Curs Fundamente Ale Stiintelor Sociale Bun

Facultatea de Jurnalism şi ŞtiinŃele Comunicării
Universitatea din Bucureşti
Specializarea ŞtiinŃele Comunicării

Nivel licenŃă
Fundamente ale
științelor sociale
Titular de curs: Antonio MOMOC
1
STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII
Acest material este protejat prin Legea dreptului de autor şi a

drepturilor conexe nr. 8 din 1996, cu modificările ulterioare.
Dreptul de autor îi aparŃine lui Antonio Momoc. Facultatea de Jurnalism

şi ŞtiinŃele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, are dreptul de
utilizare a acestui material.
Nici o parte a acestui material nu poate fi copiată, multiplicată, stocată

pe orice suport sau distribuită unor terŃe persoane, fără acordul scris al
deŃinătorului dreptului de autor.
Citarea se face numai cu precizarea sursei.
2 ŞtiinŃele Comunicării
STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII
INTRODUCERE
Cursul "Fundamente ale științelor sociale" aduce în atenŃie aspecte

generale ale ştiinŃelor sociale (definiŃii ale sociologiei, antropologiei, ai
psihologiei sociale; concepte fundamentale cum ar fi cultura, clasele
sociale, categorii sociale, structuri sociale, etc.) precum şi fenomene şi
procese (mişcare socială, schimbarea socială) care evidenŃiază
modalităŃile specifice în care oamenii comunică şi se influenŃează în
comunităŃi mai mici sau mai mari.
3 ŞtiinŃele Comunicării
Unitatea de învăŃare 1
CE SUNT STRUCTURILE SOCIALE
CUPRINS
Obiectivele unităŃii de învăŃare nr. 1 DefiniŃii
1.1 Sociologia, Psihologia socială, Antropologia
1.2 Structurile sociale

1.2.1 Familia. Căsătoria
1.2.2 Clasa socială
1.3 Mobilitatea socială

1.3.1 Mobilitatea verticală şi laterală
1.3.2 Mobilitatea ascendentă şi descendetă
1.4 Stratificarea socială

1.4.1 Sisteme de stratificare închise şi deschise
1.5 Atitudinea
1.5.1 Opinia
Obiectivele unităŃii de învăŃare 1
După studiul acestei unităŃi de învăŃare veŃi reuşi să:

• definiŃi obiectul de studiu al sociologie şi antropologie
• stabiliŃi relaŃia dintre structurile sociale ale comunicării şi ineglităŃi
sociale
• să explicaŃi mobilitatea socială, precum şi cauzele stratificării sociale
Structuri sociale ale comunicării 4

Ce sunt structurile sociale?
1. DEFINIłII
1.1 Sociologia, Psihologia socială, Antropologia

Societatea umană este studiată de diverse discipline: sociologia,
antropologia, psihologia socială, politologia, istoria, etc. Delimitările
dintre aceste stiinŃe sunt destul de greu de stabilit din cauza faptului că
toate au acelaşi obiect de studiu (grupurile de oameni).
DicŃionarul de sociologie coordonat de Cătălin Zamfir şi Lazăr

Vlăsceanu (1993) defineşte sociologia ca o ştiinŃă a socialului ca formă
generală de existenŃă a vieŃii umane, cît şi ca ştiinŃă a societăŃii globale,
a organizării şi dinamicii sale, a subsistemelor din care se compune
societatea globală şi a relaŃiilor lor atît cu sistemul social global, cît şi cu
celelalte subsisteme ale acestuia
Această definiŃie "complicată" a apărut din cauza dorinŃei

autorilor de a evidenŃia abordarea globală a problematicii sociale de
către sociologie, spre deosebire de ştiinŃele sociale particulare, cum ar fi
ştiinŃele economice, criminologia, etc. care se ocupă de studierea
specializată a diferitelor sfere ale vieŃii sociale.
O definiŃie mai "pământească" este dată de către Peter Berger

profesiei de sociolog care îl defineşte pe sociolog ca fiind „o persoană
interesată, în mod intens, continuu şi cu neruşinare de faptele
oamenilor”. Habitatul natural al sociologului este format din toate
locurile de coagulare umană, din toate contextele în care oamenii se
reunesc. Sociologul poate fi interesat de multe lucruri, dar interesul de
căpătâi se concentreză asupra lumii oamenilor, asupra instituŃiilor lor,
asupra valorilor şi credinŃelor lor, asupra istoriei lor, asupra pasiunilor lor
şi, atîta vreme cît este interesat de oameni, nimic din lucrurile pe care
aceştia le fac împreună nu poate fi plictisitor pentru el.
Sociologul se va concentra asupra evenimentelor care implică

credinŃele fundamentale, momentele de tragedie, grandoare şi extaz.
Dar el va fi de asemenea fascinat de locurile comune, de banal, de
cotidian.
Zygmunt Bauman (2008, 15) observă că actorii individuali intră
sub lupa studiilor sociologice în calitatea lor de membri sau de parteneri
într-o reŃea de interdependenŃe. Pentru că, indiferent ce facem suntem
dependenŃi unii de alŃii social, am putea afirma că întrebarea centrală a
sociologiei este: cum se leagă tipurile de relaŃii sociale şi societăŃile în
care ne încadrăm de modul în care ne privim unii pe alŃii, pe noi înşine,
ca şi acŃiunile noastre şi consecinŃele lor.
5 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

Acestea sunt tipurile de întrebări - parte a realităŃilor practice ale

vieŃii cotidiene — ce constituie domeniul specific al analizei sociologice
şi cae definesc sociologia ca o ramură autonomă a ştiinŃelor umaniste şi
sociale.
PretenŃiile sociologilor de a caracteriza în mod global societatea
sînt concurate de alte două discipline, psihologia socială, pe de-o parte
şi antropologia, pe de alta.
Psihologia socială este o ramură a psihologiei înrudită cu
sociologia, având ca obiect fenomenele psihice legate de relaŃiile şi
interacŃiunile indivizilor, comportamentele lor în câmp social, influenŃele
acestuia asupra indivizilor şi reacŃiile acestora, în genere fenomenele
de psihism colectiv (DicŃionar de psihologie, 1978).
Deosebirea esenŃială dintre psihologia socială şi sociologie este
legată de dimensiunile populaŃiilor studiate: sociologia se ocupă cu
precădere de grupurile sociale mari, în timp ce prima ştiinŃă are ca
obiect de studiu grupurile umane de mai mică amploare.
Antropologia, numită de americani antropologie culturală, studiază
comportamentul uman bazat pe norme culturale, în context spaŃio-
cultural concret. Britanicii preferă varianta antropologie socială ei
punînd accentul pe esenŃa şi pe dezvoltările conceptului de "structură
socială". Elementul de distincŃie pe care antropologia se bazează este
cercetarea intensivă a individului integrat în comunitate, spre deosebire
de celelalte două discipline care cercetează mai degrabă relaŃiile dintre
oameni şi mai puŃin oamenii ca atare.
Dintre cele trei discipline, antropologia este considerată de cei din
afara domeniului ca fiind o ştiinŃă interesată doar de comunităŃile
primitive, însă aceasta reprezintă doar o abordare superficială a
disciplinei deoarece în atenŃia antropologilor contemporani stau atît
societăŃile puŃin evoluate, cît şi cele denumite în mod comun ca fiind
civilizate, cum ar fi comunităŃile urbane.

