I.

INTRODUCERE

În ultimele decenii schimbările climatice au căpătat a devenit un subiect intens, fiind

acoperit în multiple studi, articole, astfel a căpătat un interes cât mai ridicat.

Studiul, cercetarea şi analiza mediului aerian terestru, a elementelor şi fenomenelor climatice în

complexitatea aspectelor lor (ca mediu de apariţie, de favorabilitate şi dezvoltare a vieţii, ca
resursă dar şi ca hazard), constituie un domeniu de actualitate, un deziderat cu profunde
implicaţii practice în amenajarea şi folosirea raţională a teritoriului, în valorificarea superioară a
tuturor resurselor sale, inclusiv a celor energetice neconvenţionale nepoluante (eoliene, solare
etc.). Cunoaşterea tot mai aprofundată a caracteristicilor vremii şi climei, perfecţionarea continuă
a metodelor de prognoză, interesul sporit faţă de multiplele aspecte ale sistemului vreme-climă şi
viaţă în general, reprezintă tot atâtea argumente care motivează creşterea continuă a implicării
Meteorologiei şi Climatologiei, deci a Geografiei, în viaţa societăţii umane.

Poziționarea geografică a României pe Glob, mai exact în zona temperată, iar pe continent, în
partea cendtral-sud-estică, la o „răscruce” de vânturi, unde se interferează prelungirile
principalilor centri barici de acțiune (Anticiclonul Azoric, Anticiclonul Est-European, uneori,
chiar Anticiclonul Siberian, Anticiclonul Scandinav, Ciclonu Islandez și Ciclonul
Medteraneean), face ca pe teritoriul țării să se producă „o gamă variată de fenomene meteo-
climatice extreme, atât de sorginte tropicală, cât și polară sau arctică”. Aceasta se datorează și
poziției de mijloc a zonei temperate, la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord, peste
care interferează masele de aer cu caracteristici fizice diferite. Toate acestea au consecințe
negative, atât asupra mediului, cât și asupra populației, ca urmare a fenomenelor meteo-climatice
pe care le determin

Trebuie de precizat însă că, deși gama fenomenelor climatice este diversă, în România, dar și pe
Glob, consecințele cele mai grave sau dezastre le-au avut riscurile meteo-climatice cu caracter de
record de origine termică sau pluviometrică. Printre acestea ies în evidență valurile de căldură și
de frig, perioadele de caniculă, fenomene de uscăciune și secetă,cât și precipitațile abundente,
care au avut drept consecințe inundați puternic etc.

În acest studiu am deciz să pun accent pe fenomenele care au avut cel mai puternic impact asupra
societății și vieții omului, să scot în evidență ideea că hazardele meteo-climatice sunt defapt
realități cu numeroase efecte negative asupra multor aspecte ale societății.

