Sunteți pe pagina 1din 430

Zenon Kosidowski

Povestiri biblice
CUPRINS:
Cuvânt înainte pentru cititorii români 5 Prefaţă 7
DE LA FACEREA LUMII LA TURNUL BABEL 15
Facerea lumii Adara ţi Eva în rai Cain şi Abel Potopul Turnul Babei
CURIOASELE DESCOPERIRI! N LEGĂTURA CU FACEREA LUMII,
A RAIULUI, CU POTOPUL şi TURNUL BABEL 33
AVRAAM. ISAC şi IACOV 43
Neamul lui Avram locuieşte în Ur
Terab s-a hotărât să meargă la Haran
Terah, Năhor şi Avram în noua patrie
Călătoria spre Ţara Canaan
Pământul făgăduinţei
Cum a devenit Sărai soţia faraonului
Groaznica aventură a lui Lot
Avram se frământă din cauza urmaşilor
Avram devine Avraara
Vizita celor trei bărbaţi misterioşi
Sodoraa şi Gomora
Cum a fost păcălit regele Abimelec
Naşterea lui Isaac
Isaac pe altarul de jertfe
Moartea Sarrei
Cum l-au căsătorit pe Isaac
Avraam se căsătoreşte a doua oară
Gemenii lui Isaac şi ai Rebecăi
Pentru un blid de linte
Durerile şi necazurile lui Isaac
Vicleşugurile Rebecăi şi ale lui Iacov
Scara lui Iacov
Cum Laban şi Iacov s-au înşelat reciproc
Fuga lui Iacov
Iacov se ia la trântă cu Dumnezeu întâlnirea cu Isav
Cura şi-au răzbunat sora fiii lui Iacov
Iacov la Betel şi Mamvri
ADEVĂRUL şi LEGENDA DESPRE PATRIARHI 73 iNTlMPLĂWLE
FURTUNOASE ALE LUI IOSIF 95
Vândut In robie
Iosif în casa lui Putifar
În palatul faraonului
Iosif guvernează în Egipt
Neamul lui Iacov suferă de foame
Iosif îşi pune din nou la încercare fraţii
Neamurile Iui Israel se mută în Delta Nilului
POVESTIRE POPULARA SAU ADEVĂR? 106
MOISE 115
Robia
Salvarea miraculoasă
Patruzeci de ani în exil
Plecarea din Egipt
Trecerea prin Marea Roşie
Călători prin pustiu
Dansul în jurul viţelului de aur
Legământul cu Iabve
În drum spre Kadeş
Patruzeci de ani în pustiu
Spre pământul făgăduinţei
Prezicătorul
Ultimele zile ale lui Moise
MOISE IN AUREOLA MITURILOR 143
IOSUA ŞI JUDECĂTORII 179 lerihonul, fortăreaţa Canaanului
Evenimentele dramatice de lingă zidurile fortăreţii Ai înşelăciunea
ghibeoniţilor
Coaliţia celor cinci Regi
Războiul cu Regii Canaanului de Nord
Israelul se stabileşte în Cancan
Debora, Ioana d'Arc a Israelului
Cum un agricultor modest a devenit eliberatorul Israelului
Ieftae – nefericitul erou al Galaadului
Samson
Cum a vrut Samson să se însoare
Aventurile lui Samson la Gaza
Samson şi Dalila
Moartea eroică a lui Samson
Cum au furat urmaşii lui Dan statuia lui Iahve
Nelegiuirea veniamiţilor
Credincioasa Rut cu inima de porumbiţă
EPOCA ÎNFRUNTĂRILOR 81 A EROISMULUI 207
VÂRSTA DE AUR A ISRAKIlJI.il 243
Preotul Eli şi naşterea lui Samuc! Soarta ciudată a Arcei
Legământului Samuel reformatorul ' Cum a fost Saul uns ca rege Prima
victorie a lui Saul Cum i-a supărat Saul pe preoţi Fapta eroică a lui
Ionatan Cearta definitivă cu Samuel Cum a învins David pe Goliat David,
Saul şi Ionatan Micol şi Ionatan ii salvează pe David Măcelărirea preoţilor
şi pribegia lui David Cum a cruţat David pe Saul şi s-a Îndrăgostit de
Abigail David In slujba Filistenilor şi soarta tragică a lui Saul David
deplânge moartea lui Saul şi a lui Ionatan David este ales rege iudeu şi
lupta pentru tronul Israelului Oraşul lui David Răpirea soţiei lui Urie Noi
scandaluri la palat Răzvrătirea lui Abesalom Riţpa'- Antigona Israelului
Intrigile Ia curte
Solomon Regele Israelului şi al Iudeei
Povestea despre două mame
Solomon un conducător de stat talentat
Solomon construieşte templul
Bogăţiile lui Solomon
Regina Sabei
Haremul Iui Solomon şi zeii străini
ADEVĂRUL şi LEGENDA DESPRE ÎNTEMEIETORII MONARHIEI
ISRAIELITE 293
ISRAELUL ŞI IUDEEA 325
Cura s-au despărţit drumurile Israelului şi ale Iudeii
Israelul venerează viţelul de aur
Ce s-a întâmplat în regatul Iudeii
Omri – cel mai marc rene al Israelului
Prorocul Uie şi Izabcla
Via lui Nabot
Moartea regelui Ahab înălţarea lui Uie la cer
Minunile lui Elisei
Cum a vindecat Elisei pe un lepros
Stârpirea dinastiei lui Ahab
Atalia – regina Iudeii
Declinul şi decăderea Israelului
Soarta regatului Iudeu
Robia babiloneană
Întoarcerea
Refacerea
Mesianismul lui Ezdra
Mesianismul lui Neemia
AU DOARĂ EU StNT PĂZITORUL FRATELUI MEU? 358
ŞASE POVESTIRI BIBLICE DESPRE EROISM, SUFERINŢĂ ŞI
BINEFACERILE LUI DUMNEZEU ASUPRA EVREILOR 385
Despre Iudiţa cea vitează
Estera, regina persană
Tobit – credinciosul israelit pe pământul persan
Iov
Daniel
Iona
POVESTIRI POPULARE INSTRUCTIVE 400

CUVÂNT ÎNAINTE PENTRU CITITORII ROMÂNI


E îndeobşte cunoscut că socialismul înseamnă societatea
oamenilor raţionali'si luminaţi eliberaţi de mituri şi superstiţii şi călăuziţi
de idei umaniste şi ştiinţifice. Scriind POVESTIRILE BIBLICE, mi-am
dorit ca, pe măsura posibilităţilor mele, să contribui la marea operă de
formare a omului nou, a omului epocii socialiste. BIBLIA, în decursul a
sute de ani de tnrlurire asupra gândirii atttor generaţii, a lăsat urme
adinei în cultura şi imaginaţia oamenilor. Cu toate că nici un om înţelept
nu mai crede azi în caracterul supranatural al acestei cărţi – arhaică,
plină de cruzimi şi fanatism – multe din ideile ei grandioase, născute în
chin şi trudă, sunt permanent prezente printre noi, trezind pină şi în
rlndul oamenilor raţionali o nelinişte intelectuală. De această trăsătură
psihologică, căreia unii psihologi i-au dat denumirea de „complex biblic”,
trebuie să ţinem seama. Omul. Ca fiinţă care g'mdeşte, atâta timp cit nu
va primi un răspuns categoric la întrebarea – ce reprezintă propriu-r/v
VECHIUL TESTAMENT, va avea sentimentul unei neîmpliniri, în
încercările sale de a se debarasa de umbrele trecutului.
Trecând la redactarea POVESTIRILOR BIBLICE, am făcut-o fără
îndoială, pleclnd, în principal, de la dorinţa de a da un răspuns ferm la
aceste întrebări. In acelaşi timp mi-am dat seama că acest răspuns
trebuie să fie bine argumentai din punct de vedere ştiinţific, dacă vrem
ca el să satisfacă pe omul timpurilor noastre^ respectiv pe omul
contemporan. Adevărurile BIBLIEI le-am căutat In vasta literatură
mondială scrisă pe această temă, în care au fost adunate roadele
căutărilor şi descoperirilor atâtotrcercetători, începând cu bibliştii şi
istoricii şi termintnd cu filologii, cercetătorii religiilor şi cu arheologii. În
lumina acestor cercetări ştiinţifice s-a dovedit că VECHIUL TESTAMENT
este o antologie cuprinzând descrierea unor evenimente istorice
prezentate în aureola legendelor şi a miturilor cit şi a unor povestiri
populare, împrumutate, nu odată, de la vechile popoare mesopotamiene.
Dacă în urma cercetărilor efectuate s-a şters de pe aceste povestiri
nimbul sacral cu care au fost inconjuratc. S-au dovedit a fi totuşi nişte
capodopere ale literaturii universale, care merită să fie păstrate pentru
totdeauna în patrimoniul cultural al omenirii.
POVESTIRILE BIBLICE au apărut pină în prezent aproape în toate
ţările socialiste şi în numeroase cazuri In tiraje extraordinar de mari.
Constituie aceasta, probabil, o mărturie că o lucrare de felul celei de faţă
a fost foarte necesară tn procesul general de laicizare al orânduirii
noastre. Cred, de asemenea, că şi în România frăţească, în ţara cu o
tradiţie culturală atât de bogată, şi'mai înainte de toate, ţara care
cunoaşte o dezvoltare allt de impetuoasă în zilele noastre, POVESTIRILE
BIBLICE se vor bucura de o apreciere pozitivă.
Dtnd expresie acestor gtnduri modeste aş dori să subliniez bucuria
fi niândria pe care o încerc că POVESTIRILE BIBLICE apar în limba
română, tn limba unei ţări legată de Polonia printr-o prietenie
tradiţională de veacuri fi printr-o indestructibilă solidaritate frăţească pe
drumul construirii socialismului. Mă bucur. In acelaşi timp, că glndurile
mele au fost transpuse tn limba tui Gala Galaction de cunoscători de
seamă ai limbii şi ai culturii polone, cărora lin să le mulţumesc pe
această cale pentru efortul depus.
PREFAŢA
De obicei, cărţile mele sunt enumerate printre lucrările de
popularizare a ştiinţei. Fără a subestima acest domeniu extrem de util,
trebuie să afirm, de la bun începui, că ambiţiile mele sunt cu mult mai
mari. S-ar putea să mi se pară doar. Dar consider că fac parte din rândul
scriitorilor care şi-au ales drept material artistic epopee; > cuceririlor
ştiinţifice. Mă pasionează descoperirile, dar într-o măsură şi mai marc
descoperitorul însăşi, ca om, efortul său. Truda sa şi întlmplările
dramatice prin care trece pentru a găsi adevărul, succesele sale.
Dobândite de multe ori cu preţul sănătăţii şi al vieţii.
Căci, ce poate fi mai atrăgător dectt şiragurile lungi de cercetători
entuziaşti, nobili şi geniali, căutători pasionaţi şi dezinteresaţi ai
adevărului care, In ciuda greutăţilor de tot felul, au înlăturat prejudecată
după prejudecată lăsând să pătrundă din ce în ce mai multă lumină In
minţile noastre întunecate! Printre cruzimile de care nu ne-a scutit şi nu
ne scuteşte istoria, martiriul şi triumfurile lor constituie, probabil, cea
mai minunată afirmaţie şi justificare a existenţei umane. Parafrazindu-1
pe Stendhal ai vrea parcă să spui că fără cunoştinţe omenirea ar fi ca o
navă fără balast, lăsată în voia stihiei oarbe.
Dacă am scris despre soarta culturilor străvechi am făcut-o
întrucât am căutat acele începuturi trainice ale istorici, acel fir călăuzitor
al progresului omenirii care a străbătut prin timpurile furtunoase ale
războaielor, ale cruzimilor şi ale întunericului. Am căutat omul care,
împleticindu-se în plasa instinctelor primare şi ale superstiţiilor, a mers
mereu înainte, spre orizontul luminos al existenţei sale. Urmărirea
acestui drum chinuitor, dc-a lungul erelor, epocilor şi secolelor – aceasta
constituie tema cărţilor mele. Căci nu există o epopee mai atrăgătoare
decât drumul fiinţei umane, de la omul peşterilor până Ia descoperitorul
atomului şi al tainelor cosmosului.
În această mişcare a omenirii un loc important ii ocupă Vechiul
Testament. El a străbătut prin mii de fire cultura multor popoare, sub
influenţa lui s-a format imaginaţia, limba şi obiceiurile multor generaţii.
Cu toate acestea, cât de puţin cunoaştem din conţinutul lui!
Generaţiile mai vechi îşi amintesc doar anumite fragmente din Biblie,
generaţiile de astăzi, educate într-un spirit laic. Probabil nu mai ştiu
nimic despre ea. Traducerile mai vechi, cit şi cele noi de altfel, datorită
limbii lor arhaice nu atrag omul de rând la lectur. I acestei cărţi, iar
oamenii cu convingeri raţionaliste se îndepărtează de ea motivirul că ar,
fi o carte sacrală, plină de mituri străvechi şi de norme rituale.
Ştiinţa contemporană însă, a dovedit că Biblia, este un document
laic de o factură deosebită, conţinând o mare cantitate de date istorice
valoroase. Începuturile sistematice ale cercetărilor în acest domeniu –
lăsând la o parte încercările vechi, sporadice – datează de la jumătatea
veacului al XlX-lea. Dar, într-un limp relativ scurt, de-a lungul a o sută
de ani, ce transformări revoluţionare profunde au avut loc în concepţiile
noastre despre Biblie!
Până la jumătatea veacului trecut. Biblia era un domeniu rezervat
doar teologilor. Considerată drept o carte sfântă, inspirată de Dumnezeu,
se crease în jurul ei un fel de imunitate, păzită cu străşnicie de rigorile
instituţiilor bisericeşti. Încercările de a privi critic asupra textelor biblice,
din punct de vedere lingvistic sau istoric, au fost apreciate mult timp ca
un sacrilegiu şi drept un atentat împotriva credinţei religioase.
A dominat convingerea că, realmente, Moise, Iosua. David,
Solomon şi prorocii au scris anumite părţi ale Bibliei, că lahve a stabilit
cele „zece porunci”, pe muntele Sinai, că Ilie. În carul cu flăcări, s-a
înălţat la cer, iar Daniel a ieşit întreg din groapa cu leii. Atunci când a
devenit evident că textul biblic este în totală contradicţie cu ceea ce se
înţelege prin noţiune de sacru, comentatorii au căutat în el un sens
alegoric, cu caracter mistic. Aşa, de exemplu, Ctntarea Cintă-rilor, lirică
de dragoste, plină de senzualitate orientală, trecea în versiunea lor drept
un poem religios în care. Sub simbolul iubitului, se ascundea lahve, iar
mai lârziu, în era creştinismului, Hristos.
Nouă. Oamenilor care trăim în epoca marilor descoperiri în
domeniul ştiinţelor naturii, ne e greu să înţelegem că. Până nu demult,
Biblia era considerată drept singura autoritate în ştiinţa despre univers.
Frumoase prin naivitatea lor, povestirile biblice despre Adam, Eva şi rai
erau considerate de marea majoritate a oamenilor, ca ultimul cuvânt
despre începuturile vieţii pe pământ. Când, în anul 1859, Darwin, în
lucrarea: Despre originea speciilor, a prezentat teoria sa privind evoluţia,
a declanşat o furtună de proteste nu numai printre credincioşii Bibliei.
Clar chiar şi în anumite cercuri ştiinţifice.
În a doua jumătate a secolului trecut, când orizonturile
cunoştinţelor noastre s-au lărgit în mod rapid datorită unor importante
descoperiri ştiinţifice efectuate în lanţ, a trebuit, prin forţa
împrejurărilor, să se schimbe şi atitudinea faţă de Biblie. Această
problematică a intrat în sfera preocupărilor unor oameni de ştiinţă
adevăraţi; s-a dezvoltat încetul cu încetul biblistica ale cărei începuturi
se trag din veacul al XVII-lea; s-a separat o nouă ramură a ştiinţei cu
metode proprii de cercetare, în continuă perfecţionare.
Aceste transformări erau favorizate şi de atmosfera generală din
Europa, care începuse să iasă din izolarea ei culturală. Călătorii şi
cercetătorii unor pământ uri noi au trezit un interes viu pentru marile
culturi ale orientului apropiat şi îndepărtat. Printre altele, omenirea a
înţeles că Biblia nu-şi mai poate pretinde calitatea de unică Carte sfântă.
Căci, doar brahmanii indieni au Rgveda, adepţii noului induism
Mahabharata şi Ramayana, budiştii de peste Gange, din India, Japonia,
China şi Mongolia Cariile lui Mahaian. Perşii, ultimii credincioşi ai lui
Zoroastru, Zend Avesta, musulmanii Coranul. Şi aceasta suită nu-i
epuizată căci ar trebui să adăugăm, cel puţin, cărţile sfinte ale
confucianismului şi taoismului chinez, cit şi ale şintoismului japonez.
Toate aceste „cărţi sfinte”, după părerea credincioşilor lor, cuprind,
în exclusivitate, adevărul, cu toate diferenţele uriaşe existente între ele.
Biblia ocupă printre acestea locul ei, şi nu printre cele mai de frunte,
căci din punct de vedere al numărului de credincioşi cedează multora din
ele. Ruptă de aureola singularităţii, Biblia a încetat să mai fie un
fenomen unic şi extraordinar, dovedindu-se a fi una din nenumăratele
mărturii ivite în căutarea adevărului de către umanitate. Baza din care s-
a dezvoltat o constituie procesele sociale şi psihologice umane identice
pentru toate popoarele, de pe toate continentele, indiferent de rasă,
limbă şi cultură.
Învăţaţii, care s-au ocupat cu cercetarea ştiinţifică a textului biblic,
au elaborat un nou domeniu al ştiinţei, denumit critica Bibliei, care a
fost împărţită în inferioară şi superioară.
Critica. Inferioară se ocupă de stabilirea, într-un mod cit mai
autentic, a textului prin descoperirea erorilor copiştilor şi a
traducătorilor. Pe noi ne interesează mai degrabă critica superioară,
deoarece datorită concluziilor ei revelatoare am constatat ce este în
esenţă Vechiul Testament. Pionierii acestei noi ramuri de cercetare au
fost printre alţii Strauss, Renen şi Wellhausen. Logica ireproşabilă a
metodelor lor lingvistice, caracterizate printr-o fineţe uimitoare, a
străpuns până în cele din urmă rezistenţa dogmaticilor, fapt de care a
trebuit să ţină seama şi biserica catolică.
De ce fel de metode se serveşte critica superioară în munca ei de
cercetare? Problema este destul de complicată şi pentru nespecialişti
poate fi plictisitoare. Cu scopul de a reduce această problemă numai la
câteva elemente esenţiale ne permitem o comparaţie destul de
simplificatoare care posedă însă calitatea de a clarifica problema într-un
mod destul de intuitiv.
Să ne imaginăm un filolog care are în faţa sa un text conţinând
selecţii fragmentare din diverşi scriitori, să spunem*. Ureche, Costin,
Cantemir, Şincai, Pann, Bălcescu, dar prezentat drept o lucrare unitară,
aparţinând unei singure personalităţi. Ţinând seama că limba română, la
fel ca şi alte limbi, a suferit, cu timpul, schimbări esenţiale în dezvoltarea
sa, şi că, fiecare din autorii menţionaţi se caracterizează prin stilul lor
propriu, filologul nostru va descoperi cu uşurinţă, în diferitele părţi ale
textului, diferenţele de limbaj şi stil. Efectuând o analiză comparativă
amănunţită a textului va constata imediat mistificarea. Ba mai mult, va
stabili autorii diferitelor părţi componente, iar în cazul când nu va reuşi
integral,
* In originalul In limba polonS, autorul prefeţei se refer”, dând
acesi exemplu, l. I cronicari polonezi. Pentru ca ideea %i fie mai bine
înţeleasa traducătorii, cu. A5emimentul autorului, s-au referii la >crfi
(ori români.
Vă stabili cii siguranţa, după schimbările caracteristice ale limbii,
data apariţiei textului respectiv.
— In cele din urmă va putea conchide că povestirea constituie un
amalgam de fragmente de provenienţe diferite, şi că. Din această cauză,
nu poate fi opera unui singur autor.
Cu probleme asemănătoare, numai că mult mai complicate, au de-
a face criticii biblici. Cărţile Vechiul Testament, recunoscute de către
evrei'. S-au păstrat în limba ebraică (cu excepţia câtorva fragmente scrise
în limba aramcică). Datorită documentelor descoperite la Teii el-Amarna
şi Ras-Şamra, cât şi datorită celor mai vechi fragmente ale Bibliei, ca de
exemplu Cântccul Iui Mariam, sora lui Moise şi Cântecul Deborei, s-a
reuşit să se reconstituie dezvoltarea limbii ebraice, înce-pând din secolul
al XIH-lea î.e.n. Cercetătorii au dobândit, în acest fel, un instrument
perfect pentru analiza lingvistică a diferitelor cărţi biblice. Fără îndoială,
aceasta constituie o muncă uriaşă care presupune o migală deosebită şi
un bagaj mare de cunoştinţe. Această activitate nu este până în prezent
încheiată, iar rezultatele obţinute reprezintă încă obiectul unor aprige
dispute ştiinţifice. Dar, anumite concluzii esenţiale nu mai sunt puse
câtuşi de puţin la îndoială.
S-a stabilit, mai ales, că Vechiul Testament este o culegere de date
cu caracter istoric şi de legende populare, de prescripţii rituale şi de
mituri, care îşi au origini în epoci şi medii sociale diferite. Această
moştenire a fost culeasă şi prelucrată de către compilatorii evrei, într-o
perioadă destul de ttrzie, mai ales după robia babiloneană. Sub
presiunea acestor fapte a fost zdruncinată o tradiţie consfinţită de secole
ca, de exemplu, axioma că autorii Pentateuchului au fost Moise şi losua,
că prorocii şi-au scris singuri învăţăturile lor (cu anumite excepţii), ca.
David a compus Psalmii, iar Solomon Cfntarea Ctntărilor şi Pildele.
În Biblie, diferitele straturi ale textului s-au suprapus ori s-au
contopit într-o aşa măsurăjâncât despărţirea şi identificarea lor ştiinţifică
va constitui încă mulţi ani obiectul activităţii criticilor biblici. Problema a
fost complicată şi mai mult, datorită completărilor făcute din diferite
considerente de un şir lung de redactori, compilatori şi scribi. Din
această categorie fac parte, printre altele, aşa-numitele mituri etiologice,
sau mituri fabricate ex post, pentru explicarea anumitor incidente, a
căror desfăşurare adevărată era ştearsă din memoria generaţiilor. Se
apreciază ca mituri etiologice, printre altele, de exemplu, „minunea
trecerii Mării Roşii”, „minunea manei” şi „minunea opririi apelor
Iordanului”. Cercetările au demonstrat că în spatele lor se ascund
fenomene complet naturale care, abia mai târziu, cu trecerea timpului,
au fost prezentate ca fenomene supranaturale.
Încoronarea tuturor acestor lucrări ştiinţifice o constituie critica
istorică a Bibliei Să ne străduim ca. În câteva fraze, să explicăm în ce
constau aceste lucrări şi care sunt meritele lor. '
* Catolicii, alaiuri de aceste cărţi recunoscute de către evrei, şi de
alte religii creştine, includ în canonul Vechiului Testament şi şapte cărţi
scrise In limb” greaca, şi anume Cartea lui Tobit, a Mitei, a lui tii'uii, a
înţelepciunii, Eclesiastut şi două Cârti ate Macabetlor.
Până la începutul secolului al XlX-lea, cunoştinţele noastre despre
culturile antice ale Orientului Apropiat au fost cit se poate de limitate şi.
În multe cazuri, destul de confuze. Unicele surse pe care le posedam au
fost menţiunile tulburi din llihlie şi relaţiile istoricilor greci Herodot,
Xenofon, Ctcsias şi Diodor, dintre care cei doi din urmă nu puteau fi
crezuţi. Denumirile acestor popoare, ca babiloneni. Asirieni, egipteni şi
perşi, în fond ne vorbeau puţin, iar teritoriile statelor lor reprezentau pe
hartă pete albe. De aceea, nici nu este de mirare că Biblia, smulsă din
contextul istoric, a devenit câmpul celor mai fantastice interpretări. Nu
exista nici o posibilitate de a putea constata ce reprezintă în relatările ei
legendă, şi ce reprezintă adevărul istoric.
Ceaţa ignoranţei a început să se împrăştie abia o dată cu epoca
marilor descoperiri arheologice de la jumătatea secolului trecut. De sub
nisipul puştanilor au fost scoase la suprafaţă monumente admirabile ale
culturilor trecute: temple şi morminte ale faraonilor cit şi ruinele
templelor şi palatelor regale de la Corsabad. Hattuşaş. Ninive, Babilon,
Ur, Ugarit, Mari şi din multe alte oraşe antice din Mcsopotamia şi Siria.
In săpături au fost descoperite o cantitate imensă de documente scrise,
pur şi simplu biblioteci întregi şi arhive. Astfel, de exemplu. În ruinele
palatului regelui asirian Assurbanipal, din Ninive, s-au păstrat până la
douăzeci şi cinci de mii de tăbliţe de argilă conţinând texte scrise cu
semne cuneiforme. Ele înglobează corespondenţa diplomatică, tratate,
rugăciuni, monumente ale literaturii şi mituri religioase din veacurile
trecute, printre care epopeea despre Ghilgameş, în care apare, mult
înainte decât în Biblie, povestirea despre potop. In anul 1901 s-a
descoperit la Susa codul de legi al regelui babilonian Haramurabi (1750-
1690 î.e.n.). Acest cod, după cum s-a constatat, a fost sursa anumitor
prescripţii juridice din Pentateuch.
Când francezul Champollion (1790-1832) a descifrat hieroglifele
egiptene, iar germanul Grotefeld (1775-1853) a pătruns misterul
semnelor cuneiforme, s-a început descifrarea acelor documente. Deşi
această muncă nu este nici pe departe terminată, se poate spune că stau
astăzi. În faţa noastră, luminate complet, popoarele lumii antice înainte
puţin cunoscute sau aproape uitate: sumerienii, babilonenii, asirienii,
caldeenii, fenicienii, filistenii, hittiţii, mitanii, perşii, arameii şi egiptenii.
Ştim deja mult despre cultura, religia şi obiceiurile lor, iar istoria, nu
numai a unuia din aceste popoare, o cunoaştem astăzi atât de
amănunţit, încât s-au putut scrie, pe această temă, nenumărate cărţi.
La jumătatea secolului trecut au început cercetările arheologice şi
în Palestina. Au fost scoase la lumină până acum majoritatea oraşelor, a
căror denumiri le-am întâlnit nu o dată în Biblie. In ruinele acestora s-a
descoperit confirmarea unor serii întregi de transmiteri biblice, printre
altele dovezile incontestabile ale campaniei de cucerire a lui losua.
Rămăşiţele construcţiilor din timpul lui Saul, David, şi Solomon cât şi
pustiirile săvârşite de către invaziile arameilor, asirienilor ţi
II caldeenilor. Pe de altă parte, inscripţiile şi documentele egiptene,
asiriene, caldeenc şi persane ne-au permis să stabilim că nu totul din
Biblie este legendă şi fantezie, că în naraţiunea ci sunt înfipte, ca nişte
stâlpi de kilometraj, anumite fapte istorice, reale.
Poporul israelit, la fel ca oricare popor, nu a putut să trăiască într-
o izolare culturală şi a obiceiurilor completă, mai ales că era un popor
tânăr faţă de civilizaţiile vechi, bogate şi mature care îl înconjurau.
Critica istorică se ocupă cu descoperirea acestor fenomene, în care, din
acest punct de vedere, poate să-şi înscrie în contul ei. Fără îndoială,
anumite succese. Mai ales prin metoda comparativă ea a reuşit, parţial,
să reconstruiască cronologia istorici biblice, să completeze sau să
stabilească anumite episoade pe care Biblia fie că le trece sub tăcere, fie
că le tratează laconic sau unilateral, să elucideze motivele politice a
multor evenimente, pe care nu le-am înţeles. Într-un cuvânt, a putut să
dea istoriei biblice, povestită într-un mod destul de naiv, o anumită
ordine pragmatică a cauzelor şi efectelor.
Mai importantă a fost pentru noi stabilirea legăturilor strânse în
domeniul obiceiurilor, legislaţiei şi a religiei. Acestor probleme le
acordăm în carte un loc deosebit. Este suficient, deci, să menţionăm
numai că, de exemplu, „Legea” şi „Cele zece porunci” ale lui Moise s-au
format sub influenta legislaţiei mesopo-tamiene, că istoria creării lumii, a
potopului şi a o'serie'de alle povestiri sunt împrumuturi din mitologia
babiloneană ba chiar şi întreaga eshatologic a prorocilor. Cum ar fi
judecata din urmă, răsplata şi pedeapsa după moarte, cerul şi infernul,
îngerii şi satana, sunt de origine străină, tntr-un cuvânt, toate
concepţiile religioase şi normele de cult sunt cu câteva sute de ani mai
vechi decât Biblia, care ni le-a transmis.
Sub influenţa tuturor acestor descoperiri, am început să privim
Biblia cu alţi ochi şi, spre uimirea noastră, am observat că ea este una
din cele mai mari capodopere ale literaturii universale, operă de un
realism deosebit, în care curge şi freamătă viaţa autentică. Pur şi simplu,
este greu de crezut că acel bogat caleidoscop de povestiri, pline de viaţă,
mişcare şi culoare, ca şi personajele ei, ce întruchipează parcă oamenii
făcuţi din carne şi oase – au putut să apară într-un trecut atât de
îndepărtat şi că ele s-au păstrat pină în timpurile noastre.
În această culegere de povestiri, basme, psalmi, lirică şi prorociri
inspirate, poporul Înzestrat şi-a dezvăluit înţelepciunea sa vitală, a
pătruns în cele mai tainice adâncuri ale naturii umane şi a pus cu curaj
întrebări care se referă la sensul vieţii. Tema Bibliei o constituie istoria
seculară a triburilor ebraice, colorată, cu timpul, de diferite povestiri şi
legende neobişnuite.
Conţinutul Bibliei este atât de bogat, cit de bogat este sensul vieţii
însăşi. Scenele idilice se învecinează direct cu războaiele sângeroase, cu
excesele de violenţă şi cu episoade, care zguduie prin tragismul lor. Şi ce
galerie bogată de personaje! Este suficient să menţionăm numai pe
Samson, pe regele Saul ce se frămlnta în însingurare, sărman şi înfrânt
sau pe Solomon, mare negustor, care datorită comerţului cu cai şi a
producţiei de cupru şi-a agonisit o avere uriaşă.
Încoronarea acestor evenimente a fost tragedia colectivă a
poporului evreu, luat în robia babiloneană. Dar, ca într-o tragedie
construită cum trebuie, odată cu finalul apare şi katarsis-u curăţirea şi
reabilitarea. Strămutaţilor nu le-a mers prea rău în Babilon, dar, cu
toate acestea, mureau de dorul patriei. Stând dincolo de Eufrat înălţau
spre cer psalmi de pocăinţă şi nu-şi pierdeau speranţa că-şi vor
redobândi libertatea.
Când regele persan le-a permis să se reîntoarcă, au trecut prinţr-
un adevărat calvar, prin pustiu şi peste munţi, pentru ca pe ruinele
Ierusalimului pustiit şi sărăcit să-şi construiască o viaţi nouă. Sub
influenţa suferinţelor şi experienţelor unii dintre proroci, în viziuni
inspirate, propovăduiau o etică de o factură deosebită, ce îndemna la
dreptate socială şi la un monoteism mai dezvoltat, bazat pe credinţa că
universul este guvernat numai de un singur Dumnezeu. Mişcarea
poporului israelit spre forme superioare de viaţă este specifică dezvoltării
istorice a întregii specii umane.
Astfel mi se prezenta Biblia, când am trecut la scrierea cărţii de
faţă. Greutatea a constat în aceea că am avut de a face cu un material
provenind din două surse: cu textul Bibliei şi cu nenumărate ştiri
ştiinţifice, care reprezentau capitole întreşi ale istoriei israelite sau detalii
ale ei Într-o lumină revelatoare. A trebuit să unesc aceste două elemente
în cartea, care trebuia să se deosebească atât de o lucrare ştiinţifică, cât
şi de una de popularizare a ştiinţei.
Am urmărit numai ca cititorii să ia cunoştinţă de conţinutul Bibliei
şi să o citească în chipul cum e citită astăzi de ştiinţă. De aceea am dat
cărţii o compoziţie biplană: pe de o parte conţinutul Bibliei şi pe de altă
parte, comentariul. In acest fel a apărut acea formă puţin ciudată şi
riscantă, care, sper, că nu va fi prea incomodă în timpul lecturii.
Parafrazând textul biblic, m-am străduit să-I prezint! ntr-un mod
cit mai comunicativ pentru ca cititorul de astăzi să poată să-1 parcurgă
fără efort, şi să-şi concentreze atenţia numai asupra valorii conţinutului.
Din acest motiv m-am bazat pe o traducere mat modernă. Traducerea lui
Wujek, care a îneântat atât de mult pe Mickicwicz, Slowacki şi
Sienkiewicz, conţine multe impreciziuni, cit şi multe expresii şi formulări
lingvistice care au schimbat sensul sau au devenit de neînţeles*.
Povestirea mea, pe ici pe colo, a păstrat totuşi un iz arhaic, care dă
naştere la climatul necesar al trecutului.
În general m-am străduit să menţin consecvent biplanul
compoziţional al cărţii, In unele cazuri insă, când povestirea a putut fi
completată, sau vitalizată cu informaţii obţinute datorită descoperirilor
arheologice, nu ara şovăit să fac acest lucru.
* Pemni transpunerea tn limb* romtna a ciutelor precum li a
leatului parafrazat, traducătorii au folosit Biblia, apamti 1a ultima edific
românească, t” anul 1968.
Acesta se referă mai ales ia oraşul Ur şi la realităţile care fac ca
povestirea despre Avraam să fie mai plastică şi mai vie.
Alte probleme de care m-am lovit în timpul scrierii au fost motivele
psihologice, care se află la baza nenumărator evenimente. Din acest
punct de vedere Biblia este reţinută, deşi nu o dată face aluzii destul de
neclare care dau de gândit. De ce leviţii, conduşi de Core, s-au ridicat
împotriva lui Moise, de ce i-a refuzat supunerea propria sa familie, de ce
marele preot Aaron 1-a părăsit pe Iahve acceptând cultul viţelului de
aur? întrebări de genul acestora, care dau de gândit, slnt foarte multe în
Biblie. Dacă la unele din ele am avut curajul să răspund, atunci
întotdeauna am căutat justificarea fie într-un text biblic, fie într-o
concluzie logică care rezultă de la sine, din împrejurările care
întovărăşesc evenimentul respectiv.
Dl: la facerea lumii la turnul babei
FACEREA LUMII. La început a (Scut Dumnezeu cerul şi pământul.
Pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi duhul
lui Dumnezeu se purta deasupra apelor. Şi-a zis Dumnezeu: „Să se facă
lumină!” Văzând că lumina e bună. A despărţit-o de întuneric şi a numit-
o zi. Iar întunericul 1-a numit noapte.
A doua zi a făcut Dumnezeu tăria prin mijlocul apelor şi a
despărţit apele cele de sub tărie şi cele de dcasu pra tăriei. Tăria a
numit-o Dumnezeu cer.
În ziua a treia a adunat apele de sub cer fntr-un loc şi s-a arătat
uscatul. Uscatul 1-a numit Dumnezeu pământ. Iar adunarea apelor a
numit-o mări. Şi a poruncit apoi Dumnezeu pâmintu-lui să rodească:
iarbă cu sămânţă in-tr-insa. Pomi roditori, care >â dea rod după felul
păminlului.
A patra zi a făcut Dumnezeu doi luminători mari pe tăria cerului:
luminătorul cel mare, pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mic
pentru cârmuirea nopţii. Aşa au apărut soarele şi luna ca să despartă
ziua de noapte şi să fie semne ca să se deosebească anotimpurile, zilele
şi anii. Şi a pus pe bolta cerească o puzderie de stele.
În ziua a cincea a făcut Dumnezeu animalele cele mai mari din ape
şi toate fiinţele vii. Care mişună în ape şi toate păsările înaripate după
felul lor. Şi le; i binecuvântat Dumnezeu zicând: „Prăsi-ţi-vă şi înmulţiţi-
vă şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se înmulţească pe pământ!”.
În ziua a şasea a făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor,
animalele domestice şi toate târâtoarele pămân-tului după felul lor. În
sfârşit. A făcut Dumnezeu şi pe om. După chipul şi asemănarea sa. Ca
să stăpânească pe tot pământul. Peste tot ce trăieşte şi creşte pe
pământ. In ziua a şaptea s-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile sale.
Pe care le-a făcut, binecuvântând-o
MICHELANGELO. Crearea lui Adam (Reproducere – Capela
Sixtinăt şi sfinţind-o. Pentru că într-însa s-a odihnit de toate lucrările
sale.
ADAM Şl EVA ÎN RAI. Pe câmpia mănoasă din răsărit a sădit
Domnul rai. Şi a pus acolo în el pe Adam (ceea ce înseamnă Om), ca să-l
stăpânească şi să-l aibă în grijă. Au răsărit din pământ tot soiul de pomi.
Plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat. Chiar în mijlocul raiului
era „pomul vieţii” şi „pomul cunoştinţei binelui şi răului”.
Curgea, acolo, un râu care asigura udătura necesară plantelor, iar
la ieşire se împărţea în patru braţe, principalele râuri ale lumii. Numele
unuia era Fison şi înconjură toată ţara Havila. În care se află cel mai bun
aur. Bdeliu şi piatră de onix Numele râului al doilea este Oihon şi
înconjură toată ţara Cuş. Numele râului al treilea este Tigru şi curge prin
faţa Asirici. Iar al patrulea este Eufratul.
Domnul Dumnezeu a lăsat apoi pe Adam să poată mânca din toţi
pomii raiului, numai din pomul „cunoştinţei binelui şi răului” să nu ia
nici o fructă, căci în ziua în care se va atinge de acest arbore, va muri
negreşit. Şi a zis Domnul Dumnezeu că nu e bine să fie omul singur, şi i-
a adus în rai toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului.
Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor
cerului şi tuturor fiarelor sălbatice, dar şi aşa se simţea singur, căci nu
şi-a găsit ajutor de potriva lui. Atunci a adus Dumnezeu asupra lui
Adam somn greu. Luându-i una din coaste ca să-i facă din ea nevastă.
Şi-a grăit Adam: „Iată, acesta e os din oasele mele şi carne din carnea
mea; ea se va numi femeie (nevastă), pentru că este luată din bărbatul
său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
femeia sa şi vor fi imândoi un trup”. Adam şi femeia lui erau goi şi nu se
ruşinau.
Dintre toate fiarele făcute de Domnul Dumnezeu cel mai şiret era
şarpele. Şi inlr-o zi oarecare, această lighioană a întrebat-o pe femeie
de'ce i-a poruncit Dumnezeu să nu mănânce roade din „pomul
cunoştinţei binelui şi răului”. La care femeia i-a răspuns: „Să nu
murim!”. Şi-a zis şarpele către femeie: „Nu. Nu veţi muri!” asigupnd-o şi
convingând-o cu viclenie că nu li se va întâmpla aşa ceva. Dumnezeu nu
vrea să se înfrupte nimeni din acest pom ca să nu Ii se deschidă ochii
acelora şi să cunoască la fel ca şi Dumnezeu binele şi râul. De aceea
femeia, soco-lind că rodul pomului c bun de mânca* şi plăcut ochilor la
vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din ci şi a mâncat
şi a dat şi bărbatului său să se înfrupte. Atunci li s-au deschis ochii la
amândoi şi au văzut că erau goi.
Ruşinindu-sc de această goliciune, au rupt frunze de smochin să-
şi poală face acoperăminte. Apoi, când Domnul Dumnezeu umbla prin
rai. Adam s-a ascuns cu femeia lui printre copaci. Domnul Dumnezeu I-a
întrebat pe Adam: „Unde eşti, Adame? Răspuns a acesta: „Ain auzit
glasul tău în rai şi m-am temut căci gol sunt Doamne, şi m-am ascuns„.
Şi-a întrebat Dumnezeu: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat
din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci poame?” Adam a
aruncat loatâ greşeala asupra femeii, care întrebată de Domnul
Dumnezeu s-a plâns că a fost amăgită de şarpele viclean care a
îndemnat-o să mănânce roade din pomul din care Dumnezeu le
interzisese.
Mâniindu-se tare pe şarpe. Domnul Dumnezeu 1-a blestemat ca
printre toate fiarele câmpului să se Urască pe pântecele lui. Ţarină să
mănânce în toate zilele vieţii sale şi-n luptă. Continuă cu omul să fie. Pe
femeie a bleste-mat-o în dureri să nască urmaşii, sedusă să fie de
bărbatul ei şi el să-i fie stăpân. Şi la urmă i-a zis şi lui Adam: „.
Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el
în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu
iarba câmpului! In sudoarea feţii
DURER. Adam şi Eva.
HUGO VAN DER GOES – Tentorea Evei „. A rtfTÂ'
— SlVm s%
E„„
Adam ţi Ł”o. Tapiserie din castelul Wawel laic iţi vei minai pâme. I
ia. Pină Ic vei întoarce în pământul din caic cşii luai: căci pămânl eşti 51
în pămim ic vei întoarce!„ Şi a pus Adam lemeii sale numele Eva, adică
viaţă, pentru că ca avea să fie mama tuturor celor vii. A făcut apoi
Domnul Dumnecu perechi: păcătoase îmbrăcămintede piele, i-a îmbrăcat
şi i-a izgonit din rai. Pentru că n-a vrut să-i lase să măninec din „pomul
vieţii”, şi să capete astfel nemmirea. I.a poarta raiului a pus heruvimi cu
sabie uriaşă de flacără vilvâiioaie.
CAIN Şl AUEL. A dam şi Eva au avut doi Iii: pe Ca în mai mare şi
pe Abel mai inse. Abel a fost păstor de oi. Iar Cain lucrător de pământ.
După un timp Cain a dus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului.
Iar Abel a sacrificat primul miel din turma sa. Domnul Dumnezeu a
primii cu plăcere jertfa Iui Abel. Iar spre Cain şi darurile sale n-a căutat.
Şi s-a” întristat Cain tare şi faţa sa era posomorită.
L-a întrebat atunci Domnul Dumnezeu: „Câine de ce te-ai întristai
şi pentru ce s-a posomorii faţa ta? Când faci bine. Au nu-ţi este faţa
senină? Iar de nu faci bine păcatul este la uşă şi caută să le târască. Dar
tu biruicştc-I”. Cain n-a ascultat însă povaţa Domnului înfierbântat de
mânic i-a amăgit pe Abel să iasă! a cimp şi aiuncindu-se asupra lui l-a
omorât. Văz. Înd crima făptuită Dumnezeu s-a adresat din nou lui Cain.
Intrcbându-1. „Unde-i fratele tău. Abel?” Iar el i-a lăsnuns: „- Nu ştiu. Au
doară eu sunt păzilorui fratelui meu?” Şi-a zis Dumnezeu cu marc minie:
„- Ce ai tăcut? Glasul stngelui fratelui tău strigă călre mine din pământ.
Şi-acum eşti blestemat să fii pe pământ un fugar zbuciumat, iar cel care
te va omori înşeptit să fur pedepsit.”
Şi plccind din faţa Domnului Dumnezeu Cain a locuit în ţinutul
Nod. La răsărit de Eden. După aceea a cunoscut Cain pe femeia sa, şi ea.
Zămislind.
1 născut pe Enoh. Strănepotul lui linoh a fost Lamei), care a ai; l
don;'! neveste. Cu una diiurc ele. Ada.1 avut pe labal. Tatăl celor care
irăiesc în corturi şi al păstorilor. Fratele lui. Itibal. E tatăl tuturor celor
care cânt.'i din chitară şi din cimpoi, Tuhalcaiii. Î'iitl celei de a doua
neveste. Sela. A fost îndemâna'. Ic făurar de unelte de aramă şi de fier. '
Adam a trăit nouă sute treizeci de ani. Eva i-a zămislii fii şi fiice,
iar dintre ei vau născut mulţi urmaşi Unul dintre ei. Matusalem. A trăit
nouă suie şaizeci şi nouă de ani. Nepotul Inia fost Noe. Cârca avui trei
feciori Sim, Ham şi lafct.
POTOPUL. Urmaşii lui Adam şi ai Evei au populat astfel incei.
Încet întreg pământul. Dar spiţa umană er3 apăsată de păcatul cel dinţii.
Omul în sudoarea frunţii sale trebuia să-şi cişti-t>e piinca cea de toate
zilele, iar în inima lui s-au incuibărit răutatea şi nimicnicia. Oamenii
ridicau mina unul împotriva altuia, se omorau continuu în războaie şi se
jefuiau unul pe altul. Pămânlul era plin de crime şi fărădelegi, iar în
aceasta ameţeală nu băgau în seamă glasul pilduitor a! Creatorului
Domnul Dumnezeu s-a căit pentru ceea ce a făcut şi-l durea inima de
crimele pe care le săvârşeau oamenii. Atunci s-a hotărât să piardă tot de
pe faţa pământului. De Ia om pină la dobitoace^ pentru a pune capă;
fărădelegilor. (Dar nu vroia ca lucraix-a sa să dispară cu desă-vârşire.
Avea credinţa că o altă generaţie de oameni va fi mai ascultătoare şi
lumea o să fie mai fericită?!
Dintre toţi păcătoşii numai Noe cucernicul a aflat har în ochii
Domnului. El avea trei fii: Sim. Ham şi lafct. Care nu ieşeau din calea
dreptăţii. Din porunca lui Dumnezeu Noe a construit o corabie din lemn
de salcâm cu despărţituri şt smolită cu smoală. Corabia era lungă de trei
sute de coţi. Ală de cincizeci de coţi şi înaltă de treizeci de coţi. A mai
făcut Noe la ipss*
Cam omoară pe Abel. Tapiserie din castelul Wawei
Jertfo lui Abel. Tapiserie din castelul Wawel.
Conitrufred Arcii. Fragment de tapiserie din castelul Wawel, f
No*. Fragment de tapiserie din castelul Wawel
*itV: -';
Ni'mrod. Fragment de tapiserie din castelul Wewel
Introrea lui Noc în arce. Tapiserie din castelul Wawel w^! flLfi&
BRfUGHEL (zis „de catifea”) – Turnul Bobe
Turnul Babei. Tapiserie din castelul Wawel corabie o fereastră, la
un cot de acoperiş, iar uşa corăbiei într-o parte a ci. Noe, cu ajutorul
fiilor a terminat construcţia corăbiei cu toate că avea ^ase sute de ani.
Când Dumnezeu a văzut că corabia e gata a poruncit să fie înecat
pământul cu apele potopului. S-a gândit Dumnezeu să-i salveze numai
pe Noe cu nevasta, cu feciorii şi nevestele lor şi câtc o pereche din toate
fiarele, toate animalele şi toate păsările câtc mişună.pe pământ. Pentru a
se înmulţi din nou.
Noe a băgat animalele în corabie, unde strânsese provizii şi a
închis-o după ce au intrat lui lui, femeia lui şi lemeilc fiilor lui. Iar după
şapte zilo au năvălit asupra pământului apele furtunoase ale potopului
care au căzut patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Şi a crescut apa
mereu. Înmulţindu-se foarte tare pe pământ. Încât a acoperit toţi munţii
cei înalţi, care erau sub cer. A murit, astfel, tot trupul ce se mişcă pe
pământ: păsările, animalele, fiarele, toate vietăţile ce mişunau pe pământ
şi toţi oamenii. Numai corabia lui Noe împreună cu familia Iui şi
animalele prevăzute de Dumnezeu să fie salvate plutea pe întinderea fără
fruntarii, Ploaia a încetat a mai cădea, iar apele au început să se scurgă
de pe pământ şi încă o sută cinci zeci de zile au mai trebuit să se vadă o
fâşie de pământ. In luna a şaptea corabia s-a oprit pe munţii Ararat. În
Armenia, iar în luna a zecea s-au arătat vârfurile munţilor. Noe a
aşteptat încă patruzeci de zile şi a dat drumul corbului pe fereastră ca să
se convingă dacă apa a secat de pe pământ. Dar pasărea nu s-a mai
întors în corabie. A trimis după aceea porumbelul, dar s-a întors fără să
găsească loc de odihnă pentru picioarele sale. Şi aşteptând încă alte
şapte zile. A dat drumul iarăşi porumbelului din corabie, care s-a întors
spre scară, cu o ramură verde. De. Mâsjin în_ cioc, ceea ce
însemnarea_apa ş^a scurş^e pe] jaţajpăm'mtului. A mâi zăbovit încă
şapte zile şi^aTlât drumul iarăşi porumbelului care nu s-a mai întors că
se zbicise faţa pământului. A ieşit Noe din barcă şi-a făcut un jertfelnic
Domnului, ca drept mulţ. T-mirc pentru salvarea lui. Iar Domnul
Dumnezeu a socotit să nu mai blesteme cu potop pământul pentru
faptele omului şi-a încheiat Icgămintul veşnic cu tot sufletul viu, cu toate
vietăţile pământul uijrjdicând curcubeul în şapte culori să lumineze în
norT Noe s-a apucat după aceea să cultive pământul şi să crească
animale. A sădit şi vijâ_de, vie şi a învăţat să facă vin. Odată, bâhd vin şi
îmbătându-se. Şi-a smuls de pe el veşmintele, şi a adormit gol în cortul
său. Ham, tatăl lui Canaan. Văzându-i goliciunea a râs şi-a povestit celor
doi fraţi ai săi ceea ce văzuse. Dar Sim şi Iafet, dovedind un respect mai
mare faţă de tatăl lor, au luat o haină şi. Prinzând-o pe amândoi umerii
lor, au intrat cu spatele înainte şi-au acoperit goliciunea tatălui lor. Fără
ca să-1 vadă. După ce s-a trezit Noe din ameţeală şi-aflând ce i-a făcut
feciorul mai tânăr,: în mare mâhnire fiind, 1-a blestemat, pe el şi pe
urmaşii lui să fie cu tot neamul robul fraţilor lui, al lui Sim şi Iafet. Noe a
mai trăit după potop trei, sute cincizeci de ani, iar de toate zilele pâhă la
moarte, nouă oj n.; sute cinci zeci „de ani la un loc
Dintre fiii lui, Noe se trag trei spiţe de urmaşi, care locuiesc pe
pământ. Iafet e legat de seminţia popoarelor nordice, din Sun_sejrag
semiţii, iar Ham a dat naştere popoarelor africane, hTmiţilor. Unul dintre
urmaşii lui Ham ir fost Nimrod, vânător vestit înaintea lui Dumnezeu.
TURNUL BABEL. La început pe tot pământul era o singură limbă
şi un singur grai la toţi oamenii. Ei stăteau pe câmpia din ţara
Şenaarulut la. Văr-sarca_TigruIui. ŞLEufrattilui. Pământul era” acolo
foarte roditor şi oamenii o duceau din ce în ce mai bine. Cuprinşi de
vanitate, au hotărât să construiască un tum pana în înaltul cerului.
Pentru coastrucţie au folosit în loc de piatra cărămizi arse, şi în loc de
smoală lut de râu. Turnul l-au înălţat din ce în ce mai sus. Până când
Domnul Dumnezeu s-a pogorât din cer să vadă cetatea şi turnul pe care
îl ridicau fiii oamenilor. L-a mâniat pe Dumnezeu vanitatea omenească şi
le-a amestecat limbile să nu se mai poată înţelege, intre ei. ' Printre cei ce
înălţau turnul s-a produs i o aşa învălmăşeală pe toată faţa pămân- '
tului că. Lăsând materialele de construcj ţie şi sculele cu care lucraseră
în neştire, s-au împrăştiat pretutindeni. Iar cetaI tea aceea s-a numit
Babilon. Pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a ţ tot pământul.
Iar turnul Babei. 1
CURIOASELE DESCOPERIM ÎN LEGĂTURĂ CV FACEREA LUMII,
A RAIULUI, POTOPULUI ŞI TURNULUI 1JABEL
Din Biblie aflăm că prima ţara a ebreilor a fost Mesopotamia.
Neamul lui Avram locuia în Ur, antica capitală a Sumcrului, înainte de a
se stabili în Canaan, Palestina „. Ic astăzi. Ebreii făceau deci parte dintr-
o grupă mare de popoare care au format în bazinul Tigrului şi Eufratului
una dintre cele mai bogate culturi din istoria omenirii.
Adevăraţi creatori ai acestei mari culturi au fost sumerienii. Deja
în mileniul al M-lea î.e.n. Ci au construit oraşe minunate, au irigat solul
cu ajutorul unei reţek-întinse de canale, au dezvoltat manufacturile şi au
creat minunate monumente de artă şi literatură. Akkadeenii, asirienii.
Babilonenii, hitiţji şi arameii, care mai târziu şi-au format pe rând în
Mesopotamia şi Siria statul lor, au fost ucenicii sumerienilor, de la care
au preluat marca moştenire culturală.
Până la jumătatea secolului al XlX-lea am avut informaţii foarte
sumare, ba chiar confuze, despre cultura acestor popoare. Abia
săpăturile arheologice, efectuate mai târziu pe o scară largă în
Mesopotamia. Au scos Ia iveală importanţa şi măreţia acestor popoare şi
culturi. Au fost descoperite mari metropole, ca Ur. Babilon şi Ninive. Iar
în palatele regale s-au găsit mii de tăbliţe cu inscripţii cuneiforme, care
abia mai târziu au putut fi descifrate. Conţinutul acestor documente se
compune din cronici istorice, corespondenţă diplomatică, pitele, mituri şi
poeme religioase, printre care şi cel mai vechi epos al omenirii, care
proslăveşte pe eroul naţional sumerian. Ghilgameş.
I'c măsura descifrării acestor texte s-a constatat că Biblia,
considerată de secole ca o creaţie originală a ebreilor, ca o carte a
revelaţiilor. Îşi trage seva din tradiţi; i mesopotamiană, că multe
amănunte şi povestiri sunt într-o mai mare sau mai mică măsură
împrumutate din tezaurul bogat al miturilor şi legendelor sumerienc.
Nimic nu-i ciudat în aceasta. In lumina ştiinţei istorice actuale am
fi considerat mai curând ca un lucru neobişnuit dacă ar fi fost altfel.
Ştim. Doar, că civilizaţia şi cultura nu mor fără să lase urme, că ele îşi
transmit cele mai preţioase roade, de multe ori pe căi întortocheate,
culturilor mai tinere. Astfel, până nu demult, s-a considerat că cultura
europeană datorează totul Greciei. Dar, intre timp. Cele mai noi cercetări
au dovedit, cum, sub nenumărate aspecte, suntem încă moştenitorii a
ceea ce acum cinci mii de ani a creat geniul poporului sumerian.
Culturile şi popoarele în succesiunea lor continuă înfloresc şi dispar,
însă din experienţa lor trăiesc şi se îmbogăţesc generaţiile următoare,
colaborează la crearea unor culturi noi, mai mature.
În această continuitate istorică ebreii nu au constituit şi nu aii
putut să reprezinte o excepţie. Ei îşi împlântaseră rădăcinile în cultura
mesopotamiană, au adu< din
Scriere ftrâierhe sumeriană.
Ea pină în Canaan reprezentările, obiceiurile şi miturile religioase,
care au apărui ilc-a lungul mileniilor între Tigru şi Eufrat. Urme clare ale
acestor influenţe îndepărtate găsim astăzi în textele biblice.
Descoperi rea acestor dependenţe şi împrumuturi nu este totuşi
un lucru uşor. Ebreii aşezându-sc în Canaan, treptat s-au desprins de
influenţele Mesopotamici. Reprezentările, miturile şi povestirile aduse de
acolo şi le-au transmis oral din generaţie în generaţie şi în decurs de
câteva secole le-au transformat în aşa măsură, că numai cu ajutorul
surselor mesopotamiene se poate recunoaşte genealogia lor.
La omiterea acestor înrudiri străvechi au contribuit în special
cercurile preoţeşti, care după întoarcerea din captivitatea babiloneană,
deci în perioada sec. VI-IV î.e.n. Au redactat textul Vechiului Testament
şi l-au transmis generaţiilor viitoare în forma în care îl avem şi astăzi. În
compilaţia lor, ei s-au servit de la bun început de străvechile tradiţii
populare şi fără nici un fel de scrupule le-au adaptat în vederea atingerii
scopurilor religioase urmărite.
Noţiunea modernă a exactităţii istorice le era străină. Povestirile
transmise din generaţie în generaţie le-au servit numai pentru a dovedi
că Iahve. Încă de pe timpurile lui Avraam, a condus soarta unui popor
ales.
Dar spre norocul cercetătorilor ştiinţifici. În munca lor de
descifrare şi prelucrare a izvoarelor iniţiale, slujitorii cultelor nu au fost
întotdeauna consecvenţi. Astfel în textele biblice, au scăpat de multe ori
amănunte care au trădat strânsa legătură cu cultura Mesopotamiei.
Secole de-a rândul nu s-a putut explica sensul lor. De abia marile
descoperiri arheologice, care au permis să se reconstituie culturile uitate
ale sumerienilor, akkadeenilor. Asirienilor şi babilonenilor, au aruncat
raze noi de lumină asupra acestor amănunte neînţelese, au scos la iveală
originea străveche a Bibliei.
Istoria biblică a facerii lumii ne pune la dispoziţie nenumărate
exemple asupra felului în care preoţii au transformat vechile mituri
mesopotamiene. Celebrul arheolog George Smith a citit de pe tăbliţele
cuneiforme întreg poemul babilonean despre facerea lumii, cunoscut sub
numele de Enuma Elis, în aparenţă neavând nimic comun cu povestea
biblică. Conţinutul acestui epos mitologic se prezintă pe scurt în felul
următor:
La început a existat numai apă şi a domnit haosul. Din acest haos
înfiorător s-au născut primii zei. Cu trecerea vremii, anumiţi zei au
hotărât să facă ordine în lume. Aceasta a provocat nemulţumirea zeului
Abzu şi a soţiei sale Tiamat, monstruoasa zeiţă a haosului. Răsculaţii s-
au unit sub conducerea zeului înţelept Ea şi l-au omorât pe Abzu.
Tiamat, prezentată sub înfăţişarea unui balaur, a hotărât să răzbune
moartea soţului. Atunci zeii ordinii, conduşi de Marduk, au omorât-o pe
Tiamat într-o luptă sângeroasă, iar corpul ei uriaş l-au tăiat în două
bucăţi, din care una a devenit pământul iar cealaltă cerul. Apoi sângele
lui Abzu l-au amestecat cu argilă şi din acest amestec a luat fiinţă primul
om.
De la început s-ar putea naşte întrebarea: Ce poate avea comun
această cosmogonie sumbră, excesiv de primitivă, cu istoria monoteistă.
Înălţătoarc. A preoţilor care au redactat Vechiul Testament? Şi totuşi
există urme că ea a reprezentat, într-un anumit fel. O materie primă
pentru versiunea ebraică, cu mult mai nobilă. Arheologul american
James J. Pritchard a avut răbdarea să compare în amănunţime ambele
texte şi a descoperit în ele o mulţime de analogii frapante. Reţine atenţia,
în primul rând, înşiruirea evenimentelor comună ambelor texte: apariţia
cerului şi a corpurilor cereşti, separarea apei de pământ. Facerea omului
în ziua a şasea, odihna lui Dumnezeu în Biblie şi serbarea comună a
zeilor babiloneni în textul Enuma Elis din ziua a şaptea.
Unii savanţi consideră că textul din Cartea tnlli a lui Moise (c. 3. V.
5) „. Şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” trebuie înţeles în
sens politeist: „.ca Zeii”, Se parc că, într-adevăr, avem aici de-a face, ca
urmare a neatenţiei redactorilor iudei, cu o urmă a vechilor reprezentări
politeiste în textele biblice. În capitolul 6 din aceeaşi carte (versetul 2)
oamenii sunt numiţi „fiii lui Dumnezeu”, tot aşa fiind definiţi în mitul
babilonean zeii răsculaţi, deoarece ei erau fiii zeului Abzu şi ai zeiţei
Tiamat.
Mult timp cercetătorii şi-au bătut capul cu versetul din capitolul
întii al aceleiaşi Cărţi, care vorbeşte de duhul lui Dumnezeu, şi mai
precis despre suflul atotputernic al Iui Dumnezeu care se ridica
deasupra apelor. Acest verset a fost interpretat diferit, şi nu o dată în
mod fantastic, până ce în ruinele oraşului fenician Ugarit (în apropierea
localităţii Ras Samra din Siria) s-au găsit tăbliţe de lut ars cu scriere
cuneiformă, care reprezintă o culegere de poeme mitologice. În mitul
cosmogonic savanţii au întâlnit textul după care zeul s-a aşezat pe apă
ca o pasăre pe ouă şi a scos din haos viaţa. Nu este nici un motiv de
îndoială că biblicul duh dumnezeiesc care se ridica deasupra apelor este
ecoul acelui mit ugaritic.
Turnul Babei. Reconstrucţie pe baza săpăturilor de la Babilon.
Istoria biblică a facerii, scrisă fără îndoială tn liniştea camerelor
preoţeşti şi răspândită ca o concepţie intelectuală a teologilor, nu şi-a
doblndit popularitatea în rândurile largi ale populaţiei ebraice.
Imaginaţiei oamenilor simpli îi erau muli mai apropiate miturile
dramatice despre luptele eroice ale zeilor cu monstrul uriaş al haosului.
În textele Vechiului Testament s-au păstrat urme distincte a acestor
credinţe populare. In poemul ugaritic zeul Baal învinge balaurul cu şapte
capete leviatan. In Cartea lui Isaia (c. 27. V. 1) citim textual: „In ziua
aceea Domnul se va năpusti cu sabia sa grea, mare şi puternică, asupra
Leviatanului, şarpele care fuge. Şi asupra leviatanului, şarpele încolăcit,
şi va omorî balaurul cel din mare”. Balaurul apare şi sub denumirea
Rahab. Despre conflictul dintre Iahve şi Rahab menţionează Cartea lui
Iov, unul din Psalmi, precum şi Cartea lui Isaia.
Suntem deci în situaţia fericită că putem urmări drumul străbătut
în istorie do mitul mesopotamian despre lupta dintre zei şi monstru. În
timpul sumerienilorcui victorios, care a învins balaurul, a fost Enlil.
Când Mesopotamia a învins pe regele akkadeenilor Hammurabi,
învingătorul acestuia a devenit zeul Marduk. Au trecut veacuri de-a
rândul şi hegemonia pe aceste râuri au dobândit-o asiricnii si. De atunci,
zeitatea cea mai mare în stat a devenit Aşur. Scribii asirieni au şters de
pe tăbliţele cuneiforme pe Marduk, iar în locul lui au trecut numele lui
Aşur. Zeul tribului lor. Au făcut-o însă nu cu prea mare grijă, lăsând
chiar să le scape în anumite locuri ale textului numele lui Marduk. Mitul
a ajuns apoi în Palestina.
Vi unde ebren l-au pus pe. Iahve sa lupte cu monstrul leviatan sau
cu Rahab. După părerea anumitor savanţi mitul a ajuns chiar pină în
creştinism sub fonna legendei despre Sf. Gheorghe care ii omoară pe
balaur.
În legătură cu povestirea biblică despre facerea lumii merită să fie
menţionat la urmă ca o simplă curiozitate un fapt extrem de caracteristic
pentru oamenii care vedeau în Vechiul Testament un fel de alfa şi omega
al tuturor cunoştinţelor umane, ta anul 1654 arhiepiscopul Usher din
Irlanda a declarat că din studierea atentă a Bibliei rezultă că Dumnezeu
a făcut lumea In anul 4004 l.e.n. Data a fost trecută de-a lungul unui
veac In diferitele ediţii ale Bibliei, iar cel care îndrăznea să o pună la
îndoială era considerat drept eretic.
Arhiepiscopul Usher a fost atacat însă de episcopul Lighfoot pentru
lipsa de exactitate a calculelor făcute. După el lumea a apărut la 23
octombrie, anul 4004 i.e.n., la ora 9 dimineaţa.
În ceea ce priveşte raiul, acesta este de asemenea o creaţie a
imaginaţiei sumeriene. Jn mitul despre zeul Enki raiul este prezentat ca
o grădină plină de pomi fructiferi, în care oamenii şi animalele trăiesc In
cea mai deplină armonie, lipsiţi de suferinţe şi boli. EI se află în regiunea
Dilnum din Persia. Raiul biblic poate fi localizat fără îndoială în
Mesopotaraia, aici avându-şi izvorul patru rturi. Dintre care două sunt
Tigrul şi Eufratul.
În ambele mituri există analogii frapante. Nu este sarcina noastră
aici să intrăm în amănunte prea detaliate, trebuie însă subliniat că atlt
In una, cât şi în cealaltă povestire se află ideea căderii omului. In Biblie
şarpele îmbie pe Adara şi Eva să mănânce fructele din copacul
„cunoaşterii binelui şi răului”, iar în mitul mesopo-tamian sfetnicul
pervers este zeul Ea. Ambele versiuni exprimă ideea că cunoaşterea
binelui şi răului sau înţelepciunea pune omul In rând egal cu zcii, îi
asigură nemurirea. Să ne amintim că tn rai alături de „pomul cunoaşterii
binelui şi răului” creştea şi „pomul vieţii” ce dădea nemurirea. Iahve i-a
izgonit pe Adam şi Eva nu numai pentru nesupunere, dar şi de teamă să
nu ajungă la fructul „pomului vieţii” şi să capete ca şi Dumnezeu
nemurirea. In capitolul trei în Cartea Iuţii a lui Moise, citim (c. 3, v. 22):
„Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut oi unul dintre noi (o
nouă urmă de politeism.
— N. A.). Şi acum nu cumva să-şi întindă mina şi să ia roade din
pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!„„
Pină într-un anumit punct s-a elucidat şi originea biblicului şarpe-
ademenitor. Eroul sumerian Ghilgameş s-a dus tn insula raiului, unde
locuia adoratul zeilor Ut-napiştim, pentru a căpăta de la el iarba vieţii.
Când s-a reîntors peste râu, unul dintre zei, care nu dorea ca un om prin
nemurire să le devină egal, s-a transformat în şarpe şi ţâşnind din apă a
smuls lui Ghilgameş iarba fermecată. In paranteză fie spus, tn această
legendă sumeriană trebuie, mai mult ca sigur, să se caute explicaţia,
faptului că, din timpul lui Avraam, de-a lungul secolelor, ebreij l-au
reprezentat pe Iahve sub formă de şarpe. De-abia preoţii tn entuziasmul
lor iconoclast au distrus acest simbol, stigmatizindu-1 ca pe un simptom
de idolatrie.
Arheologii au găsit în ruinele unui oraş mesopotamian un sigiliu
alckadean cu o scenă gravată, care probabil ilustrează prototipul
povestirii despre Adam şi Eva. Vedem în această sculptură concavă
copacul cu şarpele, iar pe ambele părţi două figuri: un bărbat cu coarne
şi o femeie. Trebuie pe drept ctivânt menţionat că conturul figurilor este
destul de şters şi de aceea greu de recunoscut, ceea ce a lacul ca anumiţi
cercetători să-şi exprime îndoiala, dacă sigiliul are ceva comun cu mitul
despre primul om. Deoarece nu au reuşit însă să dea o altă explicaţie a
scenii, ceva mai convingătoare, râmlne mai departe părerea că deja în
Mesopotamia, s-a găsit dovada existenţei mitului despre Adam şi Eva.
De foarte mult timp, oamenii erau intrigaţi de ce Dumnezeu a
făcut-o pe Eva într-un mod atât de deosebit, şi anume din coasta lui
Adam. Avea doar suficientă argilă din care putea să facă o femeie, la fel
ca pe bărbat. Tăbliţele cuneiforme, descoperite în ruinele Babilonului, au
furnizat explicaţii revelatoare. S-a constatat că toată problema constă
într-o neînţelegere foarte comică. În mitul sumerian, zeul Enki are o
coastă bolnavă. Coastă. În limba sumeriană, se numeşte „ti”. Zeiţa care a
fost chemată să vindece coasta zeului Enki se numeşte „Nin-ţi”, adică
„Doamna de la coastă”. Dar „Nin-ţi” mai înseamnă şi „a da viaţă”. „Ninti”
poate deci însemna atât „Doamna de la coastă” cât şi „Doamna care dă
viaţă”.
Aici, deci, se află toată sursa neînţelegerii. Triburile ebraice au
înlocuit pe Nin-ţi cu Eva, deoarece Eva era străbunica lor legendară, şi
deci a omenirii, „Doamna care dă viaţă”. Totuşi nici a doua semnificaţie a
cuvântului Nin-ţi („Doamna de la coastă”) nu a dispărut total din
memoria ebreilor. Din această cauză în versiunile populare a apărut o
confuzie. Se ţinea minte încă din timpurile mesopotamiene că Eva are
ceva comun cu coasta şi datorită acestui fapt s-a născut ciudata
versiune, că ea ar fi fost făcută din coasta lui Adam. Avem aici încă o
dovadă cât de mult s-au inspirat ebreii în povestirile lor de la popoarele
Mesopotamiei
În schimb, legenda despre Cain şi Abel pare a fi exclusiv o creaţie a
imaginaţiei ebraice. Triburile ebraice au încercat să-şi explice prin
această legendă de ce Iahve, părintele lor bun, a condamnat rasa umană
la trudă continuă, suferinţe şi boli. În plus, există în rândul anumitor
cercetători ai Bibliei părerea că aceasta este ecoul conflictelor, care, în
epoci îndepărtate, au izbucnit între triburile nomade de păstori şi
populaţia care a început să ducă un mod de viaţă stabil, dedicându-se
agriculturii. Ebreii erau în acele vremuri păstori, de aceea Abel, păstor de
oi. A devenit în versiunea lor favoritul lui Iahve şi victima nevinovată a
agricultorului în legătură cu Adam meriţi sa fie menţionat un incident
deosebit de hazliu, care a avut loc acum cl|iva ani tn Congresul Statelor
Unite. In broşura guvernamentala Rasele omenirii graficianul l-u
prezentat pe Adam cu ombilic. Acest fapt a dus la. O interpelare a
congresmanului din Carolina de Nord, Cari T. Durham. El a condamnat
desenul ca unul din fenomenele propagandei tn ascensiune i
comunismului, deoarece Adam, lipit din lut de către Dumnezeu, nu a
avut mama şi deci nu a puiui sa aibi ombilic. In urma unor discuţii
furtunoase adoratorul fervent al Bibliei* fost liniştii spunlndu-i h' ca la
Vatican se afla o pictură a lui Michelangelo care II reprezinţi pe Adam de
asemenea cu onibilu
1, S
Cain. În paranteză merită a fi menţionat, că în istoria dezvoltării
omenirii lucrurile au stat exact invers: triburile nomade atacau pe
agricultorii paşnici. Această părtinire din legenda biblică este în orice caz
semnificativă şi dovedeşte doar că povestea despre Cain şi Abel a apărut
în timpuri foarte îndepărtate, când ebreii duceau încă un mod de viaţă
nomad. În perioada când s-au statornicit în Canaan şi a trebuit ei înşişi
să se apere de atacurile triburilor războinice ale pustiului, legenda a
devenit oarecum anacronică, şi s-a menţinut doar ca o respectabilă
moştenire lăsată de strămoşii lor păstori.
În deceniul al şaptelea al secolului trecut o impresie deosebită au
produs descoperirile referitoare la potopul biblic.
Un funcţionar modest – pe atunci – al Muzeului Britanic de la
Londra, George Smith, a început într-o zi să citească tăbliţele cu scriere
cuneiformă, trimise din Ninive şi depozitate în pivniţa muzeului. Spre
surprinderea sa, a întâlnit primul poem al omenirii care descrie faptele şi
aventurile lui Ghilgameş, eroul legendar al sumerienilor.
Într-o zi i s-a părut că visează. Pe unele tăbliţe a descoperit
fragmente ale descrierii potopului frapant asemănătoare cu versiunea
biblică. Când le-a publicat, s-a produs o adevărată furtună de proteste în
rândul bogaţilor Angliei victoriene, pentru care Biblia era o carte sfântă,
inspirată de către Dumnezeu. Ei nu se puteau împăca cu gândul că
istoria lui Noe este un mit inspirat din cultura sumeriană. Ceea ce Smith
a descifrat reprezenta, după ei, mai curând o coincidenţă întâmplă-toare
de fapte. În fond, disensiunea putea fi rezolvată numai prin găsirea
tăbliţelor cuneiforme cu acele fragmente care lipseau, ceea ce părea un
lucru aproape imposibil. Dar George Smith nu s-a dat bătut. A plecat
personal în Mesopotamia şi – minunea minunilor – a găsit în ruinele
gigantice ale oraşului Ninive fragmentele care-i lipseau din povestire şi
care, în ansamblul lor, au confirmat teza lui. Aceasta au dovedit-o
amănunte importante, identice, cum ar fi trimiterea corbului şi a
porumbelului afară în recunoaştere, muntele pe care s-a aşezat corabia,
durata potopului şi morala povestirii: pedepsirea omenirii pentru păcate
şi salvarea omului temător de Dumnezeu.
Desigur că există şi deosebiri. Noe sumerian se numea Ut-
napiştim. ÎN proto-modelul mitului avem de-a face cu nenumăraţi zei
înzestraţi cu tot felul de slăbiciuni umane, iar în Biblie potopul este adus
asupra rasei umane de către Iahvc, creatorul lumii, prezentat în toată
maiestatea puterii sale. Prelucrarea mitului în spiritul monoteist vine
probabil din vremurile mai târzii, iar dezvoltarea sa finală etico-religioasă
o datorează, probabil, redactorilor din cercurile preoţeşti.
Un istoric experimentat ştie că legendele cu toate că deseori sunt
nişte povestiri atrăgătoare nu o dată însă cuprind fapte adevărate. S-a
născut deci întrebarea dacă povestea despre potop nu este întâmplător
ecoul unei calamităţi naturale îndepărtate, care a pătruns adânc în
memoria generaţiilor de oameni.
Aikkuratul din Ninive. Desen după un basorelief asirian din sec. Al
Vll-lea î.c.n.
Problema a fost soluţionată într-un mod surprinzător de clar de
marele arheolog englez, Leonard WooIIey. Descoperitorul oraşului Ur. În
gunoaiele imense, care de mii de ani s-au depus sub zidurile capitalei
sumerienc, el a săpat un puţ şi la o adâncime de paisprezece metri a
descoperit mormintele regilor sumerieni, de la începutul celui de al Hl-lea
mileniu î.e.n. Aceste morminte conţineau comori uriaşe şi chiar rămăşiţe
ale conducătorilor îngropaţi.
Dar Woolley dorea neapărat să constate ce se ascunde sub aceste
morminte. După înlăturarea unui nou strat, muncitorii au dat de un
imens val de nămol, lipsit de urme de viaţă umană. Oare muncitorii au
ajuns la stratul iniţia! din perioada când în Mesopotamia nu apăruseră
încă aşezări omeneşti? Din calculele trian-gulare arheologul a ajuns la
convingerea că nu dăduse inca de terenul virgin, deoarece mâlul se afla
mai sus decât terenul înconjurător, formând un deal vizibil. Săpăturile
ulterioare la locul mormintelor au dus la o descoperire extraordinară.
Sub siratul de mâl cu o grosime de trei metri au apărut noi urme de
aşezări; cărămizi, gunoaie, cenuşă, rezultata de pe urma focurilor şi
bucăţi de ceramică. Atât forma cit şi ornamentele de pe bucăţile de
ceramică dovedeau că descoperirea se referea la cu totul altă cultură
decât aceea care se afla deasupra mitului de râu.
Această stratificare poate fi explicată numai în felul următor: o
inundaţie de dimensiuni uriaşe a distrus o aşezare de oameni
necunoscută nouă şi cu o vechime nedescifrată, iar etnd apele s-au
retras, au venit alţi oameni şi au populat din nou Mesopotamia. Aceştia
au fost sumerienii, creatorii celei mai vechi civilizaţii a lumii cunoscute
nouă.
Pentru a se putea strânge aproape trei metri de mii apa a trebuit
să stea în aceste locuri o perioadă foarte îndelungată şi să aibă o
înălţime de aproape opt metri. S-a calculat că la un asemenea nivel al
apelor toată Mesopotamia a fost inundată. A fost deci un cataclism la o
scară rar întâlnită în istorie, şi cu toate acestea cu un caracter local. Dar
pentru locuitorii de atunci teritoriul care a suferit catastrofa reprezenta
întreaga lume, iar inundaţia a însemnat potopul atotcuprinzător, cu care
zeii au pedepsit populaţia păcătoasă. Povestirile despre catastrofă au
trecut dc-a lungul veacurilor de Ia sumerieni la akkadeeni şi babiloneni.
Din Mesopotamia le-au dus în Canaan ebreii, le-au transformat după
gustul şi nevoile lor şi această versiune proprie au aşezat-o în rândul
cărţilor sfinte din Vechiul Testament.
În toate oraşele de pe Tigru şi Eufrat se ridicau construcţii deosebit
de înalte şi cu o formă ciudată. Ele se compuneau din blocuri cubice sau
rotunde, din etaje suprapuse care se micşorau spre vârf. Amintind de
piramidele cu trepte. In vârf. Tăiat de obicei, se aflu un mic templu
închinat zeului local. La el duceau scări de piatră cu trei piste. In timpul
devoţiunii preoţii îmbrăcaţi In alb mergeau pe ele în coloană, ca la
procesiune, acompaniaţi de cântecul corului şi de muzica
instrumentelor.
Cea mai celebră din aceste piramide, denumită „zikkurat”, se afla
în uriaşa şi splendida metropolă Babilon. Arheologii au scos la iveală din
ruine fundamentul şi părţile inferioare ale zidurilor. Ştim precis care a
fost aspectul ei arhitectonic, deoarece în afara descrierilor s-a descoperit
pe tăbliţele cuneiforme şi imaginea ci. Ea număra şapte etaje şi nouăzeci
de metri înălţime.
S-a născut întrebarea dacă nu cumva piramida babiloneană a
reprezentat modelul iniţial pentru turnul biblic al lui Babei. Celebrul
savant francez Andr6 Parrot a închinat o întreagă carte acestei probleme
şi pe baza unei întregi serii de dovezi a ajuns la convingerea că nu există
din acest punct de vedere nici o îndoială.
Nu putem enumera aici întreaga lui argumentaţie destul de
complicată şi amănunţită. Să ne mulţumim numai cu dovezile cele mai
esenţiale.
Conform povestirii din Biblie, oamenii, când vorbeau încă o
singură limbă, au construit Turnul Babei în ţara Senaar, pe care anumiţi
oameni de ştiinţă o identifică cu Sumerul. Materia de construcţie folosită
de ei – cărămizi arse în foc şi lut de râu pentru lipit – corespunde întru
totul construcţiei piramidei babilonene.
În Cartea tnlti a lui Moine (c. 11. V. 7) citim: „. Şi să amestecăm
limbile lor c” şi nu se mai înţeleagă unul cu altul„. De ce ebreii au
considerat Turnul Babei drepl un simbol al vanităţii umane şi de ce după
ei tocmai acolo lahve a amestecat graiurile urmaşilor lui Noe? Trebuie de
la bun început să arătăm că numele metropolei Babilon înseamnă în
limba babiloneană „poarta lui Dumnezeu„ (bab-ilu), iar în ebraică
cuvântul balal, care sună asemănător, înseamnă „a amesteca”. Ca o
urmare a aspectului fonetic asemănător al celor două cuvinte, Babilon
putea să devină Toarte uşor simbolul haosului lingvistic din lume.
Aceasta cu atât mai mult, cu cât Babilonul era un oraş în care se
vorbeau multe limbi.
I'oate sa nu ne mire de loc laptul că ebreii au văzut în Babilon şi în
piramida sa întruchiparea viciului şi a aroganţei faţă de Dumnezeu.
Renii babiloncni au construit piramida prin munca sclavilor şi a
prizonierilor de război aduşi aici din diferite colţuri ale lumii. In secolul al
Vll-lea î.e.n. Regele babilonean Nabopolas-sar a trecut Ia restaurarea
bătrânului turn, ordonlnd printre altele să se graveze următoarea
inscripţie: „Ara obligat Ia munca refacerii turnului oameni de multe
naţii”.
Cu siguranţă că la această construcţie au fost aduşi şi ebreii aflaţi
în captivitate. Greaua captivitate babiloneană au păstrat-o în memorie,
iar această amintire plină de amărăciune a fost oglindită în povestirea
despre Turnul Babei. După cum vom vedea mai târziu, reminiscenţele
povestirii privind Turnul Babei vor răbufni încă o dată în viziunea scării
arhanghelilor, pe care o va visa Iacov, nepotul lui Avrwm. Atunci se va fi
scurs însă mult timp de la vremurile babilonenc. Triburile ebraice
născute deja în Canaan au uitat aproape complet de nedreptăţile suferite
de strămoşi din partea regilor babiloneni. Imaginea piramidei nu s-a
şters insă din memoria lor. A căpătat doar o altă accepţie: s-a
transformat în scara care simbolizează alianţa omului cu Dumnezeu.

