus o întrebare: este
sau nu adevărat că, între hotarele României întregite, cea mai veche foaie este ,,Gazeta
Transilvaniei” (acum trecută de 100 de ani) şi cea mai veche revistă literară e ,,Convorbirile”
– româneşti amândouă?
Clevetitorul a amuţit. Vechimea celor două publicaţii e o dovadă pipăită că neamul nostru
n-a dormit. Şi dacă mai ţinem seamă că dintre cei trei-patru poeţi-filosofi ai omenirii, unul e
român, asta e destul să ne apere de aci înainte de orice defăimare, iar revistei unde a scris
Eminescu, să-i asigure cu adevărat titlul de ,,nemuritoare”.
Acuma, ca fost purtător de grijă al ,,Convorbirilor” un lung şir de ani, mă văd îndemnat a
spune lumii de azi ceva despre timpurile de odinioară ale revistei. Însărcinarea asta mi se pare
aproape de prisos. Mă tem să nu se supere careva dintre ascultători, crezând că-l socotesc atât
de varvar, să nu cunoască nici măcar trecutul mai apropiat al neamului.
De aceea, departe de mine gândul de a face biografia ,,Convorbirilor”. La masa cea veselă
a aniversării, junimiştii repetau în fiecare an că originea revistei lor ,,se pierde în noaptea
timpurilor”. Cum dară m-aş încumeta eu acuma, să deşir toată povestea începutului? Să
1)
Conferinţă rostită la Radio în ziua de 30.X.1942 şi publicată în revista ,,Convorbiri Literare”, anul LXXV,
nr. 9-10 / sept. – oct. 1942, p. 523-528.
Textul de faţă a fost retipărit de noi după revista susmenţionată.

lămurim mai bine împreună un singur lucru: oare cum se face că duzini întregi de reviste au
pierit, după câţiva ani sau câteva luni, iar ,,Convorbirile” trăiesc mereu?
Vă voi aminti câteva fapte şi rămâne să judecaţi singuri dacă ceea ce vă spun e adevărat
ori nu.
Tineri ai zilelor de azi, să nu uitaţi că ,,Junimea” a fost întemeiată într-un moment de mare
întristare pentru Ţara Moldovei. Nu e o taină pentru nimeni că moldovenii, de felul lor, sunt
blajini şi mai duioşi decât ceilalţi români. Nu-i o întâmplare că balada ,,Mioriţei” s-a născut
tocmai pe pământul lor. (Numai în Vrancea se aud şi azi peste 40 de variante). Apoi nu e o
nimereală că şi ,,Doina” răsună între Nistru şi munţi mai jalnic decât ori şi unde. Judecata asta
nu porneşte de la mine, ci chiar de la Alecsandri. El spunea: ,,Când aud Doina, parcă aud
toată Moldova plângând…”.
Şi cu drept cuvânt, deoarece Ţara Moldovei a cunoscut odată zile de mare slavă, apoi de
grea întunecare. Domnia, întemeiată sub munţi de Dragoş şi Bogdan, se întinsese ,,ca puhoiul
apelor” – vorba cronicarului – până la Mare, la Nistru şi dincolo de Nistru. Dar nici loviturile
duşmanilor n-au întârziat. Ca un junghi în inimă a simţit Moldova dărâmarea zidurilor
Sucevei şi mutarea scaunului la Iaşi. E drept că şi Iaşii au avut parte de osebită strălucire pe
timpul marilor cronicari şi a marilor mitropoliţi, pe care tot răsăritul i-a cinstit, ţinând sinod
icumenic în capitala Moldovei.
Şi iată acuma, după alegerea lui Cuza, care deşteptase atâtea nădejdi, iată şi Iaşul părăsit.
Ciuntită prin pierderea Bucovinei la miazănoapte, iar la răsărit prin răpirea jumătăţii dintre
Prut şi Nistru, iată Moldova pierdea de data asta nu numai Capitala, dar până şi numele ei de
ţară de sine stătătoare… O amară întrebare se ridica în sufletul tuturora: după ruinele de la
Baia, de la Siret, Suceava şi Cetatea Neamţului, urma-vor acuma şi ruinele Iaşilor? Un fior a
trecut prin inima tuturor moldovenilor.
Fără îndoială, toţi binecuvântau ziua Unirii sub Cuza: dar o firească jale i-a cuprins pe toţi,
când s-a închis pentru totdeauna Cartea cronicilor moldovene. În ziua când s-a coborât steagul
de pe palat, la plecarea domnitorului spre Bucureşti; când înalţii cârmuitori au părăsit oraşul,
iar Mitropolia Moldovei şi a Sucevei, care sfinţise la domnie pe Ştefan Vodă, a rămas cu o
treaptă mai jos decât a Ungrovlahiei, fost-a atunci un mare cutremur în sufletele tuturor
moldovenilor. De, oameni suntem, inimă avem fiecare, şi nu-i greu de închipuit ce-a simţit
orice moldovean în ceasul acelei despărţiri.
Îi trebuia, aşadar, Moldovei o mângâiere şi o înviorare nouă. Care, cum şi de la cine?
Nu prea demult, inimosul Kogălniceanu tipărise cronicele şi era încă viu răsunetul
cursului său de istorie, un fel de trezire a neamului şi îndemn spre redobândirea slavei din
trecut. E drept că puterile întunericului izbutiseră a năbuşi avântul stârnit de Kogălniceanu.
Dar aureola trecutului nu putea fi uitată şi nu era iertat să fie lăsată pradă întunericului, pe
care Rusia vrea să-l întindă asupra pământului şi neamului românesc. Stând între cele mai
retrograde împărăţii - Turcia, Rusia şi Austria - mântuirea noastră nu putea veni decât de la o
reală înflorire a culturii.
Aşa cugetau o seamă de tineri, întorşi de curând din Universităţile apusene. Între ei era şi
fiul lui Costache Negruzzi, cel cu ,,cronicele bătrâne”; era Teodor Roseti, fratele Doamnei
Elena Cuza; era Petre Carp, minte deosebit de ageră, pregătit în şcolile de la Bonn, unde
tradiţiile vechii Germanii, legate de Rin, se păstraseră mai vii decât oriunde; mai era Vasile
Pogor, întors de la Paris, unde avusese sub ochi nu numai valorile mari ale culturii franceze,
dar şi pe ale antichităţii greco-romane; era în sfârşit, cel mai puternic dintre toţi, Titu
Maiorescu, fiul unui român din Transilvania, aşezat apoi în Ţară. Crescut în Theresianum, cea
mai aleasă şcoală din Viena, după ce studiase filosofia la Berlin şi dreptul la Paris, cunoscător
al limbii italiene şi engleze, precum şi a literaturilor respective, el avea toate însuşirile pentru
a face o dreaptă sinteză a culturii apusene.

Tuscinci, mai maturi de cum îi arătau anii, plănuiesc să lucreze împreună, făcând mai întâi
suma trecutului românesc, înainte de a se mâneca pentru o muncă nouă. De aceea, se apucară
să citească tot ce se scrisese mai de seamă în literatura română; apoi puseră la cale un şir de
conferinţe publice şi, în cele din urmă, se hotărăsc să tipărească şi o revistă. Astfel, au apărut
,,Convorbirile Literare”. (După coborârea steagului politic, urma adică ridicarea altui steag, -
cel cultural, ca un fel de despăgubire şi întremare pentru toată Moldova).
Iată, iubiţi ascultători, cel dintâi lucru la care se cuvine să vă gândiţi, când judecaţi vechea
revistă a ,,Junimii”. Ea s-a născut din prisosul inimii, într-un ceas când întristarea purificase
toate sufletele. Se împlinise vorba bisericii: ,,Toată grija cea lumească, acum s-o lepădăm…”
Se lepădaseră acei tineri de toate interesele trecătoare. Tot gunoiul politicii de partid fusese
măturat şi aruncat la o parte. În casa curăţită, voiau să înceapă o viaţă curată, cum se întâmplă
cu toate sufletele cinstite, în momente de mare criză a vieţii publice.
Astfel stând lucrurile, e lesne de înţeles pentru ce revista ,,Junimii” a trăit şi trăieşte şi azi.
Din capul locului, ea n-a urmărit nici interese personale, nici de grupare politică. A trăit
fiindcă se născuse într-un ceas de cutremur sufletesc pentru cei mai buni fii ai Moldovei; a
trăit fiindcă din inimă pornise şi va trăi cât va mai fi în noi evlavie pentru trecutul neamului
românesc.
Pe steagul ei fusese scrisă de la început o lozincă nu se poate mai dezinteresată: intră cine
vrea, rămâne cine poate. Nici o socoteală ascunsă, spre folosul vreunei persoane, ci numai
interesul adevărului. Până şi patriotismul, numai în marginile adevărului. Fiindcă cine minte,
acela nu-şi iubeşte ţara, ci o dărâmă. Iubirea de neam se arată într-un singur chip: păstrându-i
toate valorile alese din trecut, şi adăugându-i altele noi, în vederea viitorului.
Care era atunci, la noi, valoarea cea mai vitreg preţuită? Era limba, adică cea mai
caracteristică moştenire primită de la strămoşi, semnul viu al sufletului lor. De aceea, cea
dintâi luptă a ,,Junimii” a fost pentru apărarea limbii adevărate a poporului. Titu Maiorescu a
părăsit şedinţele Academiei şi nu s-a mai întors, până ce dicţionarul cel fals al vrednicului
bărbat, dar slab filolog, Treboniu Laurian a fost înlăturat, lăsând copilăretul ţării să vorbească
graiul părinţilor şi să-l scrie, cum vorbeşte.
O altă comoară a naţiei erau documentele de tot felul despre viaţa trecută a neamului. Din
ziua întâi, când a avut răspunderea oficială a culturii româneşti, Maiorescu a şi plecat la
Cernăuţi, de unde a adus documentele care au făcut începutul Colecţiei Hurmuzachi, opera de
laudă a Academiei Române.
Voiţi şi alte dovezi despre evlavia fruntaşilor ,,Junimii” faţă de trecut? Gândiţi-vă numai
la atât: restaurarea monumentelor istorice, începând cu catedrala domnească de la Curtea de
Argeş, Maiorescu a început-o. El este acela care a rânduit să stea o candelă veşnică aprinsă la
capul lui Mihai Viteazul, în Mânăstirea Dealului.
Şi multe-multe altele ar mai fi de înşirat din cercul ,,Junimii” unde românismul reprezentat
de Alecsandri, Creangă, Conta, ca să pomenesc numai câteva nume istoric-reprezentative, nu
mai are nevoie de aprobarea nimănui. Dar, fiindcă timpul e pe sfârşite, mă opresc la o singură
constatare: la ,,Convorbiri” s-a ridicat în planul întâi cel care a fost şi e şi până azi prorocul
cel mare al neamului, Mihai Eminescu.
Părerea asta nu o întemeiez pe judecata mea, ci pe a tuturor cărturarilor ţării, când s-au
împlinit 50 de ani de la moartea genialului scriitor. Fost-a cineva în tot cuprinsul pământului
şi neamului românesc, care să fi spus mai lămurit durerile şi dorurile acestui neam? Arătatu-i-
a cineva mai limpede calea spre viitor?
Răspunsul la această întrebare nu-l mai dau eu, fiindcă nu prea de mult l-a dat întregul
tineret al ţării. Într-un congres ţinut la Sibiu, pe când Transilvania era neştirbită, iată ce
mărturisire a răsunat de la un capăt al ţării până la celălalt:

,,Câştigul cel mare al acestei zile, experienţa profundă şi uimitoare, petrecută cu noi, e
aceasta: Am găsit cheia dezlegării noastre din întunericul nedumeririlor; ea sta în
întoarcerea la izvoare, la Eminescu şi la pilda luptătorilor noştri de altă dată”.
Congresul studenţesc, Sibiu, Dechembrie 1931.
Vă întreb: e sau nu e adevărat că revista, întemeiată acuma 75 de ani, a fost în zilele cele
mari tâlmaciul cel mai drept al sufletului românesc?
Departe de mine gândul de a spune că tot adevărul şi tot binele numai de la ,,Junimea” a
pornit. Vreau să arăt numai atâta: că întemeietorii ,,Convorbirilor” s-au ţinut de cuvânt. Au
dat Moldovei, apoi ţării şi neamului întreg tot ce-au avut mai bun în sufletul lor, fără nici un
gând de răsplată pentru ei. De aceea, opera lor a trăit, trăieşte şi va trăi cât va mai fi neam
românesc de la Tisa până la Nistru şi dincolo de Nistru.
În ce priveşte ,,Junimea” şi ,,Convorbirile” ar mai fi multe, multe de spus. Să răsfoiască
cineva marea ,,colecţie Torouţiu” şi va vedea.
Pe hârtie, am mai însemnat destule lucruri, vrednice de luare-aminte. Poate le voi înşira
vreodată. Acuma timpul s-a împlinit.
Noapte bună!
IV.
CONFERINŢE EDUCATIVE
1
Suntem noi plugari? )
Săptămâna trecută aţi auzit la Radio în fiecare zi vorbindu-se câte ceva de-ale
plugăriei. Bine au socotit cei care au potrivit lucrurile aşa. Că, de, se cheamă că noi suntem
o ţară de plugari. Asta e meseria noastră cea mare de când ne-am trezit pe pământ. Aici e
nădejdea. Când are plugarul, are toată lumea. Când e lipsă în casa ţăranului, e lipsă pe masa
tuturor şi în punga tuturor. Aşa e rânduiala lumii în toate ţările, unde pământul poate fi arat
şi semănat.
Întrebarea este: ce fel de plugari suntem noi, românii? Suntem gospodari de laudă ori
am rămas codaşi? 2)
Şi, fiindcă azi e duminică, iar peste câteva zile va începe Săptămâna Patimilor, când tot
creştinul se mărturiseşte, am socotit în mintea mea că nu strică să ne spovedim unii altora.
Să răspundem cinstit în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: lucrăm noi ogoarele noastre cum
se cade ori, de multe ori, numai tândălim? Iată, să stăm strâmb, vorba românului, da’ să
judecăm drept şi să vorbim cinstit.
Oameni buni şi fraţi plugari, cel care vorbeşte aici, ca în faţa duhovnicului, e şi el fecior
de plugar. Gândul lui e[ste] să-şi sfârşească zilele robotind pe lângă un petec de vie, pe care
1
) Conferinţă rostită la 25.III.1934.
2
) În ms., figurează următorul text haşurat: ,,Iată, în săptămâna asta, în care s-a vorbit tot despre lucrul
câmpului, mie mi s-a dat sarcina să vă spun două vorbe tot cu privire la lucrarea pământului, ca unul care,
timp de 17 ani, v-am spus şi eu ce m-am priceput în foaia Duminica Poporului, cu privire la gospodăria
acestei ţări.”