II. HAZARDE ŞI RISCURI METEO-CLIMATICE. NOŢIUNI GENERALE

În anul 1979, sub egida ONU şi a Organizaţiei Meteorologice Mondia1e (OMM), a luat
naştere Consiliul Internaţiona1 pentru Ştiinţă, care a organizat prima Conferinţa Mondială asupra
Climei, ocazie cu care a început Programul de Cercetare a Climatului Globului (World Climate
Research Programme -WCRP). În 1988 şi-a început activitatea Grupul Interguvernamental de
Experţi asupra Schimbărilor Climei (Intergovernmental Panel on Climate Change - IPCC), ale
cărui rapoarte (ultimul datând din anul 2001) confirmă amploarea schimbărilor climei, în special
în ceea ce priveşte încălzirea globală actuală. În acest context, s-a impus tot mai mult conceptul
„dezvoltării durabile”, care a reprezentat subiectul major al Conferinţei ONU asupra Mediului şi
Dezvoltării de la Rio de Janeiro (iunie 1992). Cu prilejul acestei reuniuni a fost lansată
„AGENDA 21”, printre obiectivele căreia figurau şi sarcinile Serviciilor Meteorologice şi
Hidrologice Naţionale privitoare la furnizarea de informaţii asupra schimbărilor climei, emiterea
de avertizări asupra fenomenelor periculoase, evaluarea resurselor de apă dulce, supravegherea
poluării mediului etc. Sumitul Mondial asupra Dezvoltării Durabile, care a avut loc între 26
august şi 4 septembrie 2002 la Johannesburg, a făcut un bilanţ al realizărilor de până acum,
evidenţiind existenţa unor probleme care, cel puţin până în prezent, nu şi-au găsit o rezolvare
satisfăcătoare.
În ultima perioadă de timp, la scara Globului, ca şi pe areale mai restrânse, se remarcă o
frecvenţă sporită de apariţie a fenomenelor naturale extreme. Acestea au provocat mari
dezastre, soldate cu multe victime omeneşti, mari pagube materiale şi modificări importante ale
mediului. Printre cazurile relativ recente din Europa şi ţara noastră, amintim: inundaţiile
catastrofale din Europa Centrală (bazinele Elbei şi Dunării), din august 2002, cele din primele
două decade ale anului 2005), cele din 2006, din 2008, 2010, secetele din anii 1996, 2000 sau
primăvara anului 2004 etc.
Prin analogie cu alte domenii (resursele de apă, energia, creşterea demografică, sănătatea etc.)
mulţi cercetători afirmă că suntem martorii unei „crize climatice”, desfăşurată pe fondul
încălzirii globale. „Conform unei concepţii mai vechi, încă predominantă, fenomenele climatice
de risc reprezintă ceva neobişnuit. În ultimii ani şi-a făcut simţită prezenţa şi o abordare nouă,
care consideră fenomenele climatice extreme ca fiind relativ curente, acest lucru accentuându-se
prin „îmbinarea destabilizată a evenimentelor meteorologice cu amenajările antropice, tot mai
îndrăzneţe şi mai fragile" (Lamarre, Pagney, 1999, citat de F. Moldovan, 2003). Dezastrele,
ameninţarea permanentă pentru dezvoltarea durabilă generează anual pagube materiale
incalculabile şi victime omeneşti. Evaluările experţilor O.N.U. la nivel mondial converg către
predicţia că în anul 2050 aceste fenomene vor produce anual 100 000 de pierderi de vieţi
omeneşti şi pagube care vor atinge 300 mld. de dolari. Prezentul arată că 97% din victimele
produse de dezastrele naturale se înregistrează în ţările în curs de dezvoltare. În
ultimii 30 de ani diferite calamităţi naturale au generat peste 3mil. de victime, au adus boli,
sărăcie şi multe suferinţe pentru încă 1 mld. de oameni şi au produs pagube materiale de sute
de mld. de dolari.
Ţinând cont de creşterea frecvenţei fenomenelor naturale extreme, atât ONU, cât şi
OMM, au reacţionat pozitiv, sprijinind activitatea de cercetare, previziune şi combatere a
efectelor negative ale acestor fenomene, iar prin rezoluţia 236 din 1989 O.N.U. a hotărât să
iniţieze un amplu program de cercetare denumit: ,,Deceniul Internaţional pentru reducerea
efectelor dezastrelor naturale” (International Decade for Natural Disaster Relief - -
IDNDR). Programul a vizat colaborarea internaţională în vederea reducerii pierderilor de vieţi
omeneşti, de bunuri materiale şi a dereglărilor sociale şi economice cauzate de dezastrele
naturale,
mai ales în ţările în curs de dezvoltare.
Varietatea şi complexitatea fenomenelor naturale extreme care au loc pe Terra au impus
necesitatea ierarhizării şi clasificării lor, cât şi necesitatea unei mai precise definiri a conţinutului
terminologiei utilizate în acest sens. În literatura de specialitate se utilizează diferiţi
termeni meniţi să dimensioneze şi să cuantifice amploarea şi pierderile materiale provocate de
fenomenele naturale periculoase (extreme), cum sunt: hazarde, riscuri, dezastre, calamităţi etc.
Noţiunile de risc, hazard, dezastru, catastrofă au fost impuse în problematica globală
a cercetării ştiinţifice de evoluţia fenomenelor cu consecinţe grave şi de dezvoltarea civilizaţiei.
Iniţial, abordarea fenomenelor naturale extreme era orientată mai mult spre analiza dezastrelor,
respectiv a numărului de victime şi a pagubelor materiale; ulterior, analiza fenomenelor
naturale extreme au fost privite şi ca parte integrantă a evoluţiei fenomenelor din natură,
fiind datorate atingerii sau depăşirii anumitor valori critice.
Cele mai frecvente dispute suportă utilizarea noţiunilor de hazard şi risc (care
sunt şi cele mai utilizate) din motive care ţin şi de etimologia şi percepţia acestora în limbajul
curent. Iniţial, hazardele şi fenomenele de risc erau considerate oarecum sinonime, ambele
noţiuni reprezentând pericole potenţiale cu efecte grave, negative asupra populaţiei, motiv
pentru care au fost numite fenomene periculoase.
Hazardul este un eveniment, un fenomen ameninţător (Dicţionarul IDNDR, 1992). El
reprezintă un fenomen dăunător pentru om, pentru bunurile acestuia şi pentru mediul
înconjurător.
Hazardul, ca fenomen natural sau antropic dăunător omului se produce atunci când măsurile
de siguranţă pe care orice societate şi le impune sunt depăşite. Hazardele pot fi simple
sau complexe alcătuind lanţuri de hazarde în cascadă cu efecte multiple şi pot fi naturale sau
antropice. Evaluarea hazardelor se face după unii parametri, ca: localizare, magnitudine,
probabilitate
de apariţie şi frecvenţă.
Bogdan Octavia, Marinică Ion (2007), precizează că hazardul este un fenomen aleator,
de mare anvergură, imprevizibil, o determinare în timp şi spaţiu, un salt calitativ, o treaptă sau
un prag în evoluţia geosistemului, care descarcă energii imense şi determină dezordine,
dezechilibru
pe scara de evoluţie firească a mediului, în drumul său spre o nouă calitate.
Aceeaşi autori vorbind despre hazardul climatic susţin că avem de a face cu un fenomen
climatic aleator de mare amploare, care sugerează mai mult condiţiile lui genetice
întâmplătoare
(în timp ce consecinţele lui rămân de subînţeles), ceva ce pare de neexplicat şi
deci, greu de prevăzut. (Bogdan O., Niculescu E., 1999)
Iniţial, în ultimul deceniu al secolului trecut, hazardele climatice erau echivalate cu fenomenele
climatice extreme, cu recordurile climatice; chiar şi în primii ani ai deceniului I-îi
din secolul actual se mai pune uneori semn de egalitate între noţiunea de hazard climatic şi
risc climatic. Deosebirea dintre cele două noţiuni constă, însă, în faptul că hazardul reprezintă