N
AVRAM, ISAAC Şl IACOV tţ
NEAMUL LUI AVRAM LOCUIEŞTE ÎN UR. Terah a avut trei feciori:
Haran, Avram şi Năhor. Cel mai mare dintre ei, Haran. A murit de tânăr
lăsând un singur fiu. Pe Lot. Avram şi-a luat femeie pe Sărai, sora sa de
sânge care s-a dovedit a fi femeie stearpă. Terah se lăfăia în tot felul de
bogăţii. Trăia într-o casă frumoasa plină de slugi şi robi. Cu sute de
berbeci, aur şi argint, şi cu fiii săi care îl scuteau de treabă,
supraveghind pe păstori pe păşunile din împrejurimi. Se ocupa. În
schimb, cu negustoria, căci renunţase de mult la viaţa de păstor nomad.
Era deci un respectabil patriarh, statornicit în renumitul oraş Ur din
Caldeca. Cum i se spune în Biblie. Lipsa. Oricăror informaţii despre
acest oraş biblic o completăm cu ştiri pe care ni le pun la dispoziţie
arheologia şi istoria. Capitala anticilor sumerieni număra pe atunci mai
bine de o mie de ani. Printre casele îngrămădite răzbătea zgomotul
străzilor înguste. Întortocheate şi nepietruite. Prin îmbulzeală îşi făceau
loc caravane de măgari buimăciţi şi oameni de la curtea împărătească.
Numai atunci când apăreau preoţii. Înalţi, îmbrăcaţi în straie albe.
Oamenii nevoiaşi şi obidiţi se dădeau în lături cu o stimă pioasa în
gesturi. Deasupra acoperişurilor oraşului se înălţa piramida conică cu
templul zeului lunii Nannar Sin. Aceasta era una dintre acele „zikkurat”
renumite nu numai în ţinuturile Tigrului şi Eufratului, dar chiar pină în
îndepărtatul Egipt, unde existau de mult piramidele faraonilor socotite
printre minunile lumii, împrejurimile Urului arătau atunci ca o
adevărată grădină înfloritoare. Printre reţeaua de canale artificiale mari
şi mici care aduceau apa miloasă din Eufratul leneş se oglindeau în
soare holdele de hamei şi zarzavat, livezii? de măslini, grădinile de
curmali şi p* ymilc cu iarbă grasă. Cit zăreai cu ochii se vedeau ţărani şi
sclavi de culoarea bronzului dezbrăcaţi până la biiu. Muncind de zor pe.
Aceste întinderi. Pe Eufrat pluteau bărci încărcate până la refuz cu
mărfuri. La poarta şi sub zidurile oraşului îşi întindeau corturile
negustorii ambulanţi şi nomazi cu turmele lor obosite de atitu calc.
TERAH S-A HOTĂRÂT SĂ MEARGĂ LA HARAN. Casa neamului lui
Terah era aşezată în oraş, lingă zidul de apărare. Construită cu un cat,
din cărămidă, şi vopsită cu var. Era destul de arătoasă, aşa cum se
cădea unui cetăţean liber din Ur. Imediat după ec intrai în ea, într-o
salita mică îţi puteai spăla în linişte mâinile şi picioarele şi apoi dădeai în
curtea pietruită, plină de lumină şi soare. Scările de piatră duceau la
primul cat. Acolo se aflau camere separate, unite în exterior cu o galerie
susţinută de patru stâlpi. De pe acoperişul pieziş al podului, apa ploii
cădea direct pe calda-rimul curţii de unde se putea scurge printr-un
canal în stradă, tn spatele scării se afla toaleta din teracotă, bucătăria,
cămara, baia şi încăperile în care sclavele măcinau în râşniţc boabe
pentru a scoate făina. La parter se afla sanctuarul cu o statuetă a zeului
familiei, iar sub podeaua sa de piatră se aflau, în sicrie de argilă,
membrii morţi ai familiei.
Terah se ocupa de gospodărie, dădea ordine, ţinea la zi cheltuielile
şi făcea comerţ. In fiecare zi dimineaţa şi seara se ruga zeului casei, iar
în zilele de sărbătoare se ducea la piramidă unde se miţa cu ardoare
zeului lunii, în timp cc preoţii îmbrăcaţi în haine splendide păşeau în
procesiune, în susul şi în josul scărilor, în acompaniamentul sunetelor
argintii de trompetă şi al cln-tecelor corului templului. Se părea că viaţa
se scurge îmr-o bunăstare deplină. Ajunsese la o vârstă foarte înaintată
şi la o avere considerabilă.
Cu toate acestea, într-o zi, a hotărtl să închidă porţile casei, să
renunţe la confort, să părăsească oraşul natal penţ.ru totdeauna şi să
înceapă o nouă pribegie spre un orăşel îndepărtat, denumit Haran, care
se afla în partea de sus a râului Eufrat, la confluenţa cu râul Nahr Balih.
Primii călători şi intermediari tn negoţ erau în timpurile trecute
nomazii, care îşi mânau turmele lor din păşune în păşune ajungând
foarte departe în aceste călătorii. Îşi schimbau pe loc produsele lor – piei,
ţesături din păr de capră, grăsimi, unt, lapte şi carne – cu mărfuri pe
care ei nu le produceau. Cu timpul au descoperit că pot sii-şi
înmulţească veniturile, cumpărând mărfuri dintr-un loc şi vânzindu-le
cu câştig mai mare în altul.'Erau favorizaţi în acest comerţ de faptul că
se aflau în continuă mişcare, iar oamenii, caie locuiau în sate şi oraşe, se
foloseau cu plăcere de serviciile lor. Astfel şi-a făcut avere la timpul său
şi Terah. Mai târziu a ajuns la convingerea că < mai bine să părăsească
modul de viaţii nomad şi să se aşeze definitiv în Ur unde să se ocupe cu
mijlocirea între triburile înfrăţite, de multe ori chiar înrudite, de nomazi
şi cumpărătorii mărfurilor lor. De la aceşti negustori şi crescători de vite
călători a aflat lucruri interesante despre orăşelul Haran şi regiunea
înconjurătoare. Haran se afla pe unul dintre cele mai prospere drumuri
comerciale ale lumii antice. Drumul bătătorit de caravane se întindea de
la Golful Persic în sus pe llufrat, în apropierea oraşului Haran. Cotea
brusc spre sud-vest, trecea prin oraşele Kadeş şi Damasc, străbătea
C'aiiaanul până la Marea Meditcrana
51 ajungea la graniţele Egiptului. Acesta era un drum care ocolea
tare mult. Dar, oare. De ce aceşti neguţători cu simţ practic făceau sute
de kilometri, în loc să plece din Ur direct spre vesi până la Canaan?
Pentru că ar fi trebuit să meargă dc-a dreptul prin înfiorătoarele terenuri
lipsite de apă ale Deşertului Sirian. Numai cu cămile se putea face acest
lucru, dar pe vremea aceea ele nu erau încă domesticite de om, şi abia în
secolul al Xll-lca i.e.n. A început folosirea lor ca animale de cărăuşie.
Beduinii au fost cei care şi le-au îmblânzit în extremităţile îndepărtate
ale Arabiei, în ţinuturile misterioase, care mult mai târziu vor păşi pe
arena istoriei. Terah a ştiut cu siguranţă că. Împrejurimile Haranului
erau deosebit de fertile, că acolo se găseau grădini cu pomi fructiferi, pă-
mânturi cultivate şi păşuni întinse. A ştiut că acolo se găsea apă din
belşug, deoarece Eufratul şi Nahr Balihul udau solul şi niciodată din
acest punct de vedere nu le înşelau aşteptările. In plus, ceea cc era poate
lucrul cel mai important, Haran devenise un târg internaţional. Se
opreau aici în popas caravanele de neguţători şi se făceau schimburi
preţioase de mărfuri aduse din Mcsopotamia şi Egipt. Terah putea deci
să se apuce aici din nou de comerţ cu folos, fără a neglija însă tradiţia
familiei, aceea de creştere a vitelor. In acest timp. În Ur, lucrurile nu prea
mergeau bine. Puternicul rege babilonean şi marele legislator
Hammurabi urmăreau să impună popoarelor învinse o. Unică religie de
stat şi în acest scop au ridicat pe zeul tribului lor Marduk deasupra
tuturor celorlalţi zei ai Mesopotamici.
Oraşele care opuneau rezistenţă erau trecute prin foc şi sabie, iar
locuitorii lor trimişi la muncă în captivitate Adepţilor Înflăcăraţi ai zeului
lunii, din rândul cărora făcea parte şi Terah. Nu le rămânea nimic
altceva de făcui decât să plece unde nu ajunsese încă mâna
năprasnicului rege. Asta şi explică de ce s-a strâns la Haran o
numeroasa colonie de fugari. Cu timpul s-a ridicat acolo un templu
impunător şi Haranul a deverul după Ur al doilea centru important al
cultului zeului Sin.
Terah avea în rândul acelor îndepărtaţi adepţi nenumărate
cunoştinţe, prieteni şi rude apropiate şi de aceea întregul său suflet se
îndrepta spre ţara necunoscută a noilor făgăduinti.
TERAH, NĂHOR şi AVRAM lN NOUA PATRIE. In Haran neamului
lui Terah îi mergea bine. Terah se ocupa în continuare de comerţ, iar
fiilor săi le-a încredinţat paza turmelor, care păşteau pe luncile din
împrejurimi. Era o regiune deosebit de fertilă şi bună pentru oamenii
harnici. Orăşelul, plin de căsuţe cu acoperiş în formă de cupolă,
strălucind în soare, de o albeaţă orbitoare se afla aşezat printre dealuri
înverzite. Zi şi noapte susurau pe acolo pâraie ce aduceau prospeţime,
iar luncile şi dealurile erau încărcate cu toate florile pământului. Spre
apus, sub cerul scăldat de soare, se zărea lanţul munţilor Antitaurus.
Păzind turma încredinţată, Avram şi-a petrecut nu o dată nopţile
în jurul focului, în mijlocul păstorilor săi. Acestea erau nopţi răcoroase,
pline de o linişte binefăcătoare, care îmbia la meditaţie. Ore întregi îşi
plimba Avram privirea după stele sclipitoare, Ie urmărea drumul în
spaţiul asemănător cu un baldachin negru şi înţelegea din ce în ce mai
adâoc imensitatea lumii, maiestatea sa, frumuseţea şi armonia ci. În
inima lui s-a născut îndoiala: credinţa în zeul lunii se destrăma din ce în
ce mai mult. Până într-o zi, când mintea i-a fost străfulgerată de ideea că
creatorul lumii, al soarelui, lunii şi stelelor poate fi numai un singur zeu,
puternic, atotprezent, nevăzut, blând, dar şi neînduplecat la mânie.
Avram nici măcar nu-şi ascundea presimţirea: o rostea deschis în oraş.
In jurul reformatorului religiei au început să se siringă un grup de
oameni credincioşi şi devotaţi. In rândul adepţilor noii zeităţi a trecut şi
soţia sa Sărai, nepotul Lot şi slugile apropiate, pentru care le-a fost
întotdeauna un stăpân bun. Locuitorii Haranului, adoratori devotaţi ai
zeului Sin, s-au îndepărtai de Avram ca de un eretic. Mica comunitate a
noii religii. Înconjurată de un zid de aversiune, a început să-şi trăiască
viaţa sa proprie. Codul moral puritan, sever, al sectei, reîntoarcerea lor la
simplitatea străbunilor din perioada păstoritului nomad, jertfele lor din
berbeci, închinate pe înălţimi unui oarecare zeu – nu prea bine definit
toate acestea au atras după sine dispreţul şi condamnarea. Chiar Terah
şi Năhor nu şi-au precupeţit mustrările faţă de Avram. Ii înfuria în
special faptul că prin învăţătura lor blcsfama-torie l-au ameţit chiar şi pe
tânărul Lot.
Instinctul de familie în rândul popoarelor orientale este deosebit de
puternic, şi de aceea atât timp cât. A trăit Terah în casă nu s-a schimbat
nimic. Se ajutau în continuare în gospodărie, în familie stăpânea o
armonie exemplară. A venit însă ziua când Terah s-a dus de pe această
lume. Avea atunci, cum spune tradiţia seminţiilor, două sute cincizeci de
ani. Imensa sa avere Avram şi Năhor şi-au împărţit-o frăţeşte între ei,
familia divizân-du-se în două ramuri.
Pe Avram nu-1 mai lega de acum nimic de oraşul în care
cunoscuse atâtea umilinţe şi şicane. Avea acum şaptezeci şi cinci de ani,
dar cu toate acestea simţea o nouă chemare spre viaţa nomadă a
străbunilor, spre viaţa petrecută în spaţii deschise, sub corturi negre din
păr de capră. Acolo se simţea respiraţia largă a libertăţii şi a neîngrădirii,
acolo putea în voie să se închine zeului său şi să-i ofere jertfe arse pe
altarele din gresie, acolo putea să-şi educe oamenii săi în obiceiuri curate
şi să-i păzească de orice fel de ispite ale vieţii din cetate.
CĂLĂTORIA SPRE ŢARA CANA-AN. Într-o zi Avram a dat semnalul
de plecare. A hotărât să meargă spre (inului Canaan. Despre care se
zvonea că este slab populat, că are păşuni bune şi că ar fi existat acolo
chiar posibilitatea de a se ocupa cu comerţul, deoarece de-a lungul
întregii regiuni treceau spre Egipt caravane de negustori. Acolo plecaseră
şi câteva triburi de păstori semite în căutarea unor condiţii mai bune de
trai. Aceasta, pentru că în statele dintre Tigru şi Eufrat ele erau din ce în
ce mai înghesuite, iar războaiele permanente, impozitele cres-cânde şi
presiunea administraţiei se 13 ecau simţite tot mai dureros. Canaanul
continua să fie pomenit de păstori y neguţători, deci nimic ciudat în
faptul că Avram vedea în această ţară îndepărtată pământul făgăduit de
Dumnezeu. Caravana, care a părăsit portiţe oraşului Haran. Era o
mărturie a averii lui Avram. In faţă. Se aflau călare pe asini mari şi
viguroşi Avram, Sărat şi Lot. Imediat după ei veneau o sută de asini
încărcaţi cu rezerve de mâncare. Burdufe cu apă, corturi şi baloturi cu
averea ce o poseda. Mult în spate, păstorii mânau turmele de capre şi oi.
Iar coloana se încheia cu oastea personală a lui Avram, compusă din trei
sute de robi înarmaţi cu arcuri şi praştii.
În acele timpuri drumurile nu erau sigure; trebuia să te aştepţi ta
atacuri din partea jefuitorilor deşertului. Nici un negustor sau şeic de
trib nu avea curajul să călătorească fără un detaşament înarmat. Până
în Canaan trebuiau străbătute peste o mic de kilometri, iar călătorii n-
aveau să se plingi'i de urât. Drumul urmat era animal de o continuă
circulaţie. Se întâlneau foarte des cu caravane care se întorceau din
Egipt, şi atunci aflau o mulţime de noutăţi interesante despre Canaan şi
puternicul stat al faraonilor de la bărboşii neguţători. Întâlneau în calo.
De asemenea, sate. Orăşele, iar odaia au Irecut pe sub zidurile unui
mare oraş care se numea Kadeş. După nenumărate săptămâni de marş
au zării, spre bucuria lor, mult renumitul Damasc. Avram a hotărât să se
oprească acolo pentru un popas mai lung. Ca oamenii şi animalele să
aibă parte de meritata odihnă. A poruncit să se întindă corturile pe
câmpia din faţa porţii oraşului, iar el s-; i grăbit să v ducă cu daruri la
mai marele cetăţii, pentru a-i cerc permisiunea să poposească, în
Damasc se vorbea limba arnmeică. Foarte apropiată de cea ebrai-i.'i.
Deci nu a fost nici o greutate să se înţeleagă. Locuitorii se uitau cu o
curiozitate deosebită, cum se întâmplă do obicei, la oamenii lui Avram.
Dar şi aveau la ce să se uite. Printre corturile negre mişunau bărbaţi,
femei şi copii. Straiele lor nu semănau de loc cu bur-nusclc albe în care
se îmbrăcau beduinii din deşertul apropiat. Bărbaţii purtau în jurul
şoldurilor fuste în dungi roşii şi albastre. Când era răcoare, îşi puneau
pe spatele gol cămăşi cu mâneci scurte şi-şi aruncau pe umeri mantăi
ornate cu desene, care în timpul nopţii Ic serveau drept acoperământ.
Femeilor le plăcea culoarea verdo. Aceasta predominând în
îmbrăcămintei! lor. Sub mantia care cădea în falduri până la jumătatea
pulpelor purtau tunici colorate. Capul şi-1 înfăşurau cu un şal colorat
foarte lung în formă de burnus, ale căror capete cădeau dc-a lungul
spatelui aproape până la marginea mantiei. Nu dispreţuiau. Duna cum
se vede. Gătelile şi cochetăria. Îşi înnegreau pârul cu antimoniu, pleoape
lor le dădeau o tentă mai închisă cu ajti- _ lorul malachitului şi al
prafului de peruzea, iar buzele şi obrajii şi-i vopseau cu ocru. Pe mâini şi
picioare purtau brăţări din argint, iar la gât şiraguri de mărgele colorate.
Când se lăsa seara, noii veniţi din îndepărtatul Haran se aşezau în
jurul focului şi acompaniaţi de mici lire începeau să eânte melodii triste,
deosebit de captivante. Copiii, legănaţi do melodie, adormeau lin în
braţele mamelor. Avram a umblat prin oraş. S-a tocmit îndârjit şi a
cumpărat obiectele necesare pentru călătoria pe mai departe. Cu acest
prilej, el a făcut o mulţime de cunoştinţe. Cândva. El în-tâlnise un tânăr
foarte destoinic, locuitor al Damascului. Eliezer, care s-a dovedit a fi
deosebit de serviabil. Avram I-a luat ca pe propriul său fiu şi i-a
încredinţat conducerea gospodăriei sale.
PĂMÂNTUL FĂGĂDUINŢEI. A venit şi momentul despărţirii de
Damasc, dar oamenii lui Avram se hotărau cu greu. Deoarece oraşul cu
bazarcle şi cu gălăgia sa veselă le ofereau multe distracţii. Vagabondau
zile 'itregi prin aglomeraţie şi căscau gura plini de admiraţie la mărfurile
venite din părţile îndepărtate ale lumii. Le-au plăcut, de asemenea, şi
împrejurimile. Peste tot se întindeau câmpuri cultivate şi lunci, iar pe
pantele line ale dealurilor se vedeau dumbrăvi de măslini şi grădini ai
căror pomi se aplecau sub greutatea caiselor şi migdalelor.
Avram, fără să se uite prea mult Ia feţele îmbufnate ale oamenilor
săi, a dat ordinul de plecare. Lunga caravană cu asinii încărcaţi şi în
jalnicile behăituri de oi şi capre a luat-o spre sud. După un timp au
ajuns pe terenuri deluroase şi abrupte; drumul se căţăra tot mai sus şi
mai sus. La graniţa dintre Siria şi Canaan, pe partea stingă, a apărut
imensul Pustiu Sirian, iar pe partea dreaptă se ridica Hermon,
puternicul masiv muntos din care izvorăşte Iordanul.
Pe atunci Canaanul era o tară mai mult sălbatică şi prea puţin
populată. Pe câmpiile unde solul putea fi cultivat se întâlneau ici şi colo
oraşele, mai bine zis cetăţi întărite, care serveau drept locuinţă
conducătorilor locali şi escortei lor armate. Populaţia, în schimb, locuia
în afara zidurilor. În colibe şi corturi ocupându-se de cultivarea solului şi
a viţei de vie. In cetate se adăpostea numai în caz de pericol, când
apăreau triburile de tâlhari din pustiu, care străbăteau Canaanul în
căutarea prăzilor.
Avram a ocolit cu grijă toate câmpiile şi aşezările mai mari de
oameni. Mergea numai prin depresiuni, unde putea să-şi pască în voie
turmele. Pe acest drum nimeni nu i-a pus. Vreo stavilă. Oamenii de aici
erau obişnuiţi cu caravanele de nomazi ce străbăteau ţara în lung şi în
lat în căutare de păşuni. Dacă se convingeau că nomazii nu au intenţii
duşmănoase,. Le arătau drumul cu plăcere şi făceau negoţ cu ei. Prin
iscoadele lor proprii, au aflat că Avram are cu el trei sute de oameni
înarmaţi şi, de aceea, era mai bine să-1 lase în pace.
După un scurt popas în Sichem. Avram şi-a întins corturile în
jurul Betelului. Pe munte. Între Bete! şi Hai. A zidit lui Dumnezeu un
jertfelnic unde i-a adus jertfe, drept mulţumire pentru grija de până
atunci. Păşunile de aici terminându-se a trebuit să pornească din nou
mai departe; asta era de altfel soarta păstorilor. Peregrinau acum din
păşune. În păşune, prin Hebron şi Bersabee, până ce a ajuns în partea
de sud a Canaanului ce se învecina cu Egiptul, denumită Negheb
Canaanul atât de lăudat de către neguţători i-a adus în fond numai
deziluzii. Pe câmpii unde putea să se mişte în voie. Păşunile se dovedeau
a fi destul de slabe, iar copacii erau atât de puţini incit de multe ori
lipseau lemnele de foc. Chiar şi apa trebuia în nenumărate rânduri
adusă de la o depărtare destul de mare. Aproape periodic Canaanul era
bântuit de secetă. Avram a întâlnit o asemenea secetă când se afla încă
pe teritoriul î^eghebului. Păşunile s-au transformat în 'ântinderi de
cenuşă, oamenii şi animalele erau ameninţaţi să moară de foame. Ajuns
la limita răbdărilor. Avram s-a oprit la graniţa Egiptului şi a cerut azil
funcţionarilor faraonilor.
CUM A DEVENIT SĂRAI SOŢIA FARAONULUI. Egiptenii se
obişnuiseră cu asemenea vizite. Nu o dată triburile de păstori pentru a
scăpa de secetă căutau sprijin în. Această ţară. Noii veniţi erau de obicei
adăpostiţi pe păşuni întinse, puţin folosite, la vărsarea Nilului. Zidul de
graniţă, denumit şi „Zidul princiar”, bastioanele şi străjile. Aveau
menirea să apere aceste locuri de. Atacurile tâlharilor din deşert. Însă
păstorilor paşnici, după prezentarea la punctul de graniţă, nu le era
oprită intrarea. Pentru acest serviciu, funcţionarii egipteni le pretindeau
un haraci, iar câteodată le luau şi cele mai frumoase fete pentru a le
trimite în haremurile înalţilor demnitari, ba chiar ale faraonului. Avram
ştia despre aceasta şi când s-a apropiat de graniţa egipteană şi-a luat'
deoparte pe soţia sa Sărai şi i-a spus: „Ştiu că eşti femeie frumoasă la
chip. De aceea când te vor vedea egiptenii, vor zice: „Aceasta-i femeia lui!
„ Şi mă vor ucide pe mine. Iar pe tine te vor lăsa cu viaţă. Zi. Deci. Că-mi
eşti soră. Ca să-mi fie şi mie bine pentru trecerea ta şi pentru trecerea ta
să trăiesc şi eu!” Sărai era o soţie ascultătoare. Pentru a-şi salva soţul, a
acceptat şiretlicul şi s-a dat drept sora lui. A făcut aceasta cu conştiinţa
curată, deoarece era doar sora lui de sânge şi pe undeva nu a ocolii prea
mult adevărul. Prinţii au vorbit faraonului de frumuseţea ei. Iar acesta a
luat-o în haremul lui. I-a plăcut atât de mult. Încât I-a încărcat cu daruri
pe aşa-zisul ei frate.
Avram în curând „. Avea oi. Vite mari şi asini, slugi şi slujnice,
catâri şi cămile”. Asupra Egiptului însă au venit mari nenorociri, iar
faraonul mergând după firul intâmplăritor a aflat tot adevărul. În.
Convingerea că I-a mâniat pe zeul ebreilor ţinând în haremul său pe
soţia conducătorului lor. I-a chemat pe Avram în faţa sa şi 1-a întrebat
cu asprime: „Ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că aceasta este soţia
ta?” Avram a încercat să se apere cum a putut, totuşi faptul a rămas
fapt: monarhul a fost indus în oroare, iar aceasta însemna o jignire a
majestăţii. Insă faraonul, fie de teamă de a nu supăra din nou pe zeul
necunoscut, fie din dragostea nestinsă incă pentru Sărai, nu numai că I-
a iertat pe Avram, dar i-a şi permis să părăsească graniţele statului cu
toată averea, care cândva i-a fost dăruită. Avram ş-a întors în Canaan cu
soţia sa Sărai şi cu Lot. Mai bogat decât înaintea plecării sale în Egipt.
GROAZNICA AVENTURA A LUI LOT. Avram s-a întors la Betel.
Unde ridicase odinioară un jertfelnic Dumnezeului său. Nepotul său Lot
s-a căsătorit şi şi-a întemeiat crescătorie proprie de vite. In curând. Locul
s-a dovedit a fi prea strimt pentru două turme care se înmulţesc, iar
păstorit lui Avram şi ai lui Lot aproape tot timpul se certau şi se băteau
pentru dreptul de folosire a păşunilor. Avram, săturindu-se de atâtea
certuri hi familie. 1-a chemat pe Lot şi i-a spus: „Să nu mai fie sfadă
între mine şi tine. Între păstorii mei şi păstorii tăi. Căci suntem rude.
Iată. Nu e oare tot pământul înaintea ta? Desparte-te dar de mine! Şi de
vei apuca tu la stânga, eu voi apuca la dreapta: iar de vei apuca tu la
dreapta, eu voi apuca la stingă”. Avram, cu sufletul larg. I-a dat
posibilitatea lui Lot să aleagă pământul. Iar el s-a folosit de aceasta de
îndată. Şi-a ales o câmpie pe malul sudic al Mării Moarte, unde păşunile
erau din abundenţă, şi s-a dus să locuiască în Sodoma. Cu toate că
oraşul era renumit pentru desfrâul locuitorilor. Avram s-a aşezat In
câmpia Mamvri în jurul Hebronului. Acolo. În umbra stejarilor stufoşi,
şi-a întins corturile) i a ridicat Domnului un nou jertfelnic. Într-o bună zi
veni la el un sol cu o veste îngrozitoare.
Pe câmpia înverzită de pe malul <udic al Mării Moarte, acolo unde
Lot îşi păştea turmele sale. Se aflau lingă
— Sodoma şi Gomora. Alte trei oraşe.
Conducătorii aceslor oraşe erau supuşii regelui Elamului şi limp
de doisprezece ani. Supuşii i-au plătit tributul, iar în al treisprezecelea
an au refuzat să-i mai dea ascultare. Atunci regele Elamului s-a aliat cu
alţi trei regi de pe Eufrat şi a pornit cu oastea sa împotriva răsculaţilor,
dlndu-le o lovitură zdrobitoare. Conducătorii So-domei şi Gomorei au
căzut In luptă, iar restul trupelor lnfrtnte au fugit în munţi. Învingătorii,
cu o pradă imensă şi nenumăraţi prizonieri, se aflau deja pe drumul de
reîntoarcere spre păşunile lor. A fost luat prizonier şi Lot cu toată familia
lui şi întreaga avere.
Avram, fără să se mai gândească s-a sculat pentru a-1 salva pe Lot
din captivitate. In fruntea a 318 slugi înarmate şi a vecinilor aliaţi, a
început să urmărească pe duşman, fără să ţină cont de superioritatea
numerică a acestuia. Lingă localitatea Dan, la graniţa nordică a
Canaanului, îşi făcuseră tabără trupele regelui din Meso-potamia.
Printre soldaţii cu graiuri diferite stăpânea destinderea şi lipsa de griji.
Îmbătaţi de victorie şi de vinul prădat, se culcaseră fără să mai pună
străji de noapte. Împărţindu-şi oamenii In detaşamente mici. Avram a
lovit tabăra din toate părţile, acoperit fiind de noapte, şi a provocat o
asemenea derută în rândul duşmanului surprins, încât acesta, s-a
împrăştiat. L-a urmărit ptnâ sub Damasc întor-cându-se în triumf pe
pământul Canaanului, împreună cu prizonierii eliberaţi, printre care se
afla şi Lot, cu averea care ti fusese jefuită de cotropitori.
Noul rege al Sodomci împreună cu regii celorlalte patru oraşe l-au
salutat ca pe un eliberator. A ieşit Înaintea lui cu pâine şi vin
Melhisedec. Regele şi cel mai mare preot al oraşului Salim*.
Blagoslovindu-l In numele lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Al cărui
credincios
* Se presupune ci Silim este Ierusalim, pe munci oraşul iebuseilor,
care mai tlrjtiu a devenit capitala Israelului.
Înfocat era ca şi Avram.
Avram a jertfit lui Dumnezeu a zecea parte din pradă, iar când
regele Sodomei l-a rugat să-i dea oamenii iar restul prăzii să şi-l
opreasci, i-a răspuns cu mândric: „lată îmi ridic mâna spre Domnul
Dumnezeu Cel Preaînalt. Ziditorul cerului şi al pământului.
Că nici o aţă sau curea de încălţăminte nu voi lua din toate cite
sunt ale talc. Ca să nu zici: „Eu am îmbogăţit pe Avram”. A rugat numai
ca o parte cuvenită din prăzi să obţină conducătorii triburilor aliate:
Aner. Eşcol şi Mamvri. Care l-au sprijinit în acţiunea victorioasă.
AVRAM SE FRĂMlNTĂ DIN CAUZA URMAŞILOR. Avram era frâ-
mintat mereu de sentimentul îndoielii. Auzea In vis glasul Domnului,
care ii asigura că Canaanul va deveni patria urmaşilor săi. Dar până
acum el nu avea nici-un fiu. Părea aşa că urmaşul său va fi Eliezer din
Damasc. Deşi ii adoptase ii era doar slugă în casă. Un om care nu era
din sângele lui. Văzând frământările soţului, lui Sărai cea fără copii i s-a
făcut milă de el şi a hotărât să recurgă la legea străveche a părinţilor.
Această lege permitea ca soţia stearpă să aducă soţului o roabă, iar fiul
rezultat din această legătură să fie recunoscut ca moştenitor legal al
familiei cu toate drepturile primului născut. Alegerea ei a căzut asupra
roabei egiptene Agar. Şi într-a-devâr, această femeie, spre bucuria lui
Avram a rămas grea. ÎN curând Insă au apărut în casă neînţelegerile.
Agar nu mai contenea să se laude că poartă în pântec pe fiu) lui Avram,
şi a Început să se comporte tot mai arogant. Sărai, plină de gelozie şi
teamă pentru poziţia ci In familie, a început să se certe cu soţul,
spunându-i că el este vinovat de toate. Avram a suspinat doar u
resemnare şi nedorind să se amestece în treburile muiereşti. A spus:
„Iată, slujnica ta e In mâinile tale, fă cu ea ce-ţi place!„ Nu a presupus
însă. Ca Sărai în supărarea ei va ajunge până acolo, încât va goni roaba
din casă. Agar. Zguduită de plâns. S-a dus cit a văzut cu ochii. Mergea
fără nici un ţel prin pustiu şi ncavând unde să-şi pună capul a adormit
sub cerul liber, lângă o fântină. Atunci i s-a arătat un înger care a
întrebat-o: „Agar. Slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci?„ Iar ea i-a
răspuns: „Fug de Ia faţa Saraii. Slâpâna mea„. Apoi îngerul i-a mai zis:
„tntoarce-te la stăpâna la şi te supune sub mâjia ci”. Agar se săturase de
atâta pribegie şi a ascultai cu nesaţ glasul îngerului. S-a întors acasă,
pocăindu-se în faţa stăpânei sale. După un timp scurt. A născut un fiu
căruia i-a dat drept nume Ismacl.
AVRAM DEVINE AVRAAM. Au irccut dealunci treisprezece ani.
Avram avea de acum- 99 de ani. Iar fiul său Ismael se făcuse un
băieţandru exuberant şi turbulent, lntr-o zi. Dumnezeu i-a cerut lui
Avram să-şi unească toţi supuşii într-un singur popor şi într-o singură
comunitate religioasă. Atunci el a ordonat ca toţi bărbaţii 'şi flăcăii,
indiferent dacă erau liberi sau robi. Să fie tăiaţi împrejur ca semn al
unirii făcute cu Dumnezeu. A dai, de asemenea, ordinul obligatoriu
pentru toate timpurile de acum încolo, de tăiere împrejur a pruncilor de
opt zile de gen masculin. Cine nu se va supune. Ritualului, automat va fi
exclus din trib. Avram, care şi-a primit cândva numele în cinstea unuia
din nenumăraţii zei mesopotamieni, a hotărât să şi-1 schimbe drept
semn al ruperii cu trecutul idolatru şi s-a denumit Avraam. Ceea ce
înseamnă „tată a mulţime de popoare”.
Concomitent, soţiei sale Sărai i-a dat numele de Sarra. Care
corespunde titlului de „înălţimea voastră”. Schimbarea numelor de către
Avram a fost şi un act prin care îşi acorda sieşi un rang care trebuia să-1
aşeze în rând cu regii stătuleţelor vecine şi să-l ridice deasupra
oamenilor propriului său trib
VIZITA CELOR TREI BĂRBAŢI MISTERIOŞI. Această autoînălţare
nu a schimbat însă viaţa lui Avraam. Locuia în continuare sub cort. Îşi
menţinea simplitatea obiceiurilor, iar pentru cei supuşi a rămas pe mai
dcparle părintele drept şi bun.
Tntr-o zi, după lucru, stătea la intrarea în cort. Ziua era
înăbuşitoare. Legănat de foşnetul stejarilor şi în zumzetul albinelor, a
aţipit. La un moment dat a auzit paşi şi când a deschis ochii, a zărit în
faţa sa trei călători străini.
Ascultând de legile ospitalităţii păstoreşti, s-a închinat noilor veniţi
şi i-a poftit în cortul său. A cerut să li se dea apă să se spele şi a fugit la
Sarra: „Frământă degrabă trei măsuri de făină bună şi fă azime!” Apoi s-
a dus la turme, a ales un viţel tânăr şi a cerut să fie fript. Pe o pânză
înaintea cortului slujnicele au aşezat oalele cu lapte şi farfuriile cu unt.
Carne şi pâine. Avraam şi-a invitat oaspeţii Ia masă. Iar el în semn de
respect nu s-a aşezat, ci a stat în spatele lor servin-du-i şi îmbiindu-i să
mănânce.
După ce oaspeţii s-au săturat l-au întrebat: „Unde este Sarra,
femeia ta?”_ Iar el răspunzând a zis: „Iatro în cort!”
Atunci, cel mai venerabil dintre ei i-a zis că Sarra îi va naşte un
fiu. Auzind aceste vorbe şi ştiind că femeia era destul de vârstnica. Nu le
putea da crezare. Pe Sarra a podidit-o râsul. Gândindu-se în sine: „Să
mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e
bătrân şi stăpânul meu?”
Misteriosul bărbat s-a supărat când a auzit râsul ei şi cu un glas
de reproş a întrebat: „Pentru ce a râs Sarra în sine?” Şi a zis Sarra: „Oare
cu adevărat voi naşte, bătrână cum sunt?”
Este oare ceva cu neputinţă pentru Dumnezeu?
Încurcată Sarra a tăgăduit că ar fi râs. Dar oaspetele a contrazis-o.
Replicindu-i: „Ba, ai râs!” După aceea oaspe (ii s-au sculat şi au plecat
îjispre Sodoma. Avraam i-a condus o bucată de drum şi abia atunci şi-a
dat seama că a găzduit la el pe Dumnezeu şi doi îngeri. A aflat de
asemenea că Dumnezeu se duce la Sodoma şi Gomora cu intenţia de a
pedepsi aceste oraşe pentru samavolnicia lor. Lui Avraam i se părea
acest lucru în contradicţie cu noţiunea de dreptate. L-a întrebat pe
Dumnezeu, dacă se vor găsi în Sodoma cincizeci de oameni nevinovaţi,
va fi oare drept ca aceştia să moară împreună cu păcătoşii?
Dumnezeu i-a răspuns că va cru (u oraşul, dacă va găsi în el
cincizeci de oameni cinstiţi. Aceasta nu a liniştit conştiinţa lui Avraam.
Menţionând cu smerenie că nu este decât pulbere şi cenuşă în faţa, lui
Dumnezeu, l-a întrebat dacă va cruţa oraşul şi în cazul când în el se vor
afla patruzeci şi cinci de drepţi. „Nu îl voi pierde”, a spus Dumnezeu.
Avraam însă nu s-a lăsat. A întrebat pe rând dacă Dumnezeu va
pedepsi oraşul în cazul aflării în el a patruzeci, treizeci şi chiar douăzeci
de oameni cu frică de Dumnezeu. Dumnezeu, de fiecare dată, a răspuns
cu răbdare că atunci îşi va opri mâna pedepsitoare. Când, în sfârşit,
vAvraam a menţionat zece nevinovaţi. Dumnezeu i-a. Dat din nou
răspunsul liniştitor şi termi-nând această discuţie prea lungă, a plecat.
Avraam s-a întors şi el acasă.
SODOMA ŞI GOMORA. Dumnezeu nu s-a dus el însuşi la Sodoma.
Ci a trimis acolo pe cei doi îngeri. Era seară, când trimişii cereşti l-au
întâlnit în faţa porţii oraşului pe Lot. Nepotul lui Avraam s-a închinat şi
i-a invitat în casa sa. Dar ei, aşa cum le stătea bine unor bărbaţi care
cunoşteau buna cuviinţă, au refuzat politicos şi au răspuns că preferă să
stea în stradă. Lot însă i-a rugat cu atâta insistenţă, încât până la urmă
i-au primit ospitalitatea.
Stăpânul fericit a cerut slugilor să coacă pâine de grâu şi să pună
masa. Iar după ce oaspeţii s-au săturat. Ie-a pregătit aşternutul pentru
noapte.
Nici nu au apucat bine să se culce, când în faţa casei s-au adunat
cei mai deocheaţi locuitori ai Sodomei, şi stri-gând. Cereau să li se aducă
străinii suspecţi., Lot a considerat ca o îndatorire sfântă a sa să-şi apere
oaspeţii care se aflau sub acoperişul său. Această îndatorire îi era
impusă de dreptul ospitalităţii, transmis din bătrâni. A ieşit deci în faţa
casei, închizând cu grijă uşa după el şi i-a conjurat pe cei adunaţi să nu
facă nici un rău noilor veniţi: – „Am eu două. Fete, care n-au. Cunoscut
încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea,
numai oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat sub
acoperişul casei mele!” Mulţimea a rămas însă surdă la toate rugăminţile
lui. S-au repezit spre Lot cu atâta furie că l-ar fi omorât, dacă în ultimul
moment îngerii nu l-ar fi tras în casă înfuriaţi la culme că le-a scăpat
victima, atacanţii au încercat să spargă uşa şi să ajungă la străini.
Atunci, îngerii şi-au pierdut răbdarea şi i-au orbit pe toţi bărbaţii care se
îmbulzeau la uşă. Locuitorii oraşului au fost cuprinşi de groază.
Plângând şi blestemând. Orbecăiau haotic, împrăştiindu-se prin oraş,
care unde îl duceau picioarele. In faţa casei s-a lăsat liniştea şi abia
acum îngerii s-au destăinuit lui Lot, cine sunt ei şi ce misiune au de
îndeplinit din partea lui Dumnezeu. I-au spus să-şi ia soţia şi cele două
fete cu logodnicii lor şi să părăsească imediat oraşul destinat pieirii.
Lot i-a crezut pe aceşti bărbaţi străini, dar viitorii lui gineri sceptici
şi prea plini de sine au luat peste picior prezicerile străinilor şi nici nu se
gândeau să părăsească oraşul natal, tn zori, când trebuiau să plece,
chiar şi pe Lot l-a cuprins îndoiala. Se tot învârtea fără rost căutând să
se. Sustragă, până ce o.
Îngerii l-au luat de braţ şi cu forţa l-au scos din oraş. In faţa porţii
îngerii uu cerut membrilor familiei lui Lot să plece în munţi şi să nu
îndrăznească să se uite înapoi.
Fugarii erau deja în orăşelul Ţoar. Când au auzit în urma lor un
zgomot îngrozitor. Asupra oraşului se revărsa o ploaie de pucioasă şi foc.
Pământul a fost cuprins de un tremur puternic, iar casele se
transformau într-o grămadă de ruine fumcgânde. Nimeni din locuitorii
păcătoşi ai oraşului n-a scăpat viu din acest cataclism. Asupra So-domei
şi Gomorci s-a lăsat tăcerea morţii. Din păcate, soţia lui Lot. Împinsă de
curiozitatea feminină, nu a ascultat de ordinul sever al îngerilor şi s-a
uitat înapoi. Şi iată că pe loc s-a transformat într-un stâlp de sare.
CUM A FOST PĂCĂLIT REGELE ABIMELEC. Avraam şi-a strâns
corturile şi a plecat din nou spre regiunea djn sudul Canaanului. Şi-a
întins, tabăra pe câmpiile dintre oraşele Kadcş şi Şur. De multe ori se
întâmpla să fie oaspetele regelui Ghcrarei-Abimclcc. Cu care s-a
împrietenit. Deoarece şi acum a prezentat-o pe Sarra drept sora sa.
Regele ă luat-o în haremul său. Insă Dumnezeu amcninţându-1 cu
pedepse pe Abimelec, i-a cerut să o înapoieze soţului, cu onoarea
nepătată. Regele înşelat l-a chemat la sine pe Avraam şi l-a întrebat cu
supărare: – „Ce mi-ai făcut tu? Cu ce ţi-am greşit eu. De ai adus asupra
mea şi asupra ţării mele aşa păcat marc?” Avraam s-a justificat şi de
această dală: – „Am socotit că prin ţinutul acesta lipseşte frica de
Dumnezeu şi voi fi omorât din pricina femeii mele.
Cu adevărat ca îmi este soră după tată. Dar nu şi după mamă. Iar
acum mi-c soţie. Iar când m-a scos Dumnezeu din casa tatălui meu. Ca
să pribegesc, am zis către ea: „Să-mi taci acest bine, şi. În orice loc vom
merge. *ă zici de mine: „mi-e frate!” Abimelec a făcui uitată înşelătoria, a
acordat lui Avraam dreptul de a locui în statul său, şi chiar i-a dăruit oi.
Boi, vaci. Slugi şi slujnice. In plus i-a numărat o mie de arginţi pentru
Sarra. Pentru a răsplăti ruşinea pe care a suferit-o printre locuitorii
Gherarei.
NAŞTEREA LUI ISAAC. Când A-vraam a împlinit o sută de ani i s-a
realizat şi făgăduiala cerească: Sarra i-a născut un fiu. Beată de fericire,
râdea toată ziua şi vroia, ca şi cei din jurul ei să se bucure. Alăptând
pruncul, nu putea să nu se mire şi-şi repeta în gând: – „Cine ar fi putut
spune lui Avraam că Sarra va hrăni prunci la sânuj său? Şi totuşi i-am
născut fiu la bătrincţile sale!”
În amintirea fericitului eveniment a dat copilului numele de Isaac.
Care provine de la cuvântul ebraic „a râde”. Copilul creştea văzând cu
ochii, iar după câţiva ani se juca cu fratele său de sânge Ismael. Sarra se
uita la aceste jocuri cu o nelinişte creseândă. O urmărea gândul că după
moartea lui Avram partea cea mai mare din avere va reveni lui Ismael ca
prim născut, iar Isaac va trebui să se mulţumească cu resturile jalnice
ale moştenirii.
Sub influenţa acestor frământări se aduna în ea ura faţă de sluga
egipteană. Agar. Şi faţă de copilul acesteia. Până la urmă a hotărât să
scape de ei pentru totdeauna şi „i-a spus lui Avraam: – „Izgoneşte pe
roaba aceasta şi.pe fiul ci. Căci fiul roabei acesteia nu va fi moştenitor
alături de fiul meu Isaac-!” Avraam s-a opus mult timp acestei cereri a
soţiei sale. Pentru că se ataşase sincer de tânăra egipteancă, iar pe
Ismael îl iubea cu o adevărată dragoste părintească.
Când însă Dumnezeu s-a amestecat în această problemă şi a spus
că pe Isaac. Iar nu pe Isamel. L-a desemnai ca întemeietor de generaţii.
Avraam cu inima îhsingerată a îndeplinit dorinţa Sarrei. A doua zi de
dimineaţă i-a făcut să plece pe cei doi nefericiţi. I.e-a dat pâine şi ană în
burduf, i-3 îmbrăţişat cu căldură sffituindu-i să se îndrepte spre Egipt,
unde Agar avea rude.
Pribegia a fost lungă şi îndepărtată. Prin pustiurile neumblate li s-
a termî-nat apa din burduf iar pribegit singuratici erau ameninţaţi să
moară de sete. Agar 1-a lepădat pe Ismacl sub un copac şi s-a îndepărtat
la o bătaie de arc. Căci nu voia să se uite la chinurile dinaintea morţii
fiului ci. S-a aşezat pe nisip întoarsă cu spatele Ia el şi a început să
plângă cu înfocare. Atunci s-a arătat îngerul Domnului, i-a spus să-şi ia
copilul şi a dus-o la o fântână. Unde şi-au stins setea şi şi-au umplut
burduful gol. Dumnezeu vroia să-1 ţină în viaţă pe Ismael, deoarece îl
desemnase ca întemeietor al triburilor de arabi. Cei doi goniţi din casa
lui Avraam fiind salvaţi, s-au gospodărit fericiţi pe terenurile pustii ale
ţării. Ismacl a devenit un arcaş neîntrecut şi un norocos la vânătoare.
Din când în când mai intra în solda egiptenilor, lu'ptând în
detaşamentele lor de mercenari. Mama i-a ales de soţie o egipteancă.
Avraam nu s-a mai întâlnit niciodată ai fiul cel gonit*.
ISAAC PE ALTARUL DE JERTFE, într-o bună zi Dumnezeu a vrut
să-l pună pe Avraam la încercare, să se convingă în ce măsură îi este
credincios. I-a. Ordonat deci să jertfească pe muli iubitul Isaac prin
ardere. Avraam îşi pusese în unicul copil toate speranţele vieţii sale.
Zguduit profund de porunca Domnului, a început totuşi să se
pregătească, cu supunere, pentru jertfa cea grea.
S-a sculat noaptea fără să ştie Sarra. A strâns lemne pentru jertfa,
a pregătit merinde şi luându-şi fiul şi doua slugi.
* Arsbti Consideri până în zilele de ai ca ivi Utfi originea din Ismacl
şi cred că acesta vi mânu lui sini îngropaţi la Mecca sub piatra neagră
Kaaba. Ce reprezintă cel mai sfânt lucru în cadrul islamului. Aceasta
tradiţie a într.it în textul Coranului.
A pornit la drum. A treia zi a ajuns la poalele unui munte. A
ordonat slugilor să rămână jos împreună cu asinul, iar el. Împreună cu
Isaac. S-a urcat pe vârful muntelui.
A cerut fiului să care lemnele pentru foc. Iar el ţinea într-o mană
răşină aprinsă, iar în cealaltă un stilet ascuţit. Pe drum Isaac 1-a
introbat: – „Tată! lată. Foc şi lemne avem; dar unde-i oaia pentru jertfă?”
Avraam i-a răspuns: – „Fiul meu. Va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei
sale!” Pe vârful muntelui a făcut un altar din pietre, I-a legat pe Isaac
înspăimântat asezin-du-1 pe lemne. Apoi a ridicat stiletul pentru
lovitură, dar Dumnezeu prin îngerul său. În ultima clipă, i-a oprit mâna
blagoslovindu-l pentru că s-a supus ordinului său. A fost gata să-şi
jertfească propriul şi unicul fiu.
Drept mulţumire 1-a asigurat încă o dată pe Avraam că urmaşii
săi vor fi atât de numeroşi, câtc stele pe cer şi fire de nisip. În marc.
Chiar în acel moment un berbec rătăcit s-a încurca; cu coarnele în
mărăcini. Avraam 1-3 jertfit lui Dumnezeu, în locul lui Isaac. Şi apoi a
făcut calea întoarsă spre casă.
MOARTEA SARREI. In înţelegerea pe care a avut-o cu regele al ia t
A bimelec Avraam obţinuse învoirea să-şi pască turmele şi să se
folosească de fântinile din ţara acestuia. Această ţară insă prea mult ii
amintea de momentele triste, legate de pierderea iubitei Agar şi a
primului său născut. Ismael. S-a mutat în Hebron. Unde cândva. În
câmpia Mamvri. Sub stejarii umbroşi, ii mersese atât de bine. Acolo însă.
Spre marea lui durere, a murit Sarra Avea o sută douăzeci şi şapte de
ani şi cu siguranţă că la moartea ei au con-iribuit şi oboselile călătoriei
indepăr-tate.
Avraam s-a dus la regele hitiţilor de aici şi închinindu-i-se i-a cerul
voie să-şi îngroape soţia iubită în pământul lui. Regele 1-a primit cu
bunăvoinţă >i i-a oferit loc în cimitirul hitit. Lui Avraam nu-i convenea
însă acest lucru din cauza religiei. Îi era teama ca nu cumva folosirea
cimitirului comun să fie interpretată de hitiţi ca o expresie a
subordonării lui regelui hitit.
Avraam era legat de libertatea vieţii de păstor şi îşi păstra cu
străşnicie independenţa lui tribală şi religioasă. De aceea a refuzat locul
oferit în cimitirul hitit şi 1-a rugat pe. Rege să intervină pe Iângă hititul
bogat pe nume Efron, care avea o grotă. Mac-pela, tocmai bună pentru
un cavou de familie. Efron s-a dovedit a fi un om cu un suflet larg şi a
vrut să i-o dăruiască, însă Avraam nu a acceptat şi s-a încăpăţânat să-i
plătească. Până la urmă a obţinut-o pentru patru sute de sicii de argint.
Sarra a fost îngropată în grotă cu un ritual specific de
înmormântarc. Au participat mulţi hitiţi. În rândul cărora Avraam se
bucura de un mare respect. Grota Macpcla lingă Mamv'ri a devenit
mormântul de familie al primilor patriarhi, locul de odihnă veşnică a lui
Avraam. Isaac şi lacob. -
CUM L-AU CĂSĂTORITPE ISAAC. Avraam înainta în vârstă şi
venise timpul să se gândească la o soţie pentru Isaac. Ea nu putea în
nici un caz să fie hitită sau dintre locuitoarele Ca-naanului. Căci ar fi
adus în casă sânge străin şi zei străini. Datorită neguţătorilor călători
Avraam a aflat că în Haran trăieşte familia fratelui său Na-hor. Numai
acolo, printre rude. Trebuia să se caute o soţie corespunzătoare pentru
fiul său. Avraam a chemat la el o slugă credincioasă şi i-a încredinţat
sarcina să-i caute soţie lui Isaac. I-a dat pentru drum zece cămile
împreună cu slugile necesare şi I-a încărcat cu daruri bogate, pentru
logodnică şi familia ei.
După o călătorie îndelungată prin regiunea Eufratului, caravana s-
a oprit la o fântână lângă oraşul Haran. Călătorii erau obosiţi. Cămilele
au îngenuncheat, aşteptând să Ile adăpate. Era spre scară, ora la care
femeile veneau la fântână după apă. Sluga lui Avraam se gândi în sinea
lui că va alege ca mireasă pentru Isaac pe. Acea fată. Care îi va da mai
repede să bea.
Soarele se lăsa spre asfinţit, lumina căpătase o strălucire roşic-
aurie. Dinspre. Oraş veneau grupuri de tinere fete vorbind şi râzând
vesele. Printre ele era o fată deosebit de frumoasă la chip şi trup. Ţinea
ulciorul pe umăr şi păşea cu o atât de inegalabilă eleganţă, încât ochii
tuturor oamenilor se umpleau de admiraţie la vederea ei.
Trimisul lui Avraam i s-a înclinat cu politeţe şi a rugat-o să-i dea
apă să bea. Răspunzându-i printr-un surâs a-mabil. Fata i-a umplut
repede cu apă o cană şi i-a întins-o. Apoi fără să stea la îndoială s-a
apucat repede să umple găleţile cu apă şi să adape cămilele. A făcut
toate acestea cu o îndemânare atât de gospodărească. Încât solul a prins
imediat o mare simpatie pentru ea. A întrebat-o curtenitor cum o cheamă
şi a cui fată este. Şi spre uimirea lui a aflat că o cheamă Rebeca şi că
este fata lui Batuel şi nepoata lui Năhor.
Şi se gândi trimisul că Dumnezeu în marea lui bunăvoinţă a făcut
astfel încât chiar lângă poarta oraşului să se întâlnească cu o fată a
terahizilor. Nu mai avea nici o îndoială că a găsit pentru Isaac soţia mult
visată. Înzestrată cu toate calităţile, pe care le cerea Avraam de la
viitoarea lui noră: frumuseţe, caracter dulce şi hărnicie.
Tcrminând cu treaba. Rebeca i-a invitat pe călători să Înnopteze
sub acoperişul părinţilor ei. Promiţându-le chiar că în grajd se va găsi loc
şi hrană pentru cele zece cămile. Atunci solul, captivat cu desăvârşire de
bunătatea tinerei fete. A scos din tolba de călătorie cercei şi brăţări din
aur curat şi cu faţa plină de recunoştinţă i lc-a înmuiat.
Surprinsă Rebeca s-a uitat cu mirare la obiectele strălucitoare,
căci nu era sigură, dacă poate sau nu să primească un dar aşa de
preţios. Feminitatea a fost însă mai puternică, şi printre strigătele de
încântare ale celorlalte fete, s-a împodobit cu bijuteriile. Apoi a fugit
acasă să se laude cu darurile primite şi să anunţe familia de sosirea
solului.
În întâmpinarea oaspetelui a ieşit fratele ei Laban. L-a condus în
casă, i-a dat apă să se spele, iar cămilele le-a dus în şură unde le-a scos
şeile şi le-a dat de mâncare. Între timp în casă se pregătea masa şi
oaspetele a fost invitat să se aşeze. Solul însă n-a vrut să mănânce pină
nu va spune cu ce misiune a venit. Le-a povestit despre Avraam şi fiul
său Isaac, despre averea lor mare iar la urmă le-aprezentat darurile
aduse: vase din aur şi argint, ţesături minunate şi multe alte obiecte
preţioase. Gazdele se uitau cu încântare la darurile bogate, atunci
peţitorul s-a închinat şi a cerut mina fetii pentru Isaac.
Părinţii au fost bucuroşi pentru a-ceastă legătură, însă. Contrar
obiceiului împământenit, hotărârea definitivă depindea de fată însăşi.
Rebcca. Chemată în casă şi întrebată, dacă vrea să se ducă într-o ţară
străină, ca să se căsătorească cu un bărbat necunoscut, a răspuns scurt
şi hotărât: „mă duc”.
Rebecăi i-au dat pe drum o slugă şi pe doica ci. Apoi femeile au
fost urcate pe cămile, şi caravana, în plân-sete şi despărţiri
înduioşătoare, a pornit-o spre Canaan.
Isaac ardea de nerăbdare aşteptând caravana cu logodnica sa. În
repetate rânduri, ieşea în drum şi, punându-şi o mână streaşină la ochi.
Îşi încorda privirea să vadă dacă nu cumva apare la orizont.
Într-o zi. Pe vreme de scară, a auzit clinchetul clopoţeilor de
aramă, iar după câteva momente din norul de praf a început să se
desprindă şirul cămilelor ce mergeau în pas leneş. Cum stătea aşa şi
încerca să recunoască dacă sunt ei. Rebcca l-a zărit şi a întrebat pe
peţitor: – „Cine este omul acela, care vine pe câmp în întâmpinarea
noastră?”. – „Acesta-i stăpânul meu!” – a răspuns sluga lui Avraam.
Fata s-a dat imediat jos de pe cămilă, şi-a acoperit faţa cu un văl.
Cum era obiceiul pentru logodnice şi se opri cu modestie în faţa
viitorului soţ. Fericit, luând-o de mână. Isaac a condus-o în cortul mamei
sale Sarra, simbol că de acum înainte soţia lui va fi mama neamului, iar
apoi. Conform tradiţiilor străvechi, a avut loc sărbătorirea căsătoriei
tinerei perechi.
Fiul lui Avraam îşi iubea soţia atât de fierbinte, încât s-a mângâiat
de pierderea mamei sale.
AVRAAM SE CĂSĂTOREŞTE A DOUA OARĂ. Avraam se săturase
de viaţa de văduv. Simţind în el noi forţe tinereşti, a hotărât să se
căsătorească a doua oară. Luând de soţie o femeie pe nume Chetura. A
avut cu ea şase fii. Iar apoi o mulţime de nepoţi. Aceşti moştenitori
numeroşi, din a doua căsătorie, puteau să. Încurce într-un mod
neaşteptat problemele moştenirii. Isaac a cerut să i se asigure dreptul de
prim născut înaintea morţii tatălui, până ce nu va fi prea târziu. Avraam
era destul de necăjit de certurile familiale existente, însă pină la urmă a
trebuit să recunoască dreptatea lui Isaac. Nu se putea neglija legea1”
neamului străbun de a nu se diviza averea. Moştenitorul principal putea
să fie numai fiul prim născut. Cu inima îndurerată a hotărât să-şi
îndepărteze fiii şi nepoţii din a doua căsătorie. Le-a făcut daruri bogate,
sfătuindu-i să meargă spre răsărit de Canaan, unde se puteau găsi încă
uşor păşuni libere şi să înceapă o viaţă nouă. Acolo, cu timpul, din
sângele lor au răsărit noi triburi care, deşi se trăgeau din Avraam. Au
rămas străine şi duşmane triburilor Iui Isaac.
Avraam a murit când avea o sută şaptezeci şi cinci de ani. A fost
îngropat alături de Sarra în grota cumpărată.
De la hititul Efron. La înmormlntarc a venit din îndepărtatele
pustiuri Is-mael, fiul nefericitei Agar.
GEMENII LUI ISAAC Şl AI RE-BECÂI. Isaac şi Rebcca se iubeau
foarte mult. Tn casă însă se lăsase tristeţea, deoarece după douăzeci
licării de căsnicie nu aveau nici un copil. Pină la urmă. Dumnezeu a
asculuu de rugăciunile lor fierbinţi, şi Rebcca a simţit că dorinţa se va
îndeplini. Isaac avea şaizeci de ani, când s-au născut gemenii. Primul
care a văzut lumina zilei a fost Isav şi de aceea a fost considerat ca prim
născut. Pe cel dc-al doilea l-au denumit lacov, ceea ce se poate traduce
prin „Ţine călcâiul”. Deoarece îl ţinea pe fratele său de călcâi în timpul
naşterii*.
Fraţii nu semănau de loc unul cu altul şi niciodată nu s-au
împăcat. Rebeca se plângea că încă în pântcccle ci se certau, iar când au
crescut era greu de crezut că sunt gemeni.
Isav era îndesat şi lat în spate, roşcat şi păros pe tot crrpul. Se
caracteriza prin fanfaronadă şi bravură, îi plăceau glumele tari şi trăia cu
plăcere printre. Slugi. Credea uşor. Avea un suflet bun şi naiv. Insă
putea foarte repede să se înfurie devenind periculos.
Toată ziua hoinărea prin împrejurimi, vânind animale, sau mergea
pe păşuni unde se hârjonea cu ciobanii. Nu ţinea de. Loc la înfăţişarea
lui exterioară, umbla neglijent, iar hainele lui îmbibate de sudoare
miroseau a ţarină şi capre. Viaţa însemna pentru el spaţii întinse. Soare,
libertate. Niciodată nu şi-a bătut capul cu ce va fi mâine. Când se
întorcea acasă de prin hoinăreli, nu se îngrijea de gospodărie. Când era
flămând. Se. Aşeza să mănânce; când îi era sete, bea; când se scula
somnoros, se culca din nou şi dormea.
* „A ţine de călcâi” însemna la ebrei „a elimina”, „a înlătura” pe
cineva, „a dobândi prioritate asupra cuiva”.
CU de deosebit de acesta era lacov! Totdeauna mergea numai pe
cărări bătătorite şi se învârlea prin gospodărie, într-un cuvânt. Era un
exemplu de fiu harnic şi ascultător. Isav ii considera neputincios şi se
purta cu el cu un uşor dispreţ. Nu îşi dădea scama însă cit de rafinat şi
de dibaci era de fapt acest băiat al mamei. Bătrânul Jsaac avea însă o
slăbiciune deosebită pentru Isav. Desigur că era cucerit de îndc-mânarea
cu care vâna şi de forţa fizică a acestuia. Acestea erau nişte atribute
masculine, care îi aminteau de strămoşii din perioada vieţii nomade. Isav
pe de altă parte îşi iubea tatăl în felul său. Cu o afecţiune expansivă, îl
distra şi înveselea, iar când se întorcea de la vânătoarc, întotdeauna îi
aducea vâna-tul.
Lacov în schimb era fiul iubit al mamei. Pe Isav ea ii considera
prostănac, necizelat şi ii era puţin ruşine cu el. Numai ideea că acesta va
deveni principalul moştenitor al neamului făcea să-i fugă somnul de pe
gene. Se temea că el va risipi cu uşurinţă averea neamului, pe câtă
vreme lacov. Neguţător şi chibzuit din fire, va primi nişte resturi amărâtc
din moştenire.
Zile şi nopţi de-a rândul îşi bătea capul cum să înlăture nefericirea
şi să îndrepte lucrurile în aşa fel incit să obţină pentru lacov. Dreptul de
prim născut.
PENTRU UN BLID DE LINTE, tn-tr-o zi lacov stătea lângă foc şi
fierbea linte. Atunci a apărut Isav şi 1-a rugat să-i dea să mănânce. Era
obosit şi flămând ca un lup. Toată ziua fusese la vânătoare, dar se
întorsese cu mina goală. Când era flămând însă, trebuia să. Mănânce
imediat, aceasta fiindu-i obişnuinţa. Lacov nici nu se gândea să împartă
mâncarea gătită. Isav. Trăgea pe nas cu lăcomie aroma îmbietoare şi
cerea de mâncare tot mai. Insistent. Atunci fratele 1-a întrebat ca în
glumă: – îmi vinzi, pentru blidul meu de linte, dreptul tău de prim
născut'.1;
I
— Iţi vlnd! – a răspuns Isav fără să se mai gândească.
— Juri?
— Jur! a răspuns uşuraticul. Nu se gândca la nimic în timpul ăsta.
De cite ori nu i se întâmplase să jure şi să înjure când era cuprins de
vreo pasiune; ăsta era doar obiceiul păstorilor şi vânăto-rilor. Când
vroiau să-şi exprime sentimentele lor. Nu puteau să-şi ţină limba în frâu.
Tnsă pentru lacov jurămânlul craTun lucru sfânt şi irevocabil, şi
considera deci că obţinuse pentru sine dreptul primului născut.
Isav a început imediat să măninec cu lăcomie fără să-şi dea scama
de loc ce urmări mari va atrage după sine nechibzuinţa sa.
DURERILE ŞI NECAZURILE LUI ISAAC. Teritoriul Hcbronului.
Unde Isaac locuia de atâţia ani, a fost lovii de secetă şi foamete. S-a
hotărâl deci să plece în ţara lui Abimclce. Regele Gherarei şi cândva
prietenul lui Avraam. Când a ajuns aici. Băştinaşii nu aveau cuvinte să-
şi exprime îneântarea faţă de frumuseţea Rebccâi. Tcmându-sc să nu fie
omoril iar soţia lui să fie luată cu forţa, spunea peste tot că este sora lui.
Se întâmpla însă. Că o dată regele Abimclce. Uitându-se pe
fereastră, să se mire foarte mult. Ii văzu pe Isaac că se tachina cu Rcbcca
nu aşa cum se tachinează de obicei un frate cu soră. L-a chemai la el şi
i-a spus: „Adevărat c că-i femeia la? De ce dar ai zis: „Accasla-i sora
mea?„ Isaac s-a ruşinai şi i-a răspuns: „Pentru că mă temeam să nu fiu
omoril din pricina ci„. Regele se uită la el cu severitate şi ii spuse: –
„Pentru ce ne-ai făcui asta? Puţin a lipsit ca cineva din neamul meu să
se fi culcat cu femeia ta şi ne-ai fi făcut să săvârşini păcat.”
Cu toate acestea îi iertă lui Isaac greşeala aşa cum l-a iertat la
timpul lui şi pe Avraam: anunţă însă populaţiei că cine va îndrăzni să
atingă de Rcbcca va primi pedeapsa cu moartea Isaac creştea vite în
regiunea Gherarei şi pentru prima dată începu să se ocupe de
agricultură. Ii mergea din plin şi nu o dată i se întâmplă să strângă
recolte foarte bogate. În curând deveni un om foarte bogat, cu numeroase
turme de oi şi vite şi slugi nenumărate. Acest lucru a trezit invidia
populaţiei locale. Păstorii din Gherara începură să se certe şi să se bată
cu el pentru fântâna săpată cândva de Avraam.
Isaac începu să, se mute din loc în loc, însă cum săpa o nouă
fânlână. Răufăcătorii i-o acopereau cu nisip. Până la urmă a hotărât să
se mute la Bcer-Şeba. Unde a ridicat un. Altar Domnului. Veni la el aici
Abimelcc împreună cu un prieten şi cu conducătorul trupelor sale.
Pentru a-i cerc iertare pentru necazurile suferite.
Isaac i-a întrebat cu amărăciune:
— La ce aţi venit la mine. Voi care mă urâţi şi m-aţi alungat de la
voi?” I.a aceasta Abimclce i-a răspuns:
— Am văzul bine că Domnul este cu line. Şi am zis să facem cu
tine jură-mânt şi să încheiem legământ cu tine. Cu Iu să nu faci nici un
rău, cum nici noi nu. Nc-am atins de tine. Ci ţi-am făcut bine şi te-am
scos de la noi cu pace. Şi acum eşti binecuvântat de Domnul!” Astfel se
încheie noua alianţă între ebrei şi regele local.
Isaac le pregăti un ospăţ, iar după ce au mâncat şi au băut. Ic-a
dat drumul în pace să se întoarcă acasă.
VICLEŞUGUL REBECĂI Şl AL LUI IACOV. Isaac îşi pierdu la
bătrâneţc vederea incit nici pe cei mai apropiaţi nu îi mai recunoştea, tn
plus avea necazuri cu Isav, care îşi luase două soţii hitite. Fără să mai
ţină cont de tradiţia tribală şi fără să respecte puritatea sângclui
neamului. Cu toate acestea nu a încetai să-l iubească şi să-! coasiderc în
continuare ca fiu prim născut.
O dată îl chemă la el şi îi spuse: – „lată, eu am îmbătrânit şi nu şl
iu ziua morţii mele. Ia-ţi, dară, uneltele tale: tolba şi arcul, şi ieşi la câmp
şi adu-mi ceva vi nat; Să-mi faci mâncare, cum îmi place mie, şi adu-mi
să mănânc, ca să te binecuvânteze sufletul meu până nu mor!”
Isav o porni fără zăbavă la vânătoare. Pentru a îndeplini dorinţa
bătrânului său tată. Discuţia a fost auzită Insă de. Rebeca, în mintea
căreia a şi încolţi) un plan viclean. Folosindu-se de absenţa lui Isav, a
hotărât să-1 prezinte în locul lui pe lacov şi să obţină pentru el. De la
soţ, binecuvântarea ţarc se acordă numai primului născut.
Când lacov află de înşelătoria pusă la calc se înfricoşa şi protestă:
– „Isav. Fratele meu. E om păros, iar cu n-am pâr. Nu cumva tatăl meu
să mă pipăie şi voi fi în ochii lui ca un înşelător şi în loc de binecuvânlare
voi atrage asupră-mi blestem”.
Rebeca a împrăştiat temerite fiului, ccrându-i să-i aducă doi iezi.
Din ei a preparat mâncarea, 1-a îmbrăcat pe lacov în mantia lui Isav,
pentru a se simţi mirosul de câmp. Iar mâinile şi gâtul i Ie-a înfăşurat în
pieile iezilor, lacov îmbrăcat astfel s-a dus înaintea lui Isaac şi dându-sc
drept Isav, i-a întins mâncarea. Tatăl orb se minună, că primul său
născut se întoarse atât de repede de la vânătoare şi pentru a se convinge
că nu este nici o greşeală ii atinse pe lacov cu mâna. – „Glasul este al lui
lacov – murmură – dar mâinile ale lui Isav”. După ce a mincal şi a băut,
din nou începu să se îndoiască. Ceru să fie sărutat de aşa-zisul Isav şi se
linişti când simţi mirosul hainelor îmbibate cu sudoare.
Fericit, spuse: – „lată, mirosul fiului meu e ca mirosul unui câmp
bogat, pe care 1-a binecuvântat Dumnezeu! Apoi trecu imediat la
acordarea bine-cuvântării. Prin care îl declara fiu prim născut şi
principal moştenitor.
Când Isav s-a întors de la vânătoare, a aflat în ce mod josnic a fost
lipsit de moştenire. Binecuvântarea părintească era un act mistic şi cu o
putere de acţiune irevocabilă, chiar dacă fusese obţinut prin vicleşug.
Isaac şi Isav nu mai puteau acum să schimbe faptul împlinit. Isav
cuprins de o furie nc-stăpânită ameninţă că îl va omorî pe lacov. Totuşi
din dragoste pentru tatăl iubit se înarma cu răbdare şi hotărî să
împlinească ameninţarea abia după moartea bătrânului.
SCARA LUI lACOV. Tcmându-sc pentru viaţa lui lacov. Rebeca îi
spuse: – „Iată. Isav, fratele tău, vrea să se răzbune pe tine. Omorându-tc.
Acum dar fiul meu, ascultă povaţa mea şi. Sculându-te. Fugi la Haran.
În Meso-potamia, la fratele meu Laban. Şi stai la el câtva timp, până se
va potoli mânia fratelui tău. Şi până va mai uita el ce i-ai făcut. Atunci
voi trimite şi te voi lua de acolo”. J
Lui Isaac, de asemenea, îi convenea ca lacov să plece în Haran.
Acolo putea să-şi găsească o tovarăşă de viaţă în rândul neamurilor şi să
evite greşeala pe care a făcut-o Isav căsâ-torindu-sc cu hitite. După cum
se vede bătrânul tată îl iertă deja impostura, deoarece la despărţire îşi
luă cu căldură rămas bun de la el şi îl binecuvântă pentru drum.
Lacov plecă la acest drum îndelungat ca un umil pelerin, doar cu o
traistă pe umăr şi cu bastonul în mâna dreaptă. Trebui să plece din
tabără noaptea pe furiş, deoarece numai atunci Isav dormea în cortul
său. Tot drumul l-a făcut J pe jos dormind sub cerul liber.
Fntr-a zi când se lăsa scara, îşi puse o piatră drept câpălâi şi
adormi, fiind obosit de o zi întreagă de marş. In timpul somnului avu un
vis ciudat: se făcea că venea o scară, care se întindea până sus în cer;
îngerii se suiau şi pogorau pe ea, iar în capul scării se arăta Domnul care
îi vorbi cu multă blândeţe: „Eu sunt Domnul Dumnezeul lui Avraam.
Tatăl tău. Şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi,
ţi-1 voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea
Visul lui lacov. Miniatură franceză de la începutul secolului al XVI-
lea
RAFAEL Şl BAITAZAR PEfcUZZI – Vitul lui loco* pământului şi iu
le vei întinde Iu apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi. Lată. Eu
sini cu tine.”
Diminea|a. După ce se trezi, lacov îi jură lui Dumnezeu că-l va
recunoaşte drept Domnul său şi ii va da a zecea parte din toate cele
avute dacă ii sa feri de toate primejdiile, dacă ii va da piinc să măninec şi
dacă ii va permite să se întoarcă la casa părintească. Drept amintire a
viziunii neobişnuite, avute atunci, a aşezat o piatră sfântă pe care a uns-
o cu ulei. Iar locul unde a tăcut alianţa cu Dumnezeu 1-a denumit Betel.
Ceea ce înseamnă „casa lui Dumnezeu”.
CUM LABAN Şl IACOV S-AU ÎNŞELAT RECIPROC, lacov ajunse la
Haran pe inserate. La poarta oraşului lingă fântâna se adunaseră
păstorii, pentru a-şi adăpa vitele, lacov ii întrebă, dacă îl cunosc pe
Laban. Nepotul lui Năhor.
Tocmai în acest moment apăru o păstoriţă încântătoare care mina
o turmă de oi. „lată pe lata lui. Rahila!” – ii răspunseră păstorii. La
vederea verei sale se înduioşa şi cu lacrimi în ochi o sărută pe obraji.
Rahila se întoarse acasă şi îşi anunţăpărintele de, venirea rudei. Laban
veni într-o fugă pină la fântână. Îl îmbrăţişa cu căldură pe lacov şi-l luă
acasă, la sine.
În timpul cinei îl iscodi într-una despre Isaae şi Rebeca. Iar după
ce a aflat tot ce vroia. Îşi întrebă nepotul ce vint ii aduce în Haran. Lacov
îşi rugă unchiul să-l primească în casa sa ca slujitor. Laban. Fiind om
practic, îşi întrebă nepotul ce răsplată ii va cere. Discuţia dintre ei doi
era ascultată cu aviditate de ambele fiice, care se uitau pe furiş la vărul
lor. Lacov. Se uită la ele cu atenţie şi cântarea în minte un gând. Fata
mai mare. Pe care o chema Lia. Era bolnavă de ochi şi în general nu prea
strălucea de frumuseţe. In schimb, cea mai mica. Rahila. Era atât de
frumoasă, că nu-şi putea deslipi ochii de ea.
În sfârşit tuşi. Pentru a-şi da curaj, şi ii răspunse unchiului: – „Iţi
voi sluji şapte ani pentru Rahila. Fala la cea mai mică”. La o asemenea
prezentare a lucrurilor fără ceremonie Laban surise, şi pentru că
înţelegerea i se părea favorabilă, a fost de acord cu plăcere.
Lacov se ocupă în gospodăria unchiului său de paza vitelor. Acest
lucru ii cunoştea foarte bine. Iar turmele se înmulţeau ca niciodată. Cei
şapte ani au trecui ca şapte zile. A sosit şi vremea să i se plătească
pentru serviciu. Laban îl asigură pe lacov că îşi va menţine promisiunea
şi la nunta Rahilei invită nenumăraţi oaspeţi. Nunta s-a desfăşurat cu
marc veselie, fără să lipsească nici mâncarea nici băutura, mesenii
având de toate s-au distrai de minune.
La sfârşitul zilei, conform tradiţiei de nuntă, mirele intră într-o
cameră întunecata, unde socrul trebuia să-i aducă mireasa. Spre
distracţia oaspeţilor, porni spre cameră cu un pas destul de nesigur,
deoarece bâiise cam mult vin. Totul se desfăşură normal, aşa cum cerc
tradiţia.
Dimineaţa când se făcu lumină în cameră. Lacov se trezi şi nu
mică ii fu mirarea, când zări lingă el pe Lia în locul Rahilei. Dintr-o dală
înţelese că Laban îl înşelase ruşinos, seâpând astfel de fiica cea urâtă.
Furios, se sculă din pat şi se duse la socru să-i ceară socoteală de toate
astea.
Dar vulpoiul bătrân nici că luă în scamă reproşurile şi cu faţa cea
mai nevinovată din lume îi spuse: – „Aici la noi nu se pomeneşte să se
mărite fata cea mai mica înaintea celei mariw. Răspunsul insolent îl lăsă
perplex pe lacov. Cuprins de furie. Începu să ţipe. Să ameninţe şi să facă
o asemenea gălăgie. Încât casa se transformă in-tr-un. Adevărat iad. Insă
Laban nu se lăsă de loc impresionat şi când ginerelui, obosit de atâtea
reproşuri. Îi scăzu un pic glasul, ii propuse să mai lucreze încă şapte ani
la el. Şi abia atunci o va primi pe Rahila. Ce putea să. Facă sărmanul?
Vrând nevrând trebui să accepte noua înţelegere, pentru a o căpăta pe
Rahila cea mult dorită. De astădată. Însă, ceru ca răsplata pentru
munca viitoare, să-i fie dată înainte. Şi într-adevăr, căsătoria cu Rahila
avu loc la o săptămână după incidentul neplăcut.
Aşa se făcu că Iacov avea două soţii. Nici nu încape îndoială că o
favoriza pe Rahila. Iar cu Lia se purta vitregeşte. Acest lucru îl costă insă
liniştea căminului, deoarece surorile geloase se întreceau care mai de
care să obţină favorurile soţului şi de multe ori izbucneau certuri pentru
aceasta.
În plus parcă soarta îşi râdea de Rahila. Se dovedi a fi stearpă, în
timp ce Lia, acea cenuşereasă a casei, în fiecare an îi aducea pe lume lui
Iacov fii, ajungând să-i dea patru moştenitori. Urâta nu mai cunoştea
nici o limită. Când hrănea copiii, se. Întrecea în laude neprecupeţind
înţepăturile la a-dresa frumoasei, dar mult îndureratei surori. Rahila în
durerea ei merse atât de departe. Încât toată vina nefericirii o aruncă în
spatele soţului. „Dă-mi copii, iar de nu, voi muri!” – ii strigă ea în
disperare. Iacov se supără şi îi răspunse cu duritate: – „Au doară eu sunt
Dumnezeu, care a stârpit rodul pântecului tău?”
Rahila, nevăzând altă scăpare, hotărî până la urmă să se
folosească de străvechiul obicei al poporului ei: alese o slujnică
frumoasă, pe nume Bilha. Pe care o dădu bărbatului ca ţiitoare.' în
curând Bilha rămase însărcinată. Când trebui să nască*, Rahila o ţinu în
timpul facerii pe genunchii săi. Pentru a se împlini legea şi copilul
slujnicii îl recunoscu drept propriul său copil. Astfel se născu un băiat
pe nume Dan. Rahila strălucea acum de bucurie şi spuse în entuziasmul
său: – „Dumnezeu mi-a făcut dreptate, a auzit glasul meu şi mi-a dat un
fiu!” Iar când Bilha mai aduse pe lume încă un fiu, Rahila spuse cu
uşurare: – „Luptă dumnezeiască m-am luptat cu sora mea, am biruit şi
am ajuns deopotrivă cu sora mea!”.
În schimb acum Lia avea neplăceri, căci din senin încetă să mai
nască ţi începu să piardă teren în duelul familial. Merse deci pe urmele
surorii sale, şi alese pentru soţ o ţiitoare cu numele, sonor de Zilpa.
Frumoasa concubină avea trecere în ochii lui Iacov şi îi născu în doi ani
doi fii. Cât de fericită se simţea Lia că obţinuse superioritatea asupra
surorii sale. – „Spre fericirea mea – spune triumfătoare. Mă vor numi
fericită femeile”.
Soarta vru ca fiul ei Ruben. Când strângea şi lega griul secerat, să
găsească în mirişte o plantă deosebit de rară, mandragore, leac eficace
împotriva sterilităţii. Repede, aduse mamei această plantă, pentru a
naşte iarăşi fii. Indiscreta Rahila află imediat de aceasta, se duse fuga la
Lia şi o. Rugă să-i dea şi ei puţin din planta binefăcătoare, însă fericita
posesoare a acestui leac nici nu se gândea să-şi ajute sora şi o respinse
cu bruscheţe: – „Nu-ţi ajunge că mi-ai luat bărbatul? Vrei să ei şi
mandragorele fiului meu?” înfrântă, Rahila plecă de la ea ruşinată şi
începu să se îngrijoreze de viitor. Avea şi motive pentru aceasta, deoarece
Lia mai născu încă doi fii şi o fată, aşa că la sfârşit se putea lăuda cu
şase fii şi o fiică născuţi de ea, cât şi cu doi fii de la slujnica Zilpa. Se
părea că acum Lia este de neînvins.
Dar iată că – minune – Rahila. Ca şi cum ar fi început iar
întrecerea cu sora ei, născu un fiu, pe care îl numi Iosif. Scăpă astfel de
sterilitate. Oare cu ajutorul mandragorei, din care a putut probabil să ia
într-un moment de neatenţie a surorii geloase?
Au trecut., a doua oara. Cei şapte ani de slujbă şi Iacov se hotărî
să se Întoarcă în Canaan. Se târgui cu Laban pentru o plată
suplimentară drept recompensă a faptului că a fost atent şi a lucrat cu
grijă pentru el. „Căci erau puţine (vite), când am venit cu, iar de atunci s-
au înmulţit şi te-a binccuvân-tat Dumnezeu prin venirea mea”. Laban
căuta însă să se eschiveze. Strâns însă cu uşa, începu să se înmoaie, şi
mai ales că trebuia să dea odată dreptate ginerelui.
Văzând ezitările lui, Iacov ii propuse să-1 slujească în continuare,
dacă acum. Ca şi în viitor, îi yor. Aparţine, lui toate caprele, oile şi
berbecii cu blana. Pestriţă sau tărcată. Laban râse în barbă de naivitatea
ginerelui său şi primi în grabă condiţia noii înţelegeri de angajare. In
turmele lui predominau însă oile negre şi albe; cele pestriţe sau tărcate
erau numai de sămânţă. Se bucură deci că se va folosi pe un preţ atât de
mic de ajutorul lui Iacov.
Se înşelă însă amarnic în socotelile sule. Uitând că Iacov a suDt o
dată cu sângele mamei şi cunoştinţele de creştere a vitelor şi că se
pricepea de minune la încrucişarea animalelor. Iacov strângea nuiele
verzi, Ie cresta coaja şi scotea ftşii ca să se vadă dungi albe. Nuielile
astfel crestate Ie punea în jgheaburile de adăpat. Oile, bând apă, atâta se
uitau la aceste nuiele că aduceau pe lume miei cu blana tărcată şi
pestriţă.
Abia după mult timp observă Laban cât de mult se înmulţiseră
exemplarele pestriţe, iar cele albe şi negre se topeau văzând cu ochii. Se
ajunsese până acolo că Laban sărăcise tot mai mult, iar Iacov se
îmbogăţise. Având turme nenumărate'de oi, berbeci şi capre, cât şi mulţi
robi şi roabe, cămile şj asini de cărăuşie. Într-un cuvânt Laban îşi găsise
naşul. Desigur că acest lucru nu era pe placul fiilor. Lui Laban. Văzând
că acest cumnat dibaci Ie jefuise aproape toată averea, începură să se
vaiete şi să se plângă cu aceste cuvinte: – „Iacov a luat toate câte avea
tatăl nostru şi din. Alte tatălui nostru şi-a făcut toată bogăţia aceasta.”
Iacov în apărarea sa susţinea că Dumnezeu a vrut să-1
pedepsească pe Laban pentru şicanele sale şi de aceea a făcut să se
înmulţească animalele tărcate şi pestriţe. – „Şi aşa a luat
Dumnezeu toate vitele de la tatăl vostru şi mi Ie-a dat mie”, se
justifica el în fa {a soţiilor.
Femeile, fiind. Îndrăgostite de el, au fost de partea bărbatului în
acest conflict de familie. Acum când Iacov le destăinui, în mare taină, că
Dumnezeu i-a cerut să se întoarcă în Canaan, îl aprobară din toată
inima şi totodată se descărcară de năduful pe care de mult & aveau faţă
de tatăl lor: -
— Oare n-am fost noi socotite de ci ca nişte străine, fiindcă el ne-a
vândui şi a mâncat banii noştri? De aceea, toată averea, pe care
Dumnezeu a luat-o de la tatăl nostru este a noastră şi a copiilor noştri.
Fă dar acum toate câte ţi-a zis Domnul!”
FUGA LUI IACOV. Supărarea şi încordarea deveneau din ce în ce
mai insuportabile în casa lui Laban. Pe bună dreptate se temea Iacov că
băieţii socrului său vor vroi să-i ia cu forţa averea pe care o câştigase
datorită ingeniozităţii şi muncii sale. Hotărî deci să plece pe neaşteptate
din Haran. Nu ştia însă că Rahila se furişase în casa părintească şi îşi
însuşise statuetele idolilor casei, care din vremuri străvechi aveau în
paza lor pe terahizi.
Caravana lui Iacov era foarte mare: se compunea din cămile, asini
de cărăuşie, oi. Berbeci şi capre, două soţii. Două ţiitoare şi unsprezece
fii ai Iui. Fără să mai punem la socoteală mulţimea slugilor împreună cu
familiile lor. O astfel de caravană nu putea sa plece dm Haran fără să fie
observată
Cu toate acestea Laban observă fuga abia a treia zi. Ui chemă lin
în grabă şi în fruntea slugilor înarmate porni în urmărirea fugarilor. Pe
drum însă, Dumnezeu îi ceru să nu îndrăznească să-i facă vreun rău lui
Iacov şi să se ajungă la vărsare de sânge. Şapte zile a durat urmărirea;
până în cele din urmă Laban îl ajunse pe Iacov pe muntele Galaad când
acesta întindea corturile. Socrul înfuriat se apropie de fugar, care n
aştepta în fruntea oamenilor săi înarmaţi, şi ii spuse cu mustrare: – „Ce
ai făcut? Pentru ce mi-ai furat inima şi mi-ai. Luat fetele mele. Ca şi cum
le-ai fi robit cu sabia? Pentru ce ai fugit pe ascuns şi m-ai înşelat, în loc
să mă înştiinţezi pe mine, care ţi-aş fi dat drumul cu veselie şi cu cântări
din timpane şi din harfă? Ba nu mi-ai îngăduit nici măcar să-mi sărut
nepoţii şi fetele mele. Te-ai purtat, aşadar, ca un om fără de minte. Şi
acum mina mea cea puternică ar putea să-ţi facă rău. Dar Dumnezeul
tatălui tău mi-a vorbit ieri şi mi-a zis: „Fe-reşte-te, nu cumva să vorbeşti
lui Iacov nici de bine, nici de rău!” Să zicem ci ai plecat, pentru că cu
mare aprindere doreai casa tatălui tău. Dar atunci de ce mi-ai furat
dumnezeii mei?
Iacov se miră foarte mult, deoarece nu ştia nimic de furt. Ti
asigură că îl va pedepsi pe hoţ cu moartea, dacă va fi descoperit, şi
permise. Socrului, să facă un control în toată tabăra. La ban căută în
corturile lui Iacov, Lia şi ale celoi două ţiitoare, iar la urmă se îndreptă
spre cortul Rahilei. Vinovata ascunse imediat idolii în samarul cămilei şi
se aşeză deasupra.
Lui Laban nici că-i trecu prin minte că idolii pot fi ascunşi într-un
loc atât de nearătos şi fără îndoială că nici nu-i descoperi. Pe de altă
parte Iacov se supără pe socru că îl urmărise cu atâta îndârjire şi că
făcându-i controlul, îl înjosise, ti reaminti toate nedreptăţile pe care le
suferise de la el în. Timpul celor douăzeci de ani. De slujbă:
— Dacă ai răscolit toate lucrurile din casa mea, găsit-ai oare, ceva
din ale casei tale? – îi spuse cu mânie.
— Arată aici înaintea rudeniilor tale şi înaintea rudeniilor mele, ca
să ne judece ele pe amândoi! Iată, douăzeci de ani am stat la tine: oile
tale şi caprele tale n-au lepădat; berbecii oilor tale nu ti i-am mtncat.
Sflşiat de fiară, nu ţi-am adus: acestea au fost paguba mea. Din mâna
mea ai cerut ceea ce se furase în timpul zilei şi în vremea nopţii. Ziua
eram mistuit de căldură, iar noaptea de frig şi somnul nu se lipea de
ochii mei. Aşa mi-au fost cei douăzeci de ani în casa ta. Ţi-am slujit
paisprezece ani pentru cele două fete ule tale şi şase ani pentru vitele
talc. Iar tu de zeci de ori mi-ai schimbat simbria. De n-ar fi fost cu mine
Dumnezeul tatălui meu, Dumnezeul lui Avraam şi frica de Isaac, tu
acum m-ai fi alungat cu nimic”.
Laban susţinu în continuare că tot ce a luat Iacov, este în fond
proprietatea lui. Cu toate acestea, renunţă să-şi urmărească mai departe
drepturile şi se declară de acord cu plecarea ginerelui său spre Canaan.
„Aceste fete sunt fetele mele, aceşti copii sunt copiii mei, aceste vite sunt
vitele mele, şi toate câte le vezi sunt ale mele şi ale fetelor mele. Cum dar
aş fi putut eu să fac astăzi ceva împotriva lor. Sau împotriva copiilor, pe
care i-au născut ele?” ti propuse lui Iacov să Încheie un legământ şi ca
semn al înţelegerii au adunat pe muntele Galaad o movilă de pietre.
Laban a numit această movilă Iegar-Sahaduta, iar Iacov, Oalaad. Cu
această ocazie Laban spuse: „Movila aceasta este astăzi mărturie între
mine şi între tine. Iată movila aceasta şi stâlpul, pe care l-am pus între
amândoi, este mărturie între mine şi-tine. Căci nici eu nu voi trece spre
tine şi nici tu nu vei trece spre mine, de la această movilă, cu gând rău.
Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Nuhor, Dumnezeul părinţilor
lor să fie judecător între noi!”. După ce au luat masa împreună, Laban
şi-a sărutat fiicele şi nepoţii şi, împreună cu fiii, s-a înapoiat acasă.
IACOV SE IA LA TRÂNTĂ CU DUMNEZEU. După ce a trecut
graniţa Canaanului, Iacov şi-a întins tabăra într-un loc denumit
Mahanaim (Tabere). De la populaţia băştinaşă a aflat lucruri
neliniştitoare despre fratele său Isav. Acesta se aşezase lingă Marea
Moartă în ţinutul Seir, sau „stufos”, „plin de copaci”, unde a devenit
stăREMBRANDT – lacov în lupta cu ingtrul
DELACROIX – focov tuptind cu îngtrul pinul (arii denumite Edom.
El se ocupa în special de vlnătoare în regiunile sălbatice de munte, dar şi
de tâlhărie. Dacă se iveau cumva ocazii. Desigur, acest lucru nu-i
adusese o faimă prea bună printre localnicii canaanieni aşezaţi în
câmpie. Ştirile aflate nu prevesteau nimic bun pentru Iacov şi de aceea
inima i se strângea de frică. Nu se ştia cu conştiinţa curată şi pe bună
dreptate considera că fratele său nu uitase nedreptăţile suferite cu
douăzeci de ani în urmă.
Iacov trimise o solie cu rugăminte de iertare, dar când trimişii se
întoarseră şi-i dădură de veste că Isav vine în întimpinarea lui cu o ceată
de luptători înarmaţi, s-a înspăimântat şi a început să se roage, lui
Dumnezeu cu aceste cuvinte: „Izbăveşte-mă Doamne din mâna fratelui
meu, din mina lui Isav, căci mă tem de el, ca nu cumva să vină şi să mă
omoare pe mine şi pe aceste mame cu copiii lor cu tot. Căci iu ai zis: îţi
voi face bine şi voi' înmulţi neamul tău ca nisipul mării, cit nu se va
putea număra din pricina mulţimii”.
Apoi luă toate mijloacele de prevedere, pentru a se asigura faţă de
un eventual atac al fratelui său. Asinii, bou. Cămilele, oile şi oamenii au
fost împărţiţi în două grupe pentru a avea timp să fugă, dacă una dintre
ele ar fi fost atacată. Pe de altă parte a hotărât să4 cucerească pe Isav cu
daruri bogate. „Voi îmblânzi faţa lui – îşi zicea – cu darurile ce-mi merg
înainte, şi numai după aceea voi vedea faţa lui, şi aşa poate că mă va
primi”. Luă din caravană două sute de capre, două sute de ţapi, două
sute de oi, două sute de berbeci, treizeci de cămile cu puii lor, patruzeci
de vaci, douăzeci de tauri, douăzeci de măgari şi zece măgăriţe. Această
turmă uriaşă a împărţit-o în trei părţi egale şi le-a trimis pe fiecare la un.
Interval egal de timp, pentru a-şi îmbuna treptat fratele.
Iacov şi-a petrecut noaptea în tabără, vreme în care i s-a întâmplat
o minune deosebită. Visă că se luă la trântă cu Dumnezeu. „Nu te las
până nu mă vei binecuvânta”, ii spuse cu îndrăzneală, ca şi cum ar fi
avut de-a face cu cineva egal cu el. Se luptă cu Dumnezeu din toate
puterile şi până.la urmă nu-1 lăsă până ce nu-i dădu binecuvântarea ca
unui urmaş drept al lui Isaac.
Dumnezeu se luptă cu el până în revărsatul zorilor, iar când văzu
că nu poate să scape din strânsoarea lui Iacov, îi atinse coapsa care se
usca pe loc. Eliberându-se 0 blagoslovi şi îi zise ca de acum să poarte
numele de „Israel”, ceea ce înseamnă „cel care a luptat cu Dumnezeu”.
Trezindu-se dimineaţă, Iacov observă că şebioapătă de un picior. Cu
toate acestea îşi simţi sufletul întărit, deoarece întâmplarea din timpul
nopţii îi spulberă toate îndoielile şi ezitările, care de mult timp ii otrăveau
viaţa.
Dreptul primului născut, cucerit pe nedrept, a fost legalizat prin
binecu-vintarca lui Dumnezeu, care în plus îl desemnă ca părinte al
neamului, care trebuie să domnească peste alte popoare. Locul unde s-a
întâmplat acest lucru Iacov 1-a denumit Peniel sau „Faţa lui Dumnezeu”,
iar fiii lui Israel, drept amintire a acestui eveniment, nu mănâncă nici
până în ziua de azi muşchiul de pe şold de la animalele tăiate.
ÎNTlLNIREA CU ISAV. În sfârşit apăru Isav în fruntea luptătorilor
săi. Iacov însă, cu toată binecuvântarea dumnezeiască, se temea de o
capcană. La vestea că fratele. Său este pe aproape, într-o grabă febrilă îşi
împărţi familia în trei grupe. In frunte le puse pe cele două ţiitoare cu
copiii, pe urmă a trimis-o pe Lia cu copiii ei iar la urmă de tot i-a aşezat
pe Rahila cu Iosif, deoarece pe ei îi iubea cel mai mult. Se convinse în
curând că familia nu a suferit nici un rău. Atunci abia avu curajul să se
apropie de frate şi cu cea mai mare umilinţă i se închină de şapte ori
până la pământ.
Se dovedi însă că Isav uitase do vechile răfuieli. Cu o revărsare de
sentimente îl strânse pe Iacov în braţe şi plânse de bucurie ncstâpânită.
Când Isav observă grămada de femei şi copii, nu putut să-şi asundă
mirarea şi trebui să se asigure că aceasta este în adevăr familia fratelui
său. „Copiii, cu care a miluit Dumnezeu, pe robul său” – îi explică Iacov,
şi abia atunci (iitoarele cu copiii şi slujnicele au venit mai aproape şi s-
au închinat. Isav observă, de asemenea, abia acuma turmele uriaşe pe
care Iacov le mâna înaintea sa. „Ce sunt aceste turme pe care le-am
întâlnit?” – a întrebat, iar când Iacov i-a răspuns de îndată că sunt
pentru el, mult timp nici n-a vrut să audă. Despre un asemenea dar.
Aceste bogă {ii le-a primit abia după multe insistente, ba mai mult, îşi
invită fratele în cuibul său din vârful muntelui, propunându-i să facă
împreună drumul mai departe. Iacov însă tot nu-1 credea pe Isav.
Formal a acceptat invitaţia, insă s-a scuzat cu abilitate că nu poate
să călătorească împreună, deoarece el trebuie să se deplaseze mult mai
încet şi să facă popasuri mai îndelungate, ca să nu-şi obosească
animalele şi din această cauză să nu sufere pierderi importante în turme.
A promis însă că va merge pe urmele fratelui şi că îi va face o vizită în
ţinutul Seir.
CUM ŞI-AU RĂZBUNAT SORA FIII LUI IACOV. Iacov a aşteptat ca
Isav şi o cotească în direcţia Edomului. Şi imediat a şi luat-o pe alt
drum. In grabă a traversat râul Iordan şi a ajuns la oraşul Sichem.
Regele local, Hemor. I-a permis să se aşeze în (ara sa pentru
totdeauna, Iacov primind în acest scop o bucată de pământ pe care şi-a
întins corturile. Nu după mult timp se tntâmplă un accident, care îi
încurcă planurile. Iată că Sichem, fiul cel mai mare al regelui, i-a răpit pe
fiica sa Dina. Care ieşise să vadă fetele care locuiau în acea regiune, şi a
necinstit-o. Tânărul prinţ, se vede treaba că nu era chiar atât du
netrebnic, deoarece îi căzu dragă victima şi fu gata să se însoare cu ea.
Imediat veni la Iacov împreună cu tatii său. Pentru a cere mina ei.
Feciorii lui Iacov lucrau atunci Ia câmp şi când s-au întors, aflând
de purtarea prinţului, s-au mimat tare. Răpirea sorei se considera atunci
ca. O jignire nemaipomenită, care, după obiceiurile deşertului, numai o
vărsare de sânge o putea şterge. Terahizii erau păstori mândri, care
iubeau libertatea. Nu-i înţelegeau pe cei din oraş, la care demnitatea,
sentimentul onoarei şi al solidarităţii de rasă nu mai erau atât de mult
preţuite. Văzând supărarea fiilor lui Iacov, regele Hemor s-a întristat
mult şi luând un ton de umilinţă le spuse: – „Sichem, feciorul meu s-a
lipit cu sufletul de fata voastră. Daţi-o dar lui de femeie – se rugă de ei –
şi vă încuscriţi cu noi. Măritaţi-vă fetele voastre cu noi şi fetele noastre
luaţi-le pentru feciorii voştri. Şedeţi la un loc cu noi: acest pământ larg
vă e la înde-mână, ca să vă aşezaţi într-însul, să faceţi negoţ Şi să vă
agonisiţi din el moşie”. Iar Sichem, pocăit, a adăugat şi el: – „Orice veţi
cere, voi da, numai să aflu bunăvoinţă la voi. Cereţi de la mine un mare
preţ de cumpărare şi darurile cele mai mari şi vă voi da cât veţi zice,
numai daţi-mi fata mie de nevastă”.
Cât depuţin îi Înţelegea regele Hemor pe păstorii ebrei, dacă a
putut să le propună să se unească cu ei într-un singur popor! Iacov şi
feciorii săi tocmai de asta se temeau ca de foc. Nu vroiau să se
contopească cu oamenii şi religia locului, străină lor. Ţineau Ia puritatea
tribală în aşa un grad, Incit se duceau după soţii pe un drum lung până
la Haran, iar pe feciorii care îşi luau nevestele dintr-o rasă străină îi
dispreţuiau ca pe nişte renegaţi.
Feciorii lui Iacov au pus o condiţie, care, după ei. Ar fi fost pentru
regele
Ilemor de neacceptat. Au cerut ca el însuşi, fiii lui şi toţi ceilalţi
bărbaţi din neamul lor să se supună tăierii împrejur. „Atunci vom da
după voi fetele noastre, iar noi vom lua fetele voastre, ţi vom locui la un
loc cu voi şi vom alcătui un popor. Iar de nu vreţi să ne ascultaţi, ca să
vă tăiaţi împrejur, noi vom lua înapoi fata şi ne vom duce”.
Cit de surprinşi au trebuit să fie, când regele a acceptat chiar, şi
această condiţie. Într-adevăr, trebuia să fie foarte mare dragostea lui
Sichem pentru Dina! S-a dovedit insă că regele se conducea în fond după
nişte calcule mult mai practice. Când îşi convingea supuşii săi, să fie de
acord cu ritualul tăierii împrejur. Ie-a spus printre altele: – „Oamenii
îceşlia sunt paşnici (.) Dar. Numai aşa se învoiesc să trăiască cu noi şi să
fie un popor cu noi, dacă şi la noi se vor tăia împrejur toţi cei de parte
bărbătească, cum sunt ei tăiaţi împrejur. Turmele lor, vitele lor şi toate
averile lor nu sunt, oare, ale noastre? Să le împlinim dar voia, iar ei să se
aşeze printre noi”.
Se părea că cearta se va termina printr-o împăcare. Bărbaţii din
oraşul Sichem şi din împrejurimi au fost tăiaţi împrejur. Dar a treia zi,
când din cauza rănii nevindecate stăteau fără putere prin case, fraţii
Simeon şi Levi şi-au strâns oamenii, i-au învins pe locuitorii oraşului
Sichem, şi-au eliberat sora de la palat, iar concomitent ceilalţi fraţi au
pustiit Împrejurimile oraşului, luând în robie femei împreună cu copiii şi
toate vitele.
Lacov nu a ştiut nimic de acest complot, şi de aceea fapta atlt de
sângeroasă a fiilor 1-a îndurerat profund. Che-mându-i la el pe Simeon
şi Levi le. – a făcut aspre mustrări: – „Mare tulburare mi-aţi adus,
defăiraându-mă înaintea tuturor locuitorilor ţării acesteia, înaintea
Canaaneilor şi a Ferezeilor. Eu am oameni putini la număr; se vor ridica
asupra mea şi mă vor ucide, şi voi pieri şi eu şi casa mea”.
IACOV LA BETEL ŞI MAMVRI. Trebuia să se plece cit mai repede
din Sichem, înainte ca popoarele vecine să se trezească din uimire şi să
se răzbune pentru atacul sângeros şi mişelesc.
Când se lăsă noaptea, lui lacov i se arătă Dumnezeu, care îi spuse:
„Scoală şi du-te la Betel şi locuieşte acolo; fă jertfelnic Dumnezeului celui
ce ti s-a arătat, când fugeai tu de la faţa Iui Isav, fratele tău”. A doua zi
dimineaţa lacov îşi strânse oamenii săi şi le ceru să se izbăvească de
păcate şi să renunţe la brice fel de idolatrie.
„Lepădaţi dumnezeii cei străini, care se află la voi, curăţaţi-vă şi vă
primeniţi hainele Voastre. Să ne sculăm şi să mergem la Betel, că acolo
am să fac jertfelnic lui Dumnezeu, celui ce. M-a păzit în călătoria în.
Care am umblat!”
Nenumăratele obiecte ale cultului străin, aduse din Mesopotamia,
ca de exemplu statuetele idolilor casei, cer-cei-amulete, pe care li purtau
la urechi, au fost îngropate în pământ sub un mare stejar în apropiere de
Sichem în semn de nouă unire cu Dumnezeul lui Avraam.
Când au pornit la drum, o frică de moarte se lăsase peste locuitorii
împrejurimilor, aşa că nimeni nu avu curajul să-i urmărească. Ajuns la
Betel, lacov a ridicat lui Dumnezeu un altar şi a denumit acest loc El-
Bet-El, adică aici i s-a arătat Dumnezeu, când a fugit de fratele său.
Mulţumind lui Dumnezeu pentru grija de până acum, lacov a
jertfit animale şi ulei. Domnul i s-a arătat din nou şi încă o dată i-a
repetat noul său nume – Israel, iar apoi i-a spus: – „Eu sunt Dumnezeul
cel atotputernic! Sporeşte şi te înmulţeşte! Popoare şi mulţime de
neamuri se vor naşte din tine şi regi vor răsări din coapsele tale. Ţara, pe
care am dat-o lui Avraam şi lui Isaac, o voi da ţie; iar după tine, voi da
pământ ui acesta urmaşilor tăi”.
Când au plecat din Betel şi se apropiau de Efrata. Betleemul de
mai târiu.

Pe Rahila o apucară durerile facerii, iar după ce a adus pe lume un


fiu. A murit. Deoarece suferise foarte muli înainte de a muri. Au pus*
copilului numele de Ben-Oni. Adică fiul durerii, i; ir lacov, bucuros că i-a
venit pe lume cel de-al doisprezecelea fiu, ii schimbă numele în
Veniamin, ceea ce înseamnă „fiul mâinii drepte”.
Se vede că îi era scris lui lacov să nu cunoască Jiniştea în Canaan.
Când s-a aşezat sub Migdal-Eder. Se întâmpla ca fiul său Ruben să
păcătuiască cu
Bilh.i. Ţiiloarea tatălui. Doborât de această nouă lovitură, lacov se
mută în Mamvri, unde venerabilul său tată Isaac aştepta cu nerăbdare
întoarcerea lui.
Îmbrăţişându-şi fiul şi bucurându-sc de el pe deplin, Isaac îşi sflrşi
viaţa la vârsta de o sută optzeci de ani. La în-mormântarea sa veni şi
Isav, şi cei doi fraţi în cea mai perfectă armonie îşi iagropară părintele la
mormlntul familial din peştera Macpela, unde se odihneau deja Avraam
şi Sarra.
ADEVĂRUL ŞI LEGENDA DESPRE PATRIARHI
Ştim de acum că textul biblic, în versiunea actuală, a apărut
relativ târziu, abia după reîntoarcerea israeliţilor din robia babiloneană,
deci în perioada dintre secolele VI şi IV i.e.n. Autorii ultimei redactări au
fost slujitorii cultului. Intenţia lor a fost de a învăţa şi nu de a scrie
istoria poporului ebreu. Tn concepţia lor. Istoria era un instrument de
care s-a servit Dumnezeu pentru a-şi dezvălui voinţa, a pedepsi şi a
răsplăti. In virtutea acestor considerente religioase şi educative, ei au
operat schimbări în moştenirea tradiţională istorică, au înlăturat din ea
tot ce nu Ie-a convenit, ba chiar au completat-o cu povestiri proprii,
pentru justificarea unor idei religioase. Figurilor biblice, care după
părerea lor erau supuse legii dumnezeieşti, ei le-au făcut o apreciere
pozitivă. În schimb persoanele, care din anumite motive intraseră în
conflict cu aceste legi. Sunt prezentate ca nişte firi păcătoase, pedepsite
pe drept cuvânt de către Dumnezeu.
Nu încape nici o îndoială că preoţii nu au fost autori originali, ci,
dimpotrivă, compilatori şi redactori ai unor texte mai vechi. Analiza
atentă sistematică a textului biblic a arătat că trebuie diferenţiate în
elaborarea Iui trei perioade distincte. Cea mai veche parte a Bibliei a fost
scrisă în veacul al IX-lea î.e.n. Caracteristica ei principală este aceea că
pentru denumirea lui Dumnezeu autorii necunoscuţi folosesc numele
Elohim. In părţile mai noi, provenind din veacul al VIH-lea î.e.n.,
Dumnezeu apare ca Iahve. In veacul al Vll-lea î.e.n. Ambele părţi au fost
adunate într-una singură şi amestecate de aşa manieră, încât în text
întâlnim când denumirea Elohim când Iahve. Mai târziu. Această
versiune a fost continuu transcrisă, suferind tot felul de redactări.
Ultima versiune le-a servit preoţilor drept bază pentru a reda povestirea
biblică în forma cunoscută de noi astăzi.
La analiza critică a textului biblic şi ta stabilirea cronologiei
diferitelor părţi ale Bibliei o contribuţie deosebită a adus savantul
german Julius Wellhausen. După cercetări amănunţite şi îndelungate a
textului biblic, el a ajuns la convingerea că istoria ebreilor, prezentată în
Biblie, a fost scrisă într-o perioadă mult mai îndepărtată, şi datorită
acestui fapt povestirile despre patriarhi, despre Moise şi chiar despre
judecători trebuie considerate drept legende relativ noi. Şcoala lui
Wellhausen s-a bucurat de o deosebită popularitate timp de treizeci de
ani, şi chiar astăzi mai are adepţi. Ştiinţa Insă a avansat vertiginos. S-au
făcut mari descoperiri arheologice, care presupun o corectare
substanţială a concluziilor la care a ajuns Wellhausen la timpul său.
Imensele arhive babilonene. Găsite în asemenea oraşe ca Ninive,
descoperirea oraşelor palestiniene, menţionate în povestirile despre
patriarhi, cit şi confruntarea acestor descoperiri cu textele bibliceau
stabilit, fără nici o îndoială, că moştenirea istorică, pe care s-au bazat
preoţii din veacul al Vl-lea î.e.n. Este cu mult mai veche decât a
presupus Wellhausen.
Această moştenire istorică, poporul ebreu şi-a transmis-o oral, din
generaţie în generaţie. Datorită caracterului popular al povestirilor, s-au
adunat In jurul evenimentelor adevărate o mulţime de legende, versiuni
populare, anecdote şi zicale, încât azi este greu să se mai deosebească
adevărul de fantezie. Preoţii compilatori, preocupaţi de dreptul lui lahve
şi al lui Moise, au prelucrat fără nici un scrupul vechea moştenire,
adaptând-o tezelor lor religioase. Ei au folosit drept canava pentru
această acţiune vechile versiuni populare, expresia imaginaţiei creatoare
a ebreilor, a mentalităţii, a obiceiurilor şi nostalgiilor acestora. Numai din
neatenţie, nu au şters preoţii tot ce se referea la trecutul îndepărtat al
ebreilor. In Canea întâi s-au păstrat, fără îndoială, rămăşiţe ale
credinţelor lor politeiste şi de fetişism, iar în povestirile despre patriarhi
întâlnim adeseori obiceiuri şi mituri care provin din Mesopotamia.
Datorită descifrării tăbliţelor cuneiforme, descoperite în ruinele
oraşelor Ninivc şi Ugarit, am aflat că povestirile despre Adam şi Eva,
turnul Babei şi potop. Într-un procent mai mare sau mai mic, se trag din
miturile sumeriene şi babilonene, iar anumite obiceiuri descrise în Biblie
îşi au corespondentul în societăţile mesopota-miene, o anumită parte
dintre ele fiind chiar codificate în legile lui Hammurabi. Pe scurt, originile
anumitor povestiri biblice se află în epoci foarte-îndepărtatc. Foarte mult
timp s-a considerat că transmiterea populară a fost numai orală. In
urma descoperirilor făcute în anul 1905 de către arheologul englez Sir
Flinders Petrie, s-a emis ipoteza că autorii celor mai vechi povestiri
biblice puteau să dispună şi de anumite izvoare scrise. Petrie a
descoperit, în minele de cupru şi malahit din muntele Sinai, un text
alfabetic săpat în piatră, care provine din veacul al XV-lea î.e.n.
Inscripţia descoperită nu a fost descifrată în mod mulţumitor nici până
în prezent, dar se ştie deja că se compune din 32 de semne şi că ea
conţine un text In limba semită. Probabil că inscripţia a fost săpată în
piatră de robii israeliţi, pe care egiptenii i-au trimis la muncă forţată în
mine. De asemenea nu este exclus faptul că israeliţii şi-au scris
documentele lor deja în al doilea mileniu î.e.n. Nu trebuie însă să uităm
că Fenicia care se învecina cu Canaanul a fost patria scrisului alfabetic.
In plus, printre documentele din veacul al XlV-lea î.e.n., găsite la el-
Amarna. Se află o corespondenţă bogată între Canaan şi Egipt. Toate
aceste fapte ne îndreptăţesc să presupunem că, dacă nu mai devreme,
atunci în orice caz în timpul Iui Moise, israeliţii se serveau de scrierea
alfabetică.
De ce, In acest caz, săpăturile din Palestina sunt atât de izbitor de
sărace în izvoare scrise? Doar în Egipt şi Mesopotamia s-au descoperit
arhive uriaşe, care dezvăluie istoria acestor ţări într-un mod amănunţit,
iar în Palestina s-a găsit o cantitate atât de mică de documente scrise, ca
de exemplu celebrul Cod din Ghezer din veacul al X-lea, Inscripţiile lui
Iezechiel din veacul al VHI-lea şi Scrisorile lui Luca din veacul al Vl-lea.
Răspunsul este simplu. In Palestina s-a scris cu tuş pe bucăţi de argilă
sfărâmicioasă, în timp ce în Mesopotamia s-au săpat cu dalta semne
cuneiforme pe tăbliţe groase de lut care ulterior au fost arse. In climatul
umed palestinian bucăţile de argilă s-au distrus sau. Dacă printr-o
minune au ajuns până în timpurile noastre, cu siguranţă că tuşul s-a
şlers în aşa măsură, încât scrisul a devenit indescifrabil. In anul 1960
arheologii au găsit o scrisoare extrem de bine păstrată din veacul al VU-
lea î.e.n. Într-un vas de argilă. Conţinutul scrisorii, adresat unui prinţ,
se referea la o plângere a unui ţăran israelit, căruia perceptorul îi luase
îmbrăcămintea pentru datoriile neplătite. Scrisoarea are o mare
importanţă din punct de vedere ştiinţific, căci dovedeşte că în Palestina
se folosea scrisul chiar şi în problemele mărunte, cotidiene.
Despre vechimea povestirilor biblice ne convinge, de asemenea, şi
analiza atentă a conţinutului lor. Viaţa petrecută de Avraam în Canaan,
este tipică pentru popoarele nomade de păstori. In anumite anotimpuri
ale anului patriarhul îşi întindea corturile la marginea oraşului,
schimbându-şi mărfurile sale – lapte, lâna şi pielepe obiecte
meşteşugăreşti din oraşe. Tabăra lui era formată din corturi aşezate în
formă de cerc. Tn faţa lor stăteau femeile, care torceau lină şi îngânau
cântece meso-potamiene. Marele cort al patriarhului era aşezat la mijloc
şi servea ca loc de adunare a bătrânilor. Avraam stătea acolo şi dădea
porunci slugilor şi păstorilor, judeca certurile şi primea oaspeţii.
Erau timpuri aspre şi se ducea o viaţă extrem de înapoiată. Printre
israeliţi domnea încă legea vendetei, legea „ochi pentru ochi”, „dinte
pentru dinte”. Evenimentele sângeroase în legătură cu răpirea Dinei cu
siguranţă că nu au fost unice tn felul lor şi, deşi Iacov nu a aprobat
faptele fiilor săi, ele dovedesc că obiceiurile pe vremea aceea erau destul
de deocheate.
Pentru vechimea povestirilor biblice se poate folosi ca argument şi
procesul transformărilor treptate ale relaţiilor sociale, pe care le putem
urmări în texte. Tn tribul lui Avraam se observă încă sistemul de
organizare tipic patriarhal, dar treptat treptat apar de pe acum
diferenţieri sociale. Avraam este un proprietar de sclavi şi un om bogat;
de restul clanului îl desparte o prăpastie, pe care a încercat să o
legalizeze, acordându-şi sie şi soţiei sale titlul de prinţi.
Vedem de asemenea cum, treptat, treptat, ebreii trec de la viaţa
nomadă Ui cea stabilă, de agricultor. Avraam este tipul conducătorului
unui trib de beduini care trăia în condiţiile simplităţii patriarhale.
Personal înjunghie un viţel, pentru a-i trata pe cei trei călători misterioşi,
iar drept băutură le dă lapte. La rândul său. Isaac trecu Ia cultivarea
pământului şi în Ioc de lapte bea vin. In schimb Iacov. Cu toate calităţile
şi defectele lui, este de acum un reprezentant al unui mediu stabil,
aproape orăşenesc.
Tot acest proces evolutiv, atât de clar şi succesiv prezentat în
povestirile biblice, este în concordantă totală cu ceea ce ştiinţa de azi a
reuşit să stabilească despre fazele timpurii ale sistemelor sociale.
Din tradiţia biblică se poate trage concluzia că Avraam a devenit
un propagator al monoteismului. Datorită cercetării amănunţite a
diferitelor redactări ale Biblici suntem în stare să controlăm în ce măsură
putem atribui acest lucru retuşurilor efectuate de preoţii din veacul al IV
î.e.n. Ştim că, în secolele următoare, poporul israelit nu o dată a înclinat
spre cultul zeilor canaaneni şi că. Pentru aceasta, prorocii s-au ridicat de
nenumărate ori împotriva lor, în predici Înflăcărate. Mai mult. Se cade să
presupunem că pe vremea patriarhilor avem de a face, nu atât cu un
monoteism pur. Cit cu un benoteism, adică cu credinţa că, deşi există
nenumăraţi zei. Trebuie să se cinstească numai zeul în grija căruia se
află tribul. Zeul lui Avraam nu are caracteristici universale, este un zeu
tipic tribal care se îngrijeşte exclusiv de viitorul şi de bunăstarea
poporului ales de el.
Modul în care este conceput acest zeu este foarte primitiv. El se
comportă ca un om, se amestecă în problemele vieţii pământeşti. Are
dispute cu Avraam, ba chiar este de acord cu şiretlicurile lui. Îndoielnice
din punct de vedere moral. Iacov se luptă cu el toată noaptea şi îl obligă
să-i legalizeze dreptul primului născut de care 1-a lipsit pe Isav prin
şiretlic.
După întoarcerea ebrcilor din robia babiloneană, când sub
influenţa prorocilor monteismul s-a cristalizat definitiv şi s-a adâncit din
punct de vedere etic, o asemenea concepţie religioasă era un anacronism.
Prezenţa acestor imagini religioase naive şi primitive se poate explica
numai prin faptul că preoţii le-au preluat textual din cărţile Bibliei
împreună cu versiunile populare vechi, de care s-au'folosit în redactarea
pe care ei au efectuat-o.
Frapează în povestiri, în mod deosebit, caracterizările plastice şi
viguroase ale patriarhilor. Fiecare figură este alta, individualizată şi
descrisă cu un simţ realist uimitor. Cât de diferiţi sunt unul de altul
Avraam, Lot, Isaac sau Iacov! Cit de convingătoare sunt, în feminitatea
lor. Saara, Rebeca. Rahila sau nefericita Agar! Iar Isav, acel enfant
terrible al familiei, care hoinărea pe întinderi fără de sfârşit. Iubea
vânătoarea şi dispreţuia munca cirapului! Violent, înclinat spre izbucniri
de furie şi, cu toate acestea, ce suflet bun, capabil să uite de nedreptăţi!
Este un lucru cert că Biblia nutreşte pentru el o simpatie deosebită.
Chiar şi Isaac, căruia i-a pricinuit multe greutăţi, trădează pentru elo
deosebită slăbiciune paternă. Nu putem să ne împotrivim părerii că prin
persoana lui Isav poporul ebreu şi-a exprimat subconştient nostalgia,
care nu 1-a părăsit niciodată, faţă de timpurile bune. Trecute, când
străbunii erau păstori nomazi, liberi.
Tot ceea ce citim despre patriarhi este deosebit de interesant,
bogat în situaţii dramatice, plin de întimptări şi anecdote neobişnuite. In
povestiri, omul apare complet apropiat de noi prin defectele, calităţile şi
conflictele sale. Tocmai de aceea Biblia şi-a păstrat întotdeauna
actualitatea. Este ca o frântură de viaţă care a pulsat în epocile de
demult, şi care parcă printr-o minune a trecut prin toate vitregiile vremii,
permiţându-ne nouă celor de astăzi să pătrundem pină la ceea ce este
trainic, stabil şi veşnic uman.
Povestirile despre patriarhi au toate însuşirile proprii basmelor
populare şi ilustrează mentalitatea vechilor generaţii de ebrei. Nu e greu
să ne închipuim pe păstorii de atunci veghind în jurul focului şi
povestindu-şi întâmplări vesele şi minuni înfăptuite de strămoşi: cum I-a
dus Avraam pe faraon în câmpie. Cum slugii lui Isaac a întâlnit-o pe
Rebeca la fântină, cum Iacov cel isteţ 1-a înşelat pe fratele sau, luându-i
dreptul primului născut cura după aceea Laban a irosit întreaga avere,
cum Lia şi Rahila s-au întrecut în a zămisli feciori.
Toate aceste povestiri sunt spuse în timpul răgazului de oameni
simpli, nu prea şlefuiţi din punct de vedere intelectual, care se îneântau
auzind diferitele şiretlicuri ale eroilor lor naţionali. Erau, fără îndoială,
sensibili la fantezia poetică a legendelor lor, fără să poată aprecia
întotdeauna aspectele morale ale şiretlicurilor cu care se îndeletniceau
înaintaşii lor. Viaţa de păstor era dură şi plină de peripeţii. Ca să te poţi
menţine la suprafaţă în acele timpuri barbare cu războaie continue şi
atrocităţi, nu trebuia să ai prea multe scrupule în problemele de
conştiinţă.
În povestirile lor păstorii nu-şi prea puneau frâu fanteziei.
Patriarhii, ca întemeietori ai neamurilor, se caracterizau printr-o
longevitate rar întâlnită şi o fecunditate asemănătoare. Saara. Bătrână
fiind, îi atrăgea pe regi cu frumuseţea ei. Dumnezeu şi îngerii
interveneau în problemele oamenilor, pentru a orienta fabula povestirii în
direcţia dorită sau pentru a rezolva o situaţie dramatică fără ieşire. În
aceste intervenţii nu o dată întâlnim farmecul specific al basmului. Să ne
amintim scenele emoţionante din deşert, când îngerul ti cere lui Agar cea
izgonită să se întoarcă acasă pentru a o salva pe ea şi pe fiul ei Ismael.
De la moarte.
Este exclus ca toate aceste amănunte, care reconstituie cu atâta
fidelitate imaginea timpurilor trecute, să fi fost imaginate în întregime de
preoţi în veacul al IV-lea î.e.n., deci în condiţii sociale şi etice cu mult
schimbate. Chiar şi un scriitor talentat nu ar fi fost în stare să realizeze
aşa ceva. Dimpotrivă, transformând textul, preoţii au introdus în el şi
anumite anacronisme, dar aceste inadvertenţe sunt relativ puţine Dacă
ei susţin, de exemplu, că patriarhii aveau cămile, aceasta se explică prin
faptul că pe vremea lor cămila se întâlnca pe toate drumurile. In
realitate, nu demult, s-a descoperit că abia în veacul al Xll-lea î.e.n.
Cămila începe să fie folosită de om ca animal de cărăuşie, deci cu câtcva
sute de ani mai târziu. Nu avem nici un motiv să ne îndoim că preoţimea
a avut la îndemâna o versiune populară toarte veche despre patriarhi,
probabil chiar o sursă scrisă, pe care au introdus-o în scrierc; i lor
aproape în forma originală. Povestirile sunt autentice şi redate cu
fidelitate, aşa cum le-au fost transmise de vechea tradiţie.
Din păcate, dm aceasta nu rezultă câtuşi de puţin faptul că
părerea acelor savanţi care pun la îndoială istoricitatea patriarhilor, este
lipsită de vreo bază. Este un lucru de la sine înţeles că, în epocile
îndepărtate, triburile ebraice să fi avut conducătorii lor. Nu se ştie însă
dacă ei pot fi identificaţi cu Avraam. Isaac şi lacov din povestirile biblice.
Şi ce este mai rău. Pe măsura adunării de noi descoperiri arheologice
acest lucru mai mult se complică, decât să se clarifice. Să încercăm să
prezentăm, pe scurt, ceea ce ştiinţa a reuşit să stabilească în acest
domeniu.
În localitatea Tell-el-Amarna din Egipt s-au descoperit 300 de
tăbliţe cu scrierea cuneiformă care provin din veacul al XV-lea î.e.n.
Acestea sunt scrisori trimise de către prinţii sirieni şi palestinieni
faraonilor Amenofis al IIMea şi Ekhnaton într-una dintre scrisori prinţul
palestinian anunţi că în statul lui au apărut triburile habfru şi c. S ele
au venit din. Mesopoiamia. Cercetătorii Biblici, desi nu toţi împărtăşesc
acest punct de vedere, consideră, că, sub denumirea de habiru se
ascund coreii. Descoperirea este totuşi importantă, deoarece prin aceasta
avem un eventual vestigiu al prezenţei ebreilor în Palestina, Încă înainte
de epoca lui Moise.
Cele mai revelatoare descoperiri le datorăm arheologului francez
Andre' Parrot. Pe drumul de la Moşul la Damasc se află un deal denumit
de către arabi Teii Hariri. În timpul săpării unei gropi s-a găsit o statuetă
sculptată într-un stil ciudat, care trăda apartenenţa la o cultură
necunoscută. La vestea acestei descoperiri, Parrot s-a grăbit să vină aici,
în anul 1934, şi a trecut imediat la săpături sistematice. Încă din primele
zile el a reuşit să scoată dintre ruine o figurină reprezentând un bărbat
bărbos cu mâinile aşezate ca şi cura s-ar fi rugat Inscripţia, gravată la
bază în semne cuneiforme, suna astfel: „Sunt Lami-Mari, regele statului
Mari.”
Surpriza a fost imensă. Se ştia într-adevăr de existenţa statului
Mari. Dar nimeni nu reuşise să stabilească unde ar fi putut fi amplasat
teritoriul său. In veacul al XVII-lea î.e.n. Locuitorii acestui stat au fost
învinşi de trupele Babilonului care le-au distrus capitala, până-n temelii,
încât nu a mai rămas nici urmă din ea. Căută-tările ulterioare ale lui
Parrot au confirmat, pentru totdeauna, că sub acel deal se află ruinele
capitalei. S-a scos la iveală templul, case particulare, zidurile de apărare,
zikkuratul şi mai ales impunătorul palat regal, care provenea din
mileniul al treilea î.e.n. Construcţia se compunea din 260 de camere şi
săli. Se găseau bucătării, băi cu căzi, sala tronului şi sanctuarul,
închinat zeiţei Iştar. Peste tot erau vizibile urmele incendiului şi ale
devastării efectuate, urme neîndoielnice ale invaziei babilonene.
Cea mai mare descoperire a constituit-o însă arhiva regală, care
cuprindea' 33600 de tăbliţe cu inscripţii cuneiforme. Din aceste tăbliţe
am aflat, printre altele, că populaţia mari era formată din triburile
amorriţilor. In componenţa statului intra, de asemenea, oraşul Haran, şi
aceasta din momentul când au venit acolo terahizii.
Când a început citirea cronicilor, a rapoartelor şi a corespondenţei
statului Mari, a ieşit la iveală un lucru deosebit de surprinzător. Oraşele
Nachur, Turachi, Şarugi şi Peliga, menţionate în documente aminteau în
mod frapant de numele rudelor lui Avraam: Năhor, Terah, Serug şi Pelag.
De asemenea, acolo sunt menţionate şi triburile abam-ram şi jacob-el şi
chiar tribul veniamin, care au apărut la graniţele statului şi nelinişteau
populaţia. Nu putea fi nici o îndoială că denumirile de triburi se află în
strânsă legătură cu Avraam, cu nepotul său Iacov şi cu fiul cel mai mic
al lui Iacov, Veniamin. Strămoşul generaţiilor israelite ale veniaminilor.
Cu această ocazie, merită amintit că Biblia îl menţionează pe Haran ca
socru al lui Năhor, ceea ce face ca şi în acest cu, să apară o identitate
izbitoare între numele propriu şi denumirea oraşului.