îl are în ţinutul Putnei. Şi dacă i-ar mai da Dumnezeu încă o viaţă după cea de acum, cu
jurământ, el nu s-ar mai depărta de lucrul câmpului, aşa cum l-a văzut în copilărie, la
părinţi. Aşadar, nu vă vorbeşte un străin, care nu ştie ce e plugul, sapa, coasa, secera,
chitonogul, boul, calul şi tot ce se atinge de ale gospodăriei. Nu vă vorbeşte din cărţi, ci din
cele văzute şi trăite. Când văd că îndrugă despre muncile plugăriei unul care numai şi-a
mânjit degetele cu cerneală, da’ în viaţa lui n-a pus mâna pe coasă şi nu ştie ce înseamnă să
tragi brazda de dimineaţă, când iarba e plină de rouă, până seara, când cutea nu mai poate
dovedi gura coasei, când văd că vorbesc de muncă cioflingari care în viaţa lor n-au muncit,
ci numai au privit cum muncesc alţii, mărturisesc că mă apucă sila şi scârba. Dacă aş avea o
putere, i-aş pune ca Ivan Turbincă la dugheală, să nu mai iasă de-acolo cât or fi şi-or mai
trăi.
Aşadar, să ne mărturisim noi între noi, cei care ştim ce e ţărâna şi lucrul ţărânii.
* * *
Oameni buni, ştiţi care e cel dintâi lucru pe care îl bagă de seamă străinii care vin în ţara noastră? Toţi, cu
câţi am vorbit, mi-au spus aşa: Plugarii d-voastră au pământ prea mult… Că altfel nu l-aţi lăsa de batjocură. În
adevăr cum intri în ţară, vezi lucruri care aiurea nu se pomenesc: haturi netrebnice şi capete de lanuri, unde
pământul stă degeaba; vezi grădini cu pomi fără nici o văruială sau curţi fără pomi; vezi salcie în gard, acolo
unde ar fi putut sta un pom roditor; vezi că omului puţin îi pasă de locul lui! În vara trecută, m-au chemat
nişte învăţători inimoşi, care se adunaseră la o şcoală de pomi să mai înveţe câte ceva de-ale grădinăriei.
Munca era privegheată de un om destoinic… Şi, după ce mi-a arătat unele şi altele, l-am întrebat aşa: cu ce s-a
ales satul de pe urma pildelor date aici? Eşti bun să-mi arăţi grădinile plugarilor vecini cu şcoala?
Bietul om mi-a mărturisit că le-a dat fără parale pomi altoiţi de dânsul. Dar unele case
nici nu erau îngrădite. Nici curţi, necum grădini. (Se cuvine să spun că satul acela nu prea
era românesc).
Atunci vedeţi cum stă treaba: în ţara noastră s-a dat pământ şi pe vremea lui Cuza şi mai
de curând, chiar oamenilor care nu ştiu ce să facă cu el. Nu-i de mirare că vezi pe alocuri
case fără curte îngrădită şi fără grădină, iar la câmp treci prin haturi cât toate zilele şi pe
lângă capete de ogoare, unde rămâne o mulţime de pământ netrebnic. Aiurea, oameni buni,
să ştiţi că plugarul nu lasă o palmă de pământ pe seama buruienilor şi a gângăniilor care îi
mănâncă semănăturile. Când am văzut întâia oară ţara vecinilor de la miazănoapte, m-a
prins mirarea că ogoarele cehoslovacilor fie mari, fie mici aveau pe de laturi maci
înfloriţi… Ce-o fi cu oamenii ăştia mă întrebasem. De flori le arde lor aici, în câmp? Am
aflat apoi că în ţara lor se caută mult sămânţa de mac; se pune pe nişte pâinişoare cum
punem noi susan pe covrigi… Şi, dacă omul poate să scoată o ulcică de sămânţă din macii
înşiraţi de-a lungul hatului, de ce să lase el pământul degeaba? O palmă de ţărână nu
rămâne acolo fără întrebuinţare. Aşa sunt de habotnici la muncă. Dar arătura lor? Dar
sămânţa lor? Să vezi snopii după secerătură, crezi că i-a adus şi de pe alte lanuri, aşa sunt
de deşi… Muncă, oameni buni, nu glumă.
Mă doare în suflet s-o spun şi mi-e ruşine de mine, dar adevărul e că la noi mult pământ
se risipeşte degeaba, iar munca nu e cât ar trebui să fie. Lunea trecută am ieşit cu trenul din
Bucureşti, cale de trei ceasuri pentru unele nevoi. Era cald şi bine. Mă aşteptam să văd tot
câmpul împânzit de pluguri. Îmi pare rău că nu le-am numărat. Dar nu ştiu dacă, timp de
trei ceasuri, am văzut 30 – 40 de plugari ieşiţi la arat. Parcă ar fi fost o ţară pustie, din care
stăpânii pământului plecaseră.
Va răspunde, poate unul sau altul: că sătenii vor fi stat încă la îndoială asupra
timpului…
Fie şi aşa. Dar am văzut unele lucruri, unde nu mai încape nici o iertare. Am văzut
lanuri din care ciocanii de porumbişte nu erau nici tăiaţi, nici adunaţi. Înţeleg că astă
toamnă culesul a fost întârziat şi i-a prins pe oameni ninsoarea în mijlocul trebii. Dar pe-o

zi cu atâta soare cum era luni, nici măcar ciocanii nu se puteau strânge, să cureţe câmpul
pentru arătură?
E cu ochi şi cu sprâncene, că oamenilor acelora numai de muncă nu le ardea. Că, dacă
ar fi fost plugari adevăraţi, i-ar fi râmat la inimă să stea acasă tândălind, iar ogorul să
rămână pustiu, cu ciocanii uscaţi pe el. Supere-se cine s-o supăra: adevărul este că noi n-am
ajuns să cinstim şi să preţuim munca, aşa cum o cinstesc alte neamuri.
Şi, iată a doua dovadă, pe care nici un om drept şi cinstit nu va cerca s-o răstoarne.
Când vii de peste graniţă, un lucru care te orbeşte numaidecât sunt vitele de ham şi de jug:
mici, slabe şi murdare. După ce ai văzut aiurea tot cai mari cu copita cât pălăria, ai noştri ţi
se par nişte mânzoci. Primăvara sunt flocoşi de ţi-e silă să-i priveşti, mai ales că noroiul şi
balega îi căptuşesc, parcă i-ar fi tăvălit cineva înadins… Se nasc şi mor fără să fi văzut
odată ţesala pe spinarea lor.
Se poate mai mare batjocură faţă de vita cu care te slujeşti? Adică, piere lumea să-ţi
cumperi o ţesală şi să-ţi cureţi vita cu care te ajuţi la lucru? În zilele de iarnă, când nu te
îmbulzesc treburile, ţi se usucă mâna, dacă îţi cureţi vita care e averea ta de plugar? Ce să
mai vorbim de aşternutul dobitoacelor? Ce să mai zicem de grajdurile care nu sunt, de
şoproanele în care vântul spulberă zăpada ca în câmp sau de cei care îşi lasă vacile în
ogradă, cu ninsoarea în spate!
Mi-aduc aminte că l-am întrebat pe unul odată (nu vă spun satul şi nici judeţul). Avea
un şopron cu doi pereţi, al treilea era numai însăilat, dar încă nelipit.
- De ce nu l-ai isprăvit, măi Alecule. Nu suferă vita în timpul iernii?
- Păi n-am avut vreme. Suntem luaţi numai de 8 ani (adică el şi cu nevasta).
Mărturisesc că n-am mai zis nimic. Mi-a amorţit limba în gură! Dar în gândul meu:
,,Bată-te Dumnezeu să te bată… Gospodar eşti tu? Dacă în 8 ani de zile n-ai putut să-ţi faci
nici măcar un şopron cum se cade şi laşi vitele în ger, să-ţi risipească nutreţul, când l-ai fi
putut economisi dându-le un adăpost călduros…”
Iată, oameni buni, adevărul. Vitele noastre mici, slabe, zgribulite şi murdare sunt o
palmă pe obrazul nostru. Cel dintâi străin, care ne vede, ne judecă îndată:
- Apoi, ăştia numai plugari nu sunt… Dacă lucrează cu astfel de vite şi le ţin, cum le
ţin…
Lunea trecută m-am uitat înadins şi n-am văzut nici un plug cu 4 vite. Doi-doi, doi-
doi… şi toţi bicisnici parcă ar fi fost numai mânzoci şi juncani, iar nu vite bătrâne. Acesta e
adevărul adevărat. Om fi noi plugari, dar de laudă nu suntem, că batjocorim şi vitele, şi
pământul…
De păduri nici nu mai vorbim. Le-am brăcuit de ţi-e mai mare sila, când cunoşti
pădurile din alte ţări, curate şi bine rânduite, ca un strat plivit cu îngrijire. 1)
Dar să vă mai dau a treia pildă despre gospodăria noastră care nu mai îngăduie iarăşi
nici o îndoială.
Dacă o îndrăzni unul să zică un cuvânt, iată îl chem la dovadă înaintea lumii întregi, să
vadă orişicine ce fel de oameni suntem noi – dacă am dreptate ori nu.
Ştie toată lumea că cel mai scump pământ dintre toate ale plugarului e cel de vie. Acolo
e muncă şi bani, nu glumă. De la dezgropat, la Mucenici, până la Sumedru, când o bagi în
pământ, via cere să n-o mai laşi din mână. Abia ai ajuns cu o muncă până la capăt, că
trebuie să te întorci la capătul celălalt cu altă muncă.
1
) Îndeosebi e o mare ruşine şi mare pagubă isprava blestemaţilor cu izlazuri electorale, care au prăpădit
pădurea de pe locuri râpoase, unde acum nu creşte nici pădure, nu-i nici izlaz. Ce-am spus în faţa Măriei Sale
Regelui la Societatea Geografică vă spun şi d-voastră: dacă s-ar scula din morţi Ştefan Vodă, care, mic de stat,
dar mare de suflet, cum a înjugat pe leşi, i-ar pune la jug pe toţi ticăloşii care au stârpit pădurea unde era loc
numai pentru pădure şi i-ar sili ca pe nişte făcători de rele să asude până ce vor face pădurea la loc. (n. a.)

Ai crede că, măcar în privinţa viei, lucrul nostru e la fel cu al ţărilor celor mai
înaintate…E drept că la podgorie se cere multă chibzuinţă, iar unele lucrări se fac şi la noi
destul de bine. Dar la ce ispravă am ajuns? Vă spun îndată, ca om care cunosc muncile viei,
cum îmi cunosc degetele de la mână.
Oameni buni, viile lăsate de părinţii noştri erau o podoabă a ţării româneşti. Fiecare
ţinut îşi avea via lui, cu soiul lui. Cine nu ştia ce e grasa de Cotnar, Doamna tuturor viţelor
noastre; pe la mijlocul ţării era podgoria de vin negru cu crăcana de la Nicoreşti; la Panciu
era plăvana; la Odobeşti era galbena ruginie; între Dealu Mare şi Drăgăşani sta la loc de
cinste crâmpoşia şi alte soiuri vestite, fiecare cu locul ei şi cu rosturile ei. Mă rog, vii-
standard, cum zic americanii. Veneau şi străini din ţări depărtate să caute marfa noastră, că
ştiau bine ce găsesc. Cazacii de la Don se îmbătau numai cu vin din Odobeşti. Au făcut şi o
biserică acolo (îi zice la Cazaclii; e şi azi în fiinţă) ca să le ajute Dumnezeu să-şi vadă vinul
acasă după două-trei luni de cărăuşie. Iar bucovinenii, după ce i-a despărţit pajura
nemţească de trupul ţării, nu i-a putut despărţi de Odobeşti. Veneau regulat toamna, să
mănânce struguri pentru sănătate, iar vinul de Odobeşti era arvunit întâi pentru ei. Şi aşa,
fiecare podgorie avea vinurile sale ştiute de toată lumea şi căutate după felul şi preţul lor.
Cum intri la spiţerie şi ştii ce e în fiecare borcan, aşa ştiau părinţii şi bunicii noştri ce găseşti
în pivniţele fiecărei podgorii din toată ţara. Repet vorba de adineauri: vie-standard.
Care e azi starea viilor noastre? S-au sădit şi se sădesc tot felul de soiuri, aduse din toate
ţările cu podgorii. În loc să fi păstrat soiurile vechi, potrivite de sute de ani cu fiecare
podgorie, le-am amestecat cum ne-a trăsnit prin minte. (Zilele trecute, o moldoveancă de
peste Prut spunea de faţă cu mulţi cărturari, că într-un pogon de vie a găsit 15 soiuri de viţe!
Închipuiţi-vă ce talmeş-balmeş a ajuns podgoria românească. Cine-i de vină? De vină sunt
mulţi care ar trebui însemnaţi cu fierul roşu, cum se însemnau altădată făcătorii de rele. Dar
de vină e şi ţăranul, care nu se învredniceşte nici măcar atât să-şi altoiască el, cu mâna lui,
soiurile lui; ci cumpără viţă altoită tomai din Algeria şi alte ţări, ca şi cum podgorenii noştri
ar fi ciungi de mâini şi orbi. Doamne, cine n-ar da preţ îndoit, numai să ştie ce cumpără! Eu
am vrut să pun undeva galbenă curată. Am cumpărat pe cinste de la o mare şcoală de viţe.
După 4 ani m-am pomenit cu un amestec drăcesc… Am scos, am cercat a doua oară şi am
păţit la fel. Opt ani de muncă degeaba. Nu e păcat de Dumnezeu că, în loc să pună teras,
cutare sau cutare sătean să-şi facă un venit sigur, vânzând pe cinste soiuri ştiute, din viile
noastre cele vechi?
Şi încă ceva. Ca dovadă de hărnicie şi chibzuinţă, ne-am apucat şi-am umplut mii de
hectare cu via porcească ce se cheamă teras. În Basarabia, adică în Buceag, şi în Moldova
dintre Prut şi Nistru, căruia străinii şi românii proşti îi zic Basarabia, astăzi mai mult de
jumătate din întinderea viilor e prinsă numai de spurcăciunea terasului, din care iese un fel
de zamă chetroasă, căreia sătenii noştri îi zic gazolină sau motorină, asemănând-o cu
murdăria care arde în maşini.
Se poate mai mare ruşine, să schimbăm via de cinste a bătrânilor cu via leneşilor, adică
bozul ce se cheamă teras?
Cum vedeţi, oameni buni, am cam dat cinstea pe ruşine. Pământul e lucrat de mulţi
numai de mântuială; vitele sunt de haram; podgoria a ajuns de batjocură; pădurile au fost
brăcuite… Ce fel de gospodărie e asta? Şi ce fel de plugari mai suntem noi? Aici, la Radio,
eu nu pot auzi ce răspundeţi fiecare, de la Oraviţa până la Cernăuţi şi de la Balcic până la
Sighet. Dar, cu mâna pe suflet, trebuie să mărturisim că nu facem nici ce-ar trebui, nici cât
ar trebui pentru pământul ţării noastre. Ştiţi ce face plugarul francez? Umblă cu
încălţăminte de lemn şi cu haine ponosite, numai să-şi mai cumpere o bucată de pământ şi
să înjuge boi mari şi cai mari la plug. Mai degrabă îşi taie un deget, decât să cheltuiască un
franc degeaba. Aşa economie. Duminica, după liturghie, iese la câmp şi ia ţărâna cu mâna
şi-o freacă printre degete (cum ia morarul făina de la chiscoaie), o duce la nas, o duce la