1.2 Structurile sociale

Conceptul de structură socială este menit să aducă mai multă
concreteŃe cercetării sociale. El este folosit ca sinonim al organizării
sociale: ansamblul modalităŃilor de organizare a unui grup social şi a
tipurilor de relaŃii care există în interiorul şi între diversele domenii ale
oricărei societăŃi (Coandă, Curta 1994).
Principalele structuri sociale avute în vedere de către teoreticieni sunt :
Familia - grup social ai cărui membrii sînt legaŃi prin raporturi de

sânge, vîrstă, căsătorie sau adopŃie şi care trăiesc împreună şi
cooperează sub raport economic şi au grijă de copii, cu rol fundamental
în socializarea primară.
Clasele sociale (grupuri sociale diferenŃiate în principal de

statusul economic)
InstituŃiile sociale care au rolul de a reglementa manifestările

indivizilor care trăiesc în cadrul unui grup dat; aceste reglementări
vizează componentele economice, educative, politice, culturale etc. (ex.
:şcoala, biserica, statul). Aceste instituŃii au un rol fundamental în
socializarea secundară.
1.2.1 Familia
Familia este unul dintre cele mai răspândite tipuri de
structuri/grupuri sociale. În încercările de definire a familiei, Ioan
Mihăilescu (2003,157-172) identifică două categorii de perspective: una
sociologică şi alta juridică.
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca grup
social constituit pe baza relaŃiilor de consanguinitate şi rudenie, membrii
grupului împărtăşind emoŃii, aspiraŃii şi valori comune. Din această
perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relaŃiile
directe, informale. Calitatea de grup primar nu semnifică absenŃa
normelor şi reglementârilor. Dimpotrivă, familia este unul dintre
grupurile primare cu cea mai mare încărcătură prescriptiv-normativă.
Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între
care s-a instituit un set de drepturi şi obligaŃii, reglementat prin norme
juridice, prin instituŃia căsătoriei. Aceste norme se referă la modul de
încheiere a căsătoriei, la contractul civil dintre părŃi, la stabilirea
paternităŃii, la drepturile şi obligaŃiile soŃilor, la relaŃiile dintre părinŃi şi
copii, la modul de transmitere a moştenirii etc. Din perspectivă juridică,
familia este un grup formal, reglementat prin legi şi alte acte normative.

Un cuplu separat prin divorŃ nu mai este juridic o familie, dar din punct
de vedere sociologic poate fi discutabil.
Familia este un grup social care îndeplineşte funcŃii multiple.
FuncŃiile familiei au fost clasificate de G.P. Murdock care distinge între
funcŃiile reproductivă, economică şi de socializare.
în România, în studiile de sociologie a familiei este utilizată
clasificarea sociologului Henri H. Stahl, tehnicianul Şcolii de Sociologie
de la Bucureşti, student al sociologului Dimitrie Gusti. Profesorul H.H.
Stahl a identificat următoarele tipuri şi subtipuri:
a) funcŃii interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de
afecŃiune şi protecŃie:
- funcŃii biologice şi sanitare, prin care se asigură satisfacerea nevoilor
sexuale ale membrilor cuplului, procrearea copiilor, necesităŃile igienico-
sanitare ale copiilor şi dezvoltarea biologică normală a membrilor
familiei;
- funcŃii economice care constau în organizarea gospodăriei şi
acumularea de resurse necesare funcŃionării menajului pe baza unui
buget comun; funcŃii de solidaritate familială, care se referă la ajutorul
bazat pe sentimente de dragoste şi respect între membrii familiei;
- funcŃii pedagogico-educative şi morale, prin care se asigură
socializarea şi educarea copiilor.
b) funcŃii externe, prin care se asigură relaŃionarea familiei cu exteriorul.
Principala modalitate de constituire a familiei în societatea
modernă este căsătoria. Aceasta poate avea două aspecte: unul legal
(sancŃionarea uniunii conjugale printr-o decizie luată de persoane
autorizate - ofiŃerul stării civile şi transcrierea acestei decizii în acte de
stare civilă) şi unul religios (sancŃionarea uniunii conjugale de către un
cleric).
Căsătoria legală (civilă) este de dată recentă. Mult timp,
singura modalitate de oficializare a căsătoriei a fost cea religioasă. În
societăŃile contemporane doar căsătoria civilă are implicaŃii juridice în
dreptul pozitiv, legile în vigoare. În majoritatea Ńărilor dezvoltate,
căsătoria religioasă nici nu se mai poate oficia dacă nu este precedată
de căsătoria civilă. În reglementările juridice contemporane, căsătoria
are ca scop întemeierea unei familii, apărarea şi garantarea drepturilor
celor doi parteneri prin contractul de căsătorie, apărarea drepturilor
copiilor prin legile statului.

1.2.2 Clasa socială
Clasa socială este o formă de stratificare în care apartenenŃa la

diferite grupuri sociale şi relaŃiile dintre acestea sunt determinate în
primul rând prin criterii economice. Acest tip de stratificare caracteristic
societăŃilor moderne nu implică transmiterea automată a unor privilegii
ereditare - deşi în realitate originea socială influenŃeză şansele de viaŃă
ale indivizilor - este complet laicizat şi nesancŃionat prin reglementări
oficiale (DicŃionar de sociologie, 1993).
Unul dintre teoreticienii care au fundamentat teoria modernă
despre clase, Max Weber, consideră că clasele sociale se diferenŃiază
în primul rând datorită condiŃiilor economice, axiomă prezentă şi în
teoria marxistă, însă aduce corecŃii acestei viziuni.
După Weber, diviziunile de clasă derivă nu numai din controlul
sau din lipsa de control asupra mijlocelor de producŃie (aşa cum reiese
din definiŃia marxistă), ci şi din diferenŃele de statut socio-economic care
nu au nimic de-a face în mod direct cu proprietatea.
Marx lega organizarea clasială exclusiv de mijloacele de
producŃie în funcŃie de care de-a lungul istoriei s-au diferenŃiat clasele
principale aflate în relaŃii antagonice, pe de-o parte clasa celor care
stăpânesc mijloacele de producŃie şi clasa celor care nu le stăpânesc,
fiind exploataŃi, dominaŃi de cei care le stăpânesc.
La Weber resursele în funcŃie de care se divizează clasele
sociale cuprind îndeosebi abilităŃile sau calificările pe care oamenii care
ocupă diferite tipuri de slujbe le deŃin sau sunt capabili să le obŃină. Cei
care au ocupaŃii manageriale sau se află pe locuri superioare în ierarhia
profesională câştigă mai mulŃi bani şi au condiŃii mai favorabile de
muncă, de exemplu, decât cei cu slujbe aflate la baza piramidei
profesionale (muncitorii - "gulerele albastre").
Calificările pe care le posedă cei cu profesii înalte ("gulerele
albe"), diplomele şi abilităŃile pe care le-au dobândit îi fac să fie mai
"uşor de vândut" decât alŃii care nu au astfel de calificări (cf. Giddens,
1997).
Pe lângă diviziunea societăŃii în clase, mai există o viziune cu
privire la stratificarea socială, iniŃiată tot de sociologul german Max
Weber, aceasta referindu-se la stilurile de viaŃă pe care le adoptă
indivizii în funcŃie de statutul lor.
Statutul este poziŃia pe care un individ o ocupă într-una dintre
dimensiunile sistemului social ca profesie, nivel de instruire, sex sau
vârstă. Statutul defineşte identitatea socială, rolul explicit, drepturile şi
îndatoririle individului (Mic dicŃionar de sociologie, 1994).
Statutul nu este legat în mod obligatoriu de venituri, persoane cu
un venit mult superior mediei putând să aibă un grad foarte mic de
prestigiu (de exemplu "noii îmbogăŃiŃi" din orice societate), iar altele cu
un venit modest reuşind să atragă preŃuirea socială.