Tn urma acestor însemnate descoperiri s-a impus concluzia că


numele patriarhilor sunt In realitate denumiri de triburi sau de oraşe pe
care aceste triburi le-au întemeiat sau cucerit cu ajutorul armelor. In
acest caz, Avraam ar fi probabil o personificare mitologică a unuia dintre
triburile ebraice, care au mers până în Canaan. In persoana lui, memoria
populară a adunat rând pe rând toată soarta pe care a avut-o tribul în
timpul acelei deplasări spre noua aşezare.
Analiza lingvistică a tăbliţelor cuneiforme din Mari a scos la iveală
în plus că ebreii erau înrudiţi de aproape cu amorriţii, şi chiar formau
una dintre ramurile lor etnice. Acestea prezintă emigraţia lor într-o
perspectivă istorică mult mai largă. In timpurile îndepărtate venea
dinspre golful Persic, în direcţia nordică, un val puternic de migraţtc a
popoarelor semite, cunoscut sub numele de amorriţi. Valul ce nu a fost
oprit s-a întins tn susul Eufratului, a şters stătuleţele sumeriene şi a
inundat aproape întreaga Mesopotamie. Amorriţii au ridicat pe ruinele
stătuleţelor înfrânte numeroase organizaţii statale proprii. Niciodată nu a
existat între ele o înţelegere deplină, dar până la urmă au fost unite într-
un mare stat de către cel mai remarcabil rege al amorţiţilor Hammurabi.
La această migraţie a popoarelor amorrite au luat parte fără îndoială şi
triburile ebraice. Aceasta rezultă din faptul că la început ele au locuit în
Ur, iar apoi s-au mutat la Haran, oraş – după cum ştim în prezent din
tăbliţele cuneiforme descoperite în Mari – locuit de către amorriţi.
Tn epoci mai târzii au venit din nord spre Mesopotamia popoare de
origine nesemită. Triburile semite, izgonite din aşezările lor, s-au retras
în direcţia sud-vestică. In timpul acestei noi migraţii, triburile arameice
au ocupat Siria, iar moa-biţii, ammoniţii şi edomiţii s-au aşezat pe
teritoriile vestice şi sudice ale Canaanului.
Puţin mai târziu au venit pe urmele lor triburile avraamizilor, care,
aşa cum rezultă din Biblie, au fost obligaţi la această deplasare de
asemenea de nişte conflicte religioase. Amintirile tulburi ale acestor
evenimente s-au întipărit în memoria generaţiilor ebraice sub forma
legendelor şi poveştilor pline de întâmplări care, după multe secole, au
fost introduse în cărţile Bibliei de către preoţi.
Datorită descoperirilor arheologice în povestirile despre Avraam,
Isaac şi lacov astăzi se pot indica fragmente precise care trădează în mod
direct legăturile cu tradiţia mesopotamiană şi cu vechile culturi
religioase. De unele dintre aceste fragmente merită să ne ocupăm ceva
mai amănunţit, pentru a arăta în ce măsură este justă teza despre
vechimea acestor versiuni populare.
În primul rând problema delicată a luării Sarrei în haremurile
regale. Nu trebuie să uităm că acest lucru s-a întâmplat în prima
jumătate al celui de-al II-lea mileniu î.e.n., în epoca când triburile
nomade trăiau în condiţii sociale foarte primitive, când bărbaţii
considerau femeia drept o proprietate de care puteau dispune ca de orice
bun propriu. Chiar câteva secole mai târziu Jahve îl avertiză pe David că
drept pedeapsă îi va lua soţia şi o va da vecinului. Deci este uşor de
înţeles de ce
Sarra fără să opună cea mat mică rezistenţă a îndeplinit dorinţa
soţului.
Popoarele din Mesopotamia antică, deci şi ebreii, considerau drept
adulter raportul unei femei căsătorite cu un bărbat străin nu pentru că
nu era soţul ei. Ci din unicul motiv că nu avea nici un drept de
proprietate asupra ei. Aceasta era valabil chiar şi pentru o logodnică, în
cazul în care viitorul soţ a plătit pentru ea suma de cumpărare. In
schimb, raportul cu o femeie necăsătorită, şi nedată încă drept
logodnică, se considera ca un păcat mai mic, care se pedepsea de obicei
numai prin plătirea unei despăgubiri părinţilor. După cum rezultă din
aceasta, sarcina principală a soţiei era să nască copii şi să menţină
neamul soţului, iar asigurarea severă a inviolabilităţii ei nu urmărea
altceva decât corectitudinea perpetuării şi a eredităţii.
Conform acestor concepţii nu se acorda nici un fel de atenţie
castităţii femeilor nemăritate. Dacă Lot vroia să-şi dea fiicele drept pradă
vulgului din Sodoma. Numai ca să-şi scape oaspeţii din casă. El a
acţionat în spiritul acestei tradiţii adine înrădăcinate. Fetele nu erau încă
femei căsătorite şi continuatoare a neamului. D? aceea nici păcatul nu
era atât de marc.
Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin că modul de a proceda a lui
Lot a întâlnit aprobarea ebreilor. Se ştie doar că fiii lui lacov. Simeon şi
Levi. Au răzbunat-o sângeros pe sora lor, care a fost răpită de către
prinţul Sichem. Episodul cu Lot este. Fără îndoială, o tipică povestire,
transmisă din generaţie în generaţie. Poporul dorea, cu siguranţă, ca
prin intermediul unei metafore exagerate să demonstreze cit de mult
ţinea el la legea ospitalităţii. In afară de aceasta suntem îndemnaţi să
credem că, în Biblie, avem de-a face cu o legendă plină de sarcasm
răsptndită de către popor, deoarece Lot era întemeietorul moabiţilor şi
ammoniţilor, deci a popoarelor faţă de care ebreii nutreau sentimente de
dispreţ şi duşmănie.
Obiceiurile oglindind poziţia socială a femeilor au fost aproape
toate cuprinse în codul lut Hammurabi. Ca urmare logică a prevederilor
lui. Până şi adulterul era permis dacă. Dintr-un motiv sau altul, se
înfăptuia cu permisiunea soţului, printre altele şi din teama de nu a-şi
pierde viaţa. De două ori o trimite Avraam pe S.ura în haremul unor regi
străini, simulând că cste (sora lui. Aceasta nu dovedeşte eiiuşi de puţin –
cura se considera cu jenă înainte – că ebreii aveau concepţii morale
pervertite. Felul cum se tratau aceste probleme în timpurile străvechi
explică de ce Dumnezeu aprobă cit se poate de vizibil şiretlicul lui
Avraam. Pentru cele întâmplate nu-1 pedepseşte pe el ci pe regii străini,
cu toate că aceştia au căzut, fără ştirea lor, prada înşelăciunii. Probabil
se considera că ci au păcătuit indirect. Ca conducători care nu
cunoşteau mei o stavilă în violări şi samavolnicii, ceea ce a făcut ca
Avraam să aibă motive serioase pentru a se teme de ei. Pedeapsa are
însă aici şi un caracter utilitar. Trebuia ca regii să fie obligaţi să o redea
pe Sarra, a cărei menire era să devină mama generaţiilor de israeliţi.
Dacă tot vorbim de Sarra să abordăm şi problema amuzantă a
frumuseţii ei. Ea avea 65 de ani, când faraonul a luat-o în haremul său,
iar la 80 de ani a făcut furori cu frumuseţea ei în statul lui Abimelec. În
versiunile biblico eroii l ii hui ni de ebrei se caracterizează printr-o
longevitate şi fecunditate supranaturală: Terali avea 250 de ani când a
murit, Avraam a trăit 175 de ani. De aceea poporului ebren nu-i era de
loc greu să creadă că soţia patriarhului, care conform legendei trebuia să
exercite o impresie deosebită asupra contemporanilor, şi-a menţinut atât
de mult timp nurii feminini.
Tradiţia biblică despre frumuseţea ei a străbătut întreaga istorie a
israeliţilor. In peşterile de la Marea Moartă printre ripclc pustii şi
stâncoase s-au descoperit în 1947 suluri cu texte biblice, care provin din
perioada cuprinsă între veacul al 111-lea î.e.n. Şi I e.n. Ele aparţineau
sectei isruelite a essencnilor. Al căror centru a fost mănăstirea din
Qumran. Construită probabil în secolul al IMea î.e.n. Unul dintre suluri
conţine un comentariu arameic pentru Canea înlii, în care, printre altele,
se află şi o descriere a frumuseţii Sarrci. Textual sună astfel: „O. Cit de
rumeni îi erau obrajii, cit de încântători ochii, cât de graţios nasul şi cit
de strălucitoare figura' Ol do bine făcuţi ii erau sinii, şi ce albeaţă
imaculată avea corpul ei! Ce voluptate e să priveşti la braţele ei şt la
palmele pline de graţie! Ce degete lungi şi delicate, ce tălpi îneântătoare
şi coapse perfecte!”
De asemenea, trista istorie a lui Agar îşi găseşte explicaţia în
obiceiurile mesopo-tamiene, codificate în legislaţia lui Hammurabi. Legea
stabilea cu precizie rolul ţiitoarei şi al copiilor ei în familie. In virtutea
legii, ţiitoarea trebuia să nască pe genunchii soţiei fără copii. Acesta era
un act de recunoaştere formală a fiului roabei drept moştenitor al
neamului, cu drepturi depline. Biblia aminteşte de acest obicei în
povestea despre fiicele lui Labari.
Pastorii cer voie unui demnitar egiptean să treacă graniţa. Din
mormântul de la
Bcnihasan.
În arhiva, descoperită în ruinele unui palat aparţinând unui
negustor mesopo-tamian bogat din Nuzu, s-a descoperit contractul de
căsătorie al familiei Tehaptili (aproximativ anul 1500 î.e.n.), care printre
altele cuprinde următoarea prevedere: „Dacă soţia va avea copii, soţul nu
are dreptul să ia o a doua soţie. Dacă în schimb nu va avea copii, atunci
ea singură va alege soţului o roabă, iar copiii născuţi din această unire îi
va creşte ca pe propriii copii”.
Trebuie adăugat că. În spiritul codului lui Hammurabi, Sarra
putea să pedepsească pe roaba Agar, dar nu avea dreptul să o
izgonească din casă.
Să trecem acum la unul dintre cele mai ciudate şi totodată
misterioase obiceiuri rituale, pe care Avraam Ie-a stabilit în peregrinarea
sa spre Canaan, şi anume tăierea împrejur. Această intervenţie aparţine
celor mai vechi practici a popoarelor primitive şi nici măcar nu-i
cunoaştem sensul. Ne întâlnim cu el în toate epocile şi jx; toate
continentele.
Herodot 1-a atribuit grijii pentru curăţenia trupului, cercetătorii
contemporani văd în schimb în el un act magic, care trebuie să
simbolizeze jertfa sângeroasă adusă zeităţii. Tăierea împrejur a fost
practicată de anumite triburi de indieni înaintea descoperirii Americii cât
şi de popoarele Australiei, Polineziei şi Africii.
Pentru noi este important că actului tăierii împrejur i s-au supus
chiar şi preoţii egipteni. Ebreii au luat probabil cunoştinţă de acest ritual
în timpul şederii scurte în Egipt, şi. Răminând sub impresia sensului
său religios, l-au introdus ca pe un semn exterior al alianţei cu
Dumnezeu. Herodot afirmă că ebreii, edomiţii. Ammo-niţii şi moabiţii au
împrumutat obiceiul tăierii împrejur de la egipteni. Aceasta este cu atât
mai verosimil, cu cit tăierea împrejur nu a fost cunoscută în Mcsopc-
tamia, de unde popoarele menţionate au venit în Canaan. Istoricul grec
mai susţine că egiptenii, la rândul lor, au preluat obiceiul tăierii împrejur
de la etiopieni. De asemenea, este de presupus că arabii l-au introdus,
sub influenţa etiopienilor, încă înainte de apariţia lui Mohamed.
Împreună cu islamul el s-a răspândit pretutindeni acolo unde a ajuns
influenţa islamică. Cu toate acestea însă, Coranul nu numai că nu
impune tăierea împrejur, ci din contra o şi trece sub tăcere.
Dacă geneza tăierii împrejur trebuie căutată în Egipt, în schimb
discuţia dintre Avraam şi Dumnezeu şi târguiala lui pentru viaţa
nevinovaţilor locuitori ai Sodo-mti sunt de origine pur mesopotamiană.
In poveştile suraeriene despre potop, zeiţa lştar se duce în faţa celui mai
mare zeu, răspunzător pentru declanşarea cataclismului şi îl acuză de
nedreptate, ba chiar de crimă. După ea, zeul nu avea dreptul să
extermine populaţia, deoarece au căzut victime şi oameni nevinovaţi şi
credincioşi. Acuzaţia sa o termină cu sentinţa caracteristică: „Fiecare
păcătos răspunde singur pentru păcatele sale”.
În acest mit sumerian a fost condamnat principiul răspunderii
colective. Problema suferinţei şi morţii oamenilor drepţi şi credincioşi a
preocupat gândurile generaţiilor din cele mai vechi timpuri. De ce
Dumnezeu li lasă pe oamenii drepţi să sufere, iar păcătoşilor le permite
să trăiască în bunăstare? Cu o încercare de răspuns
82 *V-' la această întrebare ne întâlnim şi în povestirea biblică
despre soarta tragică a lui Iov, cit şi în alte legende antice. Despre gradul
în care s-a întipărit în memoria ebreilor şederea în Mesopotamia. Poate
dovedi scara lui Iacov cu îngerii care urcă şi coboară. Ea aminteşte
perfect de „zikkurat”, adică de piramidele din Ur şi Babilon, cu treptele
lor de piatră, pe care urcă în procesiune preoţi. Îndoielile în această
privinţă slnt împrăştiate de cuvintele spuse de către lacov după trezirea
lui din somn: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e altceva
decât casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” Acea „poartă a
cerului” din contextul cu scară ar fi fost complet de neînţeles, dacă nu
am şti că Babilon înseamnă în traducere „poarta cerului”. Viziunea este
fără îndoială o asociaţie cu „zikkuratul” babilonean.
Pentru a imortaliza viziunea avută în somn, Iacov a aşezat o piatră
şi a uns-o cu ulei. Acest lucru 1-a făcut conform străvechilor obiceiuri
semite. Cultul pietrii (în limba ebraică „massaba”) este cel mai vechi cult
la popoarele primitive. Piatra neagră Kaaba de la Mecca reprezintă o
reminiscenţă a străvechii religii a arabilor din perioada politeismului.
Cultul pietrii a fost exercitat de asemenea de către fenicieni şi canaaneni.
În Palestina au fost descoperite, printre altele, în ruinele oraşului
Ghezer opt stâlpi „sfinţi”, aşezaţi pe un deal. Semiţii credeau că în ei
locuieşte Dumnezeu şi de aceea îi numeau Betel sau „casa domnului”.
Tot astfel a denumit şi Iacov locul unde a zărit în somn scara cu îngeri.
Episodul este o dovadă că în generaţia lui Iacov nu s-a stins fetişismul
arhaic.
Cele mai multe greutăţi le-a provocat cercetătorilor scena jertfirii
lui Isaac pe rug. Acest capitol sumbru din istoria biblică nu este de loc la
concordanţă cu noţiunea Domnului blind, care a pus la încercare într-un
mod atât de crud pe credinciosul său supus. Astăzi ştim că episodul
reprezintă ultima mărturie a obiceiurilor de cult barbare, iar datorită
descoperirilor arheologice i-am cunoscut geneza.
În Mesopotamia, Siria, ca şi în Canaan a existat un obicei foarte
vechi de a jertfi zeilor pe copiii prim născuţi. In săpăturile din Ghezer,
într-unui dintre cele mai venerate centre ale cultului canaanean,
arheologii au descoperit în peşteră şi pe terenurile ei înconjurătoare urne
cu schelete de copii de opt zile jertfiţi zeilor. Copii erau oferiţi, de
asemenea, cu ocazia ridicării de temple şi clădiri publice. Rămăşiţele
unor asemenea jertfe de ritual se intlnesc deseori zidite; la Megiddo, la
baza zidului oraşului, s-au găsit cimentate rămăşiţele unei fete de
cinsprezece ani.
Episodul are o anumită legătură şi cu miturile mesopotamiene. De
pildă cu cel al berbecului, care s-a încurcat cu coarnele în spini. Acesta
era fără îndoială un simbol de cult, după cum a demonstrat arheologul
englez Wolley, care a scos din ruinele oraşului Ur o sculptură a unui
asemenea berbec, încurcat cu coarnele în spini. Pentru sumerieni,
această sculptură trebuia să reprezinte un lucru deosebii de sfânt.
Despre aceasta ne vorbeşte nu numai faptul că a fost găsită într-unul
dintre mormintele regale, dar şi modul ei de realizare. Sculptată în lemn,
a fost acoperită r

W
9S
Berbec din aur fi din lapislazuli. Din mormântul regal de Ia Ur.

Cu o foiţă de aur. Iar coarnele şi crengile tunsului meşterul antic


le-a făcut din lapislazuli.
Popoarele, care în timpul lui Avraam locuiau în Canaan,
aparţineau în majori late grupei semite de vest şi vorbeau o limba foarte
apropiată de cea ebraică. Despre credinţele lor religioase am avut
informaţii foarte restrânse. Abia tăbliţele cu scriere cuneiformă,
descoperite în ruinele oraşului fenician Ugarit, ne-au permis să
reconstituim perfect mitologia şi ritualul lor religios. Zeul lor cel mai
important a fost El (zeu), care apărea de multe ori sub numele de Dagan
sau Dagon. Acesta era considerat drept întemeietorul lumii şi era
imaginat ca un bătrân cu o barbă mare. Zeul cel mai popular însă era
Baal, stăpânul furtunii şi ploilor protectorul agricultorilor şi recoltei. Din
amintitul panteon canaanean trebuie menţionată, de asemenea, zeiţa
dragostei, Aştart. Denumită şi Aşera. Cultul practicat în cinstea ci avea
un caracter orgiatic, iar în sanctuarele ei se cultiva un desfrâu sacru.
Fiecare oraş canaanean avea în plus zeul său protector.
Religia canaanenilor are nenumărate asemănări cu credinţele
babilonenilor Anumiţi zei au corespondentul lor babilonian, chiar şi
numele lor sunt deseori asemănătoare. Fără îndoială că cultul iniţial
politeist al ebreilor a fost asemănător în multe privinţe cu cultul
canaanean. Textele biblice dovedesc că şt ebreii' s-au servit deseori de
cuvântul Baal pentru desemnarea Domnului; Elohim – Dumnezeu
conţine aceeaşi rădăcină ca şi numele celui mai mare zeu canaanean El,
iar fiul lui. Asimilat deseori cu Baal. Se numea Iav. Ceea ce reprezintă
fără îndoială o variantă dialectală a denumirii tribale a zeului ebreilor
lahve.
Canaanenii aduceau zeilor lor jertfe umane, dar din punctul de
vedere al civilizaţiei erau cu mult mai înaintaţi decât triburile nomade de
ebrei. Ei locuiau în oraşe, practicau agricultura şi posedau o industrie
manufacturieră dezvoltată. Această superioritate a civilizaţiei cit şi
înrudirea lingvistică, şi de cult nu a putui să nu exercite o influenţă
puternică asupra noilor emigranţi care locuiau în corturi.
Avraam, fără îndoială, s-a opus acestor influenţe, expresia
atitudinii lui fiind şi episodul cu Isaac. După cum se întâmplă în general
în Biblie, obiceiul real al cultului barbar suferă aici o amplificare,
devenind simbolul unei gândiri religioase profunde. În acest caz se
urmărea să se scoată în evidenţă supunerea în mod necondiţionat voinţei
lui Dumnezeu şi mai ales schimbările esenţiale care au avut Ioc în
concepţiile religioase ale ebreilor.
În Cartea Numeiilor se condamnă jertfirea copiilor c: t cea mai
gravă crimă a canaanenilor. Incidentul cu Isaac constituie deci un act
formal de renunţareI3 practicile sângeroasc. Care fără îndoială mai
aveau loc incă în Canaan.
Mult timp a rămas nedezlegat misterul acelor statuete ale idolilor
casei, pe care le-a furat Rahila. Cercetătorii Bibliei erau intrigaţi de ce
Rahila a furat acei idoli, denumiţi în limba ebraică „terafim”, şi de ce
Laban le-a acordat o aşa de mare atenţie. Răspunsul la această întrebare
s-a găsit abia nu demult. In arhiva tăbliţelor cu scrierea cuneiformă din
Nuzus-a descoperit un testament care con semna că tatăl lăsa fiului mai
mare statueta idolului casei împreună cu moştenirea principală şi
menţiona că ceilalţi fii au dreptul să vină în casa moştenitorului
principal şi să aducă jertfe acestui idol. Din prevederile codului lui
Hammurabi rezultă că, dacă ginerele era în posesiunea idolului socrului,
avea drept egal cu fiii la împărţirea moştenirii.
Pe baza acestor relatări avem dreptul să bănuim că Ştahila s-a
condus în aceste lapte nu atât din motive de cult, cât mai ales din motive
practice. Furând idolii casei, a vrut să asigure soţului dreptul de a
participa la moştenirea tatălui. Laban şi-a dat seama de aceasta şi de
aceea a încercat cu atâta înflăcărare să-şi recapete statuetele furate.
Nu mai puţin străvechi este obiceiul slujirii unui anumit număr de
ani în casa socrului pentru a primi în căsătorie pe fată, dar ceea ce este
mai ciudat, e că până astăzi el s-a păstrat încă la anumite popoare din
Orientul îndepărtat. Arkady Fiedler povesteşte de un caz asemănător în
lucrarea sa Bananele sălbatice, întâlnit la populaţia vietnameză taiov.
Încă în secolul al XlX-lea obligaţia servirii la socru a fost folosită la
tătari şi sirieni. Călătorul german Burckhard în cartea sa Călătorie în
Siria, scrie ceea ce urmează: „Cândva am întâlnit un tlnăr bărbat, care a
lucrat opt ani numai pe mâncare; la sfârşitul acestei perioade trebuia să
ia de soţie pe fata stăpânului său. Pentru care altfel ar fi trebuit să
plătească şapte sute de piaştri. Când l-am întâlnit, era căsătorit de trei
ani. Se plângea însă cu amărăciune de socrul său, care cerea de la el, în
continuare, să-i facă cele mai grele munci pe gratis. Acest fapt îl
împiedica să-şi întemeieze propria gospodărie şi familie. Întâmplarea se
petrecea lângă Damasc”. Ce asemănare izbitoare cu hărţuielile dintre
Laban şi Iacov! In capitolele Cârtii Intti, care cuprind faptele celor trei
patriarhi. Întâlnim denumirile unei serii întregi de oraşe, care în mod
iniţial au fost considerate drept legendare. Insă marile succese ale
arheologiei de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al
XX-lea au confirmat istoricitatea lor, dovedind, totodată, că din acest
punct de vedere Biblia este autentică.
Aceste capitole se referă în primul rând la oraşul Ur, din care tatăl
lui Avraam a emigrat în Haran. In anul 1922 marele arheolog englez,
Leonard Woolley, a început săpăturile pe dealul, denumit de către arabi
Muntele Smoaiei, şi a descoperit ruinele unui mare oraş, întemeiat de
către sumerieni cu trei mii de ani î.e.n. In vârful construcţiei cu o formă
asemănătoare cu a piramidei, denumită zikkurat. Se afla un templu
închinat zeului lunii, înconjurat cu pioşenie timp de aproape două mii de
ani, fără Întrerupere.
Din săpături Woolley a reconstruit casa unui cetăţean bogat din
perioada secolelor XIX şi XVIII î.e.n. Adică din timpul când, probabil, a
locuit acolo familia terahizilor. Pe baza acestei reconstrucţii arheologul
englez scrie în cartea Urul caldeenilor următoarele: „Trebuie să revizuim
complet părerile noastre despre patriarhul ebrcilor, din moment ce am
aliat m ce condiţii culturale şi-a petrecut primii săi ani. A fost cetăţeanul
unui oraş mare şi moştenitorul unei civilizaţii vechi şi foarte dezvoltate.
Casele sunt mărturia unei vieţi de confort, ba chiar.< unei bunăstări”.
Şi mai interesantă cslc istoria descoperirilor oraşului Haran. Din
tradiţia biblic„ rezultă că motivul emigraţiei terahizilor din tir In Haran a
fost credinţa. Dup. I părerea orientalistului american Albright, emigraţia
a avut loc din secolul a! XX-lea până în secolul al XVII-Iea î.e.n., în
perioada domniei lui Hammurabi. Ceea ce constituie încă obiectul unor
vehemente discuţii. Savanţii prezintă trei date: 1955-1913 î.e.n., 1792-
1714 î.e.n. Şi 1728-1686. Sunt motive să se creadă că terahizii au fost
adepţii zeului lunii. Dovada o constituie tradiţia cuprinsă în capitolul 24
al Cârtii lui losua (versetul 2): „. În vechime părinţii voştri: Terah. Tatăl
lui Avraam, şi tatăl lui Năhor, au trăit peste fluviu (Eufrat) şi slujeau la
alţi dumnezei!”
Din textul biblic aflăm de ce Avraam a părăsit Haranul şi a plecat
spre pămin-t urile Canaanului. Motivul emigraţiei a fost trecerea lui
Avraam la henoteism care după textul biblic a avut loc deja în Ur.
Această convingere a fost adine înrâ dăcinată în tradiţia israelită şi şi-a
găsit expresia încă în Cartea fudilei (cap. 5. Versetele 7. 8, 9). Eroina
acestei cărţi, ludita, povesteşte astfel asirianului Olofern despre
strămoşii ei: „. Ei ou voiră să se închine dumnezeilor părinţilor lor. Ca a
locuiau în ţara Caldeilor. Se lepădară de legea părinţilor lor şi se
închinară Dumnezeului cerului. Dumnezeului pe care l-au cunoscut.
Apoi Dumnezeul lor le porunci să lase sălaşurile şi să plece în ţara
Canaanului”.
Una dintre legendele scrise pe tăbliţele cuneiforme descoperite la
Ugarit povesteşte despre lupta dintre adoratorii lunii şi adoratorii
soarelui cit şi despre izgonirea primilor. In afară de aceasta s-au
descoperit urmele cultului lunii şi în Palestina. Savanţii presupun că
numele tatălui lui Avraam. Terah, se trage de la cuvântul comun tuturor
limbilor semite, care înseamnă „lună”.
Arheologul englez David Storm Rice a plecat în anul 1957 în partea
sudică a Turciei unde a descoperit ruinele Haranului. S-a stabilit că
oraşul terahizilor se afla pe râul Nahr Balih, aftuent al Eufratului de sus.
La circa 500 km. La nord de Ur.
Despre faptul că Haranul a fost centrul cultului zeului lunii şi că
locuitorii lui erau cunoscuţi pentru fanatismul lor, am aflat din diferite
texte babilonice vechi. Nimeni însă nu a presupus cât de mult au fost ei
legaţi de zeul lor. Ca urmare a cercetărilor pe care le-a efectuat
arheologul englez, s-a dovedit că cultul lunii a supravieţuit acolo naşterii
şi căderii statului roman, că creştinismul s-a oprit la porţile lui şi că
însuşi islamul a trebuit să se împace cu existenţa lui secole îndelungate.
Abia în timpul domniei lui Saladin a fost distrus templul său. Iar pe
temeliile lui s-a construit, în anul 1179 e.n., un mecet pe care, la rândul
lor. Mongolii l-au făcut una cu pământul în secolul al XllI-lea.
Mecetul din Hebron ridicat deasupra presupusului mormtnt al
Sarrei. A lui Avraain. Ivimc şi Iacov.
De sub ruinele celor trei porţi ale mecetului, dr. Rice a scos trei
placi de piatră cu emblema zeului lunii gravată pe ele. Plăcile erau
aşezate astfel, încât credincioşii lui Mahomed, intrând în mecet, aveau să
calce pe ele în semn că religia anticfi a Haranului a fost înlăturată pentru
totdeauna.
Pe baza acestor date dr. Rice a emis ipoteza că cultul zeului lunii a
durat în Haran până în secolul al Xll-lea e.n.
Ce concluzii putem trage noi de aici? Dacă acceptăm că Avraam
din povestirile) biblice a existat într-adevăr, atunci emigraţia lui o putem
considera drept fuga unui întemeietor de cult nou. Urmărit de către
locuitorii fanatici ai Haranului. Se impune aici o analogie cu Mahomed,
care a trebuit să fugă din Mecca. Dacă punem însă sub semnul întrebării
istoricitatea lui Avraam. Atunci. În conformitate cu sugestiile tăbliţelor
din Mari. Îl vom considera ca o personificare a tot ceea ce unul dintre
triburile ebraice a suferit în timpul peregrinărilor sale. Mai mult.
Anumite texte biblice ne îndreptăţesc să presupunem că monoteismul
patriarhilor nu a fost un monoteism în înţelesul de azi al cuvântului, ci
un cult al unei zeităţi > de trib care apărea sub denumirea de Elohim. '„
Oare, faţă de aceste date, trebuie respinsă ipoteza că emigraţia din
Haran a avut cauze care ţineau de cult? Cred că nu. Trebuie doar ca prin
Avraam să sc înţeleagă un trib, şi atunci ipoteza capătă probabilitate.
Unul dintre triburile ţ, ebraice, care locuia în Haran. Putea să intre într-
un conflict puternic cu adoratorii
XX lunii din acel oraş, deoarece în afara zeităţii ocrotitoare a
tribului său nu vroia să recunoască alţi zei. Astfel acest conflict 1-a
obligat până la urmă să-şi caute o nouă reşedinţă în Canaan.
Informaţiile despre aceste evenimente – aşa cum am mai amintit – au
supravieţuit în legende şi în povestiri populare, pe care mai târziu preoţii
le-au introdus în textul biblic.
Din istoria comparată a religiei se ştie că zeii au suferit aceleaşi
schimbări ca şi credincioşii lor. Sub influenta zguduirilor politice şi a
suferinţelor îndurate, israeliţii şi-au elaborat treptat religia lor tribală, ca
până la urmă. După întoarcerea din robia babiloneană, să o ridice pe
culmile unui monoteism pur etic. Iahve devine un zeu universal, care
corespundea nevoilor timpului şi civilizaţiei superioare la care ajunsese
poporul israelit. Slujitorii cultului, preoţii-redactori au realizat, în acest
spirit, corecturile necesare în textele versiunilor vechi, străduindu-se să-
1 prezinte pe Avraam drept un adept al monoteismului. După câte ştim,
aceasta n-a reuşit în întregime, deoarece în unele fragmente ale textului
se pot urmări caracteristicile tribale ale zeului originar, ebraic.
Căutările arheologice în Palestina dau rezultate din ce în ce mai
bune. În ultimul timp s-au descoperit ruinele câtorva oraşe de
importantă secundară, dintre cele enumerate în istoria patriarhilor. Aşa,
de exemplu, în vecinătatea actualei localităţi Teii Balata au fost
descoperite ruinele oraşului aparţinând regelui Hemor. Unde a avut Ioc
acea vendetă sângeroasă a fiilor lui Iacov. Stratul cel mai vechi al
săpăturilor atinge secolul al XlX-lea î.e.n. Aici s-au descoperit rămăşiţele
unui zid puternic de fortificaţii, a palatului şi templului. Regele Hemor.
După cum se poate trage concluzia de aici. Nu a fost un rege oarecare.
În schimb Mamvri, unde Avraam. Iar mai târziu Isaac au locuit
între stejari, nu a dispărut şi se află la 3 km nord în Hebron. Arabii
denumesc acest loc Haram Râmeţ el-Chalil („ridicat ura sfântă a
prietenului lui Dumnezeu”), adică a lui Avraam. Acolo, din vremuri
îndepărtate, stejarul a fost obiect de cult. La fel ca şi fintâna şi altarul lui
Avraam. Căutările arheologice au descoperit o aşa-numită fintână a
patriarhului şi fundamentul altarului, pe care în secolele următoare s-a
ridicat un altar creştin. În plus, în peşterile din împrejurimi s-au găsit
schelete omeneşti. Care dovedeau că la Mamvri a fost în antichitate un
cimitir mare. Deasupra grotei din Macpcla. În apropiere de Mamvri, unde
după tradiţia biblică sunt îngropaţi Avraam. Isaac şi Iacov. Se află în
prezent unul dintre cele mai venerate meceturi.
Astăzi, ştim, de asemenea, unde s-a aflat oraşul lui Abimelec.
Gherar. Ruinele lui au fost găsite la Teii Dgemleh. La 13 km sud-est de
Gaza. In anul 1927. O echipă arheologică engleză a ajuns până la stratul
din epoca de bronz. In ruine au fost găsite diferite greutăţi folosite Ia
cântărit, lucru care dovedeşte că Gherarul a fost pe vremea lui Avraam
un important centru comercial.
Nu s-a reuşit până în prezent să se localizeze aşezarea Sodomei şi
Gomorei, deşi în ultimii ani predomină din ce în ce mai mult părerea că
aceste oraşe au existat într-adevăr. Rezultatele de până acum ale
cercetărilor se prezintă, pe scurt, astfel:
1. Încă la jumătatea secolului al XlX-lea englezii au descoperit că
de la capul îngust. Lisan. De pe malul răsăritean al Mării Moarte se
întinde sub apă un prag înalt de stânci. Care taie lacul în două bazine
separate. In partea sudică apa este foarte scăzută, iar în partea de nord
fundul lacului ajunge brusc până la o adân-cime de patru sute de metri.
Se presupune că partea mai ridicată a format cândva o câmpie şi că a
fost inundată ca urmare a unui cataclism geologic. Biblia afirmă că
Sodoma şi Gomora se aflau în Valea Păduroasă (în limba ebraică Sidim).
„unde e acum marea cea sărată” (c. 14. V. 3). Nu de mult s-au descoperit
fragmente din Faptele originare ale preotului fenician Sanhuniaton, care
scrie următoarele: „Valea Sidim a căzut şi a devenit lac.”
2. Cercetările geologice au descoperit urmele unor cataclisme
vulcanice puternice în valea Iordanului, la poalele muntelui Taurus, în
deşertul arab. În golful Akab şi de-a lungul Mării Roşii. Geologii au reuşit
cbiar să stabilească data acelui cataclism natural. El a avut loc cu două
mii de ani î.e.n. Deci în timpul lui Avraam.
3. In vecinătatea imediată a Mării Moarte se află o scrie de coline,
formate în cea mai mare parte din sare pietrificată. Anumite coline, în
urma procesului de dcscompunerc.au căpătat contururi asemănătoare
figurilor umane. Fără îndoială că aici s-a născut legenda despre soţia lui
Lot. Transformată în stâlp de sare.
4. De aici rezultă că în memoria generaţiilor israeliene s-a păstrat
amintirea unui cataclism natural, care s-a petrecut în vremuri
îndepărtate în împrejurimile Mării Moarte. Poporul – lucru de înţeles – a
înconjurat acest eveniment zguduitor cu o mulţime de legende şi
întâmplări, ceea ce nu înseamnă însă. Că sursele lor nu sunt adevărate
din punct de vedere istoric.
5. Aviatorii care zboară regulat deasupra Mării Moarte afirmă că au
observat conturul unor ruine, şi aceasta tocmai în acel loc unde, după
calcule, trebuie să se afle Sodoma şi Gomora. Scafandrii au încercat să
cerceteze fundul lacului. Astfel, de exemplu, şeful misiunii baptiştilor la
Betleem, dr. Ralf Baney, a declarat în anul 1958 că a ajuns până la
fundul lacului unde a întâlnit rămăşiţele unui mor-mânt, însă afirmaţia
lui a fost primită mai curând cu neîncredere.
Nu este un lucru simplu să te scufunzi în Marea Moartă şi să
observi în amănunţime fundul ei. Apa conţine 257<> sare şi este atât de
tulbure, încât este greu să deosebeşti ceva la o depărtare de un braţ. In
plus este atât de densă, incit un om se poate culca pe suprafaţa ei
reuşind să citească o carte. Scafandrul trebuie să ia cu el aproape 40 de
kg greutate pentru a putea ajunge până la fundul lacului, în plus,
procentajul mare de sare provoacă inflamaţii puternice ale pielii şi
umflături dureroase ale buzelor. In ultimul timp se pregăteşte pentru o
expediţie subacvatică o echipă arheologică americano-canadiană. Poate
că ea va reuşi să dezlege secretul Sodomei şi al Gomorei.
Ţinem să prezentăm aici şi problema Damascului. In'Biblic nu
există nici o indicaţie că Avraam In drum spre Canaan s-a oprit în acest
oraş. Descriind acest episod al călătoriei nu ne-ara condus după
presupuneri neîntemeiate, ci ne-am bazat pe surse şi dovezi sigure, care
dau acestui popas o mare doză de probabilitate:
1. Despre trecerea lui Avraam prin Damasc menţionează istoricul
evreu Josephus llnvius (37-95 e.n.) în opera sa Arheologia iudaică,
bazându-se, probabil, pe surse necunoscute nouă sau transmise de
tradiţia populară.
2. Drumul antic cel mai des folosit din Haran spre Canaan trecea
prin Siria, şi deci prin Damasc. Nu avem nici un motiv să credem că
Avraam a ales altul, mai puţin comod şi care ocolea mai mult.
3. Trecerea prin Damasc este confirmată şi de. Faptul că în viaţa
lui Avraam apare deodată persoana lui Eliezer din Damasc. Patriarhul i-a
încredinţat un rol de conducere în gospodăria sa şi. Îriainte de a i se
naşte propriul fiu Isaac. 1-a considerat drept principalul său moştenitor,
conform codului lui Hammurabi. Care permitea adoptarea în caz că din
căsnicie nu rezultaseră copii.
Ţara în care a emigrat Avraam se numea iniţial Canaan. Sau „ţara
câmpici”, sau după alţi savanţi – „ţara lânii de purpură”, denumire
datorată colorantului preţios, produs din melci de mare. Murex. Abia
Herodot a denumit-o Palestina. Denumirea provine de Ia numele biblic al
filistenilor „Palistim”, popor care în veacul al XIII-lea î.e.n. Ocupa
malurile de sud ale Canaanului.
Palestina poate fi împărţită în trei părţi principale: fâşia de câmpie
dc-a lungul Mării Mediterane, colinele care se întind la vest de Iordan,
cunoscută sub numele de Transiordania, şi partea stâncoasă pe partea
de est a râului. Sau Postiordania. Pe fragmentul sudic al litoralului
mediteranean solul a fost deosebit de fertil, irigat de mici rtuleţe. Valea
Saron, care se află în aceste împrejurimi, era denumitft „grădina raiului”.
Colinele de pe partea vestică a Iordanului erau. Ele asemenen. Fertile în
multe locuri. Datorită climei calde creşteau aici până şi curmali, fn
special Galileea era renumită pentru fertilitate, şi din cele mai vechi
timpuri avea o populaţie foarte densă. Aici s-au scos la iveală ruinele
multor oraşe antice menţionate în Biblie. Şi la est de Iordan se aflau
regiuni nu prea muri. Unde se putea practica agricultura.
În general, însă, Canaanul era o ţară unde se creşteau vite.
Platourile, izlazurile muntoase şi stepele uscate furnizau păşuni pentru
turme, deşi din timp în timp sufereau de pe urma secetei. In valea
Iordanului, pământul putea fi cultivat numai în regiunea lacului
Ghenizart, restul terenurilor fiind acoperite cu o vegetaţie abundentă,
erau populate de animale şi chiar de cele răpitoare.
Modul primitiv de prelucrare a pământului. Nefolosirea
îngrăşămintelor, secătuirea rapidă a solului şi secetele au făcut ca
foametea să fie un fenomen cronic în Palestina.
RAFAEL §1 BALTAZAR PERUZZI – Visul lui lacov.
Egiptenii se obişnuiseră să vadă triburi de păstori nomazi ce
apăreau la granii j >i cercau adăpost. Ştiau că îi gonea din urmă
foametea şi că ->int oameni liniştiţi care nu ascund intenţii duşmănoase.
De aceea ii primeau lâră nici o greutate pe terenurile, încă mici, locuite
de ei în delta Nilului. Desigur că pentru aceasia percepeau biruri.
Importante în acest sens sunt picturile de pe pereţii unui mormânt
egiptean înfăţişând figuri zguduitoare de nomazi, slăbiţi din muza
foametei, numai piele şi os. Frescele din mormântul din Beni Hassan
reprezintă în mod realist un trib de păstori semiţi, care duc tratative Ia
graniţă cu funcţionarii egipteni.
Zidul de graniţă egiptean, ridicat pentru apărarea în faţa atacurilor
triburilor războinice din deşert, exista deja cu două mii de ani î.c.n. Deci
şi în timpul hu Avraam. Despre aceasta aflăm din întâmplările descrise
de demnitarul egiptean Sinuhe care. Amestecat fiind în nişte intrigi de
curte, a trebuii să fugă peste graniţă. El povesteşte că a trecut peste
„Zidul Regal” în timpul nopţii şi s-a îndrepta! spre Canaanul de Nord.
Acolo a găsit adăpost la un şef de trib care ar fi putut tot atât de bine să
lic Avraam. Isav sau lacov. În povestirea sa ci descrie intimai fertilitatea
solului din aceste locuri, ceea ce ar confirma spusele Bibliei despie
Canaan, prezentat ca o ţară unde „curge lapte şi miere”.
Este de la sine înţeles, că această laudă se putea referi numai la
acele teritorii, unde prosperau agricultura şi grădinăritul. Sinuhe scrie
printre altele: „Acesta era un pământ bun. Smochinii şi viţa de vie
rodeau acolo în cantităţi mari. Iar vin am avut mai mult decât apă. De
asemenea, nu ne-a lipsit niciodată mierea şi măslinele. Copacii erau plini
de cele mai felurite fructe. Acolo se cultiva şi griul, şi orezul. Vitele erau
nenumărate. In fiecare zi mâncam piinc, vin, carne fiartă sau păsări
fripte. In plus. Am mâncat vânat, deoarece ei mergeau la vânătoare
pentru mine. Iar eu mă alăturam deseori acestor vânători cu ogari”.
Descrierea veşmintelor poporului ebreu o datorăm tot
descoperirilor arheologice efectuate în Egipt. In mormântul demnitarului
egiptean din Beni Hassan, datat din veacul al XVIII î.e.n., se află o
pictură murală ce reprezintă un trib de nomazi semiţi din Palestina,
bărbaţi bărboşi, femei şi copii. Unii dintre bărbaţi poartă fuste scurte în
dungi colorate, iar alţii, inclusiv fcmeile, sunt înveliţi în mantii lungi,
pitoreşti. Armamentul nomazilor se compune din lănci, arcuri şi praştii.
Unul dintre nomazi cânta la o liră mică. Ceea ce dovedeşte că de atunci
semiţii iubeai mult muzica. Predomină culorile verde, roşu şi albastru.
Biblia confirmă de altfel. În anumite locuri, că ebreii iubeau
culorile. In Curtea lefirii (c. 25, v. 3-5) Dumnezeu ii recomandă lui Moisc
să siringă de la oamenii săi dări, şi anume: „. Aur, argint şi aramă,
mătase violetă, purpurie şi stacojie, în şi păr de capră. Piei de berbec
vopsite roşu, piei de viţel de marc.” In Cartai toua a regilor (c. I, v. 24)
David strigă: „Fiicele lui Israel, plângeţi pe Saul. Cel ce v-a îmbrăcat în
purpură cu podoabe şi v-a pus pe straie podoabe de aur!”
L
ÎNTÂMPLĂRILE FURTUNOASE ALE LUI IOSIF
^EGIPTUL ÎN TIMPUL DOMNIEI
^LUI RAMSES oMi-lM= zM^ER=E^rA^MEE~D^I~T=E^REA: EN^Ăl
VÂNDUT ÎN ROBIE. Iacov a avut doisprezece fii, dar cea mai mare
afecţiune o avea pentru feciorii săi cei mai mici. Losif şi Veniamin.
Deoarece au fost născuţi de Rahila cea iubită. Veniamin era încă.
Băieţandru, pe când losif se făcuse băiat mare şi nimeni în familie nu-1
întrecea în inteligenţă. Se înţelege că tatăl era foarte mândru de el şi, aşa
cum se întâmplă uneori, îi îndeplinea cu uşurinţă toate dorinţele. I-a
fScut, printre altele, un veşmânt cu modele şi în culori minunate şi nu
prea insista să se obosească cu muncile gospodăreşti. Feciorii Bilhăi şi
Zilpei aveau pe cap grija animalelor şi toată ziua şi-o petreceau la
păşune. În timp ce losil trona acasă, împopoţonat ca un prinţ moştenitor.
In plus el îşi dădea aere de superioritate, se lăuda foarte mult şi pe toate
le ştia mai bine decât fraţii lui de sânge.
Mai rău era faptul că îi spiona şi apoi îi pâra tatălui dacă făceau
ceva ne-permis. Fiii lui lacov, aflându-se foarte mult în afara casei
părinteşti, aveau destule de ascuns şi de aceea îl urau din toată inima pe
acest vanitos şi pârâtor, care le amăra viaţa. Losif, orbit de importanţa
propriei sale persoane, nu-şi dădea seama de ura care se strângea în
jurul lui. Nu era nici o zi în care el să nu-şi supere fraţii într-un fel sau
altul în special. Îi supăra cu visele lui în care se făcea că ei apăreau
întotdeauna într-o situaţie înjositoare, lntr-o bună zi, când familia s-a
strâns în jurul mesei să mănânce, le-a povestit următorul vis: „Ascultaţi
visul ce am visat: Parca legam snopi în ţarină şi snopul meu parcă s-a
sculat şi stătea drept, iar snopii voştri s-au strâns roată şi s-au închinat
snopului meu”. Fraţii lui de sânge s-au mâniat şi l-au întrebat ostentativ:
„Ai să domneşti poate peste noi? Sau poate ai să ne stăpâneşti?„ Iacov,
ca de obicei. În această ceartă i-a luat partea fiului mai mic. Dar în
curând losif a avut alt vis, în care nu numai cele unsprezece stele i se
închinau, ci şi soarele şi luna^. Acest lucru 1-a îndurerat chiar şi pe
bătrânul său tată. „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? – îi spuse
supărat.
— Au oară eu şi mama ta şi fraţii tăi vom veni şi ne vom închina ţie
până la pâ-mânt?„ losif. Certat prin surprindere de către. Iacov, s-a
arătat un timp foarte abătut. Apoi incidentul neplăcut a fost uitat, iar el
a început din nou să se bucure' de favoruri şi privilegii. S-a întâmplat o
dată. Ca fraţii lui de sânge să ajungă, în căutarea păşunilor, până
aproape de Sic hem, şi de acolo n-au mai dat nici un semn de viaţă.
Neliniştit de lipsa vitelor, Iacov 1-a trimis pe losif să afle ce li s-a
întâmplat. Losif acceptă imediat rolul de supraveghetor simţindu-se
chiar onorat de aceasta. La Sichem a aflat că fraţii Iui s-au mutat cu
turmele Ungă oraşul Dotain. Porni deci în urmărirea'lor. Fraţii l-au zărit
imediat ce a apărut la orizont. Unul dintre ei zise cu un aer zeflemitor: –
„Ia uitaţi cine vine! Născocitorul nostru de vise! Să-I întâmpinăm în aşa
fel încât să-i treacă toată pofta de a mai visa!” Văzindu-1 pe acest prin-
ţişor gătit şi care cu siguranţă că se pregătea din nou să-i spioneze,
feciorii Bilhăi şi ai Zilpei se hotărâră să termine cu el o dată pentru
totdeauna. Unii au fost de părere să-t omoare şi să-l arunce într-o
fântână secătuită, iar tatălui lor să-i. Spună că 1-a sfâşiat o fiară. Dar
Ruben a fost împotrivă şi şi-a implorat fraţii să nu verse sânge de frate.
Le-a propus să-1 lase yiu într-o fântână. Deoarece şi aşa trebuia să
moară de foame. Hotărî însă, în
Isinea lui, ca, la adăpostul nopţii, să-şi scoată tratele din capcană
şi să-1 ducă înapoi. La tatăl lor. Fraţii înfuriaţi, după lungi discuţii, au
căzut de acord, până la urmă, cu această soluţie. Când Iosil' s-a
apropiat, s-au aruncat asupra lui. L-au dezbrăcat, l-au legat cu frânghii
şi l-au lăsat într-o fântână adâncă. Sărmanul şi-a pierdut dintr-o dată
minţile de spaimă, iar când s-a văzut în puţul întunecos, l-a cuprins o
asemenea frică. Încât a început să plângă cu glas tare. Fraţii criminali,
surzi la ameninţările şi rugăminţile lui. S-au aşezat să mănânce. Iar lui
nu i-au aruncat nici măcar o bucată de pâine. Au trecut câteva zile, iar
Iosif trecea prin chinurile foamei şi ale setei.
Într-o bună zi a apărut o caravană de madianiţi sau ismueliţi, care
aducea din Galaad pentru Egipt tămâie. Balsajn şi smirnă. Aceştia erau
negustori bogaţi, îmbrăcaţi cu haine alese. La gâtul şi braţele lor sclipeau
în soare podoabe din aur curat, iar hamurile catârilor de povară erau
bătute cu cuie de aur. Feciorilor lui lacov le veni atunci idcea să-1 vândă
pe Iosif în robie. Neguţătorii călători, după ce au examinat cu atenţie pe
acest tânăr slăbănog, au încheiat târgul, plătind pentru ci douăzeci de
arginţi, deoarece ştiau bine că pe piaţa egipteană tânărul rob era o marfă
bine plătită. Îndată ce caravana porni mai departe, fraţii au înmuiat
hainele lui Iosif în sânge de ied şi le-au iiimis tatălui cu întrebarea dacă
Ic recunoaşte. VăVând mantia însângcrată.1 fiului iubit. Lacov aproape
că înnebuni. Sfâşiindu-şi hainele de pe el. Se văieta în durerea Iui
ncmângâiată; „E haina, fiului meu! L-a mâncat o fiară sălbatică; o fiară l-
a sfâşiat pe Iosif!” Apoi se îmbrăcă cu pânză de sac şi-şi plânsc pierderea
până la sfârşit. Familia încercă pe diferite căi să-i aline durerea
părintească, dar lacov. Nemângâiat, repeta cu glas frânt: -„Plângând, mă
voi pogori în iad la fiul meu!” In timp ce el se afla wufun-dat în această
durere, madianiţii porniră mai departe, ducându-1 ca rob în Egipt pe
nefericitul Iosif. Plâns cu atâta amărăciune, dar atât de josnic irâdat de
fraţii săi.-
IOSIF ÎN CASA LUI PUTIFAR. Neguţătorii ambulanţi îl vândură pe
Iosif lui Putifar, comandantul trupelor de gardă ale faraonului. În acest
fel. Fiul lui lacov a ajuns în slujba unuia dintre cei mai mari demnitari ai
Egiptului. Aici îi mergea destul de bine. Devenind harnic, cinstit şi cit se
poate de prevăzător, a crescut în ochii stăpânului său, care îi acordă
încrederea sa şi îi încredinţa misiuni din ce în ce mai importante. Până la
urmă a ajuns până acolo, încât l-a numit cel mai mare supraveghetor al
averilor sale şi nu se mai amestecă de loc în măsurile pe care el le lua.
Tot ce hotăra Iosif era binevenit. Putifar era mulţumit de el şi avea
motive întemeiate să-1 distingă astfel pe robul ebreu. De când îi
încredinţase cârma treburilor, sale. Averea i s-a înmulţit, iar el, eliberat
de grijile vieţii de toate zilele, putea să se dedice în linişte armatei şi să-şi
satisfacă toate dorinţele.
Dar. Aşa cum se spune. În urma fericirii vine nefericirea. Iosif era
un tânăr bine făcut şi cu mult farmec. Soţia lui Putifar s-a îndrăgostit cu
pasiune de el şi căuta orice mijloace să-1 corupă. El însă a respins
avansurile ei, căci nu vroia să plătească cu o astfel de josnicie bunătatea
stăpânului său. Din păcate, această femeie pofticioasă şi-a pus în gând
să-1 cucerească pe acest lânar. Cu orice preţ. Profitând o dată de faptul
că nici soţul său şi nici slugile, nu erau în casă. L-a atras sub un pretext
oarecare în camera de dormit, i s-a agăţat de git şi cu toată ereutatca
corpului l-a tras în pat.
Iosif s-a apărat cu desperare şi până la urmă a fugit, lăsând
mantia sa în mâinile ademenitoarei. Jignită profund în mândria sa. De
femeie dispreţuită, ca s-a răzbunat pentru acest afront puternic. A
început să strige din toate puterile iar când slugile au început să se
strângă de peste tot. Ie-a; irâtat mantia ca dovadă a vinei lui losif.
Putifar. A aflat despre toate când s-a întors acasă, şi. Dând crezare
raânici soţiei perverse. II băgă imediat pe losif la închisoare.
Insă. Chiar şi în nefericire, fiul lui Iacov nu a pierdut nimic din
abilitatea sa. După o bucată de timp el a cucerit încrederea mai-marelui
temniţei şi a preluat paza asupra tuturor osindiţi-lor. Acesta fiind un om
comod, putea fi înlocuit în muncile şi grijile gospodăreşti zilnice. Losif
avea parcă înnăscut în el putinţa, că oriunde apărea să se remarce
imediat prin zelul său şi promp-titudinea cu care îşi oferea serviciile.
Ambiţia sa nesatisfăcută îl împingea; iiât spre problemele mărunte, cât şi
spre cele importante, iar în acest impuls de a se afirma şi a culege laude
îl ajuta atât inteligenţa lui practică şi notării”, cât şi darul de a-şi atrage
de partea lui superiorii.
Într-o bună zi au fost aduşi la închisoare marele paharnic şi
marele pitar ai faraonului. Losif se strădui să le uşureze şi să-i ajute în
suferinţă. Curtenii nefericiţi, revanşându-se cu prietenia lor, îi povesteau
diferite intrigi, ini-ţiindu-1 în viaţa de palat şi asupra slăbiciunilor
stăpânului domnitor. Losif a reţinut totul în memorie şi după un timp
scurt se orienta atât de bine, ca şi cum singur ar fi slujit la palatul regal.
În timpul uneia dintre aceste discuţii se întâmplă că ambii curteni să
aibă vise ciudate.
Mai marele paharnic visă o coardă de viţă de vie, care avea trei
lăstari; acestea mai întâi au înfrunzit şi au înflorit, apoi au crescut
strugurii şi s-au copt. A adus cupa faraonului, a stors sucul din fructe şi
i-a dat acestuia băutura. Losif s-a gândit un moment, apoi a tălmăcit
acest vis mai marelui paharnic: peste trei zile îşi va redobândi favorurile
în faţa faraonului şi se va întoarce în funcţia ocupaţii înainte. Îl rugă, cu
această ocazie, să pună pentru el o vorbă bună la faraon, întrucât a fost
condamnat pe nedrept. La rândul său. Îşi povesti visul mai marele pitar.
Se făcea că purta pe cap trei panere cu pâine. Din care ciuguleau
păsările. Losif se întrista şi îi prevesti că peste trei zile va fi dat pe mâna
călăului.
ÎN PALATUL FARAONULUI. Într-adevăr, peste trei zile se împliniră
prezicerile lui losif. Faraonul tocmai îşi serba ziua naşterii şi în timpul
ospăţului îşi aduse aminte că mai marele paharnic îşi îndeplinise bine
serviciile, în schimb, faţă de mai marele pitar rămase neînduplecat şi îl
trimise la moarte.
Pin păcate, aşa cum se întâmplă de obicei, mat marele paharnic în
fericirea lui uită de tovarăşul de suferinţă, care i-a prezis libertatea. Losif
a mai stat încă doi ani în închisoare. Şi-şi luase deja speranţa că cel ce
trebuia să-i fie recunoscător îşi va ţine cuvântul dat. Şi, nu se ştie care
ar fi fost soarta lui, dacă faraonul, la rândul lui, nu ar fi început să aibă
o seamă de vise.
Într-o noapte avu următorul vis. Dintr-un râu ieşeau şapte vaci
grase care începură să pască pe mal. După ele au ieşit şapte vaci slabe
care au mâncat vacile grase. Altă dată a visat că dintr-o tulpină de
grâu.au crescut şapte spice pline de boabe, iar. Apoi şapte spice seci şi
atinse de boală, care le-au mâncat pe cele sănătoase.
Aceste vise neobişnuite l-au neliniştit pe faraon. A. Chemat din tot
Egiptul pe cei mai buni magi şi înţelepţi care se pricepeau să dezlege
visele. Aceştia au înclinat numai din cap, s-au sfătuit şi s-au certat între
ei, ca până la urmă să dea din mâini neputincioşi şi să recunoască în
faţa stăpânului divin că nu reuşesc să dezlege înţelesul ascuns al
viziunilor din vis. Faraonul se întrista şi mai mult, iar în palat se aşternu
o atmosferă apăsătoare.
Abia atunci mai marele paharnic îşi aduse aminte de losif. Vrând
să ') ') atragă de partea sa şi mai mult bunăvoinţa şi favorurile
faraonului, i-n povestit acestuia de tânărul ebreu care cândva, în
temniţă, i-a ghicit viitorul, în inima faraonului apăru o nouă speranţă.
Fără să piardă un moment, ordonă să fie adus Iosi^Când osârtditul,
proaspăt tuns şi îmbrăcat în haine curate, se aruncă cu faţa la pământ
în faţa monarhului, acesta ii spuse cu nerăbdare:
— Am visat un vis şi n-are cine mi-1 tâlcui. Am auzit zicându-se
despre tine că, de auzi un vis, îl tâlcuieşti”. Iosif ascultă cu atenţie vjsele
regale despre vacile grase şi. Slabe, cât şi despre spicele pline şi bolnave.
După ce se gândi, spuse că Egiptul va cunoaşte şapte ani de recoltă
bună după care vor urma şapte ani de secetă şi foame. Nu s-a oprit
numai la această prezicere, ci l-a sfătuit pe faraon ca de-îndată să
desemneze un supraveghetor înţelept, care în anii de abundenţă. Să
strângă ftvrezerve a cincea parte din recoltă pentru a preîntâmpina
lipsurile din anii de secetă.
Acest sfat a plăcut foarte mult faraonului. S-a uitat cu atenţie la
faţa deschisă a acestui tânăr sfătuitor şi imediat a fost străfulgerat de
ideca că a găsit omul providenţei, li numi pe loc guvernatorul statului şi
îi dădu, în mina lui. Cârma întregului Egipt, deoarece, numai prin
dispoziţii dictatoriale se putea pune în aplicare planul economic, care
presupunea punerea unor dări excepţionale pe marii proprietari de
pământ, cât şi pe ţăranii care trăiau în sărăcie.
Iosif avea 30 de ani, când se văzu dintr-o dată ridicat pe cea mai
Înaltă treaptă a succesului şi prosperităţii. După paisprezece ani de robie
a devenit niai-mare peste foştii săi stăpâni şi mâna dreaptă a
monarhului, care în Egipt era considerat zeu.
În conformitate cu protocolul stabilit la curte, puterea i-a fost
încredinţată într-un mod cu totul deosebit. Aşezat pe'un tron aurit,
faraonul i-a înmânat însemnele înaltei demnităţi: inelul de aur. Un colier
preţios şi o mantie meşteşugită cu multă artă. Apoi a spus formula
sacră: „Eu sunt faraon! Dar fără ştirea ta, nimeni n-are să-şi mişte nici
mâna sa. Nici piciorul său, în tot pământul Egiptului!”
În aceeaşi zi toată curtea. În trăsuri trase de cai focoşi, s-a dus la
templu. Iosif, ca guvernator, a ocupat în cavalcadă a doua trăsură după
faraon, iar când trecea pe străzi, heralzii chemau poporul să
îngenuncheze în faţa noului stăpânitor. În templu, faraonul a dat lui Iosif
numele egiptean de Ţafnat Paneah, care înseamnă: „dumnezeu spune: să
trăiască”. Apoi îl căsători cu fiica unui preot influent din oraşul On
(Heliopolis) Poti-Fera. Asigurându-i în acest fel sprijinul puternicei caste
preoţeşti.
IOSIF GUVERNEAZĂ ÎN EGIPT. In timpul celor şapte ani de belşug
losil” a mers prin toată ţara şi a urmărit personal să se îndeplinească
ordinele faraonului. Hambarele s-au umplut până în vârf cu grâu, iar în
ţară. Cu toate dările, era o abundenţă de cereale, încât oamenii îl
binecuvântau pe noul supraveghetor. Nici fericirea casnică nu l-a ocolit,
deoarece soţia lui Asineta i-a născut doi feciori: Mânase şi Efraim.
Conform prezicerilor lui au urmat anii de secetă şi foamete, care
au atins nu numai Egiptul, dar şi celelalte ţări învecinate. Oamenii
sufereau de foame, iar când îl rugau pe faraon să deschidă hambarele
acesta îi trimitea la Iosif. Ca gospodar înţelept, Iosif a răspuns la
rugăminţile lor, dar cerealele nu le-a împărţit pe gratis.
La început oamenii au trebuit să plătească hrana cu bani, iar când
nu i-au mai avut, au vândut caii, oile, boii şi catârii numai să poată
scăpa de chinurile foametei. Pină la urmă au vândut şi pământul ş. I
chiar pe ei înşişi s-au vândut ca robi. Astfel că după şapte ani de
calamităţi naturale tot pământul şi cei care îl arau au devenit
losifimparte grâne în Egipt. Basorelief din fildeş de la jumătatea sec. Al
Vl-lea lntilnirea lui tacov cu losif. Basorelief din fildeş de ia jumătatea
sec. Al Vl-lea.

Proprietate exclusivă a faraonului. Numai preofii şi-au păstrat


bunurile, deoarece faraonul, având în vedere influenţa lor. Ie-a permis ca
în anii do belşug să-şi strângă rezerve pe corn propriu. Dacă tot
pământul a devenit proprietatea faraonului. Losif a început să-1 dea în
arendă şi a anunţat poporului: „Iată astăzi v-am dobândit pe voi şi pe
pământul vostru pentru faraon. Luaţi această sămânţă, semănaţi
pământul. Când va sosi vremea recoltei, daţi a cincea parte din ea
faraonului, iar patru părţi opriţi pentru voi pentru a semăna din nou
pământul şi să vă hrăniţi casa voastră”. Iar poporul a făgăduit că-1 va
servi cu credinţă pe faraon. De atunci a intrat în vigoare legea după care
poporul egiptean dădea faraonului a cincea parte din recolta sa. Această
lege nu se referea însă; la preoţi, care din acest motiv s-au îmbogăţit şi
puterea le-a crescut.
NEAMUL LUI IACOV SUFERĂ DE FOAME. Şi asupra Canaanului
s-a abătut seceta. La vestea că în Hgipt se poate cumpăra grâu. Iacov şi-
a trimis pe cei zece fii ai săi după cereale în ţara faraonului. L-a oprit
acasă numai pe Veniamin. Pe care atât de mult îl iubea, încât nu vroia
să-1 scape de sub supravegherea sa. Fraţii au. Încărcat sacii goi pe
catâri şi au pornit la acest drum lung.
În Egipt au fost duşi în faţa celui mai mare demnitar din stat,
pentru că numai el putea să le dea cereale. Iosif a fost puternic uimit,
când i-a zărit pe noii sosiţi din Canaan. Pe loc şi-a recunoscut fraţii care.
Cândva, l-au vândut pentru douăzeci de arginţi. Nu s-; i trădat însă şi; i
vorbit Cu ei prin intermediul tălmaciului.
Nu a putut să-şi refuze totuşi plăcerea de a-i speria. Cu un glas
tunător i-a acuzat că au venit în Egipt să spioneze şi nu să cumpere
cereale. Pe fraţii înspăimântaţi îi treceau toate sudorile. Au început să se
explice cu înfrigurare că au venit numai după cereale, că bătrânul lor
tată care i-a trimis a avut doisprezece fii. Dintre care cel mai tânăr a
rămas acasă, iar altul a dispărut fără nici o urmă. Iosif. I-a ascultat cu
fruntea încreţită şi nu a lăsat de loc să se vadă cât de mult l-a mişcat
vestea că Iacov şi Veniamin trăiesc.
Luându-şi o înfăţişare severă îi acuză eu încăpăţânare de spionaj.
Le spuse eă îi bagă la închisoare, afară de unul din ei pe care îl va trimite
acasă să aducă pe cel mai tânăr dintre fraţi, drept dovadă că tot ceea ce
au spus este adevărat. Surd la toate asigurările şi rugăminţile lor, strigă
străjile şi le ordonă să-i ducă pe toţi la închisoare. Totuşi după trei zile i
s-a făcut milă de ei şi a hotărât să schimbe sentinţa. Le-a permis să vină
încă o dată în faţa lui şi le-a spus că le va vinde cereale şi le va permite
să se întoarcă în Canaan. Dar pe unul dintre ei îl va reţine ca gaj, în
temniţă, până ce îl vor aduce pe fratele cel mai mic.
Fără măcar să bănuiască că demnitarul egiptean înţelege limba
ebraică, feciorii lui Iacov au început să se vaiete că pe bună dreptate îi
loveşte o asemenea pedeapsă pentru josnicia cu care s-au purtat faţă de
fratele lor. În acest fel Iosif a aflat că vinovaţii regretă fapta lor şi că în
fond nu sunt chiar atât de răi, îl apucă un val de tristeţe, încât trebui să
se ducă în camera alăturată pentru ca în singurătate să-şi plângă
durerea inimii şi dorul nevindecat după familia sa. Ştergându-şi lacrimile
îşi luă inima în dinţi şi porunci fraţilor să-şi umple sacii cu cereale, iar
pe Simeon îl trimise înapoi în închisoare drept zălog. Pe de altă parte,
porunci, în secret, ca banii plătiţi pentru cereale să le fie puşi pe furiş în
sacii lor. A vrut doar să le pună la încercare cinstea.
Feciorii lui Iacov au pornit înapoi spre Canaan cu catârii încărcaţi
de sacii plini cu grâne. Pe drum s-au oprii să doarmă la o casă. Când au
dezlegai sacii cu grâne ca să dea de mâncarc la catâri, şi-au găsit banii
cu care plătiseră pentru cele cumpărate.
Convinşi că s-a făcut vreo încurcătură, au hotărât să restituie
banii când vor veni a doua oară în Egipt. Acest lucru însă nu se va
întâmpla atât de curând. Simeon pierdu orice nădejde că va mai ieşi din
închisoare, pentru că Iacov în ruptul capului nu vroia să se despartă de
Veniamin. După pierderea lui Iosif. Se temea pentru viaţa lui, văzând în
el singura mângâiere a bătrâneţelor sale. Nu au ajutat nici ameninţările,
nici rugăminţile, nici chiar vorbele lui Ruben care a declarat că va
permite să-i omoare doi dintre fiii lui. Dacă nu-1 vor aduce pe Veniamin
înapoi. Iacov a rămas neînduplecat, lucru care i-a determinat pe fraţi să
nu se mai întoarcă în Egipt a doua oară, deoarece se temeau să apară
fără Veniamin în faţa demnitarului egiptean.
În curând, alimentele fură terminale şi oamenii au început să
sufere din nou de foame. Iacov nu a avut altă ieşire: cu inima împietrită
a trebuit să trimită împreună cu ceilalţi fraţi şi pe Veniamin. Pentru a-1
îmbuna pe demnitarul egiptean i-a trimis în dar puţin balsam şi puţină
miere, tămâie şi smirnă, migdale şi fistic. A. Poruncit, de asemenea, să
restituie banii pe care într-un mod inexplicabil i-au găsit în saci. Fraţii o
porniră spre Egipt cu presimţirile cele mai rele în suflet, dar Iosif
văzându-1 pe Veniamin îi primi cu bunăvoinţă. A poruncit bucătarilor să
pregătească un ospăţ, iar pe oaspeţi îi dădu pe mâna ispravnicului casei
să-i ajute să se spele de praf. Fraţii au vrut să se folosească de această
ocazie pentru a restitui banii găsiţi în, sac. Insă spre marea lor
surprindere, acesta nu a vrut să primească banii liniştindu-i cu aceste
cuvinte: – „Banii pe care atunci i-aţi dat, sunt la mine!” Abia au răsuflat
fraţii de uşurare, că au avut parte de o nouă bucurie. Ispravnicul casei
1-a adus pe Simeon de la închisoare îmbrăcându-r cu haine noi.
Deoarece trebuia şi el să participe la ospăţ. La palat fraţii s-au
înclinat până la pământ în faţa demnitarului egiptean şi i-au prezentat
darurile trimise de Iacov. Iosif le-a răspuns |a salut, a privit darurile
apoi a întrebat de sănătatea tatălui.
La un moment dat a ridicat ochii spre Veniamin. Frăţiorul său şi II
cuprinse o afecţiune atât de mare. Încât cu greu a putut să-şi
stăpânească lacrimile. Cât putu de repede se duse în camera alăturata şi
plânse acolo fără martori. Apoi se spălă pe faţă şi întoreându-se în sala
ospăţului, porunci să se servească masa. În timpul ospăţului, Iosif avu
grijă ca bucăţile cele mai bune şi mai mari să-i revină lui Veniamin. Şi
aşa o mare veselie domni tot timpul mesii, încât până la sfârşit toţi se
îni-bătară.
IOSIF ÎŞI PUNE DIN NOU LA ÎNCERCARE FRAŢII. A doua zi
porunci ispravnicului casei să pună din nou fiecărui frate în parte, în
sac, banii, iar lui Veniamin să-i pună în plus cupa sa de argint pentru
vin. Din care nu o dată şi-a ghicit viitorul. Abia ieşiseră fraţii din oraş cu
asinii încărcaţi, că trimise în urmărirea lor garda sa personală. Fiilor lui
Iacov le-a îngheţat inima de teamă când. De o dată au fost înconjuraţi de
soldaţi înarmaţi în care de luptă. Comandantul s-a apropiat de ei şi cu o
mină ameninţătoare îi acuză că au furat cupa de argint a guvernatorului.
Fraţii au început desigur să nege cu tărie şi fiind de acord cu o
percheziţie au spus: – „Acela dintre robii tăi, la care se va găsi cupa, să
moară, iar noi să fim robii domnului nostru!” însă comandantul a
răspuns, că va lua la închisoare numai pe acela care a furat. Cât de
mare nu le-a fost uimirea când cupa de argint a fost găsită în sacul lui
Veniamin! Feciorii lui Iacov îşi smulgeau hainele de pe ci de desperare şi
îşi plângeau soarta vitregă.
Atunci au dat cu succes a doua probă de cinste, la care îi supuse
Iosif. Hotă-râră deci să nu-1 părăsească în nenorocire pe Veniamin şi să
se întoarcă împreună cu el în capitala egipteana. La palat s-au aruncat
la picioarele lui Iosif, rugându-1 să-i oprească şi pe ei în robie împreună
cu Veniamin. Însă demnitarul egiptean nu a vrut să primească jertfa lor
şi a insistat ca numai Veniamân să suporte pedeapsa.
Atunci vorbi Iuda. Şi cu curaj îi spuse aceste cuvinte: – „Domnul
meu a întrebat pe robii tăi şi a zis: „Aveţi voi tată sau frate?„ Şi noi am
spus domnului nostru: Avem tată bătrân şi dacă nu îi vom duce înapoi
fiul iubit, va muri de o mare durere. Ai milă de tatăl nostru. – dă-i
drumul lui Veniamin şi în locul lui ia-mă pe mine în robie, iar eu îţi voi
sluji cu credinţă până la ultimele zile ale mele”. Văzând că fraţii lui de
sânge s-au dovedit a li oameni cinstiţi. Iosif nu a putut să-şi mai
ascundă sentimentele. A scos afară din cameră pe toţi egiptenii şi le-a
dezvăluit cine. Este. Toată demnitatea lui. S-a spulberat dintr-o dată şi a
izbucnit într-un plâns atât de zguduitor, că putea fi auzit în toate
colţurile palatului. Fraţii parcă erau loviţi de un trăsnet; nu numai că nu
se bucurau de loc, din contră erau neliniştiţi dacă nu cumva fratele lor
nu se va răzbuna pentru nedreptatea suferită. Însă Iosif îi îmbrăţişa cu
căldură, iar pe Veniamin. Fratele lui cel mic. Îl luă în braţe cu o landreţe
deosebită.
După ce se bucură de el pe săturate şi îşi şterse lacrimile de
bucurie, spuse cu glas înduioşat: – „Grăbiţi-vă de vă duceţi la tatăl meu
şi-i spuneţi: „Aşa zice fiul tău Iosif: Dumnezeu m-a făcut stăpân a tot
Egiptul; vino dar la mine şi nu zăbovi; Vei locui în pământul Goşen şi vei
fi aproape de mine, tu, feciorii tăi şi feciorii feciorilor tăi, oile tale, vitele
tale, şi toate câte sunt ale tale; Şi te voi hrăni acolo, că foametea va mai
ţine încă cinci ani. Ca să nu pieri tu, nici feciorii tăi. Nici toate ale talc”.
Vestea despre întâlnirea neobişnuită ajunse cu rapiditate la
palatul regal. Faraonul. În bunăvoinţa lui, îl împuternici pe Iosif să
aducă din Canaan întreaga familie şi să trimită căruţe pentru a uşura
mutatul. Iosif a făcut aşa cum i-a permis stăpânul său. Apoi trimise
daruri bogate familiei sale. Fraţilor lui de sânge ordonă să li se dea câte
două veşminte, lui Veniamin însă, cinci, dintre cele mai bune, şi trei sute
de arginţi, iar tatălui său îi trimise în afară de veşminte şi bani. Multe
alte bogăţii din Egipt.
Darurile au fost încărcate pe spinarea a zece asini, iar zece asiniţe
duceau grâu şi alte bucate, pentru ca în timpul mutatului oamenii lui
Iacov să nu sufere de foame. Când feciorii au ajuns în Canaan şi au
povestii tatălui lor cele întâmplate la curtea faraonului, acesta. Ia început
nici nu a vrut să creadă şi abia când a văzui darurile aduse se
reînsufleţi. Plângând de bucurie, strigă: – „Destul! Iosif fiul meu, trăieşte
încă! Voi merge să-1 văd înainte de a muri!”
NEAMURILE LUI ISRAEL SE MUTĂ ÎN DELTA NILULUI. Familia lui
Israel de şaizeci şi şase de persoane o porni la drum spre Egipt şi se opri
în pământul Goşen din Delta Nilului, înştiinţat despre sosirea tatălui.
Iosif porni cu carul în întâmpinarea sa şi plângând se aruncă de gâtuj
lui: „De acum pot să mor – spuse bătrânul înduioşat – că am văzut faţa
ta şi că trăieşti încă”. Apoi Iosif îşi conduse tatăl şi cinci fraţi aleşi în faţa
stăpânu-lui său. La cererea lor, le permise să se aşeze în Goşen. Iar apoi
se uită cu respect la bătrânul Iacov, care stătea plin de demnitate în faţa
lui, îmbrăcat într-o mantie largă de lână şi cu. Ciomagul de păstor în
mână. Îl întrebă câţi ani are: – „Zilele pribegiei mele sunt o. Sută treizeci
de ani” – răspunse bătrânul şi îl binecuvântă pe faraon cu mina dreaptă
ridicată.
Păşunile în ţinutul Goşen erau grase şi din abundenţă. Noilor
veniţi le merse bine, încât în scurt timp se înmulţiră. Iacov mai trăi încă
şaptesprezece ani. Iar când simţi că se apropie moartea îl rugă pe Iosif
să-1 îngroape în mormăitul bunicului şi al tatălui său de la Macpela. În
apropiere de Mamvri. Înainte de moarte, primi în familia sa pe Mânase şi
Efraim. Fiii lui Iosif şi ai egipteneci. Binecuvântând pe cei doisprezece fii.
Din care trebuiau să se tragă douăsprezece generaţii de ebrei, se întoarse
la perete şi îşi dădu duhul. Rămăşiţele lui Iacov au fost îmbălsămate,
după obiceiul egiptean. Ritualul a durat patruzeci de zile, după care au
urmat şapte zile de doliu, declarat în tot Egiptul. Până la mormânlul lui
Avraam din Canaan se întinse un cortegiu funerar numeros, la care au
luat parte toţi demnitarii egipteni. Coşciugul fu întovărăşit, de asemenea,
de bocitoare. Bocetele lor erau atât de jalnice, încât locuitorii Canaanului
se minunau tare şi se întrebau ce persoană atât de importantă la
egipteni se îngroapă în pământul lor. Iosif avu apoi nepoţi şi muri la o
sută zece ani. Înainte de a muri îşi exprimă dorinţa fierbinte ea atunci
când poporul ebreu se va întoarce în Canaan, să ia cu sine şi rămăşiţele
lui şi să le ducă lângă mor-mântul lui Iacov. Şi el fu, de asemenea,
îmbălsămat şi aşezat în coşciug după vechiul ritual egiptean.
POVESTIRE POPULARA SAU ADEVĂR?
Povestirea despre losif s-a bucurat de o mare popularitate încă din
cele mai vechi timpuri şi a intrat în folclorul acelor popoare care găseau
în Biblie o hrană corespunzătoare pentru imaginaţia lor. Nu este nimic
ciudat în aceasta. Ea reprezintă doar o povestire tipic populară cu o
fabulaţie vie, plină de întâmplări neobişnuite, învăluită într-un farmec de
basm, aproape legendar. Morala finală a corespuns nevoii spirituale a
omului simplu, vitregit, veşnic dornic de dreptate.
Există în această poveste ceva în plus, care merită toată admira
{ia. Nu întâlnim în cadrul ei personaje cu un caracter totalmente bun sau
rău, negru sau alb. Iosif a fost în tinereţe un fiu încrezut, insuportabil,
răsfăţat de tatăl său, dar în anii următori, sub influenta suferinţelor şi a
dorului nestins de familie, a reuşit să se schimbe într-un om mărinimos.
Fraţii lui de sânge, lăsându-se cuprinşi de mânie, s-au purtat cu el
deplorabil, dar aşa cum s-a dovedit mai târziu, ei nu erau în fond nişte
nelegiuiţi. Toată viaţa i-au apăsat remuşcările, îl iubeau cu sinceritate pe
bătrânul lor tată, în problemele băneşti erau cinstiţi, iar când Veniamin
a fost ameninţat cu robia au hotărât să împartă cu el aceeaşi soartă,
fiind gata chiar pentru sacrificii mai mari.
Această cunoaştere pătrunzătoare a naturii umane în toată
complexitatea ei, această înţelegere pentru om, inclusiv pentru
slăbiciunile lui, dovedesc o mare înţelepciune a vieţii, neobişnuită în
epocile unui primitivism general. Păstorii ebrei, autorii povestirii despre
Iosif, au fost oameni inculţi, plini de prejudecăţi şi cu obiceiuri severe.
Cu toate acestea, trăind în deserturi, printre stâncile sălbatice, au reuşit
să-şi făurească o anumită profunzime originală a sentimentelor şi o
cunoaştere a sufletului uman, care nu poate să le aducă decât cinste.
Desigur, cineva ar putea să spună că istoria lui Iosif este un
ditiramb în cinstea solidarităţii de neam, atât de caracteristică pentru
popoarele Orientului, deci ceva normal şi de înţeles pentru semiţi. Fără
îndoială acest lucru nu se poate nega. Insă, nu se poate nega nici faptul
că, în modul de depanare a fabulaţiei şi în creionarea caracterelor,
frapează o anumită privire matură asupra lucrurilor lumii acesteia.
Tocmai datorită acestor calităţi, povestirea despre suferinţa şi fericirea
lui Iosif a mişcat întotdeauna inimile oamenilor şi şi-a păstrat o
prospeţime nepieritoare.
Oamenii de ştiinţă au crezut o bună perioadă de timp că originea
acestei povestiri biblice o află în literatura popoarelor care se învecinează
cu Palestina, la fel cum nu o dată s-a întâmplat în legătură cu alte
povestiri din Vechiul Testament.
La un moment dat se părea că s-au descoperit urme care duceau
spre literatura Egiptului. În aşa-numitul Papirus a lui Orbiney s-a
descifrat povestirea Despre ifoifraii. Naraţiune tipică pentru epocile
străvechi. Este vorba în această povestire despre Anubis cel căsătorit şi
fratele său mai tânăr, care se numea Bata. Bata nu era căsătorit şi lucra
tn gospodăria fratelui mai mare. Într-o zi, soţia lui Anubis a încercat să-1
seducă. Insă târiărul a respins cu indignare avansurile ei. Atunci femeia
ipocrită 1-a acuzat în faţa soţului că ar fi luat-o cu forţa şi că ar li bătut-
o crâncen când a încercat să se apere. Anubis se înfurie tare şi îl omorî
pe nevinovatul Bata.
Povestirea egipteană reaminteşte într-adevăr de episodul cu Iosif şi
soţia lui Putifar. Insă, asemănarea se reduce exclusiv la această
întâmplare, care în povestirea biblică reprezintă numai un episod
neînsemnat. Putem chiar să ne îndoim că acest episod este împrumutat
din literatura egipteană. Tema soţiei infidele şi a adulterului a fost în
acele timpuri la modă, încât se repetă şi în povestirile multor alte
popoare din Orientul antic şi cu siguranţă că circula şi în Canaan. Tn
concluzie trebuie acceptat, că povestirea fantastică despre aventurile lui
losif, care în particularităţile sale nu se poate compara cu nimic, este o
creaţie a imaginaţiei ebraice.
Dar oare numai o creaţie a imaginaţiei? Oare nu se ascunde la
baza povestirii ceva ce s-a putut întâmpla în realitate? Se ştie doar că
faptele istorice îndepărtate se transformă în legendă în tradiţia populară,
şi câteodată în asemenea măsură că e greu să se deosebească adevărul
de ficţiune. Povestirea despre soarta lui Iosif poate fi legendară, insă
aceasta nu exclude posibilitatea, ca o anumită ramură u israeliţilor să se
fi stabilit într-adevăr în Egipt, unde i-a mers bine. Se poate chiu i ca
aceşti colonişti să Ti fost Iacov şi fiii săi şi că unul dintre ei, cu numele
de Iosif, să fi făcut o carieră nemaiîntâlnită la curtea faraonului.
Oamenii de ştiinţă se mai frămlntă încă asupra acestor probleme.
Deoarece nu dispun însă de nici un document istoric, trebuie să se
rezume la formularea unor ipoteze, la care ajung cu ajutorul metodelor
deductive. Să mergem deci pe urmele logicii lor. Va fi o excursie deosebit
de fascinantă. Ea ne permite să pătrundem în tainele mijloacelor de care
se servesc savanţii în reconstituirea istoriei. In plus ne va da anumite
satisfacţii de ordin estetic, care pot fi încercate atunci când rezolvi prin
calcul logic probleme cu o sferă atât de largă.
Pe baza unor calcule foarte amănunţite, pe care datorită
caracterului lor deosebit de detaliat nu le vom prezenta, s-a stabilit în
rândul savanţilor convingerea, că Iacov a trăit Ia 250 de ani după
Avraam. Istoria lui Iosif s-ar încadra astfel în secolul al XVII-lea î.e.n.
Datele prezentate de către savanţi oscilează între anul 1730 şi 1630. Cu
puţin timp înainte, Egiptul trecuse prin cea mai furtunoasă perioadă din
îndelungata sa istorie.
În jurul anului 1780 ţara a fost zguduită de mişcări revoluţionare.
Poporul împilat s-a ridicat la răscoală: ţăranii, meseriaşii, soldaţii şi robii
de pe marile proprietăţi feudale. Pentru o anumită bucată de timp
populaţia asuprită luă conducerea răscoalei în mâinile sale. Urmările
cataclismului se făcură simţite încă mult timp şi în secolul al XVII-lea,
Egiptul continua să fie un stat cu o putere în declin.
În momentul acestui declin politic el fu zguduit de o nouă
nenorocire, şi mai îngrozitoare. Dinspre răsărit se scurgeau mulţimi
nemăsurate de cotropitori străini care se prăvăleau asupra ţării ca o
adevărată lavină de munte. Cotropitorii, în-veşmântaţi în zale şi înarmaţi
cu săbii lungi, se repeziră cu o viteză fulgerătoare în carele lor blindate
înhămate cu cai. Egiptenii, pentru prima dată în viaţă se întâlniră cu
acest gen nou de luptă; caii înţepaţi de pinteni şi carele încărcate cu
suliţe ii aduseră într-o stare de mare dezorientare. Soldaţii lor luptau pe
jos şi aproape goi: plnă ce reuşeau să folosească suliţele, praştiile şi
arcurile lor, erau trântiţi la pământ de copitele cailor şi zdrobiţi de roţile
carelor. Pur şi simplu, erau dezarmaţi în faţa vitezei impuse în luptă.
Puterea egipteană, neînvinsă de secole, a fost transformată în pulbere şi
măreţia faraonilor s-a stins pentru aproape două sute de ani.
Autorii acestui atac au fost hicsoşii. Conducătorii lor au preluat
toate atribuţiile externe ale faraonilor şi s-au menţinut în Egiptul înfrânt
circa 150 de ani, înăbuşind prin foc şi sabie orice manifestare de revoltă.
Este adevărat că au ocupat numai Egiptul de Jos cu Delta Nilului, iar
prinţii din provinciile Egiptului de Sus au devenit vasalii lor, plătind un
tribut apăsător.
Capitala noilor stăptni ai Egiptului a fost Avaris, oraş care se afla
în partea de est a Deltei.
Denumirea de hicsoşi a fost explicată în diferite feluri: mai demult
se considera, că ea înseamnă „stăpânii pustiului” sau „regii păstorilor”,
tn urma ultimilor cercetări s-a căzut de acord însă, că ea trebuie să fie
mai curând tradusă prin „stăpâni ai unor ţări străine”. Hicsoşii erau
semiţi şi vorbeau o limbă, care probabil era asemănătoare cu forma
iniţială a limbii ebraice.
Din inscripţiile de pe scarabei ştim că conducătorii lor aveau nume
tipice semite, ca de exemplu Anater, Chian, lacober. Se presupune insă
că hicsoşii reprezentau numai o pătură superioară, puţin numeroasă, de
luptători, în schimb masa de soldaţi era formată dintr-o adunătură liberă
aparţinând diferitelor triburi de deşert şi montane, din jefuitori,
aventurieri şi vântură lume de diferite rase şi limbi. Erau ca nişte fiare,
dornice de sânge şi de pradă, care se năpustiră asupra Egiptului ca un
nor de lăcuste.
Invazia hicsoşilor a fost, se pare, urmarea marilor transformări
etnice, pe care Ic-a suferit Mesopotamia, acest „creuzet” neliniştit al
popoarelor. Dinspre nord au coborât în al II-lea mileniu triburile asiatice
ale hurriţilor. Ele au împins popoarele semite printre care şi hicsoşii,
spre Siria şi Palestina. Săpăturile arheologice de la lcrihon au dovedit că
oraşul antic a fost ocupat o anumită bucată de timp de hicsoşi. Probabil
că cuceritorii Egiptului şi-au exercitat atunci hegemonia şi peste
popoarele Palestinei… -
Se naşte firesc întrebarea ce are comun cu aceste evenimente losif
şi familia sa. Astăzi, savanţii sunt de acord, din acest punct de vedere, că
emigraţia celor şaptezeci de evrei în Egipt a avut loc în perioada
hicsoşilor. Probabil că neamul lui Iacov a fost luat cu valul general a)
cotropitorilor sau a sosit în Egipt după ocuparea lui de către hicsoşi. Aici
s-a întâlnit cu o primire ospitalieră, deoarece era înrudit de aproape cu
ocupanţii, care urmăreau să atragă în ţara înfrântă cât mai mulţi
asiatici. Istoricul evreu Josephus Flavius vorbeşte despre hicsoşi ca
despre străbunii săi, iar textele egiptene din secolul al XVI-lea î.e.n.
Relatează despre triburile nomade canaaneene, care s-au aşezat în Egipt.
Pe acest fundal multe situaţii îndoielnice din povestirea biblică îşi
găsesc explicaţia lor logică. In primul rând problema ridicării lui Iosif în
funcţia de guvernator al statului. Este greu de crezul ca în condiţii
normale egiptenii să fi fost de acord cu încredinţarea unei 'aşa înalte
funcţii unuia dintre asiatici, faţă de care aveau un sentiment de dispreţ.
În Cartea Facerii (c. 46, v. 34) citim despre ebrei după cum
urmează: „. Căci pentru egipteni este spurcat tot păstorul de oi”. Este
lucru de înţeles că faraonii hicsoşi, neavând încredere în populaţia
locală, aveau mai mare încredere în asiaticii din Canaan cu care erau
înrudiţi prin rasă şi limbă. Chiar şi faraonii de origine egipteană foloseau
câteodată o politică de cadre asemănătoare.
Faraonul Ekhnaton, întemeietorul monoteismului şi adoratul
zeului soare Aton (1377-1352 î.e.n.), s-a lovit de opoziţia preoţilor,
aristocraţiei şi chiar a maselor largi ale populaţiei, credincioasă zeului
tradiţional Amon. In această situaţie şi-a ales colaboratori din păturile
vitregite, în care putea să aibă o încredere mai mare. In mormântul
unuia dintre înalţii săi funcţionari s-a găsit următoarea inscripţie: „Am
fost un om din mamă şi tată de origine de jos, dar regele m-a pus pe
picioare. Mi-a permis să mă ridic. Am fost un om fără avere, iar el în
dărnicia lui mi-a dat în fiecare zi să mănânc, mie care cândva trebuia să
cerşesc o bucată de pâine”.
La Teii el-Amarna (ruinele capitalei acestui faraon) s-a descoperit
un sarcofag al unui demnitar care a fost în serviciul Iui Ekhnaton.
Acesta se numea Nehemem, > şi era asiatic. Iar vizirul acestui faraon,
Jonhamu, a devenit un om atotputernic la curte, deşi aparţinea rasei
semite.
După cum ne putem da seama din aceste fapte, avansarea bruscă
a lui Iosif nu a fost ceva imposibil. El a administrat, de altfel, Egiptul
conform politicii de apăsare, tipică pentru ocupant. Folosindu-se de cei
şapte ani de foamete, nu a împărţit cerealele pe gratis, ci a ordonat să se
plătească pentru ele cu aur, argint şi bijuterii, iar apoi cu pământ, şi
până la urmă prin pierderea libertăţii personale. In apest fel a deposedat
şi a transformat în rob pe agricultorul independent, slăbind clasa
proprietarilor de pământ. Tot pământul şi oamenii care îl munceau au
deveni! proprietatea faraonului. Din acest moment datează, cu siguranţă,
în Egipt, sistemul de servitute şi puterea regală nelimitată. Numai preoţii
au scăpat de această soartă, deoarece pe marile lor proprietăţi au adunat
rezerve de alimente, iar hiesoşii. Linând cont de influenţa acestora, nu
au avut curajul să-i împiedice. Din cauza lui Iosif a avut loc deci în Egipt
o transformare economică profundă, cu urmări îndelungate.
KW
Am amintit deja că Egiptul a suferit în istoria sa câleva mişcări
sângeroase. Tradi (ia lor s-a păstrat în rândul maselor apăsate. Cauza
directă a răscoalelor a fost foametea care bântuia (ara o dată la câţiva
ani. Despre violenta lor ne relatează bogătaşul egiptean pe nume Ipuver.
Aflăm, printre altele, în relatarea lui, asemenea frază: „Sărmanul a
devenit proprietarul unor averi şi în timp ce înainte nu era în stare nici
să-şi facă o pereche de sandale, acum este posesorul unor comori”. In alt
loc citim: „Copiiiprinţilor sunt zdrobiţi de pereţi, toţi fug din oraşe. Cel
care nu avea înainte unde să-şi pună capul, are acum pat, cine nu avea
barcă, este proprietar de corabie, cine nu avea o bucată de pâine are în
prezent hambare. Cine înainte din cauza sărăciei dormea fără femeie,
acum îşi găseşte uşor una de viţă nobilă”. Şi ultimul citat, cel mai
concludent: „Capitala regelui a fost cucerită în câteva ore. Regele a fost
luat în captivitate de către săraci. Curtenii au fost goniţi din casele
regale. Funcţionarii au fost omorâţi, iar documentele le-au fost luate”.
Faraonul hiesos, fără îndoială, că şi-a dat seama de această
tradiţie revoluţionară a Egiptului şi de aceea s-a temut ca nu cumva o
nouă rebeliune a maselor populare să clatine puterea sa, mai ales că era
un despot străin şi nedorit. Clnd a apărut Iosif cu planul său înţelept de
prevenire a viitoarei foamete, a fost salutat ca un adevărat om al
providenţei. Prin aceasta se explică poziţia sa atotputernică la curte şi
favorurile cu care a fost copleşit de către faraon.
Cineva, predispus la scepticism, ar putea să intervină şi să spună
că această redare şi interpretare artistică se bazează numai pe indicaţii
foarte laconice din Biblie şi mai ales pe presupuneri, deoarece în fond nu
s-a dovedit de Ioc că ebreii s-au stabilit în Egipt în perioada dominaţiei
hiesoşilor. Cronologia biblică este până acum foarte problematică, nu se
poate, deci, afirma cu toată siguranţa data când Iacov şi neamul său au
plecat spre Egipt. Acest lucru a putut să aibă loc atât înaintea sosirii
hiesoşilor, cit şi după izgonirea lor.
Aceste îndoieli au fost risipite de analiza formidabilă a textului
biblic, pe care a făcut-o egiptologul francez Pierre Montet în cartea sa
UEgypt et laBible. Aceasta se poate prezenta, pe scurt, în felul următor:
Iacov, după cum ştim deacum, s-a stabilit în ţinutul Goşen, care
se afla la est de Delta Nilului. Iosif ca guvernator locuia desigur lingă
faraon, în capitală. La vestea sosirii familiei sale, el se urcă fără zăbavă
în car şi se grăbi în întâmpinarea tatălui său. După aceea se întoarse la
faraon, pentru a-i raporta despre călătoria sa. Din Biblie rezultă, în mod
incontestabil, că aceste evenimente au avut loc într-un interval de timp
foarte scurt unul după altul, dacă nu chiar într-o singură zi.
În Cartea Întâi (c. 45, v. 10) Iosif îi spune tatălui său că va locui în
ţinutul Goşen, deci nu departe de el. Se impune deci concluzia că,
capitala unde trebuia să locuiască Iosif se afla aşezată la o mică
depărtare de ţinutul Goşen, adică chiar în Deltă. Pentru nimic în lume
acesta nu putea să fie Memfisul, Faiuraul sau Teba. Ele erau aşezate
prea departe de Goşen, şi călătoria lui Iosif cu carul ar fi trebuit să
dureze câteva zile. De altfel, după afirmaţiile egiptologului francez
Maspero, în Egipt, Guvernator de stat egiptean şi sofia sa. Basorelief de
la Teba.

Datorită lipsei unor drumuri corespunzătoare, niciodată nu te


puteai servi de car pentru distante mai mari. Asemenea călătorii se
făceau de regulă în bărci pe artera principală de comunicaţie, care era
Nilul.
Toate circumstanţele de mai sus sunt ca şi nişte indicatoare ale
căror braţe sânl îndreptate în totalitate spre Avaris, capitala hiesoşilor.
Ştim deja că Avaris se afla în Delta Nilului, deoarece ruinele
oraşului împreună cu o mulţime de sigilii aparţinând hiesoşilor s-au
descoperit în apropierea actualului sat San el-Hagar. Dacă Iosif şi-a
exercitat funcţia sa în Avaris, se spulberă atunci toate incertitudinile:
istoria vieţii lui trebuie plasată în epoca stăpânirii hiesoşilor. O dată mai
târzie este totalmente exclusă, deoarece, după izgonirea cotropitorilor,
faraonii originari ai dinastiei a XVIII-a, au mutat capitala la Teba. După
cum vedem, teoria hiesotă se bazează pe presupuneri plauzibile şi de
aceea astăzi a fost recunoscută de mulţi savanţi.
În povestirea biblică ne frapează precizia istorică a descrierii
obiceiurilor egiptene. Ele se referă în primul rând la ritualurile de
înmormântare folosite la moartea lui Iacov şi Iosif. Trupurile lor au fost
îmbălsămate într-o perioadă de patruzeci de zile, iar mumiile aşezate
într-un sicriu de lemn. Deja Herodot menţionează că procesul de
Îmbălsămare dura în Egipt patruzeci de zile, lucru de altfel confirmat de
textele de pe papirus, descoperite în mormintele regilor şi ale înalţilor
demnitari.
Să ne reamintim că Iosif a fost ras înainte de a fi prezentat în faţa
faraonului. Acest amănunt ar părea banal la prima vedere, dar el este cu
atât mai concludent, cu cât reprezintă din nou o dovadă a cunoaşterii
realităţilor egiptene. In egipt nimeni nu avea voie să poarte barbă; acest
privilegiu aparţinea exclusiv faraonului, care de altfel îşi punea barbă
falsă. Iosif ca ebreu şi-a lăsat desigur barbă şi de aceea a fost ras, după
cum cerea ritualul protocolului de la curte.
La fel stau lucrurile cu numirea lui Iosif în funcţia de guvernator al
faraonului. Desfăşurarea festivităţii este în conformitate cu ceea ce am
aflat din papirusuri şi din picturile mormintelor. Noul demnitar a primit
din mina faraonului ca însemn al demnităţii un colier preţios, o mantie
scumpă şi o soţie din neamul lui. In timpul defilărilor festive a ocupat
unul din carele aurite ale palatului şi mergea imediat în urma carului
faraonului. Egiptenii au păstrat după izgonirea hioseşilor obiceiul de a se
servi de cai, şi de aceea acest ceremonial s-a menţinut în continuare în
Egipt.
Interesant este faptul că numele menţionate în povestirea biblică
sunt, de asemenea, egiptene. Faraonul 1-a denumit pe Iosif „Ţafnat-
Paneah”, ceea ce înseamnă „Domnul spune: să trăiască”. Soţia lui se
numea Asineta sau Aseneta, adică „cea care aparţine (zeiţei) Net” (zeiţa
venerată în Delta Nilului), iar Putifar, sau Potifar sau Poti-pera este un
nume deformat de la „Pa-di-pa-Re”, care înseamnă „(cel), căruia i-a dat
(zeul) Ra”.
În sflrşit mai merită adăugat faptul că în povestirea despre Iosif
avem de-a face cu o cunoaştere perfectă a topografiei egiptene. Din
detaliile prezentate nu este t mmm.
Fe:
Vas pe Nil. Sculptură în lemn descoperită în mormântul unui
demnitar egipican.