ochi, o prefiră încet, s-o simtă nu numai în palmă, dar şi în suflet. Ţărâna lui e una cu
carnea şi [cu] sângele lui. Aşa plugar…
Să pună acela încălţăminte de lac ori pânză cumpărată de la fabrică sau îmbrăcăminte
fudulă, ca orăşenii? Ferit-a sfântul! Mai degrabă se spânzură decât să facă o astfel de
prostie… I-ar crăpa obrazul de ruşine.
Şi, totuşi, eu cunosc în ţara noastră sate care numai de la război până azi şi-au schimbat
portul, aşa că fetele ies la horă cu ,,poşetă”, n-ar fi mai fost să mai fie ,,poşeta” pe faţa
pământului!
De aceea, să încheiem socoteala. Ţara e bună, dar omul nu [e] tot atât de bun ca ţara.
Om fi noi plugari, dar nu ne facem datoria cum şi-o fac alţii către pământul ţării lor, către
pădurile lor, către vitele lor, către podgoria lor, către portul lor şi către toată gospodăria lor.
Să nu-i fie nimănui cu supărare. Dar un lucru să-l ştim cu toţii: în anii din urmă s-a făcut
o lege – ştiţi cine a făcut-o -, care îngăduie ca pământul ţăranului să ajungă iute şi degrabă
în mâinile orişicui?
Români, luaţi seama! Dacă nu deschideţi ochii la timp, mâine sau poimâine nu veţi mai
avea loc în ţară nici pentru săparea unui mormânt. Plugari români, acum sau niciodată,
faceţi-vă socoteala. Cinci veri în şir a plouat. Dacă în vara asta o fi secetă, vai de sufletul
nostru.
Eu vă doresc tuturor gândul ăl bun şi multă sănătate!
Universitatea practică 1
)
Şcolile cele mari, care se cheamă universităţi, au început din nou munca lor. Examene,
examene şi iarăşi examene, fiindcă ,,toamna se numără bobocii”.
Universitatea de la Radio, care îşi întinde învăţătura ei peste toată ţara, începe şi ea
lecturile ei, unde vin fel de fel de cărturari să vă spună ce au pe suflet. Nu-i rău. Ba, aş
putea zice că-i chiar bine, măcar că eu, unul, mă cam tem de oamenii care ştiu să vorbească
numai din cărţi.
Dar şi mai bun lucru e altceva: când şi când se mai aude la Universitatea Radio şi glasul
acelora care spun ceva din păţaniile lor. Povestesc adică lucruri văzute şi pipăite, iar de la
unii ca aceia mai totdeauna înveţi câte ceva, fiindcă fapta, oricât ar fi de mică trage la cântar
mai mult decât o mie şi un milion de vorbe.
Înainte de a începe să-mi daţi voie să împlinesc o datorie către aceia care pun oarecare
temei pe cuvântul meu. Timp de 17 ani le-am spus ce gândeam prin foaia Duminica
Poporului pe care, din iarna trecută, n-am mai tipărit-o, de când scrisul are îngrădiri.
Cei care mă cunosc ştiu, deci, că nu pot fi bănuit de părtinire faţă de cârmuitorii ţării.
De aceea, pot vorbi deschis:
În curând, ţara va cere sprijinul tuturor celor ce se gândesc la viitorul României. Ce-i
vom răspunde noi?
1
) Conferinţă rostită la 31.X.1931, ora 21.40.
În ms., s-a păstrat o notiţă cu ştampila ,,Radiodifuziunea Română – Serviciul prezentării programelor şi
al controlului emisiunii”, semnată indescifrabil, cu următorul conţinut: ,,În legătură cu Expoziţia Industrială
de la Parcul Carol, Dl. Profesor Simion Mehedinţi va arăta ce mare preţ au universităţile moderne, adică
politehnice, faţă de vechile universităţi teoretice. Dl. Profesor Simion Mehedinţi a vorbit despre Universitatea
practică.”
Pe verso, aflăm că ora de difuzare a fost schimbată întrucât ,,s-a rostit conferinţa Micile economii şi viaţa
statului a D-lui Victor Slăvescu, ministrul finanţelor.”

De 15 ani de zile toţi vecinii au muncit pe capete pentru întărirea ţării lor.
Eu, unul, rog pe toţi bunii români şi, întâi de toate, pe cei de o breaslă cu mine să se
gândească la un lucru. Timpurile sunt grele, blestemat de grele. Ca mâine poate să cadă
iarăşi trăsnetul din senin, cum a căzut în 1914.
Făcut-am şi noi tot ce trebuia să facem? Răspundă fiecare cum îl va povăţui judecata lui
cea mai dreaptă. Celor ce cred în cuvintele mele eu le răspund aşa:
Ceea ce dăm ţării, ne dăm nouă înşine, adică copiilor, nepoţilor şi urmaşilor noştri.
De pildă, când ţara cere pentru armată, ea cere pentru toţi câţi vor fi chemaţi să lupte la
hotare.
Se cuvine, deci, ca nici un om de treabă să nu zăbovească, ci să-i dea din toată inima tot
ajutorul.
Iată, zilele trecute, am fost la expoziţia de la Filaret şi mi-am adus aminte de groapa
Filaretului din timpul când eram eu băietan, la Universitate. Doamne, ce mai bogăţie de
gunoaie se afla pe atunci, unde e locul cel frumos de azi şi atâtea clădiri înfloritoare!
Singurul lucru ademenitor erau doar plopii cei mari, pe marginea drumului care trecea spre
cimitirul de la Belu. Alt lucru de seamă era cişmeaua cu apă limpede şi cana legată cu lanţ,
pe care ne-o treceam din mână în mână, noi, studenţii de la Şcoala Bursierilor Universităţii
aşezată nu tocmai departe de fântână. Dar atâta era de laudă. Locul neted, unde stau azi
clădirile expoziţiei, între flori şi copaci care mângâie ochiul, era acoperit, pe atunci,
jumătate cu mormane de gunoaie, jumătate cu nişte bălţi murdare, în care se tăvăleau vara
bivolii. (De unde şi până unde, bivoli slobozi prin marginea aceea a Bucureştilor?!) Urâtă şi
greţoasă privelişte. [Pe] cine l-au dus păcatele vreodată peste un loc unde se aruncă
murdăriile unui oraş, acela îşi poate mai lesne închipui ce spurcată şi rău mirositoare era pe
atunci marginea de răsărit a Bucureştilor.
Câte cărţi de higienă nu se scriau de cărturarii acelei vremi! Câte lecţii de estetică nu se
ţineau la Universitate şi la Şcoala de Bele Arte! Dar gunoiul de la Filaret se aduna şi el
mereu.
Bălţile murdare înverzeau mereu, ba, uneori, uneori se mai adăuga şi fumul, căci
singurul care mai putea face puţină curăţenie era focul… şi toate rămâneau cum au fost,
până ce într-o bună zi un om al faptei, răposatul doctor Istrate, a socotit că nu se cuvine să
treacă morţii spre Belu prin mijlocul gunoaielor. Nu se cuvenea ca drumeţii şi toţi călătorii
sosiţi în gara Filaretului, să dea cu ochii mai întâi de gunoaiele Capitalei. Nu se cuvenea ca,
sub malul Cotrocenilor, să fie o grădină, iar sub malul Filaretului atâta necurăţenie, când
locul era cu totul şi cu totul la fel. Nu se cuvenea, după cum nu se cuvine, bunăoară, azi, să
astupăm cu gunoaie cel mai frumos amfiteatru natural al Bucureştilor, Valea Plângerii din
fundul cimitirului Belu, lângă Piscul unde a dorit Regele Carol I să i se aşeze monumentul
lui de veşnică amintire. Doamne, ce împărătească vedere deasupra unui parc în acea vale
prin care ar trece drumul spre Cimitirul Eroilor, un Campo Santo, de unde să priveşti şi spre
Capitală şi spre monumentele Regilor… Simţise, pesemne, mai viu decât alţii, doctorul
Istrate ce se cuvenea şi ce nu se cuvenea şi, iată, vedeţi cu toţii ce-a putut face hotărârea
omului pornit spre fapte. În locul gunoaielor, flori, copaci şi Expoziţia, adică o şcoală de
mare învăţătură pentru toată suflarea, pentru tot poporul românesc, o adevărată universitate
practică, menită să arate lumii întregi roadele silinţelor celor ce muncesc în această ţară.
Iubiţi ascultători, vă mărturisesc fără înconjur că, începând în toamna asta lucrul meu ca
dascăl, gândul mi se întorcea mereu tot spre expoziţie. Asta, zic şi eu şcoală – şcoala faptei
pipăite, nu numai a vorbei vorbite sau a hârtiei tipărite. Astă învăţătură pentru toţi: mic şi
mare, bărbat sau femeie, învăţat sau neînvăţat, sătean sau orăşean, adevărata universitate
pentru viaţa de toate zilele, universitatea practică, fără de care nimeni nu poate trăi cum se
cade, ci trăieşte hăbăuc, cum îl duc vânturile şi valurile, izbindu-l de toate grindurile şi de

toate malurile. Iată de ce, începând vorba noastră la Universitatea Radio, să-mi îngăduiţi să
vă spun două cuvinte, ca început la cele ce vor urma peste iarnă.
Mai întâi, cei care aţi văzut expoziţia de la Filaret să nu uitaţi un lucru, care e
învăţătura cea mai de preţ a întregii expoziţii, şi anume: în marea şi frumoasa universitate
întemeiată acolo de Istrate, erau două lumi faţă în faţă: lumea veche românească şi lumea
nouă, a unei Românii care, după numele înşirate în lungul şi latul Expoziţiei, aţi văzut toţi
că nu era destul de românească. De-o parte plugul de lemn din judeţul Mehedinţilor şi
râşniţa, aproape la fel cu cele dezgropate la Pompei, şi moara de mână, şi furca de acum
două mii de ani, când femeile dacilor au învăţat cuvântul furcă de la colónii romani, iar, de
altă parte, locomotivele Malaxa şi labirintul tuturor maşinilor şi maşinuţelor care au
schimbat până în temelie traiul omenesc, de când în locul muşchilor mâinii lucrează fierul
mânat de abur, prin motoare de mii de cai-putere şi de milioane de oameni-putere. Omul şi-
a înmilionit puterile şi planurile. Sub ochii noştri, ai celor care au trăit pe timpul gunoaielor
de la Filaret, omul a cucerit tot pământul până la poli, s-a cufundat ca broasca pe sub apă,
speriind cu submarinele lui lumea mută a apelor şi s-a suit ca zmeii din poveşti, până
dincolo de vânturi, în seninul stratosferei…
Se poate revoluţie mai mare decât aceea pe care am văzut-o noi cu ochii?
În timp de câteva minute, chiar cel mai nătâng şi neînţelegător, putea să pipăie revoluţia
asta, în Expoziţia de la Filaret. Trecutul şi prezentul îi stau acolo faţă în faţă, aşa de viu, aşa
de lămurit, că chiar şi un orb putea să-şi dea seama.
Ce grele gânduri pentru cel care cunoaşte mai de aproape viaţa neamului românesc şi
ştie ce-l aşteaptă pentru ziua de mâine şi de poimâine!
Deoparte râşniţa şi moara de mână, de altă parte motoare uriaşe, cu atâta putere de
învârtire, încât să poată zbura cu avion cu tot, ca un fulg de păpădie… Aici e aici… Aici se
desparte în două toată viaţa omenirii. Epocile istoriei, care se cheamă veche, medievală şi
modernă, sunt împărţite de copii. Năvălirea barbarilor e o poveste de bunice şi de bunici,
bună pentru judecata copiilor. Trecerea lui Columb peste ocean împarte istoria tot atât de
puţin cum au împărţit corăbioarele lui apa Atlanticului. Însăşi revoluţia franceză cu
războaiele ei de pe lângă micul şanţ al Rinului va rămâne (mi se pare că a şi rămas) ca o
furtună într-un pahar cu apă, faţă de Revoluţia Industriei Mari care a schimbat din temelie
toată Anglia, răpindu-i toţi ţăranii în fabrici (ştiţi că Anglia nu mai are ţărani aproape de
loc, trebuie să vină şi alte ţări să afle ce fel a fost lumea pe vremea ţăranilor). Şi nu numai
Anglia a fost schimbată, dar şi alte ţări au ţinuturi întregi, care nu mai seamănă de loc–de
loc cu ceea ce fuseseră acum o sută de ani…
Aşadar, aceea este tăietura – îmi vine să zic cezura cea mare a omenirii. (Pentru cei care
doresc un cuvânt mai pe înţelesul tuturor, să-mi dea voie să zic spărtura cea mare în
Oceanul timpului.) Iată lecţia cea dintâi, la care m-am gândit colindând prin Expoziţia de la
Filaret şi pe care v-o împărtăşesc eu la Radio. Era acolo un examen universitar, în care
poporul nostru da seamă înaintea orişicui ce-a făcut şi câte i-au mai rămas încă nefăcute.
De aceea, plecând de la expoziţie, mi-au venit în minte unele şi altele cu privire la
şcoala unde sunt şi eu dascăl şi la învăţătura de obşte a gloatei poporului nostru. Unele din
aceste gânduri le ţin pentru mine, fiindcă ştiu că degeaba le-aş spune. Vorbesc şi eu ca Stan
Păţitul. Dar pe altele, tot le voi spune, dacă nu pentru cei de azi, măcar pentru cei de mâine
sau de poimâine. Cine ştie, în clipa asta, poate că un student care şi-a isprăvit examenele,
stă cu ochii închişi şi-şi face planuri nu numai până la sfârşitul anului, ci până la sfârşitul
vieţii lui. Poate că un gând prins în treacăt de la Radio se va opri în mintea lui, va prinde
rădăcini, va stărui acolo până va izbucni în chip de faptă cum a izbucnit gândul voinicului
bărbat care a fost doctorul Istrate.
Şi, iată câteva din acele gânduri, pe care le înşir chiar în [modul] cum mi-au trecut
atunci prin minte. Să nu fie nimănui cu supărare că gândul omului nu merge totdeauna