Statusul prescris este cel deŃinut de individ independent de

calităŃile şi efortul pe care îl face: deŃinut prin naştere şi poate fi greu de
modificat (vârstă, sex, rasă). Statusul dobândit Ńine de individ, de
eforturile şi meritele sale (diplomă, calificare, premii, distincŃii). Statusul
de bărbat este prescris, cel de soŃ poate fi dobândit.
Există voci care susŃin că diviziunea de clasă a devenit relativ
neimportantă. Nu se neagă existenŃa unei stratificări sociale, se evită în
schimb termenul de clasă pentru a nu se face trimiteri în direcŃia
concepŃiei marxiste, care împărŃea oamenii în dominatori şi dominaŃi
care luptă între ei pentru supremaŃie. În locul termenului de clasă, este
preferat termenul de categorie socială
Argumentele teoreticienilor care neagă concepŃia marxistă
despre clasă susŃin că inegalităŃile materiale s-au micşorat în mare
măsură în Ńările industrializate şi post-industriale pe de o parte prin
dezvoltarea sistemelor de asistenŃă socială, şi pe de altă parte prin
apariŃia clasei de mijloc prin mărirea numărului celor educaŃi, fenomen
care permite şi celor din categoriile cu venituri limitate să acceadă spre
nivelurile superioare ale sistemului social şi economic.
Anthony Giddens, deşi observă că în distribuŃia averilor şi a
veniturilor în Europa şi în Statele Unite ale Americii au apărut
numeroase modificări de-a lungul secolului trecut, în esenŃă se pot
observa două procese: unul de reproducere a bogăŃiei şi celălalt de
reproducere a sărăciei.
Autorul britanic acceptă existenŃa mobilităŃii sociale, atât în
cadrul aceleiaşi generaŃii, cât şi de la o generaŃie la alta, dar consideră
că, în ciuda "declasării" unor familii aristocratice sau a unor familii cu
tradiŃie în profesiile considerate ca făcând parte din clasa de sus sau
din cea de mijloc, pe de o parte, şi "parvenirea" unor copii de muncitori
la un stil de viaŃă superior, pe de altă parte, sărăcia ca şi proporŃie nu s-
a micşorat în egală măsură cu importanŃa progresului economic realizat
în ultimul secol.
Schimbări esenŃiale s-au înregistrat în tipurile de activităŃi
specifice principalelor trei clase sociale:
Din clasa superioară (upper clas) au "dispărut" marii proprietari
de pământ; pe lângă bancheri, un rol din ce în ce mai important îl au cei
care investesc în afacerile cu asigurări; unii manageri, antreprenori de
rang superior care acumulează un număr relativ mare de acŃiuni la
firmele pe care le gestionează se apropie prin venituri şi mai ales prin
statut de clasa "belşugului";
Clasa de mijloc (middle class) este în continuare formată din mici

întreprinzători, manageri, experŃi, medici, avocaŃi, profesori; deşi în
cadrul acestei clase nu au avut loc transformări de amploare, se
evidenŃiază totuşi trecerea în categoria inferioară a unor profesii care
altădată erau considerate ca apaŃinând indubitabil clasei de mijloc ca

urmare a caracterului nemanual al acestora - de exemplu, funcŃionarii

şi-au pierdut parŃial reputaŃia socială din cauza apariŃiei şi dezvoltării
muncii computerizate (abilităŃile şi deprinderile acestor funcŃionari au
devenit aproape inutile în momentul în care aceste abilităŃi şi deprinderi
au fost rezumate şi codificate într-un program sau altul de computer);
Clasa de jos (lower class) este alcătuită din cei aflaŃi în slujbe
care necesită o calificare scăzută şi de asemenea un grad redus de
şcolarizare; ca o subdiviziune sau chiar ca o categorie separată este
prezentată de unii autori subclasa, formată din şomeri, familii
numeroase întreŃinute doar de unul-doi membri, persoane în vârstă cu
pensii mult inferioare nivelului de subzistenŃă, bolnavi şi handicapaŃi.
MinorităŃile etnice fac parte, statistic într-o proporŃie covârşitoare,
din clasele defavorizate; ei sunt prezentaŃi, văzuŃi ca şi când s-ar
complace într-o cultură a sărăciei datorită cvasi-dependenŃei de
asistenŃa socială.
Doi sociologi români, Dan Chiribuică şi Mircea Comşa se
întreabă dacă în România se poate vorbi de existenŃa unei clase de
mijloc consistente şi energice, analizînd datele obŃinute de la subiecŃi
care au alcătuit eşantioane reprezentative studiate de institutele de
cercetare a opiniei publice în perioada postdecembristă. Concluziile
analizei lor nu sunt foarte optimiste, ei constatînd că în perioada
1994-1998 doar un procent de aproximativ 3-4 % pare să fi trecut din
clasa de jos în cea de mijloc.
Ei au determinat structura claselor din România bazîndu-se atât
pe un plan subiectiv de auto-definire de către subiecŃi a tipului de clasă
căruia îi aparŃin cât şi pe un plan obiectiv, respectiv gradul de bunăstare
a gospodăriilor subiecŃilor. ComponenŃa clasei de mijloc, stabilită atât
pe baza auto-definirii subiecŃilor, cât şi pe baza criteriului obiectiv,
gradul de bunăstare, este următoarea: persoane care au cel puŃin
liceul, sunt cadre medii sau cu studii superioare şi au un grad ridicat de
bunăstare, raportat la condiŃiile din România.
Autorii studiului ''Iluzia clasei de mijloc'' concluzionează, pe baza
datelor furnizate de sondajele de opinie publică, în felul următor: deşi
există un important segment de populaŃie care consideră că aparŃine
clasei de mijloc, în realitate, acest segment nu are aproape deloc
caracteristicile pe care ar trebui să le aibă o adevărată clasă de mijloc.
Nici pe dimensiunea venit, nici pe cea a averii şi nici pe cea
comportamental-axiologică nu putem spune că avem o clasă de mijloc
viguroasă. Ea se afla la începutul anilor 2000 într-un stadiu incipient
(maximum 10% din populaŃie, aproximativ 1-2 % din aceştia constituind
clasa de sus) şi este departe de a juca rolul pe care ar trebui să-l joace
într-o societate capitalistă modernă (Berevoiescu, Chiribuică, Comşa et
al., 1999 ).
O atenŃie specială este acordată în literatura pentru stratificare
inegalităŃii şanselor în funcŃie de apartenenŃa la un anumit sex sau la

familii care transmit anumite coordonate ale competenŃei sociale:

"Faptul că unele competenŃe sociale diferă în funcŃie de sex se poate
explica prin socializarea copiilor.
Nenumărate studii au arătat că băieŃii şi fetele erau trataŃi în
mod diferit. PărinŃii acordă mai multă independenŃă băieŃilor şi îi
încurajează să intre în competiŃie cu ceilalŃi. Sunt însă mai tandri cu
fetele, le ceartă mai puŃin şi le supraveghează mai îndeaproape"
(Argyle în Moscovici, coordonator, 1998, p. 86).
Lucrările despre diferenŃele care apar în competenŃele sociale
în funcŃie de sex evidenŃiază importanŃa exemplului tatălui pentru băieŃi
şi al mamei pentru fete. PărinŃii inadaptaŃi social, poziŃia inferioară pe
care o au unii copii în raport cu alŃi copii în familiile numeroase pot să
contureze anumite trăsături ale competenŃei sociale în care să
lipsească tocmai trăsăturile care asigură succesul social (asertivitatea,
empatia, cooperarea).
Robert Coles, un sociolog american, face o serie de analize
privitoare la influenŃa de clasă, în care se arată interesat de aşteptările
oamenilor, de modul în care aceste aşteptări sunt percepute ca un
drept ce li se cuvine şi de modul în care ele îi influenŃează încă din
copilărie în alegerea drumului în viaŃă (The children of affluence, 1977).
Autorul american a realizat mai multe studii în familii de tineri şi tinere
ai căror părinŃi sunt bine sau foarte bine situaŃi (aceşti părinŃi puteau să
ia decizii care să afecteze într-un fel sau altul familiile cu venituri mai
mici).
Scopul cercetărilor lui Coles a fost să observe modul în care
copiii proprietarilor de mine, oamenilor de afaceri, avocaŃilor,
bancherilor au crescut, cum se văd pe ei înşişi şi cum îi văd pe colegii
lor de condiŃie modestă cu care au în comun cetăŃenia americană. În
felul acesta, se poate vedea, comparativ, cum, cei care provin din clase
opuse se dezvoltă psihologic şi moral într-un anumit secol şi într-o
anumită Ńară.
Una dintre tinerele chestionate descria cele trei case ale sale ca
fiind confortabile: un enorm apartament în Chicago, o casă de vacanŃă
în Aspen şi o casă cochetă pe malul oceanului. Tânăra care îşi descria
percepŃiile despre standardul său de viaŃă era urmărită de cercetător nu
numai din punctul de vedere al relatărilor ei verbale, ci şi al felului în
care, aşezată pe o canapea imensă, sprijinită pe o pernă, îşi modula
mişcările în aşa fel încât să i se contureze şi să i se protejeze spaŃiul
personal.
PercepŃiile celor din categoria privilegiaŃilor se concentrează în
jurul obiectelor care le copleşesc viaŃa, fie prin dimensiunea lor
(impresionante mese la care iau cina, paturi imense), fie prin fragilitatea
lor (vaze, lămpi, picturi). Ei îşi construiesc viaŃa prin compararea
cantităŃilor de haine, alimente, jocuri, hobby-uri, pe care le posedă cu
cele deŃinute de alŃi băieŃi şi fete.