fenomenul sau manifestarea extremă a elementului ori procesului climatic ca atare, iar riscul
este probabilitatea potenţială de producere a fenomenului.
Riscul reprezintă probabilitatea apariţiei unor evenimente dăunătoare sau pierderi posibile
(decese, răniri, distrugeri de proprietăţi, perturbări ale activităţilor economice şi dezechilibre
ale mediului) care rezultă din interacţiunea dintre un hazard şi condiţiile de vulnerabilitate
(ISDR, 2004). Riscul desemnează deci probabilitatea de expunere a omului, a bunurilor
create de acesta şi a mediului la acţiunea unui hazard de o anumită mărime şi vulnerabilitatea
celor trei entităţi amintite în raport cu hazardul în cauză.
Cu alte cuvinte, riscul reprezintă potenţialitatea hazardului de a se manifesta şi de a
produce pagube cuantificabile suportate de om, societate sau mediu înconjurător.
Matematic, riscul poate fi definit ca produsul dintre hazard şi vulnerabilitate:
(R = H × V).
Catastrofă, dezastru, calamitate. Atunci când hazardele cauzează distrugeri de mare amploare
şi pierderi de vieţi omeneşti, ele sunt denumite catastrofe (mai ales în literatura franceză) sau
dezastre (în special în literatura engleză) naturale. Din perspectiva conceptului
de dezvoltare durabilă, dezastrele naturale sunt percepute ca fiind evenimente naturale
excepţionale,
care întrerup cursul dezvoltării normale a unei comunităţi sau naţiuni. Ele reprezintă,
de fapt, situaţii-limită create de anumite fenomene naturale extreme (periculoase) care se produc
în afara ariei lor obişnuite de manifestare sau a gamei lor frecvente de intensitate, durată,
viteză şi distribuţie în timp şi spaţiu. ca urmare, foarte mulţi oameni devin vulnerabili la
potenţialele
lor efecte negative, prin pierderea parţială sau totală a bunurilor materiale (Mihăilescu
ş.a., 2007).