drumul drept, ci mai sare şi alături. Dar, nici pe acolo, nu umblă totdeauna degeaba, ci se
întâmplă tocmai de unde nu te aşteptai că sare scânteia menită să dea lumină şi căldură în
sufletul acelora pe care nu i-ai văzut şi nici nu-i vei vedea vreodată.
Gândul cel dintâi a fost acesta: ce păcat că universitatea noastră n-are o zi pe an în care
să-şi facă socoteli în faţa neamului întreg şi chiar în faţa veşniciei. Mi-aduc aminte că astfel
de socoteli se fac aiurea şi cu mare răsunet în sufletul întreg, al neamului. Când m-am dus
întâia oară la Paris, intrarea la Sorbona a fost ca un fel de împărtăşire la Înviere - în anii
copilăriei, când ne da popa păştile, cum zicem noi la munte. Pe preotul de la Sorbona îl
cheamă Lavine – istoric şi, anume, dintre cei care au şi cap sănătos şi inimă sănătoasă.
Lavine avea o singură durere – cea de la 1870. Cine vrea să ştie cum şi-a alinat el rana, să
citească nu numai scrierile lui, dar să urmărească şi munca sa pentru înnoirea vieţii
universitare. Când a început cursul, s-a simţit că vorbeşte un om care înşiră socoteli nu
numai în numele său, ca profesor, ci în numele întregului neam din care făcea parte. Şi-a
avut noroc cinstitul dascăl să-şi vadă visul cu ochii. A apucat iarăşi Alsacia şi Lorena
cuprinse între hotarele Franţei.
La Berlin, disertaţia inaugurală, când m-am înscris eu, a fost ţinută de vestitul naturalist
Virchow. Toţi, studenţii noi, am trecut pe dinaintea lui, şi-am dat mâna cu el, ca semn că
acceptam obligaţiile impuse de viaţa universitară. Acolo, răsunase cu câţiva ani mai înainte
vestitul ignorabnis al lui Du Boos Reymond, tot cu ocazia unei disertaţii rectorale, iar
răsunetul acelei cuvântări academice continua încă şi în şirul tinerilor ce păşeau atunci
pragul universitar. Pentru ce? Pentru că, de câte ori omul are de spus ceva, se găsesc şi
urechi care să audă, mai ales când le spune de pe un loc ceva mai înalt. La câteva zile după
ce am văzut Expoziţia, am fost de faţă la deschiderea anului de muncă în Şcoala Politehnică
şi mi s-a umplut sufletul de bucurie, când am văzut cu câtă rânduială şi seriozitate se
depusese munca în acea minunată universitate a timpurilor moderne! Şi, amintindu-mi de
cele văzute aiurea, mă gândeam că ar bine, alături de un prorector administrativ, ocupat cu
latura materială a universităţii (însemnată şi aceea) să fie în fiecare an un rector al cugetării,
spiritus rector care să poarte de grija sufletelor şi numai a sufletelor. (Dacă ar vrea să spună
fiecare profesor ceva, la o universitate cu mulţi profesori, dascăli ca cea din Bucureşti, nu i-
ar veni rândul nici măcar într-o sută de ani).
De aceea, presupunând că planul acesta s-ar împlini, cred că gândul cel dintâi care ar
trebui să fie lămurit e acesta: trebuie să aibă orice ţară o universitate? Dacă trebuie,
universitatea de azi corespunde cu nevoile ţării în care trăim?
Eu, să nu fie cu supărare nimănui, răspund aşa: înainte vreme, o ţară putea trăi nu numai
fără universitate, dar şi fără orice fel de şcoală, dovadă că au trăit sute şi mii de ani, ţări în
care nici un copil nu şi-a obosit mintea citind sau scriind. Azi însă, o ţară nu poate trăi fără
universitate, cum nu poate trăi nici fără cap. Dar, când m-ar întreba cineva, dacă ţara
noastră are tocmai universitatea care îi trebuie, răspund hotărât: supere-se cine s-o supăra,
universitatea noastră se potriveşte cu nevoile neamului românesc, în unele priviri atâta, cât
se potriveşte şi nuca în perete. Viaţa unui neam nu se ţine numai cu teorii. Viaţa e lupta de
toate zilele, adică împlinirea practică a celor gândite şi plănuite, prin urmare, oricărei ţări
care nu vrea să trăiască în nori, îi trebuie numaidecât o universitate practică, adică o şcoală
de tot felul de meşteri ai muncii, pe care se întemeiază viaţa statului. Naţia, care n-are la
temelia ei o universitate practică, e ca o armată care pleacă la luptă fără plan şi fără
comandanţi, şi fără armament. Şi, din nenorocire, tocmai aşa se întâmplă azi cu România
care se reazemă pe o universitate în cea mai mare parte teoretică, nu practică.
Iubiţi ascultători, să nu vă speriaţi. Ceea ce vă spun aici, am spus în primăvara trecută la
Academia Română şi la Universitatea din Cluj acum câţiva ani. Şi, fiindcă suntem la
începutul anului şcolar, când tineretul vine din toate părţile ţării să capete învăţătură înaltă
pentru a sta cu vrednicie la cârma statului, este o datorie de cinste să nu-l amăgim. Ca

profesor, mă simt dator să spun din capul locului celor ce intră la universitate, ce pot găsi în
ea şi ceea ce universităţile teoretice nu le-au dat nici până azi şi nu le va putea da nici mâine
şi nici în vecii vecilor.
Vreau să lămuresc pe tineri că, dacă se gândesc la partea practică a vieţii, nu la teorii, să
nu cumva să facă greşeala de a se apropia de universitate. Vreau apoi să dau celor care ţin
la viitorul neamului şi statului românesc un sfat: să facă iute – cât se va putea mai iute – o
nouă instituţie de caracter practic, un fel de adaos politehnic spre a da statului ceea ce statul
zadarnic cere universităţii actuale.
Dar în seara asta timpul s-a împlinit. Vom lua altădată firul vorbei de unde l-am lăsat
azi. Acuma, noapte bună!
Şezătoarea
şcoala cea mai veche a neamului 1
)
Oameni buni,
Azi e duminică. E şi zi de toamnă târzie. Pe aici, pe la Bucureşti, n-a îngheţat până

acuma. Dar, spre munte, a şi nins în unele părţi. Ne pregătim de popasul cel lung al iernii.
Şi, fiind sărbătoare, avem timp de vorbă, iar cei care chibzuiesc treburile la Radio m-au
îndemnat să vă spun două vorbe cu privire la rostul şezătorilor.
Bucuros. Dar cu o socoteală: să nu vă supăraţi dacă voi spune lucrurile pe şleau. Eu, de
felul meu, sunt dascăl şi-ar şi fi ruşine şi păcat să ocolesc adevărul.
Încep azi cu lucrurile de laudă. Pe urmă va veni şi rândul păcatelor. Trebuie să le
spunem şi pe acelea; să ne mărturisim unii altora, că altfel nu e chip de îndreptare. (Dacă
primiţi învoiala asta, mai stăm de vorbă. Dacă nu, puteţi să-mi scrieţi la Bucureşti şi eu mi-
oi vedea de treburile mele, fără nici o supărare, cum se face acasă la mine).
Azi, va fi vorba despre şezători, că, iaca, începe iarna, şi tocmai acuma e timpul
şezătorilor. Ce rost au ele?
Oameni buni, de vreo 10–15 ani, s-a ivit în graiul nostru un cuvânt prost (să fie cu
iertare). Şi, fiindcă am spus că vă vorbesc pe şleau, trebuie să vi-l spun, măcar că e o vorbă
de ruşine, iar eu sunt om cărunt. Cuvântul cel just e o vorbă născocită de niscaiva cărturari
ageamii şi sună aşa: culturalizare. Adică, socotesc cei cu bâiguiala asta, să facă pe român
mai deştept, mai ager la judecată în [ceea] ce priveşte întocmirile vieţii. 1)
Fără îndoială, cei care au spus vorba asta au socotit, bieţii de ei, că fac bine. Adevărul e
că, necunoscând de-aproape poporul românesc, l-au judecat nu se poate mai greşit. Cum îl
judecau şi aceia, care tot îndrugă mereu că noi suntem un popor tânăr şi de aceea ne lipsesc
atâtea şi atâtea.
Adevărul e, oameni buni, că ne lipsesc multe de toate. O să vi le înşir eu, dacă primiţi
învoiala de-adineaori, să vi le spun fără înconjur. Avem destule şi prea destule lipsuri şi
trebuie să îndreptăm multe. Dar un lucru e sfânt: noi suntem un neam vechi – între cele mai
vechi neamuri din lume. Iar poporul nostru (când zic popor mă gândesc la cei de lângă
ţărână, nu numai cei care tropăiesc pe asfaltul şi [pe] caldarâmul oraşelor), poporul nostru e,
în felul lui, un popor cult – chiar foarte cult.
Vechimea o dovedesc îndată şi vă rog să ţineţi bine minte ce vă spun: toţi vecinii noştri
ştiu că au venit de undeva, adică, cum zicem noi pe româneşte, fără să supărăm pe nimeni,
1
) Conferinţă rostită la ,,18.XI.1934, ora 17.45, crainic, s. s. indesc.”
1
) În ms., autorul a renunţat la paragraful: ,,Doamne, Doamne, ce ţi-e şi cu omul când se trezeşte vorbind
aiurea despre lucruri pe care nu le cunoaşte! Închipuiţi-vă cărturari care au scris cărţi groase şi au îndrăznit să
spună că poporul nostru are nevoie să fie cioplit de ei, adică, cul-tu-ra-li-zat.”

sunt venetici, sau veniţi de aiurea. Ungurii nu de mult au făcut o mare serbare, să aducă
aminte lumii că s-au împlinit o mie de ani, de când au sosit în vecinătatea noastră la apus;
sârbii şi bulgarii sosiseră cu câteva sute de ani mai înainte aşezându-se la miazăzi, iar la
răsărit - timp de aproape o mie de ani - s-au schimbat mereu vecinii, împingându-se unii pe
alţii, ca cirezile la adăpătoare. Toţi vreau să guste apa Dunării. Cei mai mulţi veneau de la
răsărit. Iar între cei mai vestiţi au fost tătarii. De-acolo a şi rămas vorba: ,,Parcă dau
tătarii” ori ,,Nu te grăbi, omule, că nu dau tătarii!…” Mereu, mereu veneau dinspre răsărit.
Iar după tătărime, au venit ruşii, împingându-i mereu pe tătari până ce au ajuns vecini cu
noi la Nistru, acuma vreo 140 de ani.
Aşadar, vedeţi, toţi sunt veniţi de undeva. Numai poporul nostru e legat de Dunăre şi de
Carpaţi de când ţinem noi minte. Şi nu stă scris, în nici o carte pe faţa pământului, că noi
am fi venit de la răsărit, de la apus, de la miazănoapte sau de la miazăzi. Iar să fi picat
cumva din cer, nimeni n-a spus-o până azi. Cinstea asta nu ne-a făcut-o nici unul din
duşmanii noştri.
Aşadar, suntem oameni vechi-vechi de tot; oameni de baştină; vechi ca Greul-
Pământului din poveşti. Înainte de noi, n-au fost pe aici decât stâncile munţilor şi lutul
dealurilor, şi şesurilor noastre. Aşa, oameni buni, să ţineţi minte. Iar dacă vreun străin,
oaspete pe pământul nostru, crede că ceea ce spun eu acum nu e adevărat, iată e liber să
spună el adevărul cum îl ştie: să poftească la Radio sau să scrie la gazetă, din ce ţară am
venit noi pe pământurile acestea. Şi, dacă o spune, eu cel dintâi mă închin. Dar să scrie cu
dovezi pipăite, nu cu vorbe goale.
Apoi poporul nostru nu e numai vechi, dar e, în felul lui, un popor subţire la minte. (Nu
zic, Doamne fereşte, că toţi românii sunt filosofi. Nu. Sunt şi la noi, ca la toate neamurile
pământului destui proşti. Aşa e întocmită lumea: seamănă mult şi răsare puţin. Câtă
sămânţă zboară numai dintr-un paltin…! Dar câţi paltini răsar şi mai ales câţi cresc drepţi şi
frumoşi, ca cei din cântecul Mioriţei: brazi şi păltinaşi / mi-au stat ca nuntaşi…
Câţi sunt drepţi şi chipeşi, podoabă ca pentru nunţi şi câţi sunt strâmbi şi cioturoşi ca vai
de lume! Aşa şi cu oamenii. E oare un neam de oameni, care să n-aibă şi proşti, nătângi,
nătărăi, netoţi - adică ne-oameni!?
Dar, judecând nu după codaşi, ci după cei care stau mai la frunte, adică fruntaşi, românii
sunt – orice s-ar zice – un popor subţire la minte.
Dovada e de faţă. Chiar cântarea Mioriţei, pe care o pomenii adineaori. Nu zic că
vecinii noştri sunt muţi, surzi şi orbi. Nu. Au văzut şi ei munţii cu pădurile, codri cu
izvoarele şi cerul cu stelele, dar dacă vreun cioban de-al vecinilor a zis pe fluierul lui o
doină ca a Mioriţei, suntem bucuroşi să aflăm şi noi cântecul acela. Dacă portul şi cusăturile
ţărancelor din vecini întrec pe cele ale ţărancelor noastre, iarăşi suntem bucuroşi să aflăm…
Să aducem şi martori la judecată să ne judece fără părtinire.
Dar nu vreau să stăruiesc.
E lucru limpede ca lumina zilei: că poporul românesc (cel de lângă ţărână) e subţire la
minte sau, cum zic cărturarii, un popor foarte cult. Iar ageamiii caldarâmului care au
născocit vorba culturalizare (să mă iertaţi de cuvânt prost) au dovedit, bieţii de ei, că
bâiguie în neştire. Habar nu au ce este şi cum este poporul românesc.
Iaca, îmi vine în minte tocmai acuma un boier, care nu umbla niciodată cu mănuşi şi
vorbea uneori ca la stână. (Era şi cam gheogar). El zicea aşa: nu dau capul unui cioban din
Vrancea pe o mie de capete pomădate şi sclivisite ale celor care gânguresc la gazete şi prin
cluburile politice. De-ar trăi şi azi boierul acela şi-ar auzi pe cei cu bâiguiala culturalizării,
nu ştiu, zău, dacă n-ar mai fi spus el vreuna din vorbele care i-au dus faima boierului
aceluia până departe în vremea lui, când nu orice nimenea se trezea vorbind despre sufletul
poporului românesc.