Pe lângă cadourile, jucăriile pe care le primesc adolescenŃii din

clasele "afluenŃei", ei află de la părinŃii lor că este bine să înveŃe să
practice sporturi cum ar fi tenisul, înotul, călăria, să înveŃe să danseze
şi să aibă cât mai multe hobby-uri. Încă ceva îi mai interesează pe
aceşti tineri: ziarele, radioul, televiziunea, care le oferă ştiri nu doar
despre ceilalŃi în general, ci şi cu privire la vecini, prieteni, cunoştinŃe
ale părinŃilor sau despre probleme depre care părinŃii lor vorbesc
adesea, iar uneori sunt chiar implicaŃi în aceste probleme; ei descoperă
că ştirile îi afectează sau chiar le influenŃează interesele atât ca indivizi
cît şi ca membri ai unui anumit segment al societaŃii.
Robert Coles consideră că persoanele din clasa superioară se
deosebesc de persoanele din celelalte clase prin trăsături psihologice şi
culturale specifice; cu toate acestea, în interiorul clasei celor înstăriŃi se
pot observa deosebiri sociale, rasiale, culturale sau care Ńin de tradiŃiile
religioase, deosebiri care se concretizează într-o multitudine de nuanŃe
ale gusturilor, sentimentelor si idealurilor.
Ceea ce autorul a observat în cercetările sale ca fiind numitorul comun
indubitabil al acestei categorii de familii americane este transmiterea
către următoarea generaŃie a unei expresii emoŃionale corespunzătoare
prerogativelor de clasă (banii şi puterea ).
Acest proces de transmitere a valorilor înspre generaŃia tânără
este caracterizat prin termenul "îndreptăŃire" (entitlement).
"ÎndreptăŃirea” crează sentimentul că orice i se cuvine copilului din clasa
de sus; el are multe, dar vrea şi aşteaptă mai multe pentru că i se cuvin
în mod automat toate lucrurile şi simbolurile pe care lumea i le poate
furniza în calitate de persoană importantă care va stăpâni într-o zi
lumea.

1.3 Mobilitatea socială
Atunci când studiem stratificarea socială, trebuie să avem în

vedere nu numai deosebirile pe poziŃiile economice sau ocupaŃii, ci şi
ceea ce li se întâmplă indivizilor care le ocupă (Giddens, 1997, 289).
Termenul de MOBILITATE SOCIALĂ se referă la mişcările indivizilor
sau ale grupurilor între diferite poziŃii socio-economice.
1.3.1 Mobilitatea verticală şi laterală

Mobilitatea verticală înseamnă miscarea în sus sau în jos pe
scara socio-economică. Cei care câştigă, din punctul vedere al
proprietăŃilor, al venitului sau al statului se consideră că sunt mobili
ascendent, în timp ce aceia care se mişcă în direcŃia opusă sunt mobili
descendent.
În societăŃile moderne există şi mobilitate laterală, care se
referă la mişcarea geografică între cartiere, oraşe, loc de muncă sau
regiuni. Deseori mobilitatea verticală şi laterală sunt combinate. De
exemplu, un individ care lucrează într-o companie într-un oraş poate fi
promovat într-un post superior într-o filială a firmei localizată într-un alt
oraş sau chiar într-o altă Ńară.
Există două modalităŃi de studiere a mobilităŃii sociale. în primul
rând, putem examina carierele indivizilor - gradul în care se mişcă în
susul şi în josul scării ale pe parcursul vieŃii lor de angajaŃi. Acest lucru
este de obicei, denumit mobilitate intrageneraŃională. În mod alternativ,
putem analiza măsura în care copiii au aceleaşi ocupaŃii ca şi părinŃii
sau bunicii lor. Mobilitatea de la o generaŃie la se numeşte mobilitate
intergeneraŃională.
1.4 Stratificarea socială
De ce anumite grupuri într-o societate sunt mai bogate sau mai

puternice decât altele? Care este sursa inegalităŃii dintre oameni sau
dintre grupurile umane? Cât de inegale sunt societăŃile moderne? Cât
de multe şanse are cineva provenit dintr-un mediu modest, de jos, să
ajungă în vârful scării economice? Din ce persistă astăzi sărăcia în
Ńările bogate? Studiul inegalităŃilor sociale reprezintă una dintre cele mai
importante domenii ale sociologiei, pentru că resursele materiale care
au acces oamenii determină aspectele socio-economice şi psiho-
materiale ale existenŃei lor.

InegalităŃile există în orice societate umană, de-alungul istoriei.

Pentru a descrie inegalităŃile, sociologii folosesc termenul de
STRATIFICAREA SOCIALĂ. Stratificarea a fost definită drept inegalităŃi
structurale între diverse grupuri de oameni. Se considera că societăŃile
sunt alcătuite din mai multe „straturi" într-o ierarhie, cele mai favorizate
aflându-se în vârf, iar cele mai puŃin privilegiate în partea de jos
1.4.1 Sisteme de stratificare deschise şi închise
Se distinge între sisteme de stratificare de bază: casta, ordinul,
starea socială, clasa. Casta şi ordinul sunt sisteme de stratificare
închise, întrucât individul din interiorul acestui sistem nu poate să
modifice poziŃia sa socială, ieşirea din castă sau ordin, depăşirea
condiŃiei determinate prin naştere fiind aproape imposibilă. Stratul social
pe care se află individul sau grupul este prederminat de un statut
prescris.
Casta este asociată, mai presus de orice, cu culturile
subcontinentului indian, Cuvântul „castă" în sine nu este de origine
indiană, el provenind din portughezul care înseamnă „rasă" sau „rasă
pură". Indienii nu au un termen pentru sistemul de castă în ansamblu, ci
o varietate de cuvinte care se referă la acele aspecte ale acestuia,
principalele două fiind varna şi jati. Varna este alcătuită din patru
categorii, fiecare ocupând o anumită poziŃie din punct de vedere a ariei
sociale: brahmanii (preŃoŃii), kshatria (militarii), vaisajia (negustorii,
meşteşugarii, micii proprietari), shudra (muncitorii, cei care nu deŃin
altceva decât forŃa de muncă, cei lipsiŃi de proprietate). Sub aceste
patru grupuri se află „cei care nu trebuie atinşi", în poziŃia cea mai de
jos, paria.
Jati sunt grupuri definite din punct de vedere local în cărora
sunt organizate rangurile castei. Sistemul de castă este extrem de
elaborat şi variază în structura sa de la o zonă atât de mult încât nu
constituie practic un singur „sistem", ci o diversitate de practici
insuficient legate între ele. Doar anumite principii sunt comune.
Cea mai înaltă varna, brahmanii, reprezintă cea mai elevată
condiŃie de puritate, iar cei ce nu trebuie atinşi, cea mai de jos.
Brahmanii trebuie să evite anumite tipuri de contact cu cei care nu
trebuie atinşi, şi doar acestora din urmă le este îngăduit contactul cu
animale sau substanŃe socotite a fi impure.
Sistemul de caste este strâns legat de credinŃa hindusă în
renaştere: se crede că indivizii care nu reuşesc să respecte ritualurile şi
îndatoririle castei lor se vor renaşte într-o poziŃie inferioară în
următoarea reîncarnare. Totuşi, sistemul de castă indian n-a fost
niciodată complet static. Ştim de la Pitirim Sorkin (Social Mobility) că
deşi indivizilor nu le este permis să se mute dintr-o castă la alta
căsătoria între membrii castelor diferite fiind interzisă şi sancŃionată cu
decăderea în paria, grupuri întregi îşi pot schimba poziŃia, şi au
schimbat frecvent poziŃia în cadrul ierarhiei castei. Este cazul schimbării
de poziŃie între brahmani şi războinici (casta militarilor).