Conform criteriului sezonier, în climatul temperat cu patru anotimpuri, se pot separa

hazarde climatice specifice: sezonului rece (valuri de frig ce determină inversiuni de
temperatură,
îngheţ, brumă, polei, ninsori abundente, viscol, avalanşe de zăpadă); sezonului cald (valuri
de căldură, suhoveiuri, furtuni însoţite de precipitaţii abundente sau ploi torenţiale, de
descărcări electrice şi de căderi de grindină, trăsnete, incendii naturale); anotimpurilor de
tranziţie (ceţuri, valuri de căldură, valuri de frig - cu care sunt asociate îngheţurile timpurii de
toamnă şi târzii de primăvară, ninsori sau visco1e timpurii de toamnă şi târzii de primăvară,
perioade excedentare sau deficitare pluviometric); posibile în tot cursul anului (perioade de
uscăciune şi de secetă, perioadele excedentare pluviometric, vântul tare).
Datorită apariţiei unor inconveniente în utilizarea criteriului sezonului de producere al
hazardelor meteo-climatice, legate de interferenţa unor fenomene în sezoanele de tranziţie, de
evitarea unor repetări sau reluări pe parcursul lucrării, în ce ne priveşte, considerăm mai practică
utilizarea criteriului elementului sau fenomenului generator. Astfel, spre finalul analizei
fiecărui element sau fenomen climatic, mai ales a regimului diurn şi al extremelor, s-a trecut
la descrierea hazardelor aferente induse (hazardele termice, hidrice, pluviale, eoliene) sau
mixte (hidro-termice, pluvio-eoliene etc.), cu unele exemple concrete şi studii de caz.

III. SCURT ISTORIC ASUPRA CERCETĂRILOR

Cele dintâi consemnări, cu caracter sporadic, asupra caracteristicilor vremii şi climei