Aşadar, oameni buni, să rămânem bine înţeleşi din vorba noastră de azi, că poporul
românesc e vechi, foarte vechi şi e subţire, foarte subţire la minte, cum zic cărturarii, e
popor de cultură aleasă. Aşa suntem azi şi aşa am fost încă de acuma două mii de ani.
Zilele trecute, o seamă de tineri trimişi de Maiestatea Sa Regele prin sate au arătat ce
lucruri de preţ ies din mintea poporului nostru.
Dar să vă dau şi o dovadă mai veche. Trăia odată în ţările dinspre miazăzi un filosof
mare. Îl chema Socrate. Om între oameni, acela. De câte ori mi-aduc aminte de el, mă
gândesc că, de-ar fi trăit cu câteva sute de ani mai târziu, pe vremea când Domnul Hristos
umbla pe cărările Galileii, căutând să îndrepte lumea, înţeleptul Socrate, ca unul care era
drept la cuget, s-ar fi adăugat fără doar şi poate la ceata mucenicilor din Galileea. Nu ştiu de
ce, îmi vine să cred că, în noaptea cea amară, când Mântuitorul se ruga cu sudori de sânge,
înţeleptul de care vorbesc n-ar fi adormit şi nu s-ar fi codit, ci ar fi vegheat. Iar, când slugile
Kaiafei i-ar fi zis ,,şi tu erai cu cel din Galileea?”, el nu s-ar fi codit, nu s-ar fi lepădat, ci ar
fi răspuns: ,,da, cu El eram…” Mă bizui pe felul cum a murit acel mare înţelept. Fiind
învinovăţit de nişte politicieni că tulbura tinerimea cu învăţăturile lui, bunul Învăţător
fusese osândit la moarte. Şi putea să fugă din închisoare că-l rugau cu lacrimi ucenicii. Însă
filosoful a răspuns: ,,Ştiu că mă vor ucide pe nedrept. Dar eu nu pot sfârşi viaţa ocolind
legile ţării mele. Că oamenii sunt ticăloşi, asta e una. Dar că legea e lege asta e altă
socoteală.” Şi-a rămas, săracul, la închisoare până la urmă, când duşmanii i-au dat venin
să bea.
De ce vă spusei toată întâmplarea asta? Iată de ce. Pe vremea acelui mare filosof
mergea vorba în ţările dinspre miazăzi, unde erau pe atunci mulţi cărturari că stă în trup
sănătos minte sănătoasă. Lucrul era adevărat şi atunci cum e adevărat şi azi.
Dar se găsiseră, pesemne, nişte cărturari ageamii (ca cei care bâiguiau despre
culturalizare) şi ziceau: ,,Întâi să facem trupuri tari şi sănătoase, că apoi vom crea şi minţi
luminate…” Auzind legiuitorul nostru cel vechi, Zamolxe judecata cea proastă a
cărturarilor greci, le-a întors vorba aşa: ,,Băgaţi de seamă, voi, cei pripiţi… Băgaţi de
seamă: Adevărul cel adevărat sună tocmai dimpotrivă: Numai cine e sănătos la suflet, acela
poate avea şi trup sănătos!”
Când a aflat filosoful Socrate de vorba înţeleptului din Carpaţi, s-a simţit în al 9-lea cer,
ca unul care ar fi câştigat un milion la loterie. I s-a părut că în ziua aceea soarele a răsărit
mai luminos decât orişicând în Atena. Şi până seara a vorbit cu ucenicii lui tot despre
învăţătura bătrânului din Carpaţi, pe care l-a ţinut apoi în mare cinste până în ceasul morţii.
În clipa când a simţit că-i amorţesc picioarele, după ce-l adăpase călăul cu venin, va fi
cugetat bunul şi cinstitul Socrate: Doamne, câtă dreptate avea dacul Zamolxe! Dacă
politicienii din Agora (aşa se chema piaţa din Atena, unde trăncăneau cei care trăiau din
negustoria de vorbe), dacă politicianul din piaţă ar fi avut sufletul sănătos, n-ar fi făcut
crima de a mă ucide, pe mine, cel care cinstesc atât de mult legile ţării, încât mai bine mor,
decât să dau tineretului pilda călcării de lege, fugind din închisoare. Iată ce fel de om era cel
care a avut cuvinte de laudă faţă de înţelepciunea neamului din Carpaţi, trăitor în ascultare
de cele veşnice, cu gândul nu numai la trup, ci întâi de toate la suflet; şi nu numai la viaţa
de aici, ci şi la viaţa de dincolo, pentru care le şi ieşise părinţilor noştri vorba de ,,daci
nemuritori” ori ,,geţi nemuritori”, cum se zicea pe limba grecească.
Aşadar, oameni buni, să ţineţi minte din lumea asta două lucruri: că poporul nostru e
neam vechi, foarte vechi, că în partea sufletului, poporul românesc e, cum zic cărturarii cu
judecată, un popor cult.
Demult, foarte demult, el a trăit într-o şcoală care avea multe mijloace pentru ridicarea
sufletului omenesc, iar şcoala lui, Academia cea mare a poporului nostru, a fost şi este
şezătoare. Să nu credeţi că glumesc. Dar în câte feluri poate şezătoarea să lumineze pe om,
o să cercetăm noi altădată.

Până atunci, vorbitorul de la Bucureşti vă trimite tuturor multă sănătate!
1
Suferinţele lui Iisus )
Fiindcă s-a început Săptămâna Patimilor, aş dori să stăm puţin la sfat asupra sărbătorii
celei mari a Paştilor. Să cercăm a vorbi între noi omeneşte: ce trebuie să judece orice om,
care e om, cu privire la Suferinţele lui Iisus Hristos, trăitor în părţile Iordanului acuma 19
sute şi ceva de ani?
Pe scurt – scurt de tot – viaţa Lui a fost aşa: s-a născut pe timp de pribegie, în zilele lui
Irod. Acest Irod era un mare ticălos. Îşi netezea calea vieţii prin cuţit şi [prin] venin. Aţi
auzit de Borgia? Aşa era şi Irod… Ucidea un om cum ai ucide o muscă. (Copiii, umblând
cu steaua la Crăciun, povestesc şi azi ticăloşiile lui, când vine vorba de naşterea lui Iisus în
iesle, între ciobani.)
După ce-a intrat în viaţa cu atâta omenească umilinţă, fiul lemnarului din Nazaret a
crescut mărişor ducând traiul din orice casă de meseriaş: muncă în timpul săptămânii şi
cinstita odihnă în ziua a şaptea. Apoi darul Lui s-a arătat dintr-odată, ca un răsărit de soare.
Mergând la Ierusalim cu părinţii, băieţelul a minunat pe toţi cărturarii cei vestiţi în
tălmăcirea legilor. Îndeosebi poruncile cu care fariseii încurcau viaţa de toate zilele au fost
dovedite de Iisus ca nişte prostii goale şi vrednice de râs. Judecaţi singuri şi vedeţi cât de
neroade erau. Sâmbăta, de pildă, sta scris, la cărţile lor, să nu faci 39 de lucruri. Ştiţi care?
Nu vi le înşir pe toate fiindcă nu vreau să vă fac să râdeţi. Vă spun numai câteva. Porunca a
treia zicea aşa: în ziua sâmbetei, să nu seceri. Dar ce însemnează să seceri? Cărturarii
tâlcuiau lucrul astfel: dacă scuturi smochinul, să culegi câteva smochine mai coapte, asta se
cheamă că ai secerat! Dacă smochinele cad singure din pom în ziua sâmbetei, n-ai voie să le
mănânci nici măcar pe acelea. Nici de ouăle din cuibar nu puteai să te atingi, fiindcă erau
ouă de sâmbătă. Nici punga n-aveai voie s-o porţi la tine; trebuia s-o ducă unul care nu-i
evreu ori s-o pui pe şaua măgarului şi a catârului sau altă vită cu care porniseşi la drum…
Chiar dacă ţi-ai scrântit piciorul ori mâna, nu era iertat s-o îndreptezi la loc. Pe un bolnav
nu puteai să-l tragi, iar dacă era nevoie să-l ungi cu vreo doctorie, asta era îngăduit, dar fără
să apeşi… dacă apăsai, era păcat…
Aţi înţeles? Putea un om cu judecată să nu simtă silă, auzind astfel de nerozii?
Şi dacă ar fi fost numai atâta! Dar ce păcătoasă lume şi cât de întunecată la minte!
Femeia era privită pe atunci, ca o făptură fără nici o vrednicie. Nici ca martoră nu era
chemată la judecăţi, cum nu chemi martor un pisoi ori un sticlete. Copilul putea fi vândut ca
o marfă ori lepădat şi ucis ca un căţel… S-a păstrat până azi scrisoarea unui lucrător din
Alexandria Eghipetului, de la 23 iunie anul dinaintea naşterii lui Iisus. Muncitorul acela
scria neveste-si aşa: ,,Când vei naşte copilul, dacă-i băiat, lasă-l să trăiască; dacă-i fată,
leapăd-o.”
Dar robia! Ce grozav lucru! Bărbat, femeie, copil… ori ce-ar fi fost, robul era
însemnat cu fierul înroşit la foc, cum însemnezi vitele din cireadă; putea fi bătut, schingiuit
şi chiar ucis. Bogătaşii cei mari tăiau uneori robi, să dea carnea lor la peştii din iazuri, ca să
fie mai gustoşi…
Păcătoasă lume! Şi neroadă lume! Dezgustătoare lume! Când a văzut toate sminteniile
legii lăudate de cărturarii Ierusalimului, Iisus a simţit o nesfârşită milă faţă de atâta rătăcire
şi a început a deschide ochii oamenilor, spunându-le adevărul în faţă… De obicei, îi
1

lămurea cu vorbe blânde, în pilde nu se poate mai frumoase, aproape în chip de poveste.
,,Era odată un moşneag. Şi moşneagul acela avea doi băieţi. Într-o zi unul din băieţi vine şi-
i zice: Tată, dă-mi partea mea de moştenire…” Ştiţi toată întâmplarea, cu toate păţaniile
celui dus în lume şi ce minunată învăţătură scotea Iisus din împrejurarea asta.
Alte ori, blândul şi bunul Iisus îşi pierdea şi El răbdarea, şi le spunea cărturarilor şi
fariseilor cuvinte vrednice de obrazul lor: pui de viperă, făţarnicilor, morminte sparte,
mincinoşilor şi altele ca acestea; ba, într-o zi, scârbit peste măsură de gogomănia de la
sinagoga cea mare a Ierusalimului, a pus mâna pe un bici şi-a început a-i croi pe zarafi,
răsturnându-le şi mesele unde îşi înşirau banii de speculă.
Înţelegeţi, ce ură clocotea în sufletele fariseilor, ale oamenilor de afaceri şi ale
politicienilor vremii care îşi făceau treburile, unii bătând în struna împăratului de la Roma,
stăpânul Palestinei, alţii în struna rabinilor care se ţineau morţiş de legile lui Moise şi de
porunci ca cele de care v-am povestit.
Toţi cei cu inima vicleană şi cu minciuna pe buze, n-aveau ochi să-l vadă.
În schimb, lumea necăjită, cei care trăiesc din munca lor, nu din spinarea altora,
mulţimea care ascultase pe Iisus de atâtea ori şi-L văzuse ajutând pe cei strâmtoraţi,
vindecând pe cei bolnavi şi privind frăţeşte orice făptură omenească, mulţimea simţea că
aşa Proroc nu mai văzuse Pământul până atunci. Îndeosebi robii, femeile şi copii se uitau la
El cu nesfârşită dragoste…
Astfel, Iisus ajunsese cunoscut din hotar până în hotar şi chiar dincolo de hotarele ţării
unde se născuse. Spusese lămurit că a venit timpul să se lepede oamenii de legile vechi,
pline de atâtea pete urâte, cum era robia, nesocotirea femeii, vânzarea şi uciderea copiilor şi
toate sminteniile şi sălbăticiile pe care le-am înşirat adineauri.
,,Oameni buni, le zicea Iisus: toţi sunteţi fraţi, fiindcă toţi aveţi acelaşi părinte… Albi
sau negri, bărbaţi sau femei, bătrâni şi tineri ori copii ce sunteţi toţi în faţa veşniciei!
Măsura lucrurilor omeniei e aşa de mică, aşa de mică, încât se cuvine să vă ridicaţii
ochii către cer şi să judecaţi pe voi şi pe alţii cu faţa măsurii celei mari a Celui ce cuprinde
fiinţa şi nefiinţa cu planurile sale nepătrunse.
Nu fiţi viermi de o zi, ci ridicaţi-vă cu gândul până la răspunderile în faţa veşniciei ce
vă aşteaptă. Nu aici, pe pământ, şi în scurta astă viaţă omenească, e unitatea de măsură a
traiului, ci în lumea de dincolo de zarea vieţii.
S-a isprăvit timpul legii lui Moise. Unde zice el da, Eu spun hotărât nu. Unde zice el:
ucide şi ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, Eu zic din contra: nu numai să nu ucizi, dar să
şi iubeşti pe duşmanul tău. Înlătură, aşadar, legea cea veche… A fost cum a fost până
acuma, dar, de-acuma, la o parte cu ea! Pe altă lege, pe alt testament trebuie să se
întemeieze viaţa omenească. Asta e vestea cea bună pe care v-o aduc. Asta este
Evanghelia.”
* * *
Cum a fost răsplătit Iisus, pentru toată bunătatea Lui, pentru mila Lui nemărginită şi
nemărginita Lui iubire de oameni?
A fost răsplătit cu cele mai grozave suferinţe, apoi a fost bătut ca un vinovat de rând şi
răstignit între tâlhari… Şi, fiindcă biserica povesteşte amănunţit toată pătimirea lui Iisus,
vom cerca aici să arătăm numai deosebita însemnătate.
Mai întâi, să notăm o parte frumoasă şi înviorătoare. În Duminica Floriilor, Iisus intrase
în Ierusalim, întâmpinat cu strigăte de bucurie. Osana! Osana!… În semn de cinste,
oamenii îşi aşterneau hainele pe drum, iar în mâini purtau ramuri mari de finic şi flori, pe
care i le azvârleau în cale, strigând: Osana! Osana!… ca unui rege de mult aşteptat.
Îndeosebi copiii, care sunt nelipsiţi de la astfel de obiceiuri, erau în culmea bucuriei. Îl
cunoşteau, fiindcă-L văzuseră de atâtea ori. Învăţătorul cel blând îşi pusese mâinile pe