Atunci când a fost abolită sclavia în statele din sudul SUA,

gradul de separare între negri şi albi a rămas atât de puternic în unii
observatori au folosit termenul de „castă" pentru a se referi la sistemul
de stratificare. Conceptul de castă a fost aplicat şi Africii de Sud unde
până de curând a fost menŃinută segregaŃia strictă între negri şi albi, iar
căsătoria mixtă sau contactul sexual între ei erau interzise prin lege
(sistemul de apartheid).
Stările sociale făceau parte din feudalismul european, dar
existau şi în alte civilizaŃii tradiŃionale. Stările feudale constau din pături
sociale cu obligaŃii şi drepturi diferite ale unora faŃă de ceilalŃi, unele
dintre aceste diferenŃe fiind stabilite prin lege. În Europa, starea cea mai
înaltă era alcătuită din aristocraŃie şi oameni instruiŃi proprietarii care
însă nu deŃineau titluri de nobleŃe. Negustorii şi meşteşugarii alcătuiau
mica burghezie.
O altă stare era formată de cei care avea un statut inferior, dar
posedau diverse privilegii distincte. Cei care alcătuiau ceea ce se
numea „starea a treia" erau oamenii de rând - şerbii (robii), Ńăranii, şi
sărăcimea oaşelor.
Spre deosebire de caste, în sistemul social al stărilor erau
tolerate într-un anumit grad căsătoriile mixte şi mobilitatea individuală
între stări. De exemplu, oamenii de rând puteau fi făcuŃi cavaleri, pentru
a li se răsplăti servicii deosebite aduse monarhulului. Câteodată
negustorii puteau cumpăra titluri. Vestigii ale sistemului mai există în
Marea Britanie unde titlurile ereditare sunt încă recunoscute, iar oamenii
importanŃi de afaceri, artişti, funcŃionari publici pot fi numiŃi cavaleri sau
au posibilitatea de a înnobilaŃi şi pot ocupa simbolic un loc în Camera
Lorzilor ca semn de recunoaştere a serviciilor pe care le-au adus
Monarhiei.
Stările au avut tendinŃa de a se dezvolta în feudalism acolo
unde exista o aristocraŃie tradiŃională bazată pe legitimitatea
tradiŃională, pe dreptul sângelui, pe ascendenŃă nobilă. În sistemele
feudale, cum era cazul Europei medievale, stările erau strâns legate de
comunitatea seniorială locală, ele formau un sistem de stratificare
locală, nu naŃională. În imperiile centralizate, precum China şi Japonia,
ele erau organizate pe o bază naŃională. DiferenŃele dintre stări erau
justific de credinŃe religioase, deşi rareori în maniera strictă a sistemului
de caste hindus.
Sistemele de CLASĂ diferă în multe privinŃe de caste sau stări
sociale. Dintre deosebiri trebuie menŃionate în mod special faptul că
spre deosebire de alte tipuri de pături sociale, clasele nu sunt
întemeiate în baza unor prevederi legale sau religioase; calitatea de
membru nu se baze pe o poziŃie specificată fie pe cale legală, fie prin
cutumă.

Sistemele de clasă sunt în mod tipic mai fluide decât alte tipuri
de stratificare, iar graniŃele dintre clase nu sunt precis delimitate.
Sistemul de clasă este un sistem de stratificare deschis, bazat mai ales
pe un statut dobândit, deşi accesul la putere şi slujbe bine plătite nu
este rezervat decât unora. Nu există restricŃii formale referitoare la
căsătoriile între persoane aparŃinând unor clase diferite, deşi
prejudecăŃile şi apartenenŃa la anumite etnii minoritare pot constitui
obstacole nescrise.
Clasa unui individ este, cel puŃin parŃial, dobândită, nu pur şi
simplu „dată" prin naştere, aşa după cum se obişnuieşte în tipurile de
sisteme de stratificare închisă. Mobilitatea socială - mişcarea în sus şi
în jos în cadrul structurii de clasă - este mult mai obişnuită decât în alte
tipuri (în sistemul de castă, mobilitatea individuală de la o castă la alta
este imposibilă).
Clasele depind mai ales de deosebirile economice între grupări
de indivizi - inegalităŃi în privinŃa posesiunii şi controlului resurselor
materiale. Acest lucru l-a făcut pe Marx să afirme că poate exista şi o
conştiinŃă de clasă în numele căreia clasa muncitoare se poate ridica la
revoluŃie pentru răsturnarea ordinii capitaliste.
În alte tipuri de sisteme de stratificare, factorii non-economici
(cum ar fi influenŃa religiei în sistemul de castă indian) sunt de obicei
mai importanŃi decât conştiinŃa unui venit sau posesia a unor forme de
capital. În alte tipuri de sisteme de stratificare, inegalităŃile sunt
exprimate în primul rând prin relaŃia personală de datorie sau obligaŃia -
între şerb şi senior, între sclav şi stăpân de sclavi sau între indivizii din
casta superioară şi cei din casta inferioară.
Sistemele de clasă funcŃionează prin intermediul unor legături
Ia scară mare de tip impersonal. De exemplu, o bază majoră a
deosebirilor de clasă se găseşte în inegalităŃile de condiŃii de muncă;
acestea îi afectează pe toŃi cei aflaŃi în categorii ocupaŃionale specifice,
ca urmare a condiŃiilor economice care Ńin de economie şi societatea
supusă logicii economice în ansamblu.
Giddens defineşte (2000, 267) clasa, drept o grupare la scară
mare de oameni, care împărtăşesc resurse economice comune care
influenŃează puternic stilul de viaŃă pe care au posibilitatea să ducă.
Posesiunea averii, împreună cu ocupaŃia reprezintă temeiurile
deosebirilor de clasă.

1.5. Atitudinea
W. I. Thomas şi F. Znaniecki cred că atitudinea ar fi orice

manifestare a vieŃii conştiente, simplă sau complexă, generală sau
particulară. Este de la sine înŃeles că această aproximare
generalizatoare nu s-a consacrat şi că s-a încercat definirea atitudinii
din diverse unghiuri particulare.
Un asemenea unghi de studiu a fost acela de comparare a
atitudinilor cu opiniile. În vreme ce opinia este înŃeleasă ca o judecată
normativă sau/şi pragmatică despre un obiect, atitudinea este văzută ca
o preferinŃă normativă sau/şi pragmatică cu privire la obiecte
(Hennessy, 1985).
J. Stoetzel şi A. Girard (1976) onnsideră că opiniile pe care un
individ le manifestă în faŃa evenimentelor nu sunt formulate în vid. La
baza conduitelor concrete stau „anumite forme de pregătire pentru
acŃiune" -atitudinile - a căror expresie verbală nu este altceva decât
opinia.
Atitudinea este starea psihologică stabilă şi durabilă care-l
conduce pe individ în direcŃia atracŃiei sau dimpotrivă a respingerii unui
obiect, ca urmare a informaŃiilor pe care le posedă cu privire la obiect
sau a experienŃelor pe care le-a trăit în legătură cu acele obiecte (de
Guise, 1991).
1.5.1 Opinia
Silvia Branea (2010, p. 22-23) aminteşte că în unele abordări se
reliefează diferenŃele care există între conceptul de opinie şi cel de
atitudine: opiniile pot fi izolate, accidentale, pe când atitudinile sunt
componente ale unui ansamblu coerent şi relativ durabil.
Opinia se exprimă verbal, în timp ce atitudinea implică o
interiorizare mai mare şi în acelaşi timp posibilităŃi mai variate de
exprimare decât cuvintele: gesturi, mimică. Cel mai constant rol care i
se alocă atitudinii este cel de economie de eforturi: pentru evitarea
reevaluării perpetue a persoanelor, a obiectelor sau a situaŃiilor.
Fără această stabilitate, conferită de relativa durabilitate a
atitudinilor individul ar fi dezorientat, comportamentele şi opiniile sale nu
ar avea nici o continuitate şi persoana nu ar putea să înŃeleagă propriile
sale maniere de acŃiune.
Fără atitudini, care asigură continuitatea comunicării inter-
umane, aşteptările ar fi în mod constant dezamăgitoare şi relaŃiile inter-
umane dificile.