din Moldova datează din secolele XVI-XVII, menţionate în diferite cronici (cronica lui Grigore
Ureche - „Letopiseţul Ţării Moldovei” şi cronica lui Miron Costin – „Letopiseţul Ţării
Moldovei”), care se refereau la fenomene atmosferice deosebite. Alte informaţii se găsesc în
lucrările: „Descriptio Moldaviae” (Dimitrie Cantemir, 1673-1723), „Pseudokinegetikos”
(Alexandru
Odobescu, 1874), „Convorbiri literare” (Ion Ghica, din ultimul sfert al secolulul al
XIX-lea) etc.
Despre anul 1504, Grigore Ureche nota: „…fost-au mai înainte de moartea lui Ştefanvodă
într-aceeaşi an iarnă grea şi geroasă, cât n-a mai fost iarnă ca aceea niciodată. Eară peste
vară au fost ploi grele şi povoase de apă, cât s-au făcut multă înecare”. Acelaşi autor nota
despre
anul 1585: „…mare secetă s-a făcut în ţară, cât au secat toate izvoarele, văile şi bălţile şi
unde prindea mai înainte peste acolo ara cu plugul şi pre multe locuri au căzut smâdă. Copacii
au secat de secăciune; dobitoacele nu aveau ce pasce vara, ce le-au dărâmat frunză şi atâta
praf au fost încât se strângeau troiene la garduri, când bătea vântu ca de omăt erau troiene de
pulbere. Eară despre toamnă s-au pornit ploi şi au crescut mohorul şi dintr-acel au fost prinzând
foamea sărăcimea, că era pretutindea foamete mare”. Miron Costin aminteşte, în 1675,
de o altă secetă deosebit de accentuată, din anii 1660-1661. Caracterul neuniform al climei şi
influenţele climatice ale arealelor înconjurătoare Moldovei este redat şi în „Descriptio
Moldaviae” (D. Cantemir, 1716). De asemenea, lucrarea „Observazioni storiche, naturali e
politiche intomi la Valachia e Moldavia", a lui Ştefan Raichevich, publicată în 1778 1a Neapole,
conţine multe referiri meteo-climatice.
Primele observaţii instrumentale privind temperatura aerului de la noi din ţară şi din
Podişul Moldovei au fost efectuate în august 1770 la Iaşi, de medicul militar rus Lerch.
Înfiinţarea în 1866 a Academiei Române deschide perspective mai bune domeniului
observaţiilor meteorologice, iar în 1877 profesorul universitar P. Poni face observaţii asupra
tuturor elementelor meteorologice la Iaşi, publicate în „Revista ştiinţifică” şi „Analele Academiei
Române”. Datele obţinute de P. Poni au o valoare ştiinţifică incontestabilă, fiind folosite
mai târziu de către Ştefan Hepites. Rol determinant a avut înfiinţarea Institutului Meteorologic
din România (1884), sub conducerea lui Ştefan Hepites. Acesta, către sfârşitul secolului
al XIX-lea şi începutul secolului XX-lea, pe baza datelor adunate a publicat lucrări cu conţinut
pluviometric, cu referiri asupra regimului precipitaţiilor din zona oraşului Iaşi.
Înainte de 1950, numeroşi cercetători au analizat aspecte legate de elementele climatologice,
de fenomenele climatice deosebite pentru întreaga ţară, inclusiv Podişul Moldovei (fără
a le numi hazarde). Astfel, C.A. Dissescu analizează fenomenul de secetă din anul 1946,
regimul
precipitaţiilor în ţara noastră şi stabileşte corelaţii între tipurile de vegetaţie şi climă, iar
C. Ioan (1947) studiază repartiţia umezelii aerului în România.
În a doua jumătate a secolului 20 au apărut lucrări de referinţă şi în domeniul proceselor
şi fenomenelor climatice periculoase, printre care amintim Bruma şi îngheţul (Topor,
1958), Viscolele în RPR (Ba1escu, Beşleagă, 1962), fiind aduse importante contribuţii la
caracterizarea
climei R. P. Române, prin aplicarea indicilor de umezeală şi ariditate (Donciu,
1958) calculate după diverşi autori (Koncek, Thornthwaite, De Martonne), prin analiza ploilor
torenţiale de pe teritoriul R. P. Române şi influenţa lor asupra scurgerii de suprafaţă
(Patlagea, 1959). Sub conducerea lui Şt. Stoenescu şi D. Ţîştea apar lucrări de sinteză
referitoare
la caracteristicile de ansamblu ale climei ţării noastre. Şt. M. Stoenescu a desfăşurat o
activitate climatologică remarcabilă, publicând numeroase lucrări referitoare la întreg cuprinsul
ţării, în cele mai multe cazuri, despre influenţa îngheţului asupra transporturilor, caracteristicile