creştetul lor, după cum era obiceiul în partea locului. Femeile tot aşa, înfloreau de bucurie,
privind alaiul în fruntea căruia înainta singurul tâlcuitor al legilor, care le pusese şi pe ele în
rândul lumii… Ştiau toate şi toţi ce vorbise cu samariteanca la fântână…
Minunată zi a Floriilor! În două vorbe, înţelesul acelei întâmpinări regale e acesta:
Mulţimea, când e lăsată de capul ei, e bună. Bărbaţi, femei, copii, bătrâni, tineri, gloata
întreagă e, de felul ei, cam prostuţă, dar bună. Pornirea cea dintâi e spre bunăvoinţă şi
ajutor. Când cade unul de la înălţime, toţi ţipă cum ciripesc vrăbiile, când se arată uliul. N-
aţi văzut stolul de rândunele cum se sfărâmă când cade câte un puişor din cuib?
Ziua Floriilor a fost, deci, cea din urmă zi bună din viaţa pământească a lui Iisus.
Apoi îndată au început pătimirile cele grele… Nu vi le mai înşir, le veţi auzi în
evangheliile de la denii. Aş vrea totuşi să vă atrag luarea aminte asupra zilei celei din urmă
cu ucenicii, când duşmanii Îl încercuiseră, iar mişelul de Iuda se învoise să-L dea pierzării.
Nici o zi nu mi se pare mai plină de duioşie din toate cele amintite de evanghelişti.
Iisus trimisese din timp pe ucenici să pregătească cina, în casa unui prieten de lângă
Ierusalim. Iar cuvintele cele dintâi, după ce s-au aşezat la masă, sunt pornite tocmai din
adâncul inimii: Mult am dorit să mănânc Păştile acestea cu voi… Vorbea ca un părinte sau
frate mai mare, pe care îl apasă nişte gânduri triste. Aşa face şi omul când are câte o
presimţire… Apoi, a împlinit, după obiceiul din ţările răsăritului, spălarea picioarelor şi s-a
aşezat la cină. Mii şi mii de tablouri sau icoane ni-l arată în biserici şi pe toţi pereţii
muzeelor. (Cine a trecut prin Milano şi nu s-a dus vadă Cina cea de taină, pe care cel care a
privit-o odată n-o mai uită toată viaţa?)
Şi-acuma, începe desfăşurarea dramei… De la duioşie, Iisus trece pe încetul la
întristare. Să baţi ani şi ani de zile drumurile Galileii, ale Samariei şi [ale] ţărilor vecine,
învăţând pe toţi atâta bunătate, ajutând pe oricine avea nevoie de ajutor, mângâind pe cei
întristaţi şi vindecând bolnavi, iar acum să vezi că, chiar în ceata celor mai apropiaţi, capul
de viperă se înălţa gata să te muşte, dându-ţi veninul morţii. Faţa lui Iisus, adâncit în
gânduri, s-a întunecat. Cei de lângă Dânsul îl întreabă din priviri, iar El spune fără înconjur:
unul dintre voi mă va vinde…
- Care, care?… Care să fie acela… Îl întreabă Ioan?…
Iisus răspunde: acela căruia îi voi întinde o bucăţică de pâine… (Trebuie să ştiţi că aşa
era obiceiul în ţările răsăritului: ca să-i arăţi cuiva că ţii la el, îi dai în timpul mesei să ia din
mâna ta, cum se întâmplă şi la noi, când dai vecinului o felie dintr-un măr frumos sau
niscaiva poame, pe care le preţuieşti îndeosebi, şi-l îmbii să le guste).
Însă, era la mijloc şi o altă socoteală, cu mult mai fină. Ca să cerce cât de adâncă o fi
ticăloşia lui Iuda, Iisus facu o ultimă încercare: Ia să arăt de faţă cu toţi un semn de
prietenie deosebită. Să-i întind pâinea ruptă chiar de mâna mea. Să vedem: ruşina-se-va de
trădarea lui; avea-va el măcar o tresărire de remuşcare?
Pace! Ticălosul primeşte dovada de iubire, pe când în inima lui ca un şarpe încolăcit sta
interesul banilor.
Dar cei mai apropiaţi de Iisus sunt foc şi pară. Cum se poate să fie între ei un ticălos atât
de mare!
Iisus face atunci o mărturisire şi mai dureroasă: Amin, amin vă zic vouă… Mă pândeşte
primejdia morţii; iar, dintre voi, nici unul nu-mi va sta în ajutor…
- Cum se poate! Cum s-ar putea una ca asta... Petru, mai inimos decât alţii, simte că-l
furnică prin degete şi e gata să pună mâna pe sabie. Însă Iisus îl prevesteşte: Şi tu, Petre, şi
tu, ai să te lepezi de Mine…
Şi, astfel, cina se sfârşeşte cu o mare apăsare sufletească pentru toţi. Când să iasă, Iuda
pierise. Ticălosul pornise pe căile trădării.
Atunci, fiindcă înnoptase, Iisus s-a îndreptat spre coasta unui deal, unde era o grădină
cu măslini. I-a lăsat pe ucenici să se odihnească, iar El, luând pe cei trei mai aproape de

sufletul Lui, s-a tras mai la o parte, apoi le-a zis: Aşteptaţi aici şi vegheaţi, până mă întorc.
Şi a înaintat mai departe, până s-a văzut singur-singurel în mijlocul întunericului livezii.
Acolo a început a se ruga, din tot sufletul său răscolit de durere… Amărăciunea îl copleşise
cu totul. Nu se mai mira de ticăloşia fariseilor şi a cărturarilor, care, ca toţi ticluitorii de
vorbe, sunt oameni cu gânduri împrăştiate şi mulţi sunt fără nici un rost trainic în viaţa lor.
Ce să aştepţi de la cei care au hotărât să nu faci sâmbăta 39 de lucruri? Să nu-ţi pui la loc
nici osul, dacă ţi-ai frânt mâna, sau să te freci la scrânteală, dar să nu apeşi. De la astfel de
şarlatani nu-i nimic de aşteptat.
Însă amărăciunea lui Iisus era alta: cum se poate ca şi în ceata celor care au trăit cu
Mine, 12 la număr, o mână de oameni pe care I-am împărtăşit din toată căldura sufletului
Meu, între aceştia să fie un şarpe veninos?!
Cu sudori de sânge – spune Evanghelia, – a îngenunchiat şi s-a rugat: Părinte, treacă de
la Mine paharul acesta atât de amar! Însă, cupa suferinţei nu era încă plină. Ridicându-se
din locul rugăciunii, Iisus vine la cei trei şi ce găseşte? Adormiseră şi dormeau duşi…
Atunci, cu toată nesfârşita Lui bunătate, Învăţătorul izbucneşte în cuvinte pline de
amărăciune: Un ceas v-am spus să vegheaţi şi nici atâta n-aţi făcut pentru Mine! (Vedeţi:
nici măcar cei trei mai de-aproape, în care îşi pusese mai multă nădejde, nu se arătaseră mai
de ispravă!).
Ce urmează, ştiţi. Duşmanii, cu Iuda în frunte, Îl înconjoară. Ucenicii se risipesc…
Doar Petru, după ce a cercat puţin să-L apere, se mai ţine pe urma soldaţilor până în curtea
lui Kaiafa… Dar, când sta la foc, o servitoare, cunoscându-l, a spus către ceilalţi: Uite şi
ăsta era din ceata lui Iisus…Iar el, de trei ori s-a lepădat cu jurământ că nici nu-L cunoaşte
(tocmai când Iisus se cobora de la interogatoriu, iar cocoşul cântase de miezul nopţii).
Astfel, experienţa sufletească a lui Iisus ajunsese până la capăt şi în [ceea] ce priveşte
prietenia ucenicilor pe care îi încălzise nu numai cu învăţătura Lui, dar cu toată iubirea Lui.
De-acuma vine resemnarea. Ticăloşia judecătorilor nu-L mai interesa. Cum să aştepţi de
la străini dreptate, când nici prietenii nu ţi-o dau! Unul te vinde, celălalt te părăseşte, ba,
Petru s-a şi jurat că nu-L cunoaşte!
Mai grozavă dezgolire a slăbiciunii omeneşti nici că se putea… Şi, totuşi, mai trebuia o
picătură ca să umple tot paharul. Când Pilat, cinstitul magistrat roman, face încercarea cea
de pe urmă să-L scape punând mulţimea să aleagă între un hoţ, Baraba, şi Iisus, cu gând că
doar le va fi ruşine evreilor să aşeze pe un criminal mai presus de acela în care El, păzitorul
legii, nu-i găsise nici o vină, gloata într-un glas cere să-l elibereze pe Baraba şi să-L
răstignească pe Iisus…
Adică: mulţimea cea bună, când e lăsată în voia ei, ajunge fiară smintită, când
demagogii şi cărturarii pehlivani o zugrăvesc cu vorbăria lor. Şi iată, aceeaşi mulţime care,
în ziua Floriilor, Îi strigase Osana! Osana!…, acuma zbiară ca ieşită din minţi: Răstigniţi-L,
răstigniţi-L!...
Cumplită mărturie despre adâncimea ticăloşiei omului!
Iisus nu mai are nici un cuvânt de adăugat decât cel potrivit cu nemărginita sa bunătate
şi nobleţe: Iartă-le, Doamne, că nu ştiu ce fac...
,,Lemn strâmb, lemn strâmb este omul…” va spune, peste 18 sute de ani, liniştitul
filosof Kant arătând că, chiar după atâtea veacuri, nu numai duşmanii lui Iisus, ci până şi
cei care se fălesc azi cu numele lui Hristos numindu-se creştini sunt încă grozav de departe
de a fi ceea ce trebuie să fie.
Şi, totuşi, la priveliştea cea întunecată a răstignirii se adaugă şi o rază de lumină. La
picioarele crucii lui Iisus, când toţi îl părăsiseră, a fost cineva care a arătat mai multă
omenie decât toţi: cu ochii plânşi, în faţa crucii stau mama Celui răstignit şi două-trei femei.
În Ziua Floriilor, copii cu stâlpare, în Ziua Răstignirii şi a suferinţei ce culminează cu
moartea - câteva femei.

Iată învăţătura cea din urmă, pe care o putem scoate, ascultând la Denii povestirea
suferinţelor Mântuitorului.
Aşadar, nădejdea tot nu e pierdută. Ce n-a fost cum trebuie în zilele de suferinţă ale
Celui mai bun decât toţi cei buni, [ceea] ce n-a fost cum se cade şi nu e cum se cade după
alte sute de ani de la mişeleasca răstignire de pe Golgota putem nădăjdui că va fi bine
măcar în zarea veacurilor ce vor să vină prin femeie, care este mai simţitoare decât bărbatul,
prin copii, care pot, cu timpul, să fie mai buni decât părinţii şi strămoşii lor.
Amin!
1
Cărţi şi joc de cărţi )
Ieri, ,,Universul” se plângea de un lucru. Ne spunea că toţi, toţi deputaţii, până la unul,
au votat legea pentru oprirea jocului de cărţi şi [a] altor jocuri de noroc. Şi, totuşi, iată că
lumea nu se lasă de năravul ei, pe ici, pe colo, tot mai cearcă unii să-şi facă mendrele.
Ştiu, şi prea ştiu, că lumea nu se îndreaptă cu umărul. Totuşi, să-mi fie îngăduit să spun
doar două vorbe despre ,,cărţi şi [despre] jocul de cărţi”.
Mai întâi, să vă povestesc o întâmplare. Veneam odată de la Iaşi. De cu seara, îmi
alesesem loc în colţul vagonului, ca să mă pot odihni… Până să plece trenul despărţirea
noastră era plină. Linişte. Tovarăşii mei de drum nu se cunoşteau între dânşii. Norocul meu,
să pot dormi… Trenul s-a urnit; eu m-am pitit după haina pe care o spânzurasem la colţ,
ascunzându-mi capul ca în dosul unei perdele. Noapte bună!…
Atâta numai, că noaptea aceea n-a fost bună de loc. Şi-acuma mi-aduc aminte cât
de rea a fost. Potrivit obiceiului, am adormit îndată, ca omul stăpân pe locul lui şi pe
liniştea lui…Nu ştiu cât oi fi dormit, dar o zarvă neaşteptată m-a trezit din somn. Ce era?
Tovarăşii mei, pesemne, făcuseră cunoştinţă unii cu alţii; puseseră la mijloc, pe
genunchi o cutie de pălării (între ei era şi o călătoare) şi începuseră jocul de cărţi. Cât or fi
jucat, cum or fi jucat, habar n-am… Dar jocul se oprise într-o larmă şi-o păruială, care m-au
făcut să sar din somn, - ca şi cum trenul ar fi căzut de râpă.
Ce-a făcut cu ei conductorul nu vă mai povestesc. Ce mi-au auzit urechile, după ce s-a
spart jocul, iarăşi nu vă mai spun… Poftim, acuma de mai dormi. Cuvintele cădeau ca
bolovanii; căutăturile jucăuşilor semănau cu ale hoţilor de codru… Mi-a rămas şi acuma în
minte mutra unuia cu buzele groase, părul alb, sprâncenele negre, precum şi a femeii care
clămpănea ca o meliţă… Până la Bucureşti nu s-a mai ales nimic de somnul meu.
Dar tot se cheamă că am învăţat ceva: am văzut ce însemnează un joc de cărţi şi cum o
ceată de oameni, necunoscuţi până în ziua aceea, se cunosc în câteva ceasuri atât de bine,
încât se hiritisesc să le ajungă până la sfârşitul zilelor.
Nerod obicei, Dumnezeu să mă ierte! Căci ce noimă poate avea să înşiri nişte foi de
hârtie, să te uiţi hoţeşte la cei dimprejur, să-ţi încreţeşti fruntea, să simţi inima că bate, să
stai pironit toată noaptea în faţa atâtor duşmani, să-ţi năuceşti capul până la dogire, iar a
doua zi să nu fii bun de nimic - o cârpă murdară şi păcătoasă, bună cel mult să-şi şteargă
cineva pingelele pe ea.
Om în toată firea e acela care îşi înveninează creierul cu o trebuşoară ca aceasta?
Şi lucrul nu se opreşte nici aici… Uneori, mai are şi câte o hiritiseală, ca aceea pe care
am auzit-o eu în tren, şi ies chiar lucruri şi mai deocheate… Iată, slujbaşul cutare, cinstit şi
vrednic, care şi-a întemeiat gospodăria cu muncă şi economie. A fost om cinstit; are familie
de laudă: copii de însurat, fete de măritat… Şi numai ce-auzi: delapidarea de la Banca
Negoţului! Escrocheria de la Societatea Funcţionarilor şi altele, şi altele de acest soi. Cine
a furat? Cine a furat?
1
) Conferinţă rostită la 30.VII.1936, ora 20.