Greu să ne orientam în privinţa aşezării ţinutului Goşen, iar


indirect poate fi identificată chiar capitala unde se afla Iosif.
Pe scurt, imaginea biblică asupra Egiptului rezistă cu succes la
proba cercetărilor ştiinţifice moderne. Este greu astăzi să ne batem
pentru faptul dacă Iosif a fost sau nu o figură istorică, dar nu există nici
o îndoială că povestirea a luat naştere chiar In Egipt. Autorii ei au fost
oameni care au cunoscut această ţară atât de bine, incit fără Îndoială că
au locuit acolo un timp îndelungat. Tn aceste împrejurări avem
confirmarea că un anumit trib al evreilor – probabil că acesta a fost
neamul lui lacov – s-a aşezat cu adevărat în delta Nilului, în ţinutul fertil
Goşen.
Nu este de loc exclus, ca povestea biblică să fie o reflectare a
faptului istoric şi anume că unul dintre ebrei, pe nume Iosif, a dobândit
o funcţie înaltă la curtea faraonului, tn jurul persoanei sale a apărut mai
târziu legenda, pe care au creat-o evreii mândri de celebrul lor înaintaş.
Dacă, într-adevăr, a fost aşa, atunci de ce nu există mei măcar o
indicaţie despre Iosif în cronicile egiptene? Ele sunt de obicei foarte
precise şi detaliate, iar funcţia de guvernator ocupată de un semit era un
eveniment prea important pentru a putea fi trecut cu vederea. Asemenea
goluri în istoriografia egipteană apăreau suspecte dând naştere la
îndoieli. În ceea ce priveşte istoricitatea lui Iosif.
S-a uitat insă un lucru esenţial. Hicsoşii au Cost util de urâţi de
către egipteni, încât aceştia au distrus tot ceea ce le reamintea de
guvernarea lor. Chiar şi cronicarii acoperă cu tăcere perioada ocupaţiei
hiesoşilor, perioada suferinţelor şi a umilirii regatului egiptean.
Însemnările cronicarilor se întrerup brusc la anul 1730 şi apar din nou
abia după anul 1580 î.e.n. Victima acestei acţiuni de ştergere a 150 de
ani de istorie, în virtutea lucrurilor, trebuia să fie şi Iosif, executorul orb
al politicii hiesoşilor şi autorul unor transformări economice adinei, atât
de nepopulare în rândul egiptenilor. Măsurile lui s-au reflectat apoi în
mod dureros asupra israeli-ţilor, care după moartea lui Iosif au rămas
încă mult timp în ţinutul Goşen.
MOISE
=M=Ł=D-l=T~E=^R=A-N=Ă

DRUMURILE FUGII DIN EGIPT


EAOOiEEE”
— Drumul pnn mlaştinile „Locurilor Amare „
— Drumul dupd Pierre Montet
M^=R-0~$^l=EROBIA. Urmaşii lui lacov au locuit în ţinutul Goşen
aproape patru secole. Aici le-a mers destul de bine fapt care a făcut să se
înmulţească atâl de repede. I'e tronul Egiptului a urmat dupii aceea un
nou faraon, care nu ştia nimic despre serviciile lui losif şi se neliniştea de
îmulţirea păstorilor israeliţi. În convingerea lui, acestea erau asiatici,
străini, periculoşi pentru stat, şi de aceea a ordonai funcţionarilor săi: –
„Iată, neamul fiilor lui Israel e mulţime mare şi e mai tare decât noi.
Veniţi dar să-i împilăm, ca să nu se mai înmulţească şi ca nu cumva la
vreme de război să se unească cu vrăşmaşii noştri şi. Bătându-ne. Să
iasă din ţara noastră!” în acel timp, faraonul a ridicat în Delta Nilului
două oraşe noi: capitala sa Ramses şi oraşul hambarelor şi al depozitelor
militare Pitoni. Israeliţii lipsiţi de apărare au devenit o sursă de forţă de
muncă ieftină. Într-o bună zi au fost luaţi în masă la locul construcţiei,
unde au trebuit să frământc lutul şi să facă cărămizi. Se trudiră astfel zi
de zi din zori şi până-n noapte în căldura ucigătoare a soarelui, grăbiţi
din spate de beţele paznicilor.
Faraonul se înşelă însă în aşteptările sale. Poporul israelit se
obişnui cu soarta grea, de care nu a fost lipsit de-a lungul veacurilor de
roata furtunoasă a vieţii. Cu toate persecuţiile la care au fost supuşi se
înmulţiră în continuare.
Monarhul, mâhnit, chemă atunci două moaşe israclite, singurele
care erau şi le ordonă cu severitate ca după naştere să omoare toţi copiii
de sex masculin. Moaşele ascultară ordinul smerite. Însă întoreându-se
în Goşen nici nu se gândeau să se păteze cu păcatul pruncuciderii.
Faraonul află repede despre nesupunerea îndrăzneaţă a moaşelor şi
ordonă să fie aduse la el. Pentm a Ic trage la răspundere. Curajoasele
israelite, mustrate cu severitate, s-au dezvinovăţit în continuare cu
isteţime Npunând că femeile au încetat pur şi simplu să le mai ceară
ajutorul. – „Femeile israelite nu sunt ca egiptencele – se justificară ele –
ci sunt voinice şi nasc înainte de a veni moaşele la ele”. Faraonul, vrând
nevrând, a trebuit să dea drumul moaşelor.
Populaţia israelită salută pe aceste femei curajoase ca pe nişte
eroine şi drept recunoştinţă le ridicară case frumoase. Monarhul nu
renunţă însă hi planurile sale crude. De data aceasta ordonă oamenilor
săi să ia mamelor pe toţi băieţii nou născuţi şi să-i arunce în Nil. Ţinutul
Goşen se umplu de plânsete şi blesteme; se părea că pentru urmaşii lui
lacov venise ziua judecăţii.
SALVAREA MIRACULOASĂ. O familie oarecare din seminţia lui
Levi avea doi copii: Aaron şi Măria. In perioada celor mai grele prigoane
le veni pe lume şi al treilea copil. Din nefericire acesta era băiat,
condamnat deci de Ia bun început la moarte, în valurile Nilului. Mama fu
cuprinsă de o mare desperare şi expunându-se la o pedeapsă severă, a
hotărât să-1 ascundă totuşi de zbirii egipteni.
Trei luni l-a hrănit în cel mai întunecos colţ al colibei şi cu
siguranţă că ar fi reuşit să-şi ducă planurile până la sfârşit dacă sugarul
nu s-ar fi dezvoltat prea repede. Dând energic din picioruşe plângea sau
gungurea atât de tare. Încât putea fi auzit de la depărtare. In orice
moment putea fi descoperit de unul dintre funcţionarii faraonului ce se
învârteau prin sat şi atunci ar fi fost vai şi amar de întreaga familie!
Într-un anumit loc al râului se scălda în flecare zi fala faraonului,
cunoscută pentru inima ei miloasă faţă de isracli-; ii asupriţi. Mama
copilului avu atunci o idee foarte ingenioasă: aşeză copilul într-un coş
uns cu smoală pe care îl aşeză în păpuriş, unde prinţesa putea să-1
găsească foarte uşor. Totodată îi spuse Măriei ca să păzească de la
depărtare frăţiorul şi când va veni momentul să treacă la acţiune. Se
întâmplă, aşa cum prevăzu mama. După baie, prinţesa, întovărăşită fiind
de curtenco, se duse să se plimbe de-a lungul malului. Deodată auzi
scâncetul copilului şi ordonă servitoarelor să caute în păpuriş. Cât de
mirată fu când i se depuse la picioare coşul cu copilul ce plângea. Se
aplecă cu duioşie asupra copilului aruncat şi încercă să-l liniştească cu
mângiieri. Bănui de la începui că era copilul unei evreice, şi deoareci pe
ascuns condamna inumana dispoziţie a tatălui său. Hotărî să-1 ia sub
oblăduirea sa.
Toată această scenă a fost văzută de Măria de Ia depărtare şi la un
moment dat se apropie de prinţesă, oferin-du-se să-i găsească o doică
pentru aşa-zisul. Găsit. Primind aprobarea, se grăbi cu bucurie spre
casă după propria sa mamă. Astfel, pe un asemenea drum ocolit,
pruncul se întoarse în siguranţă, în braţele mamei sale. Moartea prin
înecare în Nil nu-1 mai ameninţa, deoarece niciunul dintre hingherii
egipteni nu îndrăznea să se opună dorinţei fetei faraonului.
După câţiva ani, când băiatul se făcu mare, mama îl duse la palat,
iar prin (esa adoptă pe micul evreu, botc-zându-1 Moise. Din acel
moment, Moise crescu la palat ca şi cum de la naştere ar fi aparţinut
neamului regesc. Se plimba îmbrăcat în haine preţioase din în şi se
ducea să înveţe la templu unde preoţii II iniţiară în tainele lor. Avea la
dispoziţie servitori, se plimba prin oraş într-un car Ia care erau înhămaţi
armăsari focoşi, locuia în camere împodobite luxos şi cu preţiozitate. Se
părea că se va desnaţionaliza şi va deveni egiptean. Insă, mama lut se
strădui ca el să nu uite de originea sa evreiască. Fără să ştie prinţesa îl
învăţă limba ebraică şi istoria strămoşilor, iar la urmă îi trăda în ce fel îl
scăpase de moarte prin înecare. Moise află astfel cine este cu adevărat,
dar nu îi fu uşor să se despartă de viaţa comodă de aristocrat egiptean.
Educaţia, prietenii de la curte, splendoarea culturii egiptene-toate
acestea îl legau de mediul cu care se obişnuise din copilărie. Ce putea să
aibă comun acest om. Elegant şi de lume cu evreii mizerabili, care trăiau
în dispreţ şi vitregie? Şi, deşi, câteodată inima i se strângea la vederea.
Compatrioţilor săi care lucrau din greu în robie, nu avea destule puteri
ca să se poată despărţi de privilegiile şi splendorile vieţii de curte.
Patruzeci de ani a gustat el din toate plăcerile ca fiu adoptiv al
prinţesei, primind chiar demnitatea de preot egiptean.
Se plimba pe Nil, în corabia palatului, distrat de muzicanţi şi
bufoni; dansatoare ineântătoare, în acompaniamentul harfelor şi
flautelor îi făceau plăcut timpul. Noua capitală a lui Ramses era
minunată. Construită după modelul Tebei antice, avea străzi largi, palate
minunate, clădiri publice şi nenumărate temple închinate zeilor egipteni.
La marginea oraşului se ridicau depozite pline de orz şi grâu, iar în
portul fluvial ancorau vase şi şlepuri ce transportau mărfuri. Lagunele
abundau în păsări şi peşti, iar imediat după zidurile oraşului se
întindeau straturile de ceapă şi. Arpagic cultivate cu grija şi grădini
bogate care se îndoiau sub greutatea rodiilor, merelor, smochinelor şi
măslinelor.
Moise duse deci o viaţă lipsită de grije şi plină de voluptate. Nu a
fost insă un trândav nechibzuit. A citit cu atenţie toate papirusurile care
conţineau tot felul de lucruri înţelepte ale Egiptului. Seara, când se lăsa
răcoarea şi luna se urca pe cer, el se plimba prin
PAOLO VERONESE – Găsirea lui Mose iaggggssssgsBaaB
JBLJLJHL
5; ' (c) „ „' & <& e c> <*' „ ' % m MJL 2L& ŁLM. MMM-&MM.1L
Isis şi Romses al lll-lea cu fiul. Pictură murali din timpul dinastiei
a XX-a grădina palatului împreuna cu preoţii *i duceau discuţii
îndelungate despreei. Faraoni şi viaţa de apoi a omului. Abia noaptea,
când nu putea adormi, se trezea în el chinuitoare o îndoială ascunsă. Ii
apăreau, atunci. În fa ia ochilor compatrioţii săi. Ii vedea cum suferă,
cum îşi blestemau soarta, au? ca şuierul nuietclor caic îl f^nea! î munca
de robi. Auzea plânsul, suspinele şi rugile lor de scăpare, tn vis, îi apărea
chipul mamei, plin de duioşie maternă, şi totuşi trist şi parcă dezamăgit.
După astfel de nopţi, nu mai putea să-şi stăpânească neliniştea care îl
chinuia. Simţea că a greşii cu ceva şi că, tot ce a făcut pină acum în
viaţă, a fost lipsit de sens. Se strecura atunci din palat ca un hoţ şi fugea
până în afara oraşului, pentru ca de la depărtare să se uite cum. Şiruind
de sudoare, corpurile pe jumătate goale ale evreilor se aplecau asupra
argilei şi formelor de lemn din care scoteau c-ărămiii.
În acest fel ducea în fond o viaţă diil>la: ziua un aristocrat egiptean
rece. Noaptea în schimb un fiu rătăciloi. Care căuta în chinuri, pe
bâjbâite, drumul de întoarcere la neamul său. Odaia observă cum unul
dintre paznicii egipteni bătea fără milă pe un evreu care lucra la
cărămizi. Într-un acces de furie violentă spintecă cu sabia pe acest
paznic şi nezărind în apropiere alţi egipteni îngropa cadavrul în nisip,
pentru a ascunde crima faţă de faraon. Martori ai faptului au fost însă
unii dintre compatrioţii săi. Din păcate, ei nu au ştiut să-şi pună lacăt la
gură. Tn aceeaşi zi, în tot ţinutul Goşen, se şoptea la ureche despre acest
omor. Pentru fapta sa curajoasă Moise era mai ales lăudat, însă erau şi
dintre aceia, care, cu siguranţă, din invidie. Orbeau despre aceasta cu
ironic. Moişe nu şi-a dat seama de faptul că vorba s-a întins într-un mod
înspăimin-i Stor de repede. A doua zi după omor el Iu martorul unei
bătăi între doi israeliţi. Imediat ce-i despărţi pe cei doi adversari, ^ spuse
celui mai tare: – „Pentru ce baţi pe aproapele tău?„ La aceste cuvinte,
răutăciosul îi răspunse provocator: – „Cine te-a pus căpetenie şi
judecător peste noi? Nu cumva vrei să mă omori şi pe mine. Cum ai
omorât ieri pe egipteanul acela?”
Moise se sperie straşnic. Dacă dc-acum toţi ştiau despre omor,
foarte uşor putea să afle, prin iscoadele sale. Şi faraonul. Şi într-adevăr,
în curând Moise a fost prevenit de către oamenii binevoitori că s-a trimis
după el garda palatului Abia în ultimul moment, aşa cum era. Se furişă
din oraş, a sărit sub adăpostul nopţii zidul de graniţă şi o porni pe jos
spre răsărit, unde deşertul îi oferea un adăpost sigur faţă de urmăritori.
PATRUZECI DE ANI IN EXIL. Pe malul răsăritean' al golfului Akab
se întindea (ara madianiţilor. Urmaşii unuia dintre cei şase fii ai lui
Avraam cu cea dc-a doua soţie Chetura, Deoarece aceştia erau rudele
lui, Moise hotărî sa Ic ceară adăpost. Drumul avea cam
patrusutecincizeci de kilometri şi trecea în special prin pustiu şi stepă.
Când a ajuns, cu greutate, la madianiti, era foarte obosit de drumul
îndelungat, îmbrăcămintea sa de curtean, murdari şi transpirată, nu mai
avea nimic din splendoarea ei, semăna mai degrabă cu nişte zdrenţe de
cerşetor care colindase ţările răsăritului' în căutare de pomană.
Moise se aşeză lingă fântâna oraşului şi se uita cu curiozitate cum
şapte fete adăpau oile şi caprele. La un moment dat apăru o ceată de
păstori care înlăturară fetele cu brutalitate aşezându-se fără rând la
jgheabul de adăpat. Revoltat de această comportare se ridică în picioare
şi cu toată oboseala luă o atitudine atât de ameninţătoare, încât
haimanalele se retraseră ca fripţi cu jeratic. Apoi ajută fetelor să adape
animalele şi se întoarse la locul său. Se dovedi că păstoriţele erau fetele
unui preot influent al madianiţilor.

Pe nume Ietro. Tatăl recunoscător îl invită pe Moise la el acasă, iar


când află că noul venit îi este rudă îndepărtată, îl primi în familia sa şi îi
dădu pe fiica sa Sefora de soţie.
Moise a avut cu ea doi copii: Gber-şom şi Eliezar. Tn gospodărie se
ocupă cu creşterea vitelor socrului său. Schimbarea bruscă a condiţiilor
de viaţă a lăsat urme adinei în sufletul lui Moise Acest pedant, obişnuit
cu confortul oraşelor egiptene, se afla acum într-o ţară sălbatică şi
stâncoasă, deasupra căreia fumegau craterele înalte ale vulcanilor. Cu
greu a putut să se împace la început cu acest mediu. Petrecuv-du-şi
timpul pe păşuni în singurătate, ducea dorul palatului său, papirusurilor
şi discuţiilor cu preoţii. Cât de dureros simţea nefericita soartă a exilului!
Cu timpul însă, trăirile adinei au acţionat eliberator asupra intelectului
său. Natura aspră, viaţa simplă, cinstită de pastor, orele îndelungate
petrecute în singurătate sub cerul liber – l-au făcut să se gândească la
sensul vieţii lui. Din amintiri treptat au început să dispară anii buni, în
schimb tot mai des devenea conştient de faptul că este israelit, că se
trage din Levi, fiul lui Iacov şi nepotul lui Avraam.
Madianiţii erau raândri că se trag în linte dreaptă din Avraam. I-au
povestit nenumărate legende şi întâmplări despre acest mare patriarh,
înraormân-tat în Canaan. I-au vorbit, de asemenea, despre Dumnezeul
pe care îl venerau străbunii lor. Şi atunci avu impresia că după o lungă
peregrinare s-a întors, în sfârşit, la casa părintească. Câml urcat pe un
deal se uita în jurul sân vedea înspre apus pustiul. La marginea lui se
afla Egiptul, ţara robiei. La răsărit, în schimb, se ascundea undeva după
munţi Canaanul, patria strămoşilor lui, Pământul Făgăduinţei, pă-
mintul păcii şi al prosperităţii. In asemenea clipe, în el. Se năştea marea
hotărâre de a-şi elibera fraţii din robia egipteană şi de a-i conduce în
Canaanul părintesc, ţara unde curge lapte şi miere.
Aceste frământări din propria-i conştiinţă, de neînţelegere, de
îndoieli şi înfrângeri au durat aproape patruzeci de ani. Erau perioade
lungi, când în el predomina ispita vieţii de. Păstor şi când. Se lăsa
complet absorbit de către problemele şi remuşcările de conştiinţă. Se
apropia doar de cel de-al optzece-lea an al vieţii şi i se părea că este deja
prea târziu să ia pe umerii săi o misiune atât de periculoasă, şi că ar fi
mai bine să moară în linişte în ţara madianiţilor, pe care o îndrăgise ca
pe o a doua patrie. Insă noua idee, împotriva voinţei lui. Îl apăsa tot mai
mult, încât parta la urmă chemarea ei a devenit atât de puternică că îi fu
greu să i se mai Împotrivească.
În ultimul an al şederii la madianiţi Moise avea stări de extaz
religios, vise şi vedenii prorocitoare. Într-o zj păştea oile Ia poalele
muntelui Horeb, munte sfânt, deoarece în convingerea madianiţilor pe
vârful lui, printre nori, locuia Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui
Avraam, Isaac şi lacov. Uitându-se prin împrejurimi a zărit un fenomen
ciudat: un rug se aprinse cu o flacără strălucitoare şi nu se mai stingea.
Deodată, peste tufă ce ardea în flăcări, glasul lui Dumnezeu îl chemă, ca
să plece de îndată în Egipt şi să-i elibereze din robie pe israeliţi. Moise,
din cauza temerilor, îşi acoperi faţa cu mâinile. Dar avu totuşi curajul
să-şi exprime îndoielile:
— Iată, eu mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi zice: Dumnezeul
părinţilor voştri m-a trimis la voi. Dar de-mi v or zice: cum îl cheamă, ce
să le spun? > Drept răspuns Dumnezeu, pentru prima dată, i s-a
dezvăluit sub numele de Iahve. Aceasta a fost o revelaţie deosebită, care
nu a risipit însă temerile lui Moise. Cum putea el să obţină ascultarea
evreilor – se plânse el – dacă se va duce la ei fără nici o dovadă a misiunii
sale, numai cu numele lui
Iahve pe buze? Atunci Dumnezeu îl înarma împotriva
necredincioşilor cu puterea făcătorului de minuni, astfel, încât din acest
moment putea la comandă să transforme toiagul în şarpe, să facă să
apară şi să dispară lepra şi să transforme apa în sânge.
Cu toate acestea, deşi înzestrat cu puterea de a face minuni, Moise
a încercat să se eschiveze de la misiunea primită, motivând că este
gângav şi nu va reuşi să vorbească astfel încât să-şi convingă
compatrioţii. Iahve, auzind aceasta se mânie, dar pină la urmă îl linişti,
spunându-i că-i va da drept ajutor pe fratele său mai marc, Aaron, care
are darul povestirii şi va vorbi în numele său.
Lui Moise nu-i mai rămânea decât vi se pregătească de drum.
Luându-şi rămas bun de la socrul său. Îşi urcă pe asin soţia şi copiii şi
cu inima grea o porni spre Egipt. Pe drum i se întâroplâ ceva zguduitor.
La unul dintre popasurile călătoriei Iahve, pe neaşteptate, a vrut să-1
omoare pentru că nu era tăiat împrejur. Sefora încercă să-1 îmbuneze pe
Dumnezeu efectuând tăierea împrejur a fiilor săi. În Egipt. Aaron ii ieşi
înaintea lui Moise. Ambii fraţi au convocat adunarea tuturor evreilor şi
cu forţele unite au reuşit să-i convingă că din voinţa lui Iahve trebuie să
părăsească ţinutul Goşen. Asupra deciziei lor au avut influenţă nu atât
minunile pe care Moise le-a făcut drept dovadă a misiunii sale şi nici
darul vorbirii a lui Aaron, cit prigoana din zi în zi mai mare. Care le
ameninţa existenţa.
PLECAREA DIN EGIPT. De Ia memorabila zi în care Moise în
accesul de furie a făptuit acel omor au trecut patruzeci de ani. In Egipt
domnea acum alt faraon. La curtea Iui slujea o nouă generaţie de
funcţionari. Infracţiunea se ştersese aproape complet din memoria
oamenilor şi pe vechiul exilai nu-1 mai ameninţa acum nimic. Cine de
altfel ar fi recunoscut în acest bărbos asiatic, îmbrăcat într-o mantie
aspră, largă şi cu un cuţit de păstor în mână, pe acel elegant egiptean,
fiul adoptiv al prin (esei. Despre care cândva se vorbea atâta! Cei
patruzeci de ani l-au îmbătrânit de nerecunoscut, au săpat urme adinei
pe faţa sa bronzată. Acum era doar un bătrân de optzeci de ani, cu părul
aproape complet încărunţit. Moise şi Aaron s-au dus la faraon cu
rugămintea de a le permite israeliţilor să meargă pentru trei zile în
pustiu unde. Prin jertfe şi rugăciuni, să-i aducă omagiu lui Iahve. Acesta
era fără îndoială un vicleşug, deoarece nu mai aveau de gând să se
întoarcă sub jugul egiptean. Insă faraonul a respins cererea cu
indignare, iar drept pedeapsă mări povara obligaţiilor pentru israeliţi,
ordonându-le să facă nu numai numărul de cărămizi cerut pină atunci,
ci să furnizeze şi paie pentru întărirea lor. Aceasta presupunea un timp
suplimentar de muncă, deoarece paiele în Egipt erau rare şi trebuiau
căutate în toată {ara. Cine însă, din această cauză, nu reuşea să-şi facă
numărul de cărămizi impuse, se expunea la ciomege din partea zbirilor
egipteni. Israeliţii. Necăjiţi de o asemenea întorsătură a situaţiei, se plân-
seră lui Moise că prezenţa lui la faraon a adus mai multe necazuri decât
foioase. Acesta a fost un moment deosebii de dureros pentru el. Un
moment de marc îndoială. I se părea că Iahve nu şi-a ţinut cuvântul şi a
împins poporul israelit la suferinţe şi mai mari.
Moise se duse a doua oară la faraon eu hotărârea fermă că de
această dată va zgudui conştiinţa Iui. Servindu-se de magie. Aflându-sc
în faţa tronului, îşi strânse toiagul iar acesta se transformă imediat în
şarpe târâtor. Faraonul se uită insă cu. Un zâmbet indulgent la acest
bărbat bărbos şi ordonă să fie aduşi preoţii săi, care făcură acelaşi lucru.
Chiar şi faptul că şarpele lui Moise înghiţi şerpii preoţilor egipteni nu
făcu o impresie mai mare asupra lor.
Din acel moment începu o lupiă îndârjita cu rezistenţa
neînduplecat.'* i puterii. Moise aduse asupra Egiptului pe rând zece
nenorociri: mai înlii iipa Nilului se transforma în sânge. Apoi broaştele se
înmulţiră într-un mod înspăimântător. La fel {întării şi tăunii, vitele
pieriră de o epidemie oarecaic. Trupurile oamenilor se acoperiră de băşici
usturătoare, grindina distruse recolta, asupra ţării se abătu un nor uriaş
de lăcuste, iar la urmă se lăsă un asemenea întuneric. Încât oamenii
mergeau numai pe bâjbâite. După fiecare plagă faraonul cădea într-o
asemenea spaimă, încât era de acord să elibereze pe israeliţi, dar imediat
ce treceau îşi retrăgea promisiunea, deşi supuşii lui protestau toţi într-
un glas că prin nerespectarea cuvântului îi expune la noi nenorociri.
Adus pină la limita răbdării, Moise hotărî, ca până la urmă, să
frângă voinţa faraonului prin cea de-a zecea nenorocire, cea mai
păgubitoare. Înainte i-a prevenit însă pe israeliţi să fie pregătiţi. A
ordonat mai ales ca fiecare familie să taie un miel de un an şi cu sângcle
lui să-şi însemneze uşa casei. Seara trebuiau să mănâncc carne de miel
friptă cu azimă şi ierburi amare, iar la masă toţi să se aşeze îmbrăcaţi de
drum ca în orice clipă să poată părăsi Egiptul. Când se făcu miezul
nopţii Iahve merse din casă în casă, iar acolo unde pe uşi nu văzu
semnul făcut cu sânge. Omorî pe toţi întâii născuţi, fără să omită nici pe
fiul faraonului şi nici pe cel al roabei. Chiar şi animalele întii născute
căzură moarte. Toată ţara se umplu de vaiete şi plânsete. Moartea nu a
ocolit nici casa faraonului. Abia acum, a înţeles faraonul de ce putere
misterioasă dispunea Moise şi i-a dai voie să scoată poporul israelit din
robie. Drept răzbunare pentru prigoană şi robia suferită, israeliţii au
jefuit casele egiptene, profitând de panica care domnea în ţară din cauza
nenorocirii. Astfel iu; ptrat în posesiunea unor vase de aur şi argint,
haine şi a altor lucruri preţioase şi în special a armelor, ca iile puteau fi
de folos în lupta cu tribiu ile pustiului. Moise a hotărât să serbeze aeest
eveniment stabilind sărbătoare„ Pastelor, ceea ce înseamnă „sărbătoarea
trecerii, a ocolirii”, deoarece Iahve a ocolit casele evreilor şi a pedepsit pe
egipteni cu moartea primilor lor născuţi.
TRECEREA PRIN MAREA ROŞII! Trâmbiţe de argint sunară şi
coloana de evrei părăsi ţinutul Goşen, pentru a porni spre răsărit către
pustiu. Coloana era formată din şase sute de mii de bărbaţi înarmaţi fără
să mai punem la socoteală femeile, copiii şi slugile. În faţă păşea un
cortegiu cu sicriul de lemn. În care se odihnea mumia îmbălsămată a lui
Iosif, iar convoiul îl închideau turme nenumărate de oi, capre şi asini de
cărăuşie. In pustiu fugarii au înţeles, spre marea lor bucurie,. Că îi
conduce lahve, în timpul zilei sub chipul unei pâcle de nori, iar noaptea,
a unei coloane de foc care se înălţa până la cer. Moise merse la început
pe vechiul drum al caravanelor, de-a lungul malului Mării
Mediteraneene, apoi a coti spre sud către pustiul din împrejurimile
Etamului. 1:1 se temea că fortăreţele popoarelor de pe malul mării nu-i
vor lăsa să treacă iu mod paşnic spre Canaan. La Etam a organizat
primul popas mai lung, iar apoi o luă din nou spre nord şi îşi întinse
corturile în faţa Pi-Hahirotu-lui. Aceasta era o localitate care se afla între
Migdol şi mare, nu departe vie oraşul Baal-Ţefon. Cunoscut pentru
templul zeului canaancan Baal.
În acest timp faraonul, umilit şi furios, porni în urmărirea fugarilor
în fruntea a şase sute de care de luptă. Cit de înspăimântaţi au putut să
fie israeliţii. Când din norul de praf s-a desprins roiul în galop al
războinicilor egipteni ameninţători! Se uitau ca vrăjiţi Ia pericolul
exterminării care se apropia, îşi rupeau hainele de disperare şi se văitau
că s-au lăsat scoşi cu atâta
LUCAS CRANACH. Trecerea teste Marea Roşie uşurinţa din Goşen,
unde mai bine ar fi trăit în robie decât să piară acum de mina soldaţilor
egipteni. Moisc ii linişti şi îi asigură că Iahve nu-şi va părăsi poporul său
la necaz. Şi într-adevăr, pe măsură ce se întuneca, drumul egiptenilor a
fost barat de un zid uriaş, de netrecut, de fum şi foc, care a durat până
în zori. Pe malul mării, îi) lumina zorilor Moise stătea cu braţul ridicat şi
ordona valurilor să se retragă. Imediat între două ziduri de; ipă se formă
o trecere de uscat, pe care evreii merseră-n grabă pe malul celălalt.
Faraonul, văzând ce se întâmplă. O porni cu furie după ei în fruntea
întregii cavalerii. În momentul când ajunse în mijlocul mării. Moise ridică
încă o dată mina dreaptă, iar la acest semn zidurile de apă se prăbuşiră
peste urmăritori şi îi cuprinscrâ în adâncul clocotului dezlănţuit.
Câteva ore mai târziu valurile aruncară pe mal cadavrele
oamenilor, ale cailor precum şi carele sfărâmate – rămăşiţe triste ale
mândrei cavalerii egiptene. In tabăra israelită domnea o bucurie de
nedescris. Moise împreună cu întreg poporul au intonat cântece de
mulţumire în cinstea lui Iahve. Iar femeile în frunte cu prorocită Mariani,
pline de entuziasm, au început un dans triumfal.
CĂLĂTORIA PRIN PUSTIU. Evreii o porniră apoi spre pustiul Şur.
Drumul trecea prin locuri lipsite de apă. Timp de trei zile n-au avut
nimic de băut şi când, în sfârşit, au ajuns la Mara apa de aici se dovedi a
fi amară. Pentru călătorii obosiţi şi însetaţi aceasta a fost o lovitură
deosebii de dureroasă. In tabără iar se răspândi nemulţumirea şi
desperarea. „Ce vom bea?” – se văitau oamenii. Dar Moise rezolvă repede
şi acest neajuns. Aruncă în fintână o crengu {ă oarecare, luată din
împrejurimi, şi spre bucuria şi mirarea israeliţilor apa deveni dulce şi
bună de băut. Călătorii reconfortaţi o porniră apoi spre Elini, oaza
raiului, cunoscută pentru cei şaptezeci de palmieri $i cele douăsprezece
izvoare de apă cristalină.
Trebuiau insă să meargă mai departe. Exact la şase săptămâni
după trecerea frontierelor Egiptului, coloana şi-a întins tabăra în pustiul
Sin. Între Elini şi Sinai. Şederea aici a fost deosebit de grea. Soarele
ardea fără milă, şi parcă pentru a umple paharul amărăciunii se
terminară şi rezervele de hrană şi apă. „Dă-ne apă – au strigat – să
bem!”, iar Moise le răspunse: „De ce mă bănui (i pe mine. Şi de ce îl
ispitiţi pe Dumnezeu?”
— Pentru bărbaţii, femeile şi copiii neobişnuiţi încă cu viaţa grea a
pustiului, foamea şi setea însemnau moarte adevărată. Ca de obicei toată
vina nenorocirii o puseră pe seama uşurinţei lui Moise şi Aaron.
Corturile ambilor conducători au fost înconjurate de mulţimile de oameni
înfuriate, care se văitau de soarta lor prin blesteme din care reieşeau şi
desperarea şi acuzaţiile furioase: – „Mai bine muream bătuţi de Domnul
în pământul Egiptului, când şedeam împrejurul căldărilor cu carne şi
mâncăm pâine de ne săturam! Dar voi ne-aţi adus în pustia aceasta, ca
toată obştea aceasta să moară de foame”.
Aceste cuvinte i-au dovedit Iui Moisc cât de adine se afla
înrădăcinat încă în israeliţi sufletul de robi dacă puteau să schimbe
libertatea pe o bucată de pâine şi pe o fărâmă de carne fiartă. Suferind
pentru aceasta din toată inima i-a asigurat că Iahve cu siguranţă nu-şi
va părăsi credincioşii şi că-i va sătura mai repede decât ei se aşteptau. Şi
iată că seara se împlini promisiunea. Dinspre răsărit au venit în zbor
stoluri nenumărate de prepeliţe care la un moment dat au căzut la
pământ. Slăbite de zborul îndelungat dădeau din aripi neputincioase şi
s-au lăsat prinse cu uşurinţă cu mâinile goale. In tabără a început o
activitate febrilă, s-au aprins focurile şi nu după mult timp se ridică în
aer o aromă îmbietoare de pasăre friptă la frigare. Sătui, evreii se
culcară, aducând laude până la ceruri puterii făcătoare de minuni a lui
Moise.
În zori, imediat ce i-a trezit sunetul trompetelor de argint, au
început să-şi Şteargă ochii de uimire. Tot pământul era acoperit, cât.
Vedeai cu ochii, de nişte grăun {e albe ca zăpada, ce semănau cu
grindina. Se grăbiră deci să vadă mai de aproape această minune. Moise
ieşi şi el din cort şi cu un zâmbet triumfător le împărtăşi că aceasta este
mana trimisă de către Iahve, pentru a înlocui plinea. Oamenii au început
să guste grăuntele ciudate, iar când s-au convins că seamănă la gust cu
plinea cu miere, au început să strige de bucurie şi cu înfrigurare se
aruncară să le culeagă. In curând se dovedi că ziua se poate strânge
atât, cât le este necesar să-şi astâmpere foamea. De atunci timp de
patruzeci de ani de pribegie mana pustiului a reprezentat pâinea lor cea
de toate zilele.
Locul următor de popas a fost Kafldim. Acolo nu era nici o lântână
$i poporul israclil iar suferi de pe urma lipsei de apă. Tabăra răsuna de
proteste şi ameninţări de revoltă. Moise se duse atunci la stânca Horeb,
care se ridica spre cer la o mică distanţă de tabără. Se opri la poalele ei
şi. În faţa poporului abătut Iovi cu băţul în stânca abruptă. Şi iată că în
aceeaşi clipă ţâşni din crăpătură un şuvoi de apă proaspătă de munte.
Israeliţii au înlemnit pe loc la vederea acestei minuni, dar repede i-a
cuprins valul de bucurie şi, blagoslovindu-1 pe Moise. Se împigeau unul
pe altul ca să-şi umple ulcioarele şi alte vase ce le aveau la îndemână cu
apă.
Abia au apucat să-şi potolească setea şi să adape animalele că au
auzit plini de spaimă strigăte de luptă. Pentru prima dată trebuiau să se
măsoare în luptă cu triburile războinice ale pustiului. Aceştia erau
amaleciţii, care vroiau să taie drumul intruşilor necunoscuţi şi să-i
jefuiască. Dacă au contat însă pe o victorie uşoară, s-au înşelat amarnic.
Moise a încredinţat conducerea trupelor sale lui Iosua. Care s-a dovedit a
fi un comandant capabil şi curajos.! >i-a condus repede şi cu abilitate
detaşamentele sale şi nu după mult timp se încinse o luptă îndârjită cu
atacatorii. Moise împreună cu Aaron şi Or s-au urcat pe munte pentru a
urmări de acolo desfăşurarea luptei, care a durat din zori şi până la
asfinţit, cu sorţi de izbândă nesiguri. Când Moise ridica mâinile în sus
învingeau evreii, iar când le lăsa în jos începeau să aibă prioritate
amaleciţii. Asta a durat ore în şir, până ce mâinile i-au amorţit şi îi
cădeau fără putere. Pentru a preîntâmpina înfrângerea. Aaron şi Or l-au
aşezat pe Moise pe o piatră iar ei din două părţi îi sprijineau mâinile.
Până la urmă spre seară Iosua a împrăştiat pe cotropitori şi i-a obligat să
se retragă. Pe câmpul de luptă a fost ridicat un altar unde să se aducă
jertfe de mulţumire. Atunci Iahve i-a zis lui Moise ca această victorie să
fie scrisă în cărţi ca o veşnică amintire a acestor întâmplări: – „Scrie
aceasta în carte spre pomenire şi spune lui Iosua că voi şterge cu totul
pomenirea lui Amalec de sub cer!” De această mare victorie află în
curând letro, preotul madianiţilor şi socrul Iui Moise. Fără să mai
aştepte, sosi în tabăra israeliţilor, aducând ginerelui său soţia şi pe cei
doi fii, Gherşom şi Eliezer. Căci Moise înainte de a se socoti cu faraonul
şi înainte de a scoate poporul din Egipt şi-a trimis pe cei mai apropiaţi
înapoi la madianiţi.
A doua zi în faţa cortului său au avut loc judecăţile. De dimineaţa
până seara a stat şi a ascultat Moise martorii, dând sentinţe chiar şi în
cele mai neînsemnate probleme. Ietro se uita cu o mirare creseândă, cum
de munceşte toată ziua şi îşi risipeşte timpul cu rezolvarea celor mai
neînsemnate neînţelegeri. Era un om cu mult mai multă experienţă din
acest punct de vedere şi de aceea i-a spus deschis ginerelui său: – „De ce
stai tu singur şi tot poporul tău stă înaintea ta de dimineaţă până scara?
Ceea ce faci tiu faci bine. Căci te vei prăpădi şi tu. Şi poporul acesta, care
este cu tine. E grea pentru tine sarcina asta şi nu o vei putea împlini
singur”. Întrebat de Moise ce ar trebui să facă. Îl sfătui să împartă pe
israeliţi în grupe a cile o mie, o sută. Cincizeci şi zece oameni, iar peste
fiecare din aceste grupe să pună câpelenii. Care totoclală să fie şi
judecători pentru a rezolva plângerile mărunte. Numai în cazurile mai
importante să se recurgă la Moise prin instanţele superioare. Sfatul
preotului înţelept al madianiţilor a fost aplicai în viaţă şi astfel a luat
naştere embrionul viitorului lor sistem social.
DANSUL fN JURUL VIŢELULUI DE AUR. La trei luni după
părăsirea Egiptului. Moise se opri pentru un popas mai mare Ia poalele
muntelui Sinai. Masivul de stânci sumbre, cu vtrfurilc sale ce se
pierdeau printre nori avea ceva misterios şi trezea o teamă superstiţioasă
printre israeliţii obişnuiţi cu suprafeţele netede ale Deltei, în schimb.
Însă, împrejurimile erau relativ bune pentru a fi locuite o perioadă de
timp mai îndelungată. Era apă suficientă, creşteau curmali şi salcâmi,
care furnizau din plin lemn pentru foc şi construcţii.
Nu după mult timp tabăra pulsa de viaţă şi de treburi ca un stup.
Noul sistem a introdus ordinea şi a îmbunătăţit simţitor administraţia.
Bărbaţii se ocupau de muncile manuale, femeile găteau, torceau şi
ţeseau, iar copiii se fugăreau veseli printre corturi. Într-o bună zi, Moise
ieşi din tabără şi se urcă în vârful muntelui Sinai. Acolo, se întâlni cu
Iahve, care îi spuse că arc de gând să încheie cu poporul evreu un
legământ. Întoreându-se în tabără cu vestea cea nouă, a poruncit
tuturor ebreilor să se îmbrace în haine proaspăl spălate şi să ţină post
trei zile. Pentru c; i să se pregătească în mod demn de clipa cea marc.
După ce au trecut cele trei. Rilc de pregătiri, poporul se adună la
poalele muntelui Sinai. Moise i-a prevenit că nimeni nu avea voie să se
urce pe muntele sfânt trecând cu toiagul de păstor graniţa, iar cine o va
face se expune la pedeapsa cu moartea. Bărbaţii, fe meile şi copiii în
haine de sărbătoare sv. Aşezară de-a lungul liniei desemnate Din senin
se dezlănţui o furtună înspăi-mintătoare. Începu să tune şi să fulgere, iar
muntele dispăru*în nori deşi de fum. Când începu să se răspândcască
din ce în ce mai tare şi sunetul unor trâm-biţe misterioase, oamenii
căzură U pământ şi de teamă îşi acoperii ă ochii cu mâinile. Nu văzură
între timp că Moise se urcase pe vârful muntelui şi după o clipă dispăru
în nori de fum de nepătruns, ce se roteau dc-jur împrejurul vârfului.
Tn timpul celei de-a doua întâlniri pe vârful Sinai Iahve îi
transmise o serie de legi şi prescripţii de cult, care de acum înainte
trebuiau să reglementeze viaţa comună a israeliţilor. Moise se întoarse în
câmpic cu acest dar preţios şi pentru sărbătorirea evenimentului
deosebit porunci celor douăsprezece seminţii ale Iui Iacov ca fiecare în
parte să-şi înalţe un altar propriu. Merse apoi pe rând de la un altar la
altul, jertfi eite o oaie, iar cu sângclc ei îi stropi pe eredincioşi drepi semn
al legământului încheiat cu Iahve.
Moise se duse încăodată la întâlnire cu Iahve, insă de această dată
îl luă. Cu el şi pe Aaron, pe Nadab pe Abiud şi pe şaptezeci de b. Ătrini
care reprezentau adunarea bătrânilor israeliţi. Pe ei îi lăsă însă la
mijlocul drumului în pantă, iar spre vârf se duse singur. Şezu acolo
patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Iahve îi dădu două table de piatră
pe care erau săpate cele zece porunci, li mai dădu şi indicaţii precise în
ce fel trebuie să construiască arca legământului şi cortul-templu. Şi mai;
iles unde să aşeze arca. In sfârşit. Îi spuse că demnitatea de preot o
acordă lui Aaron împreună cu privilegiul menţinerii ei în familie. In acest
timp tovarăşii săi lăsaţi la jumătatea drumului, neputând să-1 mai
aştepte pe Moise, se întoarseră în tabără. Aaron fu cuprins de o mare
desperare şi nu ştia ce să facă, deoarece se temea că fratele lui suferise
un accident In inimile israeliţilor se frânse din nou credinţa în grija lui
Iahve. Acesta era doar un cult pe care începuseră să-I practice nu de
mult. Acum. Când lipsea Moise şi zelul său înfocat, se întoarseră Ia zeii
lor din perioada şederii în Egipt.
În faţa cortului lui Aaron se strânsc o mare mulţime. Oamenii
neliniştiţi de această însingurare, cereau cu glas tare: „Scoală şi ne fă
Dumnezei, care să meargă înaintea noastră, căci cu omul acesta, cu
Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat”.
Aaron, cuprins de îndoială, nu avu putere să se împotrivească cererii
ameninţătoare. La apelul său israeliţii îşi dăruiră cu mare înflăcărare
podoabele lor de aur, şi se adună până la urmă atâta metal, încât putu
să toarne statuia unui viţel de aur. A doua zi îl aşezară în mijlocul
taberei, iar poporul, bucuros de reîntoarcerea zeului, pe care îl
veneraseră din timpuri îndepărtate. Îi jertfiră pe rug animale, iar apoi se
aşezară să se ospăteze în veselie. Toa. Tă ziua răsunară tobele şi
fluierele; bărbaţii, femeile şi copiii, cântând şi dănţuind în jurul statuii,
căzură într-un extaz religios.
Numai leviţii nu au luat parte la această nebunie. Stând deoparte,
priveau cu groază cum poporul se despărţi de Iahve şi se dărui cu tot
sufletul idolatriei.
Când Moise coborî de pe vârful muntelui Sinai, auzi de departe
zgomote neobişnuite: Grăbi deci pasul, pentru a ajunge cât mai repede în
tabără. La vederea acestui dezmăţ groaznic, îl cuprinse o asemenea furie,
că sparse de o stâncă tablele cu poruncite lui 'Iahve. Sfărâmă în bucăţi
viţelul de aur şi îl aruncă în fintână, iar apa din această fintână porunci
israeliţilor să o bea. Pe Aaron, plin de pocăinţă acum. Îl certă cu asprime
pentru renegare şi. Chemând la el pe leviţi le porunci astfel: – „Aşa zice
Domnul Dumnezeu lui. Israel: să-şi încingă fiecare din voi sabia sa Ia
şold şi străbătând tabăra de la o intrare până la cealaltă. Înainte şi
înapoi, să ucidă fiecare pe fratele său, pe prietenul său şi pe aproapele
său”. Leviţii se înarmară în săbii şi tăiară mii de renegaţi.
LEGĂMlNTUL CU IAHVE. Reîn-tronând ordinea în tabără. Moise se
duse din nou pe vârful muntelui Sinai, pentru a cere iertare lui Iahve de
tot ceea ce s-a întâmplat. Atunci, auzi din nou, promisiunea că poporul
israelit va intra în posesiunea Canaanului, ţara unde curge miere şi
lapte. Plin de recunoştinţă, se reîntoarse în tabără şi porunci să se ridice
un cort separat, în afara taberei, care trebuia să servească drept templu.
Numai el singur avea voie să intre acolo, iar când se afla la intrarea lui
cu braţele ridicate, tot poporul ieşi din corturi uitându-se. Cu teamă cum
vorbeşte cu Iahve însuşi. Nimeni nu ştia ce se petrece în sufletul său.
Până acum Moise auzise numai glasul Domnului, pe care îl sluji cu
credinţă. Acum însă aceasta i se părea prea puţin, el vroia să-i vadă şi
chipul. Dar Iahve îi spuse categoric, că niciodată nu-şi va arăta chipul
unui muritor. Se îndură însă de suferinţele lui Moise şi aşezându-1 într-
o crăpătură de stâncă, trecu pe lângă el acoperin-du-şi faţa cu mina, şi
timp de o clipită îi permise să se uite la el din spate. Nu mult timp după
aceasta. Iahve porunci lui Moise să-şi pregătească din'nou două table de
piatră, pe care intenţiona să scrie a doua oară cele zece porunci. Prorocul
se duse împreună cu tablele pe vârful muntelui unde rămase timp de
patruzeci de zile şi patruzeci, de nopţi, fără să mănâncc
REMBRANDT – Moise cu tablele celor zece porunci
— Ł^t<k*~? M&*fSŁ-: *: >'-*
GUSTAVE DORE – Plaga Pestei sau să bea ceva. Iahve nu numai
că îi repetă atunci cele zece porunci, dar ii dădu şi un număr de noi legi
şi prescripţii religioase după care trebuiau să se conducă evreii.
Moise se întoarse din nou în tabără. Faţa lui avea o asemenea
strălucire maiestuoasă, încât compatrioţii săi tre-buiră să-şi întoarcă
ochii orbiţi. Le vorbi atunci cu faţa acoperită. Când vorbea cu har în
numele lui Iahve, credincioşilor li se părea că văd pe capul lui coarne,
semn al sfinţeniei. Moise începu să organizeze în mod energic instituţiile
legate de viaţa religioasă a evreilor. A hotărât, în primul rând, să
construiască Arca Legământului şj cortul-templu mobil. Deoarece avea
nevoie pentru construcţia lor de mult aur, argint şi aramă, declară
colectarea care reuşi pe deplin. După aceasta trecu imediat la realizarea
planurilor sale, încredinţând toate lucrările legate de aceasta la dpi
meşteri iscusiţi, Beţa-leel şi Oholiab. Aceşti meşteri, specialişti în
dulgherie, ca şi în prelucrarea metalului au construit Arca. Din lemn de
salcâm şi. O ferecară cu aur. Pe capac se afla o tăbliţă de aur cu
inscripţia care glăsuia că aici a locuit însuşi Iahve. Doi heruvimi de aur,
aşezaţi de cele două părţi ale capacului, acopereau tăbliţa cu aripile larg
desfăcute, ca şi cum ar fi vrut să o apere de privirile indiscrete. Moise
puse în arcă tablele cu cete zece porunci şi textele celorlalte legi de pe
muntele Sinai.
Cortul-templu fu aşezat în mijlocul unei curţi în formă de
patrulater, înconjurată de un rând de coloane de bronz cu terminaţii în
argint, artistic sculptate. De bare transversale atârnau perdele de in,
astfel încât interiorul era închis de jur împrejur cu un fel de paravan
înalt. In mijloc se afla o poartă, acoperită cu o draperie din mătase
violetă, stacojie şi vişinie. Cortul-templu fu construit din seânduri de
salcâm, acoperite, de asemenea, cu. Un strat de aur. Ele nu au fost însă
bătute în cuie în: mod definitiv. În seânduri au fost introduse inele de
aur, prin care s-a tras o pârghie. Datorită acestei instalaţii cortul-templu
putea fi ridicat foarte repede sau strâns în bucăţi în cazul transportării
lui de la un loc la altul. Cu toate acestea, pereţii exteriori ai templului nu
străluceau de suprafeţe aurite. El era apărat de ploaie şi soare de
ţesături aspre din păr de capră, jar acoperişul era format din piei de
berbec vopsite în roşu.
În faţa intrării cortului-templu se afla altarul turnat în bronz şi o
căldare mare din aramă cu apă. Numai acolo, în curte, poporul avea voie
să se roage, în timp ce preotul aducea jertfe lui Iahve, sacrificând
animale. Veşmintele sale pentru slujbă, stabilite în amănunţime de către
Moise, arătau impunător. Peste pantalonii din hi alb şi tunica violetă se
îmbrăca meilul, o mantie lungă din lină. Albastră, ale cărei poale erau
împodobite cu ciucuri şi clopoţei de aur. Astfel, fiecare mişcare a
preotului era întovărăşită de sunete metalice discrete. Pe piept strălucea
hoşenul făcut dintr-un material multicolor, cu douăsprezece pietre
preţioase, pe care erau săpate numele celor douăsprezece seminţii ale lui
Iacov.
La marea bogăţie a podoabelpr contribuiau şi bretelele pline cu
bijuterii, ca şi' lanţul din jurul gâtului din aur masiv. De phidarul alb era
prinsă în faţă o tăbliţă de aur cu inscripţia „Sfinţenia Domnului”. In
timpul ablu-ţiei preotul intra singur în tinda templului. Pereţii erau
îmbrăcaţi cu covoare pe care femeile israelite cususeră figuri enigmatice
de heruvimi. In mijlocul camerei se afla un altar aurit pe care trebuia să
ardă tămâie mirositoare, o măsuţă cu pline sfinţită şi un sfeşnic de bronz
cu şapte braţe. In spatele multicolorei draperii se afla cel mai sfânt loc al
templului, unde stătea Iahve. Într-o semiobscuritate misterioasă se
odihnea Arca aurită a Legământului, care cuprindea comoara cea mai
preţioasă s cultului israelit. Privilegiul deservirii templului şi al purtării
Arcei în timpul mersului l-au căpătat exclusiv leviţii. Din rândul lor
Moisc a numit, de asemenea, judecători, scribi, învăţători, vraci şi
perceptorii impozitelor. Alături de corporaţia preoţilor aceştia
reprezentau o grupa sociala deosebită. Cu sarcini de conducere a
întregului trib. Leviţii erau cei mai vajnici apărători ai lui Moise şi l-au
slujit cu credinţă în timpul pribegiei, ca o gardă personală.
ÎN DRUM SPRE KADEŞ. Lângă muntele Sinai israeliţii au stat cu
tabăra un an întreg. Ce schimbări uriaşe au avut loc în acest timp! Masa
informă a fugarilor s-a transformat datorită lui Moise într-o societate
închegată cu o structură ierarhizată. Normele de convieţuire erau
reglementate de prevederi juridice, iar cultul lui Iahve a căpătat un cadru
organizat sub forma instituţiilor religioase, a serviciului preoţesc şi a
ritualului. S-a întărit de asemenea securitatea călătorilor, deoarece s-a
format o armată regulată în care stăpâneau ordinea şi disciplina.
Diferitele triburi mărşăluiau într-o ordine anumită sub stindardele
proprii şi cu conducători proprii. La poalele muntelui Sinai s-au
desemnat deci primele forme de organizare ale viitorului popor israelit,
interesele şi scopurile comune impunându-se peste particularităţile
tribale. Înfăptuind această mare operă istorică, Moise s-a simţit destul de
puternic, pentru a se lăsa ispitit de cucerirea Canaanului.
Printre israeliţi însă nu era nimeni care să cunoască drumul spre
acest pământ al făgăduinţei. Şi doar prin trecătorile sălbatice ale
munţilor şi prin întinsurile nesfârşite ale pustiului era foarte uşor să se
rătăcească sau să nimerească în capcanele întinse de tâlharii beduini!
Moise şi-a dat seama de acest pericol şi de aceea. A căutat o călăuză care
să cunoască bine terenul prin care trebuiau să treacă. Cel mai bine se
potrivea pentru aceasta madianitul Hobab, cumnatul său şi fiul
preotului Ietro. Hobab însă. Nu se putea despărţi cu uşurinţă de familia
sa. Abia după multe rugăminţi şi târguieli, după ce Moise i-a promis o
parte importantă din viitoarele prăzi din Canaan, a acceptat rolul de
călăuză. O dată cu zorile au sunat două trâm-biţe de argint şi poporul
israelit, strin-gându-şi tabăra, a fost. Gata de marş. Coloana lungă a
pribegilor a pornit la drum în ordinea stabilită. Calea era deschisă de
către leviţi, purtând pe prăjini Arca Legământului, părţile desfăcute ale
cortului'templu şi vasele pentru ritual. După ei mergeau diferitele triburi
cu steagurile lor, iar la urmă erau mânate turmele uriaşe de oi şi asinii
de cărăuşie. Convoiul era apărat de cete înarmate şi de iscoade trimise
înainte.
După trei zile de marş prin pustiu, sub razele arzătoare ale
soarelui, israeliţii au început din nou să cârtească împotriva lui Moise.
Deoarece nu aveau voie să taie animale, trebuiau să se hrănească numai
cu mană, de care erau sătui.
Peste toate acestea, într-o zi. În tabără izbucni şi un incendiu care
mistui nenumărate bunuri preţioase. Descurajaţi de greutăţi, de foame şi
de pierderile suferite, israeliţii stăteau supăraţi în corturi şi se plângeau
că Moise i-a îndemnat să părăsească Egiptul. Cu o duioşie deosebită. Îşi
aminteau de. Timpurile bune trecute, uitând de robie şi de prigoană: –
„Căci ne aducem aminte de peştele – îşi povesteau reciproc – pe care îl
mâncam în Egipt în dar. De castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi
de usturoi. Acum însă sufletul nostru tânjeşte; nimic nu mai este
înaintea ochilor noştri decât numai mana”. Moise fu desigur adânc rănit
de nimicnicia poporului său.
Deoarece îl cuprinde un sentiment de neputinţă, convocă
adunarea bâtrâni-lor, pentru a se sfătui ce să facă. Din necazuri însă îi
scăpă o nouă minune. Peste tabără căzu, pentru a doua oară.

Un nor de prcnclitc. Israeliţii se aruncară cu strigăte de bucurie sa


prindă pasările şi se apucară cu lăcomie să-şi potolească foanea
Prepeliţele fură din abundcn|ă. Incit carnea a putut să fie chiar uscată
pentru rezerve. Asupra nemulţumiţilor şi cârtitorilor se abătu însă o
pedeapsă aspră, pentru că se dovedi că păsările au fost otrăvitoare, în
tabără se Întinseră bolile şi oamenii mureau pe capete, ca muştele. In
curând toate împrejurimile se acoperiră de morminte, de aceea, atunci
când părăsiră aceste locuri de suferinţă şi jale, israeliţii le denumiră
„Mormintele poftei”, deoarece acolo fură îngropaţi toţi acei care căzuseră
victimă lăcomiei.
La Haşerot, unde a avut loc următorul popas, se întâmplă
ceva'mult mai periculos: în sinul „celor mai apropiate neamuri ale lui
Moise izbucni revolta. Mariam şi Aaron erau supăraţi pe Moise că se
căsătorise cu o etiopiancâ. Adică cu o roabă şi femeie de origine străină.
Nu se ştie, în ce împrejurări s-a întâmplat aceasta, dacă prima lui soţie
şi fiica preotului Ietro a murit, sau dacă etiopiancâ era numai oţiitoarc.
Acest lucru însă nu are nici o importanţă: supărarea în familie a fost
creată de faptul că prorocul a dispreţuit străvechea tradiţie israelită.
La baza acestor discordii însă existau neînţelegeri mult mai adinei.
Prorocită Mariam şi preotul Aaron erau nemulţumiţi că Moise susţinea
că Iahve ar vorbi numai prin gura sa şi că. Numai ci are dreptul să
conducă în numele lui. Intre timp, însă, ei au ajuns la convingerea că şi
ei sunt chemaţi pentru aceasta. De aceea mergeau prin tabără şi se
plângeau: -„Oare numai cu Moise a grăit Domnul? N-a grăit el. Oare. Şi
cu noi?” Aceasta era o rivalitate deschisă pentru influenţă şi Moise a
hotărât s-o înăbuşe în faşă. Chemă în templu pe vinovaţi unde, Iahve
vorbind din-tr-un nor, i-a apostrofat cu severitate şi i-a chemat la
supunere. Pe Aaron îl iertă însă pe Mariam, care a fost principala
instigatoare a revoltei, a atins-o cu boala leprei şi a izgonit-o din tabără.
Abia după ce s-au scurs şapte zile. Îndupleeându-se de
rugăminţile lui Moise, Dumnezeu o vindecă şi îi permise să se întoarcă în
tabără. Israeliţii au ajuns până la urmă la graniţa de sud a Canaanului
şi îşi întinseră tabăra în deşertul Paran, în imediata apropiere a oraşului
Kadeş. Cuprinşi de bucurie, fugiră imediat pe munţii înalţi de unde
aveau priveliştea ţinuturilor de graniţă ale viitoarei lor patrii.
De la'timpurile Iui Avraam s-au petrecut acolo schimbări mari.
Câmpiile erau acoperite cu un covor de iarbă bogată, în care înfloreau
anemone aprinse. Pe pantele line ale munţilor se vedeau grădini cu
măslini, rodii şi curmali, ba chiar, ici şi colo, viţă de vie cultivată cu grijă.
Pentru israeliţii. Plictisiţi de monotonia vieţii de deşert, aceasta era o
privelişte plină de un farmec nemaiîntâlnit. Călătorii, îmbătaţi de
bucurie, îşi căzură unul altuia în braţe şi se îmbărbătară reciproc pentru
a porni imediat la cucerirea acestei ţări atât de minunate.
Moise insă, om destul de precaut, nu se lăsă cuprins imediat de
înflăcărarea compatrioţilor. Trebuiau trimise înainte iscoade, pentru a se
constata cu ce fel de inamic se va întâlni invazia. Pentru aceasta, a ales
câte un membru din fiecare trib şi i-a trimis în recunoaştere. „Suiţi-vă
din pustiul acesta – îi sfătui – şi vă urcaţi pe munte, şi cercetaţi ce
pământ este şi ce popor locuieşte în el: de este tare sau slab. Mult la
număr sau puţino. Lscoadele îşi îndepliniră misiunea încredinţată fără
nici o greutate. După ce au trecut patruzeci de zile s-au întors în tabără;
iar ca dovadă a fertilităţii Canaanului au adus pe prăjini ciorchini grei de
struguri, rodii şi smochine zemoase. Fructele au trezit un entuziasm de
nedescris şi poporul israelit ceru acum cu insistenţă să se înceapă
imediat expediţia de cucerire.

Înflăcărarea se stinse însă de îndată ce iscoadele raportară


observaţiile lor. După părerea lor, Canaanul se scălda într-adevăr în
toate bunătăţile închi-puite. Dar nu putea fi de loc vorba de cucerirea lui,
deoarece graniţele îi erau apărate de fortăreţe puternice şi de formaţiuni
uriaşe de oameni. Această veste fu foarte tristă. Mulţimea de israeliţi
turbulentă, care putea atât de uşor să treacă de la o extremă la alia. Se
lăsă din nou cuprinsă de desperare. -„Mai bine era să fi murit în
păminlul Egiptului sau să murim în pustiul acesta! – îşi plângeau soarta.
La ce ne duce Domnul în pământul acela, ca să cădem în război? Femeile
noastre şi copiii noştri vor fi pradă. Nu ar fi oare mai bine să ne
întoarcem în Egipt T” Pe măsură ce se lumina, blestemele, lamentările se
înteţeau până ce au dat naştere, în rândul maselor, la tulburări. O mână
de răzvrătiţi cereau înlăturarea lui Moise şi alegerea altui conducător,
care ar conduce poporul înapoi în Egipt. – „Să ne alegem căpetenie –
strigară – şi să ne întoarcem în Egipt”.
Iosua şi Caleb, participanţi la recunoaştere, încercară să se
împotrivească cererilor strigând şi rupându-şi hainele de pe ei şi
asigurându-i că, cu ajutorul divin, Canaanul poate fi cucerit şi că, ceilalţi
membri ai expediţiei de recunoaştere, plini de laşitate, au descris cu
exagerare puterea acestei ţări.
Aceasta înfurie şi mai mult oamenii, lată, li se propunea să
pornească la o moarte sigură, spre ţara acestor uriaşi, care îi aşteptau în
spatele unor puternice ziduri de fortăreaţă. Orbiţi de această teamă, în
delir şi furie, se aruncară asupra lui Iosua şi Caleb, vrând să-i omoare cu
pietrele. Curajoşii au fost salvaţi numai datorită faptului că se ascunseră
în curtea unde se afla cortul-domnului.
De această dată Iahve hotărî să piardă tot poporul israelit,
aruneând asupra lui ciuma. Se înduplecă. Însă de rugăminţile lui Moise
şi mai îmblânzi pedeapsa. Hotărî că toţi cei ce au depăşit cel de-al
douăzecelea an al vieţii nu vor avea parte de graţia vederii Canaanului.
Timp de. Patruzeci de ani vor trebui să pribegească prin pustiu şi aici îşi
vor sfârşi viaţa lor mizeră. Numai acei care nu au împlinit încă douăzeci
de ani, ca o generaţie născută în condiţiile grele ale vieţii nomade,
trebuiau să intre în posesiunea Pământului. Făgăduinţei. Pedeapsa nu
se referea insă la Iosua şi Caleb. Drept recompensă a credinţei neclintite
în paza Domnului, îi aştepta onoarea de a-i conduce pe israeliţi la
cucerirea Canaanului.
PATRUZECI DE ANI IN PUSTIU. Dobândind puterea asupra
poporului său Moise o porni imediat înspre sud şi o anumită perioadă de
timp stătu lângă golful Akab, în ţara raadianiţi-lor. Apoi, mai târziu, se
duse în căutarea de terenuri unde israeliţii ar fi putut să se aşeze
definitiv. Cea mai corespunzătoare se dovedi a fi împrejurimea oraşului
Kadef Două fântâni cu apă proaspătă şi păşunile întinse creau condiţiile
favorabile pentru creşterea vitelor. In plus, popoarele care locuiau în.
Împrejurimi nu erau de felul lor războiruce şi cu plăcere legară relaţii de
schimb cu noit sosiţi.
Din păcate însă, nu exista înţelegere între triburile israelite. Viaţa
lor şi-o otrăveau cu certuri continui şi invidie pentru terenurile de
păşunat. Izvorul nemulţumirilor, certurilor şi tulburărilor îl reprezentau
însă antagonismele sociale ce se adânceau. Chiar şi leviţii, cei mai
credincioşi sprijinitori ai lui Moise, nu respectară disciplina. Ii înfuriase
comportarea lui Aaron şi a castei preoţeşti care se separase cu orgoliu de
restul leviţilor şi îşi însuşise din ce în ce mai multe privilegii şi beneficii
materiale.
O dată, se formă în rândul celor nedreptăţiţi un complot de 250 de
1c-viţi conduşi de Core. Răsculaţii apărură f-i
DOMENICO FETI – Moise în fota „Tufei de foc”' în faţa corturilor lui
Moisc şi Aaron. Întrebând cu glas tunător: -i„Pcntru ce vă socotiţi voi mai
presus de Adunarea Domnului?” Ascultându-i cu răbdare, Moise se duse
la cortul Domnului şi căzu cu faţa înaintea Arcii Legămân-tului,
rugându-se pentru sfat. Apoi, ieşi la răzvrătiţi şi le spuse: – „Ascultaţi fii
ai lui Levi: Oare e puţin lucru pentru voi, că Dumnezeul lui Israel v-a
osebit de obştea lui Israel şi v-a apropiat la sine ca să faceţi slujbe la
cortul-Dom-nului şi să staţi înaintea obştii Domnului, slujind pentru ea?
El te-a apropiat pe tine şi cu tine pe toţi fraţii tăi, fiii lui Levi. Alergaţi
acum şj după preoţie? Aşadar tu şi toată obştea ta, v-aţi adunat
împotriva Domnului. Ce-i Aaron de cârtiţi împotriva lui?”
Moise aruncă asupra conjuraţilor anatema şi porunci ca nimeni să
nu se apropie de corturile lor. La un moment dat, pământul se desfăcu şi
îl înghiţi pe Core, iar pe restul vinovaţilor ii arse un foc, care căzu din
cer. Acesta a fost un avertisment ca, pe viilor, nimeni să nu mai aibă
curajul să se ridice împotriva preoţilor.
Pedeapsa severă nu înspăimântă însă mulţimea, ci, din contră,
dădu naştere la o indignare de. Nedescris. În tabăra au izbucnit tulburări
ameninţătoare, încât Moise şi Aaron, abia au putut să scape cu viaţa,
ascunzându-se în cortul Domnului. Atunci, Iabve, îi lovi pe atacanţi cu
focul din cauza căruia muriră.14700 răsculaţi. Răscoala a fost înăbuşită,
iar Moise urmărea să dovedească că demnitatea de preot Aaron a primit-
o chiar din mâna Iui Iahve. De aceea, porunci tuturor celor din cele
douăsprezece seminţii, cât şi lui Aaron, să aducă în templu câte un toiag
de păstor. Şi iată că. A doua zi, în faţa ochilor credincioşilor se înfăptui o
minune: dintre toate toiegele numai toiagul lui Aaron înmuguri, apoi se
umplu de flori, iar la urmă dădu fructe de migdal. Atunci, poporul se
închină în faţa voinţei lui Iahve şi nu mai cârti împotriva privilegiilor
neamului lui
Aaron. La Kadeş se stinse din viaţă prorocită Mariam, sora lui
Aaron şi a lui Moise.
Poporul israelit suferi încă o dată de secetă, iar când a fost în
culmea desperării şi se răzvrăti, Moise, din nou, printr-o lovitură cu
toiagul, aduse apă.
Aproape treizeci şi opt de ani triburile israelite au dus în Kadeş o
viaţă liniştită de păstori. Se răspândiră pe păşunile învecinate şi duceau,
o viaţă izolată, rupţi unii de alţii, slăbind legăturile etnice ce-i uneau.
Lăsate de capul lor, triburile se leneviră şi deveniră atât de indiferente la
problemele religiei, încât încetară să mai aducă jertfe lui Iahve şi să
respecte porunca tăierii împrejur. Aceeaşi delăsare îl cuprinse pe Moise
şi pe Aaron.
Deoarece nu au acţionat împotriva acestei delăsări, Iahve îi
pedepsi foarte sever, hotărând că vor muri în pustiu fără să atingă cu
piciorul Pământul Făgăduinţei. Cauza directă, nemijlocită, a acestei
pedepse severe a fost lipsa de credinţă în puterea lui Iahve. De care a dat
dovadă, lovind de două ori cu toiagul în stâncă pentru a se aduce apă.
SPRE PĂMÂNTUL FĂGĂDUINŢEI. Au trecut patruzeci de ani din
momentul părăsirii Egiptului. In acest timp a crescut o nouă generaţie de
evrei, generaţie educată în deşert şi care nu cunoştea confortul vieţii de
oraş. În hărţuielile cu tâlharii deşertului se căliseră şi căpătaseră
îndemânare în arta militară şi, de aceea, Moise, căpătă convingerea, că
poate. În sfârşit, să încerce cucerirea Canaanului. La răsărit de Kadeş se
afla statul Edom. Iar teritoriul său era tăiat de un drum bun de
caravane, denumit „Drumul regal”. Moise. Prin solii săi, îl rugă pe regele
Edomului să-1 lase să treacă prin {ara sa, asigurându-1 în mod solemn
că se va ţine numai de drum fără să încalce câmpurile cultivate şi viile,
iar pentru apă şi păşune necesare vilelor va plăti atât cât se cuvine. Dar.
Regele. Încrezător în puterea sa. A răspuns solilor negativ şi. De
îndată, şi-a înconjurat graniţele cu trupe în intenţia de a opri pe israeliţi
cu forţa.
Lupta cu acest rege puternic nu ii convenea lui Moise şi. De aceea,
a hotărât să ocolească Edomul pe la sud, mergând de-a lungul graniţei
de răsărit spre nord şi ajungând astfel la malul stâng al Iordanului, după
care se întindea Canaanul. Cu puţin timp înainte de plecare se îmbolnăvi
Aaron. Moise porunci ca fratele său. Care era gata să moară, să fie dus
pe vârful muntelui Hor. Acolo. Îi luă hainele şi însemnele demnităţii
preoţeşti şi le înmână lui Eleiazar, cel de-al treilea fiu al lui Aaron. Acesta
a fost primul ritual de transmitere a înaltei demnităţi din tată în fiu.
Aaron a murit pe vârful muntelui Hor şi acolo, în prezenţa poporului care
îl plângea, a fost inmormântal.
După festivităţile de înmormântare, israeliţii o porniră spre sud
către golful Akab. Merseră pe un drum lung. Stân-cos, unde lipseau apa
şi hrana. Călătorii trudiţi îşi pierdură iarăşi răbdarea şi se plânseră din
nou lui Moise, amenin-ţându-1 că nu îl vor mai asculta. Fură pedepsiţi
insă pentru aceasta. În tabără pătrunzând o mulţime nenumărată de
şerpj veninoşi. De muşcăturile lor se îmbolnăviră atâţia oameni, încât
trebui să se renunţe la drumul pe mai departe. Moise însă, găsi un
mijloc împotriva acestei calamităţi: porunci să se toarne în bronz
imaginea unui şarpe şi să fie atârnată de un stâlp în mijlocul taberei.
Orişicine se uita la acest simbol misterios, imediat îşi recăpăta sănătatea
şi puterea de a merge, mai departe.
De la golful Akab coloana o porni spre nord, ocoli Edomul duşman
dinspre sud şi răsărit, iar în cele din urmă ajunse la valea Zaredului. Pe
malul celălalt, de-a lungul Mării Moarte, se întindea teritoriul statului
Moab. Moise ştia că după războiul cu amorriţi. Moabiţii erau foarte
slăbiţi, şi deci nu se aştepta la nici o rezistenţă din partea lor. Şi, într-
adevăr, a trecut prin ţara lor fără nici o greutate, ajungând până la râul
Arnon. El reprezenta graniţa statului amorriţilor. Frontieră greu de
trecut, deoarece curgea printr-o râpă adinei cu maluri stâncoase înalte şi
abrupte. In plus, regele amorriţilor. Sihon, era un luptător viteaz care
hotărî să apere trecerea. Cu toate acestea, în două lupte suferi o
înfrângere zdrobitoare, iar israeliţii, înfuriaţi de rezistenţă, măcelăriră
întreaga populaţie, fără să cruţe măcar femeile sau copiii.
Dincolo de râul de graniţă laboc. Care în cursul său superior
despărţea statul lui Sihon de ţara ammoniţilor. Pe evrei îi aşteptă o grea
încercare de arme. Pe malul celălalt al râului aflân-du-se statul Başan.
Regele lui se numea Og şi era un om uriaş, cunoscut pentru torţa sa
fizică şi faptele lui războinice. Patul său era făcut din fier şi avea zece coţi
lungime. Israeliţii nu se înspăimân-tarâ de aceste veşti, deoarece abia
avu-seră o mare victorie şi căpătaseră încredere în forţele lor. Cu
uşurinţă sfă-râmară rezistenţa inamicului, pătrunseră în ţara duşmană
şi o cuceriră printr-un atac continuu.
Prin cucerirea Başanului ocupară toată Transiordania pipă la lacul
Ghe-nizaret. Dobândind o bază bună pentru atacul Împotriva
Canaanului, Moise a hotărât concentrarea trupelor sale în şesurile
Moabului pe malul de răsărit al Iordanului. Aici era un vad jos. Păzit, de
pe celălalt mal, de turnurile şi zidurile Ierihonului.
PREZICĂTORUL. Regele moabit Ba-lac, care până atunci era
liniştit faţă de evenimentele ce se desfăşurau sub privirea sa, urmărea
acum cu nelinişte succesele israeliţilor care, după victoria asupra
amorriţilor şi a regelui Og, se transformară într-o putere mult prea mare
şi deveniră vecini periculoşi. Nu se simţi însă în puteri să lupte împotriva
lor pe calea armată şi, de aceea, hotărî să recurgă la magie. In Petor, pe
Eufratj locuia un renumit magician şi credincios întru Domnul, pe nume
Valaam, Regele trimise la el soli cu daruri, bogate şi îl chemă la curte,
pentru a-i blestema pe israeliţi şi. În acest fecale tăia curajul pentru
luptă. Valaam ascultă solia şi, după ce-şi petrecu noaptea în rugăciuni,
declară că Dumnezeul israeliţilor i-a interzis să accepte o asemenea
misiune. Balâc nu se dădu însă bătut. Trjmise a doua solie cu daruri şi
mai bogate şi mai de preţ, dar magul nu cedă şi le spuse neînduplecat: –
„Măcar de mi-ar da Balâc casa sa plină de argint şi de aur, nu pot să calc
porunca Domnului Dumnezeului meu.” Totuşi, peste noapte, Dumnezeu
se răzgândi şi îi permise lui Valaam să plece spre Moab cu condiţia că se
va comporta aşa cum îi va spune. Celebrul maestru al artei magice
încalecă pe asinul său şi o porni într-o lungă călătorie. Între timp,
Dumnezeu începu să bănuiască că pe ascuns el ar avea intenţii rele faţă
de israeliţi şi hotărî să-1 oprească. Din porunca lui, un înger i se aşeză în
faţă pe drum cu sabia scoasă. Îl zări numai asinul. La vederea apariţiei
strălucitoare, animalul se opri împietrit şi înspăimântat o coti spre câmp
deschis. Valaam nu ştiu ce se întâmplă. Deoarece îngerul era pentru el
invizibil. Îl cuprinse o mare furie şi începu cu o mare ciudă să-şi bată cu
toiagul animalul nărăvaş, pentru a-1 obliga să se întoarcă de pe drum.
Toate acestea nu avură nici un rezultat. Asinul fugea tot înainte de
parcă ar fi fost jupuit şi ajunse între două ziduri care împrejmuiau o vie.
In trecerea îngustă, îngerul îi aţinu din nou calea, iar el a început să
lovească cu. Copitele în pământ şi întor-cându-se brusc, strivi piciorul
stăpânu-lui său de zid. Valaam urlă de durere şi îi turnă din nou toiage
grele. Nedreptăţitul asin se plânse atunci cu un glas plângător: – „Ce ţi-
am făcut eu. De mă baţi.?” Valaam nu se minună de loc că asinul, aşa
dintr-o dată. A grăit cu voce omenească, şi îl bătu şi mai îndârjit: –
„Pentru ce ţi-ai râs de mine; de aş fi avut în mână o sabie, te-aş fi ucis
aici pe loc„. – „Au nu sânl cu asinul tău, se plânSe asinul, pe care ai
umblat din tinereţile tale şi pină în ziua aceasta? Avut-am oarj
deprinderea de a mă purta aşa cu tine?„ Valaam trebui să recunoască că
întotdeauna 1-a servit cu credinţă şi de aceea i-a răspuns scurt: – „Nu!”
în acelaşi moment el însuşi zări figura luminoasă a îngerului. Părăsi
imediat spinarea asinului şi se înclină până la pământ. Îngerul se uită la
el cu reproş şi îi spuse: – „De ce ţi-ai bătut asinul de trei ori? Eu am ieşit
să te împiedic, deoarece calea ta nu-i dreaptă înaintea mea; dacă el nu s-
ar fi întors eu te-aş fi ucis pe tine. Iar pe el l-aş fi lăsat viu”.
Pocăit, Valaam se justifică: – „Am păcătuit, pentru că nu am ştiut
că stai tu în drum înaintea mea. Deci, dacă aceasta nu-i plăcut în ochii
tăi, atunci mă voi întoarce”. – „Du-te cu oamenii aceştia – îi spuse îngerul
– dar să gră-ieşti ceea ce-ţi voi spune eu!” înMoab regele îl primi pe
renumitul mag cu braţele deschise şi îl acoperi de daruri noi. Apoi îl
conduse pe. O înălţime de unde se putea vedea tabăra israeliţilor.
Maestrul se apucă apoi de pregătirile necesare pentru actul magic. Mai
întâi. Făcu un altar pe care jertfi o oaie, apoi, trecu la rost irea
blestemului consacrat, care trebuia să ducă la învingerea israeliţilor. Dar
minune, în locul blestemului din gura lui, fără să vrea, ieşiră cuvinte de
binecuvântare. De şapte ori încercă să execute ordinul regelui. Construi
şapte altare, pe care aduse noi jertfe, însă de. Fiecare dată Dumnezeu îl
obligă să-i binecuvânteze pe israeliţi. Regele moabit se uită la faptele sale
cu o bănuială creseândă. Iar când a şaptea oară auzi aceeaşi formulă de
binecuvântare, se înfurie de-a binelea şi îl goni pe magul mincinos din
graniţele statului său.
Valaam se întrista peste măsură de această întâmplare şi vrând să
repare oarecum nedreptatea suferită de rege. Îi dădu la despărţire ideea
vicleană, să-i seducă pe israeliţi cu ajutorul femeilor moabite şi să le
năruie forţele. Regele ii urmă sfatul. Bărbaţii israeliţi. Plictisiţi de viaţa
monotonă de tabără şi de rigorile religiei lui Moise, căzură foarte uşor în
plasa seducătoarelor. Femeile moabite se închinau zeului lor Baal-Peor
într-un mod deosebit de libertin. Atraseră la această desfrânare pe
israeliţi îndemnându-i, în acest fel la idolatrie.
O dată, un israelit de. Neam mare, îşi aduse în cort o moabită, fără
să se sinchisească că în acelaşi timp credincioşii se rugau în templul lui
Iahve. Atunci Finees, fiul preotului Eleiazar. Indignat de această faptă
nelegiuită, îi străpunse cu lancea pe amândoi. Acesta a fost un semnal
pentru a începe răfuiala cu păcătoşii. În masacru, care cuprinse tabăra,
căzură douăzeci şi patru de mii de vinovaţi care îl trădaseră pe Iahve în
favoarea zeului moabit. Şi pe moabiţi îi atinse pedeapsa pentru lărgirea
ereziei. Douăsprezece mii de trupe de elită israelite au trecut ţara lor prin
foc şi sabie, decimând toată populaţia. In măcelul general pieri, de
asemenea, magul Valaam plătind astfel cu viaţa pentru sfatul lui pervers,
pe care i 1-a dat regelui moabit. Prăzile obţinute în Moab au fost uriaşe.
Afară de 32000 de roabe, israeliţii au mai luat 72000 de capete de vite şi
61000 de asini de cărăuşie. Fiilor lui Ruben şi Gad şi jumătăţii din
seminţia lui Mânase le-au plăcut teritoriile cucerite în Transiordania şi
şi-au exprimat dorinţa să se aşeze aici pentru totdeauna. Moise cu
plăcere le. Acordă aceste pă-mânturi. Dar le puse mai întâi o condiţie: să
participe la cucerirea Canaanului.
ULTIM1LE ZILE ALE LUI MOISE. Moise ştia că din voinţa lui Iahve
nu va trăi fericirea de a trece frontiera Canaanului, că nu va realiza
personal scopul principal al vieţii sale. Avea deja o sută douăzeci de ani
şi deşi îşi păstrase toată puterea trupului şi a gândirii. Simţi că moartea
este pe aproape.
Înainte de a-şi da duhul avea de pus la punct încă multe lucruri.
Mai întâi, făcu o numărătoare generală a populaţiei şi află că poporul
israelit numără 601730 persoane. Numi drept urmaş al său pe Iosua,
slugă credincioasă şi conducător încercat. Folosin-du-se de cei patruzeci
de ani de experienţă, completă codul de legi prin dispoziţii şi prevederi
religioase suplimentare, punând fundamente puternice viitoarei ordine
sociale a israeliţilor. Pentru a preîntâmpina certurile, Moise, a împărţit
teritoriul Canaanului între neamuri diferite.
Numai leviţii şi preoţii nu au primit pământ, deoarece ei trebuiau
să slujească în serviciul lui Iahve în tot Canaanul. Cu toate acestea, le
dădu în posesiune patruzeci şi opt de oraşe şi orăşele, care trebuiau să
fie centrele lor de activitate şi, totodată, trebuiau să Ic asigure condiţii
suficiente de trai. Repartiza, de asemenea, şase oraşe în care puteau să-
şi găsească adăpost oamenii vinovaţi de omor nepremeditat, evitând prin
aceasta răzbunarea neamurilor lezate.
Moise convocă apoi Adunarea poporului său şi le aduse aminte că
trebuie să rămână credincioşi legământului cu Iahve. Apoi, închină un
cântec inspirat, înălţător, spre lauda Dumnezeului său, căruia i-a servit
toată viaţa, şi porunci israeliţilor să-1 înveţe pe de rost, pentru a-i
îmbărbăta în timpul unor clipe grele sau bune. Luându-şi rămas bun de
la poporul său, se urcă singur pe vârful muntelui Nebo. Cu o privire
nostalgică cuprinse terenurile întinse ale Pămânrului Făgăduinţei, în
care nu-i era dat să intre. Vedea ca-n palmă Iordanul curgând printre
defilee către suprafaţa „uleioasă” a Mării Moarte, vedea cum această
mare era înconjurată de stânci abrupte, cu nuanţe galbene, purpurii,
albastre şi cafenii. Imediat, în spatele Iordanului, se ridicau deasupra
oazei de palmieri zidurile fortificate ale Ierihonului. Primul străjer
puternic la porţile Canaanului, iar
MICHELANGELO – Moise la marginea orizontului se vedea o
duhul. Moartea lui este înconjurată fâşie îngustă din Marea Mediterană.
De un mister secular şi, până astăzi.
Lată Pământul Făgăduinţei, ţara unde nimeni nu ştie unde să
caute mormântul curge laptele şi mierea; viitoarea patrie lui. Poporul,
timp de treizeci de ani, a lui Israel! Moise se întoarse cu trisa plâns pe.
Dascălul lui, iar. Apoi îşi tete de la priveliştea care se întindea strânseră
tabăra, pentru ca sub comanda în fata lui şi, în singurătate, îşi dădu lui
Iosua să treacă dincolo de Iordan.
MOISE ÎN AUREOLA MITURILOR
Istoria fugii din robie şi călătoria spre Pământul Făgăduinţei este,
totodată, istoria religiei evreeşti. Israeliţii credeau că Iahve i-a îndrăgit în
mod deosebit, că el a devenit eliberatorul lor, că le-a dat legile, normele
etice şi sistemul social, că a stabilit instituţiile religioase, preoţimea şi
ceremonialul cultului, iar la urmă, i-a adus până în Canaan ca pe un
popor unit şi organizat. Din credinţa adâncă în grija lui Iahve şi-au tras
israeliţii forţa morală, puterea şi curajul necesar în momentele de
înfrângere şi nenorocire. Reprezentau doar poporul ales şi trebuiau deci
să îndeplinească o misiune importantă în istorie! Ei nu puteau să piară,
deşi, adeseori, se abăteau asupra lor pedepse grele pentru călcarea
legământului de Iu Sinai.
Istoria acestei fugi dramatice a israeliţilor din robie şi-a pierdut cu
timpul caracteristicile reale, l'e măsura transmiterii ei din generaţie în
generaţie i s-uu adăugat din ce în ce mai multe momente supranaturale
neglijându-se faptele istorice, considerate atât de puţin importante,
încât, printre altele, nu s-a considerat necesar să se menţioneze nici
măcar numele faraonului prigonitor.
În prezicerile inspirate ale prorocilor Osea, Miheia şi Ieremia
plecarea israeliţilor din Egipt a căpătat o importanţă mistică, ca o
manifestare a voinţei lui Iahve şi eveniment pur religios. Când ţăranul
israelit aducea pe altar jertfe din primele sale recolte, se ruga în felul
următor: „Dar egiptenii s-au purtat rău cu noi, şi ne-au strâmtorat, şi
ne-au silit la munci grele. De aceea am strigat noi către Domnul
Dumnezeul părinţilor noştri; iar Domnul a auzit strigarea noastră, a
văzut nenorocirea noastră, muncile noastre şi împilarea noastră. Şi ne-a
scos Domnul din Egipt, singur cu puterea lui cea mare, cu mină tare şi
cu braţ înalt, cu groază mare, cu semne şi minuni; Şi ne-a adus în locul
acesta, ţara în care curge lapte şi miere” (Deuteronomul c. 26, v. 6-9).
Dat fiind acest fond psihologic, preoţilor, care au descris istoria
fugii din Egipt, teologilor, în primul rând, care se ocupau de istoria
israeliţilor din punct de vedere religios, nu le-a fost prea greu să o
includă în cărţile sfinte.
Dacă cineva ar fi încercat să le prezinte principiile criticismului
istoric, ar fi întâlnit din partea lor o completă neînţelegere. Indiferent ce a
făcut Moise, discuţiile lui cu Iahve, minunile lui şi poruncile erau pentru
ei un adevăr istoric de ne-' contestat. De altfel, în momentul când au
început să redacteze moştenirea istorică se scurseseră deja câteva sute
de ani de la vremurile lui Moise şi de aceea desfăşurarea reală a
evenimentelor a suferit un proces pe care îl denumim mitologizarea
trecutului.
Din această cauză oamenii de ştiinţă se lovesc astăzi de greutăţi
enorme, pentru a alege din legendă sâmburele de adevăr şi, cu toate
eforturile atât de mari, între t43 ei nu există o concordantă asupra ceea
ce s-a petrecut în fond şi cine a fost, de fapt, Moise. De obicei, pe măsura
îndepărtării de epocile mai vechi, capătă prioritate adevărul istoric şi se
micşorează rolul legendei. In cazul lui Moise. Avem de-a face mai curând
cu un proces invers. Avraam, Lot, Isav, Isaac şi Iacov sunt figuri relativ
realiste, apropiate nouă şi care pot fi înţelese prin caracterele lor umane.
In schimb, Moise, după părerea anumitor oameni de ştiinţă, este figura
cea mai mitologizată şi misterioasă din istoria biblică. Marele
conducător, legislator şi proroc este dramatic şi zguduitor în luptele lui
tragice cu slăbiciunile lui proprii şi cu slăbiciunile poporului său. Dar cit
de puţin ştim despre el ca om! Poate doar, că se înfuria repede, că avea
momente de îndoială, că s-a căsătorit de două ori şi că avea greutăţi cu
propriile lui seminţii. Ni-1 închipuim întotdeauna ca turnat în bronz, în
toată măreţia celui uns, printre nori şi fulgere, ca un executant
intransigent al voinţei lui Iahve.
În fiecare an. De sărbătoarea Paştelui, poporul israelit a slăvit în
imnuri şi psalmi pe Iahve şi pe trimisul său Moise. – iar experienţa
călătoriei prin pustiu a căpătat în ritualurile lor caracterul unui act
misterios, parcă al unei drame din alte sfere ale lumii.
Oare din aceasta ar rezulta că Moise nu a fost o figură istorică?
Câtuşi de puţin! Ştiinţa actuală este mai atentă în emiterea de sentinţe
în aceste probleme, de când la baza multor legende şi mituri a descoperit
filonul adevăratelor evenimente. Astfel, de exemplu, nu mai considerăm
pe Solon, Licurg sau Numa Pompiliu ca figuri mitice. Ei au fost
conducători care au acţionat în momente de cotitură ale istoriei şi din
această cauză au avansat în tradiţia generaţiilor la rangul de mari
simboluri.
Apare, mai mult decât probabil, că din raidul israeliţilor s-a
desprins un conducător, legislator şi reformator al religiei de mare clasă,
care a eliberat poporul său din robia egipteană şi 1-a condus în Canaan.
Datorită geniului său, triburile israelite, separate şi învrăjbite între ele.
S-au unit într-o singură organizaţie care a rezistat victorioasă în Egipt, în
pustiu şi în Canaan.
De aceea, nu putem să ne mirăm că Moise a devenit în tradiţia
populară eroul popular adorat şi totodată proroc, că l-au ridicat pe
piedestalul sanctităţii. El vorbea doar cu cuvintele lui Iahve şi, de aceea,
tot ceea ce a făcut şi a spus a devenit lege şi dogmă infailibilă.
Legenda despre naşterea şi moartea lui Moise conţine coincidenţe
frapante cu legendele altor popoare antice. In Asia, Grecia şi chiar în
Japonia naşterea eroilor naţionali este întovărăşită, de obicei, de
împrejurări dramatice. In pruncie, ei sunt lăsaţi pe apă în coşuri sau
cutii. Versiunile populare, de obicei, omit aniijor de tinereţe. Se ştie doar,
că erau crescuţi la curţile unor regi străini.
Din textele cuneiforme, de exemplu, ştim că marele rege Sargon,
care, în anul 2350 î.e.n., a întemeiat în Mesopotamia puterea Akkadului,
a avut o soartă asemănătoare cu Moise. Mama sa, preoteasă. Îl zămisli în
taină şi II aruncă pe apă.

Într-un coş uns cu smoală. Pruncul a fost scos din apă de un


lucrător pe nume Akka, angajat la udatul câmpurilor cultivate.
Povestirea are caracteristici clare de legendă populară, dar. Cu toate
acestea. Sargon a existat într-adevăr. Avem pentru aceasta dovezi
neîndoielnice în documentele descoperite în ruinele oraşelor mc-
sopotamiene.
Deci legendele, minunile şi alte fenomene supranaturale legate de
Moise nu exclud posibilitatea că şi el să fi fost o figură reală, tn
consecinţă, trebuie să recunoaştem ca fapt istoric fuga israeliţilor din
Egipt, ca şi peripeţiile lor prin pustiu. Din păcate însă. Nu putem să o
afirmăm cu toată siguranţa, deoarece cronicile egiptene cât şi alte izvoare
trec sub tăcere completă acest eveniment. Dacă dorim însă, să ajungem
măcar la o parte de adevăr, trebuie să recurgem la mijloace indirecte,
servindu-ne de raţionamentul deductiv pe baza urmelor modeste şi greu
de citit din documentele istorice.
Din acest punct de vedere, oamenii de ştiinţă au realizat o
reconstituire foarte interesantă. Vom căuta să prezentăm elementele ei
principale. Iată-le: în Biblie, după naraţiunea privind moartea lui losif.
Urmează o pauză, cuprin-zând patru sute de ani din istoria israeliţilor,
care reţine atenţia. Apoi, dintr-o dată, povestirea despre evenimentele
legate de persoana lui Moise. De ce redactorii textului biblic sar o
perioadă atât de îndelungată din viaţa poporului israelit? S-a emis
părerea că aceasta s-a făcut intenţionat, deoarece nu a fost o perioadă
prea glorioasă pentru israeliţi. După izgonirea hiesoşilor, faraonii
dinastiei a XllI-ea au mutat capitala de la Avaris Ia Teba. Israeliţii au
rămas în continuare în ţinutul Goşen, unde duceau o viaţă izolată de
păstori. Nimeni nu se uita la simplii crescători de vite ce locuiau, departe
de principalul centru politic, la fruntariile îndepărtate ale statului.
Acestea au fost pentru egipteni timpuri deosebit de furtunoase şi
nimănui nu-i trecea prin minte să asuprească pe israeliţi. Aceasta, cu
atât mai mult. Cu cât ei cedaseră, într-o mare măsură, influenţelor
culturii egiptene, şi. Aşa după cum ne indică anumite date. Exercitau
cultul zeilor egipteni. Asupra acestui fapt Iosua le şi atrage atenţia
israeliţilor prin următoarele cuvinte: „. Lepădaţi dumnezeii cărora au
slujit părinţii voştri dincolo de râu şi în Egipt.” (Iosua c. 24. V. 14). De
deznaţionalizarea totală i-a apărat probabil zidul de aversiune din partea
egiptenilor ^şi legătura puternică de limbă, obiceiuri şi tradiţiile
părinţilor. In orice caz, putem accepta ca sigur că, patru sute de ani de
şedere în Goşen, a fost pentru israeliţi o epocă de decădere spirituală şi
de nesiguranţa zilei de mâine.
Din această euforie periculoasă îi scoase pe israeliţi schimbarea
bruscă în relaţiile politice ale Egiptului. La conducere au ajuns faraonii
dinastiei a XIX-a. Al treilea faraon al acestei dinastii, Ramses al Il-lea. A
domnit în anii 1292- 1234 î.e.n. Acesta a fost un mare luptător, care a
dorit să refacă imperiul egiptean prin cucerirea Asiei. Ca bază militară
pentru aceste atacuri, înspre răsărit, se preta cel mai bine delta Nilului
împreună cu ţinutul Goşen. In plus. Ramses considcra Delta ca locul
său de baştină, deoarece familia lui se trăgea din împrejurimile
Avansului. Numele tatălui său. Seti I, se trăgea etimologic de Ia numele
zeului venerat în această ţară, Set.
Ramses nu se simţea în siguranţă în Teba, străină Iui, printre cei
ce practicau cultul zeului Amon. El vroia să fie cât mai departe de
puternica castă preoţească de aici, care, ca şi faraonilor anteriori.
Încerca să-i impună voinţa ei. Hotărî, deci, să se mute în Deltă şi aici să-
şi construiască în locul oraşului de reşedinţă în decădere, Avaris, o nouă
capitală, Ramses, cunoscută mai târziu ca Tanis. Pregătin-du-se pentru
expediţia de cotropire, el a construit şi un al doilea oraş, Pitom, re-
prezentând de fapt un ansamblu de hambare şi depozite militare.
Datorită săpăturilor arheologice, cunoaştem precis aşezarea
ambelororaşe, deoarece s-a reuşit să se descopere şi să se identifice
ruinele lor.
O dată cu apariţia lui Ramses s-a terminat izolarea idilică a
ţinutului Goşen. Într-o zi, păstorii israeliţi şi-au şters ochii de uimire.
Peste păşunile lor se înşiruiau coloane de trupe, goneau în care
demnitarii, se grăbeau roiurile de funcţionari, perceptori, gonaşi şi
paznici care mânau robii cu bastoanele. Căscară ochii la acest spectacol
gălăgios, dar nu-şi dădură seama de ce-i aşteaptă* Curând, însă, simţiră
pe proprie piele apropierea faraonului. În grădinile lor pătrunseră cu
ţipete soldaţii şi perceptorii, le luară cerealele şi vitele, iar pe cei ce-au
protestat şi s-au împotrivit i-au bătut brutal cu bastoanele. În casele şi
corturile israelite izbucneau plânsete, lamentări şi vaiete.
Acesta însă era abia începutul. Ramses avea nevoie de muncitori
pentru a realiza planurile sale de construcţii, concepute la scară largă. Îi
obligă deci pe israeliţi la o muncă grea de robi şi de clăcaşi. Pentru el,
toţi cei ce aveau barbă şi purtau pelerine largi erau oameni din Răsărit,
care se înmulţeau prea repede, iar în caz de război cu Asia puteau să
devină periculoşi. În afară de aceasta, egiptenii se purtau cu dispreţ faţă
de toate popoarele primitive de păstori. În Cartea fnlâi (c. 46, v. 34),
citim. „Căci pentru egipteni este spurcat tot păstorul de oi”. Nu este. De
altfel, exclus că îşi amintiră cum, în timpul grelei ocupaţii a Egiptului de
către hiesoşi, isfaeliţii au fost favoriţii şi supuşii lor credincioşi.
Ramses al Il-lea cuceri rapid Palestina şi Siria, în Asia, însă, se află
faţă-n faţă cu adversari mult mai puternici. Aceştia erau hitiţii, care
înfiinţaseră, în Asia Mică, o mare putere militară. Până nu de nrult ştiam
prea puţine lucruri despre ei. Abia în primii ani ai secolului nostru,
arheologii germani Winckler şi Puchstein aii descoperit ruinele capitalei
hittite în Turcia, pe râul Halys, care face acolo un arc şi se varsă în
Marea Neagră. Capitala se numea Hattuşaş şi ocupa un teren de 170 ha.
De sub nisipuri, s-au scos la iveală palatul regal de proporţii uriaşe,
templul, zidurile de apărare şi statui din bazalt negru. Statuile reprezintă
bărbaţi cu părul lung până la umeri, cu bonete înaite pe cap. Cu brâu
lat, pantaloni scurţi şi pantofi ascuţiţi.

Îc^iii^l
Sclavi ocupaţi cu fabricarea cărămizilor. Fresca din mormântul
unui guvernator egiptean din jurul anului 1460 î.e.n.
S-a găsit, de asemenea, arhiva cu nenumărate tăbliţe scrise cu
scriere cuneiformă într-o limbă necunoscută până acum. Mari merite în
descifrarea lor le-a avut savantul ceh Bedrych Hrozny. El a demonstrat
că limba hittitâ este înrudită de aproape cu limba hindusă, greacă şi
latină, din care ar rezulta că hittiţii. Sau cel puţin pătura lor
conducătoare, au fost de origine indo-europeană. Datorita lucrărilor lui
Hrozny şi arheologului englez Woolley s-a reconstituit o imagine destul
de completă a istoriei, culturii, religiei şi obiceiurilor acestui popor.
Ramses al II-lea a dus cu hittiţii un război, care, cu pauzele
respective, a durat cincisprezece ani. Terminându-se în anul 1286 î.e.n.,
printr-o luptă de mare amploare pe valea râului Oronte, în împrejurimile
oraşului Kadeş. Lupta a fost deosebit de sângeroasă, dar nu a dus la
rezolvarea conflictelor deşi. Ramses, în nenumărate inscripţii, s-a
prezentat pe sine drept învingător. Eforturile armate îndelungate au
slăbit pe amândoi adversarii. In plus, în Mesopotamia. Hittiţii erau
ameninţaţi de puterea creseândă a asirienilor. Din aceste motive s-a
ajuns în anul 1278 î.e.n. La. Încheierea „alianţei veşnice”, pecetluită prin
căsătoria fiicei regelui hittit Chattuşiliş cu Ramses al II-lea.
Pacea însă. Nu aduse nici o uşurare pentru israeliţi. Împilarea
continua mai departe, deoarece Ramses al II-lea se dovedi a fi un maniac
în domeniul construcţiilor şi avea nevoie de o forţă de muncă din ce în ce
mai mare. Nu numai că ridică noi clădiri, palate şi temple, ci ordonă ca
de pe vechile construcţii să se şteargă numele faraonilor-fondatori şi să
se amplaseze în acel loc propriul lui nume.
Din ordinul de ucidere a întâilor-născuţi israeliţi denotă că. Cu
timpul, prigoana a îmbrăcat forme sângeroase şi atroce. S-ar părea că
aici avem de a face cu o contradicţie: pe de o parte faraonul avea nevoie
de tot mai mulţi lucrători, iar pe de altă parte, prin acest ordin crud, îi
lichida. Se presupune că motivul principal a fost înmulţirea rapidă a
israeliţilor. Ca şi supraaglomerarea creseândă a Deltei, după amplasarea
aici a administraţiei centrale, cu mase nesfârşite de funcţionari, curteni
şi trupe.
Din Biblie rezultă, de asemenea, că nenumăraţi israeliţi nu puteau
să-şi câştige plinea din creşterea vitelor şi trebuiau să se mute în oraşe
sau târguri, unde se ocupau cu comerţul mărunt şi meşteşugărit.
Aceasta a dat naştere, fără îndoială, la ura egiptenilor, care simţeau pe
propria lor piele urmările concurenţei israeliţilor întreprinzători.
Împilarea şi prigoana, cum se întâmpla de obicei, au avut urmări
complet opuse. Ele au contribuit la trezirea în rândul celor nedreptăţiţi a
sentimentului de comunitate etnică, a necesităţii de rezistenţă. Acest
proces este vizibil şi prin exemplul lui Moise. El avea un nume tipic
egiptean, primise educaţie la curtea faraonului şi a trăit ca un mare
demnitar. Sub impresia prigoanei compatrioţilor însă, a aruncat masca
străină şi s-a simţit din nou israelit. Omorul şi fuga spre Răsărit nu sunt
numai un reflex al revoltei lui personale ci. Totodată, primul semnal de
revoltă a poporului israelit.
În Biblie, găsim două versete enigmatice care dau mult de gândit.
În Canea Ieşirii (c. 3, v. 21) lahve spune: „Voi da poporului acestuia
trecere înaintea egiptenilor şi când veţi ieşi, nu veţi ieşi cu mâinile goale.
Ci fiecare femeie va cere la vecina sa şi de la cea care stă cu ea în casă
vase de argint, lucruri de aur şi haine, şi veţi împodobi cu ele pe fiii
voştri şi pe fetele voastre, şi veţi prăda pe egipteni”. Iar în capitolul
doisprezece (v. 36) din aceeaşi carte citim: „Iar Domnul a dat poporului
său trecere înaintea egiptenilor şi i-au împrumutat, şi au prădat
Egiptul”.
În ambele texte ne izbeşte lipsa de consecvenţă, deoarece se
vorbeşte totodată şi de împrumut, şi de jefuirea egiptenilor. Ce se
ascunde, în fond. În spatele acestor cuvinte? Să acceptăm faptul că
israeliţii au împrumutat în mod fraudulos vasele de aur şi de argint
pretextând că vor rămâne în pustiu – cum l-au asigurat pe faraon –
numai trei zile şi le vor restitui imediat ce se vor întoarce? Nu putem însă
concepe că egiptenii erau atât de uşuratici şi că şi-au încredinţat
comorile duşmanilor şi dispreţuiţilor robi israeliţi.
Anumiţi învăţaţi trag de aici concluzia că israeliţii s-au ridicat la
răscoală, au jefuit casele egiptene şi au fugit peste graniţă. In favoarea
acestei teze vorbeşte faptul că, în timpul exodului prin pustiu au dat
lupte victorioase. Din Egipt au trebuit să iasă înarmaţi până în dinţi. De
unde au avut arme? Nu au putut să le capete într-o singură zi ci,
probabil, le-au adunat în ascuns în ultimii ani de robie. Nu este, de
altfel, exclus, că într-adevăr, ei să-şi fi cucerit libertatea cu armele. În
acest caz ar deveni, de asemenea, mult mai clar, de ce faraonul i-a
urmărit cu atâta îndârjire până la Marea Roşie. In lumina acestei ipoteze
Moise, cel puţin în prima fază a activităţii sale, ar fi fost. Probabil, înainte
de toate, conducătorul răscoalei israelite.
Oamenii de ştiinţă, până în ziua de azi, au multe greutăţi cu
stabilirea datei Ieşirii. Nu ne propunem să ne ocupăm cu deosebirile de
vederi, care mai constituie încă obiectul unei polemici în cercurile
ştiinţifice. In prezent, marca majori-^ tate a cercetătorilor înclină spre
părerea că Ieşirea din Egipt a avut loc în a doua jumătate a secolului al
Xlll-lea î.e.n.
Să ne reamintim că Ramses al II-lea a domnit între anii 1292-1234
î.e.n. Nu încape nici o îndoială că el a construit oraşele Ramses şi Pitom.
Că el a impus israeliţilor robia. Aceasta a fost dovedit pe deplin de
cercetările arheologice. S-a reuşit să se stabilească că ruinele ambelor
oraşe menţionate provin din secolul al Xlll-lea.
Ramses a fost un faraon deosebit, iar Egiptul, ca regat, s-a aflat, în
timpul guvernării sale, în culmea puterii. De aceea, trebuie să ne îndoim,
că israeliţii ar fi reuşit să se elibereze în timpul vieţii lui. In cuvintele:
„Apoi. După trecere de vreme multă, a murit regele Egiptului.,.” (Ieşirea,
c. 2, v. 23), se ascunde sugestia că Moise s-a întors din exil în Egipt
după urcarea la tron a faraonului Mernephtach, urmaşul lui Ramses al
II-lea. In timpul acestei guvernări, Egiptul a trebuit să-şi apere graniţa de
apus în faţa atacurilor periculoase ale libienilor, iar iri răsărit
Audienta la faraon. Desen după o frescă din perioada dinastiei a
XVIII-a.