evoluţiei diurne a temperaturii aerului în ţara noastră, regimul precipitaţiilor, oscilaţiile
şi datele noi despre clima ţării, particularităţile şi frecvenţa zilelor cu precipitaţii, evaluarea
regimului climei şi a resurselor climatice etc. Din 1961 vechea publicaţie periodică de date
„Buletinul lunar al observaţiilor meteorologice” a fost înlocuită cu „Anuarul meteorologic”,
unde în tabele sintetice sunt materializate rezultatele tuturor măsurătorilor efectuate în reţeaua
meteorologică.
După anul 1960, Podişul Sucevei este prezentat ca un district climatic al Podişului
Moldovei, situat în partea de NV a acestuia, caracterizat printr-o climă ceva mai răcoroasă, cu
o umezeală atmosferică mai ridicată şi precipitaţii mai bogate cantitativ, toate constituind
urmări
ale influenţelor climatice ale Europei centrale şi de nord-vest şi ale apropierii de zona
montană a Carpaţilor Orientali, grupa nordică (Clima R.P. Române,vol. 1-2, 1962, 1966).
Numeroase lucrări au fost consacrate cercetării în detaliu a particularităţilor climei
pentru teritoriul ţarii, în ansamblu, sau pentru anumite regiuni, zone, localităţi etc., cuprinzând
fie întregul complex de componente ale climei, fie numai un anumit element sau fenomen
meteorologic.
Astfel Roboş (1963) analizează prima şi ultima zi cu brumă pe întreg teritoriul ţării,
iar Fecioru Adelina şi Dincă Ileana (1964) studiază „Amplitudinile diurne ale temperaturii
aerului în R.P.R.” folosind date dintr-un şir de 30 ani de observaţie (1926-1955), şi pentru
corelarea
acesteia cu nebulozitatea, cele provenite dintr-o perioadă de 15 ani (1946-1960), de la
un număr de 20 de staţii meteorologice reprezentative.
Ţîştea (1961), folosind metoda Budiko şi O. Neacşa şi C. Popovici, pe baza corelaţiei
dintre radiaţia globală şi durata strălucirii Soarelui, aplicând formula lui Angström, analizează
repartiţia teritorială a sumelor medii anuale şi semestriale a duratei de strălucire a Soarelui
(date rezultate din observaţiile staţiilor meteorologice în intervalul 1956-1965). Au calculat şi
valorile medii lunare şi anuale ale radiaţiei globale şi au întocmit hărţi cu repartiţia acesteia pe
teritoriul României (pentru Podişul Sucevei şi împrejurimi fiind calculate valorile acestor
elemente pentru Fălticeni, Cotnari, Dorohoi, Botoşani,). De asemenea Maria Ivanov şi colab.
(1966) întocmesc nomograme pentru determinarea datei primului şi ultimului îngheţ şi a duratei
perioadei fără îngheţ, cu diferite asigurări pentru teritoriul R.P.R. (calculate pe baza datelor
de observaţie culese de la 54 staţii meteorologice, printre care şi Botoşani, Fălticeni, Iaşi,
Roman, care au funcţionat mai mult de 30 ani, între 1896-1962), precum şi a datelor trecerii
temperaturii medii zilnice prin -5, 0, 5, 10 şi 15°C.
În 1963, Gugiuman şi Eugenia Petraş scot în evidenţă „Rolul dinamicii atmosferei şi
al factorilor geografici în determinarea regimului temperaturii aerului în partea de est a
Republicii
Populare Române”, iar în 1963 M. Grama studiază „Condiţiile meteorologice care favorizează
producerea şi menţinerea ceţurilor pe aeroporturile Bacău, Iaşi şi Suceava” (prin prelucrarea
datelor din anii 1956-1962, de la cele trei staţii meteorologice).
O serie de lucrări se referă la anumite fenomene meteorologice ca:
- vântul uscat (suhoveiul sau „vântul negru”, „sărăcilă”: umezeala relativă a aerului în
adăpost ≤30%, temperatura aerului ≥25ºC, viteza vântului ≥5m/s) în diverse regiuni întinse,
printre care şi în Moldova (pentru perioada 1941-1960, pentru numeroase staţii din Podişul
Moldovei (Elena Mihai, Ştefania Cristescu, Fetov, 1964);
- descărcările electrice (orajele) sub aspectul repartiţiei frecvenţei lor anuale (lucrare
alcătuită prin analiza a numeroase date de la 265 de staţii cu observaţii discontinue din şirul
anilor 1899-1962, cu trei hărţi cuprinzând numărul mediu, maxim de oraje şi pentru anul
1954) (Stoenescu şi colab., 1965; Maria Colette Iliescu, 1989);
- secetele şi inundaţiile, analizate pentru o localitate sau pentru întreaga ţară, pentru un