Temă de reflecŃie 1
Sociologia este o ştiinŃă a socialului ca formă generală de existenŃă a
vieŃii umane, cît şi o ştiinŃă a societăŃii globale, a organizării şi
dinamicii sale, a subsistemelor din care se compune societatea
globală şi a relaŃiilor lor atît cu sistemul social global cît şi cu celelalte
subsisteme ale acestuia.
Actorii individuali intră sub lupa studiilor sociologice în calitatea lor de
membri sau parteneri într-o reŃea de interdependenŃe. Considerând
că, indiferent ce facem, suntem dependenŃi unii de alŃii, am putea
spune că întrebarea centrală a sociologiei este: cum se leagă tipurile
de relaŃii sociale şi societăŃile în care ne încadrăm de modul în care
ne privim unii pe alŃii, pe noi înşine, ca şi cunoştinŃele noastre,
acŃiunile noastre şi consecinŃele lor.
Test de autoevaluare 1
1.Atitudinea reprezintă o modalitate relativ constantă de raportare a
individului sau a grupului faŃă de anumite laturi ale vieŃii sociale. Care
dintre cele trei discipline (sociologia, antropologia ,psihologia socială)
consideră problematica atitudinilor ca fiind centrală ?
2. S-a ocupat de mobilitate socială şi a publicat în 1927 lucrarea
Social Mobility.
a.Noam Comsky
b.Pitirim Sorokin
c.Cesare Lombroso
3. Termenul milenarist provine de la:
a.mila pentru săraci
b.mileniul profeŃit în Biblie
c.următorii o mie de ani de dezvoltare tehnică
4. A inventat cuvântul sociologie:
a. Durkheim
b. Comte
c. Weber
Adevărat sau fals:
5. Sociologia produce conştiinŃa de sine oferind grupurilor şi indivizilor
o şansă sporită de a-şi înŃelege şi determina condiŃiile propriei lor vieŃi
6. Stratificarea pe gen şi vârstă se întâlneşte în toate societăŃile.

Răspunsuri şi comentarii la Testele de autoevaluare
1. Sociologia
2. b.Pitirim Sorokin
3. b.mileniul profeŃit în Biblie
4. b. August Comte
5. Adevărat
6. Adevărat

1.6. Lucrare de verificare Unitatea 1

M. L. Northway a construit un test sociometric clasic adecvat copiilor
între 10 şi 14 ani. (cf. Mihu, 1967, p.265):
Numele………………Data……………..Locul…………………
1. Cînd te joci în timpul recreaŃiei, pe care copii din această clasă îi
vei prefera ca tovarăşi de joc?
1. Prima alegere (numele………………….)
2. A doua alegere…………………………..
3. A treia alegere………………………….
2. Dacă în clasă lucrezi asupra unui subiect dat, cu care copii -

în cazul în care Ńi se cere să alegi - ai prefera să lucrezi?
1. Prima alegere ………………………….
2. A doua alegere…………………………
3. În cazul în care se va organiza o reuniune amicală, pe care copii

din această clasă îi vei alege ca parteneri?
1. Prima alegere ………………………….
2. A doua alegere…………………………
AplicaŃi testul sociometric unui grup alcătuit din aproximativ 10

persoane. Pentru prelucrarea rezultatelor acordaŃi trei puncte
persoanei care este trecută la prima alegere, de către un alt membru
al grupului, două puncte persoanei care este trecută la a doua
alegere, un punct persoanei care este trecută la a treia alegere.
Persoanele care vor însuma cele mai multe puncte sînt persoanele
cele mai "populare" din grup.

Bibliografie
1. Berevoiescu, Ionica; Chiribuică, Dan; Comşa, Mircea Ioan et al. FeŃele

schimbării. Românii şi provocările tranziŃiei, Editura Nemira, Bucureşti,
1999
2. Branea, Silvia, Seriale pentru tineri, O abordare psihosociologică, ediŃia a
II-a, Ars Docendi, Bucureşti, 2010
3. Bauman, Zygmunt, May, Tim, Gândirea sociologică, Humanitas,
Bucureşti, 2008
4. Coandă, Lisette; Curta, Florin, Mic dicŃionar de sociologie, Editura All,
Bucureşti, 1994.
5. Giddens, Anthony, Sociologie, Editura Bic All, Bucureşti, 1997
6. Neveanu, Paul, Popescu, DicŃionarul de psihologie, Editura Albatros,
1978.
7. Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală, Concepte fundamentale şi studii
de caz, Ed. Polirom, Iaşi, 2003
8. Mihu, Achim, Sociometria. Eseu critic, Editura politică, Bucureşti, 1967.
9. Moscovici, Serge, (coordonator) Psihologia socială a relaŃiilor cu celălalt,
Polirom, Iaşi, 1998
10. Rotariu, Traian; IluŃ, Petru, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie,
Editura Polirom, Iaşi, 1997.
11. Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice, Editura ŞtiinŃifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
12. Zamfir, Cătălin, Lazăr Vlăsceanu, DicŃionarul de sociologie, Editura
Babel, Bucureşti, 1993.
13. Zlate, Mielu, (coordonator), Psihologia vieŃii cotidiene, Polirom, Iaşi, 1997.

CULTURA
CUPRINS
2.1 Cultura
2.1.1 Socializarea
2.1.2 Etnocentrismul
2.2 Grupurile
2.2.1 Grupurile primare vs. grupurile secundare
2.2.2 Grupul de referinŃă vs. grupul de apartenenŃă
2.3 Valorile
2.3.1 Consum, tehnologie, stil de viaŃă
2.3.2 Moda

• DefiniŃi cultura şi pricesul de învăŃare al culturii
• IdentificaŃi factorii de învăŃare a culturii şi rolul grupurilor primare în
socializare
• StabiliŃi relaŃia dintre tehnologie, societate şi consum
23 Structuri Sociale ale Comunicării