De cele ale popoarelor indo-europene. Ca urmare, ci s-au opus


popoarelor indo-europene care. Părăsindu-şi reşedinţa lor balcanică, au
pătruns în Asia Mică. Au distrus regatul hittit şi au ocupat malurile
Mării Mediteraneene. Mernephtach a ieşit victorios din aceste lupte, dar
Egiptul a fost atât de epuizat. Încât o perioadă îndelungată de timp nu a
fost capabil să-şi refacă puterea. Probabil, israeliţii s-au folosit de
această dezordine şi slăbiciune temporară, pentru a se elibera din robie.
Avem încă şi alte argumente pentru ca Ieşirea să o plasăm în a
doua jumătate a secolului al XHI-lea. Arheologii au reuşit să scoată la
lumină ruinele oraşelor. Canaanene cucerite conform Bibliei de către
poporul israelit sub conducerea lui Iosua. Urmaşul lui Moise. În
straturile săpăturilor care provin, fără îndoială, din a doua jumătate a
secolului al XHI-lea, s-au descoperit mai ales urme de incendiu şi
distrugeri intenţionate, mărturie expresă a unei înfrângeri violente.
Moise, după câte cunoaştem din Biblie, 1-a rugat pe regele
Edomului să-i dea liberă trecere prin teritoriul său, dar a fost refuzat. Nu
a avut însă curajul să folosească forţa, deoarece Edomul era un stat
militar puternic, de aceea a hotărât să înconjoare frontierele lui. Datorită
descoperirilor arheologice ştim că Edomul nu a existat încă în secolul al
XlV-lea şi a apărut, pe arena istoriei, abia în secolul XIII, ca un stat bine
organizat şi puternic. Deci, israeliţii ar fi trebuit să apară la graniţele lui
nu mai devreme decât în acest secol.
În acest calcul întâlnim însă un obstacol serios. Îndoielile au
apărut în legătură cu descoperirea Ierihonului, fortăreaţă, după câte se
spune, cucerită de către Iosua. Săpăturile cele mai recente, efectuate sub
conducerea arheologului englez dr. Caterine Kenyon, au aruncat multă
lumină asupra istoriei acestui oraş antic. Din anul 1952, expediţia
britanică desfăşoară acolo săpături neîntrerupte. Ruinele oraşului
formează un deal uriaş, ce se ridică pe malul apusean al Iordanului.
Rezultatele căutărilor de până acum sunt de-a dreptul revelatoare. S-au
scos la iveală zidurile groase de apărare, fântâni şi morminte stratificate
în mai multe etaje. Până în prezent, nu s-a reuşit încă să se ajungă Ia
ultimul strat, unde din punct de vedere cronologic, se află cele mai vechi
aşezări, dar s-a putut de pe acum precis stabili că Ierihonul a existat
încă cu şapte mii de ani î.e.n. Este, deci, se pare, cel mai vechi oraş în
istoria omenirii. Acest fapt a provocat o cotitură în concepţiile despre
dezvoltarea culturii materiale. Se considera doar, că oamenii din epoca
neoliticului nu îşi construiseră oraşe, ci trăiseră în mici aşezări agricole
dispersate. S-a presupus, de asemenea, că cele mai vechi oraşe au
apărut în Egipt şi în Meso-potamia. Datorită însă ultimelor descoperiri,
de la Ierihon. S-a dovedit că laurii pentru întâietate aparţin, din acest
punct de vedere, Palestinei.
În cazul nostru, această descoperire nu este pe deplin edificatoare.
Expediţia britanică a confirmat că Ierihonul a fost distrus într-adevăr de
către cotropitori, însă cenuşa şi elementele sfărâmate ale construcţiilor s-
au aflat în stratul care provine din secolul al XlV-lea, şi nu din secolul al
XIH-lea î.e.n. Această dată s-a stabilit pe baza scarabeilor şi a desenelor
caracteristice de pe cioburile de ceramică.
În rândul savanţilor s-a produs o marc tulburare: pe de o parte,
săpăturile din vechiul stat edomean cit şi împrejurările istorice din Egipt
pledau pentru ipoteza că Ieşirea a avut loc în secolul al XHl-lea, iar pe de
alta parte descoperirea că Ierihonul a căzut exact cu un secol mai
devreme. Oare israeliţii nu au fost cuceritorii acestei puternice fortăreţe?
Oare fragmentul respectiv al povestirii biblice se dovedea a fi legendă, o
invenţie a compilatorilor biblici pentru ridicarea gloriei militare a lui
Iosua?
S-au căutat diferite căi de soluţionare a acestei probleme
încurcate. Unii cer-' cetători susţin că există anumite urme că israeliţii
au ieşit din Egipt în secolul al XlV-lea, însă ipoteza lor conţine atâtea
părţi slabe. Încât nu a fost primită de majoritatea oamenilor de ştiinţă.
De aceea, sunt mai importante rezervele prezentate de către
celebrul orientalisi francez Pierre Montet. El pune sub semnul întrebării
data prezentată de arheologi ca cea adevărată. Ea a fost stabilită, în
special, pe baza icarabeilor descoperiţi în cenuşă. Or, după părerea lui ei
nu sunt o mărturie sigura Scarabeiierau bijuterii preţioase de familie; ele
treceau ca moştenire din tată în fiu. Erau transportate împreună cu ei
din loc în loc. Se mai ştie însă că numele regilor săpate pe ei nu
înseamnă câtuşi de puţin, că au apărut tocmai în timpul domniei lor.
Meşteşugarii egipteni sculptau de exemplu scarabeii cu numele
faraonului Tutmosis al HI-lea şi în epoca Ptolemeilor. Ot de uşor se poate
greşi stabilirea datei unui strat de cultură pe baza unor mărturii atât de
înşelătoare! Aceasta se referă în aceeaşi măsură şi la cioburile de
ceramică, care. De altfel, au fost descoperite într-un număr nu prea
mare la Ierihon. Într-un cuvânt, Pierre Montet consideră că, stratul de
cultură de Ia Ierihon, în care s-au găsit urmele de incendiu şi distrugeri
violente, poate tot atât de bine să provină din secolul al XllI-lea. De aici.
Rezultă că interpretarea povestirii biblice despre distrugerea acestui oraş
nu este fără drept de apel.
Descoperitorii Ierihonului resping însă teza lui Montet. Ei afirmă
că argumentele lui, deşi în multe cazuri nu sunt lipsite de raţiune, nu
pot fi aplicate la săpăturile de la Ierihon, deoarece descoperirile, pe care
şi-a bazat concluziile, n-au rezistat probelor la care au fost supuse.
Ca urmare, în cercurile ştiinţifice are actualmente prioritate
părerea că Ierihonul a fost distrus în secolul al XlV-lea i.e.n.
Bibliştii se aflau deci în faţa unei dileme: sau israeliţii au ieşit din
Egipt în secolul al XlV-lea î.e.n. Şi au cucerit într-adevăr Ierihonul, sau
în secolul al XIII-lea î.e.n., şi, atunci, Iosua, cu nici un chip, nu a putut fi
cuceritorul lui. Vom vedea, ceva mai târziu, modul în care oamenii de
ştiinţă încearcă să dezlege acest nod gordian.
Împreună cu istoricii am ajuns la convingerea că Ieşirea a trebuit
să aibă lot indiscutabil în timpul domniei faraonului Memephtach care
se pare că s-a înecat în Marea Roşie. Zeci de generaţii au crezut adine, că
aceasta a fost soarta acestui monarh, că Dumnezeu 1-a pedepsit în acest
fel peDtru împilarea şi prigonirea israeliţilor.
Pe baza exemplului acestei povestiri dramatice, se poate ilustra
cum s-au amestecat în Biblie faptele istorice cu legendele. La sfârşitul
secolului trecut, doi arabi au descoperit nişte catacombe săpate în
stâncă, în care preoţii egipteni au pus în sicrie de lemn treizeci şi şapte
de mumii regale, pentru a le ascunde de jefuitorii de morminte*. Se
odihneau acolo rămăşiţele lui Seti I, Ramses al II-lea şi ale multor alţi
faraoni cu soţiile şi fiicele, lipsea insă Mernephtach, ceea ce, după cum
se pretinde, ar fi reprezentat confirmarea povestirii biblice.
Dar, în anul 1898, deci treisprezece ani mai tâmu, povestirea
biblică a fost din nou subminată. In Valea Regilor, s-a găsit al doilea
mormânt comun cu alte paisprezece mumii regale, iar printre ele, ce
minune, se afla chiar Mernephtach. În acest fel, a ieşit la iveală, faptul că
el nu s-a înecat în mare, ci a murit de o moarte naturală, în palatul său.
Trebuia să se mai aibă în vedere posibilitatea, că marea putea să arunce
pe mal cadavrul său şi că apoi a fost îmbălsămat, după cum cerea
ritualul de înmormântare. Cu toate acestea însă, cercetările medicale,
făcute de către specialişti în mod amănunţit, nu au constatat nici un fel
de urme ale acţiunii, apei de mare asupra corpului faraonului mort.
Povestirea biblică nu a rezistat în faţa descoperirilor implacabile ale
ştiinţei*.
Dacă povestirea despre înecarea faraonului nu are o prea mare
semnificaţie, nu acelaşi lucru se poate spune despre altă legendă, mai
importantă în urmări.
Tradiţia ortodoxă a menţinut afirmaţia că autorul primelor cinci
cărţi din Vechiul Testament, sau aşa-numitele Pentateuh, a fost însuşi
Moise. Când filosoful Benedict Spinoza (1632-1677), mergând, de altfel,
pe urmele lui Filon, Josephus Flavius, Ibn Ezra şi Uriel da Costa, a
îndrăznit să pună sub semnul întrebării dreptul acestuia de autor, el a
fost excomunicat de sinagoga de la Amsterdam pentru propovăduirea
ereziei.
♦ Cf. ZENON KOS1DOWSK1, Gly slonce byls Bogiem Cină toarele
era Zeu, Cap.: Greutitik de după moartea faraonilor.
„ „Ctnd acest fragment al cărţii a apărut In revista „Dookola
Swiata” am primii câteva scrisori de la cititori, ca„ au atras atenţia
asupra contradicţiei Intre afirmaţia de mai sus şi relaţia cuprinsă în
cartea Iui W. H. BOULTON Eternitatea piramidelor ti tragedia Pompeului.
Autorul citează scrisoarea, pe care arheologul E. Smith a publicat-o. In
anul 1929, tn ziarul englez „The Times„. Acolo scrie că mumia faraonului
Mernephtach, ruptă de altfel de jefuitorii de morminte, avea „urme de
incrustaţie a cristalelor de sare”, lucru care trebuia să dovedească, că
faraonul s-a Înecat într-adevăr In mare. Înainte de toate, trebuie să se
atragă atenţia asupra faptului ciudat că acest amănunt important a fost
publicat abia la 30 de ani după descoperirea mumiei. In plus, ştiinţa
modernă a respins această dovadă din următoarele motive. Cadavrul
faraonului a fost îmbălsămat, iar procesul îndelungat şi complicat de
îmbălsămare a trebuit cu siguranţă <ă înlăture toate urmele, chiar şi cele
mai mici ale sării de mare. Dacă s-au găsit tntr-adevâr cristale de sare In
mumie, ele puteau proveni din alte surse. Trebuie reţinut faptul, că
Mernephtach împreună cu al|i faraoni, a fost transportat din mormânml
iniţial în catacomba comună.
În fond, chiar şi o lectură superficială a Pentateuhului
demonstrează lipsa de fundament a tezei tradiţionale şi te cuprinde
mirarea că atât de mult timp a putut fi tratată serios. Cum ar fi putut
Moise să-şi descrie propria moarte, prin ce minune a ştiut el că
mormântul lui va dispărea şi nu va fi niciodată găsit? La încheiere:!
Deuteronomului (c. 34, v. 10) citim: „De atunci nu s-a mai ridicat în
Israel proroc asemenea lui Moise”.
Ştim astăzi că denumirea „proroc” a intrat în limba ebraică abia
mult mai târ-ziu. Cităm din Pentateuh încă un exemplu indiscutabil de
anacronism: „. Regii, care au domnit în pământul Edornului înainte de a
domni vreun rege peste fiii lui Israel” (Facerea, c. 36, v. 31). De unde
putea să ştie Moise că israeliţii vor avea rege? Asta este la fel ca şi cum
istoricul polonez Adam Naruszewicz (1733-1796) ar fi scris: „înainte ca
polonezii să ti avut preşedinte al Consiliului de Stat”. Primul rege evreu a
fost Saul, care a domnit în ultimul pătrar al secolului al Xl-lea î.e.n. Deci
cu mult după moartea lui Moise.
Din Pentateuh aflăm, de asemenea, că Avraam i-a urmărit pe
duşmani până la oraşul Dan. În prezent se ştie, că în timpul lui Avraam
oraşul menţionat se numea Laiş, iar mult mai târziu a fost schimbat în
Dan. Anacronisme de acest gen pot fi menţionate la infinit, consider însă
că acelea care le-am prezentat, sunt suficiente pentru a dovedi că
principalul schelet al Pentateuhului nu a putut să apară mai devreme
decât la sfârşitul secolului al Xl-lea î.e.n.
Pentateuhul formează o anumită entitate narativă închisă. EI
cuprinde cele mai vechi tradiţii israelite referitoare la viaţa protoebraică,
la fuga din robia egipteană şi drumul prin pustiu, cât şi codul de legi şi
prevederi ale ritualului.
În secolul III î.e.n. Cele Cinci cărţi împreună cu alte cărţi ebraice
ale Vechiului Testament au fost traduse în limba greacă pentru populaţia
evreiască din Alexandria, care îşi uitase limba sa natală. Conform
legendei, traducerea s-a făcut în şaptezeci şi două de zile de şaptezeci şi
doi de învăţaţi trimişi din Ierusalim. De aici, această traducere a fost
denumită Septuaginta, adică (prin rotunjire) traducerea celor şaptezeci*
Analiza critică a textului a dovedit că Pentateuhul constituie o
grupare a celor mai diferite transmiteri din perioada dintre secolele IX şi
IV î.e.n. Am folosit intenţionat denumirea „grupare”, deoarece compilaţia
este cusută cu aţă atât de albă şi de groasă, încât nu este greu să se
recunoască părţile ei componente.
Povestirea este plină de contradicţii şi inconsecvenţe. Dacă am dori
să le prezentăm pe toate, ar trebui să le acordăm foarte mult loc'. Ne vom
limita deci la câteva, şi anume la cele mai stridente exemple.
Cine citeşte cu atenţie capitolul unu şi doi din Cartea Facerii
observă imediat că în versetul trei din capitolul doi se termină o povestire
despre facerea omului
* în secolul al IV-lea c.n. Fer Hieronim a făcut traducerea Vechiului
Testament, în latina. Această traducere în limba latina a fost denumita
Vulgata (de la Vulgaius care Înseamnă răspândit).

Şi începe, imediat, alta, pe aceeaşi temă, deosebindu-se de prima


în amănunte esenţiale. In prima povestire Dumnezeu creează, în a şasea
zi, bărbatul şi femeia, concomitent. In a doua povestire, Dumnezeu îl
lipeşte din ţărână, îl duce în grădina raiului, îi dă drept societate
animalele şi, abia la urmă, face din coasta lui femeia. Este vizibil că aici
avem de-a face cu două surse, complet independente, unite mecanic,
fără o încercare de coordonare a fabulei lor.
Pe calea analizei critice a textului s-a stabilit că în Pentateuh avem
de-a face. Cu patru surse diferite, care provin din diferite epoci. Deci,
atribuirea paternităţii lor unui singur om, adică lui Moise, nu este
justificată.
Oamenii de ştiinţă au privit „cu lupa” aşa-numitele minuni ale lui
Moise şi au stabilit irefutabil că, în multe împrejurări acestea au fost
fenomene cât se poate de naturale. Cum, atunci, au putut fi ele ridicate
Ia rangul de minuni? Răspunsul este simplu. Moise a locuit timp de
patruzeci de ani în peninsula Sinai, în timpul exilului său, şi a învăţat de
la madianiţi cum să se menţină în viaţă, în condiţiile severe ale pustiului,
ale stepelor şi ale regiunilor muntoase.
Cunoştinţele sale, experienţa dobândită le-a folosit apoi în timpul
Ieşirii. Tovarăşii săi de drum, care de generaţii se obişnuiseră cu viaţa
sedentară în Egipt şi erau novici în peninsula Sinai, trebuiau, cu
siguranţă, să considere anumite fapte ale lui Moise drept minuni. Dar ce
au putut spune israeliţii, care de secole locuiau în Canaan şi nu se
întâlniseră niciodată cu natura peninsulei Sinai? In rândul generaţiilor
de mai târziu domnea tendinţa generală de a face din Moise o figură
înzestrată de către Iahve cu o putere supranaturală. În momentul
descrierii activităţii lui, acest proces de mitologizare a fost de fapt
complet terminat. Minunile Iui Moise au devenit unul dintre elementele
constitutive ale credinţei iahviste.
Nu este, de altfel, exclus faptul, că însuşi Moise să-şi fi prezentat
anumite acţiuni ca minuni, pentru a obţine cu aceasta o mai mare
ascultare în rândul israeliţilor cu prejudecăţi. Le-a povestit, de exemplu,
în Egipt, cum Iahve i-a vorbit printr-o tufă în flăcări, care nu a ars.
Astăzi ştim că acea tufă nu a fost o invenţie a sa, deoarece se poate
întâlni şi acum în peninsula Sinai. Se numeşte dyptam sau „tufa lui
Moise”. Această plantă ciudată secretă un ulei volatil, eteric, care cu
uşurinţă se aprinde la soare. O mostră a ei a fost adusă chiar în Polonia
şi plantată în rezervaţia de stepă stâncoasă de Ia Skorocice în raionul
Busko. In anul 1960 presa a anunţat că, spre mirarea localnicilor de aici,
„tufa Iui Moise” „s-a aprins”, într-o zi caniculară, cu o flacără de culoare
mov.
Revelatoare s-au dovedit a fi rezultatele căutărilor referitoare la
celebra mană biblică. In anul 1927 zoologul Universităţii ebraice din
Ierusalim, Bodenheimer. Vizitând peninsula Sinai, s-a trezit faţă-n faţă
cu un anumit soi de plante care în perioada de primăvară, în urma
înţepării lor de către insecte, secretă un lichid dulceag. Acest lichid se
întăreşte rapid în aer sub forma de bobite albe, asemănătoare cu
grindina. Beduinii locali sunt mari amatori ai acestor delicatese şi o dut;
i cu venirea primăverii se duc în stepă grămadă pentru a culege bobitele
albe, lipicioase. Tot aşa cum noi culegem afinele. O singură persoană
reuşeşte să strângă un kilogram şi jumătate pe zi, deci o cantitate
suficientă pentru a-şi astâmpăra foamea Ce este mai curios, vânzătorii
ambulanţi din Bagdad până în zilele de azi oferă spre vânzare răşina
dulce a tamarixului sub denumirea de man. În lumina acestor
descoperiri mana biblică încetează de a mai fi o minune. Moise i-a
cunoscut valoarea ei nutritivă din perioada exilului şi datorită acestui
lucru a putut să-i hrănească pe israeliţi.
Nu altfel se prezintă şi episodul cu prepeliţele. Locuitorii de astăzi
ai peninsulei Sinai s-au mirat nemaipomenit, când li s-a spus, că venirea
în zbor a acestor păsări este o minune. În perioada de primăvară, din
interiorul Africii, vin spre Europa stoluri imense de prepeliţe. Epuizate de
călătoria îndelungată, de obicei cad pe pământ de-a lungul malului
maritim şi sunt în aşa măsură slăbite, încât locuitorii de aici le prind cu
mina goală. Israeliţii cu siguranţă că s-au întâlnit cu un asemenea stol
de prepeliţe şi desigur că s-au folosit de ocazia fericită, pentru a le vâna.
Biblia povesteşte că, la poalele muntelui Horeb. Moise a lovit cu
toiagul în stâncă şi imediat a ţâşnit un izvor de apă. Şi această operaţie
cu siguranţă o învăţase de la madianiţi. Până în zilele de azi o practică şi
beduinii. Ei ştiu că. Cu toată seceta îndelungată, la poalele munţilor „ub
un strat fragil de nisip şi calcar se strânge de obicei apă de ploaie.
Ajunge să străpungi acel strat, pentru a atinge apă şi a-ţi astâmpăra
setea.
După un drum de trei zile prin pustiul Sin, israeliţii au ajuns Ia
Mara. Erau tare amărâţi, deoarece din nou le lipsea apa. Avură parte aici
de o decepţie grea. Deoarece se dovedi că apa de izvor era amară şi nu
poate fi băută. Atunci. Moise aruncă în izvor o rămurică oarecare şi apa-
minune – deveni dulce. În legătură cu acest incident s-a constatat că în
împrejurimile localităţii Mara există până astăzi un izvor amar. Englezii
au făcut o analiză chimică a apei din care a rezultat că conţine sulfat de
calciu. Dacă în această apă se adaugă sare de măcriş. Sulfatul de calciu
se lasă la fund ca o depunere şi apa îşi pierde amăreala. Beduinii
îndulcesc izvorul amar cu ajutorul unui arbust denumit elwah, care
cuprinde în seva sa o cantitate suficientă de sare de măcriş.
În drum de la muntele Sinai spre Kadeş, israeliţii simţiră din nou
lipsa hranei. Din această, cauză apărură din nou plângeri şi reproşuri.
Atunci, asupra taberei căzu al doilea stol de prepeliţe, iar pribegii
flămânziţi se aruncară cu lăcomie să le prindă. Dar, de această dată.
Carnea păsărilor se dovedi a fi dăunătoare în cel mai mare grad pentru
sănătate, aproape toţi se îmbolnăviră greu, iar mulţi dintre ei plătiră cu
viaţa lăcomia. In Pentateuh acest episod dramatic s-a transformat într-o
poveste moralizatoare, şi anume, că Dumnezeu nu-i lasă nepedepsiţi pe
vinovaţiicare se răzvrătesc împotriva voinţei lui.
Totul pledează pentru ca. Într-adevăr, aşa să se interpreteze acest
fragment din povestire. El poartă caracteristici tipic didactice ale
povestirii populare, transmisă din gură în gură de către nenumărate
generaţii de israeliţi. Cu atât mai mare fu
Mana biblica pe ramurile „dyplamului”.

Mirarea, când se dovedi că incidentul nu este câtuşi de puţin un


produs al unei imaginaţii bogate.
Directorul Institutului Pasteur din Alger, profesorul Sergent, a
descoperit că în peninsula Sinai apar într-adevăr câteodată „prepeliţe
otrăvitoare”. Acestea sunt păsările care, înainte de a zbura spre Europa,
se opresc în Sudan şi se hrănesc acolo cu seminţe posedând proprietăţi
otrăvitoare. Carnea lor este dăunătoare, ba chiar periculoasă, pentru
viaţa omului. Israeliţii au avut nefericirea că au vânat chiar astfel de
prepeliţe, iar încercarea lor şi-a găsit reflectarea în povestirea biblică.
Exact în aceeaşi categorie trebuie să includem şi aceea plagă a
şerpilor veninoşi, care i-a atins pe pribegi la jumătatea drumului între
Kadeş şi golful Akab. Călătorul elveţian Ludwig Burckhardt, care a stat
între anii 1809-1816 în, peninsula Sin; ii, a dat, chiar 'ân porţiunea de
drum străbătută de israeliţi şi menţionată în Biblie, pesle o vale siăpânilă
de nenumărate roiuri de şerpi veninoşi. Această vale este din timpuri
imemorabile cuibul acestor reptile şi, de aceea, beduinii o ocolesc cu grijă
în călătoriile lor. Deci şi acest fragment al povestirii poate să se fi bazat
pe fapte autentice.'
De mult s-a observat că „plăgile” egiptene (cu excepţia celei de a
zecea) au fost în statul faraonilor un fenomen mai curând normal. In
perioada creşterii Nilului apele se colorau deseori în roşu închis datorită
depunerilor ce proveneau din lacurile etiopiene. In plus, la un interval de
câţiva ani. În perioada revărsărilor, se umpleau în aşa măsură de
broaşte, ţânţari şi viermi. Încât ţăranii egipteni se resimţeau de pe urma
acestei plăgi. In ceea ce priveşte grindina, într-adevăr în regiunea Nilului
a fost un eveniment deosebit de rar. Dar când se întâmpla totuşi să cadă,
atunci pagubele pe care le aducea erau deosebit de grele. Mult mai des,
în schimb. Egiptul era invadat de lăcuste.
În ceea ce priveşte întunericul, autorul lui a fost violentul vânt
Sirocco. El a smuls din pustiu valuri uriaşe de nisip şi le-a aruncat
asupra Egiptului acoperind soarele cu un văl atât de dens, încât a apărut
un întuneric adânc.
Conform Bibliei, toate aceste plăgi au fost provocate de Moise cu
intenţia de a exercita o presiune asupra faraonului de neînduplecat.
Cum a putut să apară o asemenea legendă? Dacă nenorocirile
menţionate ar fi lovit Egiptul în timpul domniei faraonului Memephtach,
deci în perioada când acţiona acolo Moise, răspunsul ar fi simplu.
Israeliţii. Oameni simpli şi înclinaţi spre prejudecăţi, au putut să capete
convingerea că Moise, mare vrăjitor şi reprezentantul lui Iahve. I-a
pedepsit în acest fel pe prigonitori. Ba, mai mult. Chiar egiptenii puteau
să creadă în aceasta, ţinând seama că în general, credeau în existenţa
magilor ce posedau puterea de a face minuni. Doar anumitor preoţi de ai
lor le atribuiseră. După cum ştim din documente şi din Biblie, exact
aceleaşi calităţi supranaturale, pe care le-a demonstrat Moise în faţa
faraonului! s
! în acest caz am fi avut de-a face cu o consecinţă în timp a
fenomenelor (post, hoc). Pe care oamenii sunt înclinaţi să le asocieze în
raport cauzal (propter hoc).
Moise a fost, în concepţia israeliţilor. Un făcător de minuni care nu
o dată a trezit uimirea şi spaima, de aceea ar fi putut să aducă şi asupra
Egiptului cele zece plăgi succesive. Un exemplu concludent al unei
asemenea iluzii găsim în piesa celebră a lui Rostand, Chanteclair. Aici
apare un cocoş care a observat că ori de câte ori cânta apărea soarele; a
căpătat deci convingerea adâncă. Că el este acela care îl aduce pe
firmament., Asocierea cauzală a unor fenomene independente unul faţă
de celălalt sau a unor evenimente este. Deci. Fundamentul multor
legende şi mituri religioase. Din păcate, nu avem nici o dovadă că
„plăgile” biblice au atins într-adevăr Egiptul sub domnia faraonului
Memephtach. Ele puteau tot atât de bine să se întâmple la câţiva sau
câteva zeci de ani înaintea reîntoarcerii lui Moise în capitala Ramses,
Oare, din această cauză, teoria noastră ar deveni fără obiect? Fără
îndoială că nu, deoarece în sprijin îi vine un alt fapt prielnic pentru
crearea de mituri. Ea constă în aceea că. În imaginaţia populară, pe
măsura scurgerii timpului, distanţa în timp între două evenimente
memorate se scurtează treptat, până ce are loc completa lor sincronizare.
Israeliţii ţineau minte din tradiţie despre cataclismele naturale care.
Unul după altul, s-au abătut asupra Egiptului şi, o dată cu trecerea
timpului, pentru a scoate în evidenţă puterea lui Moise, au creat legenda
că el ar fi fost autorul acestor plăgi. Aceasta le-a dat o satisfacţie morală,
deoarece în acesl fel orgoliosul faraon a fost umilit, iar cruzimea Iui faţă
de poporul israelit nu a scăpat de pedeapsa divină.
În Biblie ne întâlnim şi cu alte exemple de desconsiderare a
timpului în formarea legendelor. Ştim, de exemplu, că oraşul canaanean
Ai, pe care conform Bibliei trebuia să-I cucerească Iosua, după părerea
anumitor arheologi era pe atunci de cinci sute de ani în ruine. Urmaşii
cuceritorilor israelieni ai Canaanului desigur că, nu o dată, meditară
asupra ruinelor lui şi îşi spuneau: „Iată oraşul distrus de către Iosua”.
Versiunea populară a intrat apoi în Biblie şi abia cercetările arheologice
moderne au reuşit să o combată. Un caz analog îl reprezintă şi Ierihonul
care, aşa după cum a dovedit expediţia britanică arheologică, a căzut cu
o sută de ani înainte de apariţia israeliţilor egipteni în Canaan.
Nu lipsită de importanţă va fi prezentarea unui alt exemplu,
deosebit de interesant, din acest domeniu. Iscoadele trimise de Moise în
Canaan s-au întors cu ştirea că în Hebron locuiesc fiii lui Eaac din
neamul uriaşilor. Să ne reamintim că şi regclc_Başanului. Og, a fost ui
ur'aş, care dormea într-un pat de fier de zece coţi lungime şi patru coţi
lăţime. Se dovedi că legenda despre aceşti uriaşi s-a născut sub impresia
mormintelor antice megalitice, denumite dolmene. Asemenea dolmene au
fost găsite şi în ţările europene care, din cauza dimensiunilor lor mari,
au fost denumite „paturile uriaşilor”. In anul 1928 arheologul german,
Gustav Dolman, a descoperit dolmene chiar în împrejurimea Hebronului
şi pe teritoriul; vechiului stat Başan. Acestea sunt morminte megalitice,
care provin din epoca de piatră timpurie, construite din piatră de bazalt
de unde probabil a şi apărut denu-
;I'i
Ruinele palatului din fortăreaţa Ai.

Mirea biblică de „pat de fier”. Fantezia populară, inconştientă de


marea diferenţă de timp care desparte aceste morminte de Moise, le-a
asociat cu lanţul evenimentelor Ieşirii, tn consecinţă, în povestirea
biblică citim că în Hebron locuia un trib de uriaşi şi că uriaş era şi regele
Başanului.
Câteva cuvinte trebuie să consacram şi celei de-a zecea „plăgi”
egiptene. Este greu să acceptăm, desigur, ca pe o monctă bună.
Afirmaţia din Biblie că moartea a ales tocmai pe copiii pnm născuţi şi
animalele de casă prim născute. Nu se poale totuşi respinge
presupunerea că legenda este ecoul unei epidemii, care a decimat copiii
în zona Nilului de sus dar nu a ajuns însă până la Goşen, astfel încât
copiii israeliţilor nu au murit. Restul a adăugat fantezia populară.
Triburile ebraice, după cum ştim din istoria lui Isav şi lacov, cât şi a altor
povestiri biblice, acordau o mare atenţie fiilor prim născuţi. Ei erau
moştenitorii principali şi continuatorii neamului. Moartea primului fiu
născut era o nefericire cu mult mai mare decât moartea fraţilor săi mai
tineri. Israeliţii au creat deci legenda că Iahve a pedepsit pe egiptenii
vicioşi foarte sever, omorându-le pe fiii întâi născuţi şi animalele întâi
fătate. In acest fel. Seminţiile israelite au alcătuit o povestire cu
rezonanţă etico-religioasâ care oglindeşte triumful dreptăţii asupra
forţelor întunecate ale răului.
Obiectul unor polemici ştiinţifice pasionate îl constituie de mult
timp minunea trecerii peste Marea Roşie. Probiema este cu iftât mai
complicată, cu cât se leagă de stabilirea topografică a drumului parcurs
de Moise. În anumite monografii populare ne întâlnim cu afirmaţia care
susţine că drumul Ieşirii ar fi fost stabilit deja cu toată siguranţa pe baza
textelor biblice şi a săpăturilor arheologice. In realitate, ştiinţa modernă
nu are câtuşi de puţin această certitudine. Această prescurtare a
drumului are drept scop, inducere în eroare, demonstrarea faptului că
Moise, traversând Marea Roşie, s-a îndreptat direct spre muntele Sinai,
identificat cu muntele din porţiunea sudică a peninsulei cu acelaşi
nume.
Înainte de toate trebuie spus că în povestirea biblică există din
acest punct de vedere goluri importante şi cbiar, ici şi colo, contradicţii.
Astfel, e greu încă să se întocmească un traseu clar al întregului drum.
Săpăturile arheologice nu au reuşit să identifice cu toată siguranţa
ruinele localităţilor menţionate în Biblie. Se ştie, de exemplu, că o etapă
importantă a marşului israeliţilor a fost oraşul Migdol. Dar Migdol
înseamnă în limba ebraică şi egipteană „turnul fortificat”, iar localităţi cu
o asemenea denumire au fost descoperite în diferite locuri.
Fără să facem aici analize prea complicate şi amănunţite pe
această temă, este suficientă afirmaţia că nu este de loc sigur, că Moise
s-a îndreptat direct spre tradiţionalul munte Sinai. Posedăm date
importante care dovedesc că prima ţintă a călătoriei lui Moise a fost
oraşul Kadeş în Negheb. Deci, care se află pe teritoriul de sud al
Palestinei.
În ceea ce priveşte muntele, unde a avut loc legământul cu Iahve,
mulţi savanţi renumiţi îl plasează în ţara veche a madianiţilor, la răsărit
de golful Akab. Adică în Arabia, şi nu în capul peninsulei Sinai.
Toate încercările de reconstituire a drumului Ieşirii au prin forţa
împrejurărilor, un caracter ipotetic. In prezent, se enumera trei „drumuri
posibile: drumul sudic, drumul central şi cel de nord. Ar fi un lucru
deosebit de obositor să le descriem şi, de aceea, anexăm harta pe care
indicăm cursul lor probabil.
Această problemă – aşa cum am mai spus – se leagă strâns de
problema traversării Mării Roşii. Cu trei mii de ani în urmă braţul vestic
al acestei mări. Care se termină astăzi în Suez, se întindea cu mult mai
departe spre nord. Unindu-se cu Lacurile Amare, şi poate, chiar cu lacul
Timsah. Aceasta a fost dovedit cu cea mai mare certitudine de cercetările
geologice. Astăzi. În acest loc. Este Canalul Suez, dar pe timpul lui Moise
pe acest teritoriu se aflau mlaştini şi puţine trecători înguste de pământ
uscat. In limba ebraică marea pe care au trecut-o cu piciorul israeliţii se
numeşte lam Suf. In transpunere corectă, aceasta înseamnă „Marea
Papurei”. Abia în Noul Testament întâlnim afirmaţia că aceasta a fost
Marea Roşie. Dar, în Marea Roşie, nu a fost şi nu este papură, în
schimb, în împrejurimile mlăştinoase ale lagunelor şi revărsărilor, ea a
crescut într-adevăr în cantităţi foarte mari.
De aici, trebuie să tragem concluzia că biblicul lam Suf este acelaşi
lucru cu Lacurile Sărate? tn aceste condiţii „minunea” lui Moise se poate
explica fără nici o greutate. Israeliţii au mers pe jos şi cu uşurinţă au
putut să se strecoare printre mlaştini şi revărsări, servindu-se de
vadurile cu ape mici şi fâşiile înguste de pământ. In schimb, egiptenii. În
carele lor grele de luptă, în viitoarea urmăririi probabil că s-au încurcat
în labirintul de mlaştini şi s-au scufundat. Poate, chiar aşa cum susţine
Biblia, s-au înecat, deoarece se porniseră vânturi puternice dinspre
nord-vest, care aduceau înaintea lor valuri uriaşe de apă ce într-o clipită
au transformat locul neted în adâncimi periculoase.
Teoria – după cum vedem – nu este de loc convingătoare. Egiptenii,
desigur cunoşteau „bine împrejurimile Lacurilor Sărate, cu capcanele lor
periculoase şi nu s-ar fi comportat cu atâta uşurinţă. In definitiv, trupele
egiptene erau conduse de faraon în persoană şi de comandanţii lui cu
experienţă de luptă; este greu să-i acuzăm de diletantism şi lipsă de
prudenţă. A apărut deci nevoia să se caute o; altă cale pentru explicarea
„minunii”.
Printre diferitele ipoteze de cea mai marc adeziune s-a bucurat
aceea a îndrăzneţului orientalist francez, menţionat de câteva ori, Pierre
Montet. El porneşte de la presupunerea că israeliţii. Părăsind capitala
Ramses, s-au îndreptat direct spre nord, iar apoi au mers pe malul Mării
Mediteraneene spre graniţele Canaanu-lui. S-au lovit însă pe drum de
fortificaţiile egiptene şi de rezistenţa populaţiei de pe litoral, pe care
Biblia greşii o denumeşte filisteni, deoarece filistenii au pătruns în
Palestina abia câţiva zeci de ani mai târziu. Obstacolele i-au obligat deci,
pe israeliţi să cotească brusc spre sud.
Şi în Biblie avem indicaţii care confirmă această variantă nordică a
Ieşirii. Astfel, de exemplu, Migdol se descrie acolo ca fiind oraşul cel mai
avansat spre
Kt ' mmMonntnt ilin piiilrâ îi Transiordania nord din Egipt.
Arheologii au descoperit ruinele lui la Abu Hasan. Tn Cartea lejirii {c. 14,
v. 2) citim: „. Să se Întoarcă şi să-şi aşeze tabăra In Ţaţa Pi-Hahirotului,
între Migdol şi mare, în preajma lui Baal-Ţefon”. In prezent se cunoaşte
că Baal-Ţefon a fost un centru important al cultului zeului canaanean
Baal Ţcfon. Al cărui nume In transpunere Înseamnă „Stăplnul Nordului”.
Grecii 11 identificară cu Zeus Casius. Templul lui se ridica pe dealul
'„Mons Casius”, ce se afla pe o fâşie îngustă de pămtnt între Marea
Mediterană şi Iacul Sirbonis. Denumit mai târziu lacul Barda wil.
Israeliţii, probabil, şi-au ales drumul – mai des folosit – ce se
întindea de-a lungul Mării Mediterane şi istmul care desparte Marea
Mediterană de lacul Sirbonis. Se folosiră de el, mai târziu, nu o dată şi
romanii, iar în anul 68 i.e.n. Titus ţi-a condus pe acest drum legiunile
împotriva evreilor răsculaţi din Ierusalim.
Lacul Sirbonis se află la câţiva metri mai jos de nivelul mării şi
deseori el seacă într-o aşa măsură, încât poate fi trecut în siguranţă
chiar şi cu carul. In timpul dominaţiei grecilor în Egipt s-au întâmplat
câteva catastrofe. Furtunile bruşte de pe Marea Mediterană au acoperit
flşia îngustă de pământ şi au înecat călătorii care treceau peste fundul
lacului cu intenţia de a scurta astfel drumul.
Pierre Montei, pe baza acestor fapte, a reconstituit desfăşurarea
evenimentelor descrise în Biblie. Israeliţii au reuşit să treacă peste
trecerea îngustă de uscat şi se apropiau de malul răsăritean al lacului
uscat. Egiptenii, vrând să îi înconjoare pe fugari şi să le taie drumul, au
pornit în galop pe fundul uscat al lacului. Când au ajuns chiar în
mijlocul acestei „farfurii uriaşe”, pe Marea Mediterană se porni din senin
o furtună. Uraganul, bătând dinspre nord, împingea înainte valuri
uriaşe, care au depăşit barajul îngust şi s-au revărsat peste egipteni.
Lacul avea şaptezeci de km lungime şi douăzeci km lăţime. Malul înalt,
unde ar fi putut să se ascundă, era prea îndepărtat, deci muriră în
vârtejul dezlănţuit al inundaţiei.
Israeliţii văzură cu ochii lor exterminarea subită a urmăritorilor lor
şi nu e de mirare că salvarea lor neprevăzută o atribuiră puterii făcătoare
de minuni a lui Moise. Femeile israelite, în frunte cu prorocită Mariam,
prin cântec şi dans aduseră închinare lui Iahve şi conducătorului lor
care, după convingerea lor, prin înclinarea toiagului a poruncit mării.
Să trecem, acum, la altă problemă din Pentateuh, şi anume la aşa-
zisa scoatere din Egipt de către Moise a şase sute de mii de bărbaţi, fără
a enumera femeile şi copiii, adică aproape două milioane de oameni încă
de la prima vedere această cifră se pare a fi mult exagerată. Un
cunoscător experimentat al vieţii în pustiu, călătorul ceh, Alois Musil, a
calculat că un trib beduin care numără cinci mii de familii formează în
timpul marşului o coloană cu o lăţime de douăzeci de kra şi o lungime de
trei km. Cu cit este mai larg frontul de marş, cu atât mai mari sunt
posibilităţile de găsire a păşunilor şi a apei, dar, totodată, creşte pericolul
atacului din partea beduinilor duşmani. Musil afirmă că este cu
desăvârşire exclus ca oazele peninsulei Sinai să fi putut hrăni două
milioane de israeliţi. Mai mult. Nici nu poate
Demnitar egiptean în car de luptă precedat de către un arcaş li
vorba, ca toţi să încapă într-o sir. Gură labărâ, după cum susţine Biblia.
Omul modern, cunoscând mărimea unui oraş de două milioane de
locuitori, îşi imaginează cu uşurinţă ce teritoriu trebuia să ocupe o
asemenea tabără.
De altfel, Biblia însăşi prezintă, în cărţile următoare, cifre cu mult
mai mici. Astfel, de exemplu, Ierihonul a fost cucerit numai de patru zeci
de mii de luptători israeliţi, deşi, Moisedupă cum ştim din text – a obligat
toate triburile să participe la cucerirea Canaanului. In perioada
stăpânirii judecătorilor cel mai mare trib a dat patruzeci de mii de
luptători, iar recensământul general al populaţiei a arătat că israeliţii se
ridicau atunci la nu mai mult de o jumătate de railion.-
De unde a apărut în acest caz această cifră fantastică'.' Unii
cercetători consideră că redactorii Bibliei au făcut pur şi simplu o
greşeală şi că, aici este vorba de şase mii de bărbaţi înarmaţi, care prin
adăugarea femeilor şi a copiilor ar da un rezultat de douăzeci şi cinci de
mii de oameni. Trebuie să avem în vedere şi substantivul ebraic ele, care
înseamnă nu numai cifra „mie”, ci şi „detaşament, grupă familială,
generaţie”. Cu o asemenea interpretare am obţine o cifră şi mai mică,
adică numai şase sute de familii. Şi. Se pare că. Această ultimă cifră este
cea mai apropiată de adevăr. Pledează în favoarea ei încă un fapt, şi
anume, că în Egipt două moaşe erau în stare să supravegheze toate
naşterile din toate familiile israelite.
Desigur că asemenea forţe slabe nu au fost în stare să cucerească
Transiordania şi Canaanul. De aceea, se presupune că în timpul celor
patruzeci de ani în pustiu israeliţii s-au unit cu alte triburi, printre altele
cu keniţii, cu care se înrudeau de aproape, aceştia formând o ramură a
amaleciţilor.
Nu ne dăm seama ce soartă au câteodată anumite legende. De
aceasta s-a convins personal, într-un mod destul de delicat, premierul
Israelului Ben Gurion. In anul 1960 el şi-a exprimat public părerea că
după calculele sale Moise a avut de hrănit şase sute de oameni, şi nu
două milioane. Aceasta a produs o indignare nemaipomenită în rândul
reprezentanţilor credincioşi din parlamentul israelian şi Ben Gurion era
cât pe aci să demisioneze.
Problema cifrei emigranţilor israelieni prezentată de către Biblie
este în fond de mică importanţă. Nu se poate insă spune acelaşi lucru
despre culegerea de legi şi geneza lor din Pentateuh. Până în secolul al
XlX-lea, circula părerea că autorul celei mai vechi culegeri de legi
evreeşti, aşa-numitele Cărfi ale Legământului. A fost însuşi Moise. Intre
timp insă, metodele moderne de analiză a textului au dovedit, într-un
mod care nu mai poate fi tăgăduit, injusteţea acestei păreri. E greu astăzi
să se mai conteste, că prevederile juridice şi religioase, de altfel adunate
în Pentateuh iară ordine şi discernământ. Provin din diferite epoci şi că
ele reprezintă rezultatul evoluţiei de secole a gândirii juridice antice.
Severitatea anumitor dispoziţii pledează pentru vechimea lor
apreciabilă, i'i intre altele, din ele face parte principiul prezentat în
Biblie: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior
pentru picior”. In multe cazuri este prevăzută pedeapsa cu moartea prin
lovirea cu pietre; reiese ue asemenea, poziţia aproape de sclavă a soţiei.
Unul din exemplele acestei barbarii era hotărârca ca, atunci când
un bou omoară un om, iar proprietarul, cunoscând că este un animal
periculos, nu prevenea despre aceasta, atunci putea să fie pedepsiţi prin
lapidare atât animalul, cit şi pe proprietarul său.
Pe de altă parte, găsim în Pentateuh legi uimitor de umanitare. Ele
se referă. În special, la robi şi roabe. Ei ar fi căpătat imediat libertatea,
dacă proprietarul le-ar fi scos un ochi sau un dinte. De asemenea,
dispoziţiile erau în favoarea văduvelor, orfanilor şi celor sărmani în cazul
nedreptăţilor din partea celor bogaţi şi a cămătarilor.
Iată câteva exemple, redate exact, din versiunea biblică: „Nu căuta
răzbunare şi să nu aminteşti nedreptăţile vecinilor tăi: îţi vei iubi
prietenul tău, ca pe tine însuţi”. „La nici o văduvă şi la nici un orfan să
nu le faceţi rău!” „Dacă vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul
meu, să nu-1 strâmtorczi şi să nu-i pui camătă”.
„Pe străin să nu-1 obijduieşti, nici să nu-1 strâmtorezi, căci voi
ştiţi cum e sufletul pribeagului, că şi voi aţi fost pribegi în ţara
Egiptului”.
Legile Pentateuhului constituie, în general, o reflectare a relaţiilor
sociale din perioada în care israeliţii au ajuns în Canaan la un tip de
viaţă stabil şi se ocupau de agricultură sau meşteşugărit. N-au putut,
deci, să fie date în timpul peregrinărilor în pustiu, ceea ce înseamnă că
Moise nu putea fi autorul lor. Ele presupun existenţa unor câmpuri
cultivate, vii, grădini, sate, fântâni comunale şi orăşele. O serie întreagă
de prevederi referitoare la practicile religioase, prescripţiile ritualului şi al
îndatoririlor populaţiei faţă de preoţi sunt ceva mai recente, deoarece
sunt strâns legate de sistemul teocratic, care abia după întoarcerea din
robia babiloneană a fost introdus în Ierusalim. Într-un cuvânt, aşa-
numita Carte a Legămin-tului ne dă imaginea evoluţiei legislaţiei israelite
din epoca judecătorilor până în timpurile lui Ezdra.
S-a mai dovedit că cea mai veche culegere de legi israelite din
Cartea Legământului constituie o adaptare a împrumuturilor din
legislaţia altor popoare antice. Savantul german A. Alt. În lucrarea sa Die
UnprUnge des israelitischen Rechts, a descoperit influenţe ale codului lui
Hamm'uraW şl a legislaţiei hittite, asiriene, egiptene şi canaanene.
Chiar şi Decalogul nu este o creaţie originală a isracliţilor. Istoricul
italian Giusseppe Ricciotti, autorul Istoriei Israelului, comparând până la
amănunt o serie de texte antice, a descoperit o analogie frapantă între
Decalog şi Cartea Morţilor egipteană ca şi textul babilonean Şurpu. După
cum rezultă din această comparaţie, israeliţii s-au folosit şi din acest
punct de vedere din moştenirea Mesopotamiei şi Egiptului.
Să trecem acum la problema cea mai fascinanta a analizei noastre,
şi anume, la întrebarea cine a fost Moise în calitatea lui de creator al
religiei evreeşti? Oamenii <Je ştiinţă, care s-au dedicat cercetării acestei
probleme, au ajuns la concluzia în mare măsură revelatoare. Să
încercăm să prezentăm părerile lor cât se poate de clar şi concis,
limitându-ne la elementele cele mai esenţiale ale logicii lor.
Ştim, deja, în conformitate cu povestirea biblică, că cei patruzeci
de ani de exil Moise i-a petrecut printre madianiti. Aceştia constituiau un
trib înrudit îndeaproape cu israeliţii. Biblia fixează provenienţa lor de la
Madian, unul dintre fiii lui Avraam şi ai celei de a doua soţii a lui,
Cbetura. Teritoriul locuit de ei se întindea la răsărit de golful Akab, In
Arabia de azi. Moise se simţea acolo ca la el acasă şi se căsători chiar cu
una din fiicele preotului lor, pe nume Ietro. In ţara madiani-ţilor, la
poalele muntelui vulcanic Horeb, i s-a arătat Dumnezeu pentru prima
dată sub numele de Iahve. În Cartea Ieşirii (c. 6, v. 2-3) în traducerea din
ebraică citim: „Sunt Iahve şi m-am arătat lui Avraam, lui lsaac şi lui
lacov ca El Şaddai, dar nu m-am făcut lor cunoscut cu numele de Iahve”.
În Pentateuli ne-am întâinit într-adevăr cu numele de Iahve în capitolele
precedente, dar mai ştim că acolo au fost introduse mult mai târziu de
către compilatorii Cărţii sfinte.
Mulţi oameni de ştiinţă presupun că Iahve a fost zeul războiului la
madianiti şi că Moise a devenit unul din adepţii lui. Din momentul
întoarcerii în Egipt îşi asumă misiunea de a introduce acest cult în
rândul poporului israelit, găsind în neamul lui Levi – neam – din care
chiar el Însuşi făcea parte – pe cei mai zeloşi adepţi ai învăţăturii pe care
o propaga. Aşa se şi explică rolul deosebit ce li s-a acordat leviţilor în
viaţa poporului israelit. Este drept, ei au fost excluşi de la împărţirea
pământului canaanean, în schimb prin împuternicirea de a strânge,
pentru menţinerea lor, a zecea parte din venituri, existenţa le era
asigurată. În acelaşi timp, ei îndeplineau în temple îndatoririle de preoţi,
paznici, funcţionari, cântăreţi şi ajutoare de preoţi.
Acest rol conducător, supratribal ce li s-a acordat dovedeşte că era
necesar ca ei să desfăşoare o activitate de misionari ai iahvismului în
rândul poporului, care cu uşurinţă înclina spre idolatrie, spre cultul
zeilor egipteni şi canaaneni. Iahvis-mul, proaspăt primit de la madianiti,
nu avea încă rădăcini adinei în sufletele isracliţilor, fiind frecvente
cazurile de renegare în timpul călătoriei prin pustiu, ba chiar şi în
Canaan. Lingă muntele Sinai. Poporul a cerut să se revină la vechii zei.
Atunci a stabilit Aaron cultul viţelului de aur. Acest viţel – este o definire
dispreţuitoare a boului Apis, al cărui cult, conform Bibliei, israeliţii îl
practicaseră cândva în Egipt. Aici puteau să intre în joc şi influenţele
canaanene.
Probiema leviţilor este destul de complicată şi plină de semne de
întrebare. Unii oameni de ştiinţă şi-au exprimat presupunerea că leviţii
nu au reprezentat un trib aparte, ci o castă preoţească din Kadeş. În
inscripţiile găsite în localitatea arabă El-Ol, ce se află la răsărit de
vechiul teritoriu al madianiţilor, preotesele zeiţei Wadd erau denumite Iv,
iar preoţii Ivt. Din aceste cuvinte s-ar trage, după părerea lor, denumirea
deev7. Moise s-a căsătorit cu o fată a preotului madianit ii a acceptat
religia acestuia, iar apoi el însuşi a devenit preot, adică levit. Apoi a
pornit în fruntea grupei de preoţi-leviţi spre Egipt, pentru a-i converti pe
compatrioţii săi la iahvism. A fost, deci, ca un fel de misionar în rândul
israeliţilor, care se închinau zeilor egipteni.
Ipoteza este seducătoare, dar din păcate se sprijină pe argumente
prea slabe pentru a putea fi acceptată fără obiecţii. Cu atât mai mult cu
cât în această problemă există şi o părere contrară. Sunt oameni de
ştiinţă care au atras atenţia că denumirea de Leii este înrudită de
aproape cu cuvântul ebraic care înseamnă şarpe (în arabă taha
înseamnă a se încolăci, a se răsuci). Rădăcina levi se află printre altele în
denumirea monstrului mitic leviatan. S-a constatat, de asemenea, un
fapt neobişnuit, şi anume că leviţii de multe ori purtau nume care
cuprindeau în rădăcina lor noţiunea de şarpe.
Ce concluzie se trage de aici? In virtutea acestei teorii leviţii au fost
în Egipt adoratorii zeului şarpe şi nu s-au despărţit prea uşor de cultul
lor. Săpăturile arheologice au dovedit că, cultul şarpelui a durat în
Palestina încă câteva secole şi avea, în rândul israeliţilor, foarte mulţi
adepţi. In lumina acestor descoperiri, devine clar episodul enigmatic
înainte, când Moise ridică în tabără imaginea şarpelui, pentru a
reîntoarce sănătatea oamenilor muşcaţi de către şerpii veninoşi. Acest
lucru, probabil, a fost cerut de leviţi, deoarece erau convinşi că
nenorocirea a trimis-o zeul şarpe, drept pedeapsă pentru că îl
renegaseră. Moise a trebuit, sub presiunea lor. Să recurgă la un
compromis şi să fie de acord ca, alături de cultul lui Iahve, să se menţină
şi vechiul cult egiptean. Asemenea compromisuri conjuncturale nu
constituiau o raritate în religiile vechi, şi deci, nici în cazul israeliţilor. Ca
exemplu, aici, poate să ne servească regele Solomon care-1 adora pe zeul
Iahve. Dar. Totodată, porunci să se aşeze în Ierusalim statutele zeilor
canaaneni.
Cu toată autoritatea morală mare de care se bucura şi nimbul său
de sfinţenie, Moise nu a scăpat din partea iahviştilor înflăcăraţi de
reproşul greu că a pângărit cultul ebraic, permiţând cultul şarpelui.
Aceasta rezultă clar din Cartea a IV-a a Regilor (c. 18, v. 4). Citim acolo
că regele Iudeii Iezechia (721-693 î.e.n.) „a stricat şarpele cel de aramă,
pe care îl făcuse Moise; chiar până în zilele acelea fiii lui Israel îl tămâiau
şi-1 numeau Nehuştan”.
Acest verset ne permite să tragem două concluzii: 1. Ipoteza,
conform căreia levi (ii au fost adoratorii şarpelui, are multe aspecte de
probabilitate, 2. Cultul şarpelui s-a menţinut în Canaan peste cinci sute
de ani, invocându-se aprobarea dată de Moise însuşi.
Moise a considerat ţara madianiţilor ca cea de-a doua patrie a sa.
A petrecut, doar, acolo patruzeci de ani din viaţă şi s-a legat de eiprin
căsătorie – printr-o familie renumită de preoţi. Ar fi fost un nonsens dacă
nu ar fi condus pe israeliţii egipteni pe drumul cel mai scurt la prieteni
încercaţi şi la neamuri. Numai la ci.

Nicăieri în altă parte, puteau să se aştepte la o primire bună şi


ajutor în realizarea Planurilor stabilite.
Şi, într-adevăr, suntem în posesiunea anumitor dovezi care
pledează pentru venirea lui Moise în ţara madianiţilor nu la capul
peninsulei Sinai, respectiv că Horeb. Şi nu Sinai, a fost locul încheierii
legământului cu Iahve. Când, în anii exilului, Moise se află la poalele
muntelui madianit, Iahve i-ar fi dat următoarea poruncă: „. Când vei
scoate pe poporul meu din ţara Egiptului, vă veţi închina lui Dumnezeu
pe muntele acesta!” (Ieşirea, c. 3, v. 12). Din aceste cuvinte, fără îndoială,
apocrifice. Rezultă în mod cert că tradiţia evreiască, până în epoca
compilatorilor Cărţii sfinte, a considerat Horebul ca muntele sfânt al
legământului. Altfel nu poate fi găsită explicaţia acestui verset.
Nu se poate omite încă un argument în favoarea acestei ipoteze. In
Biblie citim următoarele: „Iar muntele Sinai fumega tot, că se pogorisc
Dumnezeu pe el în foc; şi se ridica de pe el, fum, ca fumul dintr-un
cuptor, şi tot muntele se cutremura puternic. De asemenea şi sunetul
trâmbiţei se auzea din ce în ce mai tare; şi Moise grăia, iar Dumnezeu îi
răspundea cu glas”. (Ieşirea c. 19, v. 18-19).
Aceasta este o descriere clară a unui munte vulcanic, a focului şi
tunetelor, pe care israeliţii le luau drept apariţia supranaturală a lui
Iahve. Se ştie că în peninsula Sinai niciodată nu au fost vulcani, în
schimb, pe malul răsăritean al golfului Akab, deci pe teritoriul madiant,
se înalţă un lanţ de munţi vulcanici, care sunt de mult stinşi, dar pe
vremea lui Moise erau probabil încă activi.
Ne punem acum următoarea întrebare: oare Moise a fost monoteist
în accepţiunea precisă a acestui cuvânt? Răspunsul nu este uşor de dat,
mai ales, pentru că nu suntem capabili să stabilim cu exactitate în ce
măsură preoţii, compilatorii de mai târziu ai Bibliei, au făcut retuşuri în
textul biblic, pentru a-1 prezenta ca monoteist.
Nu putem respinge posibilitatea că la acest marc om de acţiune, şi
gânditor fără îndoială, germinau ideile monoteiste. De altfel nu ar fi fost
un caz izolat. Orientalistul american Albright a demonstrat, pe baza
documentelor cuneiforme, că în perioada de la 1500 la 1200 î.e.n. Au
apărut tendinţe monoteiste în ţările Asiei de vest. Această atmosferă
intelectuală generală putea să-1 influenţeze şi pe Moise, cu atlt mai
mult, cu cât era un om cult şi, cu siguranţă, că se interesa din
curiozitate de toate ideile noi din domeniul gândirii religioase şi filosofice.
Probabil însă că cea mai mare influenţă a exercitat-o asupra tui
faraonul egiptean Ekhnaton, precursorul monoteismului şi întemeietorul
religiei zeului Aton, venerat sub simbolul soarelui.
Moise a învăţat Egiptului la Heliopolis, şi nu este exclus, că
doctrina lui religioasă are o anumită legătură cu cultul lui Aton.
Ekhnaton a domnit în anii 1377-1358 î.e.n., deci aproape la o sută
de ani înainte de Moise. După moartea faraonului, preoţii din Heliopolis
au prigonit cu înverşunare pe credincioşii noului cult, şi au dus la
stingerea lui. Astăzi, datorită descoperirilor arheologice, ştim că până în
secolul al XUI-lea î.e.n., au existat secte conspirative ale zeului Aton. Din
ele făceau parte în special oameni culţi, deoarece numai lor Ie convenea
concepţia abstractă a unui singur zeu. Creatorul lumii şi păzitorul bun al
omenirii, cit şi simplitatea cultului, ca şi nobilul său cod moral.
Moise putea, deci, să se întâlnească într-un fel oarecare cu aceşti
sectanţi, ba chiar să participe la ritualurile secrete în cinstea zeului
soare Aton. Cu siguranţă că el ştia că acest cult. Al zeului lui Ekhnaton.
Era o concepţie prea grea pentru oamenii simpli, pentru a putea fi
răspândită în masele largi ale israeliţilor. De aceea, a fost obligat să
recurgă la diferite compromisuri, pentru a le inocula măcar premisele
monoteismului. In acest scop a hotărât să se adreseze imaginaţiei lor cu
prejudecăţi, apărând ca un făcător de minuni, iar în practicile sale
magice să se folosească atât de iniţierile pe care le învăţase de la preoţi în
templul egiptean, cât şi de experienţele căpătate în pustiu, la madianiţi.
Ştim, deja, că a încercat să împace cultul şarpelui cu cel a lui
lahve. Zeul său nu este o fiinţa invizibilă, ci capătă toate atributele zeului
războiuluf madianit. Concepţia asupra acestui zeu este la fel de
primitivă, cât de primitive au fost şi minţile israeliţilor. Iahve, din
Pentateuh, se aseamănă foarte mult cu un conducător beduin, cu toate
calităţile şi defectele lui. Întotdeauna se afla în fruntea coloanei
israeliţilor, locuia în cort, în tabără, conducea trupele în lupte şi era atât
de aprig la mânie, încât putea să omoare mii de oameni dacă se
împotriveau voinţei lui. În afară de aceasta, poseda virtuţi tipice
nomazilor din pustiu. Lupta intransigent cu imoralitatea, ţinea la
curăţenia taberei şi poruncea ca poporul israelit să fie primitor cu
străinii, milos cu sărmanii şi indulgent cu captivii de război. Chiar şi
animalele, le lua sub ocrotirea sa, fată de cei cruzi.
Dacă teona despre influenţa lui Ekhnaton asupra părerilor
religioase ale lui Moise are oarecum un caracter speculativ, în schimb
alte influenţe egiptene se pot dovedi cu precizie. Astfel, de exemplu, la
ebrei nu a existat o castă preoţească separată. Ea pur şi simplu nu-şi
avea locul în sistemul patriarhal al nomazilor ebrei. Iar în rândul
israeliţilor stabiliţi în Goşen se practica probabil cultul zeilor egipteni.
Abia Moise a introdus casta preoţească în frunte cu un
conducător. Ca tiu adoptiv al fiicei regale s-a întâlnit de aproape cu
instituţia preoţilor egipteni şi a aflat în ce măsură poate fi un sprijin
pentru putere şi un factor nivelator al diferitelor particularităţi
provinciale din regiunea Nilului. De aceste observaţii s-a folosit Moise în
timpul călătoriei spre Canaan, pentru a înfrânge instinctul tribal, viu
încă în rândul israeliţilor, şi pentru a forma din ei o organizaţie socială
monolită. Mortarul ei trebuia să-1 constituie casta preoţimii cu Aaron în
frunte, castă supra-tribală, înzestrată cu putere datorită diferitelor ci
privilegii şi legitimizării sale cu autoritatea lui Iahve. După cum
demonstrează, printre altele, rebeliunea lui Core, israeliţii nu au lăsat să
li se impună o nouă putere fără protest şi rezistenţă. Căci. O dată cu
introducerea sistemului teocratic, s-au adâncit diferenţele de ciasii şi au
apărut straturi sociale cu privilegii deosebite.
Influenta egipteană în organizarea castei preoţeşti se face în mod
clar vizibilă în descrierea veşmlntului cultual din Biblie, o copie aproape
fidelă a straielor preoţeşti din Heliopolis. Deosebirea constă doar în aceea
că preoţii israeliţi purtau barbă în vreme ce preoţii egipteni îşi rădeau şi
capul şi faţa. Numai în acest caz nu a îndrăznit, desigur, Moise să rupă
cu anticul obicei semit.
De asemenea şi Arca legăraântului este de origine egipteană.
Preoţii din Heliopolis şi Teba purtau în timpul procesiunii casete mici
care conţineau un anumit obiect de cult. Şi, ce este mai curios, aceste
casete erau acoperite cu aripile a două genii sau spirite ocrotitoare. După
cum rezultă din aceasta, chiar şi heruvimii care împodobeau Arca
legământului sunt de provenienţă egipteană.
Merită să fie menţionat, ca un lucru deosebit de curios, că Arca
legământului, şi cortul-templu au fost împrumutate, la rândul lor, de Ia
israelieni de către triburile de beduini. Un basorelief din epoca romană,
descoperit în ruinele Palmirei, prezintă o cămilă ce poartă pe cocoaşă un
mic cort sfânt. Urmele folosirii acestui obicei egipteano-israelian s-au
păstrat chiar plnă în timpurile noastre. Şi anume, beduinii din tribul
ruvalla, care trăiesc în pustiul sirian, poartă cu ei pe cămile casete
ciudate făcute din stinghii de lemn şi acoperite cu pene de păsări.
Această variantă a casetei este denumită Markab sau Arca lui Ismail şi
reprezintă, întru-cltva, steagul sfânt al tribului.
În textul biblic se pot tntâlni o serie de alte exemple ale influenţelor
egiptene. Să ne reamintim aici întâmplarea clnd Moise îşi acoperă faţa cu
un văl, iar ca semn al sfinţeniei apar pe capul lui coarne. Şi preoţii
egipteni în momentul festiv al ceremoniei în templu sau în timpul
pronunţării sentinţei, îşi acopereau faţa cu un văl. – tn schimb, coarnele
sunt o reminiscenţă fragmentară a cultului egiptean al boului Apis, care,
aşa cum demonstrează episodul cu viţelul de aur, a lăsat în sufletele
israeliţilor urme adânci. Coarnele au rămas pentru ei simbolul
sanctităţii. Moise încornorat din povestirea biblică reprezintă pe unsul
Domnului, înconjurat de strălucirea misterului divin. Un astfel de Moise,
sumbru şi sublim, cu coarne pe cap, a făcut în geniala sa sculptură,
Michelangelo.
În fond, nu trebuie să ne mirăm că Moise a rămas sub puternica
influentă a Egiptului şi că era iniţiat în toate înţelepciunile egiptene.
Numele lui (în ebraică Moşeh) nu este de origine israelită şi, etimologic,
se trage din cuvântul ugarit m-v-j, care înseamnă un copil nou născut,
sau din verbul egiptean msia naşte, îl întâlnim în forma grecească a
numelor multor faraoni, ca de exemplu Tutmosis, ceea ce înseamnă:
„Copilul zeului Tot”. Unii oameni de ştiinţă au presupus, din acest motiv,
că Moise a fost egiptean de origină care, ca surghiunit şi urmărit, s-a
oprit la triburile ebraice şi, cu timpul a preluat conducerea lor.
După cum am mai spus, religia Iui Moise a fost în felul său un
conglomerat, în care s-au topit anticele credinţe ebraice din perioada
patriarhilor, cultul zeului madianiţ al războiului cit şi ritualurile şi
reprezentările religioase ale egiptenilor. Nu trebuie să uităm, de
asemenea, importantele influente mesopotamiene şl canaanene. In felul
acesta, s-a ajuns la o sinteză care a devenit fundamentul monoteismului
etic al prorocilor ebrei de mai târziu.
În istoria leţirti tntilnim la fiecare pas lucruri care dau mult de
gândit. Intrigă mai ales figura lui losua, urmaşul lui Moise şi cuceritorul
Canaamilui, figură sub toate aspectele enigmatică. Descoperitorii
Ierihonului, după cum ştim. Susţin cu tărie, că această fortăreaţă a
căzut pradă unor cotropitori în secolul al XlV-lea î.e.n., deci cu
aproximativ o sută de ani înaintea sosirii isracliţilor egipteni. Ca urmare
losua biblic nu putea fi cuceritorul el.
Unii dintre cei mai renumiţi biblişti încearcă să dezlege această
dilemă într-un mod deosebit de neaşteptat. Ipoteza lor se sprijină pe
următoarele argumente:
De-a lungul întregii sale istorii, poporul evreu s-a divizat în două
grupări cu totul distincte: israeliţii care ocupau teritoriul de nord al
Palestinei şi iudeii aşezaţi în partea de sud a tării. Intre ambele grupe a
domnit un antagonism adânc. Numai o perioadă relativ scurtă de timp s-
au constituit într-un stat unitar, şi aceasta numai cu forţa, în timpul
domniei lui Saul, Da vid şi Solomon. Imediat după moartea acestui din
urmă rege s-au dezmembrat în două state separate care se ciocneau cu
atâta înverşunare, încât nu aveau nici un fel de scrupul chiar în
încheierea de alianţe cu duşmanii lor. Israeliţii de nord şi-au construit o
nouă capitală, Samaria, în timp ce Ierusalimul a rămas capitala statului
iudeu.
Se presupune că acel antagonism nu a fost numai rezultatul
rivalităţii celor două dinastii regale, care guvernau în cele două state, ci
cauza lui se ascundea mult mai adânc, în anumite particularităţi de
ordin etnic.
Cum se pot explica aceste particularităţi? Răspunsul se află poate
în tăbliţele cu scriere cuneiformă, care au fost descoperite în ruinele
capitalei lui Ekhnaton, în localitatea arabă de azi. Teii el-Amarna. Este
vorba de o corespondenţă diplomatică care provine din secolul al XI V-lea
î.e.n., în care vasalii Egiptului canaaneni, comunică faraonului că
stătuleţul lor este neliniştit din cauza atacurilor şi jafurilor unor triburi
din pustiu, denumite habiru. Dacă sub această denumire se ascund
ebreii, după cum consideră unii cercetători, atunci am avea mărturia că
triburile ebraice au pătruns în Canaan cu un secol şi jumătate mai
înaintea israeliţilor egipteni. Interesant mai este încă un fapt şi anume,
că vasalii cer ajutor In lupta cu invadatorii oraşelor Megiddo, Ghezer,
Askalon, Lahiş şi Ierusalim (Urusalim). Nu există în ele în schimb, nici o
menţiune despre oraşele Sichem, Syloch, Ghibeah. Mispah şi Ierihon. De
ce? Oare erau ele deja ocupate de către ebrei? Ceea ce este mai
interesant, într-una dintre scrisori este menţionat un oarecare
conducător pe nume Ieşua. Se naşte întrebarea, nu este oare din
întâmplare cunoştinţa noastră din Pentateuh?
Orientalistul american Powell Davis, împreună cu alţi cercetători,
trage concluzia că o anumită ramură a ebreilor fie că părăsiseră Egiptul
cu un secol şi jumătate înainte de Moise. Fie că au pătruns în Canaan
dinspre răsărit şi, printre alte oraşe, au ars, în secolul al XlV-lea.
Ierihonul. Sub conducerea unui oarecare necunoscut nouă. Iosua.
Moise a scos probabil din Egipt numai tribul loviţilor. În favoarea
acestui fapt pledează, printre altele, argumentul că numai leviţii, ca de
altfel şi Moise. Au a^ut nume tipic egiptene, ca de exemplu: Pinchas,
Hur. Hofni. Pasur, Putiel, Mcrari şi Kaşir. In pustiu li s-au alăturat încă
alte triburi, lucru care Ie-a permis să formeze o puternică armată
capabilă de victorii. Leviţii insă, datorită originii lor egiptene şi legăturilor
de sânge cu Moise, şi-au păstrat în această adunare de triburi o poziţie
de castă conducătoare şi privilegiată.
În lumina acestor fapte, situaţia din Canaan poate fi mai uşor
înţeleasă. Partea de nord a ţârii era locuită de urmaşii acelor ebrei care
niciodată n-au fost în Hgipl sau l-au părăsit In timpuri atât de străvechi,
încât nu-şi mai aminteau de aceasta.
Au absorbit cultura canaanenilor şi au devenit credincioşii zeilor
lor. În schimb, partea de sud a ţării, sau ludea, a fost ocupată de
israeliţii egipteni. Ambele grupări erau despărţite de diferenţe atât de
adinei în tradiţii, obiceiuri şi credinţe religioase, încât sute de ani Oc
vecinătate şi comunitate politică nu au reuşit să le anihileze. De aici
antagonismele şi luptele fratricide care. Până la urmă, au atras asupra
israeliţilor nenorocirea şi ruina.
Israeliţii din partea de nord a Canaanului îşi aveau eroul lor
naţional pe nume Iosua. EI fusese cândva comandant victorios şt
cuceritorul Ierihonului. Locuitorii părţii de sud îl venerau în schimb pe
Moise. Marele lor conducător, legislator şi proroc.
Mai târziu, în epoca unirii statale din timpul domniei regilor Saul.
David şi Solomon preoţii Ierusalimului, folosindu-se de hegemonia Iudeii,
au declarat război zeilor Canaanem şj au încercat să impună populaţiei
din nora cultul Iui Iahve, ca religie unică de stat. Această luptă a
iahvismului cu Baal şi Astart umple o mare parte din povestirile biblice
şi a fost cauza esenţială ă nenumărate evenimente tragice.
În dorinţa întăririi statului şi a monarhiei, cit şi pentru menţinerea
hegemoniei Iudeei asupra restului ţării, preoţii au lichidat toate templele
din Canaan şi au făcut din templul Ierusalimului centrul unic al cultului
lui Iahve. În plus, ei urmăreau să elimine diferenţele din tradiţii şi
cultură a ambelor grupări de populaţie, pentru a ajunge şi la unirea lor
spirituală. În acest scop. Ei au uni) într-o singură fabulaţie două cicluri
distincte ale povestirilor populare: ciclul nordic despre Iosua şi ciclul
sudic despre Moise. În povestirea astfel ticluită, Iosua a ocupat, fără
îndoială. Locul al doilea după Moise, ca ajutător şi urmaş. Împreună cu
Iosua, urmaşii israeliţilor egipteni şi-au atribuit de la sine şi meritul
cuceriri, icntumului. Noua versiune a reuşit să se înfiripeze datorită
faptului că regatui de nord allsraelului a fost înfrânt şi distrus de către
asirieni. Statul iudeu a devenit atunci unicul moştenitor şi continuator al
tradiţiei naţionale. În timp ce populaţia nordului, decimată şi luată în
robie, a încetat de fapt să mai existe.
Dacă conform acestei ipoteze (trebuie în permanenţă reţinui faptul
că întregul ansamblu de argumente este bazat pe supoziţii) se rezolvă
problema lui Iosua, nu vom mai fi uimiţi aflând că şi problema Aaron
rămâne deschisă. În cele mai vechi părţi ale Pentateuhului el nu apare
de loc, iar în textele de origine mai târzie joacă un rol mai mult secundar,
tn această lipsă de consecvenţă se ascunde următoarea alternativă: sau
Aaron este o figură istorică şi în acest caz nu a putut să fie fratele lui
Moise şi numit de către acesta conducătorul castei preoţeşti, sau este
numai invenţia naratorilor biblici.
Orientalistul american sus-menţionat, Powell Davis, caută ieşirea
din această dilemă într-un mod uimitor. El susţine că, cultul boului
stabilit de către Aaron se bazează pe evenimente adevărate. Şi anume:
triburile ebraice din nord practicau cultul boului de sute de ani, mai
întâi ca zeu al fertilităţii, iar după aceea. În perioada expansiunii
influenţelor iudaice, ca simbol al lui Iahve. După desprinderea de Iudeea,
regele Israelului, Ieroboam, a ridicat importanţa acestui cult. Înălţând
>tatui boului la Betel şi Dan. Davis presupune că Aaron a fost cândva un
preot renumit al acestui cult şi că. Casta preoţească de acolo îl venera ca
pe întemeietorul lor.
Se naşte acum întrebarea de ce autorii, compilatori ai Bibliei? au
introdus în povestirea lor drept frate al Iui Moise şi primul preot al lui
Iahve pe Aaron. Doar un preot al cultului boului din nord ar fi trebuit
mai curând să se întâlnească cu oprobiul lor. Într-adevăr. În prezentarea
lui Aaron ca un om slab, care sub presiunea mulţimii a permis, în lipsa
lui Moise, reîntoarcerea la idolatrie, fără îndoială că se ascunde o notă de
duşmănie. Numai faptul menţionării acestui incident dramatic, plin de
subînţeles, în cărţile sfinte dovedeşte că israeliţii n-au uitai originea lui
Aaron şi rolul său în cultul boului din nord. Descrierea dansului în jurul
viţelului de aur a fost ultima reflectare a acestei amintiri.
Aceste amănunte biblice ce dau atât de gândit au servit lui Powell
Davis ca bază în construirea unei deducţii interesante. Preoţii lui Iahve –
spune el – puteau fi iniţial numai urmaşii lui Levi. Ei funcţionau nu
numai pe teritoriul Iudeii, ci şi. În partea de nord a Canaanului unde.
Printre triburile ebraice, îndeplineau rolul de misionari ai religiei lui
Moise. Însă. Alături de leviţi. Acţiona acolo şi o altă castă de preoţi, care
exercita cultul lui Iahve sub forma boului, iar drepturile şi le justificau
prin descendenţa lor de la marele preot Aaron. În acest fel. S-au format
două tagme preoţeşti distincte, ce rivalizau intre ele, având propria lor
tradiţie şi propria lor genealogie.
Odată cu decăderea statului nordic al Israelului preoţii au urmărit
monopolizarea cultului în templul din Ierusalim. În consecinţă, au'
lichidat toate centrele de cull din Canaan, iar clerului expropriat i-au,
acordat dreptul de a-şi exercita funcţiile jpreoţeşti în Ierusalim. Desigur
că erau prea mulţi şi, din această cauză, numai pelor mai renumiţi şi
mai înstăriţi li s-a acordat acest privilegiu, pe când marea masă a
clerului a fost împinsă la rolul de simpli îngrijitori în templu. În acest fel,
majoritatea loviţilor au pierdut demnitatea de slujitori ai cultului şi au
ocupat o treaptă inferioară In ierarhie, revcnindu-le doar funcţii
auxiliare.
Această regrupare radicală nu a avut loc însă fără luptă. Ecourile
acestor conflicte, care s-au desfăşurat în urmă cu câteva secole, s-au
oglindit vizibil în povestirea despre rebeliunea (eviţilor, Mariam şi Aaron.
In Cartea Numerilor (c. 12. V. 2) citim: „Oare numai cu Moise a grăit
Domnul? N-a grăit el oare, şi cu noi?” Redactorii Pentateuhului au
încercat desigur să arate că noua tagmă de preoţi se trage din alegerea
lui Iahve însuşi. Drept dovadă au menţionat minunile care ar fi confirmat
această alegere. Toiagul lui Aaron a înflorit şi a dat fructe de migdal, pe
leviţi i-a înghiţit pământul. Iar Mariam a fost lovită de lepră. Numai pe
Aaron nu 1-a atins pedeapsa. Este uşor de înţeles de ce. Doar nu era în
interesul anumitor preoţi ca autoritatea întemeietorului, a primului
preot, din care îşi trăgeau drepturile, să cunoască o asemenea decădere
în ochii poporului. Iahve i-a iertat lui Aaron greşeala făcută, deoarece de
la început i-a încredinţat un rol deosebit în rândul credincioşilor săi.
Noua castă preoţească s-a constituit definitiv în urma
compromisului între elita leviţilor din sud şi a aaronizilor din nord. In
faţa nemulţumirii masei preoţilor de rând trebuia să se justifice poziţia
privilegiată. Nu se mai putea recurge la drepturile tradiţionale levite, în
situaţia în care majoritatea leviţilor a fost privată de aceste drepturi. In
plus. În casta nou formată a fost inclusă aristocraţia preoţească din
regiunile de nord ale Canaanului. Care nu se putea legitimiza cu nici un
fel de înrudire cu leviţii.
Din aceste greutăţi s-a găsit o ieşire foarte ingenioasă. In
Pentateuh s-a menţionat versiunea că Aaron a fost fratele lui Moise şi
numit de către acesta primul preot al lui Iahve. Acordându-i-se o
autoritate atât de mare. Pătura superioară a preoţim” şi-a justificat
privilegiile prin descendenţa din acesta în linie dreaptă. In acest fel. S-au
străduit să sancţioneze în ochii leviţilor vitregiţi poziţia lor deosebită în
viaţa religioasă a poporului. Astfel, preotul cultului boului a fost introdus
în. Istoria Ieşirii, deşi niciodată nu a avut nimic comun cu Moise şi a
trăit în altă parte a Canaanului şi în altă epocă.
După cum se vede. Întâlnim în Pentateuh o mulţime de întâmplân
şi probleme enigmatice. Chiar şi moartea liri Moise are în ea ceva. Ce ne
împinge spre o mulţime de supoziţii. Biblia spune că el a murit pe
muntele moabit şi nu se ştie unde este îngropat. Deci, marele conducător
al poporului, legislatorul şi prorocul dispare fără urmă. Nu a existat şt
nu există mormântul pe care poporul recunoscător l-ar fi putut
înconjura cu cultul său! Lucru complet neobişnuit şi care intrigă!
Iii căutarea rezolvării acestei enigme neobişnuite, unii cercetători
au atras atenţia asupra faptului că în mitologiile antice eroii naţionali
dispar deseori în împrejurări misterioase. Este de ajuns să menţionăm pe
Heracle, pe Teseu şi pe fiul Corintului, Bellerofont. Elias şi Romulus. De
exemplu, dispar în cer în care de foc. Iar Oedip dispare în dumbrava
sfântă a eumenidclor. Zeiţele neînduplecate ale răzbunării.
Nu toţi cercetătorii însă, văd în versiunea biblică privind persoana
lui Moise unul dintre exemplele tipice de mitizare. În împrejurările în
care şi-a sfârşit el viaţa, ei caută mai curând urmele unor evenimente
reale, deosebit de tragice. Vom prezenta pe scurt diferitele ipoteze care s-
au emis până acum.
În Pentateuli găsim menţiunea enigmatică despre o oarecare vină a
lui Moise. Aceasta trebuie să fie o vină deosebită dacă Iahve i-a refuzat,
drept pedeapsă, fericirea de a intra împreună cu poporul israelian în
Canaan. Lucru care a fost doar scopul vieţii lui. Anumite aluzii din textul
biblic amintesc că fapta pentru care s-a făcut vinovat s-a petrecut la
Kadeş. Probabil, s-a datorat neglijenţei lui, faptul că israeliţii au părăsit
acolo obligaţiile lor de a aduce jertfe lui lahve şi chiar au renunţat la
ritualul circuraciziunii.
Desigur, se poate admite şi ipoteza, că versiunea despre vină şi
pedeapsă a fost inventată de preoţii iudei ex post. Pentru ca pe exemplul
lui Moise să se demonstreze ce consecinţe grele vor suferi acei care nu se
conformează legilor şi prescripţiilor Iui Iahve. Nu este. De asemenea,
exclus faptul că creatorul acestei versiuni este chiar poporul israelit şi
că. Tradiţia a transmis-o din generaţie în generaţie de-a lungul
veacurilor. Israeliţii şi-au exprimat poate inconştient, în acest fel, o
părere de rău faţă de Moise, o anumită pretenţie şi totodată o încercare
de justificare a comportării lor proprii.
Despre ce părere de rău şi despre ce comportare poate fi vorba?
Relaţiile israe-liţilor cu Moise, pe care nu le reamintim, nu au fost câtuşi
de puţin idilice. Nu o dată s-au întâmplat lucruri groaznice. Să
enumerăm aici, de exemplu, numai conflictele dese şi măcelurile
sângeroascân care şi-au pierdut viaţa, de atâtea ori, mii de oameni.
Autorul lor a fost Moise care, fiecare simptom de nesupunere, fiecare
renunţare în Iahve a pedepsit-o cu o severitate şi o cruzime neobişnuită.
Aceasta a trebuit să lase în sufletele generaţiilor de israeliţi o rană
adâncă, nevindecată.
În legătură cu aceste fapte a apărut în rândul anumitor biblişti
presupunerea riscantă că în timpul tulburărilor israeliţilor idolatri, a
popasului moabit, Moise; i fost omorât şi îngropat în groapa comună.
Împreună cu ceilalţi căzuţi.
Autorii acestei teze neobişnuite enumără câteva împrejurări, care
într-adevăr dau mult de gândit. Mai întâi, din textul biblic rezultă, fără
nici o îndoială, că Moise în ultima perioadă a vieţii lui se bucura de o
sănătate bună. Într-adevăr, deşi era foarte bătrân, după cura citim în
Deuteronom (34,7).„vederea lui nu slăbise iji tăria lui nu se împuţinase”.
S-a observat, de asemenea, că în jurul morţii lui Moise s-a organizat un
fel de „complot al tăcerii”. Este probabil unul din puţinele cazuri, când
moartea unui mare erou naţional se descrie într-un mod atât de laconic.
Nu ne putem opune impresiei că descrierea iniţială, precisă, a fost pur şi
simplu înlăturată din text. Că redactorii au hotărî! să ascundă anumite
amănunte, care ar fi apărut disonante în tabloul compus cu privire la
Moise. După unii biblişti,. Iluzii transparente asupra soartei lui Moise se
pot găsi în scrisorile prorociloi Osca şi Amon, ca şi în Psalmul 106.
În ochii contemporanilor săi Moise a fost un despot, dar generaţiile
următoare deveneau din ce în ce mai conştiente de geniul său şi de
meritele sale uriaşe faţă de pdporul evreu. Pe măsura trecerii anilor, o
dată cu reabilitarea, avea loc şi procesul de înconjurare a persoanei sale
într-o aureolă de mit şi de supranatural, lira greu să se pună de acord
acest portret al lui Moise cu moartea sa violentă; vina şi lipsa de
recunoştinţă a poporului său ar fi fost atunci prea mari, prea deprimante
pentru urmaşi. De aceea, s-a născut versiunea că Moise a murit de
moarte naturală şi, în acest fel, că lahve 1-a pedepsit pentru nişte greşeli
mărunte. Poporul israelit nu poartă nici o răspundere pentru moartea
lui. Întrucât Dumnezeu însuşi a făcut astfel, încât Moise şi-a încheiat
viaţa chiar în pragul Pământului Făgăduinţei.
Desigur se poate accepta sau nu această teorie strălucită, deoarece
ea a fost dedusă din prezumţii prea puţin sigure. Din exemplul ei vedem
cit de puţin ştim în fond despre Moise, cit de enigmatică este figura lui.
Din toate acestea însă. Se poate accepta ca lucru aproape cert că a
existat într-adevăr un mare conducător, pe nume Moise. Care a scos
poporul israelit din robia egipteană.
În tradiţia transmisă din generaţie în generaţie conducătorul, care
a trăit în timpurile îndepărtate, s-a transformatîn simbolul luptei pentru
independenţă naţională. Treptat, s-au şters din ce în ce mai mult
trăsăturile reale ale figurii sale istorice. Dacă se poate accepta că Moise a
existat într-adevăr, atunci este un lucru cort. Că nu în multe detalii a
semănat cu Moise pe care ni 1-a transmis nouă Vechiul testament.

F
IOSUA ŞI JUDECĂTORII t f
Betr-Horarv p*„ ^x”^ Atabarva IeriJwru
* * f Ierusalim, Debzr
Betel
BeerSebau
JOtdfBp-Barneev
HEB
Podişul Sin
CUCERIREA CANAANULUI DE CĂTRE ISRAELIŢI
— Drumul isroeliţilor
ISO
IERIHONUL, FORTĂREAŢA CA-NAANULUI. Poporul israelit a
respectat ultima dorinţă a lui Moise şi a lăsat cirrna conducerii în mina.
Lui losua, care. În ciocnirile cu triburile pustiului şi în timpul luptelor
pentru ocuparea Transiordaniei, şi-a dobândit faima de bun conducător.
In situaţia în care se aflau israeliţii. Era neapărat necesar ca alesul lor să
fie un om care să cunoască meseria armelor, deoarece lui trebuia să-i
revină sarcina de; i cuceri Canaanul. Iosua şi-a dat seama că va trebui
să sfarme bastioanele do apărare din stâncă ale canaanenilor şi să se
măsoare cu trupele lor armate, foarte bine exersate şi înzestrate mai
întotdeauna cu care de luptă. Hotărî, deci. Să sporească măsurile de
disciplină şi de pregătire în rândul propriilor sale trupe. Până atunci, ele
luptaseră fără nici o ordine, după obiceiul hoardelor din pustiu şi prea
uşor se lăsau cuprinse de spirit anarhic.
Abilul conducător a intuit că şanse tic victorie putea să aibă numai
o armată regulată, care^ supunea necondiţionat ordinelor unui
comandant, şi nu o adunare întâmplătoare de luptători sub conducerea
a doisprezece şeii de trib. Marea autoritate, pe care şi-a dobândit-o Iosua
în timpul luptelor încă pe vremea lui Moise i-a permis să-şi atingă destul
de repede scopul urmărit.
Tn scurt timp îşi formă o armată de patruzeci de mii. În care
domnea o disciplină severă. Nimeni nu mai îndrăznea acum să murmure
sau să se revolte împotriva ordinelor lui; chiar şi cele mai mici încercări
de neascultare erau supuse pedepsei cu moartea. Având în mână
instrumentele războiului, cu care putea să manevreze cu abilitate, Iosua
a ocupat malul răsăritean al Iordanului şi şi-a întins tabăra la Abel
Sitim. Pe malul opus ai râului, într-o dumbravă întinsă, umbrită. De
palmieri, se vedeau palisadele şi bastioanele Ierihonului. Cei din
fortăreaţă se uitau cu superioritate la tabăra hoardelor din pustiu, care
visau la jafuri şi victorii. Nu era prima dată când valurile cotropitorilor ce
veneau dinspre răsărit se spărgeau de zidurile lor şi apoi se retrăgeau pe
meleagurile lor îndepărtate. Iennonul, de secole tieânfrânt, îndeplinea
rolul de strajă la intrarea în Canaan. Iosua era un comandant prea
experimentat ca să se' 'arunce orbeşte cu detaşamentele sale Iu atac. Mai
întâi, dorea să se informeze despre forţa trupelor din interior şi de
capacitatea de apărare a for-tăreţri. Pentru aceasta, el a trimis ca iscoade
doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine canaanene. Iscoadele, sub vălul nopţii, au
trecut Iordanul şi, în zori,. Când s-a deschis poarta, s-au strecurat în
oraş. Ascunşi în furnicarul de neguţători, meseriaşi şi ţărani. În timpul
zilei, şi-au îndeplinit misiunea fără nici o piedică. Când. Spre seară, au
vrut să o şteargă din oraş, se dovedi că întârziară. Deoarece găsiră
poarta încuiată. Hotă-râră deci să-şi petreacă noaptea în casa alăturată
zidului oraşului. Proprietara casei, o femeie de moravuri uşoare pe
numele Rahab, recunoscu dintr-o dată. Cu ochiul ei experimentat, că
sunt străini, ba chiar bănui că sunt iscoade. Cu toate acestea, le acordă
ospitalitate, ca. Pentru orice eventualitate, să-şi asigure favorurile
viitorilor cuceritori, ale căror focuri se vedeau, în noapte, de cealaltă
parte a Iordanului. Se găsi însă cineva, căruia noii veniţi i se părură
suspecţi. Acel cetăţean vigilent al Ierihonului anunţă pe comandantul
local, iar acesta trimise
JEAN FOQUET – Trimbiţek lerihonului imediat la locuinţa femeii
străjeri cu ordinul să prindă persoanele suspecte. Trebuiau s-o strige pe
Rahab cu aceste cuvinte: „Scoate pe oamenii care au intrat în casa ta în
noaptea asta, că au venit să iscodească ţara”. Rahab se uită pe fereastră
la garda regală ce se apropia şi, cit putu de repede, urcă iscoadele pe
acoperişul casei, unde îi ascunse sub nişte fuioare de în ce se uscau la
soare. Garda scotoci toată casa. Dar nici nu le trecu prin cap să se uite
şi sub claia de in. Inul de obicei se usca pe acoperişurile tuturor caselor
din Icrihon. Deci era o privelişte atât de obişnuită. Încât scăpă atenţiei
lor. Rahab, luată la întrebări, se justifică astfel: „Adevărat au venit la
mine nişte oameni, dar nu am ştiut de unde sunt; Dar în amurg, când se
închideau porţile, bărbaţii au plecat şi nu ştiu unde s-au dus. Alergaţi
după ei şi ii veţi ajunge”. Oaraa, oameni nu cu prea multă inteligenţă, se
lăsară duşi de nas de către femeia vicleană. Porniră cu înfrigurare în
urmărirea fuga-nlor şi ajunseră pină la Iordan. Apoi. Se întoarseră în
oraş mânioşi, cu con vingerea adâncă că iscoadele reuşiră să treacă
peste râu şi să se reîntoarcă Ia ai lor. Între timp. Rahab începu să
acţioneze cu febrilitate. Se urcă pe acoperişul casei şi promise iscoadelor
să le ajute să fugă. Dacă îi jură că, în caz că oraşul va fi cucerit de
israeliţi. Îi vor dărui viaţa împreună cu tatăl, mama. Fraţii şi surorile ei.
Iscoadele îi făcură din toată inima un asemenea jurământ. Fiindu-i
recunoscători pentru că-i scăpase. Îi spuseră numai, să atârne Ia
fereastra dinspre stradă o frân-ghie de un roşu aprins, ca să se vadă că
acea casă trebuie ocolită în timpul luptei. Îşi dădură apoi drumul în jos
pe o funie de pe zidul oraşului şi se ascunseră în munţii din împrejurimi,
pentru a înşela vigilenţa soldaţilor de strajă. După trei zile. Au trecut cu
bine Iordanul şi au raportat lui losua despre călătoria lor. În tabără se
dădu dispoziţia ca oamenii să-şi pregătească provizii pentru trei zile, iar
noaptea, armata şi tot poporul israelian să fie lingă râu pentru a începe
transbordarca Nu era un lucru uşor. Era pe timpul primăverii când râul
în urma ploilor din munţii Hermon se umflase în mod periculos, iar
vadul, existent în acel loc, nu era de trecut. Isracliţii se uitară cu groază
la vârtejul tulbure şi adine în care atât de uşor şe puteau îneca. Nu
prevesteau nimic bun nici locuitorii Ierihonului care se îngrămădiseră cu
toţii pe zidurile oraşului şi ştiind că Iordanul umflat le este un sprijin,
revărsară asupra intruşilor sute de ameninţări şi injurii. Însă. Iosua. Nu
şi-a pierdut cumpătul şi credinţa în succesul misiunii. În timpul nopţii
auzi glasul lui Iahve, care încă o dată îi proroci victoria israeliţilor asupra
popoarelor din Canaan. La un moment dat. Sună deşteptarea din
trâmbiţclc de argint şi din ordinul comandantului intrară în apă mai
întâi leviţii, cu Arca Legământului pe umeri. Cu greu îşi croiră drum prin
curente şi vârtejuri. Nivelul apei ajungându-le pină Iu umeri, dar nu
pierdură păraântul de sub picioare. În momentul în care ajunseră la
mijlocul râului. Se petrecu o minune ce aminti minunea recerii peste
Marca Roşie.
La câteva mile, în susul râului. Se alia localitatea Adam. Acolo,
între malurile de stâncă. Iordanul se opri deodată şi se etajă într-un
perete înalt. Apele care mai erau încă în coridor se scurseră repede spre
Marea Moartă şi poporul israelian putu să treacă cu piciorul uscat pe
malul celălalt, pătrunzând după patruzeci de ani de pribegie, în pragul
Pământului făgăduinţei. Imediat ce leviţii cu Arca Legământului părăsiră
coridorul format, Iordanul curse din nou în albia lui normală. La Ghilgal.
Unde a fost primul popas, pe israeliţi îi cuprinse o bucurie
nemaiîntâlnită. Toată ziua cantară cântece şi imnuri în cinstea lui Iahve,
iar femeile şi copiii îşi exprimară recunoştinţa în dansuri vesele în
acompaniamentul tamburineIK.l lor şi timpanelor. Josua a ales
doisprezece barba (i, cite unul din fiecare seminţie, poruncindu-le să
scoată din apă douăsprezece pietre mari pe care s;„i le aşeze în formă de
cerc In memoria minunii celei mari. Israeliţii sărbătoriră la Ghilgal
pentru a patruzecea oară sărbătoarea Pastelor. Nu mai era nevoie acum
să se hrănească cu mană. Deoarece câmpurile cultivate ale leri-honului
le furnizau grânele din care şi-au copt azime. Locuitorii Ierihonu-lui se
închiseră de teamă între zidurile cetă (ii şi nu mai îndrăzneau să mai
insulte pe noii veniţi, atât de periculoşi. La Ghilgal s-a corectat, de
asemenea, marea greşeală religioasă de odinioară. Bătrânii israeliţi. Care
ieşiseră din Egipt, muriră cu toţii, iar cei din generaţia tânără, în timpul
şederii în Kadeş. Se întoarseră în slujba zeilor canaaneni} i nu respectară
porunca tăierii împrejur. Acum, datorită intervenţiei lui losua. Toţi
bărbaţii şi băieţii trebuiră să se supună acestei intervenţii, care era un
ritual sacru de primire în comunitatea israelită şi 0 reînnoire a legă-
mântului de la Sinai cu Iahve. La cî-teva zile după această festivitate,
imediat după ce se vindecară rănile, losua trecu la încercuirea
Ierihonului. Folosi cu această ocazie o tactică deosebită din toate
punctele de vedere. Timp de şase zile la rând, luptătorii împreună cu.
Populaţia neînarmată ieşiră din tabără şi într-o procesiune solemnă
înconjurară câte o dată pe zi zidurile for-lăreţei, ţinându-se la o distantă
sigură de săgeţile şi de proiectilele de piatră” Asediaţii ieşiră grămadă pe
ziduri şi se uitau cu mirare şi cu teamă la aceste măsuri, bănuind în ele
nişte practici magice rău prevestitoare. Căci, de câml era Ierihonul
Ierihon. Nu se mai întâm-plase niciodată ca invadatorii să se comporte
într-un mod atât de puţin obişnuit.
Era în aceasta ceva neliniştitor, ceva ce punea nervii celor asediaţi
la grea încercare. În fruntea coloanei mărşăluiau în rânduri strânse
luptătorii înarmaţi. Imediat după ei, bărbaţi bărboşi, în haine lungi
cântau frenetic din trâm-biţe de. Argint, precedând un alt grup de
bărbaţi, care pe bare de aur purtau o cutie de aur cu statuete de aur a
unor heruvimi înaripaţi. Procesiunea era încheiată de roiuri de femei,
copii şi bătrâni, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Toţi tăceau ca vrăjiţi,
doar trâmbiţele umpleau văzduhul de cân-tecul lor puternic, rău
prevestitor. A şaptea zi, losua trecu la disputa decisivă cu fortăreaţa. In
zorii zilei îşi scoase din nou din tabără poporul, dar de această dată nu
se opri la un singur înconjur. De şase ori înconjurară israeliţii zidurile,
păstrând, ca şi în zilele anterioare, tăcerea de mormânt. În timpul celui
de-al şaptelea înconjur insă, Ia un semnal dat, scoaseră un strigăt atât
de puternic, încât zidurile se clătinată din fundamentul lor şi apoi, se
prăbuşiră în ruine. Luptătorii israeliţi pătrunseră din toate părţile în oraş
şi începură groaznica. Operă a morţii. Cu excepţia lui Rahab şi a familiei
ei. Omorâră pe toţi locuitorii, fără să cruţe femeile, copiii sau măcar
animalele. La urmă, dădură foc caselor şi clădirilor publice,
transformând fortăreaţa într-un morman de cenuşă şi scrum. Numai
aurul, argintul, arama şi fierul nu Ie dădură pradă flăcărilor, deoarece
aceste metale preţioase erau destinate de la început pentru nevoile casei
domnului, ale preoţilor lui Iahve.
EVENIMENTELE DRAMATICE DE LINGĂ ZIDURILE FORTĂREŢEI
Al. In regiunea muntoasă aşezată l. I nord de Ierusalim, la o mică
depărtare de orăşelul Betel. Se ridica fortăreaţa AL losua a hotărât şi de
această dată să trimită mai întâi iscoade. „Duceţi-vă şi uitaţi-vă prin acel
ţinut” – le porunci. Iscoadele trimise de el constatară că această
fortăreaţă-oraş reprezintă o piedică în. Calea marşului şi. De aceea, va
trebui luată cu asalt. Această fortăreaţă era mai mică decâl
Ierihonul şi se părea că, pentru a fi luată, ajunge o armată de
numai trei mii de oameni. Apărătorii se dovediră insă mai viteji decât
locuitorii Ieri-honului. In ciocnirea de lingă poarta oraşului ei pricinuiră
o înfrângere serioasă israţliţilor şi îi urmăriră pină Ui oraşul Sebarim.
Toată tabăra fu cuprinsă de o mâhnire generală. Iosua şi-a dat seama de
Urmările periculoase ale insuccesului. Apărătorii Aiului au dovedit
tuturor oraşelor canaanene că pot fi învinşi şi aşa-zişii invincibili numai
să li se opună cu tărie şi curaj Iosua fu cuprins de o asemenea
desperare, încât îşi stlşie pelerina şi tunicii de pe sine. Apoi, se rugă şi
stătu toată noaptea cu faţa la pământ în faţa Arcii Legământului,
rugându-1 pe Dumnezeu să-i dezvăluie motivele pentru care le-a refuzat
ajutorul. Şi iată că află lucruri înspăimântătoarc: unul dintre bărbaţii
israeliţi a încălcat legea sfântă a jură-mântului de război şi şi-a însuşit o
anumită parte din prăzile destinate pentru casa domnului. Aceasta era o
crimă care cerea răzbunare; numai moartea vinovatului putea să
înduplece supărarea lui Dumnezeu. A doua zi, Iosua a convocat
adunarea întregului popor israelit, pentru a-1 descoperi pe cel care a
făcut sacrilegiul. Toate triburile, neamurile şi familiile trebuiau să tragă
la sorţi. Lozul însemnat fu tras până la urmă de Acân din seminţia lui
Iuda. El îşi recunoscu imediat cu căinţă vina. „Adevărat, am păcătuit
înaintea Domnului Dumnezeului lui Israel şi am făcut cutare şi cutare
lucru”. Îngropase sub cortul său o haină preţioasă cărămizie, o cantitate
de obiecte de argint şi un lingou de aur. Prăzile însuşite fură găsite într-
adevăr la locul indicat. Criminalul a fost lichidat în valea Acor. Iar toată
averea lui. Împreună cu inventarul viu. A fost arsă pe rug. La locul
torturii, israeliţii au ridicat o grămadă de pietre, pentru ca pe vecie să fie
un avertisment pentru toţi acei care vor îndrăzni să încalce legea sfântă.
A jurâ-mântului de război, lege stabilită de însuşi Iahve. Învăţând din
trista experienţă, Iosua pregăti acum cu o mai mare prudenţă planul
campaniei împotriva oraşului Ai şi hotărî să-1 cucerească pnntr-un
vicleşug. Sub vălul nopţii, ascunse treizeci de mii de ostaşi în zona
muntoasă din apropiere, iar ci. Când se crăpă de ziuă, mărşălui cu restul
luptătorilor sub zidurile oraşului, făcându-se că se pregăteşte de atac
deschis. Comandantul oraşului Ai. Sigur de el după ultima victorie,
ordonă să se deschidă poarta şi cu toată forţa armată se îndreptă spre
adversar pentru o ciocnire decisivă. După o scurtă bătălie Iosua dădu
semnalul de retragere, în urmărirea aşa-zişilor înfrânţi apărătorii goniră
destul de departe şi când la un moment dat se întoarseră, văzură cu
spaimă, că oraşul lor era cuprins de flăcări. Israeliţii. Ascunşi, ocupară
fulgerător fortăreaţa lipsită de apărare, răspândind în ea dezastru şi
moartea. Regele porunci să se sune imediat reîntoarcerea, pentru a grăbi
eliberarea oraşului. Iosua căzu atunci asupra lui din spate, iar armata de
treizeci de mii de israeliţi, care ocupase Aiul, îi tăie drumul din faţă.
Apărătorii, prinşi între două focuri, fură împrăştiaţi şi trecuţi prin spadă,
iar regele fu luat de viu în captivitate. Conform legii jurământului de
război. Iosua porunci să fie omorâţi toţi locuitorii oraşului, inclusiv
femeile şi copiii, în total. Douăsprezece mii de oameni. Prada bogată, sub
forma vitelor şi obiectelor preţioase, fu de această dată împărţită între
participanţii la luptă. Regele fu spânzurat lingă poarta. Oraşului. A fost
dat jos de acolo abia la apusul soarelui şi îngropat pe câmp sub o movilă
de pietre. Mormântul conducătorului viteaz israeliţii care se aşezară în
aceste locuri ale Canaanului şi l-au arătat mulţi ani. După victorie, Iosua
scrise în piatră toate legile lui Moise şi pe muntele Ebal le citi poporului
israelit reamintindu-i să păstreze credinţă lui Iahve şi să nu-I renege
niciodată
ÎNŞELĂCIUNEA GHIBEONIŢI-LOR. La aproximativ cincisprezece
mile $ud-vest de Ierihon se afla oraşul Ghibea. Locuitorii săi nu se
remarcau prin combativitate. Auzind de victoriile israeliţilor. Hotărâră să
evite cu orice preţ lupta cu ei. Se temeau, pe drept cuvânt, că
ameninţătorii invadatori nu vor voi să cadă la o înţelegere cu oraşul, care
se află atât de aproape de drumul marşului lor victorios şi care.
Reprezenta pentru ei o pradă de război atât de râvnită. Cum să-i
înduplece pe invadatori să încheie un armistiţiu? Ghibconiţii nu erau
luptători buni, însă natura nu a fost zgârcită cu ei în ce priveşte
isteţimea şi manevre diplomatice. Presupunând că isracliţii nu cunosc
bine geografia Canaanului. Au recurs la o înşelătorie deosebit de
ingenioasă. După distrugerea Ieriho-nului şi a Aiului, Iosua s-a întors la
tabăra din Ghilga). Într-o bună zi. Apărură solii Ghibeoniţilor şi le
propuseră să încheie un tratat de prietenie. „Noi am venit dintr-o ţară
tare depărtată; încheiaţi dar legământ cu noi”. Dădură asigurări, cu
această ocazie, că oraşul lor se află departe, cu mult mai departe de
Ghilgal şi că, în această situaţie, tratatul va fi folositor pentru ambele
părţi. La întocmirea înţelegerii se folosiră de laude, menţionând că gloria
lui Iosua a ajuns chiar până în oraşul lor îndepărtat şi că alianţa cu un
conducător atât de mare ar considera-o. Ca o marc cinste. Iosua se uită
la soli şi crezu că vin de la drum lung. Păreau foarte trudiţi de călătorie,
încălţările lor, hainele şr ploştile din piele pentru vin erau jerpelite şi
transpirate, iar pâinea pe care o aveau în saci se acoperise de mucegai.
Nimic nu stătea în calea încheierii alianţei cu regele Ghibeonului, mai
ales că s-ar fi făcut o breşă în rândurile celorlalţi regi ca-naaneni. Care.
După cum se zvonea. Se uniseră într-o coaliţie de atac-apăra-re. Alianţa
s-a încheiat şi Iosua a pc-cetluit-o cu un uirământ! festiv. În curând însă
află. Spre marca sa mânic.
Că solii au fost mincinoşi şi că a căzut victimă înşelătoriei lor.
Ghibconul se afla doar foarte aproape de Ierihon şi Ai. Dornici de pradă,
războinicii israeliţi cerură cu hotărâre să plece imediat împotriva
oraşului viclean şi să fie pedepsit pentru înşelătorie. Dar Iosua nu a vrut
să rupă jurământul şi se opuse cererilor de a-1 răpune. Ghi-beoniţii
scăpară de moarte, dar fură condamnaţi pe vecie la supunere. De atunci,
de-a lungul veacurilor. Îndepliniră cele mai umile servicii, tăind lemne şi
aducând apă pentru stăpânii lor israeliţi.
COALIŢIA CELOR CINCI REGI.
Regele Ierusalismului Adoni-Tedcc află cu spaimă de supunerea
laşă a Ghibeoniţilor şi se temu că şi alte oraşe ca-naanene vor fi gata să
le urmeze exemplul şi, de aceea, hotărî să-i pedepsească exemplar.
Pentru aceasta, încheie o alianţă cu regii Hebronului, Lachişului.
Eglonului şi larmutului şi în fruntea forţelor armate unite se opri sub
zidurile oraşului, care a preferat să trăiască în umilinţă decât să lupte
bărbă-teşte cu invadatorul. Dar. Ghibeoniţii anunţară la timp despre
pericol pe Iosua. Armata israeliţilor o porni imediat din Ghilgal şi după
un marş forţat de o noapte întreagă au apărut pe neaşteptate la
Ghibeon. Se încinse o luptă crâncenă în care coaliţia suferi o înfrângere
zdrobitoare. Canaanenii în-frinţi fugiră în dezordine, scmânând morţii în
urma lor. Pe drum îi mai lovi o furtună şi o ploaie cu grindină. Pe înfrânţi
putea să-i salveze numai întunericul nopţii. Atunci, Iosua. Repetând
cuvintele din Cartea celui Drepl, a strigat solemn cu glas puternic: „Stai.
Soare, deasupra lui Ghibeon!
Şi tu lună. Opreşte-te deasupra văii
Aialon!”
Soarele şi luna se oprwjŞ într-adevăr pe cer şi lumina se prelungi
în aşa fel.