Închipuiţi-vă, oameni buni! Slujbaş de treabă; vrednic; cu copii de însurat şi fete de
măritat, l-a pus naiba să joace cărţi… S-a lăcomit… A pierdut… A intrat groaza în el.
Nădăjduind să-şi întoarcă paguba, a pus mâna pe banii societăţii… a pierdut tot… S-a dat
ordin poliţiei de la frontieră… Săraca nevasta lui! Săracele lui fete!… Ce s-o mai alege de
ele?…
Iubiţi ascultători, nu sunt pline gazetele de veşti de acestea care te fac să rămâi
încremenit?
Aşadar, cu drept cuvânt cârmuitorii acestei ţări s-au gândit să oprească prin lege toate
jocurile de noroc şi, între ele, şi jocul de cărţi. Întrebarea e: de ce legea, votată de toţi
deputaţii până la unul, n-a fost iute şi degrabă adusă la împlinire, - lucru de care se plânge
,,Universul”? 1)
Să nu vă temeţi că am să vă ţin o predică. Nu. Prin meseria mea, eu sunt dator să
urmăresc obiceiurile oamenilor, începând de la cei care trăiesc sălbatici în pădurile Africii
sau Americii şi până la cei din ţările cele mai civilizate. Şi ştiu că patima jocului e veche; o
găsim, cum spusei, şi la sălbatici… Şi fiarele se joacă: puii de tigru se joacă cu coada lor,
întocmai ca pisoii, cum se joacă şi pruncul omenesc, prinzându-şi piciorul cu mânuţele.
Aşadar, nu e vorba să osândim jocul ca [pe] un păcat de moarte. Dimpotrivă, îmi dau
seama că prisosul de putere se cere să fie cheltuit. Ştiu şi eu, cum ştie toată lumea, că o
bună parte din jocurile copiilor nu sunt decât îndrumarea spre muncă: jucându-se cu
păpuşa, fetiţa începe să croiască; jucându-se de-a grădina, băiatul începe să capete interes
pentru stratele de legume. Şi câte-câte lucruri de mare preţ, în viaţă, serioase – nu se poate
mai serioase - se leagă la început de joc şi [de] jucării.
Aşadar, să nu vă fie teamă că, cel care e deprins a urmări jocul până şi la sălbatici, va
arunca acum osânda asupra acestei aplecări a sufletului omenesc.
Dar tocmai aici e socoteala cea mare: e joc şi joc. N-are nimeni nimic de zis împotriva
jocului din care iese o înviorare pentru suflet şi pentru corp. De când am văzut la Călăraşi,
acum vreo 8 ani, un şir de danţuri româneşti din toate colţurile pământului nostru, am rămas
cu o mare idee despre frumuseţea jocului naţional.
Tot aşa, jocul însoţit de cântarea din care a ieşit, cu timpul, copacul cel mare al muzicii
cu atâtea ramuri şi rămurele, binecuvântat să fie! Nu e o parte mică de joc în cea mai înaltă
simfonie?
Când arta toată a fost legată, la început, de muncă şi de joc, când arcuşul lui Enescu e
frate cu arcul vânătorului negru din pădurile Africii, fire-ar cu cale să vorbim despre nevoia
omului de a cheltui prisosul de putere şi sub forma jocului?
Încă o dată, nu. Dar, să fie bine înţeles că vrednic de om nu poate fi decât jocul creator,
care înalţă, nu scade vrednicia omenească.
Ce poate fi însă creator în jocul de cărţi? 3 şi 3 fac 6. Am câştigat…
Bre, bre!… Iată ce ispravă! Ai câştigat fiindcă 3 şi cu 3 fac 6; fiindcă s-au nimerit în
mână foi de hârtie roşii sau negre, cu chip de bărbat ori de femeie, cu pete rotunde sau
colţuroase. Măi, măi… Ce filosofie! Ce creaţie! Ce merit!
- Nu ţi-e ruşine, omule! Eşti în toată firea? Ai ajuns în mintea copiilor? Ori te-ai coborât
pe treapta negrilor din pădurile Africii, care se răţoiesc şi ei ca de o mare ispravă, când
numărul pietrelor din palmă e cu soţ ori fără de soţ?
Asta-i ispravă pentru care îţi năuceşti crierul, stând toată noaptea de strajă, cu ochii
clipocind de somn, cu fruntea încreţită, cu gura amară, cu inima zvâcnind de frică, cu o
mocirlă întreagă de gânduri în sufletul ademenit spre şiretlicuri de tot felul, până la cele
care duc la necinstea şi [la] prăbuşirea ta şi a copiilor tăi?
1
) În ms., moralistul a renunţat la textul: ,,De unde şi până unde deprinderea asta năroadă, de a-ţi pierde
vremea cu nişte foiţe de hârtie pe care le înşiri într-un fel sau în alt fel şi, apoi, scoţi din pungă ori iei din
punga altora banii meniţi să aducă socoteala iar nu nesocotinţa în viaţă?”

Mare smintenie! Năroadă îndrumare a vieţii! Cât e de neroadă, se vede şi din
unanimitatea celor care, în Dealul Mitropoliei, au hotărât stârpirea peste tot a jocului de
cărţi. Nu ştiu cine erau în Dealul Mitropoliei în ziua aceea. Poate că, printre cei care votau
atunci alb la alb şi negru la negru, erau şi oameni care n-or fi tocmai stâlpi de biserică…
Dar unanimitatea lor le-a făcut cinste în ceasul acela. Era dovada că, în adevăr, nu-i vrednic
de un om care e om să se coboare până la treapta unui joc potrivit cu mintea sălbaticilor şi a
copiilor nevârstnici, care joacă ,,soţ ori fără de”!
Voiţi însă cărţi? Poftim şi librăriile şi bibliotecile sunt la îndemână! Ce nu găseşte în ele
omul doritor de a-şi petrece timpul omeneşte!
Dacă aş avea vreme şi ar fi datoria mea să dau de ştire unuia şi altuia, câte cărţi bune se
tipăresc şi la noi, şi aiurea, Doamne, ce n-aş avea de povestit! Săptămână cu săptămână.
Iată, fiindcă e acuma atâta zarvă în lume, iar războiul bate din nou la uşa noastră şi la
uşa altora, - Ludendorf a şi scris o carte nouă: Războiul total – îmi vin în minte două cărţi,
pe care le-am citit cu cel mai viu interes, parcă aş fi fost şi eu la faţa locului.
În toamna trecută, mi-a căzut în mână o povestire a celor petrecute în Dobrogea, la
începutul luptelor, acuma 20 de ani… Cartea poartă numele generalului Scărişoreanu…; e
plină de fapte, nu de vorbe. Zi cu zi, e înşirată toată viaţa unei divizii, de la mobilizare până
ce a ajuns apoi în Munţii Vrancei, unde a fost martoră trădării lui Sturdza. Doamne, ce
grozavă e viaţa şi ce depărtare e de la ceea ce pare omul în timp de pace şi [ceea] ce iese la
iveală în timp de război!
Altă carte plină de învăţături, scrisă tot de un general. (Militarii îmi plac cum scriu. Nu
se încurcă în vorbe multe şi împopoţonate. Spun repede şi lămurit ce au de spus. Nu
degeaba Caesar e dat şi azi ca pildă tineretului care vrea să rămână sănătos la cap).
Cartea de care amintesc e a generalului Jitianu şi arată ce-a fost în iadul de la Verdun.
Iarăşi carte de fapte, nu vorbe de clacă… Citisem şi alte descrieri despre grozăviile ce s-au
petrecut în jurul cetăţii de care s-a legat soarta Franţei. Dar am rămas recunoscător ostaşului
român care n-a cruţat osteneala să dea şi în româneşte o povestire temeinică a celor
petrecute în locul cel mai primejduit al frontului de la Apus.
Aşadar, numai de plictiseală nu se putea plânge, omul doritor de a mai afla ce se petrece
în lume. Zilnic ies de sub tipar mii şi mii de cărţi, pe care, citindu-le şi apoi recitindu-le, le
ai ca prieteni până la sfârşitul vieţii.
Şi atunci, cum să-ţi pierzi vremea, sănătatea şi punga cu jocul copilăresc al unor foi cu
,,soţ ori fără de”, ca cei de pe maidane?
Încă o dată, nu sunt împotriva petrecerii. Cine munceşte are şi dreptul să se odihnească,
iar petrecerea poate fi odihnă, numai când e bine aleasă, adică potrivită cu etatea şi [cu]
rostul omului. Cât despre jocul de cărţi, aş dori să-mi spună cineva: este el vrednic de un
om care ştie ce face cu viaţa lui? Iată, să vorbesc de breasla mea. Se cuvine oare unui
dascăl, să-şi irosească vremea şi sănătatea pironindu-se pe scaun în faţa unor petece de
hârtie, în care nu se cuprinde nimic? Ce dăscălie mai poate face profesorul care vine la
şcoală cu capul dogit de la jocul de cărţi? Dar magistratul? Cum să judece el cu limpezime
atâtea şi atâtea procese, în care e vorba de averea, [de] viaţa şi [de] cinstea oamenilor, iar
uneori de însăşi fiinţa ţării? Ce să aştepţi de la unul al cărui crier e năuc de veghere la masa
de cărţi? Dar militarul!… Ce mai poate face colonelul cu un ofiţer vlăguit de nesomn ori
încurcat în datoriile adunate la masa de joc?
Un crier are omul, nu mai multe, iar ziua tot 24 de ore are pentru toţi. Dacă, în locul
somnului, care mătură otrăvurile din crier, le-ai mai sporit încă şi prin oboseala nopţii, la ce
mai poate fi bun un astfel de om?
De aceea, nu ne putem îndestul mira că s-au mai găsit oameni care să cerce a înconjura
(ocoli?!, n.n.) legea, ajutând mai departe nerodul obicei al jocului de cărţi.

Dar asta ne duce cu gândul mult mai departe. Cum se poate să-i treacă măcar cuiva prin
minte să zădărnicească o lege votată de toţi câţi erau de faţă în Parlament? Adică, atât de
puţin preţ punem noi pe ceea ce se face în Dealul Mitropoliei?
La întrebarea asta, să-mi daţi voie să nu vă răspund. Am auzit odată un sătean din
părţile Moldovei care, vorbind de una şi de alta, a încheiat aşa: ,,Toate-toate ar merge
strună! Lipseşte însă o rânduială: n-are Dumnezeu stăpân!”
Vorba ţăranului aceluia m-a speriat… Asta nu mai sună a glumă, ci trece dincolo de
glumă.
Iar cei ce vreţi să aflaţi cum de îndrăznesc unii şi alţii să încalce legile, gândiţi-vă la
vorba moldoveanului cel blajin, care a isprăvit cu un oftat adânc-adânc de tot. Dacă ştie
cineva un răspuns mai bun, să ni-l spună şi nouă.
Pentru noi, minutele s-au sfârşit.
Noapte bună!
V.
1
CONFERINŢE DIVERSE )
1
De la Nistru )
În seara asta, să vorbim puţin de margina dinspre răsărit a ţării. E greu lucru să povesteşti
cuiva despre locuri în care cel ce ascultă nici măcar n-a pus piciorul. Dar să încercăm cât de
cât.
La răsărit, România se isprăveşte la Nistru. Iar Nistrul, după a mea părere, este una dintre
cele mai frumoase ape ale ţării, - poate cea mai frumoasă dintre toate.
Dunărea, se ştie că e cea mai mare. Întrece, poate, şi ca mărime, şi ca faimă, pe toate
râurile cele mai vestite din Europa 2) Când se strecoară prin Munţii Banatului, apele ei ating
pe alocurea adâncimi mai mari ca [cele] ale Mării Nordului... Iar în Balta Ialomiţei şi a
Brăilei, pe timp de revărsare, e atâta seninare de ape că abia mai zăreşti malul celălalt.
Şi mare, şi slăvită e Dunărea noastră! 3)
Străbunii daci se închinau la ea, cum se închină din vechime şi până azi indienii la fluviul lor sfânt,
Gangele, şi nu plecau la război până nu beau apa din ea, ca un fel de aghiasmă, adică apă sfinţită, ca să
prindă mai multă putere. Aşadar, nu i-a lipsit Dunării şi nu-i lipseşte nici azi dragostea noastră. De
mici copii, înainte de a bănui măcar ce e Dunărea, numele ei a fost pe buzele noastre ale tuturor. Când
1
) Următoarele patru texte ne-au fost puse la dispoziţie prin bunăvoinţa Radiodifuziunii Române, căreia
îi aducem respectuoase mulţumiri şi pe această cale.
Ele au fost grupate separat deoarece, tematic, nu fac parte dintre cele rânduite de autorul însuşi în
manuscrisele sale, aflate în arhiva familiei. Este posibil ca savantul să le fi considerat pierdute sau distruse,
aşa cum s-a întâmplat şi cu alte valori din bogata sa bibliotecă.
1
) Conferinţă rostită sub titlul de mai sus la emisiunea ,,Universitatea Radio” din data de 25 iunie 1935, ora
20, apud Arhiva Societăţii Române de Radio, dosar nr. 10/1935, 10 file manuscris.
Vezi şi rev. ,,Radio”, anul VIII, nr. 353, p. 5-6.
2
) În ms., savantul a tăiat textul: ,,Napoleon, împăratul cel mare al francezilor, Napoleon Bunăparte, cum îi
ziceau bătrânii noştri, a spus că Dunărea este regina tuturor râurilor mari ale Europei. Mai ales noi, românii, îi
putem preţui lăţimea şi adâncimea. La trecerea…”
3
) Autorul a tăiat din ms. următorul fragment, de o mare frumuseţe lirică şi pe care noi l-am lăsat în text
drept o emoţionantă paranteză descriptivă. (n. n.)

găseam melcul frumos vărgat, ca un nasture pierdut în iarbă, ştiţi cântecul cu care ademeneam vietatea
cea somnoroasă [ca] să iasă la iveală: ,,Melc, melc, cotobelc…” Vream numaidecât să-l vedem că arată
coarnele lui, lăudându-l că sunt mari ca cele de bou, iar, de teamă că linguşirea asta şireată nu s-a
prinde, îi mai făgăduiam că-l vom duce la Dunăre, să-i dăm apă tulbure, - parcă am fi ştiut că apele
Dunării sunt mai totdeauna tulburi. Mai târziu, din alte cântece, aflăm că Dunărea e ,,drum fără
pulbere” şi multe isprăvi legate de apele ei, între care şi de mania cea mare a revărsărilor – de unde şi
vorba: e Dunăre de muncă. Însă, toate astea, ca să se vadă cât de legată a fost viaţa neamului nostru de
Dunăre.
Şi, totuşi, nu m-am sfiit să spun că, în privinţa frumuseţii, Nistrul stă să întreacă chiar
Dunărea. Se cuvine, deci, să ne lămurim puţin asupra acestui lucru.
Adică, în ce-o fi stând frumuseţea Nistrului? Iubiţi ascultători, întâi şi întâi de toate,
frumuseţea Nistrului stă în făptura malurilor lui în adevăr fără pereche la oricare alt râu al
ţării.
Gândiţi-vă, cum sunt, de obicei, malurile apelor, fie mici, fie mari? Fiindcă râurile îşi sapă
mereu albia şi tot ele o potmolesc cu prundiş şi [cu] ţărâna ruptă din mal, mutându-le mereu la
vale, - bătaia apei se schimbă şi ea mereu. Ca o funie care, necontenit, se împleteşte şi se
despleteşte, aşa se împarte necontenit şi iarăşi se uneşte apa din albia unui râu.
Se zice, de obicei: nestatornic ca vântul. Dar apele ce cusur au? Nu sunt şi ele destul de
nestatornice? Tot alte unde curg aceluiaşi pârâu… şi tot altă albie îşi croieşte orice râu. Când
te duci după mai mulţi ani să vezi locul unde te scăldai în copilărie, rămâi uimit câtă
schimbare se petrece în albia unei ape şi ce repede i se schimbă malurile!
Şi, tocmai asta e una din[tre] marile însuşiri ale Nistrului – cel puţin în partea lui de
miazănoapte unde începe a face hotarul ţării noastre, unde lunca se lărgeşte, asemănându-se
cu a Dunării aproape de liman: malurile sunt nu se poate mai bine statornicite.
În adevăr, când străbaţi Moldova în curmeziş, dintre Prut şi Nistru, în partea de sus şi de
mijloc a ţării, după ce te saturi de priveliştea dealurilor domoale, ale căror culmi fug în zare
aproape ca liniile nedesluşite ale unui şes, după ce – timp de ceasuri – nu mai vezi nicăieri
nici o pădure ori crezi că te-ai apropiat de bărăganul nesfârşit al Rusiei, deodată câteva pâlcuri
de pădure ademenesc ochiul şi, iată, ca la un film care îşi schimbă repede vederile, în faţa
ochiului pe jumătate adormit se desfăşoară minunata panoramă a Nistrului: o vale adâncă şi
împădurită care îţi aduce aminte de poalele Carpaţilor. Nu cumva se vor ivi spre răsărit
niscaiva munţi? Nu. În zare, dincolo de această vale încântătoare a Nistrului, linia orizontului
e netedă, ca pe mare. Acolo e stepa adevărată, lanţul bărăganelor peste care poţi călători
săptămâni şi săptămâni, fără să le mai dai de capăt.
Aşadar, Valea Nistrului e hotarul dintre aceste două lumi deosebite.
Minunat hotar! Închipuiţi-vă un şanţ uriaş, adânc de o sută-două de metri…, uneori mai
larg alte ori mai îngust, parc’ar fi o tranşee gigantică săpată odată pentru totdeauna, să fie
mereu gata în vederea războiului dintre cele două lumi deosebite.
Cu drept cuvânt, fiindcă aici se sfârşeşte Europa şi începe o lume cu totul şi cu totul alta
decât a Europei... Cei care cunosc, măcar geografia învăţată în copilărie, ştiu că aici ne
îndrumăm spre lumea asiatică. Cu doi ani înainte de război, cea mai mare revistă de geografie
din toată lumea, a tipărit o hartă, în care se însemna hotarul Marii Siberii, iar Congresul
Internaţional de Geografie, ţinut cu puţin timp înainte la Roma, arătase cât de îndreptăţit este
acest hotar care desparte Europa adevărată de marea câmpie rusească, ce se întinde din Marea
Neagră până în Oceanul Îngheţat. Cine vrea poate găsi şi în cărţile româneşti destule
amănunte cu privire la acest mare hotar legat de istmul dintre [Marea] Baltică şi Marea
Neagră.
E drept că geograful care făcuse harta nu cunoaşte, cu destulă amănunţime, locurile
noastre. De-ar fi văzut el numai un ceas Valea Nistrului, şi-ar fi dat seama că nicăieri nu se
vede mai bine ca aici cum se mărginesc cele două continente. Geografii noştri au arătat