2.1 Cultura
Bernard Valade (1997) semnalează, în studiul său ''Cultura'',
aportul lui Herder (a doua jumătate a sec. al 18-lea ) la construcŃia
termenului modern de cultură. Herder considera, în spiritul luminismului,
că progresul culturii este principalul conŃinut al istoriei. Pentru a
demonstra această aserŃiune, filosoful german a analizat cultura
mondială din vremea sa - limba, ştiinŃa, meseriile, arta, relaŃiile familiale,
religia, statul.
Herder opune cultura înŃeleasă drept cunoaştere vie şi intimă a
tuturor lucrurilor, unui ansamblu sclerozat de erudiŃie livrescă ce face ca
societatea să cadă pe versantul artificialului. Cultura se desăvârşeşte
continuu prin apropierea subiectivă a unei serii de conŃinuturi, prin
interpretarea liberă a cunoştinŃelor dobândite; ea proiectează în sânul
unei comunităŃi autentice reconcilierea spiritului subiectiv cu
materializările sale sociale.
Un obstacol în calea desăvârşirii culturii germane era, din punctul
de vedere al lui Herder, preluarea unor modele prea formalizate şi ca
atare prea artificiale, de construire şi de interpretare a culturii din spaŃiul
''latin'': excesele ştiinŃei dreptului se datorau, însă faptului că legislaŃiile
naŃionale erau edificate pe dreptul roman; spiritul francez este prea
legat de aspectele exterioare, lipsa de profunzime lăutrică,
neconstituind, un bun exemplu pentru alte naŃiuni. Herder pune în
opoziŃie ingeniozitatea exterioară a unor realizări culturale, sărace în
energie spirituală şi cultura plină de sevă populară care este expresie
liberă, comunicare spontană, viaŃă.
Integrarea trăsăturilor unei culturi poate să fie produsă printr-un
proces psihologic, mai mult sau mai puŃin conştient. Oamenii
generalizează, transferă experienŃele lor dintr-o sferă semantică în alta.
De exemplu, când copiii sunt învăŃaŃi că este rău să-Ńi îndrepŃi mânia
către familie şi prieteni li se spun basme în care se povesteşte despre
eroi care îşi direcŃionează supărarea şi agresivitatea numai înspre
străini. Se pare că exprimarea supărării şi a agresivităŃii este prea
înspăimântătoare ca să se manifeste în apropierea căminului chiar şi în
poveşti. TendinŃa unei culturi de a-şi integra membrii săi se poate
realiza atât cognitiv cât şi emoŃional (Ember,1988).
Varietatea culturală este un fapt incontestabil; ceea ce nu a fost
admis s-a referit la egalitatea axiologică a diferitelor culturi - chiar
raporturile beligerante care au caracterizat istoria europeană de-a
lungul ultimelor secole sunt dovezi evidente cu privire la lupta pentru
supremaŃie teritorială dar şi culturală.
Cum, după al doilea război mondial nu mai era însă posibil să
se vorbească într-un fel sau altul despre superioritatea unei naŃiuni sau
a alteia în Europa, ultimul ''bastion'' de demonstrare a inegalităŃii
culturale a rămas evidenŃierea europocentrismului (judecarea altor
culturi prin prisma valorilor europene).
24 Structuri sociale ale comunicării

Cea mai bună modalitate de evitare a europocentrismului şi în
general a etnocentrismului (judecarea altor culturi prin comparaŃie cu
cea căreia îi aparŃii, cea proprie fiind valorizată ca fiind „superioară”) a
fost găsită de antropologi prin descoperirea şi relevarea faptului că nici
o cultură nu este compactă, fiecare cultură este formată din mai multe
subculturi. Ca atare, fiecare cultură sau subcultură trebuie înŃeleasă în
termenii propriilor ei semnificaŃii şi valori.
Cultura reprezintă valorile, normele, atitudinile, credinŃele
obiceiurile împărtăşite de membrii unei societăŃi date. În unele definiŃii
sociologice, termenul de cultură se suprapune cu cel de societate.
Potrivit antropologului american Ralph Linton, cultura îşi
extrage toate caracteristicile din personalităŃile care alcătuiesc o
societate şi din interacŃiunea dintre aceste personalităŃi. Într-o societate,
personalităŃile nu se dezvoltă în mod identic, ci în funcŃie de anumite
centre de interes, configurate prin raportare la sistemele de valori
predominante.
Dacă în unele societăŃi se poate observa apariŃia unui model
cultural bazat pe o singură atitudine sau valoare, în altele oamenii se
ghideză după un număr considerabil de atitudini şi valori. Fiecare model
cultural, împărtăşit de o parte mai mică sau mai mare a membrilor
societăŃii se asociază cu anumite opinii, sentimente şi moduri de
acŃiune.
Toată această constelaŃie de caracteristici ale personalităŃii ce
apar ca fiind legate de ansamblul instituŃiilor unei culturi date este
denumită de Abraham Kardiner, personalitate de bază. Prin instituŃie
Kardiner înŃelege orice mod de gândire sau de comportament respectat
într-un grup de indivizi, ce poate fi comunicat, ce este recunoscut de toŃi
şi a cărui transgresare creează o anumită tulburare la nivelul individului
sau al grupului (cf. Valade, 1997).
Abraham Kardiner a cercetat cadrele culturale care determină
personalitatea de bază folosind o metodă inspirată din psihanaliză. El
consideră că aceste cadre culturale sunt influenŃate de instituŃiile
primare şi secundare dintr-o anumită societate: diferitele moduri de
organizare a familiei, tipurile de alimentaŃie, educaŃia sfincterelor,
interdicŃiile sexuale configurează instituŃiile primare; religiile, miturile,
tabu-urile, tehnicile mentale alcătuiesc instituŃiile secundare. Aceste
instituŃii dezvoltă ''atitudinile de bază'' faŃă de părinŃi şi tipul de
personalitate caracteristic societăŃii respective.
Abraham Kardiner a investigat fundalul social în care evoluează
locuitorii insulelor Alor, comunitate în cadrul căreia femeile se întorc la
activitatea productivă la foarte scurt timp după ce-şi nasc copiii. Copilul,
''abandonat'' atât de repede de mamă este crescut cu jutorul vecinilor,
fraŃilor mai mari sau al unor rude îndepărtate. Lipsa protecŃiei materne îi
creează copilului nişte frustrări, intensificate de incertitudinea cu privire
la ceea ce îi este permis sau interzis şi de permanenta ridiculizare a
comportamentului său, suportată din partea anturajului.

Fundalul social în care evoluează copilul îl face incapabil să-şi
construiscă o personalitate coerentă, cu un sistem de valori stabil.
ObservaŃiile referitoare la caracteristicile individuale ale membrilor
comunităŃii insulelor Alor sunt confirmate şi de datele referitoare la
trăsăturile de ansamblu ale raporturilor dintre membrii populaŃiei
respective : insecuritatea psihologică mare, instabilitatea cuplurilor,
insecuritatea economică (cf. Mic dicŃionar de sociolologie, 1994).
2.1.1 Socializarea
ÎnvăŃarea propriei culturi este obligatorie pentru oameni: un copil

nu poate supravieŃui neajutat, cel putin pe parcursul primilor patru sau
cinci ani de viaŃă; chiar si în cazul mamiferelor, puii sunt complet
neajutoraŃi la naştere, ei trebuind să fie îngrijiŃi de către părinŃii lor.
''Socializarea reprezintă procesul prin care copilul neajutorat devine
treptat o persoană conştientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de
cultură în care s-a născut.
Socializarea nu este un fel de ''programare culturală'', în care
copilul absoarbe în mod pasiv influenŃele cu care intră în contact. Chiar
şi nou-născutul are necesităŃi sau exigenŃe care afectează
comportamentul celor responsabili cu grija sa: de la naştere, copilul
este o fiinŃă activa'' (Giddens, 1997, p. 33).
Procesul prin care învăŃăm valorile, normele comportamentale,
prin care internalizăm obiceiurile, credinŃele, prejudecăŃile prin care ne
formăm pe noi înşine şi prin care instinctele pot fi sau nu pot fi
suprimate este numit socializare. Suntem socializaŃi — transformaŃi în
fiinŃe capabile de a trăi în societate - prin interiorizarea presiunilor
sociale.
Suntem apŃi să trăim şi să acŃionăm într-un grup atunci când am
dobândit aptitudinile de a ne comporta într-o manieră acceptabilă
pentru grup. Cine sunt totuşi acele persoane semnificative cu care
interacŃionăm şi care ne socializează în acest fel? Am văzut că forŃa
care acŃionează cu adevărat în dezvoltarea sinelui este imaginea
copilului despre intenŃiile şi aşteptările unor alŃii semnificativi. Libertatea
copilului de a alege între aceste aşteptări nu este totală, unii putând
impune, în percepŃia copilului, felul lor de a vedea mai eficient decât alŃii
din mediul său.
Totuşi, copilul nu poate evita să aleagă, chiar dacă pretenŃiile
celorlalŃi sunt contradictorii şi nu pot fi îndeplinite în acelaşi timp. La
urma urmelor, unora dintre ele trebuie să li se acorde o mai mare
atenŃie decât altora şi să li se atribuie o mai mare importanŃă în viaŃă.