Încât israeliţii reuşiră să răpună pe toţi duşmanii şi să ocupe


oraşele lor fără rezistenţă. În învălmăşeala retragerii cei cinci regi s-au
ascuns într-o peşteră lângă oraşul Macheda. Iosua a poruncit să se
acopere intrarea cu pietre şi după luptă să-i aducă pe captivi în faţa sa.
Învinşii i se aruncară la picioare, dar el porunci comandanţilor săi, ca în
semn de triumf, să-şi pună picioarele pe umerii lor. După obiceiul de
război, cei cinci captivi regali fură spânzuraţi. Îi lăsară acolo să atârne
toată ziua. Abia către asfinţitul soarelui, îi luară de pe spânzurătoare şi îi
aruncară în acea peşteră unde mai înainte se ascunseră. Mormânlul lor
comun, acoperii cu pietre mari. A mai reamintit muil timp urmaşilor de
marea victorie isra-elită asupra alianţei celor cinci regi. Cucerind oraşele
Macheda, Libna, La-chiş. Eglon. Hcbron şi Debir. Iosua pătrunse şi mai
adânc spre sud şi ocupă, printr-un marş fulgerător, întreg teritoriul de la
Kadeş. Până la Gaza. Apoi. Se reîntoarse în tabără la Ghjlgal, pentru a
da odihna meritată războinicilor săi trudiţi şi se pregăti pentru luptele
urmâ-tpare.
RĂZBOIUL CU REGII CANAANU-LUI DE NORD. Regii stătuleţelor
nordice canaanene priveau liniştit la marşul victorios al isracliţilor şi
abia când căzură victimă invadatorilor anumite fortăreţe din Canaanul
central şi de sud, au înţeles ce pericol le atârnă deasupra capetelor. Sub
conducerea lui labin. Regele Haţorului, se formă o coaliţie în care intrară
aproape toţi regii litoralului maritim de la muntele Karmel din regiunile
muntoase şi văile ce se întindeau în direcţia nordică până la munţii
Hermon. Armata aliată s-a adunat pe lângă apa Merom (pe lacul El-
Huleh). Forţa ei consta în care de luptă. Războinicii israeliţi nu şl iau
până atunci să lupte cu această. Irmâ periculoasă. Pe baza experienţelor
de luptă însă, Iosua a elaborat un plan ingenios. TJnităţilor sale de elită
Ic porunci să taie cu săbiile vinele de la picioarele cailor şi să
arunce torţe aprinse în care. Apoi. Într-un marş rapid, o porni spre apa
Merom şi. Printr-un atac prin surprindere, căzu asupra taberii
Canaanenilor. După o luptă îndârjită îi înfrânse şi urmărindu-i pe
adversarii zdrobiţi trecu prin sabie pe aproape toţi războinicii. Câmpul de
lupţi fu acoperit de cadavrele oamenilor şi cailor şi de rămăşiţele carelor
în flăcări. Iosua luă cu atac oraş după oraş, transformându-le în ruine şi
omo-rând oamenii. Prăzile nemăsurate, formate din diferite obiecte
preţioase şi vite. Ie-a împărţit egal între seminţiile lui Iacov.
CUM A CONDUS IOSUA CANAANUL^ Cucerirea Canaanul ui a
durat şapte ani. În luptele sângeroase au căzut treizeci şi unu de regi
canaaneni şi o mulţime uriaşă de supuşi ai lor. Cu excepţia
Ierusalimului şi a câtorva altor oraşe fortăreţe la mare şi în'.' munţi,
toată ţara de la fruntariile sudice până la Baal Gad pe valea Labanului a
căzut sub stăpânirea lui Israel. Iosua a trecut acum la împărţirea
Canaanului intre diferitele triburi israelite. În total erau treisprezece
deoarece, seminţia lui losif s-a despărţit în două grupe tribale – ale fiilor
lui Efraim şi Mânase. Din considerentul că urmaşilor lui Ruben şi Gad
cât şi unei jumătăţi din seminţia lui Mânase le-au revenit în parte
teritoriile din Transiordania. Iar leviţii nu primeau un teren aparte de
locuit, la împărţire au fost numai nouă seminţii şi cea de a doua
jumătate a tribului lui Mânase. Astfel, Canaanul a fost parcelat în zece
regiuni. În sud s-au aşezat urmaşii lui Simeon, Iuda şi Veniamin. Restul
ţării învinse a fost ocupată, mergând spre nord, de seminţiile lui Efraim,
Mânase, Isahar. Zabulon. Neftali şi Aşcr. Tribul puţin numeros al lui Dan
a fost înghesuit intre mare şi munte la vest de locurile lui Veniamin. Şi
Iuda, în vecinătatea periculoasă a filistenilor, care nu luaser;'i încă parte
la războiul cu israeliţii.
Pe meleagurile lui Efraim se afla oraşul Silo. Aici au fost aduse
pentru totdeauna Cortul sfânt şi Arca Legâ-mântului. Silo a devenit, în
acest fel. Prima capitală a Israelului, care trebuia să sudeze seminţiile
împrăştiate într-un singur popor. Leviţilor le-au fost repartizate ca
proprietate patruzeci şi opt de oraşe. În care, din ordinul lui Moise, ei îşi
îndeplineau misiunea lor religioasă trăgându-şi veniturile pentru traiul
lor din creşterea vitelor şi zeciu-iala strânsă de la populaţia din
împrejurimi. S-au desemnat, de asemenea, şase oraşe din Transiordania
şi din Canaan. În care puteau să se adăpostească în faţa răzbunării
rudelor autorii unei crime neintenţionate.
Iosua şi-a ales drept reşedinţă orăşelul Timnat-Serah. Ce se afla pe
dealul Efraim. Triburile lui Ruben. Gad şi Mânase îndeplinindu-şi
promisiunea făcută lui Moise. Doriră acum să se reîntoarcă la locurile lor
din Transiordania. Iosua îi binecuvântă de drum şi le reaminti să
rămână credincioşi sanctuarului comun de la Silo, unde locuia lahve. –
„Cu mari bogăţii vă întoarceţi voi pe Ia corturile voastre – le spuse la
despărţire – cu mare mulţime de vite, şi de argint, cu aur, cu aramă, şi
cu fier şi cu mare mulţime de haine: să Împărţiţi dar prada cu fraţii
voştri”. Nu după mult timp însă, la Silo ajunse vestea neliniştitoare:
războinicii lui Ruben, Gad şi Mânase, reîntoreându-se în Transiordania
au construit pe o colină un altar unde aduceau jertfe lui lahve. Îşi
însuşiră cu aceasta dreptul care revenea exclusiv preoţilor din Silo. Deci.
Chiar de la început, religia lui Moise era ameninţată de schismă, lucru
care ar fi putut să atragă după sine divizarea politică a Israelului. Iosua
hotărî să înăbuşe în faşă acest simptom periculos de separatism. Şi
chemă la Silo trupele celorlalte triburi pentru a supune pe vinovaţi
judecăţii armelor. Însă, războiul fratricid, în momentul în care
Israelul nu se întărise încă în ţara proaspăt cucerită, putea să aibă
consecinţe fatale. Se hotărî deci să se trimită mai întâi o solie, care era
condusă de Finees, fiul preotului Eleazar. Sosit în Galaad. Finees
apostrofă cu aceste cuvinte pe urmaşii Iui Ruben. Gad şi Mânase: „Ce
înseamnă nelegiuirea a-ceasta pe care aţi făcut-o înaintea Domnului
Dumnezeului lui Israel, ridieân-du-vă jertfelnic şi sculându-vă acum
împotriva Domnului?” Temându-se de războiul cu compatrioţii lor.
Bătrânii israeliţi transiordanieni au negat cu tărie că ar fi avut de gând
să renunţe la ascultarea preoţilor din Silo şi s-au justificat afirmând că
altarul ridicat pe Iordan a fost conceput numai ca un monument ce
trebuia să exprime recunoştinţă lui lahve pentru victoriile dobândite.
Răspunsul nu a fost suficient de convingător, dar solii vrând cu
orice preţ să evite războiul fratricid l-au considerat mulţumitor. Erau, de
altfel, convinşi că triburile înspăimântate din Transiordania nu vor mai
încerca niciodată să se sustragă de la comunitatea religioasă a Israelului.
Iosua a mai condus încă mulţi ani seminţiile lui Iacov. Marea sa
autoritate, a fost izvorul sudurii naţionale. Triburile împrăştiate prin
Canaan au recunoscut, fără nici o rezervă, puterea sa. Iar sanctuarul de
la Silo a fost unica reşedinţă a lui lahve. Iosua însă, se neliniştea în
privinţa viitorului. Nu a văzut pe nimeni care ar fi putut să-i ocupe locul
şi se temea că triburile, lăsate fără o conducere puternică, vor căuta
independenţa faţă de comunitate în detrimentul religiei şi a binelui
comun. Vrând să preîntâmpine acest lucru a convocat la Sichem
adunaren poporului său unde le citi încă o data poruncile lui Moise şi le
porunci să jure că nu vor servi unor zei străini. In memoria Icgământului
reînnoit cu lahve a aşezai sub stejar o piatră mare şi a grăit: – „Iată
piatra aceasta ne va fi mărturie, căci ea a auzit toate cuvintele
DomnuI8N lui, pe care le-a grăit el cu noi astăzi. Să fie dar ca mărturie
împotriva voastră, în zilele viitoare, ca să nu minţiţi inamica Domnului
Dumnezeului vostru!” Iosua a murit avtnd o sută zece ani. Şi a fost
îngropat pe muntele Efraim. În reşedinţa lui din Timnat-Serah. In
mormântul lui au fost îngropate cuţitele de piatră cu care s-a făcut
tăierea împrejur a israeliţilor după trecerea graniţei Canaanului.
ISRAELUL SE STABILEŞTE ÎN CA-NAAN. După moartea lui Moise
şi a lui Iosua lipsind un bărbat pe măsura acestora, triburile israelite s-
au împrăştiat prin Canaan ocupând în mod paşnic sau cu armele moşiile
care le-au fost repartizate. Intre ei era o neînţelegere totală. Invidiile,
tribale, certurile pentru graniţe şi ambiţiile locale au. Sfărâmat legăturile
de unitate, au slăbit sudura naţională, atât de necesară pentru
menţinerea terenurilor cucerite. Triburile certate, bizuindu-se mai mult
pe forţele proprii, nu au reuşit să ducă pină la capăt opera de cucerire.
Popoarele Canaanului, a căror rezistenţă nu a fost complet
înfrântă, aşteptau numai o ocazie pentru a recuceri terenurile pierdute.
Heveii. Ca-naanenii, amorriţii şi iebuseii şi-au menţinut în întregime
capacitatea pentru recucerirea independenţei. Oraşele-for-tăreţe
necucerite de către Iosua Ierusalim, Gaza, Ascalon, Eglon şi multe altele
răspândite pe stânci şi. Câmpii, reprezentau un pericol permanent
pentru invadatori.
Intre timp,. Triburile israelite, plictisite de pribegia îndelungată şi
de luptă, doreau să guste cât mai repede din fructele victoriei. Intraseră
doar în posesiunea unor păşuni mănoase, a unor câmpii cultivabile, a
unor grădini cu măslini şi vii. Se împlineau, în sfârşit,. Visurile lor
despre o viaţă liniştită şi îmbelşugată de crescători de vite şi agricultori.
Cum să se mai gândească la război dacă abia li s-a împlinit promisiunea
lui Iahve? Cu popoarele ca-naanene ce îi înconjurau într-un fel. Se putea
ajunge la înţelegere: să se stabilească relaţii paşnice obţinându-se aslfcl
posibilitatea de a se gospodări pe teritoriile cucerite. Şi, într-adevăr, aşa
se întâmplă: israeliţii erau ca nişte insuliţe în marea populaţiei
canaancnc. Urmările acestei slăbiciuni nu s-au lăsat prea mult
aşteptate. Urmaşii lui Moise şi Iosua erau oameni simpli şi severi,
canaanenii în schimb, îi depăşeau printr-o civilizaţie şi o cultură bogată.
Ei îşi construiseră oraşe mari şi, ca o încoronare a răului, vorbeau o
limbă foarte apropiată de cea ebraică. Pe urmaşii lui Iacov îi aştepta,
soarta seculară a invadatorilor barbari: înghiţirea de către popoarele mai
dezvoltate pe care le supuseră. Un fenomen cu adevărat epidemic au
devenit căsătoriile mixte; israeliţii nu mai considerau ca un lucru amoral
să se căsătorească cu femei ale popoarelor străine, iar israelitele se
măritau cu plăcere cu canaanenii. Au fost şi alte urmări, mai
periculoase, ale acestei coexistenţe. Israeliţii, într-adevăr, au venerat în
continuare pe Iahve ca pe un zeu al lor. Cu toate acestea, el era un zeu
sever şi neîndurător, zeu pentru evenimente mari, care venea în ajutorul
poporului său ales numai în momente cruciale. Pe deasupra, mai locuia
şi departe, în sanctuarul de la Silo. De trei ori pe an se îndreptau într-
acolo pelerinaje de credincioşi pentru ca, prin intermediul preoţilor, să-i
aducă jertfe şi să-1 venereze prin rugăciuni, imnuri cântate şi dansuri
rituale.
Dar, zi de zi. Israeliţii se loveau la fiecare pas cu zeii locali, mai
apropiaţi prin slăbiciunile şi atributele lor umane. Baal, Astart şi alţi zei
erau din timpuri îndepărtate supraveghetorii Canaanului. Despre acest
lucru aminteau stllpii de piatră ridicaţi pe înălţimi, dumbrăvile şi copacii
sfinţi, statuetele din bronz şi teracotă, altarele sub cerul liber – unde
fumegau jertfele şi plantele aromate – miturile, cântecele şi povestirile.
Toamna, când zeul fertilităţii Baal era îngropat în pământ de zeul morţii
Mot, canaanenii ţineau doliu organizând procesiuni grave, în plân-sete şi
vaiete. O dată cu venirea primfi-verii. Imediat ce zeul iubit învia, o
porneau în pas de dans vesel pe străzile oraşelor şi uliţele satelor. Acesta
era ritmul de viaţă în Canaan. Viaţă plină de ritualuri exorbitante şi de
un colorit bogat. Israeliţii au învăţat agricultura de la canaaneni. Au aflat
de la ei că Baal şi Astart şi alţi zei locali guvernează natura şi
anotimpurile anului, că ei trebuie rugaţi pentru ploaie şi recolte bogate
şi. Pentru izgonirea invaziei de lăcuste, a grindinei sau a secetei.
Zeul tribal al israeliţilor care locuia la Silo era prea inaccesibil,
prea întunecat şi superior pentru a putea ti încărcat cu asemenea
probleme lumeşti.
Iahvc, însă. Se aprinse de mânie şi hotărî să-i pedepsească pe
aceşti renegaţi în aşa fel încât, pe rând, fiecare trib israelit să cadă sub
jugul canaanc-nilor Atunci păcătoşii, sub apăsarea duşmanilor, se căiau
în desperare şi cereau indurare. Lahvc era sever, d; ir în acelaşi timp
milos. Îi înzestra. În aceste cazuri cu căpetenii deosebite, care ocupau
înalta funcţie de judecător şi îi eliberau de sub asuprire pe compatrioţii
lor. Dar. Fiii incorigibili ai Iui Israel, de îndată ce începea din nou să Ie
meargă bine, de regulă, cădeau în cursele ademenitoare ale zeilor falşi.
Triburile israelite ale Canaanului de Sud au fost înfrânte de către regele
Aramului* Cuşan-Rişeatairq şi opt ani gemură în robie. Fură eliberaţi
după lupte grele de către Otniel din seminţia lui Iuda, care. Apoi. Timp
de patruzeci de ani. A exercitat funcţia de judecător
* Regatul Aram se afla în Siria. Totuşi unii iţi exprimă îndoiala ca
regele Cusan-Riseataim ar fi putut şi vini aşa de departe până In Canaa-
nul de sud. Probabil că redactorii Bibliei au făcut o greşeală scriind RM
(Aram) In loc de DM (Edom). Regatul Edomului se afla Ia graniţa de est a
Canaanului de sud înconjurai de pace şi fericire.
O soartă mai rea s-a abătut asupra Veniamiţilor. Regele Moabului.
Eglon. În alianţă cu ammoniţii şi amaleciţii a ocupat întregul lor teritoriu
şi, timp de optsprezece ani, a scos de Ia ei un tribut apăsător. Atunci,
Ehud, un bărbat curajos din seminţia lui Veniamin,.1 hotărât să pună
capăt împilării. Ehud era stângaci. Atârnându-şi sabia sub mantie t>e
şoldul drept, se duse la icgele Eglon sub pretextul că îi duce daruri.
Serviciul palatului îl controla să vadă dacă nu are cumva o armă
ascunsă, nu. Îi pipăi însă şoldul. Drept unde. De obicei, nu se purta
sabia sau stiletul. Despotul obez se lăfăia pe tron înconjurat de curteni şi
odalisce. La israelitul nou sosit se uită cu dispreţ fără să bănuiască că
este înarmai. Ehud, căzu la pământ în faţa Iui şi. Prezentându-i darurile.
Îl rugă să i se acorde o întrevedere între patru ochi, ca şi cum ar fi avut
să-i comunice o jtire foarte importantă. „Cuvânt de laină am a-ţi spune,
o, rege!”. Îi spuse. „Eu, o, rege, am către tine un cuvânt al lui
Dumnezeu”, a adăugat. Regele se uită la el bănuitor, cu ochii săi saşii şi,
pentru un moment, rămase pe gin-duri. Imediat. Însă, ajunse la
convingerea că are în faţa sa pe unul dintre nenumăraţii săi spioni care
se învârteau printre veniamiţi. Îi concedie cu o înclinare a capului pe
curteni şi îşi aplecă cu curiozitate urechea. Ehud. Se apropie şi mai
mult. Făcându-se că vrea să-i spună ceva în taină. Imediat îşi scoase
sabia şi îl spintecă într-o clipită încât despotul nici nu apucă măcar să
mai scoată un ţipăt. Iar, când trupul gras, scăldat în sânge, se prăbuşi
pe podeaua de piatră. Ehud închise repede uşa cu zăvorul pe dinăuntru
şi se strecură prin ieşirea din spate. Slugile aşteptară cu răbdare în
anticameră, crezând că regele vorbeşte în şoaptă cu misteriosul oaspete.
Când. Însă, aşa-zisa discuţie se prelungi neliniştitor de mult, cei mai
îndrăzneţi începură să asculte pe la uşă. Până ce.

Înspăimântaţi de liniştea de moarte, dădură alarma. După


spargerea uşii. Începu urmărirea asasinului îndrăzneţ, dar de acuma era
prea târziu.
Ehud reuşi să se întoarcă la compatrioţii săi şi, stând pe muntele
Efraim. Dădu semnalul de răscoală. Folosin-du-se de învălmăşeala
produsă de moartea regelui efraimiţii pătrunseră în Moab şi căzură ca o
furtună asupra împilătorilor lor. In lupte sângeroase îi zdrobiră, omorând
zece mii de războinici moabiţi. Ehud, drept recompensă pentru fapta sa
vitejească, a fosl ales de către poporul său judecător si. Din acel moment,
a guvernat optzeci de ani în ţara lui Efraim.
DEBORA, IOANA D'ARC A ISRAELULUI. Grea a fost soarta acelor
fii ai lui Israel care se aşezaseră la sud de câmpia Esdrelon. Regele
Haţorului Ia-bin şi comandantul său Sisera ocupară pc înălţimi un lanţ
de fortăreţe, care stăpâneau văile şi drumurile. Poziţiile lor cheie le
foloseau pentru a tăia coloniştilor israelieni comunicaţiile, pentru a-i
înfometa şi la urmă a-i, subjuga. Triburile lui Efraim. Veniamin. Za-
bulon, Isahar, Neftali şi jumătate din seminţia lui Mânase trebuiau să
facă claca înjositoare şi să plătească haraciul. Aşa se scurseră douăzeci
de ani de robie şi asuprire. Lipsite de arme şi de credinţă în forţele
proprii îşi luaseră nădejdea că va veni cândva şi pentru ei ziua libertăţii.
Pe vremea aceea, se bucura de mare renume Debora, prorocită, poetesă
şi slugă credincioasă a. Lui Iahve. Ea se aşeza, de obicei, sub un palmier
pe drumul ce ducea de la Rama la Betel. Acolo primea ea soliile din tot
Israelul, dădea sfaturi înţelepte, prezicea viitorul şi rezolva disensiunile
dintre triburi, neamuri şi persoane particulare. Se credea, pretutindeni,
că prin gura prorociţei vorbeşte însuşi Iahve, de aceea, sfaturile şi
îndemnurile ci erau primite ca nişte oracole. Nu mai exista în Canaan al
doilea om care să fj avut o asemenea autoritate, într-o bună zi, Debora.
Cuprinsă de înflăcărare patriotică, a hotărât să ridice poporul la luptă
pentru libertate. Simţea că este chemată pentru asta. Că glasul ci
inspirat de spiritul divin va readuce bărbăţia în inimile cuprinse de
spaimă ale fraţilor săi şi îi. Va convinge să se ridice pentru libertate. -
În Kadeş, pe teritoriul seminţiei lui Naftali. Locuia Barac. Bărbat
cunoscut pentru curajul şi experienţa sa în ciocnirile armate cu
canaanenii. Debora l-a ales drept conducător şi îl chemă la ea. Dar Barac
nu credea în victorie, nu credea că poporul israelit, sfişial de îndoieli şi
spaimă, va reuşi să înfrân-gă pe duşman. Numai dacă îi va conduce
cineva care va trezi în ei vitejia şi încrederea în grija lui Iahve! Singură
Debora, prorocită venerată, ar putea să facă aceasta. Sub conducerea ei.
Lupta cu opresorii ar căpăta un caracter rcligos, ar deveni un război
sfânt. Barac. Chibzuind totul, îi spuse cu hotărâre: – „De mergi tu cu
mine, mă voi duce; iar de nu mergi cu mine eu nu mă voi duce”. Debora
se supără pentru condiţia pus': dar pină la urmă fu de acord şi acceptă.
Lipsa de credinţa manifestată nu a putut să treacă nepedepsită.
Comandantul Sisera, căpetenia canaa-neană, va muri nu de lovitură
bărbătească, ci de mina slabă a femeii.
La chemarea prorociţei nu au răspuns toate seminţiile. Cu toate
acestea,. Se strânseră zece mii de luptători, slab înarmaţi, dar gata Ia
orice. Prezenţa „Mamei Israelului”, cum era denumită Debora, a produs
un entuziasm de nedescris. Armata israeljtâ se aşeză pe coasta muntelui
Tabor. În valea Esdrelon apăru, între timp, oastea canaaneană. Condusă
de Sisera. Ea era precedată de nouă sute de care de luptă, acoperite cu
tablă, care păreau cu atât mai periculoase, cu cât aveau pe mărgini
coase ascuţite care în atac puteau tăia. Ca pe nişte grâne, pedestri-mea
duşmană. Israeliţii avură însă noroc. Ploile îndelungate făcură ca nul
Chişon ce curgea prin câmpie să se reverse din maluri şi să transforme
câmpul de luptă în mocirlă. Barac şi-a condus unităţile sale spre atac.
Când ajunse în câmpie, porniră asupra lui carele canaanenilor. Se
împotmoliră însă. In pământul noroios, iar caii se răsturnară în noroi,
provocând în rân-durile proprii o învălmăşeală de ne-descris. Lsareliţii.
Folosindu-se de acest moment, se aruncară cu furie şi bravură asupra
duşmanului şi. În curând îi dădură o lovitură zdrobitoare. Pe câmpul de
luptă, iar apoi în timpul fugii, căzură aproape toţi războinicii canaa-rieni;
marea armată a regelui Iabin a încetat să mai existe. Sisera sări din car
şi reuşi să se strecoare de pe câmpul de luptă până la ICadeş. Unde vroia
să se ascundă la Heber, căpetenia clanului prieten al cheniţilor. Nu îl
găsi insă acasă. Soţia lui Heber, Iaela, îl pofti în cort şi îl acoperi cu
mantaua când. Obosit de luptă, vru să aţipească un pic. Abia adormi că
femeia îi puse pe tâmplă un ţăruş ascuţit şi cu o lovitură de ciocan ti
străpunse ţeasta. După puţin timp veni în fugă Barac dur constată că a
sosit prea târziu. Se îndeplini prorocirea Deborei: nu ci. Ci femeia Iaela
1-a omorât pe Sisera. De sabie muri, de asemenea, principalul asupritor
al israeliţilor, regele Haţoru-1 ui. Iabin. După victorie, Debora a lacut
cunoscut, într-un cântec inspirat, triumful lui Israel asupra
canaanenilor. Nu a uitat, de asemenea, despre fapta eroică a Iadei. A
descris cum cadavrul ui Sisera s-a transformat în pulbere la picioarele
femeii, iar mama lui intre timp aştepta cu nelinişte întoarcerea fiului:
Pe fereastră printre gratii priveşte. Se uită mama lui Sisera şi
striga: „De ce nu mai vin oare carele lui? Oare ce zăbovesc ele aşa de
mult?” Cea mai pricepută din femeile ei zice. Şi singură răspunde la
întrebarea sa: „Se vede că au găsit şi împart pradă: O fată sau două de
cap de om.
Haine pestriţe pradă pentru Sisera.
Pradă de haine pestriţe cu aur cusute;
Două. Trei şaluri vărgate, cusute cu aur.
Pentru grumajii viteazului”. Din acel timp triburile israelite au trăit
în pace o perioadă de patruzeci de ani. I-a judecat în tot acest timp
prorocită Debora, înconjurată de recunoştinţa poporului.
CUM UN AGRICULTOR MODEST A. DEVENIT ELIBERATORUL
ISRAELULUI. Cucerindu-şi libertatea, fiii lui Israel au uitat repede de
bineta-ccrile lui Iahve şi începură din nou sii practice cultul zeilor
canaaneni. Pentru aceasta îi lovi o nouă pedeapsă. Madia-niţii, amaleciţii
şi alte triburi nomade din Răsărit au trecut Iordanul şi, ca nişte lăcuste,
au căzut peste câmpiile agricultorilor israeliţi. Apăreau regulat în fiecare
an, când se începea culesul recoltei. Cămilele lor, creaturi ciudate, care
pentru prima dată apărură în Canaan, păşteau prin lunci şi cirapii.
Călcând în picioare lanurile de grâu. Zarzavaturile şi viile. Jefuitorii
pustiului luau tot ce le cădea în mină: hrana, vite şi asini de cărăuşie.
Agricultorii neînarmaţifugeau în munţi, se ascundeau în peşteri şi
vizuini. Pământul. Pustiit în fiecare an, căzu până la urmă în paragină,
iar ţara fu cuprinsă de plaga foametei şi de epidemii. Abia, după şapte
ani de suferinţe şi nenorociri continue se îndură Iahve de poporul său.
La Ofra, orăşel ce se afla pe teritoriul aparţinând ramurii de peste Iordan
a seminţiei lui Mânase, trăia un agricultor israelit pe nume Ioaş. El îşi
construi un altar închinat lui Baal, deşi nu fu un adept a lui prea
înflăcărat Fiul său Ghedeon, de asemenea, nu era prea convins de
puterea lui Baal. Amărât de nenorocirile lui Israel însă. A pierdut şi el
încrederea în Iahve.
Într-o zi oarecare, s-a. Întâmplat ai Ghedeon, în mare grabă, să
macine boabe, să le încarce şi să ajungă pe munte înaintea venirii
madianiţilor. Atunci, i s-a arătat îngerul cu vestea că Iahve îi porunceşte
să elibereze poporul. – „Doamne, mă rog ţie-a răspuns Ghe-deon-cu ce să
salvez Israelul? Casa mea este cea. Mai sărmană în semenţia lui Mânase,
iar eu cel mai mic în casa tatălui meu”. Îngerul 1-a asigurat că madianiţii
vor ti înfrânţi. UI a cerut însă un semn oarecare din partea lut Iahve. A
pus sub un stejar să se ardă un ied fript şi azimă dospită, îngerul i-a
poruncit să ducă ofrandă pe munte şi printr-o atingere cu bastonul a
făcut ca pâinea şi carnea să ardă în flăcări. La vederea minunii, Ghedeon
a crezut în sfârşit în predestinarea sa. Noaptea, când locuitorii Ofrei
dormeau duşi. A ales din rândul. Slujitorilor zece oameni de încredere şi
în taină se duse la. Moşia tatălui său. Cu ajutorul a doi boi a dărâmat
altarul lui Baal şi a smuls copacii sfinţi care îl înconjurau. Apoi, a
construit un altar pentru Iahve şi i-a adus în jertfă un taur.
Dimineaţa, locuitorii Ofrei, văzând altarul lui Baal dărâmat, şi
puternic indignaţi pentru profanare, au cerut cu glas de tunet ca loaş să
pedepsească cu moartea pe Ghedeon. Dar, loaş ne-fiind tare de cap, le
vorbi cu înţelepciune: – „Vreţi oare să treceţi de partea lui Baal? Vreţi voi
oare să-1 apăraţi? Dacă el e Dumnezeu, să se apere singur pe sine, căci i
va stricat jertfelnicul”. Aceasta a convins pe locuitorii Ofrei şi i-a făcut să
se reîntoarcă pe la casele lor. De aici înainte, adepţilor zeului străin Ji se
adăuga porecla glumeaţă „Ierubaal” ceea ce însemna „Baal să se salveze
singur”. Când, o dată cu trecerea timpului, se dovedi că zeul canaanean
nu avea de gând să se. Răzbune pentru ofensă, Ghedeon a obţinut în
Israel o mare autoritate. La apelul lui. Se ridicară imediat bărbaţii
înarmaţi din clanul familiei sale: Abiezer cil şi seminţiile lui Mânase,
Aşer, Zabulon şi Neftalt. La izvoarele Haradului s-au adunat treizeci şi
două de mii de războinici israeliţi. Ghedeon a ştiut cum să lupte cu
hoardele neregulate ale tâlharilor pustiului. A hotărât să-i atace prin
surprindere cu grupe mici de oşteni, gata să întreprindă orice faptă.
Oastea, numeroasă, greoaie, adunată la voia întâmplării, ar fi putut însă
să-i zădărnicească planurile. De aceea, pe toţi cei ce' i-a remarcat că n-
au chef de luptă le-a' permis să se retragă din rândurilc luptătorilor şi să
se întoarcă acasă. În acest fel, a scăpat de douăzeci şi două de mii de
israeliţi. Rămânind pe câmpul de luntă numai zece mii de barban viteji.
Cu toate acestea însă oastea isracliana i se părea. În continuare, destul
de numeroasă. Cum să aleagă acum, dintre aceşti oşteni viteji, pe cei
mai bravi? Acţiunea de a înfăptui ultima alegere a lăsat-o Ghedeon lui
Iahve însuşi. Când. Spre seară, soldaţii au mers la râu să-şi stingă setea,
comandantul îi observa atent de pe un deal apropiat. În majoritatea lor,
soldaţii puneau armele pe mal şi îngenunchind luau apă cu ambele
mâini din râu. Numai puţini dintre ei s-au aşezat pe burtă, şi fără să lase
arma din mână au început să soarbă apa din râu, plescăind ca nişte
câini. Aceştia erau oştenii trecuţi prin focurile bătăliilor, întotdeauna
atenţi şi veghind la atacurile prin surprindere ale duşmanului. A
numărat dintre aceştia numai trei sute. Cu ei a hotărât Ghedeon să
atace duşmanul, trimiţându-i pe ceilalţi în spatele frontului. Nomazii
stăteau în tabără în valea Ezdrelonului. După ce pustiiră şapte ani
aceste meleaguri fără a fi pedepsiţi, considerau că de acum nu mai au de
ce să fie prudenţi. Straja era aşezată la întâmplare. Iar în tabără domnea
o dezordine totală. Printre corturi se învârteau bărbaţi, femei şi copii,
cămile şi măgari, iar animalele răpite îşi făceau de cap. Când s-a lăsat
înserarea, Ghedeon a dus trupa sa aleasă pe muntele Gilboa, de tinde
vedeau valea întreagă ca din palmă. Pe niciunul dintre oştenii săi nu t-a
lăsat fără corn de. Berbec şi făclie aprinsă, ascunsă sub un vas de lut.
Împărţind u-i în trei grupe, le porunci să se strecoare din trei părţi spre
tabără. La miezul nopţii, imediat după ce tâlharii se culcară, dădu
semnalul du atac. Israeliţii, sparseră oalele ce ascundeau torţele aprinse,
sunară din ţoale puterile din cornuri. Dlnd strigăte fioroase de luptă. Un
vacarm înfiorător smulse pe nomazi din somnul cel adânc. Convinşi că îi
înconjurase o marc armată a duşmanului se aruncară în învălmăşeală şi
apoi fugiră peste iordan. L'c drum. ÎN timpul urmărim, li se alăturară şi
războinicii altor triburi israelite. Astfel încât, tâlharii fură supuşi unui
cumplit măcel. Ghedeon trecu Iordanul, înfrânse complet pe invadatori,
le pustii tara şi le omorî patru regi din pustiu. In timpul urmăririi însă.
Se petrecu o faptă plină de laşitate şi lipsită de solidaritate tribală.
Oraşele de peste Iordan. Sucot şi Penuel. Te-mându-se de răzbunarea
beduinilor, au refuzat să le dea alimente războinicilor israeliţi flămânzi.
Ghedeon hotărî să-i pedepsească exemplar. Porunci ca Iuţi bătrânii
oraşului să fie biciuiţi ca ni; u-noţi de nnd cu crengi din spun şi
mărăcini iar apoi îi dădu pe seama sâbfci călăului. Nu iertă, de
asemenea, nici restul populaţiei. Ii omori până la unul. Iar oraşele le
distruse până în temelii, pentru ca ruinele lor să le fie pentru totdeauna
învăţătură de minlc uituror israeliţilor care ar li încercai să făptuiască o
trădare asemănătoare. I'rada dobândită de la duşmani a fost uriaşă,
pentru că triburile din Răsărit, şi în special madianiţii. Se ocupau nu
numai de jaf. Ei erau şi negustori iscusiţi ocupându-se cu schimbul de
mărfuri dintre ţările Asiei şi Egipt. Purtând haine preţioase şi împodobin-
du-se cu o mulţime de bijuterii de aur le plăcea foarte mult să se fălească
cu bunăstarea lor. Chiar şi cămilele erau împodobite cu lanţuri de aur la
git iar harnaşamentul era bătut cu ţinte de aur. Triburile israelite oferiră
eliberatorului lor coroana regala.
Aceasta s-a întâmplat pentru prima dală în istoria Israelului.
Ghedeon şi-a rial seuma că printre compatrioţi se află ' mulţi adversari ai
monarhiei şi de aceea a refuzat demnitatea oferită, A rugai numai ca din
prăzile de război să i se dea lui toţi cerceii de aur. In faţa cortului s-a
întins o manta şi războinicii veniră pe rând şi aruncară
podoabelecucerite. Se adună, în acest fel, o mic şapte sute de sicii de aur
(cea. 27 kg). Cu tot refuzul formal al coroanei.
Ghedeon a fost în realitate un monarh ereditar. Drept capitală, şi-a
ales oraşul natal Ofra. De unde dădea ordine triburilor pe care le
eliberase din robie. De-abia se instaura însă pacea şi bunăstarea că îl şi
renegă pe Iahve, iar din aurul obţinut porunci să se toarne imaginea lui
Baal. Sanctuarul de la Ofra a devenit centrul religios al statului său.
După modelul despoţilor răsâ-riteni îşi ţinea un harem cu şaptezeci de
ţiitoare cu care avu şaptezeci de fii. A domnit patruzeci de ani. Iar | după
moartea lui puterea au preluat-o fiii săi. Cxercitând o guvernare
colectivă, în rândul lor nu l-au acceptat însă pe |
— Xbimclec, deoarece nu se născuse în harem, fiind fiul unei femei
care locuia în Sichem. Abimelec fugi la mama sa şi îşi convinse
neamurile din partea ci să îl ajute să cucerească puterea la care avea
drept după tată. (
— Cum e mai bine pentru voi – ii convinse – să domnească peste
voi loţi cei şaptezeci de fii ai lui Ierubal sau să domnească numai unul?
Şi aminliţi-vă că eu sunt osul vostru şi carnea voastră”.
Rudele îi dădură din tezaurul temf.
Plului lui Baal Berit şaptezeci de sicii Ide argint pentru a recruta
mercenari. J
În fruntea lor Abimelec a pornit-o f spre Ofra, a obţinut victoria şi
şi-a Jomorât fraţii de sânge, cu excepţia lui '
Iotam care a reuşit să fugă. Intorcân-du-se la Ofra el călătorea prin
ţară incitând populaţia împotriva uzurpatorului. Abimelec se dovedi a fi
un, despot sângeros şi, cu timpul, guvernarea lui a devenit
insuportabilă. La Sichem, masele populare s-au ridicai cu arma
împotriva atotputernicilor din oraş care l-au ajutat pe Abimelec la
acapararea puterii. În fruntea răsculaţilor se afla Gaal fiul lui Ebed.
Răzvrătiţii au ocupat oraşul şi au organizat adevărate orgii în templul lui
Baal. Au jefuit, de asemenea, câmpiile şi viile din împrejurimi, iar în
munţi au organizat capcane pentru rege şi oamenii lui. Zebul. Căpetenia
cetăţii Sichem. Supus regelui, a trimis în secret un sol la Abimelec.
Rugându-1 să-i trimită trupe de ajutor. Regele a împrăştiat, pe răsculaţi,
trecând prin foc şi sabie toată populaţia şi transformând oraşul în
cenuşă. O mie de răsculaţi s-au ascuns într-un turn înalt. Deoarece
uzurpatorul nu îl putea cuceri, a poruncii să i se dea foc. Abimelec o
porni apoi spre oraşul Teveţ. Care, ue asemenea, se răzvrătise. Locuitorii
se adăpostiră tot într-un turn înalt unde se apărară până la unul. La un
moment dat, când regele s-a apropiat de poartă, una din femei 1-a lovit
cu o piatră în cap. Grav rănit. Îşi chemă armaşul şi înainte de a-şi da
sufletul îi spuse: – „Scoate-ţi sabia şi mă ucide ca sn nu se zică despre
mine: a fost ucis de o femeie”. Astfel, după trei ani de guvernare
furtunoasă, şi-a încheiat viaţa Abimelec, fiul lui Ghcdeon. Sângele celor
şaizeci şi opt de fii ai lui Ghcdeon a fost răzbunat.
IEFTAE – NEFERICITUL EROU AL GALAADULUI. In împrejurimile
muntoase ale Transiordanieî între râule-ţcle Arnon şi larmuc se intinuca
ţinutul Galaad. Locuitorii israeliţi, care l-au ocupat cu arma încă din
timpurile lui losua. Trăiau mai ales din creşterea oilor şi caprelor. Într-o
bună zi, muri aici un israelit lăsând în urma sa soţia şi copi'ii Când
băieţii s-au făcut mari au izgonit de acasă pe fratele lor de sânge leftae,
deoarece el era fiul unei ţiitoare şi nu al mamei lor. Îl ameninţară chiar
cu moartea pentru ca. Pe viitor, să nu mai aibă nici un fel de pretenţii la
împărţirea moştenirii lăsate de tatăl lor. Leftae fugi de acasă la timp şi îşi
eâsi adăpost în ţinutul Tob. Aproape de izvoarele Iordanului. Se opri
acolo la o bandă da beduini care se ocupa cu jaful şi luarea de haraci
forţat de la populaţia din împrejurimi. După un timp oarecare, a devenit
căpetenia tiharilor şi a sporit spaima prin îndrăzneala expediţiilor sale de
jaf. In acest timp, în Galaad, au sosit timpuri grele pentru israeliţi.
Triburile ammoniţilor. Cândva izgonite, începură din nou să ridice capul
şi să-şi recucerească locurile pierdute. Atacau nu numai Galaadul dar
treceau chiar şi peste Iordan şi jefuiau moşiile lui Iuda. Vomatnin şi
Efraim, Optsprezece ani a trebuit Galaadul să sutere prigoana şi
inlrângcrile iar, când răbdare;) lor a ajuns la culme, şi-au adus aminte
de leftae. Numai el. Şef de bandiţi, gata pentru orice, putea să se opună
invadatorilor şi să-şi elibereze compatrioţii de sub jugul împilării.
Locuitorii din Galaad au trimis la ci o solie prin care îi cereau
ajutor. Leftae. Însă. Nu uitase de vechile nedreptăţi şi i-a respins cu
raânie: – „Oare nu m-aţi urât voi şi m-aţi alungat din casa tatălui meu?
La ce aţi venit la mine acum când sunteţi la necaz?” Solii i-au mărturisit
cu spaimă că vor accepta toate condiţiile lui numai să se grăbească să le
vină în ajutor. Atunci, leftae, a cerut să îl aleagă ca conducător pe viaţă
şi judecător al tribului. Condiţia a fost acceptată.
Imediat se îndreptă el spre oraşul natal Miţpa unde, a trecut la
formarea unităţilor de răsculaţi. I-a chemat, de asemenea, pe efraimiţi să
participe la lupta dar n-a primit de la ei nici un răspuns. Văzând
aceasta, nu s-a simţit în putere să ridice armele şi a hotăril să
tărăgăneze cu ammoniţii pentru; i câştiga timp. A trimis la ei o solie prin
care le cere să înceteze să mai asuprească pe israeliţi. Însă, regele lor i-a
răspuns la aceasta: – „Israel câncl venea din Egipt a luat pământul meu
de la Arnon până la laboc şi Iordan, întoarcc-mi-l dar cu pace şi mă voi
retrage”. Nu era altă ieşire, trebuia să se decidă la lupta armată. Ieftae ii
rugă pe Iahve să-l ajute şi jură solemn că-i va aduce drept jertfii un om
din casa sa care ii. Va ieşi primul în intim-pinare. Războiul se termină cu
o înfrângere totală a ammoniţilor. Cu distrugerea a douăzeci de oraşe iar
păşunile şi viile au devenit prada ga-laadenilor.
Ieftae se întoarse în triumfla Miţpa. Când se apropie de casa lui,
prima persoană care ii ieşi în întâmpinarc fu unica şi mult adorata lui
fiică. Bucuroasă de reîntoarcerea tatălui, îi. Fugi în întâmpinare. În pas
de dans, bătân-du-şi ritmul la tamburină. Văzând-o. Ieftae căzu într-o
desperare, soră cu moartea. Sfâşiindu-şi hainele de pe el se acuză printre
plânsete şi vaiete: -Ah, fiica mea! Tu n>ai răpus şi eşti dintre cei ce-mi
tulbură biruinţa. Eu mi-am deschis gura pentru tine înaintea Domnului
şi nu mă voi putea lepăda!” Fetiţa ştia că jurământul d: ii lui Iahve este
irevocabil. A cerut nu mai, printre lacrimi, ca tatăl ci să-i permită, ca
împreună cu prietenele ei. Să se ducă două luni în munţi unde va putea
să-şi plângă soarta. Şi aşa * întâmpla.
După reîntoarcerea ei, Ieftae îndeplini ceea ce jurase: fata
întovărăşită de lamentaţiile sfâşietoare ale întregului popor îşi dădu viaţa
lui Iahve. De atunci încoace, în Galaad există un obicei ciudat: fecioarele
israelite în fiecare an organizează în munţi procesiuni de doliu timp de
patru zile. Plân-i! ind soarta tristă a fetei lui Ieftae. In ceea ce ii priveşte
pe efraimiţi nu li s-a iertat niciodată ruşinoasa pasivitate. La fiecare pas.
Li se arăta disoreţ şi desconsi'dcrare. Mâudiâi,. Urmaşii lui Efraim
susţineau în apărarea lor, că Ieftae nu i-a înştiinţat de Ipc despre
războiul ce trebuia să aibă ioc cu ammoniţii. Înfuriaţi, că nimeni nu vroia
să dea crezare spuselor lor. Hotărâră să se judece cu armele cu Ieftae şi
galaadenii. Într-o bună zi. Trecură Iordanul şi pătrunseră în Galaad.
Sufc-riră însă o înfrângere serioasă şi se întoarseră acasă risipiţi. Ieftae a
fost însă mult mai prevăzător decât ei. A împânzit din timp toate vadurile
Iordanului pentru a nu lăsa să treacă pe efraimiţi înfrânţi. Ei ajunseră la
rin. Unul câte. Unul, sptinând că <ânt lin aiior tribun israelite. Dar.
Galaadenii ştiau că cfraimiţii erau sâsâiţi şi nu puteau să pronunţe
consoana „ş”. La cererea! or. Fiecare dintre fugari trebuia să pronunţe
cuvântul „şibbolet” (spic), dar. Când spunea „şibbolet” pierea de sabie
sau suliţă. În războiul fratricid, căzură patruzeci şi două de mii de
efraimiţi. După viclorie. Ieftae galaad-eanul a mai trăit încă şase ani,
exerci-tând funcţia de judecător. Erou! mori fu îngropat cu onorurile
mari ce i se cuveneau în oraşul său natal din Galaad.
SAMSON. Filistenii veniră dinspre mare şi ocupară câmpia de pe
litoral din partea de sud a Canaanului. Cinei regi de ai lor au domnit în
oraşele Aşdod. Ecron, Ascaion, Gaza şi Gal După un anumit timp.
Simţindu-se înghesuiţi începură să se inflitreze în interior pe teritoriile
lui Iuda şi Dan. Ei erau nişte oameni duri. Războinici căliţi în lupte,
înarmaţi cu arme de fier prea puţin răspândite încă în Ca-naan. În
curând dobândiră superioritatea asupra vecinilor; Israelul a trebuit să
suporte jugul lor patruzeci de ani. În orăşelul Ţora trăia pe atunci un om
din seminţia lui Dan. Pe nume Monoe, care avea o soţie stearpă. Soţului
necăjit i se arătă într-o zi îngerul şi îşi prezise că i se va naşte fiul dorit.
Vestea cea mare era condiţionată însă de un lucru, şi anume: viitorul
moştenitor va fi naztreu, adică va trebui să se abţină în virtutea
legământului de la băutul vinului şi tăierea părului. Băiaiul, căruia i-au
dat numele de Samson. Creştea, pur şi simplu, văzând cu ochii, ptnă ce
a ajuns cel mai frumos între frumoşi. Conform nromisiunii părinţilor a
tăcut legământul de nazireu. Aesi nu se remarca printr-o prea niare
pietate. Se abţinea totuşi de la băutul vinului şi nu îşi tăia părul. Natura
a înzestrat pe acest băietan ciufulit cu muşchi nu glumă şi nu a fost
zgârcilfi cu el nici In isteţime. Lui Samson. Niciodată sătul de aplauzele
celor din jur, îi plăcea să se laude cu forţa sa. In plus se ţinea de diferite
ştrengării şi nu-i lipseau niciodată cele mai noi glume. Din păcate, erau
în majoritate glume grosolane şi vulgate, în iâmp ce el nu mai putea de
bucurie vâctimetot-glumclor lui desmăţate nu Ic siiridea câtuşi de puţin
să facă haz. Vai şi amar insă dacă se simţea jignit în amorul lui propriu,
atunci sângelc i se urca la cap şi devenea foarte periculos pentru cei din
jur. Spânţ impulsiv, smintit şi nestăplnit avea încă o slăbiciune: er. I
nemaipomenit de iubareţ. Când se în-' amora de vreo femeiuşcă
zburdalnică, mergea după fusta ci ca un berbec blând la înjunghiat.
CUM A VRUT SAMSON SĂ SE ÎNSOARE. Lui Samson îi plăcea să
hoinărească prin ţară şi într-o zi o luă spre oraşul Timnu. Acolo, se
îndrăgosti până peste urechi de o filisteană bine făcută şi, desigur, a vrut
să se însoare cu ea. Se întoarse acasă plin de înflăcărare şi ii rugă pe
părinţi să meargă în petit la fata iubită. Bătrânii isracliţi îşi smulseră
paiul din cap de supâiui. După ce. Că feciorul şi aşa Ic dădea destulă
bătaie de cap, acum. Colac pesie pupăză, avea chef să se însoare eu o
străină, fata unui filistean nctaiai împrejur. Răsfăţatul lor copil nu vru
de loc să cedeze repetând într-una scurt şi concis: – „la-mi-o pe aceea
pentru că a plăcut ochilor mei!” Părinţii ca părinţii – au oftat din greu –
şi. Până iu urmă, au cedat dorinţelor fiului. Samson s-u logodit şi de
acum înainte foarte des mergea în vizită la socrii săi. Într-o bună zi, pe
când mergea vesel pe o cărare printre vii. Ii tăie drumul urlând un leu
tânăr. Puternicul îl ciopârţi în bucăţi şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat
nimic, merse mai departe până la Tâmna, fără să povestească nimănui
de această întâmplare. Când se întoarse acasă zări. Spre marea lui
uimire, că în trupul leului omorât îşi făcuse cuib un roi de. Albine ce
strinstse deja o cantitate bunicică de miere. Fagurii de miere Samson îi
duse părinţilor fără să le spună unde i-a găsit. Veni, în sfârşit, şi ziua
mult dorită a căsătoriei. După obiceiul filistean serbările nunţii durau
şapte zile. În timpul unuia din ospeţe. Samson se distra, împreună cu
treizeci de filisteni, cu dezlegarea ghicitorilor. La un moment dat, făcu cu
ei prinsoare pe treizeci de cearşafuri şi treizeci de schimburi de haine că
nu vor putea dezlega ghicitoarea lui. Cum se făcu prinsoarea, le spuse:
<Din cel ce minâncâ a ieşit mineare $1 din cel tare a ieşit dulceaţă”.
L-'ilistinelor ii se schimbă dintr-o dala înfăţişarea feţii. Timp de trei
zile îşi suciră mintea în toate chipurile cu ghicitoarea asta ciudată şi nu
putură cu nici un chip să dezlege ce avea în gând Samson. In culmea
desperării se duseră la soţia lui şi ii declarară pe faţă: – „Ademeneşte-1
pe bărbatul tău >3 dezlege ghicitoarea; altfel te vom irJicu ft>c pe tine şi
casa tatălui tău: ne-aţi chemat oare ca să ne jefuiţi? > Ce avea de făcut
ntfcricha femeie? Speriată de această ameninţare şi lipsita de scrupule,
vrând nevrând a trebuii să joace comedia, pentru a salva bunurile
părinţilor. Se duse imediat la soţ şi vărsând lacrimi i se plânse cu
amărăciune: – „Tu mă urăşti şi nu mă iubeşti: ai dat o ghicitoare fiilor
poporului meu iar mie nu mi-o dezlegi”. Samson o certă şi încercă să
scape, prin diferite mijloace şi stratageme să schimbe prin alume
discuţia pe alte făgaşe. Dai i'cnicia plânse şapte zile. Îşi folosi loate
farmecele şi se gudură intr-alit. Până ce soţul se înmuie şi ii destăinui
secretul. A doua zi filistenii apărură la masa de ospăţ cu un zâmbet
triumfal şi declarară că în ghicitoare este vorba de un leu omorât şi de
fagurii de miere din gâtlejul lui. Samson tşi dădu imediat scama că a fost
tras pe sfoară. Infrân-gându-şi furia. Ie răspunse cu o linişte forţată: –
„De nu aţi fi arul cu junica mea. Ghicitoarea mea n-o mai ehiceaţi voi”.
Cel mai greu era că trebuia să se gândească la achitarea mizei pierdute a
prinsorii. Treizeci de cearşafuri şi treizeci de schimburi de haine – nu e o
glumă. Pe părinţi nu-i dădea averea afară din casă. Aşa că nu putea să le
ceară ajutorul. Gândindu-se cum să scape de pârleală ajunse, până la
urmă, la o idee pe cât de simplă pe atât de eficace. In zorii zilei se duse
până la şi omorî ineieci de (îlistcm luând tiecâruia c'ftc un ecarşat şi un
rând de haine. Plătindu-şi, în acest fel. Datoria comesenilor perverşi, nici
nu se uită măcar la soţia infidelă şi se întoarse la părinţi. După o bucata
de timp însă, îi trecu mânia şi începu să-i fie dor de soţioara lui. Se
gândea cu tandreţe că nu jl înşelase din rcavoinţă ci o făcuse obligată şi
din ataşament faţă de părinţi. De ce să o pedepseşti pentru slăbiciune şi
trădare nevinovată? Luând cu sine un ied pentru ospăţul de împăcare, se
grăbi imediat spre Tim-na. Acolo, îl aştepta însă o decepţie şi mai mare.
Fără să-şi poată stăpâni răbdarea se duse direct spre camera soţiei, dar
aici, ce grozăvie. Îi tăie ialea socrul şi îi spuse că şi-a căsătorit lata cu
altul. În convingerea că Samson a părăsit-o pentru totdeauna. Dădu
dovadă, însă. De bunăvoinţă oferindu-i mina fetei celei mai mici. Mai
încintâ-toare decât prima. Ştirea îl îndurera profund pe puternicul
Samson. Nici nu vroi măcar să audă de cea mai tânără şi mai frumoasă
fată. A înţeles numai că stă ca un caraghios în Dracul soţiei dorite şi că a
fost rănit cu cruzime. IU, cel mai puternic dintre puternici, admirat de
către toţi străinii şi compatrioţii lui! Cum să se mai arate în ochii lumii?
O asemenea ruşine trebuia ştearsă cu orice preţ. Trebuia să se răzbune
prin violenţă şi vicleşug pentru aceste nenorociri şi înjosiri.'
Rumegând aceste gânduri, se întunecă şi spuse cu un glas rău
prevestitor: – „De acum eu voi fi îndreptăţit faţă de filisteni, dacă mă voi
apuca să le fac rău”. Astfel. Începu războiul personal al puternicului cu
filistenii. Samson nu îndrăznea să se arate acasă şi se învârtea ca un lup
în jurul Timnei pentru a se răzbuna pe oraşul ce nu-1 suferea. Până la
urmă. Îi veni o idee nemaipomenită. Vână cu laţul trei sute de vulpi, le
legă cu o funie, apoi le atârnă de cozi torţe aprinse şi le goni înspre oraş.
Animalele înspăimântate fugeau ca nebune, dând foc pe drum la lanuri,
vii şi grădinile de măslini. Toată averea agricultorilor filisteni s-a
iransformat în scrum şi cenuşă. Locuitorii Timnei. Orbiţi de furie, au
omorât pe fosta soţie şi pe socrul incendiatorului. Samson. Cum află
despre aceasta, că şi jură să se răzbune şi mai crunt. Mult timp ii hărţui
pe filisteni cu atacuri neaşteptate. Le apărea în cale ca din pământ,
omora pe călători şi împărştia o asemenea spaimă, că nimeni nu mai
avea curajul să scoată nasul în afara zidurilor. In urma acestei situaţii
pline de nesiguranţă se răspândi sărăcia şi foametea, iar viaţa oraşului
era pur şi simplu paralizată de teamă şi groază. Datorită-unui bătăuş,
un oraş mândru se afla într-o situaţie de parcă ar fi fost asediat de o
întreagă oaste. Filistenii hotărâră să pună capăt acestor excese. Trupele
lor au. Pătruns pe pământ ui lui Iuda, şi. Sub ameninţarea pustirii ţării,
au cerut să le fie predat vinovatul. Iudeii fricoşi, cu o serviabi-litate
exagerată, au trimis trei mii de războinici la muntele Etam unde puterii
icul îşi făcuse cuib într-una din peşteri. Căpetenia începu negocierile cu
el şi ii apostrofă cu mânic:
— Nu ştii tu oare că filistenii domnesc peste noi? De ce nc-ai făcut
ni una ca asta?”
— Cum s-au purtat ci cu mine aşa ni-am purtat eu cu ei” – le
răspunse morocănos Samson şi imediat adăugă: „Juraţi-vă mie că nu mă
veţi ucide!”
Primind promisiunea că filistenii nu, îl vor omori, se predă de bună
voie şi ii lăsă să ii lege cu funii. Filistenii ii. Întâmpinară pe prizonier cu
zeflemele şi batjocoriri. Samson suportă pasiv toate înjosirile, până când
cei mai îndrăzneţi au încercat să-I atingă cu pumnii. Atunci, se încruntă
cu mânie şi încordându-şi muşchii, rupse funiile ca pe nişte aţe, apucă o
falcă de măgar, care se afla la îndemână. Şi se aruncă cu furie asupra
opresorilor. Se învârtea şi lovea ca un apucat, când la dreapta când la
stânga. Iar de cineva se nimerea să-i cadă în mână rămânea lat la
pământ cu capul sfărâmat.
Filistenii fură cuprinşi de groază şi. În mijlocul unui urlet
înfiorător, au fugit ca apucaţi. Crudul Samson sticloşi de această
învălmăşeală pentru ii omori cit mai mulţi duşmani şi. Într-adevăr, reuşi
să omoare o im” de filisteni. El fu nemaipomenit ilr mândru de sine;
introcindu-sc la bârio gul său din munţi cânta vesel în ritmul paşilor:

Cu o falcă de măgar o ceată, doifi cete stinsei


Cu o falcă de măgar o mic de oameni ucisei” iţi bârlogul său însă,
nu mai râmase p'rca mult timp, deoarece compatrioţii lui, recunoscători,
îl aleseră judecător. Oc acum încolo, timp de douăzeci do ani, îşi exercită
puterea asupra lor şi Iii totodată spaimă pentru lilistcni caic. După lecţia
primită, nu mai avură curajul să cârtească împotriva lui.
AVENTURILE LUI SAMSON LA GAZA. Samson era alit de sigur de
el încât mergea singur prin oraşele filistene.
Când păşea pe străzi, uilindu-sc la mărfurile expuse spre vânzare
fără măcar să onoreze cu o privire mulţimea din oraş, aceasta de teamă,
se dădea în lături din calea Iui.! n timpul preumblărilor sale se mai
ducea câte o dată şi Ia Gaza, oraş populat şi bogat de pe urma
comerţului. Într-o bună zi, întâlni aici o femeie cu moravuri uşoare, dar
deosebit de frumoasă; ii plăcu atât de mult. Încât hotărî să se ducă să-i
facă o vizită. Vestea, că Samson are de gând să înopteze în Gaza. Se
răspândi ca fulgerul printre filisteni. Îşi frecau raiinile de bucurie pentru
că. În sfârşit, îl aveau la strim-loare. Cum se lăsă seara închiseră poarta
oraşului şi puseră lingă ca sirăji care în zori trebuiau să-I ia prin
surprindere şi să-1 omoare. Insă, Samson, presimţi capcana şi încă la
miezul nopţii o şterse pe furiş din casa ţiitoarci. Străjile, care nu se
aşteptau să plece aşa de repede, 'dormeau pe rupte. Somnul lor adine a
fost continuat eu somnul de veci, iar poarta grea a oraşului a scos-o din
tatini şi a dus-o pe umeri pe vârful muntelui Hebron Această faptă a lui
dovedeşte nu numai o forţă uriaşă, dar şi o rară ingeniozitate, care i-a
mărit şi mai mult slava Atunci îi făcu şi mai mult de râs pe filisteni în
ochii popoarelor din împrejurimi.
SAMSON ŞI DALILA. Iubăreţul Samson căzu din nou în lanţul altei
filistene pe nume Dalila, care locuia în valeu Şorec. Dar perversa femeie
nu-i merita dragostea. Veniră la ea fruntaşii filistenilor şi îi spuseră: –
„Amăgcşte-1 şi jllă în ce stă puterea Iui cea mare şi cum l-am putea
prinde, ca să-1 legăm şi să-1 supunem; şi-|i vom da pentru asta o mie şi
o sută de sicii de argint”. Femeii corupt? îi sclipiră ochii numai când auzi
de o asemenea bogăţie. Aşteptă numai momentul cel mai prielnic şi cu
cea mai nevinovată mină, îl întrebă pe iubit despre secretul forţei lui celei
mari. Samson devenise însă
VAN DYCK – Samson şi Dalila mai prudent în raporturile sale cu
iubitele şi nu se lăsa atâl de uşor ti as de limbă. Hotărî deci, să
glumească un pic pe seama curiozităţii ei şi-i mărturisi, ca şi cum i-ar fi
spus cea mai mare taină, că şi-ar pierde imediat forţa, dacă l-ar lega cu
şapte vine crude.
Trădătoarea veghe plină de încordare până ce Samson adormi,
pentru a-şi realiza planul, ti legă cu şapte vine, se furişă din casă în
linişte şi îi aduse pe filisteni. Întorcându-se în cameră, strigă cu un glas
înspăimântat şi prefăcut: „Samsoane, filistenii vin asupra ta! Puternicul
se ridică ca opărit din aşternut, sfărâma în bucăţele vinele care îl
împiedicau şi cu un hohot de râs dispreţuitor îi însoţi pe complotiştii ce
fugeau ca potârnichile. Dalila îl asigură că şi ea a dormit şi că cel mai
bun indiciu al nevinovăţiei ei este faptulcă l-a prevenit din timp. Samson
se făcu că o crede, dar când indiscreta femeie insistă din nou să-i trădeze
secretul forţei sale, hotărî să se distreze şi mai mult pe seama ei, să se
joace cu ea ca şoarecele cu pisica. Prefăcându-se, rând pe rând, că
cedează rugăminţilor şi jurămintelor ei de dragoste. Îi încredinţa un mod
oarecare, inventat pe moment, prin care i s-ar fi putut lua lui forţa şi
adormea cil se poate de liniştii în braţele ei, O dată îi spuse, de exemplu,
că trebuie să fie legat cu funii noi care n-au fost niciodată folosite, altă
dată, din nou, când se dovedi că reţeta anterioară nu a fost eficace, îi
dădu o altă metodă, mai ciudată, după care şapte şuviţe din pârul Iui
trebuiau împletite şi prinse de sulul de la războiul de ţesut, iar apoi că
această ramă trebuia bătută cu cuie de podea. După fiecare încercare de
acest fel, Dalila suferea ţnfrângerea ruşinoasă, iar filistenii trebuiau să se
salveE prin fueă. Urmăriţi de râsnl batjocoritor al lui Samson. Acesta nu
ci a însă, un joc sigur, pe un timp mai îndelungat. Femeia, şmecheră,
reuşi deia să cunoască slăbiciunile amantului, îi refuza, capricios,
favorurile, 'ii amăra viaţa cu imtiumările şi văicărelile, până ce reuşi să-1
aducă pitiă acolo incit, pentru sfânta linişte, ii destăinui adevărul:
„Briciul nu s-a atins de capul meu. Căci eu sunt nazireu al lui
Dumnezeu din pânteccle maicii mele: de m-ar tunde cineva, atunci s-ar
depărta de la mine puterea mea şi aş fi ca ceilalţi oameni”.
Dalila a înştiinţat imediat pe compatrioţii săi să vină cât mai
repede cu premiul promis în bani. Apoi. Legănă pe genunchii ei pe
Samson până ce adormi, iar apoi porunci bărbierului să-i tundă părul.
Trezindu-1. Îl respinse cu dispreţ şi îl izgoni din cast. In acelaşi moment
veniră şi filistenii. Samson se aruncă asupra lor neştiind că i s-a tăiat
părul şi că Iahve i-a luat forţa pentru încălcarea jurămânlului de na-?
ireian. După o rezistenţă slabă şi de scurtă durată fu biruit. Filistenii ii
legară cu lanţuri. Îi scoaseră ochii şi în triumf. Îl duseră la Gaza.
Captivul orb şi lipsit de forţă fu lăsat mai înlii de râsul şi dispreţul lumii,
apoi fu băgat într-o temniţă întunecoasă, unde, legai de un drug. Trebuia
să râşnească boabe.
MOARTEA EROICĂ A LUI SAMSON. Filistenii au hotărât să
comemoreze victoria asupra celui mai mare duşman cu ofrandele
cuvenite şi prin-ir-un mare ospăţ în templul zeului Dagon. Acesta era un
edificiu înalt. Sprijinit de stâlpi puternici. Curtea era spaţioasă
înconjurată cu coloane avâncl portaluri la parter şi logii la etaj. Înăuntru
templului era o aglomeraţie >i o gălăgie asurzitoare făcută de comesenii
veseli. Filistenii îndrăgostiţi, în general,. De serbări şi libaţii, nu numai
că au băut vin. Dar au dat de zor şi cu berea. Când serbarea era în toi.
Iar gălăgia se înteţea din ce în ce mai mult şi slugile nu mai pridideau cu
treaba ca să poată face faţă la umplutul cupelor, comesenii înfierbântaţi
auccrui ca Samson însuşi să-i distreze, cânlinciu-lc. L-au adus. Deci, din
temniţa şi i-au pus în mâini o harfă cu şaplc strune. Uriaşul orb. Zdrobit
de munca obositoare a râşnitului. S-a aş^at în templu, mi departe de
două coloane, şi umil. Eintă din strune o melodie pe care i-o îngânase
cândva mama lui.
Beţivanii însă. Nu-l ascultau. Îl aduseseră numai ca sa se bucure
de căderea lui şi pentru a se mândri, şterginu în acest mod toate clipele
de frică şi necazurile îndurate din cauza Iui. Sunetele îneântâtoarc ale
cântecului ebraic se pierdeau în zgomotele beţivanilor, în injurii şi în
insultele la adresa uriaşului captiv. Palid, ca un cadavru, cu orbitele
goale. Samson indura în linişte injuriile. Părea a fi un om fără ajutor şi
zdrobit sufleteşte. Nimeni nu nuia ceea ce se petrecea în el. Nimeni n-a
observat, de asemenea, că i-au crescut vechile plete, izvorul uriaşei sale
puteri. Mişcându-şi buzele. Îi şop-U'a lui Iahvc. Implorându-l:
— IXiamr* Dumnmvulr,. Idu-ţi a minte de mine. Şi întăreşte-mă
încă udată, dă Dumnezeule ca priutr-o singură lovitură să mă răzbun pe
filisteni pentru cei doi ochi ai mei!” După aceea a spus băiatului care 1-a
adus din temniţă:
— Du-mă ca să pipăi stâlpii pe care c 'ântemeiată casa şi să mă
reazem de ei”. Băiatul i-a îndeplinit dorinţa. A-lunci Samson a luat în
braţe doi stâlpi şi cu un glas puternica strigat: – „Mori, suflet al meu. Cu
filistenii!” In templul Dagon s-a făcut dintr-o dată linişte:1 oamenii s-au
ridicat în picioare şi cu teamă se uitară spre uriaş. În aceeaşi clipă.
Samson s-a încordat şi. Cu toată forţa, a izbii în stâlpi. Templul s-a dâri-
niat într-un zgomot asurzitor. Îngro-pând sub moloz uriaşul şi trei mii de
filisteni care erau acolo. Iudeii au cumpărat corpul eroului care a vrui
mai bine să moară, decât să-şi petreacă viaţa în robie şi înjosire. L-au
îngropat în mormântul tatălui său Manoc şi. De atunci. Îşi amintesc cu
mândric întimplărilc vieţii lui.
CUM AU FURAT URMAŞII LUI DAN STATUIA LUI IAHVE. O văduvă
oarecare, de pe muntele Efraim. Strânsese o mie şi o sută de sicii de
argint. Dar o mare întristare a cuprins-o când a găsit caseta goală.
Cineva îi furase lot ceea ce economisise atâta amar de vreme. Cuprinsă
de mâhnire blestemă hoţul necunoscut rugându-l pe Iahvc să-1
pedepsească cu moartea. Atunci, a apărut fiul său Mica şi rccunoscând
cu teamă despre furtul comis i-a dat înapoi banii. In grabă, mama şi-a
retras blestemul şi I-a iertat pe cel vinovat. Din economii, două sute de
siclii i-a dat lui ca răsplată, pentru teama arătată, ca să se toarne din ei
o statuie lui Iahvc.
Mica. Împotriva poruncii lui losua. Şi-a făcut în propria casă un
sanctuar al lui Iahve şi a pus pe unul din fiii săi să-i fie preot. Insă. Nu
beneficie, aşa după cum se aştepta. Ac un câştig prea mare de pe urma
acestuia. Oamenii din împrejurimi nu-l luau în serios pe preotul care nu
se trăgea din seminţia loviţilor. Într-o bună zi, a venit la Mica un levit-
călălor rugându-l să-1 găzduiască. El era din Bctlcemul lui Iuda şi
rătăcea prin lume. Căutând de lucru. Imediai. Mica i-a oferit locul de
preot în sanctuarul său. Iar drept răsplată i-a propus zece sicii de argint
pe an. Hainele şi hrana trebuitoare.
Pe vremea aceea. În sudul Canaanu-lui, urmaşii lui Dan
întâmpinau mari greutăţi, li aveau ca vecini pe filisteni care le atacau
pământurilc. Devenind din zi în zi mai ameninţători. Seminţia lui Dan a
hotărât. Până la urmă. Să se mute în altă parte a Canaanului. De aceea
au trimis în nord cinci bărbaţi cu porunca de a căuta o altă moşie. Solii
s-au oprit din drum la Mica. Au privit cu îneântare la sanctuar şi au
discutat apoi cu preotul. Geea ce nu aliat le-a plăcui tare mult. Să ai o
casă religioasă proprie şi s:1 fii independent în acelaşi timp de
'ândepărtatul Silo – ce comoditate şi avantaj în acelaşi timp!
N-au trădat însă gindunle lor şi au plecat în continuare la drum.
S-au oprit abia la Laiş, localitate aşezai A la fruntariile de nord ale
Canaanului l'ământurile erau acolo foarte fertile, i. Upopulaţia destul de
paşnică, tn Lurind. S-au îndreptat să cucerească Laişul şase Sute de
urmaşi ai lui Dan. Împreună cu familiile şi averea lor. Emigranţii s-au
oprit pe muntele Efraim şi, la lăsarea^ nopţii, s-au furişat in. Sanctuarul
lui Mica pentru a fura statuia de argint a lui lahve împreună cu cfodul şi
tcrafimul. Levitul, care i-a prins asupra faptului, a înţeles înlr-o clipită că
la ei poate duce o viaţă mai bună şi, luându-şi In grabă sarsanaua. I-a
părăsit pe Mica. Când stăpânul statuii a observat dimineaţa furtul, a
adunat slugile şi a fugit în grabă după jefuitori. Zărind u-i în depărtare,
lc-a strigat să se oprească. A înţeles, însă că aceştia erau în stare de
orice şi ca era mai bine să le fugi din drum. De aceea, cu demnitate, s-a
întors acasă. Seminţia lui Dan a cucerit cu uşurinţă şi a trecui prin foc
Laişul. Omorând locuitorii şi construind pe ruine capitala lor Dan.
Sanctuarul, cu statuia de argint a lui lahve, înălţat aici. A dobândit
faimă în întregul Canaan. Cu toate că exista ilegal şi era condamnat de
către preoţii din Silo. Se simţea, deci. Lipsa unui conducător de scama
lui losua, capabil să refacă unitatea Israelului, acum fărâmiţat.
NELEGIUIREA VENIAMIŢILOK
La poalele muntelui Efraim. Locuia un levit căsătorit cu o femeie
din Betleemul Iudei. Soţii nu trăiau în înţelegere deplină. Până la urmă,
certurile au mers până acolo că. Femeia a părăsit casa bărbatului,
mcrgând la tatăl ci în Betleem. După patru luni. Levitului i se făcu dor
de soţia sa şi hotărî să se împace cu ea. Atunci el încarcă pe doi asini
hrană pentru animale, piinc şi vin. Pornind Ia drum întovărăşit de o
slugă a lui. Socrul îl primi cu braţele deschise şi îl găzdui câteva zile în
casa sa cu onorurile cuvenite, lmbunindu-se până la urmă şi femeia,
soţii împăcaţi s-au grăbit să se întoarcă la casa lor, aşezată Ia poalele
muntelui Efraim. Inserarea i-a apucat însă la poarta Ierusalimului şi
sluga i-a sfătuit să înnopteze în oraş. Locuiau însă acolo iebuseii şi de
aceea levitul a răspuns: – „Nu, să nu intrăm în cetatea unor oameni de
alt neam. Care nu sânl din fiii lui Israel, ci să mergem până în Ghibea”.
Gliihea era im oraş mare aşcal pe pâniiuturile veniamiţilor. Nc-avind
unde înoplu călătorii se culcară pe stradă. În oraş era multă
învălmăşeală, iar localnicii treceau indiferenţi pe lingă călătorii încărcaţi,
fără a simţi nevoia să le dea bineţe. Pe stradă trecea şi un bătrân. Care
se înapoia acasă de Ia munca câmpului. Obosii de ani şi de truda din
ziua aceea, s-a oprit totuşi ca să le ofere călătorilor un loc de dormit.
Acesta era un venia-mit. Urmaş din seminţia lui Efraim. Care locuia în
Ghibcea cultivând pămân-tul. Conducând oaspeţii la casa sa. Bătrânul a
aruncat snopul de paie şi a chemai pe călători să cineze. Atunci casa a
fost înconjurată de o adunătură de cea mai joasă speţă care, lovind cu
pumnii în uşă. Au poruncit să-i predea pe străini: – „Scoate pe omul care
a intrat în casa ta – au strigat aceştia ameninţători – ca să-l cunoaştem”.
Bătrânul a ieşit în faţa casei şi i-a rugat pc nemernicii înfierbântaţi cu un
glas umilit: – „Nu, fraţii, mei. Să nu faceţi rău omului, de vreme ce a
intrat în casa mea. Să nu faceţi această ticăloşie. Lată. Eu am o fiică
fecioară şi el are o ţiitoare; vi le voi scoate, ca să le cunoaşteţi pc ele şi să
faceţi cu ele ce vă place: iar cu omul acesta să nu faceţi această
nebunie!” Atacatorii au luat. Până la urmă. Soţia levitului şi au ţinut-o
toată noaptea. Dimineaţa, femeia, pângărită. Implcticindu-se. Abia a
tunse la casa moşneagului, sfârşindu-şi zilele în prag. Levitul a urcat-o
pc spinarea asinului şi în grabă a părăsit oraşul. Acasă, a tăiat trupul
ncvcMii chinuite în douăsprezece bucăţi şi l-; i 'âmpărţit tuturor
seminţiilor israelilc ca o mărturie a crimei mârşave sâvârşitc de locuitorii
Ghibeei.
Israeliţii s-au adunat la Miţpa să cerceteze plângerea. Solia trimisă
In Ghibeea a cerut să fie grabnic predaţi criminalii, dar mândrii veniamiţi
au respins cererea. Atunci, li s-a declarai război. Oastea israelită unită a
încercuit zidurile Ghibeei unde erau concentrate trupele seminţiei
răzvrătite. Războiul a fost lung şi tare sângeros. Două expediţii care
aveau drept scop pedepsirea răzvrătiţilor au suferit o înfrângere
uluitoare, lăsând pe câmpul de bătaie mii de morţi. Abia în a treia luptă,
datorita unei curse ingenioase, s-a repurtat victoria finală.
Războinicii israeliţi, îndârjiţt de pierderile suferite şi rezistenţa
opusă, au săvârşil în oraşele veniamite masacre groaznice. N-au iertai pe
nimeni: bărbaţi, femei sau copii. Teritoriul pe care ii locuiau aceştia l-au
trecut prin foc şi sabie, omorând tot ceea ce era viu şi lăsând oraşul în
flăcări. Ultimul dela şament, numărând şase sute de veniamiţi
neînfricaţi, s-a ascuns pe vârful stâncii Rimon, unde s-au apărat cu
vitejie patru luni, dobândind până la urmă iertarea.
Înainte de a începe războiul, israeliţii au jurat că niciodată nu-şi
vor tâsatori fiicele cu aceşti criminali. A-emn, după omorârea în masă a
femeilor şi copiilor veniamiţi. Jurământul a devenit condamnarea sigură
la moarte a uneia din cele douăsprezece seminţii a lui lacov, căci celor
şase sute de veniamiţi scăpaţi li s-a luat posibilitatea de a se căsători şi
de a înfiinţa o familie. Bă-trinii seminţiilor israelite s-au adunat la Silo şi-
au plâns sub Arca Lcgâmân-tului: – „Doamne. Dumnezeul lui Israel
pentru ce oare s-a petrecut a-ceasta în Israel, că iată acum lipseşte din
Israel o seminţie”. Până la urmă. <-a găsit o ieşire din această situaţie.
Oraşul transiordanian. Labeş din Ga-l. Iad,. A refuzat să participe la
război.
Trebuia deci. În mod exemplar, să fie pedepsii pentru nesupunere.
Venin mâţilor li s-a dat libertatea să-i cuce rcască. Să omoare populaţia
şi să i. I fecioarele drept soţii. Şi aşa s-a în-limplat. Până la urmă însă.
Numai patru sute de fecioare au fost răpite, rămânând în continuare
două sute de veniamiţi fără neveste. S-a găsit şi pentru asta o soluţie:
aceştia au fost sfătuiţi să se ascundă în viile de la poarta oraşului Ştlo
unde se celebra o sărbătoare religioasă. După un vechi obicei fecioarele
ieşeau în şir. ÎN pas de dans, să aducă cinstire lui Iahve. In clipele când
acestea erau cufundate în dans şi cântece, veniamiţii au ieşii din
ascunzători şi pe cele mai frumoase le-au răpit. S-au întors apoi pe
meleagurile lor şi au început o viaţă nouă. Înălţând din moloz şi ruine
oraşele şi satele dărâmate. Aşa a scăpat de la pieire seminţia lui
Veniamin.
CREDINCIOASA RUT CU INIMA DE PORUMBIŢĂ. In vremea
domniei ludecătorilor, ţara Canaanului a fost năpădită de secetă. Unul
din locuitorii Uctleemului, pe nume Elimelcc, hotă-rând să caute pâinc.
În Transiordania. A emigrat în Moab, luând cu sine pe soţia sa Noemina
şi pe cei doi feciori: i săi Mahlon şi Chilion, împreună cu întreaga lor
avere. Feciorii s-au căsătorit acolo cu moabitele Orfa şi Rut. Soarta însă.
N-a fost prielnică emigranţilor: bărbaţii au murit destul de repede lăsând
fără posibilităţi de trai trei femei văduve.
Noeinina a început să tânjească atunci >hi|iâ Bctlccmul în care se
născuse;'. Petrecuse cei mai frumoşi ani ai tinereţii. De la cei care veneau
de pe acele meleaguri află că acolo lucrurile se schimbaseră, oamenii
dueând-o din ce în ce mai bine ceea ce o determină să se şi înapoieze. La
întoarcere.au însoţit-o ambele nurori. Pe drum, bătrâna Noemina a
început să aibă mustrări de conştiinţă că a luat tinerele văduve
ilucându-le la un trai nesigur şi într-o iară străină. Atunci, Ie-a îndemnat
să se înapoieze în Moab, unde puteau să se recăsătorească. Femeile,
mişcate. Au început să plângă şi să sărute pe buna lor soacră. Dar
numai Orfa a hotărî) să se înapoieze în Moab, Rut însă cu lacrimi în ochi
a răspuns:
— Nu mă sili să te părăsesc şi să mă duc de la tine; căci unde te
vei duce tu, acolo voi merge şi eu şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu;
poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.
Unde vei muri tu voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo. Orice-mi va face
Domnul numai moartea mă va despărţi de tine!”
Noemina şi Rut au venit la Betleem în timpul secerişului când, pe
câmpiile de la marginea oraşului, se coseau grânele. Erau sărmane şi n-
aveau nici o îmbucătură. Nora se folosi de privilegiul străvechi, acordat
călătorilor şi oamenilor sărmani, care le permitea să adune spicele
rămase în urma sece-rătorilor pe mirişte. Din zori până la asfinţit, pas cu
pas, mergea aplecată după ei, ca să nu scape nici un spic. Doar seara, se
înapoia la soacra sa şi pregătea cina modestă din orzul adunat.
Într-o dimineaţă oarecare, când aduna preocupată spice a venit de
la Betleem proprietarul câmpului. El se numea Booz. Fostă rudă a
soţului mort al Noeminei. Văztnd fata a întrebat pe oamenii săi:
— Cine-i această femeie tânără?” – „Această femeie tânără este
moabi-teanca aceea care a venit cu Noemina din şesul moabiţilor” – au
răspuns secerătorii. Booz s-a dovedit a fi un om milos. Mişcat de
hărnicia străinei, nu numai că a lăsat-o să adune spice ba mai mult, a
rugat-o ca în fiecare zi să mănânee la prânz cu secerătorii. Pe ascuns, a
dat chiar poruncă ca pe mirişte să'lase în mod intenţionat mai multe
spice.
— Cu ce am dobândit eu milă înaintea ta – a întrebat Rut – de mă
primeşti cu toate că sunt străină?”
Booz î-a răspuns astfel:
— Mie; mi s-au spus toate cele ce ai făcut tu cu soacra ta, după
moartea bărbatului său, că ţi-ai lăsal pe tatăl lău şi pe mama ta şi ţara
ta de naştere „i ai venii la poporul pe care nu l-ai cunoscut nici ieri nici
alaltăieri”.
Rut, fericită de bunele cuvinte, s-a grăbit spre casă cu şase măsuri
de boabe şi jumătate din mâncarea de la prânz primită pe care le-a
înmânat soacrei.
Atunci Noemina i-a mărturisit că Booz este rudă apropiată a
răposatului ei bărbat Elimelec.
— Fiica mea, n-ar fi bine oare să-ţi cauţi un adăpost ca să-ţi fie
bine?” în Canaan era obiceiul ca orzul să se treiore noaptea, deoarece
atunci vin-tul bătea mai tare şi se separa mai bine pleava de boabe.
Noemina a aflat că Booz va treiera în noaptea viitoare, iar după
terminatul treierişului doreşte să se culce în căpiţe. A născocit atunci un
plan isteţ. A uns nora cu uleiuri mirositoare şi a îmbrăcat-o în rochie
curată. A trimis-o după aceea pe câmp. Unde Booz dormea pe rogojină
acoperit cu o mantie. Rut, urmând sfatul soacrei, s-a apropiat în vârful
picioarelor, a dat la o parte poalele mantiei şi s-a aşezat încet la
picioarele lui.
Booz s-a trezit la miezul nopţii şi s-a mirat mult văzând femeia
culcată lângă el. – „Cine eşti tu?” – a strigat puţin speriat căci pe
întuneric nu a recu-noscut-o. – „Eu sunt Rut, roaba ta. Întinde-ţi aripa
ta peste roaba ta căci îmi eşti rudă”. Booz a remarcat, dintr-o dată, ce
dorea tânără nevastă. Legea veche îl obliga să ia de soţie văduva Iară
copii, după ruda sa cea mai apropiată. N-avea. NICI UN motiv să renunţe
la această obligaţie cunoseând-o doar pe Rut ca pe o femeie cinstită şi
harnică. Se întâmpla însă. Să trăiască la Betleem cineva mult mai
înrudit cu ea, care din această pricină ar fi avut întâietate. Se cuvenea,
deci, mai întâi să-1 întrebe dacă doreşte să se folosească de acest drept.
Dorind să lămurească această problemă, a luat zece bătrâni ca martori şi
s-a aşezat la poarta oraşului Ruda, aceea, agricultor de meserie, pleca
zilnic din oraş să lucreze pe parafatul lui. Booz 1-a oprit şi s. -a aşezai
alături de el. Înconjuraţi fiind de cei zece martori. In mod solemn 1-a
incu-noştinţat că s-a înapoiat Noemina şi că o parte din ţarina lui
Elimelec aparţine ei, ca moştenire. Ea trebuie deci plătită şi de aceea
trebuie pusă în vân-zare, iar el. Ca ruda cea mai apropiată, are dreptul
să o cumpere printre primii. Rudei au început să-i strălucească Dchii. Ca
fiecare agricultor era avid de pământ aşa că a răspuns fără reţineri. – „O
cumpăr” – „De cumperi ţarina de la Noemina atunci trebuie să o cumperi
şi pe Rut moabiteana, femeia acelui mort şi trebuie să o iei de soţie ca să
păstrezi numele celui mort în moştenirea lui”. Atunci rudei i-a pierit
pofta. Pămlntul fără îndoială l-ar fi luat. Dar nu cu un aşa preţ. Avea de
altfel o familie destul de numeroasă şi cum ar fi putut să se mai încarce
cu o soţie în plus şi apoi cu alţi urmaşi. Şi-a încrucişat deci mâinile şi,
cu durere, a declarat că renunţă la dreptul de a cumpăra primul. În
favoarea lui Booz. In Israel exista din timpuri străvechi obiceiul sfânt de
a întări un astfel de act. Omul care renunţa la văduva după rude şi la
moştenirea ci îşi des căiţa sandaua şi. ÎN prezenţa martori lor, o înmâna
urmaşului său. Fără acesi iâcst simbolic, actul renunţării nu era valabil.
Booz deci. A chemat ruda ca să-i înmâneze sandaua şi arătând-o
martorilor a rostit aceste cuvinte:
— Voi sunteţi martori astăzi, că eu am cumpărat de la Noemina
toate ale lui Elimelec şi toate ale lui Chilion şi toate ale lui Mahlon”. Iar
martorii au răspuns într-un glas:
— Suntem martori! Să facă Domnul pe femeia care intră în casa ta,
ca pe Rahila ca pe Lia, care amândouă au ridicat casa lui Israel. Să
câştigi avere în Efrata şi numele tău să fie slăvit în Betleem”.
Rostind această formulă în cadrul ceremonialului, Booz a devenit
bărbatul lui Rut şi posesorul de drept al moştenirii după Elimelec. Soţii
au luat în casa lor pe bătrâna Noemina şi au trăit foarte, fericiţi. In scurt
timp, au avut un băiat pe care l-au botezat Obedîl aştepta o slavă
veşnică ca pe străbunul rege David, care a fost cel mai mare erou al
poporului israelit.
EPOCA ÎNFRUNTĂRILOR Şl A EROISMULUI
Oare, Cartea a Şasea a Vechiului Testament reprezintă, aşa cum s-
a crezut veacuri de-a rândul, jurnalul de însemnări al lui losua? Ar putea
fi considerată oare un izvor istoric demn de luat în seamă? La ambele
întrebări ştiinţa răspunde negativ.
Pe baza unor analize lingvistice ale textului, s-a stabilit cu
certitudine că Biblia constituie un conglomerat de mărturii istorice, care
provin din epoci şi medii israelite diferite. Mai mult, aceste izvoare au
suferit, pe măsura trecerii timpului, diferite schimbări redacţionale. In
general, predomină părerea că în Cartea lui losua avem de-a face cu
două documente principale diferite: cu o relatare a în-frângerii
Canaanului. Scrisă la începuturile veacului al IX-lea î.e.n. Şi cu
descrierea împărţirii ţării învinse, efectuată pe vremea lui Solomon. Într-
un cuvânt. Această carte a apărut la câteva sute de ani după moartea lui
losua.
Am folosit în mod expres noţiunea „conglomerat” – căci redactorii
Bibliei s-au folosit necritic de o seamă de documente tradiţionale fără
măcar să încerce să Ie asambleze într-un tot logic. Din această cauză
povestirile biblice abundă în repetări şi inconsecvenţe care dezorientează
cititorul.
Având în vedere spaţiul limitat de care dispunem vom enumera
doar pe acelea pe care le considerăm demne de a fi reţinute. Cititorul
atent al Biblici, interesat să cunoască mai îndeaproape această
problemă, poate să se convingă singur fără greutate de existenţa a
numeroase inconsecvenţe. De altfel, aceasta ne izbeşte încă de la prima
lectură a textului.
Aflăm, de exemplu, că după înfrângerea coaliţiei Canaanului de
Sud. Israeliţii au dărâmat Ierusalimul şi i-au nimicit pe iebusei. Dar. În
acelaşi timp, în capitolul următor redactorii, uitând textul afirmă cu
inima împăcată că Ierusalimul n-a fost cucerit şi că iebuşcii mai locuiau
aici chiar în vremea lor. Confirmă aceasta. În ultimă instanţă, incidentul
lovitului care a întâmpinat atâtca necazuri cu nevasta lui.
Acesta. Înapoindu-se acasă a trecut spre seară pe lingă zidurile
Ierusalimului. Atunci sluga i-a propus să înnopteze acolo dar levitul i-a
răspuns următoarele: „Nu. Să nu intrăm în cetatea unor oameni de alt
neam. Care nu sunt fiii lui Israel.” Trebuie amintit, cu acest prilej, că
toată această povestire a apărut cu câţiva ani sau câţiva zeci de ani după
moartea lui losua. Aşa-zisul cuceritor al Ierusalimului
La fel stau lucrurile şi cu oraşul Sicnem. Spre sfârşitul vieţii sale
losua. Adunându-i acolo pe israeliţi, le-ar fi amintit încă o dată să
rămână fideli legământului cu Iahvc.
Astăzi. Însă, cunoaştem că oraşul Sichem mult timp după moartea
lui losua a rămas în mâinilecanaaneilor. Unii biblişti au încercat să iasă
din această încurcătură, cxprimându-şi părerea că amintita adunare n-a
avut loc chiar în oraş, ci la periferia sa. Unde s-ar ft stabilit israeliţii.
Această ipoteză nu-i însă convingătoare. Compilatorii textelor biblice,
sub influenta povestirilor populare, au amplasat în trecui o stare de fapt
care exista în timpul vieţii lor. Sichemul fiind pe vremea aceea un oraş
israelit. Uşor a putut să apară presupunerea că aşa ar fi fost şi pe timpul
lui losua.
De aici, fără îndoială, nu mai e decât un pas până la legenda că,
într-adevăr, acolo ar fi avut loc istorica adunare. Sichemul era. După
cum ştim. Oraşul lui Avraam înconjurat cu veneraţie de către ebrei.
Amplasând în el locul ultimei acţiuni a Iui losua, actul solemn al
confirmării alianţei de la Sinai, făcând oarecum legătura cu cele mai
vechi tradiţii ebraice din epoca patriarhilor, au ridicat, în acelaşi timp,
importanţa religioasă şi simbolică deosebită a acestuia. O seamă de
inconsecvenţe şocante întâlnim, în special, în acea parte a Bibliei. În care
sunt amintite cuceririle israeliţilor în Canaan. Regele Ierusalimului
Adoni-Ţedcc a fost omorât din porunca Iui losua. Iar mai târziu – după
cum o consemnează Biblia – moare a doua oară pentru cauza seminţiei
lui Iuda. In primul caz poartă ce-i drept numele de Adoni-Ţedec (losua, c.
10. V. 1), iar a doua oară Adoni-Bezec, dar fără îndoială avem dc-a face
cu una şi aceeaşi persoană.
În primul capitol al Cârtii Judecătorilor seminţia lui Iuda cucereşte
oraşele Gaza. Ascalon şi Ecron, iar în versetul următor cu toate că
oraşele enumerate erau aşezate în câmpia de pe malul mării, redactorii
Bibliei transmit că Iuda „a luat muntele, dar pe locuitorii din vale nu i-a
putut alunga, pentru că aveau care de fier”. Filistenii deci nu numai că
atunci nu au fost înfrânţi, dar. Cu timpul, au reuşit să-i şi subjuge pe
israeliţi.
Încurcaţi de aceste contradicţii, ne întrebăm acum care dintre
aceste oraşe au fost cucerite de losua, care de către ajutoarele şi urmaşii
săi şi pe care din oraşele canaanene le-au stăpânit realmente israeliţii.
Dacă în afară de aceste incertitudini ne mai amintim că Ierihonul
şi Ai, în clipa invaziei israelite. Zăceau de mult în ruine şi că persoana lui
losua e mult prea problematică – ajungem la concluzia că cea de a Şasea
Carte a Bibliei nu este demnă de a fi luată în seamă ca izvor istoric.
Intenţiile compilatorilor biblici nu au nimic comun cu cerinţele
contemporane. Pe ei nu ii interesa adevărul istoric în sensul de astăzi a
cuvântului, şi nu-i preocupa cronologia faptelor. Erau conduşi numai de
o singură idee călăuzitoare: să ilustreze pe baza unor exemple cum
înfrângerea Canaanului a însemnat îndeplinirea promisiunii lui Iahve, şi
ca atare a fost un eveniment cu caracter religios. In vederea atingerii
acestui ţel, ei s-au folosit cum au dorit de documentele istorice: ne unele
le-au trecut sub tăcere, pe altele le-au transformat. Ca rezultat al
acestora Canea a Şasea a Bibliei a devenit o culegere de povestiri cu
tendinţe etico-religioasc. Aceste povestiri propovăduiesc că israeliţii
datoresc totul lui Iahve care a vegheat asupra desfăşurării campaniei de
cucerire şi. La nevoie, i-a sprijinit pe israeliţi înfăptuind minuni.
Comandantul invaziei. Losua, numai de aceea a repurtat victorii, pentru
că a fost un fidel credincios al iahvismului. La sfârşitul vieţii sale a
întărit legământul de pe Sinai şi a murit înconjurat de aureola unui
sfânt, ca un apostol înţelept al poporului, ca un continuator hotărât al
moştenirii lăsate de Moise.
Plecând de la o asemenea interpretare, redactorii textelor biblice
au trebuit să prezinte, prin forţa împrejurărilor, înfrângerea Canaanului
drept o acţiune care a avut loc în realitate. In versiunea lor canaanenii
au fost exterminaţi sau definitiv subjugaţi. Aceasta însemna victorie
totală a poporului ales, care nu permitea nici un compronââsTnici o milă
faţă de cei înfrânţi. Iahve, care avea calităţile unui zeu aspru şi
neînduplecat, porunceşte adepţilor săi să nu cruţe nici măcar femeile,
copiii şi animalele. În conformitate cu jurământul militar heremu,
cuprins în Deuteronom, în oraşele cucerite nu se lăsa piatră pe piatră.
Chiar şi prăzile preţioase militare erau date flăcărilor iar cel care a
îndrăznit să încalce dreptul sfânt al kere-mului, cum a făcut-o de
exemplu Ahan. Însuşind u-şi o parte din cuceriri, a plătit aceasta prin
ardere pe rug.
Trebuie amintit, cu acest prilej, că ar fi o greşeală daca am aprecia
aceste evenimente în spiritul actualelor norme morale. Aceasta a fost o
epoca turbară, iar obiceiul de război, acceptat atunci, permitea să se
omoare prizonierii şi populaţia fortăreţelor cucerite, să se schingiuiască
sau să se omoare renii, folosindu-se de înşelăciune şi trădare. Acesta era
un mod obişnuit de desfăşurare a războaielor în timpurile străvechi. Din
acest punct de vedere, israeliţii au fost fiii credincioşi ai epocii lor şi nu
s-au deosebit cu nimic de alte popoare ale lumii antice. Războaie totale
au dus babilonenii. Egiptenii, asirienii şi – după cum ştim de la Homer –
şi grecii.
De altfel, ne vom convinge mai târziu că cronicarii biblici,
înfierbântaţi de fanatism religios, au exagerat cu mult grozăvia cruzimilor
israelitc. Încă Iosua a acceptat tratative cu ghebeoniţii, iar din Cartea
Judecătorilor aflăm că ţara era locuită în continuare de un furnicar de
locuitori canaaneni.
Se naşte, de asemenea, întrebarea dacă losua a cucerit într-adevăr
Canaanul. Deoarece Cartea Judecătorilor constituie mai degrabă istoria
luptelor de eliberare ale israeliţilor cu popoarele canaanene care le
impuneau rând pe rând jugul lor. Răspunsul trebuie să fie negativ.
Atunci ce-a făcut în fond Iosua? Această întrebare a fost
soluţionată de arheologi, abia Ia începutul secolului nostru. Prima
descoperire revelatoare au constituit-o vasele egiptene pe care faraonii
scriseseră numele oraşelor palestiniene duşmane sau revoltate împotriva
lor. Aceste vase erau sparte în timpul marilor festivităţi religioase, în
semn de blestem. Obiceiul nu constituia. În accepţiunea lor numai un
act pur simbolic. În Egipt, după cum ştim, se credea efectiv în caracterul
sacru al acestui act. Înlăturarea prin spargerea vaselor a popoarelor,
oraşelor sau persoanelor era considerată ca ceva real.
Important pentru biblişti a fost însă faptul că pe cioburi s-au
descifrat denumiri ale unor oraşe canaanene, menţionate în Biblie, ceea
ce a constituit o mărturie că. Din acest punct de vedere, ea merită să fie
crezută.
Diferite expediţii arheologice au început, în consecinţă, să caute
oraşele canaanee menţionate. Americanii au descoperit ruinele oraşului
Betel. Care se afla la o distanţă de un kilometru şi jumătate de Ai. Prin
câteva straturi de cultură au ajuns până la urmă la dărâmături care
provin, fără îndoială, din secolul al XH-lea î.e.n. Acolo au descoperit
urme ale unui incendiu înfiorător. In ruinele caselor, cenuşa atingea un
metru înălţime, iar statuile sfărâmate dovedeau că autorul distrugerii a
fost un invadator străin. Săpăturile mai adinei au scos la iveală că
Betclul a fost înfiinţat în perioada timpurie a epocii bronzului,
aproximativ în aceeaşi perioadă când Aiul a fost distrus. Bibliştii fac
presupuneri că cronicarii au încurcat pur şi simplu oraşul Ai cu Betelul.
Aiul, cu câteva sute de ani înainte de Iosua. Fusese dărâmat şi distrus
fără să mai fie refăcut vreodată. Intre timp, pe ruinele Betelului. Israeliţii
şi-au ridicat casc proprii.
În aceste condiţii, a fost uţor să se nască părerea că ruinele Aiului
sunt o amintire a campaniei Iui Iosua.
Au fost scoase la iveală şi ruinele oraşelor Lachiş, Eglon, Debir.
Hebron şi al altora. Peste tot au fost găsite în straturile din secolul al XH-
lea î.e.n. Vestigii ne->' îndoielnice ale violentei şi incendiului. În anul
1956 expediţia Universităţii ebraice dini Ierusalim a descoperit
dărâmăturile Haţorului, capitala nefericitului rege Iiibin. Fortăreaţa se
afla Ia nord de lacul Galileii şi număra aproximativ patruzeci de mii de
locuitori. Pe baza săpăturilor arheologice s-a stabilit că în secolul al XVIl-
lea î.e.n. Oraşul a fost ocupat de hiesoşi. Cuceritorii Egiptului. Platforma
întinsă din pământ ridicat şi urmele de grajduri confirmă că a staţionat
acolo o tabără puternică cu care şi cai.
Pentru noi cel mai important e faptul că şi Haţorul a căzut, în
secolul al XU-lea î.e.n., pradă unui incendiu pustiitor.
Nu s-au descoperit însă urme ale incendiilor şi devastărilor în
oraşul Ghibeon. Ceea ce confirmă povestirea biblică. Ghibeonul a
capitulat de bunăvoie şi în acesi mod a evitat exterminarea. Merită să fie
amintit, ca o curiozitate, faptul că săpăturile au confirmat Biblia şi din
alt punct de vedere. În Cartea tui Iosua (c. 10, v. 2) citim: „. Cetatea
Ghibeonului era cetate mare, ca una ce era din cetăţile domneşti.”
Ruinele s-au descoperit în satul iordanian El-Gib. La aproximativ opt
sute de kilometri la nord vest de Ierusalim. Ghibeonul ocupa un teritoriu
întins şi se compunea din numeroase străzi, pieţe, temple şi clădiri
publice.
Grăitoare în ceea ce priveşte bogăţia lui sunt numeroasele obiecte
din bronz găsite în morminte şi sub ruinele caselor S-a”onfirmat, dc
asemenea, că locuitorii Iui practicau pe scară foarte largă schimbul
comercial, căci printre amfore, cupe. Tăvi. Statuete, cuţite, scarabei şi
inele s-a găsit o cantitate însemnată de vase, provenind din Cipru şi
Siria. Cu ce făceau comerţ ghibeoniţii? Judecind după teascurile de vin
şi după butiile de păstrare a mustului, erau producători şi exportatori de
vin.
S-a găsit chiar un vas cu denumirea ghibconului incrustată pe el.
Probabil în asemenea vase se trimitea vin beneficiarilor străini.
Datorită acestor descoperiri arheologice a devenit clar de ce
ghibeoniţii au capitulat în condiţii care nu le aduceauraimă. Erau
negustori cărora le era mai drag comerţul decii meseria armelor. Şi se
pure că au atins scopul urmărit deşi cu preţul supunerii politice. Zidurile
de apărare bine păstrate şi alte monumente arheologice dovedesc că
Gbibeonul a evitat soarta altor oraşe canaanene şi a prosperat în
continuare sub hegemonia israeli (ilor.
Pentru că am abordat probleme arheologice merită să mai
amintim, în final, un amănunt demn de reflectat asupra lui. După cum
ştim, Iosua a fost înmormlntat în Timnat-Serah pe muntele Efraim.
Septuaginta adaugă o informaţie interesantă: – în mormânt i-au pus
cuţitele de piatră cu care la Ghilgaal a tăiat împrejur pe isracliţi.
Precizăm că, în anul 1870, într-una din peşterile-mormint descoperite în
vecinătatea acestei localităţi, au fost găsite un număr important de cuţite
de piatră. Ar fi fără îndoială o greşeală să tragem din această descoperire
concluzia pripită că peştera ar fi fost mormlntul lui Iosua. Nu putem
exclude însă posibilitatea că versiunea biblică cu privire la tăierea
împrejur îşi are izvorul său în străvechile ritualuri religioase, practicate
de către triburile canaanene ce locuiau pe aceste meleaguri. Obiceiul
tăierii împrejur a fost acceptat, în mod independent, de diferite popoare
antice. Am dori deci să lansăm teza că israeliţii. În timpul şederii de
patruzeci de ani în pustiu, au dat uitării porunca tăierii împrejur impusă
de Moise şi au reluat-o abia sub influenţa triburilor canaaneene, la
Timnat-Serah.
Să revenim ta campania lui Iosua. Dacă oraşele despre care ştim
că au fost arse în veacul al Xll-lea i.e.n. Le vom uni pe hartă cu o linie
vom obţine adevărata cale a luptelor sale. Aceasta ne permite, mai
înainte de toate, să stabilim că, împotriva afirmaţiei redactorilor Bibliei,
Iosua n-a stăpânit întregul Canaan. El a mers, aşa cum se exprimă
Werner Keller, autorul cărţii Cu toate acestea Cartea Sfântă are dreptate,
„pe linia celei mai mici rezistenţe”. A evitat garnizoanele puternice
ocupând. ÎN principal, localităţi montane puţin populate, cum ar fi, de
exemplu, ambele maluri muntoase ale Iordanului. N-a îndrăznit să ocupe
însă văile fertile care, de-a lungul următoarelor două secole, au rămas în
mâinile canaanenilor. Intre munţii Iudei şi munţii Efraimului făcea în
continuare de strajă fortăreaţa iebuseilor – Ierusalimul iar oraşele de pe
litoral au căzut pradă filistenilor.
În nordul mai Îndepărtat, şi-a salvat independenţa sa federaţia
oraşelor ghibeo-niţilor. Seminţiile israelite care s-au aşezat în părţile de
nord ale ţării au fost separate de compatrioţii tor din sud de lanţul
fortăreţelor canaanene din valea Ezdre-lonului. Într-un cuvânt, văile
aveau prioritate asupra munţilor. In această situaţie, canaanenii
dispuneau de o Înarmare mult mai bună decât israeliţii. Ei dispuneau de
numeroase care de luptă trase de armăsari. Aceasta era o armă rapidă în
acţiunile tactice şi periculoasă pentru ostile pedestre israelite.
Marşul lui Iosua a avut deci mai degrabă caracterul unei penetrări
treptate în părţile mai puţin populate din Canaan, care erau slab apărate
şi nu constituiau puncte de rezistenţă trainice. Căpetenia legendară, cu
tot sprijinul din partea lui lahve. N-a dus la capăt opera de cucerire.
După moartea lui, diferite seminţii israelite au trebuit să
desfăşoare lupte grele pentru a se menţine, căzând, nu o dată, sub jugul
canaanenilor, iar în perioadele paşnice au rămas sub influenţa religiei şi
a culturii lor superioare. Despre aceste ciocniri îndelungate cu duşmanii
băştinaşi, aflăm din Cartea Judecătorilor.
Ne cuprinde mirarea cum a fost posibilă, în general, invazia unui
popor primitiv, slab înarmat, asupra unei ţări atât de avansată în
ierarhia civilizaţiei, ţară plină de fortăreţe şi de trupe militare, excelent
dotată cu arme. Succesul israeliţilor poate fi înţeles numai dacă vom
avea în vedere situaţia politică a lumii de atunci.
Ca un pod între Africa şi Asia, Canaanul a constituit continuu
obiectul rivalizară marilor puteri din Mesopotamia şi Egipt. După
izgonirea hiesoşilor de-a lungul a trei secole a fost o provincie egipteană.
Faraonii n-au schimbat orânduirea existentă în această ţară. In oraşele
fortăreţe domneau stăpânii locali, în special, de origine străină. Insă,
masele populare canaanene, vorbind o Vimbă apropiată de cea ebraică,
practicau în special agricultura şi erau lipsite de drepturi politice.
Aceasta era o orânduire care amintea, din multe puncte de vedere, de
feudalismul european din evul mediu.
Egiptul trata pe aceşti prinţişori canaaneni drept vasalii lor.
Încurajând ciocnirile dintre ci, le-a lăsat o relativă libertate
permiţându-le să menţină trupe militare şi să le înzestreze cu care de
luptă. Datorită intrigilor şi certurilor care-i slăbeau se reîntărea
hegemonia Egiptului care, în acest fel, îşi impunea autoritatea de arbitru
suprem. Principiul politic roman „divide et impera” era folosit – după
cum vedem – încă de faraonii egipteni.
În marele oraşe canaanene staţionau trupe egiptene şi guvernatori
a căror sarcină principală era de a strânse tributurile extrem de
apăsătoare. Mai mult, perceptorii trimişi erau venali şi devastau ţara
după bunul lor plac pentru a se îmbogăţi cât mai repede. Oştirile
egiptene se compuneau din mercenari de diferite rase şi naţionalităţi.
Deoarece, în mod frecvent, nu li se plătea solda şi erau înşelaţi la porţiile
de aprovizionare hoinăreau prin sate şi furau de unde puteau.
Populaţia canaaneană, obligată fiind de către guvernatori să
presteze în mod forţat munci de edificare a unor palate şi fortificaţii,
furată de către soldaţi şi împinsă aproape în robie, a sărăcit şi a scăzut
din punct de vedere numeric. Înfloritorul Canaan de odinioară a fost dus
în acest mod aproape la ruină.
Aceste raporturi şi-au găsit reflectarea, într-un anumit fel, în unele
fragmente din Cartea lui Iosua şi din Cartea Judecătorilor. In afară de
acestea ele sunt confirmate şi de tăbliţele cuneinforrae găsite la Teii el-
Amarna cât şi de săpăturile arheologice. Construcţiile din perioada
aceasta şi chiar palatele aristocraţiei erau destul de sărmane, instalaţiile
de fortificare a oraşelor se aflau într-o stare deplorabilă. Confirmă
sărăcia generală, şi numărul extrem de mic de obiecte descoperite sub
forma unor podoabe. Canaanul în perioada cât a fost conclus de aceşti
prinţi şi mai ales de suveranii egipteni a devenit o provincie înapoiată,
neînsemnata.
Aminteam mai înainte, cum Ramses al II-lea după un razooi
îndelungat a încheiat un tratat de prietenie cu puternicii hittiţi. După
moartea lui, Egiptul a fost atacat de popoarele indo-europene, aşa-zisele
„popoare ale marii”. In marşul lor prin Grecia şi Asia Mică au nimicit
statul hittiţilor, au stăpânit litoralul Mării Medi-terane şi au ajuns până
în Delta Nilului. Faraonul Mernephtah a reuşit să îndepărteze invazia dar
luptele îndelungate şi grele au slăbit foarte mult Egiptul. In timpul
domniei ultimilor faraoni din dinastia a XIX-a ţara a fost dominată de
haos. În această perioadă a izbucnit una din multiplele răscoale ale
ţăranilor asupriţi, meseriaşilor şi robilor, Egiptul divizându-se în câteva
stătuleţe independente, iar pentru dobândirea tronului faraonii
desfăşurau o luptă lungă şi îndârjită.
„Puterea în întreaga ţară a dobândit-o, până la urmă, dinastia a
XX-a. Al doilea rege al acesteia. Ramses al IH-lea. A respins noua invazie
a „popoarelor mării”, repurtând asupra lor o victorie zdrobitoare în lupta
de pe mare din apropiere de Pelusium. Dar, urmaşii săi. Aşa-zişii
Ramseşi. Au fost conducători slabi şi incapabili. In ţară s-a adâncit
neliniştea iar printre cei oprimaţi domnea o sărăcie atât de mare încât
revoltele şi răscoalele izbucneau una după alta. Principalul făptaş al
acestui haos era preoţimea care ocupase o mare parte din pământul
arabil şi. În egoismul ei orb, nu vroia să-şi împartă proviziile cu populaţia
înfometată.
Consecinţa acestor evenimente a constituit-o decăderea totală a
puterii egiptene, în ce măsură era subestimată în aceste timpuri puterea
egipteană aflăm şi din raportul scris pe papirus de solul egiptean Unu-
Amon, trimis în Liban de preoţii din Teba după lemn de cedru necesar
pentru construcţia luntrii sfinte a zeului Amon Ra. Unu-Amon a navigat
pe mare până la Byblos. Pe drum s-a oprit în portul Dor, unde unul
dintre marinari i-a furat tot aurul şi argintul pe care îl avea pentru a-şi
îndeplini misiunea. Deoarece hoţul s-a ascuns în oraş. Egipteanul a
cerut să fie prins şi să i se restituie cele furate. Prinţul local, dorind,
probabil, să oprească prada pentru sine. 1-a batjocorit pe faţă pe solul
puternicului stat de odinioară şi-a tot amânat să-i satisfacă cererea sub
diferite motive, astfel că Unu-Amon după nouă zile de aşteptare
zadarnică a trebuit să plece dezamăgit mai departe.
O desconsiderare şi mai mare a cunoscut-o la Byblos. Mai marele
acestui port fenician, aflând că solul a venit fără bani, nu numai că nu i-
a dat lemn pe credit, dar i-a şi confiscat vasul şi i-a poruncit ca unui
străin neavenit să părăsească oraşul. Unu-Amon, lipsit de vas, n-a putut
îndeplini porunca, iar când a vrut să plece cu un alt vas a fost arestat.
După multe şicane şi târguieli au ajuns, până la urmă, la o
înţelegere: Unu-Amon. Pentru a obţine vasul înapoi şi pentru a cumpăra
lemn de cedru a trimis la Teba după bani şi mărfuri de schimb. Preţul pe
care i 1-a cerut mai marele Byblosului, folosindu-se de slăbiciunea
Egiptului, a fost maxim. În afară de aur şi argint, a obţinut un număr
mare de produse egiptene printre care: zece straie împărăteşti”, din în
bătut, cinci sute de suluri de papirus, cinci sute de piei, cinci sute de
suluri de frânghie, douăzeci de saci de linte şi treizeci de coşuri cu peşte.
Decăderea puterii egiptene însă a avut loc simultan cu haosul
politic din Asia. Statele hittiţilor şi mitannilor au căzut sub loviturile
„popoarelor mării”. Babi-lonul. Guvernat de dinastia cassiţilor, a fost
slab şi serios ameninţat de către puterea In continuă creştere a Asiriei şi
a Elamului. Aceasta a fost una dintre acele nenumărate perioade din
istoria lumii antice când. În Canaan. Nu s-au mai încrucişat ambiţiile de
dominare ale Asiei şi Egiptului.
— Ca o consecinţă a acestor stări de lucruri, foştii vasali
canaaneni ai Egiptului s-au simţit dintr-o dată suverani, independenţi.
Din năzuinţa de a-şi lărgi stătuleţele lor au purtat între ei lupte aprige
pentru fiecare bucată de pămlnt, pentru fiecare punct de graniţă. Ţara s-
a divizat din punct de vedere politic şi chiar, în clipele celui mai mare
pericol, n-a mai putut crea un front comun de apărare. Despre gradul de
divizare confirmă Cartea lui losua în care se aminteşte că acesta a
încoronat treizeci şi unu de regi.
Pe fundalul acestor relaţii politice succesul lui losua devine
totalmente clar. El n-a stat în faţa unor forţe unite ale întregului Canaan.
Ci a avut de-a face cu diferiţi regi sau cu coaliţii locale, alcătuite în
grabă, în vederea unei apărări comune. Israeliţii erau superiori nu numai
prin dorinţa de luptă dar şi numeric.
Slăbiciunea Canaanului se datora în primul rând orânduirii sale.
Despre care am amintit. Sub multe aspecte, relaţiile pe care Ie-a găsit
losua amintesc de perioada de decădere a Imperiului roman. Masele
populare romane secătuite din punct de vedere fiscal, obidite au salutat
triburile invadatoare germane ca pe nişte eliberatori. Ele aduceau cu sine
revoluţia socială şi promisiunea unor timpuri mai bune şi. În orice caz.
Sfârşitul domniei birocratice, costisitoare şi plină de corupţie care, în
timpul ultimilor împăraţi, ajunsese la dimensiuni fantastice, absorbind
toată seva vitală a societăţii.
Din multe fragmente ale povestirilor biblice putem trage concluzia
că un rol important în înfrângerea Canaanului l-au avut o seamă de
factori asemănători. Poporul canaanean a fost împins la sărăcie, datorită
războaielor permanente ale căpeteniilor lor. Săpăturile arheologice au
arătat că sărăciseră chiar şi păturile privilegiate. Confirmă aceasta
fortificaţiile primitiv construite şi casele de locuit, dar mai înainte de
toate lipsa izbitoare a podoabelor, a obiectelor de lux şi a ceramicii fine.
Cauza acestei stagnări au constituit-o, fără îndoială, impozitele aspre
pentru acoperirea cheltuielilor de război. Solda mercenarilor şi
cumpărarea carelor şi a cailor de luptă era un lucru costisitor care a
ruinat în ultimă instanţă, pe locuitorii Canaanului.
Să ne imaginăm acum situaţia în clipa invaziei israeliţilor. Ţăranii
şi meseriaşii, decimaţi în urma războaielor interne, nu mai aveau nici un
chef de luptă. Luaţi cu forţa la oştire luptau cu frică şi se retrăgeau în
grabă de pe cimpul de bătaie, pentru că nu erau războiul lor. At celor
care aveau cel mai mult de pierdut, ci al stăpânilor. In acelaşi timp,
invadatorii israeliţi se bucurau probabil de simpatia lor ascunsă: nu
numai că erau oameni simpli ca şi ci, dar, în plus. Vorbeau şi un dialect
semit aşa de apropiat de limba lor încât se puteau înţelege uşor cu ei.
Oare, putea nutri poporul canaanean simpatie faţă de invadatori
care, după versiunea biblică, duceauunrSzboî crunt, total, omorând
prizonâcriâşi spimecând ca pe nişte lemne populaţia civilă? Am amintit
mai înainte că redactorii Bibliei au exagerat mult cruzimea israeliană.
Dacă citim Cartea Judecătorilor, ajungem la convingerea că cuceritorii s-
au înrudit repede cu băştinaşii prin căsătorii mixte şi au devenit
credincioşi înfocaţi ai zeilor acestora. Chiar şi redactorii Bibliei n-au
putut trece cu vederea acest fapt explicându-l prin aceea că Iahve a lăsat
atâţia canaaneni în viaţă pentru a-i pedepsi pe israeliţi pentru lipsă de
credinţă şi nerespee-tarea poruncilor lui Moise.
Totul, deci, constituie o mărturie că masele largi ale poporului
canaanean au fost realmente de partea invadatorilor şi fără rezistenţă, a
fost de acord cu prezenţa lor.
Această atmosferă a constituit, fără îndoială, una din cauzele
principale a supunerii uşoare a Canaanului.
Biblia arată că la victoria lui losua şi-a adus aportul Iahve însuşi
ajulindu-i pe israeliţi prin minunile înfăptuite. Redactorii textului au
dorit fără îndoială, să sublinieze în acest fel, caracterul supranatural al
cuceririi. Dar. Şi de data asta. La fel ca şi în cazuri asemănătoare
anterioare, n-au inventat, după bunul lor plac. Versiunea prezentată. Ei
numai au interpretat, în conformitate cu spiritul şi tendinţele epocii,
anumite întâmplări care au avut loc realmente în timpul campaniei de
cucerire a acestor teritorii. In Cartea lui losua ne întâlnim cu trei
întâmplări deosebite, dar care, toate, se pot explica în mod natural.
Prima „minune” a fost oprirea grabnică a apelor Iordanului. Citim
despre aceasta în cel de al treilea capitol (versetul 16) „Apa care curgea
din sus s-a oprii şi s-a făcut perete pe o foarte marc depărtare, până la
cetatea Adam. Care e lângă Tartan, iar cea care curgea spre marea cea
din Arabah. Spre Marea Sărată, s-a scurs şi a secat.”
Pentru a explica această „minune”, bibliştii s-au călăuzit după
menţiunea din text privitoare la oraşul Adam. La o distanţă de 25 de
kilometri de Ierihon există un vad al Iordanului, cunoscut până în zilele
de astăzi sub denumirea de El-Daraieh. Pe malul răsăritean al râului se
mai înalţă un deluşor denumit Teii el-Damich.
Fără îndoială că ambele denumiri se trag de la anticul Adam, ale
cărui ruine; ui fost descoperite, nu de mult. Sub deluşorul menţionat.
Iordanul curge pe-acolo printr-un defileu adânc între pereţii din
calcar şi argilă. Ambele maluri sunt frecvent zguduite de cutremure de
origine vulcanică. Ca urmare se poate întâmpla ca bucăţi de slâncă să se
prăbuşească pe firul apei şi să formeze un baraj care opreşte cursul
râului. În acest fel. În anul 1927. Iordanul a fost zăgăzuit timp de
aproape 24 de ore. In timp ce apa se etaja la nord de ElYDamieh,
fragmentul sudic al râului, de la baraj spre Marea Moartă, a devenit atât
de scăzut încât a putut fi trecut cu piciorul fără nici o primejdie.
În lumina acestor fapte se impune concluzia firească că la
traversarea Iordanului au avut loc într-adevăr evenimente deosebite, dar
înfăptuitorul lor n-a fost Iahvc, ci capriciul naturii, atât de evident în
aceste împrejurimi.
Se naşte acum întrebarea: de ce redactorii Bibliei nu au pomenit
nici un cuvânt de cutremurul de pământ? Cred că au făcut-o în mod
conştient şi deliberat. Israe-liţii care locuiau în vecinătăţile montane ale
Iordanului, ştiau prea bine că cutre- ' murul de pământ reuşeşte să
bareze Iordanul tocmai lingă orăşelul Adam. Ar fi fost, deci, greu să-J
convingă că acest eveniment s-a întâmpfat printr-o minune. Simţind că
interpretarea lor teologală poate trezi îndoieli, redactorii Biblie! au sărit
peste descrierea fragmentelor ce nu le conveneau.
Dar, împotriva eforturilor lor, legenda populară despre cutremurul
de pământ nu a dispărut complet şi se mai întâlneşte şi în alte fragmente
ale Bibliei. Astfel, de exemplu, prorocită Debora povesteşte în cântul
inspirat al victoriei: „Când | ieşeai tu Doamne, din Seir, Când treceai tu
prin câmpiile Edomului, Pământul se cutremura şi cerurile se topeau,.”
Iar în Psalmul 113, care, se pare că se referă la tradiţia vremurilor lui
Iosua, găsim următoarea frază poetică: ' „. Şi Iordanul s-a întors înapoi.
Munţii au săltat ca berbecii şi dealurile ca mieii oilor”. |
După cum vedem, golul jenant din descrierea redactorilor Biblieia
fost completai: Tordanul a fost oprit ca urmare a cutremurului de
pământ şi blocării firului apei de către pietrele ce au căzut de pe maluri
în defileu.
A doua „minune” o constituie prăbuşirea pereţilor lerihonului.
Bibliştii camă în această legendă fapte care realmente au avut loc. Mai
înainte însă de a prezenta pe scurt ipotezele lor trebuie să revenim la
ceea ce am mai arătat pe această temă într-un alt context. Descoperitorii
lerihonului, deci arheologii cei mai competenţi din acest punct de vedere,
afirmă hotărât că fortăreaţa a căzut pradă invaziei cu o sută de ani
înaintea venirii israeliţilor. Ceea ce înseamnă că personajul biblic Iosua
n-a putut fi cuceritorul fortăreţii.)
Se presupune, deci, că lerihonul l-ar fi dărâmat alte seminţii
ebraice, conduse de un om care ar fi avut acelaşi nume cu viitorul erou
biblic Iosua. Aceste două personalităţi ar fi fost asimilate ulterior în
timpul hegemoniei statului iudeu pentru: i realiza în acest fel unificarea
politică şi spirituală a triburilor ebraice din nordul ' şi sudul Canaanului.
Fără îndoială că împreună cu Iosua, eroul triburilor de nord, au fost
introduse în patrimoniul povestirilor istorice o seamă întreagă de
întâmplări care proslăvesc faptele sale. Printre care şi cele referitoare Ia
cucerirea lerihonului. Aşadar, pe baza acestei concepţii. Iosua din Biblie
constituie o creaţie de o dubiâ provenienţă posedând atribute ce provin
din epoci diferite şi din centre ebraice diferite. '
În urma precizărilor de mai sus, putem trece la teoriile istoricilor şi
ale arheologilor referitoare la minunea petrecută cu Ierihonul.
Descoperitorii acestei localităţi îşi exprimă părerea că fortăreaţa s-a
distrus probabil în urma unui cutremur de pământ sau a unui incendiu.
Confirmă această afirmaţie pietrele şi cărămizile afumate, bucăţile de
lemn ars şi stratul gros de cenuşă care acoperă ruinele, din straturile
superioare de cultură. In afară de aceasta, se mai văd în porţiunile
păstrate ale zidurilor de apărare crăpături mari, iar acoperişurile caselor
s-au dărâmat, în mod evident, dintr-o dată, îngropând sub ele obiectele
de uz casnic.
Această versiune însă este în totală contradicţie cu Cartea lui
losua în care se afirmă că zidurile de apărare s-au dărâmat în urma
sunetelor de trâmbita şi a strigătelor invadatorilor. Dorind să coordoneze
rezultatele arheologice cu versiunea biblică, bibliştii au prezentat o altă
ipoteză, mai convingătoare.
Ştim din documentele cuneiforme că minarea zidurilor de apărare
face park-din cea mai veche şi mai cunoscută tehnică de încercuire din
istoria omenirii. Sub vălul nopţii războinicii săpau sub fundamentele
întăriturilor galerii şi le susţineau cu stâlpi uriaşi. La timpul cuvenit Ie
dădeau foc şi zidurile cădeau în golul săpat provocând panică printre cei
încercuiţi şi deschizând armatelor atacante drumul spre oraş.
Se poate presupune deci că această tactică, eficientă, a fost folosită
şi faţă de Ierihon. In timpul săpării sub zidurile de apărare israeliţii au
vrut, fără îndoială, să sustragă atenţia încercuiţilor şi să atenueze
zgomotul săpăturilor subterane. S-au servit în acest scop de o manevră
ingenioasă, organizând în jurul zidurilor, în sunete de trâmbiţc şi a
strigătelor de luptă marşuri ale luptătorilor înarmaţi. Urmele incendiului
găsite în oraş nu înlătură această ipoteză, deoarece în Cartea lui losua se
arată că după cucerirea cetăţii israeliţii „au ars tot ce a fost în el”.
Controversa cea mai mare a provocat-o cea de-a treia minune
israelită. În timpul urmăririi armatei celor cinci regi ai Canaanului de
Sud se spune că losua ar fi oprii soarele şi luna pentm a nu le permite să
fugă sub vălul nopţii. Chiar şi cei mai înfocaţi fideişti n-au îndrăznit să
afirme că losua ar fi avut o aşa de mare putere asupra soarelui şi a lunii.
S-au căutat deci cele mai diferite modalităţi de a se explica această
minune, pleeându-se de la premisa că Biblia relatează adevărul şi că
fenomenele naturale descrise realmente au avut loc. Nu putem enumera
aici toate ipotezele. Pentru exemplificare, să enumerăm numai una din
ele care, la timpul său, a câştigat cei mai mulţi partizani. Ea constă în
aceea că un nor des de grindină ar fi provocat un întuneric absolut.
Soarele, care se ascundea la orizont, a străbătut pentru o clipă printre
nori iar reflectarea razelor pe cerul înourat a produs impresia că s-ar fi
luminat dintr-o dată. De lumina neaşteptată s-au folosit imediat israeliţii
pentru a nimici până la unul pe canaaneni. Mai târiu. Fantezia populari
a adiupt acestui episod legenda că losua a realizat minunea opririi
soarelui şi a lunii pentru a permite terminarea luptei şi victoria finală.
Ulterior, tnsă. S-a dovedit că Întreagă această istorie se bazează pe
o neînţelegere. Iosua, cuprins de o mare bucurie, a strigat: „Stai, soare,
deasupra Ghibeonului!
Şi tu lună, opreşte-te deasupra văii Aialon!
Şi s-a oprit soarele şi luna a stătut
Până ce Dumnezeu a făcut izbânda asupra vrăşmaşilor lor”
(to”ua. C. 10. V. 12-13)
Vedem dintr-o dată că informaţia despre minune arc caracterul
evident al unei imagini poetice. Autorul acestor versuri a vrut ca prin
metafora de mai sus să releve ce mare a fost victoria lut Iosua, cit a fost
ea de fulgerătoare şi completă incit chiar soarele şi luna s-au oprit
cuprinşi de uimire. Cu hiperbole asemănătoare ne întâlnim foarte
frecvent în vechile poeme, printre altele şi Ia Homer. Minunea descrisă
nu trebuie înţeleasă literalmente, ea fiind o figură stilistică ce-1
proslăveşte pe Iosua In mod exaltat şi majestuos.
Alte incertitudini pe această temă au fost înlăturate de cercetările
lingvistice ulterioare. S-a dovedit că această strofă este textual un citat
din Cartea Dreptului. Introdusa în povestirea biblică mult mai târziu de
către cronicari. Cartea Dreptului, o culegere veche de imnuri şi scurte
poeme epice, era foarte populară printre evrei. Al doilea citat luat din
aceasta venerabilă antologie s-a descoperit în Cartea intâla UiiSamuel.
Astfel s-a destrămat până la urmă legenda despre minunea opririi
soarelui.
Cartea Judecătorilor este o continuare a Cărţii lui losua şi
cuprinde, aproximativ, anii 1200-1050 l.e.n. Deci perioada de la moartea
lui Iosua până la Începuturile orânduirii monarhice, introdusă de
Samuel.
Redactorii Bibliei n-au scris Insă o istorie completă a acestei
perioade, n-au legat faptele şi evenimentele In ordinea lor cronologică. La
fel ca în cărţile anterioare au vrut, pe baza unor exemple alese, să arate
soarta înttmpinată de seminţiile israelite atunci când se Împotriveau lui
Iahve şi se rugau unor zei străini. Aceasta este deci o antologie de
povestiri epice care ne amintesc foarte mult de Saga scandinavă. Ele
sunt pline de cruzimi dureroase, de lupte armate, incendii şi conflicte
nemaiîntâlnite şi totodată de un eroism unic însoţit de porniri nobile şi
conflicte umane interiorizate cu multă convingere. Întâlnim în povestirile
biblice motive bine cunoscute şi din alte izvoare. Debora c doar Ioana
d'Arc a Israelului, fata lui leftae moare ca şi Efigenia Iui Agamemnon.
Samson are multe calităţi asemănătoare cu cele ale lui Heracle, iar în
întâmplarea plină de grotesc a venia-miţilor avem parcă un arhetip al
legendei romane despre răpirea Sabinelor.
Insumlnd atâtea crime, nedreptăţi şi atâtea evenimente groaznice
într-o singură carte, redactorii textului biblic s-au trezit parcă la un
moment dat. Căci, antologia , acestor povestiri se termină cu un accent
optimist în povestirea, adăugată mult mai târziu, despre credincioasa
Rut, care oglindeşte timpurile judecătorilor. Tabloul idilic, plin de linişte
odihnitoare, al cosaşilor care se aşază la seceriş în jurul mesei întinse pe
câmp, al agricultorilor miloşi şi al femeilor cu o fire blândă – ce lume
schimbată pe fundalul general al anarhiei, venalităţii şi barbariei!
Povestirea despre Rut parcă ar fi vrut să ne amintească că în epoca
judecătorilor, împotriva aparentelor, exista o lume de oameni normali şi
cinstiţi, care în haosul general au fost în stare să păstreze obiceiuri
curate, simplitatea sufletească şi demnitatea umană.
Cu toate că redactorii Bibliei au pus argumentele istorice în slujba
scopurilor lor religioase. Canea Judecătorilor ne permite să ne facem o
imagine destul de clară asupra relaţiilor politice care s-au stabilit după
moartea lui Iosua. Aflăm mai întâi de toate, că ideea comunităţii de rasă,
impusă israeliţilor de către Moisc şi menţinută de Iosua, cu timpul n-a
mai rezistat Vechea organizaţie tribală semită, bazată pe legătura de
sânge, era prea trainică pentru a se renunţa la ea chiar şi în condiţiile
noi, de viaţă stabilă.
Diferitele triburi păstrau obiceiurile lor tradiţionale distincte,
vorbeau chiar în dialecte diferite. Dar. După moartea lui Iosua, lipsind o
căpetenie comună, s-a ajuns la vechile neînţelegeri, prejudicii şi tendinţe
separatiste. Fenomenul acesta a fost favorizat de faptul că, în urma
descompunerii comunităţii primitive şi a accentuării diferenţierilor
sociale, căpeteniile triburilor alese iniţial s-au transformat într-o
aristrocraţie ereditară. Căpeteniile tribale şi de neam şi-au arogat titluri
de prinţi sau „căpetenii” împreună cu atribute ca „cel mare”, „nobil”,
„bun” etc. Aceste pături privilegiate au început să rivalizeze între ele şi
au contribuit nu numai la destrămarea unităţii israeliene. Dar şi la lupte
fratricide.
Pentru israeliţi aceasta a fost o perioadă de tulburări politice şi
samavolnicii, fn Cartea Judecătorilor citim: „. În acele zile nu era nici un
rege în Israel şi fiecare făcea ce credea de cuviinţă. Daniel Rops, în cartea
De la Avraam la Cristos, scrie cu inspiraţie că „istoria Israelului se
împarte în acele timpuri în atâtea istorii câte triburi erau”.
Divizarea poporului israelit în douăsprezece seminţii dezbinate
între ele a fost cu atât mai periculoasă cu cât Canaanul numai parţial a
fost subjugat de Iosua. In plin centrul ţării îşi păstrau independenţa
puternice triburi canaanene care ţineau în mină oraşe fortificate şi cele
mai fertile văi. La început, israeliţii s-au aşezat în regiunile muntoase şi
mai puţin populate unde, practicând creşterea animalelor duceau o viaţă
seminomadă. N-au construit case de piatră ci locuiau în corturi şi colibe
de lemn. Numai în cazuri izolate au cucerit ei terenul cu ajutorul
armelor; în majoritatea caurilor insă, „ceasta se realiza prin infiltrarea
paşnică a păstorilor nomazi în teritoriul strâân. Seminţiile israelite
desbinatc, lăsate pe scama propriilor forţe, nu putwu întreprinde cu
uşurinţă lupte cu stătuleţele c. InaaiK'nc mai mari cu care se învecinau.
Tn schimbul posibilităţii de a putea locui într-o vecinătate apropiată a
trebuit, nu o dată. Să Ie recunoască hegemonia şi să k
2I'J plătească tribut. Această dependenţă economică şi politică s-a
transformai, de multe ori, într-o dominaţie totală, oglindită prin munca
de clacă şi robie. In Cartea întti citim despre seminţia lui Isahar că este
„ca asinul voinic, care odihneşte între staule”. Şi care „îşi apleacă umerii
sub povară şi s-a făcut plătitor de bir”.
Cartea Judecătorilor este o culegere de povestiri despre triburile
israelite asuprite, care ani îndelungaţi au suportat robia dar până la
urmă s-au ridicat la lupta de eliberare sub conducerea eroilor lor
naţionali, denumiţi judecători. Biblia povesteşte pe larg despre şase
eminenţi comandanţi şi cnumără alţi şase mai mici despre care'ân afară
de nume. Nu cunoaştem nimic.
Judecătorii erau denumiţi în ebraică „Şofetim” de Ia verbul şofat
care înseamnă a judeca. Dar obligaţiile lor nu se limitau numai la funcţia
de judecător care era un titlu semit foarte vechi acordat celor mai înalţi
funcţionari ai administraţiei, în oraşele feniciene se alegeau în fiecare an
guvernatori ai coloniilor denumiţi suffetes.
Când Cartagina s-a desprins de Fenicia şi a devenit o putere
comercială suverană, la conducerea ei au rămas în continuare aşa-zişii
„suffetes”, aleşi în fiecare an de plutocraţia feniciană. Uneori, în timpul
perioadei de inter-regnum, aceştia erau aleşi şi în oraşele-state ale
Feniciei. In felul acesta, de exemplu. Ie-a fost încredinţată conducerea
statului Tir în anii 563-556 î.e.n. In Biblie această problemă este
prezentata cu totul altfel, judecătorii”israelieni apar acolo, îndeoseoi. În
rolul unor comandanţi de oşti sau de partizani, conducători de răscoale,
iar pe plan secundai cu atribuţii de administratori civili. Ei erau mai
degrabă dictatori militari care. Datorită unor calităţi personale,
obţinuseră o mare autoritate printre concetăţenii lor, şi care, la
momentul potrivit, îi conduceau în lupta pentru libertate. Puterea lor nu
depăşea de obicei graniţele unui trib cu toate că unii din ei au reuşii să
creeze în mod temporar coaliţia a câtorva triburi pentru a lupta cu
împilătorii canaaneni. După dobândirea independenţei judecătorii, ca
eroi naţionali, şi-au exercitat puterea până la sfârşitul vieţii lor, iar după
moarte triburile guvernate de ei, în majoritatea cazurilor, au căzut din
nou sub jugul canaanenilor.
Cu mult mai periculoasă decât subjugarea politică a fost însă
uşurinţa cu care israeliţii cedau influentelor culturii şi religiei
canaanene. Ceea ce amcniiii; i v> mai mult cu desnaţi'onalizarea lor. Din
Cartea Judecătorilor nu rezultă destul de clar de ce lucrurile stăteau
astfel. Redactorii Bibliei, oglindind acest tenomen pun prisma concepţiei
iahviste puritane, au prezentat pe canaaneni ca pe un popor depravat şi
barbar ce practica un cult religios plin de nimicnicie şi desfrâu. Faţă de
aceasta s-a născut întrebarea cum a fost posibil ca seminţiile israelite.
Educate în spiritul poruncilor morale ale lui Moise. Să se lase cu atâta
uşurinţă atrase de aşa-ziselc nimicnicii.
Răspunsul la această întrebare nu a fost posibil atâta timp cât
cunoştinţele noastre despre Canaan se bazau în principal pe ceea ce
cunoşteam din Biblie.
Un salt în această direcţie s-a efectuat abia în urma descoperirilor
arheologice clin Palestina, care au determinat pe oamenii de ştiinţă să
afirme ca canaanenii creaseră o cultură materială superior dezvoltată,
care nu era cu nimic mai prejos decât cele egiptene, siriene şi
mesopotamiene. Numeroase oraşe se ocupau cu comerţul şi
meşteşugurile, se mândreau cu edificii îneântătoare şi pieţe publice,
păstrau contacte comerciale şi culturale cu alte ţări. În afară de
agricultură şi creşterea vitelor. Înflorea în acele ţinuturi şi horticultura.
Pretutindeni în ţară se puteau vedea livezi de curmali bine îngrijite, de
măslini, smochini şi rodii, pe dealurile în pantă se răsfăţaţi în soare
podgorii, iar pe văi creşteau tot felul de legume. Se ştie că canaanenii
exportau în Egipt vin, ulei şi legume.
Descoperirile arheologice confirmă, de asemenea, şi nivelul înalt al
artei şi mcşlesugăritului. În ruinele oraşelor canaanene s-au găsit
statuete de zei şi zeiţe originale, frumos sculptate, portrete laice, podoabe
din aur şi argint, basoreliefuri din fildeş, vase din faianţă cu ornamente
figurative şi obiecte de uz casnic fin prelucrate: casete, flacoane, stilete,
toporişti, arme şi ceramică de tot felul. Faraonul Tutmosis al III-lea
menţionează în una din inscripţiile păstrate că i-au căzut drept pradă în
Palestina nenumărate vase din aur şi argint. La Bet Şan a fost
descoperită în ruine o minunată sculptură din piatră ce reprezintă doi lei
ce luptă între ei. Canaanul mai era renumit pentru ţesăturile sale
minunat vopsite cu purpură, produs deosebit de preţios fabricat în
această ţară.
După cum am mai menţionat anterior, cultura canaaneană se afla
în secolul al XII î.e.n. În perioada de decădere. Cu toate acestea a trebuit
să producă o influenţă fascinantă asupra nomazilor israeliţi care trăiseră
patruzeci de ani în condiţiile primitive ale pustiului. Canaanenii cu
oraşele lor populate şi pline de construcţii şi prăvălii îneântătoare au
uimit fără îndoială pe simplii crescători de animale. Nimic curios că
israeliţii, aşa cum povesteşte Biblia, cu plăcere „luau fiicele lor de
neveste, iar pe ale lor le căsătoreau cu fiii acestora”. Pentru că o astfel de
mezalianţă o considerau probabil ca un progres social.
Însă, pentru acele stătuleţe ale Canaanului care nu s-au putut
apăra, invazia israeliţilor era o catastrofă. Descoperirile din această
perioadă oglindesc reducerea uimitoare a nivelului meşteşugarilor şi, mai
înainte de toate, a construcţiilor. Pe ruinele oraşelor canaanene
invadatorii au ridicat case sărmane din gresie iară canalizarea necesară
pentru scurgerea apei de ploaie. Fără îndoială, seminţiile israelite nu
puteau dobândi în pustiu experienţa, meşteşugul construcţiilor. În afară
de aceasta nu le-ar fi permis nici orânduirea patriarhal democrata:
marile construcţii şi sistemele de apărare puteau apărea numai în
condiţiile sclavagismului, prin folosirea muncii robilor. Sau a maselor
populare subjugate. O lungă perioadă de timp israeliţii au rămas păstori
liberi. Mai marii lor, cu toate că-şi moşteneau funcţia, n-aveau o putere
atât de nelimitată cum aveau căpeteniile cetăţilor canaaniene.
Intrarea triburilor străine pe teritoriile locuite de către canaaneni a
trebuit să provoace o profundă zguduire economică. Oraşele canaanene
prosperau, în spef
Vi.
, iţ
Canaewean. Sculptură în lemn din mormântul faraonului
Tutancamon.
Rial, datorilă comerţului internaţional. De aceea, imediat ce
invadatorii au tăiat drumurile caravanelor, a avut loc o stagnare treptată
a comerţului şi, fără Îndoială, reducerea generală a bunăstării.
Urmările stagnării economiei s-au resimţit câteva veacuri. Când
Solomon a început construcţia templului din Ierusalim a fost obligat să
aducă meseriaşi, artişti şi constructori din Tirul fenician. Numai datorită
prudenţei acestui rege, s-a Înviorat din nou comerţul şi s-au ridicat
oraşele, iar unele dintre ele, cum ar fi Ierusalimul, au putut până la
urmă rivaliza chiar cu oraşele siriene şi egiptene.
După cum vedem, săpăturile arheologice, In mod evident,
oglindesc rolul pe care l-au jucat invadatorii israeliţi în Canaan. A rămas
însă fără răspuns întrebarea de ce au fost atraşi cu atâta uşurinţă de
către religia canaanenilor, despre care redactorii Biblici s-au exprimat
întotdeauna în cuvinte batjocoritoare, condam-nând-o.
Abia în anul 1928, când s-au descoperit în nordul Siriei ruinele
oraşului fenician Ugarit, a avut loc, şi din acest punct de vedere, o
cotitură decisivă. Printre ruine s-au găsit câteva sute de tăbliţe cu scriere
cuneiformă conţinând documente preţioase, multe dintre ele în limba
ugarită. După descifrarea lor s-a dovedit că sunt în principal texte
religioase: imnuri, rugăciuni şi poeme mitologice. Descoperirea acestora
a reprezentat o nemaiîntâlnită revelaţie ştiinţifică deoarece, pe baza lor.
Se putea în sfârşit trece dincolo de versiunea unilaterală a Bibliei
reconstituindu-se religia canaaneană, aşa cum a fost ea în realitate.
Ce a avut însă comun religia feniciană cu canaanenii? S-a
constatat mai întii că Fenicia şi Canaanul au format un singur teritoriu
cultural, religios şi etnic. Popoarele canaanene vorbeau mai ales limba
feniciană sau dialecte foarte apropiate de aceasta. În plus recunoşteau
aceiaşi zei ca şi locuitorii Tirului, Byblosului sau Ugaritului. Deci, tot ce
s-a descifrat pe tăbliţele găsite, prin forţa lucrurilor, trebuia să se refere
şi la cultul practicat în Canaan.
Fenicienii, popor semit de navigatori, negustori şi călători, se
stabiliseră în mileniul al IlI-lea î.e.n. La marginea Siriei. Oraşele lor,
porturile Tir, Byblos şi Sidon. Se ocupau de negoţul pe mare. Vasele
feniciene ajungeau până la malurile de nord-vest ale Africii, în Anglia şi.
Nu de puţine ori, înconjurau chiar continentul african. Printre coloniile
întemeiate de negustorii fenicieni dc-a lungul litoralului Mării
Mediterane, Cartagina era renumită ca o putere navală suverană,
eliberată de sub influenţele metropolei, angajată într-o luptă pe viaţă şi
pe moarte cu Imperiul roman.
Fenicienii au atins, după cum se ştie, de-a lungul îndelungatei lor
istorii, un nivel foarte înalt al dezvoltării culturale. Cu toate influenţele
mesopotamiene şi egiptene, cultura feniciană avea multe caracteristici
originale. In oraşele feniciene au înflorit construcţiile, meşteşugurile şi
arta. Produsele artistice ale meşteşugarilor au ajuns, pe calea
schimburilor de mărfuri. În toate colţurile lumii de atunci. Dar. Cea mai
mare achiziţie a fenicienilor a fost descoperirea scrisului bazat pe
sistemul alfabetic.
—~. R ţ i 1
Statueta unei zeiţe din Ugarit.
I
Săpăturile de la Ugarit au demonstrai că religia vechiului Canaan
nu a l'osi aiâtde înspâimânlăloare, cum au încercat să o prezinte
redactorii Bibliei. Lumea zeilor, descoperită în documente, este bogată şi
pitorească, plină de poezie >i de ciocniri dramatice. Zeii şi zeiţele întâlnite
în această rcligiosâm frământaţi de loate pasiunile unui muritor de rând.
Iubesc, urăsc, luptă cu ei înşişi, suferă, mor. I'âră îndoială, aceasta nu-i
o religie care să propovăduiască înalte principii etice Ca toate variantele
politcismului antic, ea a exprimai însă închipuirile naive ale omului
despre sensul misterios al cosmosului, a reflectat drama vieţii umane cu
conflictele ei personale şi sociale.
Eposurile religioase feniciene ne amintesc câteodată foarte bine de
Homer. Iată un fragment care îl descrie pe Baal: „Bău o cupă cu o
băutură fermecată.
Se sculă tn picioare, scoase strigăte de bucurie şi cânta,
Acompaniindu-se la timpane, clntă cu un glas frumos.
Se urci apoi pe vârful muntelui Zapon, Zări pe fiica sa Padria, zeiţa
luminii, Şi pe fiica Talia, zeiţa ploii.”
Cea mai mare zeitate feniciană a fost El. Acesta a fost un zeu avid
de sânge. Ca şi cum ar fi fost atins de o manie a distrugerii, dar totodată
bun şi milos. Cel mai mult Insă, a fost venerat – după cum ştim – Baal,
zeul recoltei, al ploii şi al zămislirii animalelor. Soţia lui. Astart, zeiţa
dragostei şi fertilităţii era una dintre cele mat populare zeiţe ale lumii
antice, venerată şi în Canaan sub numele de Aşera.
Baal a fost un zeu de origine suraeriano-akkadeană. La popoarele
Orientului apare sub diferite nume. Fenicienii 11 mai numesc Tammuz
sau Eşmun. În Egipt îl Întâlnim sub numele lui Osiris, iar grecii îl
venerează ca Adonis cel tânăr.
După cum rezultă din Proroocirea Iul Iezechiel, cultul lui Tammuz
se mai practica încă în anul 590 î.e.n. In curtea templului din Ierusalim.
Citim textual: „Şi m-a dus la uşa cea dinspre miazănoapte a casei
Domnului, şi iată acolo şedeau nişte femei, care plângeau pe Tammuz”.
Despre popularitatea acestui zeu vorbeşte şi faptul că numele lui a
reprezentat de foarte multe ori elementul constitutiv al prenumelor
feniciene. Israelite şi cartagineze. Unul dintre judecători a primit porecla
de IerubaaL fiul regelui Saul se numea Eşabaal. Iar cei mai mari eroi ai
Cartaginei au fost Hasdrubal şi Hanibal.
La Tir, Baal era reprezentat de două coloane, una din aur. A doua
din argint. Fantezia populară a mutat apoi aceste coloane departe spre
vest. La strâmtoarea Gibraltar, iar grecii le-au introdus în legendele lor
drept „Coloanele lui Heracle”.
De cultul lui Baal erau legate sărbători minunate şi procesiuni
religioase, ce reprezentau în mod dramatic soarta tragică a acestui zeu.
La începutul toamnei