deosebirea (?!) clădirii (alcătuirii, n. n.) pământului [în funcţie] de climă, de apă, de vegetaţie
şi de oameni.
E destul să vă gândiţi la şirul de mari cetăţi - Hotin, Soroca, Tighina şi Cetatea Albă -,
stând ca nişte străji şi simţiţi că Nistrul e adevărata graniţă a Europei, adevăratul hotar al lumii
europene. De la Nistru, până la gura Loirei, cea împodobită cu atâtea castele şi până în Spania
– atât de bogată în castele, încât două dintre provincii au căpătat chiar numele de Castilia;
aşadar, de la Nistru până la Atlantic, Europa e plină de cetăţi întărite şi de burguri medievale,
dintre care avem şi noi destule în Ardeal.
La răsărit însă, în câmpia rusească, nici urmă de cetăţi. În bălăriile stepei, cea mai bună
apărare era fuga şi ierburile aprinse în calea duşmanului, cum fusese obiceiul din timpul
geţilor, în lupta lor cu Dariu al lui Histaspe!
Aşadar! Ultima graniţă, apărată cu cetăţi europene, este Nistrul. Şi, fiindcă am zis
adineaorea tranşee, să lămurim puţin lucrul. Închipuiţi-vă că v-aţi apropiat de Nistru şi aţi
păşit în valea lui cea adâncă. Cea dintâi întrebare e asta: cum ai să te cobori până în vadul
Nistrului? Abia când începe priporul, vezi ce urâtă trebuşoară trebuie să fi fost suişul şi
coborârea în vremuri mai vechi, când nu erau drumuri. Astăzi şoseaua, care duce de la
Floreşti la Soroca, în apropiere de oraş, e acoperită cu pietre destul de mari, în care copita
calului să se poată sprijini, fie că suie, fie că merge la vale. Dar, pe vreme de ploi mari şi
noroi sau pe vreme de iarnă, cu lunecuş de zăpadă sau de gheaţă, să-ţi iei nădejdea că poţi
intra sau [că] poţi ieşi din Valea Nistrului. Cât despre automobil… Cei nedeprinşi, pe vreme
rea, îşi fac semnul crucii pe ascuns ori măcar îşi muşcă limba, închipuind semnul crucii.
Pripor, nu glumă! Cine alunecă s-a dus să nu se mai întoarcă.
Era destul arcaşilor lui Ştefan Vodă să păzească bine ieşirea din gârliciul pe unde suiau
potecile sau cele câteva drumuri din valea Nistrului şi hotarul era bine privegheat. Iar pentru o
apărare mai temeinică, iată minunata strajă a cetăţilor, adevărate străji ale Moldovei în faţa
cetelor vagabonzilor stepei.
Ştefan Vodă, Ştefan Vodă! Ce-ţi păsa ţie de tătari şi de alţi hămesiţi, când pârcălabii
cetăţilor tale se chemau Hărman, Buhlea, Isaia, Oană şi toţi cei de-un fel cu ei, iar bărboşii tăi
călăreţi stau cu piciorul în scară, păzind, de sus, din pripor, vadurile adâncului Nistru, apărate
şi de viteji, şi de codri străvechi ca şi cei din Carpaţi! Căci asta e a doua însuşire de seamă a
Nistrului: bogăţia de pădure. Azi, ce-a mai rămas? Puţin lucru. Dar şi puţinul acesta e plin de
farmec. Când te-ai coborât în fundul transeei nistrene şi te uiţi îndărăt, pe unde valea e mai
îngustă, povârnişurile repezi şi pline de pădure, te fac să crezi că te afli în cine ştie ce ţinut
vecin cu Carpaţii. Imaginea e deplină când vezi, ici şi colo, pâraie sprintene care aleargă
tinereşte la vale, săltând cu atâta putere, încât mişcă, uneori, roţi de mori – cele mai mari din
câte am văzut în viaţa mea. Moara scundă cât o căsuţă - pe care un voinic ar putea-o prăvăli în
Nistru, - dar roata uriaşă, mişcând domol cupele sale pline de apă… Atâta numai că iluzia
muntelui se spulberă iute, îndată ce priveşti jos, apa cea lată, lină şi adâncă a Nistrului. Simţi
îndată că eşti departe-departe de munţi. Trebuie să fii, din contra, pe un ţinut, aproape de un
şes tare oblu, pe care Nistrul l-a săpat încet-încet, adâncindu-se domol, nu în ţărână sau [în]
cine ştie ce piatră slabă, cum fac Prutul, Bârladul, Siretul, Buzăul, Ialomiţa şi alte ape
nevoiaşe. Nistrul a săpat până la stânca din care s-a urzit Pământul cu sute şi sute de milioane
de ani îndărăt, într-o vreme pe când nici nu se ridicase zidul Carpaţilor. Ţi se uluieşte mintea,
când priveşti îndărăt spre atâta prăpastie de timp.
Dar Nistrul nu se sfieşte de ani. El a săpat şi sapă în aceste temelii străvechi ale
Pământului… Iar urmarea a fost un lucru aproape fără pereche în Europa: o vale cu nişte
maluri aşa de frumos arcuite parc’ar fi fost trase cu compasul. Iată, la dreapta o firidă frumos
arcuită, înaltă şi dreaptă ca un perete… (doar şopârlele să se poată căţăra pe ea), apoi apa
ocoleşte domol la stânga şi lunecă la vale sub altă râpă înaltă… şi aşa arcuirile acestea se
repetă, ca mlădierile unui balaur. Are, e drept, şi Tisa, şi au şi alte râuri de şes arcuiri de

acestea, dar nu cu atâta rânduială. De câte ori apele lor se umflă, malurile se pot schimba, iar
vadul vechi poate fi părăsit.
La Nistru însă aşa ceva nu se poate chiar când sloiurile de gheaţă îl zatonesc ici şi colo,
apa se umflă grozav. (Acuma câţiva ani, la Soroca, s-a ridicat cu 12 m, aşa că [a] prins şi
temelia cetăţii. Dar malurile înalte opresc apa să rătăcească prea mult. Îndată ce zăporul trece,
râul curge tot în albia lui cea veche, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Iată de ce arcurile
(geografii le zic meandre), iată de ce sunt atât de frumoase. Cum îţi face plăcere un leit-motiv
în muzică, de câte ori se repetă, aşa îţi face plăcere eleganta repetare a meandrelor Nistrului.
Dacă se întâmpla să treci în aceeaşi zi peste Nistru şi [peste] alte ape ale Moldovei sau ale
câmpiei dunărene, nu se poate să nu priveşti cu milă sălbăticia Prutului, a Siretului şi altor
râuri fără albie temeinic sculptată… râuri barbare, cu maluri neisprăvite, în care firul apei
rătăceşte la întâmplare. (În vremuri de ploi mari – pripeală mai grozavă ca a nebunilor; apoi,
pe vreme de secetă, istovire netrebnică: prundul rămâne uscat, gol, lipsit de orice podoabă,
râul întreg e ca un bolnav în agonie, care trage de moarte.)
Câtă deosebire la Nistru. Vadul lui adânc şi frumos sculptat în piatră nu lasă apele să se
risipească; le păstrează toate la un loc… apa adâncă, apa lină aproape ca un lac, în care ziua se
oglindesc norii ori seninul cerului, iar noaptea luceferii.
Aţi băgat de seamă în minunata poezie Limba noastră a poetului moldovean de peste Prut,
răposatul [Alexe] Mateevici, cum tânărul ucenic al lui Eminescu leagă luceferii de
străfundurile Nistrului? Imaginea asta nu e o vorbă de umplutură, cârpeală cum se întâmplă la
atâţi neputincioşi care cred că poezia stă în potriveala şireată a cuvintelor. Nu. E copiată aici
după natură. Numai o apă lină ca [a] Nistrului poate oglindi, întocmai ca şi un lac, imaginea
cerului înstelat.
Iată de ce spuneam la început că Nistrul e unul dintre cele mai frumoase râuri ale ţării.
Singur Mureşul, şi Oltul pe unde e lin, se mai aseamănă puţin cu straja de răsărit a ţării. Dar şi
Oltul, şi Mureşul sunt râuri chinuite, ca toate cele care întâlnesc şi munţi în calea lor. Nistrul
singur după ce şi-a luat rămas bun de la munte şi a rătăcit prin Galiţia, pe alocuri mergând la
întâmplare, ca şi Tisa, apropiindu-se de ţara noastră, capătă o personalitate nu se poate mai
bine definită. Aminteşte în unele priviri Rinul dintre Mainz şi Bonn, Rinul castelelor şi [al]
legendelor. Dacă s-ar fi nimerit în ţara lor, Nistrul cu cetăţile lui ruinate ar fi fost glorificat ca
un al doilea Rin…
Noi, românii, mi se pare că n-am fost destul de drepţi cu Nistrul. [V.] Alecsandri în Dan
căpitan de plai e, după câte ştiu, cel dintâi care a împrăştiat o aureolă de mare lumină, spre
răsăritul Moldovei, spre Nistru. Lui Alecsandri i-au fost dragi apele Moldovei şi, mai ales, i-a
fost drag pământul şi poporul ei. (Undeva el spune o vorbă plină de mare înţeles: ,,când aud
Doina, par’că aud toată Moldova plângând…”) Cel care a făcut apoi să pătrundă şi mai mult
Nistrul în conştiinţa noastră etnică a fost Eminescu, în acel vers de la Nistru până la Tisa, ce
răsună în sufletul oricărui român, cum răsună începutul Evangheliei din ziua Paştilor pentru
orice suflet creştinesc. De aceea, e de mirare că nici muzica nu ne-a spus ce-ar trebui să ne
spună despre Nistru; ştiu ceva muzicanţii de vechile lui ritmuri (?!), dar de marele andante al
Nistrului nu răsună nicăieri! În schimb, ne spun destul privighetorile. Cine trece primăvara
prin Valea Nistrului ştie că, dacă ar fi să judecăm România după cântecul păsărilor, adevărata
primăvară românească e cea de pe malurile Nistrului.
Iată, iubiţi ascultători, de ce în vorba asta de şezătoare, unde lăsăm cuvântul mai slobod
decât în scris, am îndrăznit să pun apa Nistrului la locul cel mai de cinste. Dar să nu credeţi că
mă amăgesc asupra preţului vorbelor mele. Povestirea cuiva despre locurile pe care nu le-ai
văzut e slab, tare slab lucru; e aşa ceva, ca un fel de desen pe nisip. Puţin-puţin să bată vântul
şi tot desenul s-a spulberat fără urmă. Şi, ca să vă dovedesc că e aşa, iată, gândiţi-vă singuri la
un lucru: înainte de a vedea un ţinut, o apă, un oraş, fie şi un sat…, ai - din auzite - o

închipuire despre el. Dacă priveşti şi niscaiva fotografii sau o hartă, ţi se pare că ai prins în
minte chipul cel adevărat al lucrurilor.
Vai de prinsul acela… te duci la faţa locului şi vezi... Îndată, parcă te-a atins cineva cu o
nuia vrăjită, ca cele din farmece. Tot ce ştiai din auzite sau din citite, piere ca o ceaţă în bătaia
soarelui şi o imagine nouă îţi cuprinde mintea, alungând pe cea veche şi osândind-o la moarte.
Aşadar, nu tu ai prins imaginea cu ajuorul cărţii sau al hărţii, ci imaginea reală te prinde pe
tine, dacă ai norocul să vezi cu ochii tăi, nu cu ochii altuia acel ţinut.
Atunci, la ce slujeşte geografia, veţi întreba, şi de ce ne-ai mai ţinut de vorbă, aci la
Radio?
Ei, aici, e aici. O vorbă românească spune: când n-ai fragi, mănânci şi căpşune; iar când n-
ai nici căpşune, te mulţumeşti şi cu frunzele căpşunilor… Măcar să le vezi ori să le pipăi. Tot
e ceva…
Aşa şi cu decrierile geografice: când n-ai realitatea, te mulţumeşti şi cu umbra.
Gândul meu a fost numai atât: nu să vă arăt Valea Nistrului, că asta e cu neputinţă, ci
numai să vă îndemn s-o vedeţi singuri.
Dacă am izbutit cât de cât să deştept în unele suflete româneşti dorinţa de a vă apropia de
malul slăvitului nostru Nistru, sunt mulţumit şi prea mulţumit.
Acuma, pe malul Nistrului, cetăţile îngrijite de Ştefan Vodă aruncă umbra lor în apa
molcomă a frumosului rai… [text lizibil, n. n.].
Privighetorile au început să cânte…
Noapte bună!

Simion Mehedinti La Ceas de Taina PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Simion Mehedinti La Ceas de Taina PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.

Faţa dinspre mare a ţă rii 1

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

,,Aşteptăm Învierea lui…”

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Rogu-vă: e serios? Europa cu milioane de şomeri, cu bugete deficitare, cu fabrici care nu

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

CONFERINŢE LITERARE ŞI FILOSOFICE

Ce este Academia Română 1

Zilele acestea se ţine adunarea de primăvară a membrilor Academiei Române. Societatea

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Cum criticau junimiştii 1

Reluăm firul vorbei noastre la Radio.

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

E vorba să vă spun ceva despre revistele de odinioară şi anume de ,,Convorbirile

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Azi e duminică. E şi zi de toamnă târzie. Pe aici, pe la Bucureşti, n-a îngheţat până

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com