an (Elena Erhan, 1983, Soroceanau, 1989).
Cea mai cuprinzătoare monografie, de aproape 300 de pagini, publicată de Topor
(1964), „Ani ploioşi şi secetoşi în Republica Populară Română”, reprezintă un studiu în care
se analizează registrul anilor ploioşi şi secetoşi după date vechi luate din cronici şi după date
certe instrumentale, succesiunea lunilor după criteriul lui Hellmann, frecvenţa categoriilor de
luni de la un an la altul, frecvenţa anilor ploioşi şi secetoşi în ţara noastră în perioada 1881-
1961.
Lăzărescu (1965) studiază frecvenţa fenomenului de chiciură pe teritoriul Moldovei în
perioada 1958-1964, iar Ţistea şi Iulia Rogojan (1965) elaborează o lucrare despre
caracteristicile
microclimatice ale podgoriei Cotnari, pe baza măsurătorilor efectuate la staţia meteorologică
existentă aici, referitoare la repartiţia datelor primului şi ultimului îngheţ, durata intervalului
anual fără îngheţ, precum şi a altor parametri ai temperaturii aerului, printre care repartiţia
sumei anuale a temperaturilor active în microzona viticolă Cotnari.
Din 1969 menţionăm lucrarea „Frecvenţa nopţilor tropicale pe teritoriul R.S.R.” (Şt.
Stoenescu şi Elena Ţepeş), în care sunt luate în analiză şi date de la staţii meteorologice din
Moldova. Tot în 1969, I. Guţic publică studiul „Clima din zona oraşului Dorohoi”, o lucrare
complexă pentru acea dată, care pe baza unor observaţii de lungă durată face printre primele
precizări concrete asupra regimului principalelor elemente şi fenomene climatice legate de un
oraş de mici dimensiuni din zona înconjurătoare a Podişului Sucevei.
Un caracter pregnant aplicativ îl are lucrarea „Fluctuaţiile potenţialului agroproductiv
al resurselor climatice în Podişul Sucevei şi Câmpia Moldovei” (1976) de Ciovică,
Cornelia Mihoc şi Maria Eftimescu, unde sunt calculate sumele anuale ale temperaturii
sub 0ºC, adâncimea maximă de îngheţ a solului (aproximativ 100cm în nordul Moldovei şi
circa 65cm în sudul acesteia), sumele anuale ale temperaturilor <0°, precipitaţiile atmosferice
în sezonul rece, rezerva de umiditate accesibilă plantelor la diferite date, zonarea potenţialului
agroproductiv la cultura porumbului etc. De menţionat sunt şi tezele de doctorat al lui Slavic
(1977), Lupu-Bratiloveanu (1992) şi Nistor (2008).
Referitor la fenomenele meteorologice periculoase din România, preocupări în studierea
variabilităţii climei există de peste 100 de ani. Astfel, în martie 1898, Ştefan Hepites, a
susţinut o conferinţă cu titlul „Schimbatu-s'a clima ?”, dar abia în a doua jumătate a secolului
20 au apărut o serie de lucrări de referinţă, printre care amintim doar Bruma şi îngheţul (Topor,
1958), Viscolele în RPR, (Bălescu, Beşleagă, 1962), Ani ploioşi şi secetoşi (Topor, 1964).
Problematica riscurilor şi hazardelor climatice asupra teritoriului Moldovei sau a României
a fost atinsă în numeroase lucrări după Anul 1980: „Fenomenul de secetă în Podişul
Moldovei” (Elena Erhan, 1983), „Zonarea secetelor meteorologice pe teritoriul R.S.R.” (Iulia
Pătăchie ş.a., 1984), „Fenomenul de grindină în Podişul Moldovei” (Elena Erhan, 1986),
„Riscurile climatice din România” (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999) etc.
Cap. I. Elemente introductive
12
De asemenea, se cuvine menţionarea unor monografii fizico-geografice sau climatice
regionale sau locale recente, referitoare la subunităţi vecine sau din imediata apropiere a
arealului
studiat de noi: „Masivul Rarău” (Rusu, 2002), „Clima Subcarpaţilor Moldovei” (Apostol,
2004), „Clima Câmpiei Moldovei” (Mihăilă, 2006).
În ultimii ani, s-a pus un accent tot mai însemnat pe studiul fenomenelor de risc şi hazardelor
meteo-climatice, având în vedere o anumită intensificare a acestora şi pe teritoriul
Podişului Sucevei, cu urmări dintre cele mai nefericite (cum au fost precipitaţiile torenţiale
din anii 2005, 2006 şi 2007, cu episoade de inundaţii de la Suceava, Arbore sau pe întregul
bazin hidrografic al râului Siret).