7. Eila fertilităţii Astart, descoperită Iu Ugtirit.

Zeul morţii Mot îl răpea pe Baal ascunzându-l sub pământ. Iar


aceasta avea drept urmare moartea naturii şi venirea anotimpului de
iarnă. Poporul canaanean plângea pe zeul mort, exprimându-şi
desperarea prin sfâşierea hainelor, rănirea corpului şi intonarea de
cântece de jale. Dar, primăvara, zeiţa recoltei Anat dădea o luptă
victorioasă cu Mot şi îşi aducea din nou la lumină soţul. Atunci,
agricultorii organizau în cinstea zeului înviat al fertilităţii procesiuni
vesele, cintând imnuri şi dansând în sunetele tamburinelor.
Mitul despre moartea şi reînvierea zeului fertilităţii a jucat un rol
foarte mare nu numai la fenicieni şi canaaneni. Să reamintim aici numai
despre cultul egiptean al lui Osiris şi al zeiţei Izidă, misteriile greceşti
legate de zeiţa Demeter şi fiica ei Persefona, de zeiţa frigiană Kybela şi
tânărul ei soţ Attis, cât şi de ritualurile mistice în cinstea Afroditei şi a
lui Adonis în epoca elenistică.
O descriere interesantă a acestui din urmă cult ne-a lăsat-o în
amintirile sale scriitorul grec Lucian din Samosata (secolul II e.n.); „Am
vizitat marele templu al Afroditei din Byblos, în care se practicau
ritualuri în cinstea lui Adonis. În amintirea suferinţelor lui oamenii se
băteau în piept, se văitau şi înfăptuiau diferite procesiuni, iar toată ţara
este cuprinsă de jale. După plâns şi vaiete îi pregătesc lui Adonius
înmormântarea, aşa, ca şi cum până atunci ar fi trăit. A doua zi aruncă
cu nisip în aer şi îşi rad capul, la fel cum fac egiptenii, când moare Apis.
Femeile care nu se lăsau rase pe cap plătesc cu următoarea pedeapsă:
într-o zi oarecare practică prostituţia cu bărbaţi străini, iar banii primiţi
îi aduc în dar Afroditei”.
Alături de Baal, în Canaan se bucura de cea mai mare veneraţie
zeiţa fertilităţii Astart. Aceasta era o „zeiţă-mamă” tipică, care apărea şi
în alte multe culte religioase, în Biblie, ea poartă numele de Aştarot şi
este acuzată cu multă severitate, deoarece în cultul ei se punea accentul
pe sexualitate ca pe un aspect principal al vieţii, ceea ce avea drept
rezultat anarhia sacrală. Templele îndeplineau rolul de case publice. În
care bărbaţii şi femeile „închinaţi” îşi desfăşurau viaţa sexuală. Darurile
pentru aceste servicii se vărsau în casele templului ca jertfe pentru zeu.
În fond, aceste practici erau o manifestare naivă a sentimentelor
poporului simplu, care considera sexualitatea ca pe ceva absolut natural
şi de aceea nu vedea în aceste practici nimic imoral. Cultul lui Astart nu
însemna xk poporul canaanean era depravat şi destrăbălat, aşa cum îl
prezintă în Biblie adepţii severi ai iahvismului.
În pleiada zeităţilor feniciano-canaanene a existat totuşi un zeu
care pe drept cuvânt, putea să provoace indignarea. Îl cunoaştem sub
numele de Moloh. Este o deformare a cuvântului semit' melech, ceea ce
înseamnă pur şi simplu „rege”, în Urul sumerian, el se numea Malkum,
la ammoniţi, Mikkom, în Siria şi Babilon. Malik, iar în Tir şi Cartagina.
El apare sub denumirea de Melek-kart, ceea ce însemna „regele
oraşului”.
Partea întunecată a acestui cult a fost că adepţii lui îi aduceau
jertfe umane şi mai ales din pruncii nou născuţi. În special, Cartagina
era renumită pentri această practică hidoasă. Săpăturile arheologice au
scos la iveală că în Canaar n s-au adus jertfe din prunci încă mult timp
după cucerirea lui de căire isrueliţi. La (Jhezer s-a găsit un cimitir Întreg
de nou născuţi. Oasele purtau urme distincte ale focului. Micile jertfe
erau apoi puse în nişte oale cu capul în jos şi îngropate în pământ.
Religia canaaneană a fost strâns legată de calendarul muncilor
agrare. Încei-cind să explice misterul naşterii ritmice a „morţii” şi
„reînvierii” naturii. Acesta a fost motivul că israeliţii au cazul pradă atât
de uşor farmecului ei. Trecând de l. I viaţa nomadă la cultivarea
pămimului. Au trebuit să înveţe agricultura de la ca-naancni. Tot de la ei
au aflat că trebuie să venereze zeităţile locale pentru a-şi asigura o
recoltă bună.
Ţăranul israelit a simţit o nevoie adâncă de a se sprijini pe zeităţile
înţelegătoare şi binevoitoare căutând Încrezător la ele îmbărbătare în
grijile lui obişnuite de zi cu zi. Ritualul pitoresc, plin de splendoare
spectaculoasă, legat de cultul lui Baal şi Astart se adresa de altfel mult
mai viu imaginaţiei lui şi corespundea mai bine naturii sule primitive
decât religia puritană a lui Moise.
Aceste motive economice şi psihologice, care au stat la baza
renegării, au făcut ca iahvişlii să nu reuşească în fond niciodată să
smulgă rădăcinile „idolatriei”, în Cartea Judecătorilor (c. 10. V. 6) citim
că israeliţii „au slujit baalilor şi astarte-lor şi dumnezeilor amoreilor,
dumnezeilor Sidonului, dumnezeilor ammoniţilor, dumnezeilor
moabiţilor. Şi duinneeilor filistenilor, iar pe Domnul l-au părăsit şi nu l-
au slujit”.
Atât timp cit ţăranul israelit cultiva pământul, el nu vroia şi nu
putea să renunţe la cultul zeilor canaaneni. Dădeau din când în când
ceea ce se cuvenea Iui Iahve. Dar cu adevărat apropiaţi ii erau zeii agrari
care, din timpuri străvechi, aveau grijă de ţara Canaamtlui. In Prorocirea
lui Osea, originară din secolul al Vlll-Iea (c. 2, v. 7-10), este un fragment
care explică cât se poate de concludent aceste motive practice. Cităm
textual: „. Ea a zis (mama fiului israelit): Duce-mă-voi după iubiţii mei
cei care îmi dau pâinc, apă. Lină şi in. Undelcmn şi băuturi (.) Dar ea n-a
recunoscut că eu am tbst acela care î-a dat ei: griul, mustul şi
untdelemnul şi i-am înmulţit argintul şi aurul pe care l-au întrebuinţat
pentru Baal”.
În acest fragment avem mărturii concludente care grăiesc despre
profunzimea cu care s-a înrădăcinat printre israel iţi cultul zeilor
canaaneni. Din Biblie rezultă că el a dominat câteva secole în istoria
evreiască şi că a supravieţuit chiar căderii Ierusalimului In anul 571 î.e.
Ff.
În Cartea Judecătorilor citim că tatăl eroului Ghedeon, loaş. A avut
un altar al lui Baal. Când Ghedeon 1-a distrus şi In locul lui a ridicat un
altar lui Iahve. Israeliţii s-au înfuriat In aşa măsură, incit au cerut
moartea lui. Însuşi Ghedeon, după repurtarea victoriei asupra
duşmanilor, a poruncit să se toarne un „efod” de aur, adică un obiect de
cult canaanean. Din aceeaşi carte mai ştim că pentru finanţarea loviturii
de stat împotriva lui Abiraelcc locuitorii Sichemului au luat şaptezeci de
sicii de aur din casa templului lui Baal. 228 în localitatea, Mispah s-au
descoperit ruinele a două temple, ale lui Baal şi ale lui. Iahve. Care erau
foarte apropiate unul de altul şi proveneau din secolul al IX-lea î.e.n. Un
eveniment deosebit a fost însă descoperirea în ruinele ambelor temple a
numeroase statuete ale zeiţei Astart. Arheologii au emis presupunerea că
locuitorii Sichemului au făcut din ea soţia lui Iahve. Aceasta nu este o
ipoteză prea fantezistă, cum s-ar părea la prima vedere. Că acest gen de
sincretism a fost posibil în rândul israeliţilor avem dovezi dintr-o epocă
mai târzie. După căderea Ierusalimului un anumit grup de fugari iudei s-
a aşezat în insula egipteană Ele-fantyna, care se afla lângă prima
cataractă a Nilului, lângă Asuan. Acolo şi-au construit un templu comun
pentru Iahve şi soţia lui Astart, cu numele canaanean Anat-Iahu.
Se prea poate ca la Silo, capitala de atunci a iahvismului, să se fi
practicat în timpul domniei preotului Eli şi cultul lui Astart. De altfel,
citim în Cartea I a lui Sanmel (c. 2, v. 22): „Eli însă era tare bătrân şi
auzea de toată purtarea fiilor săi faţă de întreg Israelul şi că se culcau cu
femeile celor ce se adunau la uşa cortului adunării”. Isaia. După cum
putem să înţelegem din Prorocirea lui (c. 8, v. 3), s-a dus la Ierusalim la
unul din templele canaanene, pentru a avea Un copil cu o preoteasă a
zeiţei Astart. Î în timpul domniei regelui Solomon, în templul din
Ierusalim alături de Iahve. Se venera de asemenea1 Baal şi Astart, cărora
li se ridicaseră altare separate. Chiar şi după renaşterea (arivismului, în
timpul domniei lui Iosia şi după moartea lui. În anul 609 î.e.n., tiu s-a
reuşit să se înăbuşe cultul zeilor canaaneni. Acest lucru a fost constatat
spre marea lui consternare de prorocul Iererhia, când a apărui în
Ierusalim după devastarea lui de către egipteni şi babiloneni. Întâlnea pe
străzi copii care strângeaţi lemne pentru jertfelnic, pe care părinţii lor
trebuiau să-1 ridice în onoarea „zeiţei cerului”, în timp ce femeile coceau
plăcinte sfinte pe care erau imprimate imaginile zeiţei Astart. La
mustrările prorocului, oamenii răspundeau, că trebuie să-i aducă zeiţei
jertfe pentru a nu le împuţina hrana. S-au plâns că de ctrid Iosia a
încercat să înăbuşe cultul lui Astart, asupra lor s-au abătut numai
nenorociri: o parte din locuitori au fost duşi în Mesopotamiaj Ierusalimul
a fost devastat de către caldeeni, iar o parte din populaţie a trebuit să se
ascundă în Egipt. Explicaţiile lui Ieremia că aceste catastrofe şi
nenorociri sunt o pedeapsă pentru renegarea lui Iahve nu au găsit nici
cel mai mic ecou în rândul iudeilor.
Influenţa religiei canaanene. Prin forţa împrejurărilor, şi-a pus
amprenta şi pe literatura biblică. Astfel, de exemplu, în Psalmul 28 sunt
vizibile, fără îndoială, urmele unui vechi imn ugaritic. Acest lucru este
dovedit prin identitatea frapantă dintre idei. Prin denumirile localităţilor
siriene menţionate acolo, cât şi prin menţinerea barbarismelor din limba
ugaritică. Versetele 1215 din capitolul 14 al Prorocirii lui lsaia sunt un
citat al unui poem mitologic uganl. Găsii în oraşul Ugarit. Se ştie. De
asemenea, că anumite proverbe biblice imită modele can; i; incne
Cap de feniciană descoperii tn săpăturile de la Nimrud.
Anumiţi cercetători au ajuns la convingerea că Cântărea liniarilor
este o culegere de cântece de cult în cinstea zeului Tammuz.
Pe drept cuvânt se poate naşte întrebarea: prin ce minune a reuşit
să se menţină în aceste condiţii religia lui Moise? Mai întâi, trebuie
reţinut că israeliţii, aducând omagiu zeilor canaaneni, niciodată, în fond.
Nu l-au părăsit pe zeul lor tribal, în nenumărate localităţi se aflau, unul
lângă altul, templele lui Iahve şi al lui Baal. Unii regi. Ca de exemplu
Ahab şi Solomon, au ridicat temple zeilor canaaneni, lucru care nu i-a
împiedicat să fie în continuare credincioşi lui Iahve. Acesta a fost un
politeism evident, în care Iahve, în funcţie de împrejurări, deţine un loc
mai mare sau mai mic în pleiada celorlalţi zei.
În această perioadă de mari tulburări au existat cu siguranţă
cercuri de credincioşi ai lui Iahve incoruptibili, care nu s-au lăsat luaţi
de valul general al renegării, ba chiar, din când în când, ei s-au ridicat să
apere activ religia lor. Când soţia regelui Ahab, Izabela, i-a prigonit pe
prorocii iahvismului, demnitarul regal Obadia „a luat o sută de proroci şi
i-a ascuns: cincizeci într-o peşteră şi cincizeci în alta, şi i-a hrănit cu
pâine şi cu apă” (Cartea a 111-a a Regilor c. 18, v. 4).
În afara preoţilor şi leviţilor, la menţinerea vechii credinţe a lui
Moise a contribuit, într-un anumit fel şi frăţia oamenilor credincioşi, care
legau jurământ cu Iahve. I-am prezentat deja pe nazirei, deoarece din
aceştia făcea parte şi Samson. Nazireii nu beau vin, nu-şi tăiau părul, nu
consumau mâncăruri interzise de ritual şi nu avea dreptul să atingă pe
cei morţi.
Cu mult mai interesantă este frăţia recabiţilor. Aceştia erau
urmaşii fiului lui Recab, Ionadab, care în timpul domniei regelui Ahab au
condamnat pe adoratorii lui Baal. Recabiţii opunându-se vieţii de oraş a
canaanenilor, consecinţelor nefaste, sociale şi religioase ce decurgeau de
aici, nu beau vin, nu practicau agricultura, nu cultivau viţa de vie,
locuiau în corturi şi duceau o viaţă primitivă de păstori. Desigur
năzuinţa de a menţine sistemul vieţii de păstori din timpurile lui Moise
era un anacronism şi de aceea ordinul recabiţilor nu a reuşit să se
răspân-dească în rândul israeliţilor.
Mai târziu, în timpul domniei regelui iudeu Iosia (640-60$ î.e.n.),
preoţii din Ierusalim au trecut la o ofensivă generală împotriva renegării.
Ei urmăreau în special să introducă sistemul teoretic şi să acapareze, în
numele lui Iahve, puterea, în fond, ei erau conduşi de scopuri politice. În
problemele religioase puneau accentul pe formele exterioare ale cultului,
pe respectarea diferitelor practici şi ritualuri.
Abia sub influenţa învăţăturilor morale, prorocii israeliţi au
adâncit treptat religia lor ca, până la urmă, să o ridice pe culmea cea mai
înaltă a unui monoteism pur etic. Iahve devine, în credinţele lor,
universal, singurul zeu al universului.
Aşa că monoteismul ebraic este destul de întârziat, constituind un
rezultat final
; i unei căi istorice zbuciumate prin veacuri de rătăciri, suferinţe şi
înfrângeri politice.
În epoca judecătorilor. Israelul a trecut prin perioada războaielor
civile şi; i destrămării legăturilor religioase. Tabloul cutremurător al
acestor relaţii interne este oglindit, în mod deosebit în trei povestiri:
măcelărirea efraimiţilor pe vadul Iordanului, exterminarea aproape în
întregime a seminţiei veniamiţilor şi lovitura de stat sângeroasă a lui
Abimelec.
Ultimei povestiri merită să i se acorde o atenţie deosebită, deoarece
aduce informaţii suplimentare cu privire la structura socială a societăţii
israelite şi a curentelor politice care anunţă ormduirea monarhică de mai
târziu.
În Cartea Judecătorilor (c. 8, v. 22) citim: „După ace&i au zis
israeliţii către Ghedeon: „Domneşte peste noi tu şi fiul tău, pentru că ne-
ai izbăvit din mâinilc madianiţilor!”
Ghedeon n-a acceptat însă coroana regală oferită, cu toate că, de
faclo, devenise moştenitorul tronului. In capitala sa domnea ca un
despot tipic oriental, păstrând un harem numeros de ţiitoare cu care a
avut şaptezeci de fii.
De ce oare n-a vrut să accepte din punct de vedere formal titlul de
rege? Nu încape nici o îndoială că printre israeliţi exista atunci un
anumit grup de oameni care numai în ormduirea monarhică vedea o
ieşire din anarhie şi salvarea1 în faţa exterminării. Numai puterea %
centrală putea să ducă la unificarea seminţiilor israelite într-un front
comun împotriva ameninţării creseânde din partea popoarelor duşmane
canaanene. Se pare însă că monarhiştii au fost în minoritate. Masele
largi populare se temeau de despotism şi respectau cu stricteţe
separatismul tribal. Cu siguranţă, Ghedeon a avut în vedere această
atmosferă şi de aceea a respins coroana. În definitiv, putea să-şi permită
acest lucru, deoarece, datorită autorităţii personale exercita, în realitate,
o dominaţie absolută asupra triburilor supuse lui.
Istoria lui Abimelec ne arată cât de puternică a fost opoziţia
îrrlpotriva ideii monarhiste şi în ce pături sociale era susţinută cu mai
multă vehemenţă. Abimelec n-a fost propriu zis rege. Ci un uzurpator,
care a dobândit puterea datorită rudelor sale din Sichem. Cu banii
primiţi din partea lor, a recrutat mercenari, şi-a omorât fraţii de sânge şi
a guvernat deosebit de sângeros.
La tron s-a menţinut însă numai trei ani. Chemarea la revoltă a
fâcut-b acelaşi oraş Sichem care l-â ajutat, de bună vdie, să
realizez„ lovitura de stat. De ce tocmai oraşul lui natal? Când citim cu
atenţie versetele corespunzătoare din Biblie, obţinem un răspuns
reVelator la această întrebare. In Cartea Judecătorilor (c. 9, v. 6) citim
cele ce urmează: „După aceea s-âii adunat toţi locuitorii Sichernului şi
toată casa lui Milo şi s-aii dus de au pus rege pe Abimelec la stejarul cel
de lângă Sichem”.
Milo n-a fost uri oraş. Ci un cartier aristocratic corespunzând pe
Undeva acropolei greceşti. Arheologii au descoperit astfel de cartiere nu
numai la Sichem dar şi în Ierusalim şi în alte oraşe palestiniene. Acesta
era. În general, o piaţă din pământ bătătorit şi piatră, înconjurată de un
zid de apărare în interiorul cărei; i se aflau palatele demnitarilor şi
familiile aristocraţilor.
S-a găsit deci cheia pentru această enigmă. Aflăm mai înainte de
toate în ce măsură societatea israelită era divizată în clase. Din această
informaţie rezultă, în mod cert, că monarhiştii erau, în primul rând,
reprezentanţii păturilor privilegiate şi că ei, într-adevăr, au adus la tron
pe Abimelec. Toate incertitudinile referitoare la acestea sunt înlăturate în
versetele 23-24 ale capitolului enumerat anterior. In ele aflăm că
locuitorii Sichemului: „. Nemaivoind să se supună lui Abimelec, ca astfel
să vie răzbunarea pentru cei şaptezeci de fii ai lui Ierubaal şi sângele lor
să se întoarcă asupra lui Abimelec, fratele lor, care îi ucisese, şi asupra
locuitorilor Sichemului care au îmbărbătat mâna lui, ca să-şi ucidă
fraţii”.
Într-un cuvânt, răscoala oraşului Sichem a fost o ridicare a
maselor nu numai împotriva uzurpatorului, ci şi împotriva propriilor
bogătaşi. A avut deci un caracter cert de mişcare socială. Aşa cum se
poate observa din desfăşurarea ei, poporul a luptat cu o dârzenie
nemaiîntâlnită, detestând moartea. Despre generalizarea şi caracterul
popular al răscoalei rămâne grăitor faptul că la lupte au participat chiar
şi femei. Abimelec a fost rănit mortal de către o femeie, care a aruncat în
el cu o piatră de pe vârful turnului înconjurat.
După căderea lui Abimelec, se va mai scurge mult timp până ce
triburile israelite se vor hotărî să-şi aleagă un rege comun. Vor face acest
lucru numai în faţa pericolului crescând din partea filistenilor. Dar, chiar
$i atunci, după cum putem deduce din istoria Iui Samuel, opoziţia
împotriva monarhiei a fost încă puternică şi activă.
Deşi Cartea Judecătorilor, îrt redactarea ei actuală, este o operă
relativ târzie. Întâlnim în le*i. Nu o dală. Mărturii că la baza ei au stat
documente şi relatări istorice vechi.
Ca exemplu, poate să ne servească povestirea despre Debora,
prorocită şi poetesa israelită. La baza acestei povestiri au stat două surse
distincte, ba chiar, contradictorii din punctul de vedere al conţinutului:
povestirea în proză şi imnul victorios al eroinei. În proză adversarul
seminţiilor israelite este regele Haţorului. Iabin, în timp ce Sisera este
numai comandantul suprem, Iri poem, însă, Iabin nu mai este menţionat
de loc. Iar Sisera apare, singur, ca dn monarh suveran. O contradicţie
esenţială apare, de asemenea. În relatarea care oglindeşte moartea lui
Sisera: în partea epică el moare în somn de o moarte groaznică. În poem
însă, a fost lovit din spate în momehtul când bea lapte.
În urma analizei lingvistice s-a constatat că acel imn trist al
victoriei, plin de *ăngânitul armelor şi totuşi încheiat printr-un accent
uman înălţător (prin descrierea neliniştii şi spaimei mamei eroului),
atribuit Deborei, este unul dintre cele mai vechi monumente ale
literaturii ebraice. Se presupune chiar că a luat naştere în timpul
evenimentelor descrise, că prin aceasta reprezint! un tablou autentic al
israeliţilor, în perioada cea mai timpurie a aşezării lor în Palestina.
Vestigii foarte vechi se ascund şi în povestirea despre tragedia lui
leftae. Nu există nici o îndoială că jertfirea unei fete pe altarul lui Iahve
reprezintă un obicei, care provine dintr-o epocă foarte îndepărtată a
istoriei omenirii.
2 VI
Anumiţi cercetători, jenaţi de faptul că unul din eroii biblici a
comis un asemenea barbarism, au emis ipoteza că fata lui Ieftae, în fond,
nu a fost omorâtă. Ci sfinţită ca vestală într-unui dintre numeroasele
sanctuare, pe atunci nelegalc. Ale lui Iahve. După aceştia şi procesiunea
de doliu a israelitelor care deplâng moartea fecioarei este, în realitate,
împrumutată de la canaaneni, ca un ritual în cinstea zeiţei fertilităţii –
Astart.
Cu toate acestea, tradiţia evreiască niciodată nu a explicat jertfele
lui Ieftae în sens simbolic. Istoricul evreu Josephus Flavius (secolul I
e.n.) ca şi autorii Talmudului babilonean (secolul VI e.n.) au considerat
jertfa lui Ieftae, pur şi simplu, ca pe un fapt istoric adevărat. Cu toate că
Biblia condamnă cu asprime jertfele umane ca pe o crimă îngrozitoare,
fapta lui Ieftae n-a fost izolată. Astfel, de exemplu, prorocul Samuel a
tăiat în bucăţi pe regele Agag în faţa altarului lui Iahve. Iar David a
spânzurat şapte fii ai lui Saul, ca să înlăture calamitatea foamei. Ar ti
fără îndoială un anacronism dacă am dori să acordăm acestor fapte
dimensiuni morale contemporane sau norme etice ale prorocilor din
perioada de cristalizare a monoteismului. Nu trebuie să uităm niciodată
cu ce epocă străveche avem de-a face în această perioadă. Erau doar
veacurile al XII-XI î.e.n., veacul Ifigeniei şi Clitemnestrei, al războiului
troian şi al participantului la acest război, regele cretan Idemeus care 1-a
jertfit pe propriul lui fiu lui Poseidon, drept mulţumire pentru salvarea
sa de furtuna de pe mare. Din punct de vedere al dezvoltării spirituale,
triburile ebraice nu erau nici mai prejos, nici superioare altor popoare
din epoca lor, printre care dorienii şi aheii.
Un exemplu foarte interesant al îmbinării motivelor arhaice cu
unele mai noi, într-o singură povestire, este plăcuta pastorală despre
credincioasa Rut. Numeroasele arhaisme din text constituie mărturii că
povestirea a apărut foarte târziu, probabil după întoarcerea din robia
babiloniană. Unii biblişti au ajuns la concluzia că ea constituie un fel de
pamflet politic care exprimă cu ajutorul alegoriei protestul împotriva
ordinelor draconice ale lui Ezdra şi Neemia care, nu numai că au anulat
căsătoriile mixte, ci chiar au izgonit din Ierusalim femeile de origine
străină, luate în căsătorie de către evrei. Autorul povestirii a vrut să
reamintească fanaticilor iudei că Rut, străbunica celui mai mare rege
israelit David, a fost moabită şi deci, căsătoriile mixte sunt condamnate
pe nedrept.
Dacă, într-adevăr, a fost aşa, e neîndoios că autorul s-a folosit de o
povestire mult mai veche pe această temă, sau ceva asemănător,
deoarece obiceiurile descrise de către el nu mai existau în acele ţinuturi
în epoca postbabiloniană.
Dreptul de a'aduna spicele rămase pe mirişte a fost un privilegiu
foarte vechi, ai celor sărmani, al văduvelor, orfanilor şi drumeţilor, întărit
de către poruncile lui Moise. Dar. După terminarea organizării societăţii
israelite şi apariţia diferenţelor de clasă, acest obicei străvechi se
respecta destul de rar. Unii proroci, îndeosebi Amos. Isaia şi Miheia. Au
condamnat pe bogaţi pentru exploatarea săracilor „Ascultaţi – strigă
Amos – voi care asupriţi pe cei sărmani şi faceţi să moară săracii pe
pământ.!” Relaţiile sociale idilice, oglindite în această povestire în care
proprietarii de pământ trăiesc într-o armonie patriarhală cu slugile lor şi
sunt miloşi cu cei sărmani, erau deja depăşite la vremea aceea.
Un a! i obicei, pe care îl considerăm şi mai vechi, este aşa-zisul
„levirat”. Drept cutumiar – care intra în componenţa legii căsătoriei.
Acesta prevedea că văduva fără copii să se căsătorească cu fratele
soţului mort. În caz de refuz, văduva putea să-şi ceară drepturile în faţa
judecăţii. Rut s-a căsătorit cu Booz în baza dreptului „leviratului”, care a
durat până în secolul 1 î.e.n.
Însă, în epoca postbabiloniană. Nu exista procedura legată de
levirat de a ceda sandaua în semn de renunţare la drepturile faţă de
văduva rudei celei mai apropiate. Acest gest formal, stins de mult. Cu
urmările juridice ce decurgeau din el, avea drept la existenţă numai
atunci când oamenii erau analfabeţi şi nu întocmeau încă acte juridice
formale. In definitiv, în forma sa străveche, acest obicei a fost deosebit de
drastic. Dacă ruda refuza să-şi îndeplinească obligaţia văduva îi lua
sandaua cu forţa, îl scuipa în faţă şi în acest fel îl punea sub oprobiul
opiniei publice.
Abordând cele mai interesante aspecte din Cariile Judecătorilor. În
mod deliberat am lăsat la urmă prezentarea figurii lui Samson, având în
vedere că istoria sa constituie, într-o oarecare măsură, o introducere la
istoria lui Samuel, Saul şi David.
Samson este cu siguranţă o figură legendară. În unele amănunte el
ne aminteşte de eroul sumerian Ghilgameş şi de grecul Heracle. Unii
cercetători presupun că. Iniţial, el a fost o zeitate mitologică a cultului
soarelui care, în Canaan, avea mulţi adoratori. Etimologic numele lui
provine din cuvântul ebraic şemeş şi babiloneanul fciinţ. Ceea ce
înseamnă soare. Se ştie că. La Bet-şemeş, la o distanţă nu prea
îndepărtată de satul natal al lui Samson se afla templul înălţat în cinstea
zeului soarelui. Nu este deci exclus că figura lui Samson să fi avut ca
arhetip figura unui zeu popular pi intre canaaneni.
Aceasta nu înseamnă însă că el nu este creaţia imaginaţiei ebraice.
Acest bătăuş. Scandalagiu plin de energie, acest bărbat zdravăn,
inepuizabil în năzbâtii şi nu prea vioi la minte – ce figură superbă, tipic
populară! în vicleşugurile şi întâmplărilc vieţii sale se evidenţiază umorul
sănătos al păstorilor israeliţi şi plăcerea tipic orientală pentru povestiri
pline de întâmplări de basm. În felul său. Samson, este un fel de Zagloba
al seminţiilor ebraice, descris de Sienkiewicz în trilogia sa.
Poporul a înconjurat cu simpatie şi plăcere naraţiunea despre
escapadele sale de dragoste şi cu simţăminte de satisfacţie povestea
privind cotonogirea filistenilor, în Samson şi-a găsit o firavă expresie
conştiinţa politică a israeliţilor din epoca judecătorilor, epoca anarhiei şi
a deosebirilor dintre seminţii. El nu este o căpetenie oare. La fel ca alţi
judecători, să organizeze rezistenţa împotriva împilătorilor. Disensiunile
lui cu filistenii au caracterul unei lupte dusă de un înfocat potrivnic al
acestora ţintind să se răzbune pentru jignirile personale reale sau
închipuite. Motivaţia faptelor sale nu este numai de natură socială,
patriotică, ci una personală, dorinţa de a plăti singur poliţele. Şi abia la
sfârşitul povestirii, figura sa este în mod deosebii de aureolată, devenind
un personagiu eroic şi cu adevărat tragic. În acesi final, atât de
captivant, apare parcă embrionul unor timpuri noi când seminţiile
israelite dezbinate, sub ameninţarea pericolului crescând al filistenilor,
vor începe să înţeleagă mai bine necesitatea unirii în lupta comună
pentru libertate.
Samson a fost legat prin jurământ ca nazireu. Aceasta însă s-a
întâmplat în timpul prunciei sale. Din voinţa părinţilor. De-a lungul vieţii
sale a respectat ce-i drept poruncile exterioare ale naziratului: nu-şi taie
părul şi nu bea vin. În afară de aceasta, niciodată nu a fost călăuzit de
motive religioase. Nu se poate spune, deci că el ar fi fost partizanul
iahvismului. În întâmplările amoroase cu filistenele, în luptele de unul
singur şi în înşelăciunile sale condamnabile din punct de vedere moral,
datorită cărora s-a vărsat din plin sânge uman – cât este Samson de
primitiv şi de păgân! N-a fost nici judecător înţelept, nici un comandant
demn al seminţiei sale. Şi nici un om religios nlin de harul credinţei.
De aceea, ne surprinde faptul că redactorii Bibliei au inclus istoria
sa în cărţile canonice, dându-1 pe undeva drept model de urmat. Şi nu
numai atât. Prin aceasta, ci au oglindit într-o manieră naturalistă, fără
echivoc, lucruri care n-ar trebui prezentate în scrieri considerate ca
sfinte. Se poate, ce-i drept, spune că Biblia este realistă şi tratează viaţa,
aşa cum s-a prezentul ea în realitate. Tocmai iri aceasta constă
dificultatea că eii prezintă în mod extrem de îngăduitor amorurile
israelitului cu femei de origine Străină şi nu îşi ascund satisfacţia, care
aprobă escapadele ak prădalnice.
De ce oare s-a introdus acest erou necioplit al povestirilor populare
în buna companie a regilor, căpeteniilor şi prorocilor? Credem că
răspunsul e simplu. Samson a devenit pentru israeliu întruchiparea unei
epoci istorice, a luptelor duse cil filistenii si. În această postură, s-a
înălţat atât de mult în tradiţia populară, încât a fost imposibil să fie dat
uitării de redactorii, Bibliei.
În ultimă instanţă, lupta cu fillstenu se desfăşura pe fundalul
luptei peritru existenţa naţională şi, în acelaşi timp, pentru menţinerea
religiei israelite. De aceea, tot ceea ce a făcut Samson a căpătat în ochii
iahviştilor sens şi importanţă religioasă.
Afirmam că Samson este o figură legendară, însă acţiunea
povestirii întâmplări-lor sale are la bază evenimente istorice adevărate.
Luptele militare cu filistenii au marcat calea tsraeliţilor pentru alte două
veacuri şi s-au terminat cu victoria finală a regelui David.
Până nu de mult ani avut despre filisteni prea puţine date. Acum
însă, datorită marilor descoperiri arheologice cât şi a descifrării
hieroglifelor egiptene şi scrierii cuneiforme mesopotumiene, ani obţinut
informaţii relativ precise asupra lor
Dorind să ne forrriâm o imagine mai completă despre filisteni şi să
înţelegem împrejurările în care şl-au tăcut dpanţia în canaan, trebuie să
cunoaştem mai îndeaproape timpurile în care au trăit şi au acţionat. La
aceasta ne ajută săpăturik-arheologice din Mycene, din Creta, Troia.
Anatolia, Siria. Palestina şi Egipt. Acestor descoperiri le datorăm
multitudinea de cunoştinţe despre epocile care înainte au fost pentru noi
o mare necunoscută.

În cel de-al doilea mileniu î.e.n. Crcla a fost ocupată de un popor,


creator; il unei culturi rafinate şi fondatorul. În Marea Egee, a celui mai
puternic stat comercial. In acelaşi timp, Peloponesul era locuit de
popoare, ale căror origine şi limbă nu le cunoaştem. Ele au fost învinse
de ahei. Triburi de războinici greci, care foloseau arme din bronz.
Căpeteniile lor au construit fortificaţii la Mycene, Tirynt şi în alte
localităţi din Argolida. Tucidide menţionează că triburile aticilor se
ocupau cu pirateria şi că îşi construiseră o flotă puternică, care devenise
o concurentă periculoasă pentru locuitorii Cretei.
Inccpând din secolul al XV-Ica î.e.n., aheii. Sub conducerea
Atriilor. Dinastie din care a făcut parte şi Agamemnon. Vor înlătura
treptat pe cretani din posesiunile lor coloniale situate în insulele din
Marea Egcc şi de pe malul Asiei Mici. În anul 1400 Î.e.n. Cuceresc Creta
şl distrug cultura Înfloritoare minoica. Denumită aşa de la legendarul
rege Minos. In jurul anului 1180 Î.e.n., după zece ani de asediere,
transformă In ruine Troia.
Nu mult timp s-au bucurat Insă de succesele lor. Din interiorul
Europei veneau alte triburi greceşti barbare, cunoscute sub denumirea
de dorieni, grecii istorici de mai târziu. Ele au cucerit Peloponezul, Creta,
insulele din Marea Egee şi litoralul Asiei Mici.
Sub presiunea lor, asupra teritoriilor Mării Egee a avut loc una
dintre acele revoluţii etnice, care au produs marile migraţii ale
popoarelor. Locuitorii Balcanilor, lliriei şi ai insulelor din Marea Egee,
izgoniţi din posesiunile lor, s-au îndreptat val după val spre sud tn
căutarea unor noi meleaguri. Au trecut prin Anatolia, Asia Mică. Siria şi
Canaan pentru a ajunge plnâ In Delta Nilului. Mernephtach îi înfrân-ge
şi îi obligă să se reîntoarcă.
Noua lor invazie asupra Egiptului. În anul 1191 î.e.n., a fost mult
mai periculoasă. Nenumărate hoarde de războinici Împreună cu familiile
şi averea lor înaintau pe malul Siriei şi Canaanului, apărate dinspre
mare de o flotă numeroasă de corăbii. Sub loviturile lor dispare statul
hittit, a cărui capitală Hattuşaş, de pe râul Halis. Se transformă pentru
totdeauna într-un morman de ruine şi cenuşă. Cade pradă invadatorilor
şi Cilicia, renumită pentru nenumăratele ei herghelii de cai de rasă.
Oraşele feniciene Byblos, Sidon şi Tir se predau de bunăvoie şi, în acest
fel. Pre-înttmpină exterminarea. După străbaterea Canaanului de-a
lungul mării, invadatorii pătrund In Egipt şi distrug teritoriile lui de
nord. Faraonul Ramscs al Ill-lea (1198-1167 Î.e.n.) a trebuit să depună
mari eforturi pentru a-i opri. Pină la urmă i-a tnfrtnt atât pe uscat cit şi
pe mare. Nimicindu-lc flota In lupta navală de la Pelusium. Cel mai mare
pericol care a atlrnat vreodată deasupra Egiptului de-a lungul întregii
sale istorii, a fost deci Înlăturat. Ramses n-a mai avut însă putere pentru
a-i izgoni pe invadatori şi din Canaan. Şi Siria. Datorită acestui fapt. O
ramură de-a lor scăpată de la distrugere a putut fără nici un obstacol să
se aşeze în câmpia fertilă de pe litoral în partea de sud a Canaanului şi
să rămână aci peste veacuri.
Printr-o întâmplare fericită s-a păstrat un document egiptean care
cuprinde informaţii deosebit de preţioase despre aceste misterioase
popoare migratoare. La Medinet Habu, aşezat la o depărtare nu prea
mare de Teba, au fost descoperite ruinele templului zeului Amdn. Pereţii
lui, de sus până jos, erau plini cu inscripţii şi picturi, care reprezentau
într-un mod sugestiv şi dramatic desfăşurarea luptei faraonului cu
invadatorii. In timp ce pe uscat pedestrimea egipteană se întâlneşte în
fervoarea luptei cu războinicii străini, pe mare. Vasele faraonului au
repurtat o victorie decisivă asupra flotei inamicului. Se vede cum, din
navele în flăcări ce so scufundau, cădeau morţii sau se aruncau în apă
vâslaşii înspăimântaţi.
Pe una dintre Iresce se observă bivoli înhămaţi ia care grele,
încărcate cu temei, copii şi pradă de război. Deci, aceasta era o
migraţiune a popoarelor, în înţelesul deplin al cuvântului. Bărbaţii sunt
de statură înaltă, feţele lor rase se disting prin nasuri drepte, tipic
greceşti şi frunţi înalte. Războinicii poartă pe cap coifuri ciudate din pene
de păsări, ce amintesc de coifurile eroilor lui Homer de pe basoreliefurile
antice. Şi săbiile late. Scurte şi mici, şi scuturile rotunde par a fi de
origină grecească.
Din inscripţiile de pe pereţi aflăm că egiptenii îi numeau pe
invadatori „popoarele mării”. Printre triburi se menţionează acolo
războinicii lui Donoi şi Ahaiva^; acestea sunt denumiri sub care poate se
ascund danaienii şi aheii, cunoscuţi nouă din istoria Greciei. Întâlnim,
de asemenea, denumirea egipteană a filistenilorpalesci sau prst. Cu toate
aceste date, cercetătorii nu sunt de acord în ceea ce priveşte originea
etnică a invadatorilor. Dacă aceştia au fost un amestec de triburi de cele
mai diferite rase, după cum considerau unii, se poate presupune cu
mare certitudine că ele au rămas sub influenţa culturii greceşti, şi chiar,
că au fost izgoniţi de către dorieni şi ahei din Peninsula Balcanică, Asia
Mică şi insulele Mării Egee.
După expediţia nereuşită asupra Egiptului, filistenii s-au aşezat în
Canaan aproape concomitent cu israeliţii. Ştim din Biblie că ei au ocupat
o regiune fertilă de pe litoral, la sud de munţii Cârmei. Oraşele-state ale
lor – Gaza, Askalon, Ajdod, Gat şi Ekron – au format o federaţie,
denumită în greceşte pentarchia. Orientân-du-şi expansiunea lor
teritorială în interiorul continentului, ei au intrat imediat în conflict cu
triburile israelite ale lui Iuda şi ale lui Dan cu care se învecinau. Separe
că tocmai aceste prime ciocniri reprezintă fundalul istoric pentru
povestirea lui Samson.
Ştim, deja, că filistenii formau, printre „popoarele mării”, o grupă
etnică nu prea numeroasă distinctă. Bibliştii şi arheologii fac eforturi
pentru a afla cât mai multe despre ei şi în ultima vreme s-au obţinut în
acest sens o serie de realizări. Să prezentăm pe scurt rezultatele
căutărilor lor de până acum.
Mai întâi trebuie menţionat că m conformitate cu tradiţia evreiască
filistenii ar fi venit din Creta. Prorocul Amos (c.9, v.7) spune că
Dumnezeu î-a adus din Caftor. Denumire sub care se ascunde Creta (în
textele babilonene: Kaftora). Îndoielile în ceea ce priveşte o asemenea
interpretare a denumirii Caftor sunt spulberate mai târziu de prorocul
Iezechiel care identifică în mare măsură, pe filisteni tu cretanii. Daca am
recunoaşte deci legenda evreilor ca adevărată, am ajunge hi convingerea
că filistenii au fost aheii care au cucerit Creta, iar apoi. La rândul lor. Au
fost izgoniţi de acolo de către dorieni.
Din păcate, asemenea legende sunt de cele mai multe ori
înşelătoare şi nu au nici o valoare ştiinţifică. Anumiţi cercetători au atras
însă atenţia asupra unui fapt ce dă de gtndit, şi anume că anumite
nume filislene au fost de origine ilirică şi că în Iliria a existat oraşul
Păleşte. Deoarece emigraţia popoarelor doriene a început tocmai de
acolo, nu este exclus că filistenii au fost locuitorii care au precedat pe
ilirii greci, izgoniţi de către invadatori.
Să vedem acum ce afirmă arheologia pe baza săpăturilor efectuate
în Siria şi Palestina. În ruinele oraşului Ugarit au fost găsite morminte
purtând trăsături caracteristice egeene. Cipriene şi myceniene. Ceramica
scoasă din ruinele a cinci oraşe filistene din vechiul Canaan în mare
măsură este myceniană. Cupele şi cănile sunt împodobite cu ornamente
figurative de culoare neagră şi roşie amplasate pe fondul unei culori
galben deschis. Vase identice de ceramică erau folosite în Mycene.
Oraşul lui Agamemnon.
Şi mai elocvente sunt alte descoperiri arheologice. În povestirea
despre Samson. Biblia prezintă pe filisteni ca pe un popor îndrăgostit de
libaţii publice. Din Biblie aflăm: „Iar după ce s-a veselit inima lor, au zis:
„Aduceţi pe Samson din închisoare, ca să mai râdem de el„. Şi au adus
pe Samson din temniţă şi râdeau de el, şi-1 trăgeau de urechi şi l-au pus
între doi stâlpi (.) Casa era însă plină de bărbaţi şi de femei, că erau
acolo toţi fruntaşii filistenilor, iar pe acoperiş se aflau ca la trei mii de
oameni bărbaţi şi femei care se uitau şi râdeau de Samson”. Acest tablou
sugestiv al ospăţului a fost completat de arheologie în mod neaşteptat. In
ruinele oraşelor filistene au fost găsite un mare număr de căni de bere,
prevăzute cu ciocuri cu filtre pentru reţinerea rămăşiţelor de orz, ce
pluteau prin berea proaspăt preparată. Se dovedi, deci că în ţara vinului
filistenii menţinuseră cu încăpăţânare berea, băutura tradiţională a
războinicilor greci.
Ce concluzii putem trage noi din aceste fapte? Nu putem afirma cu
toată certitudinea că filistenii au făcut parte din marea familie a
triburilor greceşti. Un lucri este însă sigur, şi anume că au rămas mult
timp sub influenţa culturii lor şi că şi-ai însuşit obiceiurile lor. Nu este
exclus faptul că se aflau printre ei şi fugari ahei dir Argolida, Iliria, Asia
Mică, Creta şi din restul insulelor Egee. După toate probabilităţile aceştia
erau un amestec de vântură lume de origine grecească şi negreceascâ
care, după înfrângerea din Egipt, s-a unit pentru cucerirea comună a
Canaanului
Pe drept cuvânt se naşte întrebarea: în ce fel un grup aşa de mic
de invadatori au putut nu numai să-şi menţină cuceririle lor, dar cu
timpul, împreună cu israeliţti. Să şi subordoneze chiar aproape tot
Canaanul? Superioritatea lor consta în acees că aduseseră cu ei secretul
prelucrării fierului. Armele lor şi uneltele din fier k asigurau 0
superioritate netă asupra ţării, care se mai afla încă în epoca bronzului
23ţ
Să ne reîntoarcem cu câteva secole în urmă. Penlru a alia pe ce căi
au ajuns filistenii în posesiunea fierului. Undeva. În munţii Armeniei,
locuia un trib Kizvadan; are. În secolul al XlV-Iea î.e.n., a învăţat să
topească fierul. El nu a realizat o nouă descoperire ci pur şi simplu a
folosit o metodă mai ieftină şi mai eficace de producere a fierului. În
Egipt şi în Mesopotamia se cunoştea fierul incă din mileniul trei î.e.n.
Insă era atât de rar încât era preţuit mai mult decât aurul.
Kizvadanii au fost înfrânţi de hittiţi şi desigur că le-au împărtăşit
acestora secuiul topirii fierului, secret pe care aceştia l-au păstrat apoi
ca ochii din cap. Ciiul unul din faraoni a rugat pe un rege hittit cu care
era în relaţii de prietenie să-i dezvăluie secretul, drept răspuns a primit,
fără nici un comentariu, numai un stilet din fier.
În secolul al XH-tea i.e.n. „popoarele mării” au distrus puterea
hittită şi, desigur ci, printre nenumăratele prăzi de război au acaparat şi
secretul topirii fierului, păzit cu atâta străşnicie.
Aceeaşi comoară preţioasă o posedau şi filistenii. In Cartea Ia lui
Samuet (c. 13, v. 19-22) cităm: „Fierar nu era în toată ţara lui Israel, căci
filistenii se temeau ca nu cumva israeliţii să-şi facă săbii şi suliţe.
Trebuiau deci să se ducă toţi israeliţii la filisteni, ca să-şi ascută fiarele
plugurilor şi sapelor lor, topoarele şi securile lor. Când se făcea vreo
ştirbitură la ascuţişul fiarelor de plug, al sapelor, al topoarelor şi
securilor lor, sau când trebuia să îndrepte vreun corn de furcă. De aceea;
în timpul războiului de la Micmas, tot poporul care era cu Sau] şi cu
fbnatan nu avea nici săbii nici suliţe.”
Aşa cum rezultă din cele citate, filistenii ţineau pe israeliţi ta
dependenţă, apărând în mod draconic monopolul asupra fierului. Acesta
era un monopol militar şi economic, deoarece în Canaan nimeni în afară
de ei, nu putea produce arme de fier sau unelte necesare In meşteşugărit
şi agricultură. E drept că israeliţii puteau procura unelte, dar tn ceea ce
priveşte reparatul şi ascuţitul lor trebuiau să apeleze la filisteni, care
pretindeau pentru aceste servicii şi sume importante de bani.
E uimitor felul In care arheologia a confirmat în întregime
informaţia Bibliei. Pe teritoriile fostelor stătuleţe filistene a fost
descoperită o cantitate uriaşă de obiecte din fier, în timp ce în alte părţi
ale Canaanului, ele constituie o raritate. Această imagine se schimbă în
mod radical când se fac săpături în straturile provenind din perioada de
după Înlăturarea hegemoniei filistene de către David. De atunci, fierul
apare într-o cantitate mai mare şi egal împărţit pe întreg teritoriul
Canaanului.
Prin înfrângerea monopolului filisten şi intrarea popoarelor semite
ale Canaanului în epoca fierului, se realicuă o victorie a israeliţilor nu
numai din punct de vedere militar, ci şi o însemnatt revoluţie economică.
După două sute de ani de lupte grele filistenii au fost înfrânţi. Dar,
cu toate că de acum încolo jucau un rol politic secundar, ei n-au
dispărut din filele istoriei.
De la ei se trage denumirea Palestinei acceptată, mai târziu, în
nomenclatura romană. In acest mod ei au repurtat o victorie neaşteptată
pătrunzând în eternitate prin denumirea ţării pe care, cu toate eforturile
îndelungate, nu au reuşit să şi-o subordoneze.
VÂRSTA DE AURA ISRAELULUI
MONARHIA LUI SOLOMON
Monarhia lui Soomon nun Ţările supuse
MAREA
Sa AKho MEDT E R A N Ă
PREOTUL ELI Şl NAŞTEREA LUI. SAMUEL. Pe muntele Efraim era
aşezat orăşelul Ramataim. Locuia acolo Icvitul Elcana împreună cu cele
două femei ale sale Ana şi Penina. Penina avea copii şi continuu o
batjocorea pe Ana care n-avusese această bucurie. O dată pe an. Când
întreaga familie mergea Ia Silo să aducă jertfa Domnului în cortul sfânt
cu a lui Arcă a Legă-mântului. Sărmana femeie se ruga lui lahvc să-i
dăruiască un lui, jurându-se că-1 va lăsa în slujba Domnului, ca naucu.
Tn acest timp demnitatea de preot şi judecător aparţinea lui Eli. Bărbat
neîntinat şi credincios, bătrân ca vremea şi lipsit de vlagă. Într-o zi. Când
Eli stătea pe scaun la uşa cortului-templu şi se încălzea la soare, a zărit-
o pe Ana rugându-se. Nevasta lui Elcana se ruga din toată inima,
mişeându-şi buzele în neştire. Aceasta 1-a mirat mult pe bătrân.
Obişnuit ca pelerinii să-şi spună cu voce tare grijile şi dorinţele lor. A
crezut că femeia a venit beată la templu şi a început s-o mustre fără
milă. Ana i-a răspuns cu pictate cuvenită: „Nu, Domnul meu! Eu sunt o
femeie cu inimă întristată; nici vin nici sichere n-am băut, ci îmi revărs
sufletul înaintea Domnului”. Eli a fost mişcat de soarta tristă a femeii şi
a rugat-o să plece, spunându-i aceste cuvinte: „Mergi în pace şi
Dumnezeul lui Israel să-ţi primească cererea pe care ai făcut-o”.
În mai puţin de un an de la această întâmplare Ana a născut un
băiat căruia i-a dat numele Samucl. Când acesta se făcu băieţandru,
mama. Care nu-şi uitase jurământul, I-a adus In Silo să slujească lui
lanve pină la slârşitul vieţii sale. Dând preotului în dar trei viţei, trei
desagi de făină şi un burduf de vin s-a rugat Domnului şi. Plină de
bucurie, s-a înapoiat la Kamatatm. De atunci, Samuel a început să
îndeplinească diferite treburi iu templu şi să se pregătească pentru a
ajunge preot. Întotdeauna umbla „îmbrăcat în haine curate din în alb.
Iar mama venea deseori la Silo pentru a i le spăla şi pentru a-i aduce
îmbrăcăminte nouă.
Venerabilului Eli nu-i era dată o bătrâneţe liniştită. Fiii lui, preoţii
Ofni şi Finees, se comportau în mod nesăbuit şi îi făceau multe necazuri.
Obligau pe pelerini la dări exagerate şi, ceea ce era mai rău. Se dedau la
desfrâu cu femeile ce păzeau porţile templului. Când credincioşii fierbeau
carnea în căldare ei luau cu furculiţele cele mai bune bucăţi. Aviditatea
lor, samavolnicia şi desfrâul au produs mare nemulţumire în Israel. Eli îi
certa într-una, amintindu-le 'să se întoarcă pe calea Domnului. Dar ei
nu-1 ascultau şi făceau într-una rău. Fiind atât de bătrân, fără puteri şi
aproape orb, preotul era supărat de moarte că nu mai avea nici putere,
nici plăcere să se mai împotrivească fiilor, lăsând impresia că e
îngăduitor cu ei.
În acest mediu destrăbălat şi în lipsa unei supravegheri paterne a
crescut Samuel, ducând o viaţă neîntinată şi slujind cu credinţă lui
Iahve. Cu timpul, devenind preot începător, pelerinii au răspândit în
întregul Israel vorbe despre el, tăudindu-i dreptatea. Chiar şi Eli. Cu
toate că nu încetase să-şi iubească fiii degeneraţi şi-a pus în el toată
speranţa, iar în adtncul sufletului îl considera drept urmaş. Samucl era
un preot atât de înfocat încât îşi petrecea şi nopţile în templu. Odată a
auit uu glas care l-a stngat pe nume. Întotdeauna gata să facă bine s-a
grăbii imediat la Eli convins fiind că el ii cheamă. A văzut însă că preotul
dormea dus, iar sculat din somn acesUi nu ştia nimic. Acelaşi lucru s-a
întâm-plat şi în noaptea următoare. Abia; i treia oară a înţeles Eli că
acesta a fost glasul lui lahve.'L-* învăţat deci pe Samuel cum să se
comporte clnd îşi va auzi iarăşi numele său. Samuel a ascultat sfatul
învăţătorului său. Când lahve 1-a chemat din nou. A căzut cu faţa la
pământ şi 1-a întrebat ce doreşte. Şi a aflat atunci un lucru care 1-a
cutremurat profund. Dimineaţa Eli i-a cerut să repete discuţia avută
noaptea. Samuel a început să-i răspundă pe ocolite şi abia forţat, cu faţa
plină de durere, i-a spus că lahve. Mâhnit de nimicnicia faptelor fiilor lui
Eli a hotărât. Să piardă neamul preoţesc. Bătrânul a plecat capul sub
lovitura grea răspunzând cu pietate aJâncă: „El e Domnul; facă dar ce va
binevoi”. Ştirea că Samuel vorbeşte cu Dumnezeu a înconjurat repede
ţara Canaanului. Seminţiile israelite au început să vadă în el trimisul
Domnului, prorocul şi judecătorul lor. Sfinţenia sa a devenit pentru ei
singura călăuză morală, în timp ce fiii lui Eli au pierdut încrederea în
faţa poporului.
DISPARIŢIA DINASTIEI LUI EU. Filistenii au subjugat ludea şi au
început lupta cu seminţia lui Efraim. În lupta de la Afec, ei au repurtat o
victorie, omorând patru mii de efraimiţi. Atunci căpeteniile efraimite şi-
au amintit că Moise şi Iosua nu au pornit niciodată la luptă fără Arca
Legământului în care locuia lahve. Considerând că înfrângerea de Ia Afec
se datoreşte lipsei Arcei Legământului, au trimis după ea la Silo pe leviţi,
în frunte cu preoţii Ofni şi Finees. Abia ajunsă în tabără, Arca
Legământului aurie cu heruvimii înaripaţi deasupra, că luptătorii au şi
dat un strigăt mare de bucurie, însufleţindu-se din nou pentru a începe
lupta. S-a încins a doua bătălie, împotriva speranţelor, israeliţii au fost şi
a doua oară groaznic înfrânţi. Pe eâmpul de luptă au rămas treizeci de
inii de războinici iar restul trupelor, care au scăpat din măcel, o luară la
fugă înspăimântate.
Cea mai mare catastrofă însă. A fost că Arca Legământului, darul
sfinţit al lui lahve, a căzut în mâinilc duşmanului, a filistenilor păcătoşi
şi nctăiaţi împrejur. De pe vremea egiptenilor, seminţiile lui Iacov
niciodată nu s-au găsit atât de amarnic înfrânte şi subjugate. Eli avea pe
vremea aceea nouăzeci şi opt de ani. Gârbovit, aproape orb, şedea şi
aştepta rezultatul luptei Inima i se cutremura, gândindu-se la Arca
Legământului şi, cu toate că avea mare încredere în torţa ei magică, îl
mistuiau mustrările de conştiinţă că a acceptat, la îndemnul fiilor săi, să
fie luată din sanctuar.
După un timp oarecare a venit Ui el un soldat obosit şi plin de praf
care scăpase din luptă. Când Eli auzi vestea înfrângerii, a morţii fiilor săi
şi a pierderii Arcei Sfinte abia s-a ridicat ca ameţit de pe scaun şi şi-a şi
frânt şira spinării, sfârşindu-şi astfel viaţa, după patruzeci de ani în
slujbă de preot. Soţia lui Finees, auzind aceste veşti o apucară dintr-o
dată durerile facerii şi, murind, a născut un fiu. După pierderea soţului
şi a Arcei Legământului, a fost mângâiată că lasă măcar un urmaş,
înainte de a-şi da duhul, a şoptit: „S-a dus slava din Israel, căci s-a luai
Chivotul Domnului”.
SOARTA CIUDATĂ A ARCEI LEGĂMÂNTULUI. După înfrângerea de
la Afec Israelul a fost cuprins de jale. Filistenii au călcat pămlnturile
efraimi-ţilor şi au dărâmat Silo, capitala religioasă şi laică a seminţiilor
israelite. In ruine a dispărut şi cortul sfânt al lui Moise, singurul
sanctuar sfânt al lui lahve. Pentru israeliţi a început o perioadă lungă de
robie, de împilare şi de decădere spirituală.
După un timp oarecare, în această perioadă neagră a înfrângerii, a
străfulgerat prima rază de speranţă. Din oraşele filistene străbăteau veşti
încu-
* ' rajatoare pe care oamenii le transmiteau din gură în gură, din
sat în sat, din oraş In oraş. Îşi povesteau unul altuia că filistenii au dus
Arca Legământului la Aşdod şi au vârit-o în capiştea lui Dagon, zeul lor
suprem. A doua zi, când filistenii au intrat în templu, au văzut
înspăimântaţi că Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea Arcei
Domnului, îl aşezară din nou pe postament. Dar, In dimineaţa următoare
l-au găsit din nou cu faţa Ia pământ iar ambele lui mlini şi picioare
zăceau tăiate pe prag.
În acelaşi timp, ţara a fost năpădită de şoareci care. Distrugeau
recoltele şi împrăştiau o boală molipsitoare. Locuitorii Aşdodului au
adunat pe toate căpeteniile filistenilor declarându-le că doresc cu orice
preţ să scape de trofeul blestemat. Şi au dus Arca Legământului la Gat.
Dar şi acolo a izbucnit epidemia groaznică care a înghiţit o mulţime de
oameni. Până la urmă, periculoasa captură de război a fost trimisă la
Ecron, cu toate protestele şi plângerile locuitorilor lui: „Chivotul
Dumnezeului lui Israel a venit la noi, ca să omoare şi pe poporul nostru”.
Atunci au trimis şi au adunat toate căpeteniile filistene. Nu mai era nici
un oraş sau un sat care să primească Arca aurită, cu toate că valoarea ei
era uriaşă. Oamenii' tremurau de frică în faţa forţei magice care într-un
mod atât de păgubitor a atins oraşele filistene. Până la urmă. Magii
filisteni au îndemnat să fie înapoiată Arca israeliţilor. Au pus-o într-un
car tras de vaci care abia fătaseră şi care n-au mai purtat jug. De
asemenea, au pus In car lăzi cu jertfe de îndurare date de către cele cinci
oraşe mari filistene. Vacile au fost lăsate să plece fără ca nimeni să le
mâne. Mare le-a fost mirarea că ele s-au îndreptat mugind înfiorător spre
graniţele israelite, împotriva instinctului matern, care ar fi trebuit să le
îndemne să fugă la viţeii închişi în grajduri. După şapte luni Arca s-a
întors la poporul israelit. La Betşemeş, israeliţii, care erau la' secerişul
griului au văzut spre marea lor uimire carul cu Arca Sfântă a
Legământului. Au luat-o imediat din car şi-au pus-o pe o piatră mare, pe
câmpie. Apoi, sfărâmară căruţa în bucăţi, iar vacile le-au ars pe rug. Au
comis însă un sacrilegiu. Lăsându-se stăpâniţi de tentaţia păcătoasă a
curiozităţii, se uitară în lăzi pentru a se convinge ce se află în ele. Atunci,
Iahve se mânie şi luă viaţa la cincizeci de mii de locuitori din Betşemeş.
Arca a fost trimisă apoi la Chiriat-Iearim unde fu pusă sub grija lui
Aminabad şi a fiului său Eleazar. Ea va rămâne acolo până în momentul
când David o va aduce în mod solemn la Ierusalim.
SAMUEL REFORMATORUL. Au venit timpurile grele ale robiei şi
ale împilării. Silo zăcea în ruine ceea ce I-a făcut pe Samuel să se mute
în oraşul său natal Ramataim. Steaua sa insă, strălucea din ce în ce mai
puternic. Avea viziuni şi prorocea, pronunţân-du-se împotriva zeilor
canaaneni. A înfiinţat o şcoală de proroci în care împreună cu elevii săi,
cu ajutorul muzicii. În sunet de tamburine şi dans. Erau cuprinşi de un
extaz religios anunţând victoria apropiată a lui Iahvc împotriva
asupritorilor Israelului. Treptat, întreaga ţară a fost cuprinsă de o ură
fantastică împotriva filistenilor.
Samuel nu era nici comandant, nici războinic, dar acţiona ca un
vizionar şi ca un înţelept apostol al poporului, îndeplinea nunumai cea
mai înaltă demnitate, de preot, dar şi pe cea de judecător. Dţ trei ori pe
an mergea şi cerceta Betelul, Ghilgalul şi Miţpa şi-i, judeca pe israeliţi.
Pedepsele sale erau primite de toate seminţiile fără împotrivire. Poporul
israelit avea din nou îndrumătorul dorit sub conducerea căruia a început
să meargă pe drumul greu al renaşterii interne şi al unităţii politice.
Au trecut douăzeci de ani. Samuel a adunat la Miţpa pe toţi
israeliţii pentru a-i Îndemna la. Unitate în lupta apropiată pentru
eliberarea lor. Neliniştiţi, filistenii au trimis o armată mare pentru a
înăbuşi în faşă primele seanţei ale rezistentei. Când era să se ajungă la
arme, s-a dezlănţuit dintr-o dată o furtună straşnică. Tunetele şi
fulgerele au provocat în rândurile filistenilor panică şi dezorientare.
Folosin-du-se de haosul din rândurile duşmanilor, israeliţii i-au lovit cu
furie produ-cindu-le mari pierderi. Bătuţi, împilătorii au căutat salvarea
în fugă, retră-gându-se pe teritoriul lor. Mitul că sunt de neînfrânt era
aşa de puternic că ei înşişi credeau în el. Zguduirea suferită în urma
înfrângerii neaşteptate Ic-a răpit pentru mult timp dorinţa de expansiuni
acaparatoare.
De atunci, Samuel a putut In mod liniştit să se consacre muncii de
întărire a puterii sale. Ramataimul a devenit” capitala taică şi religioasă a
Israelului. Marele proroc şi judecător a înfiinţat acolo un nou sanctuar al
lui Iahve, ' de unde conducea viaţa Israelului. Visa la planuri măreţe de
viitor. Vroia ca orânduirea înfăptuită de el să devină trainică şi ca
puterea religioasă şi laică, să devină în seminţia sa ereditară. De aceea,
învăţa pe cei doi fii ai săi arta guvernării, numindu-i judecători în Beer-
Şeba.
Ajunsese la o vârstă înaintată şi avea nevoie de ajutorul lor. Dar,
ca o ironie a soartei, planurile sale s-au năruit din aceleaşi cauze care
întristaseră ultimii ani ai Iui Eli. Fiii săi s-au dovedit a fi nişte uşurateci.
Depravaţi şi a vizi de câşl iguri, s-au lăsat corupţi dând pedepse
nedrepte. S-a ajuns, în ultimă instanţă, până acolo. Încât funcţia de
judecător să fie detestată, de toată lumea. Samuel era prea bătrân şi
prea îngăduitor cu fiii săi, pentru a se putc. I împotrivi râului. Poporul
israelit a început din ce în ce mai greu să suporte orânduirea introdusă
de el. Mai ales că filistenii deveniseră mai agresivi şi apărea din ce în ce
mai imperioasă necesitatea alegerii unei căpetenii caic să conducă
poporul în kipla peni iu apărarea libertăţii. Popoarele învecinate aveau
regii lor. Aşa că israeliţii au ajuns la convingerea că numai orânduirea
monarhică îi poate salva. Respectau însă aşa de mult pe Samuel. Că i-au
dat lui mină liberă pentru a-l alege pe rege. Reprezentanţii seminţiilor s-
au adunat cu toţii la Ramataim şi i-au spus aceste cuvinte: „Tu ai îmbă-
irânit, iar fiii tăi nu-ţi urmează căile. IVaceea, pune peste noi un rege ca
sii ne judece acela, ai şi la celelalte po poare”.
Samuel a fost mult cutremurat de această cerere. Aşa i se plătea
pentru binele făcut poporului? Cu faţa întristată s-a gândit ce să facă
pentru a evita divizarea puterii preoţeşti, pentru a salva orânduirea
teocratică, asigurând ereditatea fiilor săi. A spus atunci poporului că îi
va răspunde în ziua următoare.
Avertismentul că înlăturarea lui Samuel de la putere şi alegerea
regelui îl va supăra pe Iahve n-a avut nici o urmare. Cu încăpăţânare.
Bătrânii cereau un rege. Atunci, Samuel a încercat să-i sperie,
prezentându-lc toate pericolele pe care le atrage după sine monarhia:
„lată care vor fi drepturile regelui care are să domnească peste voi: pe fiii
voştri arc să-i ia el şi arc să-i pună la carele sale. Arc să facă din ei
călăreţii săi. Şi au să fugă pe lingă carele lui; arc să pună din ei căpetenii
peste mii, căpetenii peste sute. Căpetenii peste cincizeci; să lucreze
ţarinile sale. Să-i secere pâinea sa. Să-i facă arme de răboi şi unelte la
carele lui. Felele le va lua ca să facă miruri, să gătească mâncare şi să
facă pâine. Ţarinile, viile şi grădinile de măslini cele mai bune ale voastre
Ie va lua şi le va da slugilor sale. Din semănăturile voastre şi din viile
voastre va lua zeciuială şi va da oamenilor săi şi slugilor sale. Din robii
voştri, din roabele voastre, din cei mai buni feciori ai voştri şi din asinii
voştri va lua şi-i va întrebuinţa la treburile sale Din oile voastre va lua a
zecea parte şi chiar voi veţi fi robii lui. Veţi suspina atunci sub regele
vosiru, pe care vi l-aţi ales şi alunei nu vă v-a răspunde Domnul”.
Bătrânii nu s-au speriat însă de aceste preziceri triste şi şi-au
menţinut iu continuare rugămintea. Lui Samucl nu i-a rămas nimic
altceva decât să promită, cu inima îndurerată, ca va reflecta asupra unui
candidat corespunzător la tronul regal.
CUM A FOSTSAUL UNSCA REGE. În Ghibea. Pe pământul
efraimiţilor. Locuia un om pe nume Chiş. Ai cărui fii erau cunoscuţi
pentru curajul, prestanţa şi statura lor înaltă. Printre ci. ÎN mod
deosebit, se remarca Sattl. Un tinăr deosebit de chipeş cu un cap mai
inall decâl toţi ceilalţi bărbaţi isracliţi. Oraşul Ghibea se afla pe atunci
sub asuprire lilisteană. Aici îşi avea reşedinţa guvernatorul militar care.
Cu ajutorul unor trupe puternice şi a numeroşi perceptori, smulgea
dările (k la locuitorii subjugaţi.
Familia lui Chiş se ocupa cu cultivatul pămânlului şi creşterea
vilelor. Erau, deci, ţărani simpli, cu trup şi suflet sănătos neîntinaţi de
viaţa orăşenească. Se bucurau de o bună apreciere de fii demni ai
Israelului care nu se împăcau cu jugul, fiind totodată credincioşi înfocaţi
ai lui Iahve. Într-o bună zi li s-au rătăcit pe undeva asini-ţelc. Chiş îl
trimise imediat pe Sa ui. Împreuna cu o slugă. În căutarea animalelor
pierdute. Au căutat amândoi asiniţele pe muntele Efraim, prin. Vnu-
lurile Şaliş, Salini, lemini şi Ţuf. Însă fără să le găsească. Când au ajuns
în vecinătatea oraşului Ramataim. Saul a hotărât să se întoarcă acasă
fiindu-i teamă că tatăl lui se va nelinişti de lipsa sa atât de îndelungată.
Dar sluga 1-a sfătuit să ceară ajutor preotului şi prorocului. Care locuia
în oraşul apropiat. I-a plăcut lut Saul această idee. Dar se jena să
meargă la sfinţia sa fără daruri. Sluga. Însă. I-a zis: „Iată am în mină un
sfert de siclu de argint: îl voi da omului lui Dumnezeu şi ci ne va arăta
calea”. Mergâiul după indicaţiile unei fete întilnitc pe drum. L-au găsit.
În poarta oraşului, pe Să-muel.
Prorocul avusese în timpul nopţii o vedenie. Arătându-i-sc, Iahve i-
a spus că îi va trimite un om din ţinutul lui Vcniamin. Care va izbăvi
poporul isiaclit din robia filistenilor. Când I-a zărit acesta pe Saul aşa de
înalt şi bine lacul, din străfundul inimii i-a şoptit parcă un glas că arc în
faţă un om demn de a sta pe tronul regal. L-a invitai să meargă imediat
să prânzească împreună, promiţându-i că o să-i găsească şi asiniţele.
Mirat de marea amabilitate a venerabilului preot, Saul. Plin de modestie,
a început să-i spună că nu merită această cinste, deoarece este din
seminţia cea mai mică a lui Israel, din familia cea mai neînsemnată a
seminţiei lui Veniamin. Dar Samucl ii linişti cum se cuvine şi nu numai
că-l luă în casa lui. Dar îl şi aşeză la masă la loc de cinste printre alţi
treizeci de oaspeţi, îmbiindu-1 cu cele mai arătoase hueâţi de carne.
Apoi, îl conduse pe terasa casei sale. Unde a vorbii cu el pină noaptea
târziu. În zorii zilei. Îl trezi şi îl conduse afară din oraş.
La un moment dat. Îşi exprimă dorinţa să vorbească cu el între
patru ochi şi îl rugă să-şi îndepărteze sluga, îndată ce au rămas singuri.
Îl unse pe Saul cu ulei drept rege. Tânărul păstor şi agricultor a rămas
atâl de uimit de toate acestea. Încât nici nu-i venea să creadă că toate se
întâmplă după voia lui Iahve. Se convinse abia atunci, când i se întâmplă
pe drum întocmai ceea ce îi prezisese prorocul. Mai întii. Întâlni lângă
mormântul Rahilct doi veniamiţi care îl înştiinţară că asiniţele s-au găsit
şi că tatăl său aşteaptă cu nerăbdare reîntoarcerea sa. Apoi. Când
ajunse în împrejurimile muntelui Ta bor. Îl salutară trei pelerini şi din
jertfele pe care le duceau spre sanctuarul de la Ramataim ii dărutră
două pâini.
Cea mai importantă a fost în-iâ.

Întâlnirea a treia. Abia ajuns în localitatea Ghibea că zări o ceată


de proroci ce coborau de pe munte. În acompaniamentul sunetelor de
harfă, a fluierelor şi a timpanelor, bărbaţii credincioşi păşeau în pas de
dans, gesticulând. Cântând şi rostind cu un glas răguşit nişte prorociri
de neînţeles. Saul se uită la ei ca vrăjit şi simţea cum. Treptat, pogora
asupra lui duhul lui Dumnezeu. Atras în curentul extazului religios
general, nici măcar nu îşi dădu seama când începu el însuşi să danseze,
să cânte şi să prorocească. Oamenii, care se strânseră de pe câmpurile
învecinate şi îl cunoşteau pe Saul ca pe un fiu simplu şi chipeş de ţăran,
nu mai puteau să-şi revină din uimire. – „Ce s-a întâmplat cu fiu] lui
Chiş? Au'doară şi Saul e printre prooroci?” Întrebarea nu-i făcea nici o
cinste. Prorocii de atunci, printre care erau mulţi şarlatani şi impostori,
se învârteau cete, cete prin ţară, plictiseau cu cerşitul lor şi fiecăruia,
care cum vroia, îi ghiceau viitorul pe hrană sau de pomană. Oamenii se
purtau cu ei cu teamă superstiţioasă, în fond. Însă, nutreau faţă de
aceştia mult dispreţ, tn adunătura de gură cască, cădeau adesea, una
după alta. – întrebări dispreţuitoare: „Dar tatăl acelora cine-i oare?” Nici
Saul nu se bucură de bunăvoinţa lor şi, de atunci, se încetăţeni zicala
sarcastică: „Au doară şi Saul e printre proroci?”.
Actul ungerii a avut Ioc în cea mai mare taină; Saul nu trăda
nimic, nici celor mai apropiaţi din familie, ceea ce i se întâmpla lui la
Ramataim. Sosi însă momentul când î trebuit să se obţină confirmarea
alegerii de către poporul israelit. Samuel convocă în acest scop adunarea
generală la Miţpa şi. Deşi continua să fie supărat din cauza înlăturării
familiei sale de la succesiune, „loaial, a prezentat candidatul său pentru
a fi acceptat. Conform indicaţiilor lui. Saul a fost ales rege. Noul
conducător, deşi renumit pentru forţa sa fizică şi curajul să*i. Era totuşi
un om modest. Alegerea îl mişcă într-atâta, încât se ascunse între căruţe
şi animalele înhămate. Au trebuit să-1 scoată de acolo cu forţa, iar când
a stat în faţa alegătorilor, înalt, cu un cap mai marc decât toţi ceilalţi,
israeliţii, cu un entuziasm nemaiînttlnit, au strigat: „Să trăiască regele”.
Apoi. Samuel a enumerat drepturile care revin puterii regale şi a
împrăştiat poporul acasă. Saul, în schimb, o porni spre Ghibea în
fruntea unui mare număr de războinici, care se puseră imediat la
ordinele lui. In timpul alegerii însă, ieşi la iveală că mulţi israeliţi au
votat împotriva. Lui, că nu îi depuseră nici omagiu, ba chiar, după
alegerea efectuată, vorbeau despre el cu mult dispreţ. Saul însă.
Cunoştea bine viaţa. Fiind un om înţelept şi potolit se făcea că nici nu
aude plângerile lor instigatoare şi nici nu se răzbună pe ei.
PRIMA VICTORIE A LUI SAUL. Şi anii au trecut. Saul nu putea să-
şi exercite puterea pe faţă şi în. Toată plenitudinea, deoarece, în Ghibea,
cit şi în multe alte oraşe israelite, se aflau trupe filistene. Mergea, deci, în
urma boilor pe câmp şi se îngrijea de familia sa. Avea doi fii. Dintre care
Ionatan pe măsură ce creştea, se dovedea a fi un tânăr foarte viteaz. La
răsărit de Iordan, în împrejurimile muntoase ale Galaadului, se afla
oraşul israelit labcş. Regele ammoniţilor Nahaş îl încercui şi se pregăti de
atacul decisiv. Locuitorii Încercuiţi vrură să intre cu el în tratative.
Orgoliosul comandant le răspunse că primeşte capitularea dar ameninţă
că fiecăruia dintre israeliţii cei învinşi va porunci să i se scoată ochiul
drept. Sub pretextul că discută aceste condiţii, Iabeşul a obţinut un
armistiţiu pe o perioadă de şapte zile şi s-a folosit de acest răgaz, pentru
a trimite soli la Saul cu rugămintea de a le veni în ajutor. La vestea
despre situaţia grea a oraşului frate din Ga-laad. În tot Israelul se
răspândi plânsul şi vaietele, iar Saul. Arztnd de mânie, căzu din nou
într-un exlaz prorocitor. Pf cei doi boi cu care ara pământul, ii ulie în
bucăţi şi îi trimise la toate seminţiile cu prevenirea ameninţătoare că vor
avea parte de aceeaşi soartă, toţi cei care nu vor lua parte la războiul
sfânt. Israeliţii se înspăimântară nu glumă şi. De îndată, la Bczec, se
adună o oaste populară, uriaşă. Saul se grăbi împotriva aramoniţilor.
Pătrunse în tabăra lor de lângă Iabeş şi îi înfrânse într-o luptă
sângeroasă.
Astfel, Saul a devenii un erou naţional, iar entuziasmul cu care a
fost înconjurat era cit pe ce să ducă la un război fratricid. Adoratorii lui
intenţionau să se răfuiască sângeros cu adversarii care. La Miţpa.
Încercaseră cu orice preţ să zădărnicească alegerea lui drept rege şi care
mai continuau să circolcască împotriva lui. Saul îi linişti însă pe înfocaţii
susţinători, in-terzicându-le să păteze cu smge frăţesc fericita zi a
victoriei.
SamucI convocă o nouă adunare a israeliţilor la Ghilgal. Aici. Se
confirmă încă o dată. Alegerea lui Saul ca rege, iar victoria a fost cinstită
prin arderea de jertfe şi un ospăţ îmbelşugat al războinicilor. Pentru
Samuel sosi momentul trist în care trebuia să se despartă de puterea
laică de judecător. Din tinereţe, şi-a exercitat guvernarea asupra
poporului său. În această slujbă a îmbătrânit şi a încărunţit. Fiii Iui, în
care îşi pusese toată speranţa neamului său. Îl decepţionaseră dureros.
Acum stătea în faţa adunării şi vorbi cu un glas tremurător:
— „lată-mă. Mărturisiţi asupra mea înaintea Domnului şi a
unsului lui, de am luat cuiva boul. De am luat cuiva asinul, de am
asupri! pe cineva şi de am apăsat pe cineva: de am luat de la cineva mită
şi am închis ochii la judecata lui. Şi vă voi despăgubi”. Poporul emoţionat
îi răspunse:
— Tu nu nc-ai nedreptăţit, nici nu ne-ai asuprit, nici nu ai luat
nimic de la nimeni”.
Predând nuuiea lui Saul. Samuel, nici pe depune nu renunţă la
rolul său conducător. Ca preot şi reprezentant al lui luhvc pe pâmânl. Se
simţea. În continuare. Îndreptăţit să conducă soarta israeliţilor, era
convins că este deasupra poporului şi a proaspătului rege uns. Care ii
datora ascultare. Şi. Ca o dovadă a puterii lui supranaturale, provocă o
ploaie cu trăsnete, deşi erau în perioada secetoasă când se strângea
recolta. In faţa acestei minuni, poporul adunat a începui să aibă teamă
nu numai de lahve, dar şi de Samuel. Pe care îl ofensaseră prin cererea
lor de a avea un rege. Înclinându-se în faţa Iui într-o supunere oarbă,
strigară cu rugă în glas: – „Roagă-te pentru noi, robii tăi înaintea
Domnului Dumnezeului tău. Ca să nu murim: căci la toate celelalte
păcate ale noastre am mai adăugat un păcat, când am cerut rege”.
Asigurându-şi. În felul acesta, j. Jmul cuvânt în problemele religioase şi
politice ale Israelului, Samuel s-a întors la Ramataim, reşedinţa de
atunci a preotului.
CUM I-A SUPĂRAT SAUL PE PREOŢI. Regele Saul a dizolvai
armata populară şi a menţinut sub arme numai trei mii de ostaşi de
elită, dintre care o mie i-a pus sub ordinele fiului său Ionatan. Acesta,
fiind un tânăr viteaz şi înfocat începu, într-o noapte, un atac asupra
trupelor filistene din Ghi-bea. Pe care le împrăştie şi îl omorî pe
comandant. Oraşul natal al lui Saul a devenii astfel liber. Vestea
îmbucurătoare se răspândi ca fulgerul în tot Israelul şi fu semnalul
izbucnirii unei răscoale generale. Saul trimise crainici să cheme pe. Toţi
războinicii israeliţi la Ghilgal. Unde se forma oastea insurecţională.
Filistenii au apreciat drept periculoasă această situaţie şi şi-au
concentrat forţele lor la Micmas. La răsărit de Bet-Aven. Oştea filisteanâ,
foarte bine înarmată, se compunea nu numai din numeroase
detaşamente de pedestraşi ci şi din mii de care de luptă înhămate cu
armăsari, ceea ce constituia un pericol pentru trupele pedestre izraelite.
Armata regală nu avea armament bun. Numai Saul şi Ionatan erau în
posesiunea unor săbii şi suliţe de fier. Această stare de lucruri era
iczuitatul politicii preventive a filistenilor. In anii dominaţiei lor. Filistenii
au păzit în aşa fel monopolul fierului, încât ebreii înfrânţi nu aveau voie
sa aibă nici măcar un fierar. Ca urma io, trebuiau să se ducă în oraşele
filistenc tind aveau nevoie să-şi ascută fiarele plugurilor, sapele,
topoarele sau securile. Nici nu se pomenea măcar ca vreunul dintre
israeliţi să aibă sabie sau suliţă! Acestea erau păzite de trupele filistene
care cutreierau în lung şi în lat Canaanul şi operau percheziţii în casele
israeliţilor.
Nu-i de loc de mirare că apariţia înspăimântătoarei armate filistene
producea groază. Oamenii părăseau casele şi se ascundeau în peşterile
din munţi, în fortăreţe şi bastioanele de apărare. Unii au traversat
Iordanul, pentru a căuta adăpost în locurile muntoase din ţinuturile Gad
şi Galaad.
Saul era în acest timp la Ghilgal. Aici. Aşteptă şapte zile pe
Samuel, care trebuia să se roage lui Iahve şi să-i aducă jertfe pe altar.
Trupele, contaminate de panica generală, se topeau din zi în zi. Până ce
au rămas cu el numai şase sute dintre cei mai credincioşi războinici.
Situaţia era desperată. In fiecare moment putea sa se ajungă la o
înfruntare decisivă cu inamicul. Lupta fără sprijinul lui Iahve, în mod
neîndoios, trebuia evitată, deoarece s-ar fi terminat printr-o înfrângeTe
sigură. In această situaţie, Saul înfăptui o acţiune care putea fi
considerată drept o uzurpare a îndatoririlor preoţeşti. Porunci să se
ridice un altar pentru jertfe şi aduse el însuşi jertfe lui Iahve.
Când Samuel ajunse în tabără şi află de samavolnicia comisă, se
aprinse de o mare mânie. Ajunse chiar până la ameninţarea că Iahve va
detrona pe Saul şi va alege un alt rege, mult mai ascultător. Nu au ajutat
nici un fel de justificări, preotul părăsi tabăra fără să-şi ia rămas bun şi
se întoarse la reşedinţa lui.
FAPTA EROICĂ A LUI IONATAN Supărarea cu preoţii şi pierderea
sprijinului lor l-au zguduit până în adâncuii iv Saul. Însă nu 1-a doborât
sufleteşte. 1:1 a rezistat la Ghilgal în fruntea unei mâini de viteji. În faţa
întregii puteri a filistenilor. In aceste condiţii nu putea lî vorba de o luptă
deschisă, lui Saul rămânându-i numai posibilitatea unui război de
partizani, hărţuirea şi atacurile continui asupra unităţilor regulate ale
duşmanului. In această luptă de partizani, el a fost ajutat vitejeşte de fiul
său Ionatan, tânăr curajos şi îndrăzneţ pină la nebunie.
Lnlr-o bună zi. Ionatan însoţii de. Timaşul său, căzu pe negândite
asupra labcrei filistene, omori douăzeci de străji şi produse o asemenea
tulburare, incit restul trupelor fugiră în dezordine. Saul nu a fost
prevenit de expediţia periculoasă a fiului său, iar când auzi zgomote în
tabăra filisteană porunci să se cerceteze cine s-a furişai din Ghibea şi
astfel stabili absenţa lui Ionatan. Imediat, o porni în ajutorul lui şi
începu să taie în dreapta şi în şlinga pe duşmanii care fugeau. Tre-tuiă
atunci de partea lui detaşamentele israelile, introduse cu forţa în anuala
filisteană. Când i se alăturară în luptă şi israelilii care se ascunsescră în
peşterile din împrejurimi şi în dcfileunle muntoase, ' înfrângerea
filistenilor se transformă într-un masacru groaznic.
Li urmăriră până la Bet-Aven. Israc-liţii fură peste măsură de
obosiţi, dar Saul, deoarece asfinţitul era încă departe, hotărî să lupte în
continuare. – „Blestemat tot cel ce va mânca până seara – le spuse –
până când eu mă voi răzbuna pe vrăjmaşii mei”. Războinicii israeliţi nu
se atinseră. Într-ade-; Văr. De pâine şi de mâncare, deoarece le era
teamă de rege.
Ionatan nu ştia de blestemul tatălui său şi. Când găsi în pădure o
scorbură cu un stup de albine. Îşi înmuie vârful toiagului său în fagurele
de miere şi gustă. Prea târziu îl preveniri soldaţii de dispoziţia lui Saul. I
ină. Ul Ionatan nu se sinchisi prea mult de aceasta, ba. Chiar, îşi critică
tatăl, susţinând că în-frângerea filistenilor ar fi fost mult mai mare dacă
israeliţii nu ar fi trebuit să lupte flămânzi.
Spre seară, trudiţi peste puteri şi flămânzi, victorioşii se aruncară
asupra prăzilor. Oile, boii şi viţeii fură înjunghiaţi pe câmpul de luptă, şi
mtncară cu lăcomie carnea crudă cu sânge cu tot. Aflând despre păcatul
comis. Saul porunci cu severitate să se taie animalele pe pietre, pentru
ca sâneele să poată s.'i curgă în voie în pâminl. Se lăsă de-acum
noaptea. Regele porunci să se ridice un altar, aduse jertfe şi. Cu auitorul
preotului, îl întrebă pe Iahve dacă să-i urmărească pe filisteni până în
zori, pentru a-i distruge complet. Nu primi însă nici un răspuns. Atunci.
Îşi dădu seama că cineva a încălcat ju-râmântul lui şi a expus toată
armata Ia niânia divină. Îndată ieşi la iveală că acest vinovat este
Ionatan. Nu ajutară de loc asigurările fierbinţi ale fiului că a încălcat
jurământul, lără să ştie. Saul ii condamnă la moarte. Îl salvă însă
armata, care nu vroia să permită ca. În acest mod. Să fie răsplătit eroul
de la Ghibea şi eliberatorul poporului isra-elit. – „Nici un pâr din capul
lui nu va cădea – strigară indignaţi – pentru că ci cu Dumnezeu a lucrat
astăzi”. Saul a trebuit să renunţe la urmărirea în continuare a filistenilor
care. Astfel, scăpară de o înfrângere totală. Se închiseră dar între zidurile
oraşelor lor şi reprezentau, în continuare, un pericol pentru Israel.
CEARTA DEFINITIVĂ CU SAMU-EL. Întoreându-se în oraşul său
natal, Ghibea, Saul nu s-a culcat pe laurii victoriei. Era conştient că, mai
devreme sau mai târziu, se va ajunge la o luptă hotărâtoare cu filistenii.
Pregătindu-se pentru ea, îşi închină toate eforturile formării unor
detaşamente militare, înrolând tn ele pe toţi acei care i se păreau lui
curajoşi şi viteji.
Vrlnd să se asigure şi din spate, duse lupte victorioase cu regii de
peste Iordan ai moabiţilor, ammoniţilor şi edomiţilor, înfrânse în nord
regatul arameic Soba, iar în interiorul ţării dobândi libertatea mişcărilor
învingând oraşele canaanene, care până atunci îşi păstraseră
independenţa. In acest fel, forma un puternic stat israelit. In afară de
Ionatan, Saul mai avea doi fii şi două fete. Ducea, în continuare, o viaţi
simplă de rege-ţăran şi se mulţumea numai cu o soţie. Numi căpetenie a
armatei pe vărul său Abner, tovarăşul său nedespărţit în timp de pace şi
de război.
În faţa lui se mai afla Încă o sarcină. Deşertul, tncepând de la
muntele Sinai până la graniţa de sud a Canaanului, era ocupat de
amaleciţi. Aceştia erau triburi de tâlhari care îşi trăgeau originea de la
Amalec, nepotul lui Isav, deci înrudiţi de aproape cu edomiţii. Israeliţii
aveau continuu greutăţi cu. Ei. La Refidira luptaseră cu Moise şi Iosua,
iar cândva îl sprijiniseră pe regele Moabului, Eglon, şi împreună cu ma-
dianiţii jefuiri pământul Canaanului până In momentul când Ghedeon îi
înfrânse în valea Ezdrelon. Acum, Începură din nou şi dea semne de
viaţă. Hoardele lor pustiau terenurile sudice ale Canaanului, jefuiau,
omorau şi dispăreau în pustiu clnd Îşi făceau apariţia trupele israelite.
Cel mai rău însă era faptul că se aliaseri cu filistenii în luptă împotriva
israeliţilor. Saul, ocupat cu alte războaie, amină pentru mai tându
bătălia hotărâtoare cu tâlharii. Acest lucru 1-a înfuriat pe Sarauel. Se
grăbi la Ghibea„ ti reaminti că îl unse drept rege pentru a apăra Israelul
şi îi porunci ca imediat să se îndrepte cu toată armata împotriva
amaleciţilor: – „Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi nimiceşte
toate ale lui. Să nu iei nimic pentru tine de la ei, ci' nimiceşte şi dă
blestemului toate cite are. Să nu-1 cruţi, ci să dai morţii de la bărbat
plnă la femeie, de la tânăr ptnă la pruncul de la sin, de la bou până la
oaie, de la cămilă până la asin.”
Ascultător, Saul o porni în fruntea aproape a întregii sale oştiri,
înfrânsc pe teritoriul Neghebului pe amaleciţi, trecu prin sabie pe toţi
prizonierii, Rlră sa cruţe măcar femeile şi copiii, iar pe regele lor, Agag, îl
luă în robie. Făptui însă un păcat de neiertat încâlcind jură-mântul de
război al heremului. Ii păru rău să distrugă prada uriaşă de război, oile,
berbecii, boii şi alte bunuri preţioase ale amaleciţilor. Asta n-a fost încă
nimic, dar îneântat de atitudinea eroică a regelui Agag, ii dărui viaţa.
Cum află Samuel despre această încălcare a jurământului se duse
imediat pe muntele Cârmei unde, tocmai atunci, Saul ridica un
monument în cinstea victoriei sale. Tntâlnirea dintre cei doi bărbaţi de
seamă ai Israelului a fost deosebit de furtunoasă. Preotul îi reproşa cu
violenţă regelui nesupunerea şi îi spuse: – „Pentru că ai lepădat cuvântul
Domnului şi Domnul te-u lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege peste
Israel”. Aceasta era, în fond, o detronare. Saul, trebuind să ţină seama
de marea autoritate morală a prorocului, îl rugă cu insistenţă să rămână
în tabără şi să-I întovărăşească în marşul spre Ghilgal.
Samuel, persistând în intransigenţa lui, ii răspunse cu o voce rău
prevestitoare: – „Nu mă voi întoarce cu tine, pentru că ai lepădat
cuvântul Domnului şi Domnul te-a lepădat pe tine, ca să nu mai fii rege!”
După aceste cuvinte, se întoarse la el şi se pregăti să părăsească cortul
regal. Aceasta era o demonstraţie făţişă, care echivala cu o declarare de
război şi nu putea să treacă neobservată de către trupe. De aceea, Saul,
vrând cu orice preţ să ascundă dezbinarea dintre ei, încercă să-1
oprească cu forţa. In timp ce acesta se zbătea, Saul, din greşeală, îi
rupse poala hainei. Atunci, Samuel, îl apostrofă cu cuvintele: – „Astăzi a
rupt Domnul regatul lui Israel de la tine şi 1-a dat aproapelui tău, care e
mai bun decât tine”. Cedă insă până la urmă rugăminţilor regelui şi îl
însoţi până la Ghilgal; poporul nu a aflat ce s-a petrecut între ei.
Cum au ajuns acolo, Samuel porunci să fie adus regele Agag în
faţă altarului lui Iahve şi, în faţa credincioşilor, îl tăie cu mâna lui pentru
a se împlini blestemul de război. Apoi, plecă repede spre Ramataim şi, de
atunci, nu mai vru să se întâlnească niciodată cu Saul. Ba, mai mult, se
plângea pe faţă că a făcut o greşeală alegându-1 pe Saul drept rege. In
aceste ocazii se referea la Iahve şi spunea că şi Domnul regreta că 1-a
făcut pe Saul rege peste Israel. In curând, începu să caute un nou
candidat pentru tron. Temându-se că Saul poate să-1 acuze de complot
şi trădare făcu acest lucru în mare taină.
Într-o zi, se duse la Betleem cu pretextul că vrea să aducă şi acolo
jertfe lui Iahve. Bătrânii oraşului trebuie să fi auzit ceva despre
disensiunile dintre el şi Saul, deoarece, de teamă faţă de rege, nu îl
salutară cu prea mare entuziasm, ba, dimpotrivă, îl întrebară care este
scopul vizitei. Preotul îi linişti, ba, chiar, reuşi să-i convingă că a venit
numai cu treburi religioase. Cum se lăsă însă noaptea, se furişă în taină
la lesei, a cărui neam făcea parte din seminţia lui Iuda şi se bucura la
Betleem de mare respect. Lesei avea şapte fii. Samuel porunci să-i fie
prezentaţi, iar după ce-i văzu pe cei mai mari nu putu să se hotărască în
alegere. Întrebă apoi şi de cel mai tânăr, pe care îl chema David. Acesta
era încă un băieţandru care se ocupa în gospodărie cu păscutul oilor.
Lesei se miră tare de rugămintea preotului, dar supus, porunci să fie
adus de la păşune. Samu-ei, cu o expresie ae ineântare, se uită Ia David.
Era un băiat cu părul roşcat şi ochi inteligenţi, mărunt de statură,
echilibrat şi vioi în mişcări. Din discuţie a mai rezultat că este deosebit
de dotat şi de abil în comportare. Avea şi calităţi muzicale deoarece,
petrecin-Ju-şi o mare parte din timp pe păşuni, învăţase să cânte din
harfă. Cânta atât de bine şi cu atâta suflet încât prorocul rămase
profund impresionat. După ce află că melodiile religioase, pe care Da vid
le cânta, sunt propria lui compoziţie^ se spulberară şi ultimele îndoieli.
Nu putea găsi un candidat mai bun pentru funcţia de rege. Scoase din
traistă cornul cu mir şi, în prezenţa fraţilor, îl unse pe David ca viitor
rege. Ritualul se desfăşură în mijlocul familiei şi, de aceea, nimeni din
Betleem nu bănui că în oraş se află viitorul rege al Israelului.
Sau* se afla în acest timp la Ghibea unde-şi construia pe o stâncă
inaccesibilă o puternică fortăreaţă. Samuel îl detronase doar şi îl
prevenise, fără nici un ocoliş, că Iahvc îşi va alege alt rege. Părăsit de
preoţi şi de acea parte a populaţiei credincioasă lor, simţea la fiecare pas
izolarea sa. Peste tot i se părea că vede numai comploturi şi acţiuni
duşmănoase, conduse de mâna preotului neîmblânzit. Zile şi nopţi
petrecea meditând într-una asupra greşelii sale şi îşi distruse nervii în
aşa măsură, încât din ce în ce mai des, avea momente de melancolie.
Văzân-du-i ochii îngânduraţi şi privirea fixă, în care se ascundea parcă
nebunia, chiar şi cei mai credincioşi dintre slugile palatului au ajuns la
convingerea că duhul Domnului îl părăsise şi că este stăpânit de forţe
rele. Ca cel mai bun remediu pentru o asemenea boală se considera, pe
atunci, că este influenţa muzicii. Cineva, care poate că era. Înţeles cu
Samuel, îi recomandă lui Saul pe un anumit păstor modest din Betleem,
care se remarca prin îndemî-narea de a cânta din harfă. Fu adus imediat
la Ghibea. Regele îl primi pe David cu bunăvoinţă. La vederea
băieţandrului roşcovan, înzestrat cu atâta frumuseţe şi prospeţime
tinerească, zâmbi cu zâmbetul care de mult nu-i mai fluturase pe buze.
Când, de sub degetele harpistului începură să se scurgă valuri, valuri,
sunetele ce alinau, simţi, cu o uşurare nemaiîntâlnită, cum îl părăsesc
toate frământările şi i se reîntoarce sănătatea. De acum înainte, de câte
ori simţea că i se întoarce starea de melancolie, trimitea la Betleem după
David, pentru ca, cu puterea lui de lecuire, să-1 ajute să se scuture de gi
ridurile negre.
CUM A ÎNVINS DAVID PE GOLIAT. Filistenii o porniră din nou
împotriva israeliţilor şi, pregătindu-se de război, îşi întinseră tabăra
lângă orăşelul Soco pe pământul iudeu. Saul se îndreptă în întâmpinarea
lor, pentru a le bara drumul spre statul lui. Ambele oşti duşmane s-au
aşezat în formaţie de luptă pe două dealuri paralele, tn valea care le
despărţea, se întâlneau în duel luptătorii, îndemnaţi la luptă de către
tovarăşii lor de arme. Niciunul din israeliţi nu a îndrăznit să primească
Chemarea lui Goliat. Uriaşul filistean din oraşul Gat. Îmbrăcat într-o
platoşă grea, înarmat cu o spadă puternică şi o suliţă lungă, cobora în
fiecare zi pe câmpul dintre dealuri, iar cum nimeni nu vroia să se lupte
cu el, arunca asupra israeliţilor injuriile cele mai murdare. Atât regele
Saul, cât şi căpeteniile lui cu Abner în frunte – ca şi alţi luptători – se
ascundeau în corturi de ruşine şi înjosire. Patruzeci de zile la rând, din
zori şi până în asfinţit, se revărsa asupra lor un potop de injurii, îi
urmărea râsul dispreţuitor al uriaşului. Vocea lui aspră de bas se
răspândea într-un ecou puternic prin munţi şi văi, se strecura cu
încăpăţânare în urechile şi creierii luptătorilor israeliţi deznădăjduiţi.
Saul spumega de furie neputincioasă, îndrăzneţului, care ar fi acceptat
lupta cu filisteanul, îi promisese bogăţii nemăsurate, scutirea de plata
impozitelor şi mâna fiicei sale cele mai mari. O asemenea spaimă trezise
Goliat că nimeni nu avea curajul să treacă la luptă.
La oaste se aflau şi cei trei fii mai mari ai lui lesei. David, ca cel
mai mic.
ANDREA DEL VERROCHIO – David triumftnd asupra lui Coliat
MICHELANtGELO – Dovid rămăsese acasă şi numai, din când în
când, aducea fraţilor de mâncare. Când. O dată, apăru In tabără, Coliat
tocmai îşi bătea joc şi arunca cu noroi în tot ce era mai sfânt pentru
israeliţi. Înfuriat de nepedepsirea înfumuratului, declară fraţilor, scurt şi
concis, că el va primi chemarea la luptă. Luptătorii încercaţi râseră de el
şi îl acuzară de vanitate, iar ctnd acesta se încăpăţină In intenţia lui
nebună, se Înfuriară serios şi îi porunciră să se reîntoarcă cât mai
repede acasă. Vestea despre păstoraşul îndrăzneţ 11 amuză nespus pe
Saul. Imediat îl chemă te cortul său şi îl povăţui cu o bunătate
părintească: – „Tu nu vei putea să mergi Împotrivii acestui filistean, ca să
te baţi cu ei, căci eşti încă un băiat, iar acesta e oştean încă din tinereţea
lui”. Insă Oavid ţinea una şi bună. Se lăudă cum a omorât lei şi urşi
când aceştia ii atacau turma, îşi arătă muşchii ţi elasticitatea corpului.
Saul, captivat de înfocarea aprinsă a tânărului, ti dădu până la urmă
voie să se lupte. Îl îmbrăcă chiar cu platoşa şi coiful său, îi încinse sabia
şi îi porunci să meargă prin cort pentru a se asigura dacă va putea
suporta armele. Dar David nu se simţi bine în platoşa grea şi declară că
preferă să meargă Ia luptă aşa cum era, în tunica uşoară de păstor.
Atunci, rizând, Saul dădu din mină a renunţare şi îi permise să facă ce-i
va plăcea. David, mergând să se Întâlnească cu lilisteanul cel
înspăimântător. Îşi luă numai toiagul său şi praştia. Pe drum, se opri
lingă un râu iute şi îşi alese cu grijă cinci pietre ascuţite. Coborî apoi în
vale la tntilnire, fredonând pe nas cântece pioase. Când Goiiat zări
păstoraşul, se înecă de râs că şi munţii se cutremurară. Liniştindu-se un
pic, începu să-ţi bată joc fără milă de părul lui roşu şi de statura sa
măruntă. Cel mai mult însă rise de faptul că tinărul mic de stat era
înarmat numai cu toiagul. Prefăcându-se mâniat, strigă cât îl ţinu
ghlejul: – „Ce vii asupra mea cu toiag şi cu pietre? Au doară eu sunt
dine?” In acelaşi moment însă, ii trecu prin gând că israeliţii au trimis un
neisprăvit pentru a-şi bate joc de el. Înjurând şi blestemlnd, ameninţă că
trupul îndrăzneţului neobrăzat va 0 aruncat drept pradă păsărilor şi
fiarelor. David nu se lăsă atras în schimbul gălăgios de cuvinte, îi aminti
numai uriaşului cu toată seriozitatea să se pregătească de moarte,
deoarece, peste o clipă, din voinţa Iui Iahve, va cădea mort. Pe dealuri se
lăsă o linişte plină de încordare. Filistenii aşteptau cu nerăbdare lovitura
mortală a puterni-lui lor neînvins, iar israeliţii, cu inima strlnsâ de
teamă, urmăreau mişcările compatriotului lor abil şi copil totodată care,
cu atâta siguranţă naivă, se îndrepta spre o moarte sigură. GoUat,
clntări în mâna-i uriaşă sabia lungă, pregătin-du-se pentru lovitură. Se
uita la adversarul care se apropia, ca un lup la o oiţă lipsită de apărare.
Umfiându-se în pene de conştiinţa superiorităţii sale, nu catadicsi măcar
să ia seamă la mişcările tinerelului. In acest timp, David scoase pe furiş
din tolbă o piatră, şi punând-o în praştie, se încorda din toate puterile.
Piatra, asemenea unui proiectil străbătu aerul şi se înfipse adine în
fruntea uriaşului. Trupul puternic se prăvăli fără putere la pământ. In
strigătele de groază ale filistenilor >i de bucurie ale luptătorilor israeliţi,
David sări cât ai clipi din ochi spre Goiiat ameţit dc-acuma, îi smulse din
mină spada şi cu o singură lovitură îi tăie capul. Surprinzătoarea
înfrângere a produs printre filisteni o derută de nede-scris. Israeliţii s-au
folosit fără întlr-ziere de panica generală şi au pornit asupra lor cu o
asemenea îndârjire, incit, oştirea filisteană fu împrăştiată, lăsând în
urma lor nenumărate cadavre. In urmărirea duşmanului, israeliţii s-au
oprit abia lingă zidurile oraşelor filiste-ne Ecron şi Gat. Toată tabăra
filistenilor, împreună cu turmele nemăsurate de vite şi bunurile jefuite
de la israeliţi. Au căzut în mina lui Saul. David i-a oferit ca trofeu de
război capul lui
Ooliat, iar el, şi-a atârnat în casă platoşa, coiful şi sabia luate
uriaşului. Cel mai de preţ trofeu, pe care 1-a adus din duel, a fost Insă
gloria de război şi popularitatea în rândul populaţiei israelite.
DA VID, SAUL ŞI IONATAN. Drept răsplată pentru victorie. David a
primit comanda unei trupe importante de luptători şi a devenit, astfel,
cel mai tlnăr comandant tn istoria Israelului. Ionatan, fiul regelui şi
urmaşul la tron, a legat cu el o prietenie puternică şi sinceră, chiar din
timpul primei Întâlniri. Ca semn al ataşamentului său, i-a înmlnat
atunci mantia sa preţioasă, tunica, sabia sa şi brâul său de luptă. David,
în ciuda vârstei tinere, se achită bine de rolul de căpetenie. Din toate
expediţiile împotriva filistenilor s-a întors victorios. In oraşele israelite era
salutat cu un mare entuziasm. Pentru toate femeile, fie bătrtne sau
tinere, a devenit un zeu. Ieşeau întotdeauna în întâmpinarea lui în ritm
de dans, cântând şi bătând ritmul în tamburine. Nu se ştie unde şi când
s-a născut cântecul, închinat în cinstea lui, care înconjura străzile
oraşelor ţi în curând a aiuns şi la Ghibea: „Saul a biruit mii,
(ar David zeci de mii”!
Conţinutul lui 1-a mâhnit adine pe Saul. Îl rănea fără nici un fel
de ocoliş, ridi-cind în slăvi succesele repurtate de David în război. Faţă
de tot ce a făcut ci în ani îndelungaţi în lupta pentru poporul israelit,
aceasta era o nedreptate amară şi nemeritată. Două zile şi două nopţi fu
chinuit de bănuială că Samuel a fost inspiratorul cântecului jignitor şi
cine ştie, dacă David nu era cumva înţeles cu el. Nu mai era o simplă
iluzie faptul că, cu fiecare pas, poporul se îndepărta de el. Acelaşi popor,
care i-a dovedit nu cu mult timp înainte atâta dragoste şi încredere! A
cui mână putea fi aci, dacă nu a preotului, duşman neîmblânzit, care,
cândva, i-a dat de înţeles pe faţă că va c; 1uta să-i ia tronul?
Remuşcărikinsomniile şi jignirile adinei au întunc cat în aşa măsură
mintea lui, încât, cu timpul, a început să nu mai ştie ce face.
Palatul era cuprins de mâhnire, slugile nu îndrăzneau să ridice
glasul şi şopteau numai pe la colţuri: – „A căzut duhul cel rău de la
Dumnezeu asupra lui Saul şi acesta se îndrăcea în casa sa”. Au trimis
din nou după David. Pentru ca muzica să vindece inima lui bolnavă.
Tinărul harpist intră în cameră şi începu imediat să atingă cu degetele
strunele, fcrmecând cu acordurile ei minunate. Saul se uită absent, aşa,
ca şi cum nu l-ar fi cunoscut. După un timp, se trezi din amorţeală şi în
ochii lui se aprinse o lumină întunecată de ură. Apucă lancea sprijinită
de tron şi o aruncă înspre David. Tânărul reuşi, în ultima clipă, să se
aplece şi lancea se înfipse cu putere în perete. Saul îşi dădu imediat
seama că nu a lipsit mult şi ar fi înfăptuit o faptă iresponsabilă. Omo-
rârea eroului popular ar fi putut atrage din partea israeliţilor urmări
incomensurabile.
Vrând să îmbuneze sufletul lui David, îl numi căpetenie peste o
mie de luptători şi îl trimise la luptă cu filistenii. Tânărul comandant, şi
de această dată. Merse din victorie în victorie, dobân-ilindu-şi o glorie şi
mai mare şi dragostea unanimă a poporului. Invidia regelui se trezi din
nou. Desigur, el n-avea să se manifeste pe faţă, dar în ascuns îşi făuri un
plan de acţiune. Lntr-o bună zi, îl înştiinţa pe David. Printr-un om de
încredere, că ii va da drept soţie pe fata sa mai mare, Merob. Dacă îi va
aduce ca pradă de război prepuţurile a o sută de filisteni învinşi.
Misiunea a fost deosebit de periculoasă ţi Saul se baza pe faptul că
rivalul nu se va întoarce viu de la această vânâ-toare neobişnuită. De Ia
bun începui. David a înţeles ce urmărea regele. Sub pretextul că nu se
simte demn de a
REMBRANDT – David cu harpa în faţa lui Saul deveni ginerele lui,
a încercat sil se eschiveze de la această expediţie periculoasă. Dar Saul
insistă din ce în ce mai mult, aşa, că până la urmă, nu i-a mai rămas
nimic altceva de făcut dccii să îndeplinească misiunea. O porni imediat
la drum. Luându-şi cu el o mică unitate formată'din cei mai credincios
tovarăşi de arme. Pregătind capcana* pentru filisteni, într-un timp scurt
a vânat nu o sută. Ci două sute de pre-puţuri. ';
Saul se simţi puternic înşelat 'ân speranţele sale ascunse şi hotărî
ca cel puţin să-l înjosească pe David. Împotriva promisiunii. Îi refuză
mina fetei lui celei mai mari şi-i oferi pe cea mai tinără. Pe nume Micol.
Fata a fost foarte mulţumită de această schimbare.' deoarece de mult era
îndrăgostită de tânărul erou. Mariajul nu a dus însă la nici o destindere
la curtea regală. David era nemulţumit de Saul pentru că îl
înşelase.”deoarece perspectivele lui la tron ar fi fost cu mult mai bune
dacă s-ar fi căsătorit cu fata lui cea mai m'are. Saul îl bănuia. În
continuare, pe David că se înţelesese cir preotul şi-l ameninţă că îl va
omorî, 'i'
MICOL ŞI IONATAN ÎL SALVEAZĂ PE DAVID. Ionatan se dovedi în
aceste momente tragice un adevărat prieten. Fără să ţină seama că poa
te să se expună mâniei tatălui şi că David este un co'prctendent
periculos la co roanâ. Îl preveni „de pericolul care ii ameninţă, li convinse
să se ascundă iii munţii din împrejurimi, iar el se duse la tatăl său
pentru a-l potoli. După multe discuţii. Îl îmbuna pe Saul ţi David se putu
reîntoarce” la curiei regală. Înţelegerea nu dură însă multă vreme. David
obţinea noi victorii asupra filistenilor; lucru care trezea” inc; reuinvidia şi
teama lui Saul.'La un moment dat. Când supărarea îi întuneca-din nou
minţile, aruncă pentru a doua oară cu lancea în rivalul său. Detesta; dar
iarăşi dădu greş. De dala aceasta David înţelese că, dc-acuma. Nu nţai e
de glumă. Cum se lăsă noaptea, se furişă din palat şi fugi la casa lui din
oraş. ' >, '-'
Atunci. Saul trimise zbirii după el. Micol. În ultimul moment. Îşi
salvă soţul. Îi porunci să fugă pe fereastră, iar apoi. Îmbrăcând cu
hainele lui o păpuşă, o băgă în pat şi o acoperi până sus cu pătura.
Imediat ce au intrat soldaţii din gardă regală, le arătă patul şi le spuse că
David zace grav bolnav. Dar Saul era neînduplecat şi, porunci cu mânie:
– „Aduceţi-1 la mine cu patul, ca să-l omor!” Abia. Atunci ieşi. La iveală
vicleşugul femeii.
Micol fu adusă în faţa tatălui său. Livită însă pedeapsa, explicând
că David a ameninţat-o cu moartea, dacă nu îl va ajuta să fugă, şi că,
fiind forţată, a folosit această înşelăciune. David se duse în acest timp la
preotul Samuel şi îi povesti despre necazurile lui la curtea regală. La un
moment dat, sosi ştirea că deRamataim se apropie oştenii regelui cu
porunca să-l prindă pe fugar. În întâmpinarca lor ieşi preo-” tul
înconjurat de numeroşi proroci, care. Prin dansuri, cântece şi strigăte,
ajunseseră în cea mai marc exaltare religioasă. Superstiţioşi, soldaţii se
uitau la ci cu o teamă crescândă, până ce se lăsară atraşi în vârtcjul.
Dansurilor nebune. Datorită acestui lucru, David reuşi să se ascundă şi
soldaţii se în- toarseră la Ohibea cu mâinile goale.
Saul mai trimise de, două ori soldaţii >lupă David, dar şi aceştia
căzură pradă farmecelor puternice ale prorocilon şi'; nu îndepliniră
porunca. Atunci, regele, hotărî să meargă personal la Ramataim. Pentru
a-l prinde pe fugarul cc-i scăpase Numai ce trecu de zidurile oraşului, că,
Samuel şi prorocii se şi grăbiră să-i iasă în întâmpinare. Dansând şi
ciulind în sunetele tamburinelor şi ale fluierelor.. –;
La ineepuu Saul se uită pieziş la faptele lor. Treptat insă. Se trezea
în el vechea chemare, din perioada tinereţii. Când şi el făcea parte din
rândurilc ior; îmbăia; de starea de euforie religioasă, se alătură
cortegiului de bărbaţi ce gesticulau ţi se lamentau. În-vârtindu-se în
cerc. Bolborosind într-una cu spumă la gură şi atingând punctul
culminant al buimăcelii îşi smulse hainele de pe el şi dezbrăcat, până la
urmă. ÎN pielea goală, căzu pe pămânl. În ne$im|ire. Rămase aşa toată
ziua într-o stare de letargie adâncă, iar când se trezi în sfârşit, David nu
mai era în oraş.
Nefericitul fugar se întoarse. Între timp, la Ghibea pentru a se jelui
lui Ionatan, unicul său prieten, de soarta sa: „Ce am făcut eu oare?
Care-i strâmbătatea mea şi cu ce am greşit înaintea tatălui tău de-mi
caută sufletul meu?” Ionatan îl mângiie cum putu şi îl asigură că poate
conta pe ajutorul lui şi că îl va preveni: la timp asupra pericolului,
deoarece – de obicei – tatăl său îl iniţia în planurile sale. Dar David îi
ripostă cu un glas plin de îndoială: – „Tatăl tău ştie bine că eu am
dobândit trecere la tine. Şi de aceea îşi zice: „Nu trebuie să ştie de asta
Ionatan, ca să nu se amărască!”
Cel mai rău însă era că în ziua următoare trebuia să aibă loc. Un
ospăţ, pe care Saul îl dădea de obicei la lună nouă, pentru slujitorii săi
cei mai apropiaţi. Aceasta reprezenta, totodată, cel mai mare sfat al
statului de la care nu putea să lipsească nici un om care se afla în
anturajul regelui. Lipsa nejustifteata însemna, în fond. Renunţarea la
supunere şi atrăgea după sine dizgraţia definitivă. '
David nu pierduse încă complet speranţa că se va împăca cu Saul
şi. De aceea, nu vroia să-şi taie craca de sub picioare, cunoscând însă
natura iresponsabilă a regelui, se temu să se arate la acest ospăţ. De
aceea, l-a rugat pe' Ionatan să-şi anunţe tatăl că a trebuit să plece la
Betleem la o sârbă toare a familiei. Prietenii mai stabiliră, totodată, că
David se va ascunde în împrejurimile muntoase ale Ghibeii şi o să
aştepte vestea reacţiei lui Saul. Dacă se va comporta liniştit acesta va fi
un semn favorabil, dacă, insă, la vederea locului gol de la masă va cădea,
ca de obicei, într-o furie ne-stăpânită. Nu va putea conta pe o împăcare.
Ionatan îndeplini, deci. Rugămintea prietenului şi se expuse unui atac
furios din partea tatălui: – „Fiu netrebnic şi neascultător! Oare nu ştiu
eu că te-ai împrietenit cu fiul Iui lesei, spre ruşinea ta şi spre batjocura
mamei tale? Căci atâta vreme cât fiul lui lesei va fi viu pe pământ, nu
eşti scutit de primejdie nici tu, nici regatul tău. Trimite dar acum şi adu-
mi-1 mie. Că e hotărât la moarte!”
Ameninţarea tatălui că va pierde tronul în favoarea lui David. Dacă
îl va sprijini în continuare, nu a reuşit să clintească prietenia
dezinteresată, nobilă a lui Ionatan. Cu o amărăciune neascunsă, îşi
întrebă tatăl ce anume a făcut David de merită moartea. Saul fu cuprins,
de o furie ncstăpânită. Ca un reflex, brusc, întinse mina după lance şi o
aruncă asupra fiului. Greşi insă ţinta şi vârful armei se înfipse în
peretele de lemn al camerei. Ionatan se sculă indignat de Ia masă şi se
îndreptă spre locuinţa lui. Mişcat profund de incidentul furtunos, toată
ziua următoare n-a pus în gură nici o fărâmă de pline.
La asfinţit, se strecură din palat şi îl preveni pe David ca niciodată
să nu se. Mai arate în faţa regelui. Fu un moment mişcător de
despărţire. David, de trei ori, îşi înclină. Capul în faţa prietenului
credincios, iar Ionatan îl îmbrăţişa şi îl sărută cu cea mai mare.
Afecţiune. Despărţindu-se, amândoi aveau ochii plini de lacrimi şi îşi
jurară reciproc. Credinţă până la moane: „Mergi cu pace! Iar cele pentru
ca ie ne-am jurat noi amândoi pe numele Domnului zicând: „Domnul să
fie între mine şi tine şi între copiii mei şi copiii lai, aceea să fie pe veci”.
MĂCELĂRIREA PREOŢILOR Şl PRIBEGIA LUI DAVID. David a
plecat în oraşul Nobe, reşedinţa renumitului preot Ahimelec care. În
fruntea a optzeci şi cinci de preoţi, aducc. I lui Iahve jertfe în sanctuarul
de acolo. Ahimelec era un om fricos, ceea ce 1-a făcut pe David, să nu
trădeze că se află în dizgraţie, ci. Să declare că a venit cu o misiune
secretă din partea regelui. Preotul, neavând alte provizii Ia înde-mână. 1-
a hrănit din pline sfinţită pentru jertfe şi. Chiar i-a dăruit una dintre
săbiile lui Goliat pe care o păstra în sanctuar. David. Aflând de la
oamenii de încredere că regele însuşi este'ân căutarea lui. Pleacă în
grabă în oraşul filistean Gat unde rege era Achiş.
Se înşelase. Însă, crezând că aici nu va fi recunoscut. Trecătorii de
pe stradă dintr-o dată II recunoscură ca pe celebrul învingător al lui
Goliat.
Ca să poată scăpa de răzbunarea filistenilor, lui David îi veni o idee
nemaipomenită. Bolnavii mintali, ca oameni care erau dominaţi de
spirite, se bucura u de privilegiul intangibilităţii. Se prefăcu, deci. Că
este alienat. Se învârtea pe străzi, bolborosind lucruri fără de înţeles, se
străduia ca din colţurile buzelor să i se prelingă salivă, iar trecâml pe
lingă porţile caselor desena pe ele nişte semne magice. Locuitorii din Gat.
Superstiţioşi din fire. Se ţinură mult timp după el, plnă ce căpătară
curajul să-1 aducă în fata regelui.
Achiş se uită cu dezgust la nebun şi neavând nici o idee ce să facă
cu el porunci să fie lăsat liber. David, scă-pând din oraşul periculos, îşi
făcu lăcaşul într-o peşteră din munţi – „ greu accesibilă – lingă vechiul
oraş Adulam, la o distantă de douăzeci şi cinci de kilometri la sud-vest
de Ierusalim. Fiind îngrijorat de soarta familiei, a chemat-o la el. Printr-
un sol demn de încredere. Totodată, se îndreptară spre el oameni din
toate colţurile ţării: aventurieri dornici de glorie, fugari scoşi în afara
legii, sărmani urmăriţi pentru dări şi datorii, cât ji tineri dornici de
mărire.
Din această adunătură turbulenta şi pitorească David formă o
grupă de pedeapsă formată din şase sute de luptători devota (i lui trup şi
suflet, în fruntea lor'organiza lovituri în drăzneţe pentru hrană, înfrângea
prin surprindere mici unităţi regale care umblau după dări, apăra
populaţia faţă de atacurile filistenilor. Într-un cuvânt, a devenit
căpetenia unei bande care trăia din tâlhărie şi răscumpărări forţate.
Saul. Îmbolnăvit de inimă rea, din cauza războiului de partizani, îl
urmărea pe David cu o furie din ce în ce mai mare, punând pe picioare
toate forţele sale armate.
La un moment dat, David simţi că pământul începe să-i ardă sub
picioare. Se strecură până în Moab, pentru a da în grija regelui de aici
familia sa. Apoi se întoarse pe pământul iudeu şi se ascunse în pădurea
Hcrct. Saul află. Intre timp, că preotul Ahimelec I-a ajutat pe David să
fugă, aprovizionân-du-1 cu merinde. Pârâtorul era una dintre slugi pe
nume Doeg, care se trăgea din I dom. Regele nu mai avu nici o urmă de
îndoială că preoţii sunt în vorbă cu David şi că îi croiesc driiriuil spre
tron. Imediat se îndreptă cu oştirea spre oraşul Nobe, pentru a pedepsi'
pe preoţii de aici pentru complot şi trădare de stat.
In zadar încercă să se justifice Ahimelec că ar fi căzut pradă
înşelătoriei Iui David. Saul rămase surd la explicaţiile Iui şi porunci
oştenilor să-l omoare. Atunci, pentru prima data. Se întâmpla să sufere o
înfrângere dureroasă.'Oştenii din garda sa personală, începând cu
căpeteniile şi terminând cu oşteanul de rând. Au refuzat să
îndeplinească porunca. Toţi se temeau să ridice mâna asupra persoanei
sfinte a preotului şi să se încarce cu vina de sacrilegiu
Niciodată până acum Saul nu se aflase într-o situaţie atât de
delicată, îi veni atunci într-ajutor pârâtorul Doeg. Sluga din Edom. Vrând
să cucerească favorurile regelui apăru în fruntea bătăuşilor lui şi îşi
exprimă hotărârca de a trece la executarea ordinului. La
2M înclinarea clin cap a lui Saul. Banda de mercenari se aruncă
cu o furie sânge-roasă asupra oraşului, omorâră toţi preoţii, în frunte cu
Ahimelec, apoi trecură prin sabie toată populaţia împreună cu femeile şi
copiii. Saul fu în aşa măsură de înfuriat pe aşa-zişii trădători, încât
porunci să se înjunghie chiar şi boii, asinii şi bile. Din acest pogrom
scăpă”teafăr numai fiul lui, Ahimelec. Preotul Abiatar. Furişân-du-sc în
timpul nopţii printre ruinele fumegândc ale oraşului, ajunse până la
David şi deveni unul dintre cei mai de încredere sfetnici ai lui.
CUM A CRUŢAT DAVID PE SAUI. Şl S-A ÎNDRĂGOSTIT DE ABi-
GAIL. David află că filistenii înconjură oraşul Cheila. Fără să mai stea pe
gânduri veni în ajutorul asediaţilor şi îi eliberă de împresurare, dar
locuitorii îi răsplătiră, cu o josnică trădare. Printr-un sol anume îl
înştiinţară pe Saul că David se află în oraşul lor şi că îl vor da. Dacă va
veni imediat. Preotul Abiatar descoperi însă la timp complotul şi David
reuşi să scape din capcană. De acum înainte umbla cu tova-' râşii săi de
arme numai, prin pustiu şi împrejurimile muntoase unde era mai uşor
să se apere faţă de o eventuală urmărire.,. '.”, ' într-o bună zi, pe când se
ascundea în pustiu lângă Zif, apăru Ionatan travestit pentru a-1. Preveni
despre intenţiile tatălui şi a-I reasigura de. Prietenia sa de nezdruncinat.
Dar, locuitorii Zifului ţineau cu regele şi îi dădură de veste despre locul
unde se afla David. Saul apăru cât putu de repede şi înconjură muntele
unde se ascundea David împreună cu trupa lui de şase sute de luptători.
Se părea că soarta celor înconjuraţi este pecetluită. Atunci. Însă. Sosi
ştirea groaznică că filistenii au pătruns pe neaşteptate pe teritoriile
locuite de către isracliţi. Saul trebui de îndată să renunţe la împresurare
şi să se grăbească în întâmpinarea duşmanului.
Imediat, după respingerea invaziei, porni din nou în urmărirea lui
David. I'ugărindu-l prin pustiuri şi trecătorilc munţilor. Cu o îndârjire
înflăcărată ducea după sine trei mii de luptători, pentru ca. Cu
orice'preţ, să-i cadă în mâna rivalul duşmănit. O dată, în timpul acestor
marşuri, intră într-o, peşteră pentru a-şi face nevoile. Soarta vrii ca. În
colţul întunecos al peşterii, să se. Ascundă David împreună cu eâţiva
tovarăşi. Putea acum, foarte bine, să-1 omoare pe rege. N-a vrut, însă, să
se păteze cu sângcle unui uns al domnului. Se furişă numai în tăcere şi
îi tăie poala mantalei. Mai târziu, când Saul porni mai departe în fruntea
trupelor sale, se arătă pe vârful stâncii şi, fluturând cu bucata tăiată a
mantiei regale, îşi bătu joc cu aceste cuvinte: – „Asupra cui ai ieşit regele
lui Israel? După cine alergi tu? După un câine mort. După un purice”.
Altădată David dădu dovadă de o bravură şi mai mare. În tovărăşia
armaşului său, se strecură noaptea în tabăra regală şi pătrunse în cortul
unde Saul şi comandantul său suprem, Abner, dormeau adine,
însoţitorul său vru să-1' omoare pe rege, David. Însă, avea oroare de
asasinat. Luă numai suliţa sprijinită de căpătâiul patului şi cupa cu apă,
iar apoii ocolind cu iscusinţă străjilc duşmane, se întoarse la oamenii săi
care îl aşteptau cti nelinişte. În zori se. Urcă', din nou pe vârful, greu”
accesibil al stâncii 'şi îşi bătu joc de Abner, arătân-' du-i cât îe rău a
păzit viaţa stăpânului său. Făcându-lde ris în faţa oştenilor, ceru să fie
trimis cineva care să-i ia înapoi cupa şi suliţa. Saul, ruşinat de întreaga
întâmplare şt puţin mişcat de laptele cavalereşti ale lui David, opri
urmărirea şi se reîntoarse la Ghibea. Trebuie spus că, în tot aeesi timp.
David trebuia să aibă grijă de hrana oamenilor săi. Oi, boi, capre şi altă
hrană jefuia. De obicei, de la filisteni, niciodată, însă, nu se atinsese de
tur mele compatrioţilor săi. Lua de la ci numai o plată regulată, în
natură.

Pentru apărarea turmelor lor şi caselor faţă de atacurile tâlharilor;


beduini şi ale filistenilor.
În stepa din împrejurimile Maonului îşi păştea turmeje un oarecare
bogătaş, pe nume Na bal. Averea lui uriaşă număra trei mii de oi şi o mie
de capre. David, niciodată nu luase de la el tribut, deşi îi apărase şi lui
turma. Având tabăra în apropiere, David. Numai prin prezenţa sa îi
speria pe tâlhari. Cândva îi ajunse la urechi că Nabal îşi duce oile pe
muntele Cârmei, pentru a le tunde de lână. Trimise atunci la el zece
tineri cu rugămintea să le dea merinde, spunându-le: „Suiţi-vă în Cârmei
şi mergeţi la Nabal, saluta-ţi-1 în numele meu, şi-i ziceţi aşa: „Să trăieşti!
Pace ţie! Pace casei tale! Pace la toate ale tale!„ Bogătaşul era însă un om
zgârcit şi nu prea cizelat. Se necăji şi îi repezi pe trimişi cu brutalitate: –
„Cine-i David şi cine-i fiul lui lesei? Acum sunt o mulţime de robi care
fug de la stăpânii lor. Nu cumva voi lua pâinile mele şi apa mea şi vinul
meu şi carnea pregătita pentru cei ce tund oile melc şi să le dau la nişte
oameni, pe care nu-i ştiu de unde sunt! >
Refuzul îl înfurie pe David peste măsură. În fruntea a patru' sute
de luptători porni imediat la drum. Pentru a învăţa, minte pe acest
îndrăzneţ. Dar, atunci, frumoasa şi înţeleaptă' soţie a lui Nabal, pe nume
Abigail, acuzându-şi soţul de prostie, se grăbi imediat în întâmpinarea
căpeteniei periculoase, pentru a-l îmbuna. Îi aducea în dar asini, două
sute de puni.'două burdufuri cu vin. Cinci berbeci fripţi. Cinci măsuri de
grăunţe prăjite, o sută de legături de stafide şi' două sute legături de
smochine. De îndată ce se apropie de David, se dădu jos de pe asin şi i se
închină, cu supunere, până la pământ. Vorbindu-i cu rugă în glas
— Să nu întoarcă Domnul meu luare aminte asupra acest ui om.
Rău, asupra lui Nabal; căci cum îi c numele. Şi nebunia se ţine de el. Iar
eu roaba la.
N-am văzut slugile Domnului meu, pe care le-ai trimis„.
Frumuseţea şi dulceaţa femeii au făcut asupra lui David o impresie
extraordinară. Îi răspunse mişcat: – „Binecuvântat fie Domnul
Dumnezeul lui Israel, care te-a trimis acum în întâmpinarea mea!
Binecuvân-tată fie mintea ta şi binecuvântată să fii şi tu. „ Asigurând-o
că nu va face nimic soţului ci. Îşi luă rămas bun cu aceste cuvinte de la
ea: – - „Mergi sănătoasă la casa ta! Iată am ascultat glasul tău şi ţi-am
cinstit faţa”.
Între timp, Nabal, când îşi termină de tuns oile făcu la el acasă un
ospăţ şi se îmbată până nu mai ştiu nimic. Când. În sfârşit. Se trezi.
Abigail îl iiicunoştinţă ce marc pericol atârna deasupra capului său.
Vestea îl zgudui în aşa măsură, încât căpătă un atac de inimă şi muri
după zece zile de boală. Imediat ce află, David rugă pe Abigail să devină
soţia lui. Femeia văduvă. Iară să mai stea pe gânduri, se urcă pe un asin
şi întovărăşită de cinci slujnice se grăbi spre tabăra lui. Acolo, i se
înclină cu supunere până la pământ şi îi spune: – „Iată. Roaba ta e gata,
să lâe slujnică, ca să spele picioarele slugilor Domnului meu”. David avea
două soţii: Micol, pe care Satil i-o luase mai-lârziu şi o căsătorise cu
Patiel, unul din'sprijinitorii lui credincioşi, şi încă o nevastă, israelită, pe
nume Ahinoam, dar de iubit o iubea numai pe Abigail.
I) AVID ÎN SLUJBA FILISTENILOR >! SOARTA TRAGICĂ A LUI
SAUL. David a înţeles că regele, în turbarea sa; nu va avea răgaz până
nu-1 va omori sau nu-I va prinde de viu. Trebuia să; iasă deci din
fruntariile Israelului; şi să se ascundă undeva, unde braţul lui Sa ui nu
ajungea. Durerile şi rătăcirile, lui ca exilat l-au adus într-o stare de
profundă mâhnirc. Mai târziu, un poet talentat îi atribui următoarele
cuvinte pline de o sinceră durere (Psalmul 55. | -3): „Miluieşte-mă,
Doamne că m-a necăjit omul Toată ziua războindu-se m-a necăjii.
Călcatu-m-au vrăjmaşii mei toată ziua, Că mulţi sunt ce-i ce se luptă cu
mine, din înălţime.
Ziua când mă voi teme, voi nădăjdui în tine”.
N-avea o altă scăpare decât să accepte im pas umilitor şi dureros:
şi-a oferit serviciile lui Achiş, regelui filistean din oraşul Gat. Vechiul
duşman l-a primit cu cea mai mare bucurie. Nu era de neglijat ajutorul a
şase sute de oşteni încercaţi In lupte. De altfel, el era interesat ca
Israelul să slăbească, în continuare, în luptele dinastice interne. Acum.
Putea să incite aceste disensiuni.
Ciştigându-1 pe David împotriva lui Saul. ' – i.
David primi în dar orăşelul Ticlag. Ce se afla în apropierea Gâzei.
Se aşeză acolo cu trapele sale şi cu întreaga familie, inclusiv cele două
soţii Abigail şi Ahinoam. Achiş îi porunci să organizeze incursiuni pe
pământul Israelului, dar David nici că avea de gând să-şi atace
compatrioţii. Jefuia, în schimb, pămimurile amaleciţilor, duşmanii
seculari, ai triburilor ebraice. Trecu prin sabie populaţia, împreună cu
femeile şi copiii, pentru a nu rămâne nici un martor al incursiunilor lui,
iar când îi înmiita lui Achiş boii, asinii, cămilele şi alte bunuri jefuite îi
spunea că aceasta este prada cucerită de la israeliţi. Credul, regele
filistean îşi freca' mâinile de bucurie şi se lăudă cu aceste cuvinte: –
„Acesta a ajuns să fie urât poporului său Israel şi va fi pe veci sluga
mea!” Filistenii se pregăteau pentru un nou război cu Saul. Achiş îl
chemă şi pe David cu cei şase sute de luptători ai săi. Dar, regii şi
principii filisteni nu aveau încredere în israeliţi şi cerură cu hotărâre să
fie scoşi din rândurile oştirii.
David se reîntoarse Ia Ţiclag, în fond. Mulţumit că nu a trebuit s;'i
lupte împotriva compatrioţilor săi, lucru care ar fi fost considerat drept
trădare.
Se dovedi, însă, că în timpul absenţei sale amaleciţii. Drept
răzbunare, transformară în cenuşă Ţiclagul şi luară în robie nenumăraţi
locuitori printre care şi familia lui David. Oamenii care reuşiră să scape
de amaleciţi, îl întâm-pinară pe David cu plânsete şi blesteme, ba chiar îl
ameninţară că îl vor omorî cu pietre. David o porni imediat în urmărirea
tâlharilor, îi bătu şi eliberă pc toţii robii împreună cu familia sa. I'răzile
obţinute le împărţi între compatrioţii săi, locuitori ai pământurilor iudee,
pentru a obţine sprijinul lor în lupta viitoare pentru puterea regală, în
acest timp oraşul Ramataim fu cuprins de o mâhnire adâncă, deoarece
îşi sfirşisc viaţa prorocul Samuel. După David. Care trecuse de partea
filistenilor, şi din acest motiv încetase în concepţia Iui să mai fie
considerat ca un pretendent Ia tron, Saul scăpă de-al doilea adversar
periculos. Vrând să înspăimânte preoţimea. Porunci să fie prinşi şi
omorâţi toţi adepţii lor: tot felul de ghicitori şi ghicitoare, necro-mani şi
magicieni. Israelul, pe atunci, era plin de aceştia, iar populaţia se
obişnuise să se1 folosească de serviciile lor. De. Aceea, în ţară, se
răspândi. O stare de teroare şi teamă. Saul. În viaţa de toate zilele. Îşi
păstrase simplitatea şi puritatea obiceiurilor. Nimeni. Nu-i nega meritele,
sale mari de război, şi activitatea asiduă pentru mărirea Israelului.
Majoritatea israeliţilor îl înconjura încă cu respect şi chiar cu dragoste.
Autoritatea lui era atât de mare încât nici David nu îndrăznea să-1
omoare, cu toate că de două ori a avut prilejul să o facă.
Trebuie spus că maşinaţiile continue ale preoţilor şi zvonurile că
Samuel l-ar fi uns pe David ca rege au clătinat echilibrul său sufletesc, l-
au împins spre fapte absurde şi despotice, între zidurile de piatră ale
fortăreţei, pe care şi-o construise pe o stânci Inaccesibilă de la Ghibca.
Petrecea zile întregi în singurătate şi amărăciune.
În timpul acesta Insă, deasupra tână-rului stat israelit se adunau
nori grei de furtună. Fruntariile au fost trecute de o puternică oştire a
regilor filisteni aliaţi. Sute de care de luptă şi mii de luptători împlătoşaţi
în fier îşi întinseseră tabăra la Sunem în valea Ezdre-lonului, chiar în
centrul Israelului. Saul şi-a aşezat trupele lui pe pantele muntelui
Ghilboa. De unde avea o privelişte asupra întregii văi. Uriaşa tabără
filisteană îi provocă o mate spaimă, trezind în el sentimentul neputinţei
în faţa sorţii inevitabile. Faţa lui păli şi se acoperi de un sentiment de
neputinţă şi resemnare. După o clipa de tristă îngândurare, îşi întrebă
tovarăşii săi credincioşi dacă nu existai cumva, prin împrejurimi vreo
vrăjitoare care să ghicească viitorul. Uimiţi, curtenii îi reamintiră că doar
el a poruncit să fie omorâţi toţi ghicitorii. După ce iscodiră în rândul
populaţiei ieşi. Totuşi, la iveală că în apropierea Endorului s-a ascuns de
urmărire o bătrână necromana care chema spiritele celor morţi şi ii
întreba despre viitor. Saul hotărî să se ducă la ea, însă îmbrăcat în alte
haine. Cum se lăsă noaptea, se îmbrăcă în sumanul unui călător şi
întovărăşit de doi armaşi se strecură în tăcere din tabără. Necromană,
temându-se de prigonitorii regali, nu vroi să-i dea drumul. Abia după ce
jură că nu i se va întâmpla nimic rău. Îl întrebă pe cine să cheme. Saul
rugă să-1 cheme de pe cealaltă lume pe Samuel. In urma ritualului
magic apăru spiritul prorocului. De-abia atunci, ghicitoarea înţelese că
oaspetele misterios este regele Saul.
„Pentru ce m-ai amăgit? Tu eşti Saul!” – strigă ea cu un glas
înspăi-mântat. Saul o linişti din nou şi, deoarece personal nu văzuse
apariţia. Întrebă cine a răspuns la chemarea magică.
Din descrierea vrăjitoarei a înţeles că acesta este Samuel,
adversarul său neînduplecat ani îndelungaţi. Acum, i se înclină cu
smerenie şi îi rugă să-l ' tutuiască cum să procedeze faţă de pericolul
filistean. Dar, Samuel, şi după moarte a rămas neînduplecat îi aruncă
încă o dată în faţă despre uzurparea drepturilor preoţeşti şi despre
inculcarea voinţei lui Iahve. Pentru acest lucru nu-i poate ocoli
pedeapsa: în lupta cu filistenii va muri împreună cu fii săi, iar, apoi, va
avea loc exterminarea întregului său neam.
Vestea înspăimântătoare îl zgudui pe Saul în aşa măsură încât
căzu în nesimţire la pământ. După ce-1 treziră din leşin, nu vru de loc să
se hrănească, cu. Toate că era deosebit de slăbit. Abia după multe şi
îndelungate rugăminţi ale ghicitoareiînghiţi o bucată de pâine de grâu şi
o fărâmă de carne ilc viţel fiartă.,.', '.
A doua zi, lupta se încinse. Israeliţii suferiră o înfrângere
zdrobitoare, iar cei care nu căzură, se împrăştiară, în panică. Fiii lui
Saul, printre care şi nobilul Ionatan, zăceau morţi printre miile de
cadavre ale tovarăşilor lor de arme. Saul fu rănit şi reuşi să scape de pe
câmpul de luptă. Filistenii, însă, se ţineau pe urmele lui şi când fu sigur
că nu va scăpa de urmărire îşi chemă armaşul cerându-i v să-1 omoare.
Dar tânărul se cutremură la gândul omorârii regelui. Atunci Saul se
sinucise, lăsân-du-se să cadă în tăişul propriei spade. Sluga credincioasă
nu vroi să supravieţuiască stăpânului său şi se omori, de asemenea, cu
sabia. Filistenii tăiară capul lui Saul şi împreună cu armele sale le
expuseră în templul lui Astârr şi Dagon. Trupul fără cap fu atirnal pe
zidul oraşului Bet San. Vestea despre maltratarea cadavrului regelui a
ajuns până la locuitorii oraşului labeş. Pe care Saul îl eliberase cândva
de ammoniţi. Din pioşenie, furară cadavrul regelui şi ii îngropară în
cimitirul oraşului lor. Filistenii ocupară valea Ezdrelonului dpbindind o
poziţie strategică favorabilă pentru cucerirea întregului Canaan. Statul,
înfiinţat
2f>7 de către Saul cu un marc efort, a încetai sfi mai existe.
DA VID DEPLÂNGE MOARTEA LUI SAUL ŞI A LUI IONATAN
Despre evenimentele tragice din valea Edreloniilui David a aflat în
momentul când s-a întors la Ţiclag din expediţia împotriva amaleciţilor.
Un om oarecare, cu hainele sfâşiate şi cu ţarină turnată pe cap i se
aruncă la picioare, Printre'suspine şi vaiete dădu la iveală vestea despre
moartea lui Saul, Ionatan şi'a celorlalţi doi feciori, ai regelui. Acesta era
un amalecit, care a slujit în oastea israelită de mercenari şi participase la
nefericita luptă. Întrebat despre amănunte, a răspuns că la dorinţa lui
Saul care era rănit 1-a omorât cu sabia, iar drept dovadă a adevărului
celor spuse i-a înmânat lui David însemnele regale sub forma diademei şi
a brăţărilor.;„.,.';'., '.;: '. – '; ',”.”'.'
Inventase toată această istorioară în speranţa că David îl va
răsplăti pentru omorârea rivalului. În realitate, fugind de pe câmpul de
luptă, se lovi de cadavrul lui Saul şi îi luă însemnele regale. Înainte de a
sosi filistenii. Se înşelă însă amarnic în calculele sale. David porunci să
fie omorât pentru'că a îndrăznit să se atingă de viaţa unui rege uns.
Sfârşitul tragic al lui Saul îl. Cufundă pe David îhtr-o jale adâncă, '
deoarece acest lucru însemna, totodată, ruina primului stat. Unit.
Israelit. Îri schimb, moartea lui Ionatan îl făcu să fie cuprins de o
desperare adâncă. Pierduse doar unicul prieten credincios, care nu 1-a
părăsit nici în cele mai grele momente ale vieţii, prieten dezinteresat,
cum rar se poate întâlni în viaţă. Nimeni nu va mai reuşi să ocupe în
inima sa locul lui Ionatan. David plânse şi se văietă într-o durere
nemingâiată, se bătu cu capul de pereţi, îşi smulse hainele de pe el, iar
împreună cu el se lamentară în durere tovarăşii săi de arme şi întreaga
familie. Până scara, nimeni nu se mai gândi la hrană.
2Mnimeni nu închise ochii toată noaptea A doua zi, David se
învurti prin c; imere cu inima frântă, tăcând îngân-d urat. Şi epuizat de
suferinţă. La un moment dat, întinse mâna după harfa lui iubită şi.
Treeându-şi degetele pe, strune,. Dădu drumul desperării sale într-o
elegie sfâşietoare: „Podoaba ta. Tsraele, a fost doborâtă pe înălţimile tale!
Cum au căzut vitejii! *<>.' '.
Nu vestiţi în Gat şi nu daţi de ştire pe uliţele
%.,.; Escalonului ea să nu se bucure fiicele filistenilor.
Ca să nu prăznuiască fiicele celor netăiaţi împrejur
Munţilor Ghelboa, să nu mai cadă pe voi nici rouă nici ploaie: şi să
nu mai fie pe voi nici ţarini ' roditoare.
Căci acolo a fost doborât scutul celor războinici, scutul lui Saul ca
şi cum n-ar fi fost miruit
; cu untdelemn sfinţit.
Arcul lui Ionatan nu se întorcea fără V: sânge de răniţi, fără
grăsimea celor puternici. „ '! nici sabia lui Saul nu se învârtea,.”;”
— _; -; zadarnic!
Saul şi Ionatan, cei iubiţi şi uniţi
: în viaţa lor.
Nici la moarte nu s-au despărţit!
Fost-au mai iuţi decât vulturii şi mai
:' puternici decât leii
Fiicele lui Israel, plângeţi pe Saul.
Cel ce v-a îmbrăcat în purpură cu podoabe şi v-a pus pe haine
podoabe de aur! i, Cum au căzut vitejii în toiul luptei'
Ucis a fost Ionatan pe înâlţimelc tale.
Israelc!

L-rate lonalane. Întristat sunt după tine. Căci tu mi-ai fost foarte
scump şi iubirea ta a fost pentru mine mai presus de iubirea femeiască!,
Cum mama îşi iubeşte unicul său fiu, tot aşa te-am iubit şi eu pe tine”.*
DAVID ESTE ALES REGE IUDEI' ŞI LUPTĂ PENTRU TRONUL IS
RAELULUI. David făcea parte din seminţia lui Iuda. Ca exilat şi căpetenie
a unei bande de tâlhari nu numai că îşi apăra compatrioţii săi de
atacurile triburilor din pustiu, ba mai mult. Împărţea cu ei prăzile
dobândite de la amaleciţi. În acest fel îşi dobândi recunoştinţa şi
ataşameniul lor fierbinte Nu este de loc de mirare că. După înfrân-gerea
lui Saul, îl chemară la Hebron şi îl declarară rege iudeu. In acelaşi timp.
În orăşelul de peste Iordan, Mahanaim. Deci departe de zona de influenţă
a. Filistenilor, comandantul suprem Abner, sprijinit de către zece triburi
din nord, declară rege pe cel de-al patrulea fiu al lui Saul, Işboşct. Acesta
era un om cu o voinţă slabă şi lipsit de influenţă, care deveni un
instrument docil în mâinilc atotputernicului Abner, care, de acum
înainte, exercita, cu excepţia Iudeii, adevărata putere. În Israel. David nu
declară supunere regelui şi, în acest fel. Se ajunse la divizarea statului.
Revolta împotriva dinastiei lui Saul, sprijinită de majoritatea poporului,
mai devreme sau mai târziu, trebuia să ducă la un război civil. David se
pregăti din timp pentru aceasta. Deoarece era nu numai un comandant
viteaz şi experimentat. Ci şi uri foarte abil şi prevăzător politician, şi-a
dat seama că sursa principală a diviziunii a. Fost antagonismul care
domnea de vr. Eme îndelungată între
* Aceasta elegie denumita Clntecul arcului se afla în culegerea
menţionata Cartea Dreptului triburile din nord 'şi sud. De aceea, chiar
de la bun început, a urmărit să obţină bunăvoinţa triburilor din nord şi,
în acest scop, a trimis imediat o solie la locuitorii Iabeşului cu
mulţumirea pentru sustragerea cadavrului lui Saul şi organizarea unei
înmormântări regeşti. Răspândi, de asemenea. – priri tot Israelul vestea
că a poruncit să fie păstrat doliul pentru Saul şi să fie omorât amalecitul
care a îndrăznit să ridice mină asupra regelui. În aceste acţiuni a fost
ajutat cu asiduitate de către preoţi. Din timpul cerţii cu Samuel şi a
măcelului de la Nobe. Ei erau duşmăni neîmpăcaţi ai familiei lui Saul, iar
pe David îl considerau ca pe un executant docil al voinţei lor.
Şapte ani şi jumătate de domnie în Hebron David i-u folosit pentru
a forma o oaste puternică şi vitează sub comanda remarcabilului loab.
Filistenii, a căror vigilenţă a reuşit să o adoarmă, nu bănuiau nimic. Îl
considerau prea puţin periculos şi, mai mult, drept un vasal util ce
acţiona în favoarea lor căci, ca uzurpator provincial. A subminat unitatea
Israelului şi a contribuit la divizarea lui în două stătuleţe ce se hărţuiau
reciproc.
Războiul civil a început printr-o luptă, sângeroasă lângă iazul de
Ungă Ghibeon. După vechiul obicei, războiul a fost precedat de un duel,
în care s-au întâlnit doisprezece veniamiţi cu doisprezece iudei. Lupta a
fost atât de acerbă; încât toţi adversarii au fost răpuşi. Curând, după
aceea, a început şi adevărata luptă. După bătălie, care a durat o zi
întreagă, armata iudeilor, sub conducerea lui loab. A repurtat o victorie
completă, iar luptătorii lui Işboşet au fugit în panică.; ' în urmărirea
duşmănitului Abner a pornit-o Asael. Fratele lui loab. Acesta era un
tânăr înflăcărat, dar cu puţină experienţă în meseria armelor. De trei ori
1-a strigat Abner ca să-şi caute un alt adversar. – „Lasă-te de mine, ca să
nu te dobor la pamam Atunci cu ce orbaz mă voi arăta înaintea lui Ioab
fratele tău?” Asael a rămas insă surd în îndârjirea lui înflăcărată – la
toate ameninţările. Atunci Abner, vrând nevrând, a trebuit să accepte
duelul şi, fără nici o greutate scăpă de urmăritor, străpungându-1 cu
suliţa. Când Ioab a găsit pe câmpul de luptă cadavrul fratelui său, în
marea sa durere îşi smulse hainele şt jură că seva răzbuna crunt pe
Abner. Lupta pentru tronul Israelului era îndârjită şi îndelungată.
Treptat israeliţii din nord au început să piardă terenul de sub picioare, în
timp ce David dobân-dea o tot mai mare superioritate. În rândurile lui
veneau mulţi luptători, unii chiar din teritoriile duşmane. Printre ei se
aflau patrioţi sinceri, care căpătaseră cu timpul convingerea că numai
David poate să apere Israelul în faţa filistenilor, dar nu lipseau nici din
cei ce oscilau şi care vroiau să fie din timp de partea învingătorului.
În urma insucceselor continui, Abner a pierdut influenţa pe care o
avc: i la Mahanaim. Puterea lui se sprijine;! pe convingerea generală că el
este cel mai renumit comandant din Israel cu care nici David nu se poate
compara. Acum, gloria lui se stinse în aşa măsură, încât nu mai era
sigur nici măcar de sprijinul armatei. Regele marionetă. Işboşet, şi
curtenii lui începură să n”-l mai ia în seamă. Ba. Chiar, să-I
dispreţuiască, ceea ce a dus la un conflict.
Simţind că-i scapă din mâini puterea şi pentru a-şi întări poziţia,
Abner a căutat 0 soluţie. Luă atunci de soţie pe una din ţiitoarele lui
Saul, pe nume Kiţpa. Această violenţă nu a însemnat pentru Işboşet un
semn bun. După obiceiul străvechi, dreptul la haremul regelui mort îl
avea exclusiv urmaşul tronului. Luarea Riţpei putea deci să reprezinte
semnalul că Abner se pregăteşte pentru o lovitură de stat. Din această
cauză a izbucnit un scandal monstruos între rege şi comandantul
suprem. Abner i-a reamintit atunci lui Işboşet că numai lui ii datorează
tronul.' şi. La un moment dat, pierzândti-şi controlul, îi declară că, după
părere. I lui. David va repurta victoria asupra casei lui Saul. Regele, slab
şi laş simţind în cuvintele lui ameninţarea că îl va părăsi, se întoarse
pocăit şi înspăimântat în camerele sale. Abner. Pentru a se salva de la o
moarte sigură, se hotărî să acţioneze imediat. Trimise în taină la regele
David o solie cu înştiinţarea că va trece cu toată oastea de partea sa,
dacă ii va asigura inviolabilitatea şi funcţia de comandant suprem. David
acceptă' propunerile cu condiţii) că îi va aduce ne fosta lui soţie Micol, pe
care Saul o dăduse altuia. Abner o luă pe Micol cu forţa Soţul ei, Paltiel,
îndurerat, cutremurat de plâns şi fringându-şi mâinile de desperare, fugi
după soţia lui iubită până ce Abner, pierztndu-şi răbdarea, sub amc
ninţarea cu moartea. Îi porunci sa renunţe. Soţul păgubit, neputincios în
faţa samavolniciei celor puternici, trebui să se împace cu soarta.
Deoarece preoţii declarară de multă vreme că l. Ihve 1-a desemnat pe
David ca rege. Ii Uiaeluliii. Abner liră nici o greufate ii convinse pe
bătrânii triburilor să înceapă negocierile. Aceasta cu atât mai mult, cu
cât în faţa înfrângerilor suferite nu mai exista altă ieşire. Solia triburilor
nordice s-a bucurat la He-bron de o bună primire. Înţelegerea a fost
Încheiată şi David a dat în cinstea solilor un ospăţ cu răsunet, tn acest
timp, comandantul suprem, Ioab, era în tabără cu soldaţii lui. Surprins
de veste, se grăbi spre David şi plin de amărăciune spuse: -„Ce ai făcut?
Iată a venit la tine Abner: De ce i-ai dat drumul să plece? Tu ştii pe
Abner. Fiul lui Ner; el a venit să te înşele şi să afle pe unde intri şi pe
unde ieşi şi să cunoască tot ceea ce faci tu”. Lui Ioab nu putea să-i placă
desigur că Abner era din nou în graţie. Vedea în el un concurent
periculos pentru funcţia de comandant suprem şi, mai ales. Pe ucigaşul
fratelui său pe care legea neamului cerea să-1 răzbune. După. O discuţie
furtunoasă cu regele Ioab a hotărât să acţioneze. Abner se afla pe
drumul de întoarcere spre Mahanaim. Sub pretextul că Da vid are să-i
mai comunice ceva. Loab ii chemă înapoi la Hebron şi, în timpul
discuţiei, ii omorî pe furiş. David avea destule motive să nu-1
pedepsească pe asasin. Mai întâi de toate, el era mulţumit că într-un
mod aşa de neaşteptat a scăpat de un aliat periculos. In al doilea rând.
Obligaţia răzbunării de sânge era considerată, în Israel, ca sfântă şi
iminentă, încât chiar el, ca rege, nu se putea opune. In sfârşit, nu vroia
să se certe cu loab. Deoarece el devenise atât de puternic, încât pur şi
simplu se temea de el. Vestea despre Înţelegerea cu David a provoca i la
Mahanaim o panică nemaiîntâlnită. Işboşet leşină de spaimă, iar curtenii
ii Ţoştii lui partizani se strecurară pe furiş din palat, pentru a-şi salva
propria-! piele.
Într-o bună zi caniculară, când părăsitul Işboşet aţipi după
amiază, doi veniamiţi, travestiţi în negustori de grâne se strecurară în
palat, pătrunseră în camera lui de dormit şi îl omorâră cu săbiile. Capul
ii tăiară şi îl duseră lui David, în speranţa că vor primi o recompensă. Se
înşelară, însă, în socotelile lor: David porunci ca asasinilor să li se taie
mâinile şi picioarele, iar trupurile să fie spânzurate în Hebron Ungă iaz,
pentru a fi un avertisment pentru toţi acei care vor îndrăzni să ridice
mâna asupra regelui uns. Capul lui Işboşet 1-a îngropat solemn în
mormântul lui Abner.
În palatul de la Mahanaim trăia fiul lui Ionatan. Era un băiat olog.
Când tatăl său a murit în luptă în valea Ezdre-lonului, avea abia cinci
ani. La vestea înfrângerii doica intră în panică şi în fugă ii scăpă din
braţe. David luă la sine pe fiul prietenului mort şi îl înconjură cu o
dragoste părintească. Urmaşul infirm al lui Saul avea pentru toată viaţa
dreptul de a sta cu el şi era tratat ca un egal cu toţi ceilalţi membri ai
familiei regale.
După moartea lui Abner, şi înlăturarea dinastiei lui Saul, David a
devenit unicul pretendent serios la tronul israe-lit. Nu numai fiindcă se
afla în fruntea unei armate victorioase, ci şi pentru că Samuel I-a uns
cândva ca rege. Reprezentanţii triburilor din nord, in-spăimântaţi de
puterea crescândă a filistenilor, au venit la Hebron şi i-au oferit în mod
oficial coroana. In acest fel, după şapte ani de domnie la Hebron. David a
devenit regele întregului stat israelit. In perioada următorilor treizeci şi
trei de ani de domnie îi va subordona pe filisteni şi va înfiinţa cel mai
puternic stat din istoria poporului evreu.
ORAŞUL LUI DAVID. Când filistenii au primit vestea că vasalul lor
a devenit rege al întregului Israel, hotărâră să-l prindă şi să-l
pedepsească aşa cum se cuvine unui răzvrătit. Oştirea lor puternică
apăru în câmpia întinsă Refaim, aşezată la vest de Ierusalim, tăind în
acest fel legătura intre partea de nord şi cea de sud a ţârii. Regiunile
muntoase neocupate erau impracticabile pentru marş, deoarece erau
tăiate de nenumărate ripe şi defileuri stâncoase.
David se afla într-o situaţie deosebit de grea. Trupele sale, deşi
întărite prin afluenţa luptătorilor din nord, nu puteau să se măsoare cu
carele de luptă filistene. Hotărî, deci, să evite greşeala pe care o făcuse
Saul şi să se limiteze doar la lupta de partizanat. Din acest punct de
vedere dobândise multă experienţă în timpul pribegiei sale. Mai mult,
avea superioritate asupra filistenilor, cunoscând foarte bine ca vasal,
tactica lor de luptă. Unităţile filistene, hărţuite încontinuu de către
partizani, pierdeau treptat din siguranţa lor şi Ia cea mai mică alarmă o
luau la fugă. In momentul potrivit, David trecea la atac deschis şi, în
acest fel, obţinu două victorii mari.
Invadatorii, goniţi din oraş în oraş, din sat în sat, s-au retras, pină
la urmă, în fruntariile stătuleţului lor. O mărtune oespre dimensiunile
înfrângerii şi tlopre izgonirea lor o constituie faptul Xistacliţii ii urmăriră
până suh zidurile oraşului filis'tcan. Gal Din acel moment. I'ilistenii nu
s-au mai ridicat înciudata, ba chiar, cu timpul, au trebuit să recunoască
hegemonia Israelului.
Statul unit al lui David nu îşi avea însă capitala sa. Hebron se afla
prea departe în sud. Iar ca oraş iudeu nu a fost acceptat de către
triburile din nord. Ţinând cont de aceste stări de lucruri, David îşi
îndreptă atenţia asupra Ierusalimului. De patru sute de ani el aparţinea
iebuseilor, iar unele triburi suspicioase puteau să-1 considere drept un
oraş neutru. Totuşi, nu a fost uşor să-1 cucerească.
Construit pe trei dealuri, apărat de o redută avansată pe o stâncă
greu accesibilă, Sion, a respins până atunci cu succes toate tentativele
duşmanilor. Locuitorii lui se simţeau în el în deplină siguranţă şi
vorbeau în glumă că oraşul lor ar putea fi apărat şi numai de o oaste
formată din şchiopi şi orbi. Nu e deci de mirare că ieşiră pe ziduri şi ii
întimpinară pe israeliţi cu batjocoriri David organiză atac după atac, dar
fu de fiecare dată înfrânt: '.'.
— Neliniştit se adresă până la urmă oştenilor, săi: – „Tot cel ce va
ucide pe iebusei, acela va fi prinţ şi căpetenie”. Ioab avu o misiune
deosebit de grea. Oraşul putea fi cucerit numai printr-un vicleşug. De
aceea se îuvârti prin împrejurimi, prinse pe un locuitor pe care îl trase de
limbă şi, până la urmă, află o trecere secretă spre bastion. In vale, pe
partea de răsărit a Ierusalimului, se afla un izvor de la care pornea spre
oraş un, canal vertical, săpat în stâncă. Ioab cu o mină de luptători
pătrunse pe această cale în interiorul iniăriturii. Lebusciinu se aşteptau
la un atac din aceasta parte şi, de aceea, când văzură pe luptătorii
israeliţi. Părăsiră iidurile pentru a-i reţine. David „ folosi de acest
moment şi. Printr-un atac violent, cuceri oraşul. Dealul cu palatul din
partea de sud a oraşului ii alese drept capitala Israelului' şi pe care o
denumi „Oraşul lui David>-
Imediat trecu la reconstrucţia oraşului şi hotărî să-şi ridice un
palat demn de un mare monarh. În acest scop se înţelese cu regele
Tirului. Hiram Pe calea schimburilor comerciale primi de la el lemn de
cedru, meşteşugari şi artişti pricepuţi în arta construcţiilor Cu ajutorul
lor îşi ridică o clădire care. Prin măreţia arhitecturii şi a ornamentaţiilor,
nu era mai prejos de reşedinţele celor mai renumiţi regi din vecinătate.
Dar şi din alt punct de vedere se deosebea David de aceşti monarhi, îşi
formă un harem din numeroase ţiitoare şi soţii, deoarece, în acele
timpuri, haremul era ' indiciul vizibil al forţei regale. Cu timpul a devenit
tatăl a numeroşi urmaşi, care umpleau cu zarva, râsetele şi certurile lor
toate colţurile palatului.
Raţiunile de stat presupuneau ca Ierusalimul să devină şi capitala
religioasă a Israelului. Centru cultului putea fi numai Arca
Legământului, care din timpul lui Saul se afla în mica localitateChiriat-
Iearim. David seduse după ea în fruntea curtenilor săi şi a unei oşti de
treizeci de mii. Arca, aşezată pe un car tras de boi. Fu înconjurată de
preoţii din seminţia lui Levi. În frunte cu Abiatar şi Sadoc. Poporul
israelit, într-un alai numeros îşi exprima bucuria prin dansuri şi
cântece. În acompaniamentul harpelor, chimvalelor, fluierelor şi
timpanelor. Alaiul triumfal era deschis de regele David însuşi îmbrăcat
într-o haină albă preoţească din in.
Înainte ca procesiunea să ajungă la Ierusalim. Iahve a dat un
semn de viaţă într-un mod alarmant. La un moment dat, boii, speriaţi de
vacarm, s-au zbătut, carul s-a răsturnat, iar caseta sfântă s-ar fi
rostogolit pe pământ dacă, în ultimul moment, nu ar fi prins-o un om
pios. Pe nume Uza. Dar atingerea Arcii era un sacrilegiu nemaipomenit şi
Iahve; fără să ţină. Cama de bunele intenţii ale vinovatului, îl pedepsi cu
moartea. Aceasta produse o impresie atât de puternică asupra Iui David,
încât acesta porunci imediat să se oprească procesiunea, iar Arca a dat-o
în păstrare unui israclii anumit, care se numea Obed-Edom Abia după
ce s-au scurs trei luni se hotărî să o transporte în capitală. Poporul se
înveseli, dansă cuprins de un entuziasm fără margini şi cânta în
acompaniamentul trâmbiţelor de argint, chimvalelor, surlelor şi
tamburinelor, în această zarvă asurzitoare, David mergea ca vrăjit,
îmbrăcat într-o haină albă ca zăpada, preoţească. Pe fruntea lui sclipea
diadema regală, de sub care se revărsau pletele roşcate. Se acompania
cu strunele harpei sale şi împreuna cu poporul mergea în pas de dans pe
străzile înguste ale oraşului. Imediat după el, purtată pe umerii leviţilor.
Înainta Arca Legământului cu mult mai sus decât marea de capete. In
lumina puternică a soarelui ardeau ca o făclie de aur pereţii ei şi aripile
întinse ale heruvimilor. La alai se uita pe fereastră, soţia lui David, Micol.
Vă-înd cum. Soţul ci uitase de rangul său în mijlocul mulţimii adunate,
prinse dispreţ pentru el şi nu ascunse acest lucru. Arca a fost depusă în
cortul-templu special pregătit.
După aducerea jertfelor. Împărţirii de alimente în rândul populaţiei
şi ospăţului, David se reîntoarse la palat. Micol îl primi batjocoritor şi îi
spuse înţepată: – „Cum s-a preaslăvit astăzi regele Israelului, dczgolindu-
se înaintea ochilor roabelor şi robilor săi, cum se dezgoleşte un om
deşert”. David lovit adânc de această batjocură, se supără pe ea pentru
totdeauna. Micol. Până la sfârşitul zilelor, a rămas în dizgraţie şi
niciodată nu a mai născut soţului Un fiu. Asupra ei au triumfat Abigail.
Ahinoam şi nenumăratele ţiitoare, care erau mame fericite a fiilor şi
fiicelor regale.
Într-o bună zi, David chemă la sine.pe venerabilul proroc. Natan şi
îi spuse: – „Iată, eu locuiesc în casă de cedru, iar chivotul Domnului stA
în cort”. Şi ii comunică că vrea să construiască în Ierusalim un templu
care. Prin măreţie, să depăşească palatul său. Natan se alătură imediat
acestei idei. A doua zi. Însă, spuse că în timpul nopţii îi vorbise Iahve şi ii
interzise să se construiască templul, deoarece dorea ca şi până acum să
rămână un zeu al păstorilor şi să locuiască în cort. David trebui deci să
se supună în faţa voinţei atotputernice şi să renunţe la planul
împodobirii capitalei cu un templu minunat pe care îl va construi, abia.
Urmaşul său, celebrul Solomon.
DAVID FONDATORUL UNUI STAT PUTERNIC. După unificarea
tuturor triburilor israelite şi înfrânge-rea filistenilor. David a lărgit
fruntariile statului prin noi cuceriri. Mai întii, şi-a subordonat Moabul şi
Edo-mul. In schimb, războiul cu ammoniţii a izbucnit împotriva voinţei
lui. Când a murit regele ammoniţilor Nahaş. Iar la tron îi urmă fiul său
Anon, David trimise la el o solie care să-i transmită compasiunea şi
urările sale de domnie fericită. Dar sfetnicii îi spuseră tânâru-lui rege: –
„Socoti oare. Că David din dragoste către tatăl tău a trimis mân-giietori
la tine? Nu cumva a trimis David slugile sale la tine ca să spioneze
cetatea şi să vadă ce este în ea şi apoi s-o dărâme?” Anon porunci să fie
rasă jumătate din barba solilor şi să le fie tăiate hainele, până la şolduri
şi astfel insultaţi se reîntoarseră la Ierusalim.
David nu putea să treacă cu vederea peste această necinstire.
Trimise împotriva orgolioşilor zeflemitori pe Ioab, în fruntea armatei sale
Încercate. Războiul a fost însă greu şi periculos, deoarece ammoniţii
chemară din Siria cinci regi arameici aliaţi. Lupta decisivă însă se
termină cu victoria deplină a israeliţilor. In acest fel, sub stăpânirea lui
David intră şi o bună parte din Siria.
La Damasc se afla de acum înainte o puternică garnizoană israelită
cu un guvernator regal în frunte. Datorită cuceririlor David a constituit
un imperiu întins, a cărui teritoriu ajungea de la golful Akab până la
Eufrat, prin statele vasale arameice, iar peste Iordan de la Arnon la
Hermon.
După înfrângerea suferită în lupta cu David, filistenii au pierdut
treptat independenţa politică, Israelul a triumfat definitiv asupra
duşmanilor săi şi a început o perioadă unică în istoria sa de mare
putere. David trece apoi la organizarea interioară a statului. Reazemul
puterii era armata şi, de aceea, ii acordă cea mai mare atenţie. In
domeniu! înarmării însă, nu introduse nici un fel de schimbări; se
serveau, în continuare, de trupe pedestre, înarmate cu suliţi, praştii şi
săbii. Carul de luptă, arma temută a filistenilor, nu a reuşit nici acum să
cucerească aprecierea lor. Şi avea