Nevoia de a atribui semnificaŃii diferenŃiate aşteptărilor nu se
limitează la copii. Cu toŃii facem acest lucru în mod obişnuit în viaŃa de
toate zilele. Riscăm să nu fim pe placul anumitor prieteni pe care-i
respectăm, spre a-i împăca pe alŃii la care Ńinem la fel de mult. Ori de
câte ori exprimăm opinii politice, în rândul audienŃei vor fi şi persoane la
care Ńinem şi care nu sunt de acord cu noi sau pot chiar să ne poarte
pică din această cauză. A atribui relevanŃă în acest fel înseamnă,
inevitabil, a atribui mai puŃină relevanŃă sau deloc altor puncte de
vedere. Riscul va fi cu atât mai mare cu cât mediile în care ne învârtim
sunt mai eterogene, caracterizate adică de opinii, valori şi interese
variate.
A face o alegere între mediile noastre înseamnă a alege grupuri
de referinŃă - grupuri faŃă de care ne evaluăm acŃiunile şi care ne oferă
standarde la care să aspirăm. Felul în care ne îmbrăcăm, vorbim, ne
simŃim şi acŃionăm în diferite circumstanŃe este determinat de grupurile
noastre de referinŃă.
Sociologul american de origine canadiană Erving Goffinan,
observator al dramaturgiei vieŃii cotidiene, a scris despre importanŃa pe
care o are „efectul aparenŃei" [face work]. “AparenŃa" este definită ca
valoarea pe care o persoană o ataşează acŃiunilor sale prin prisma
trăsăturilor pe care le manifestă. Cei cu care încearcă să se identifice
apreciază la rândul lor aceste trăsături. O aparenŃă „profesională" bună
este un exemplu de situaŃie în care aprecierea de sine şi poziŃia cuiva
într-un grup se pot ameliora ca urmare a aparenŃei înseşi.
Unele sunt grupuri de referinŃă normative, prin aceea că
stabilesc normele pentru comportamentul nostru fără să fie prezente la
fiecare interacŃiune în parte. Cu deosebire remarcabile printre acestea
sunt familia, prietenii, profesorii şi şefii de la serviciu. Totuşi, chiar dacă
aceste persoane sunt în poziŃia de a răspunde la acŃiunile noastre, nu
înseamnă că ele devin grupuri de referinŃă. Aceasta se întâmplă numai
atunci când le atribuim relevanŃă. Pentru ca un grup să-şi exercite
influenŃa, e necesar un anumit grad de consimŃământ ca el să devină
grup de referinŃă.
Un alt exemplu de influenŃă din afara contextului imediat al
acŃiunilor noastre sunt grupurile de referinŃă comparative. Acestea sunt
grupuri de care nu aparŃinem, fie pentru că ele nu reuşesc să ajungă la
noi, fie pentru că noi nu reuşim să ajungem la ele. Atribuirea relevanŃei
este în acest caz unilaterală. Din cauza distanŃei care ne separă, acele
grupuri sunt incapabile să ne evalueze acŃiunile şi, ca atare, nu reuşesc
nici să ne corecteze deviaŃiile, nici să ne copleşească cu laude.
În ultimul timp ne îndreptăm tot mai mult spre o situaŃie în care
dobândim, prin mass-media, o cantitate din ce în ce mai mare de
cunoştinŃe, mai degrabă prin intermediul descrierii decât prin relaŃiile cu
ceilalŃi. Drept urmare, rolul grupurilor de referinŃă comparative în
formarea percepŃiei de sine este astăzi mai pronunŃat:

Mass-media transmit informaŃii despre ultimele mode şi stiluri de
viaŃă cu viteză tot mai mare, ajungând în cele mai depărtate zone ale
lumii. În acest proces, stilurile de viaŃă devenite accesibile pe cale
vizuală pot fi învestite cu autoritate, ceea ce poate duce la imitare şi la
aspiraŃia de a aparŃine unor asemenea grupuri.
Socializarea nu se încheie niciodată în cursul vieŃii. Din acest
motiv, sociologii disting între diferite stadii de socializare (primară,
secundară şi terŃiară), care aduc cu sine forme schimbătoare şi
complexe de interacŃiune între libertate şi dependenŃă.
Cu toate că procesul de socializare este cu mult mai intens în
faza copilăriei timpurii decât ulterior, învăŃarea si adaptarea continuă
pe parcursul întregii vieŃi. ImportanŃa socializării primare - în prima
copilărie până la 5 ani - se poate observa prin analizarea acelor cazuri
de copii care şi-au petrecut primii ani de viată, departe de un contact
uman normal.
Unul dintre cazurile celebre de acest gen a fost cel al ''copilului
sălbatic din Aveyron'' : ''Pe data de 9 ianuarie 1800 din pădurile de
lângă satul Saint-Serin din sudul FranŃei a apărut o creatură stranie. În
ciuda faptului că mergea pe două picioare, părea mai degrabă animal
decât om, deşi la scurtă vreme s-a descoperit că era un băiat în vârstă
de unsprezece sau doisprezece ani. Vorbea doar prin urlete stridente,
care sunau ciudat. Se părea că băiatul nu avea simŃul igienei personale
şi se uşura când şi acolo unde îi venea la îndemâna. A fost informată
poliŃia din localitate si a fost dus la un orfelinat. La început a încercat în
mod constant să evadeze, fiind prins cu oarecare dificultate. Refuza
sa poarte haine, sfâşiindu-le imediat ce erau puse pe el. Nimeni nu a
venit să-l revendice (Giddens, 1997, p. 34).
Cazuri asemănatore celui al copilului salbatic din Aveyron au fost
cercetate cu mare atenŃie de către sociologi, ajungându-se întotdeuna
la concluzia ca în absenŃa unui adult care să îndrume învăŃarea socială
în primii ani de viaŃă, copilul nu-şi poate forma concepŃiile şi deprinderile
necesare integrării sale sociale.
2.1.2 Etncentrismul
O cultură trebuie studiată în termenii propriilor sale înŃelesuri şi
valori. Sociologii se străduiesc să evite etnocentrismul care reprezintă
judecarea altor culturi prin comparaŃia cu cea căreia îi aparŃii, asigurând
o poziŃie de superioritate culturii de aparteneŃă. Având în vedere că,
culturile umane diferă atât de mult, nu este surprinzător că în mod
frecvent şi celor mai inteligenŃi oameni care provin dintr-o anumită
cultură dată le este greu să înŃeleagă ideile sau comportamentul alteia.

2.2 Grupurile, factori ai socializării
2.2.1 Grupurile primare vs. grupurile secundare
Clasificarea grupurilor în grupuri primare şi secundare reprezintă

cea mai uzuală modalitate de etichetare a conglomeratelor umane.
Grupurile primare sau mici sînt formate din membrii familiilor,
colegii de şcoală, colegii de muncă, prietenii, vecinii. Aceste grupuri sînt
formate din maximum 40 de persane între care se stabilesc relaŃii de
tipul "faŃă în faŃă". RelaŃiile dintre aceste persoane sînt statornice şi se
stabilesc în cadrul unor activităŃi ce conduc la realizarea scopurilor
comune. Indivizii care compun grupurile primare se diferenŃiază între ei
în funcŃie de sarcinile, rolurile pe care le au de îndeplinit şi de drepturile
pe care le au.
Grupurile secundare sînt mai puŃin studiate decît cele primare şi
de obicei sînt mai sumar definite; se menŃionează numărul mai mare de
persoane care le compun şi faptul că relaŃiile dintre membrii lor sînt
indirecte; indivizii pot face parte permanent din grupurile secundare (
instituŃii de învăŃămînt, organizaŃii profesionale, asociaŃii, cluburi,
comunităŃi religioase) sau ocazional (cînd frecventează o perioadă de
timp o anumită biserică, cînd participă ca voluntari la activităŃi girate de
diferite organizaŃii neguvernamentale, etc.)
Într-un grup contează structura lui formată pe baza normelor,
valorilor, motivaŃiilor comune şi gradul de implicare în activităŃile
grupului, acestă diferenŃiere în implicarea în procesele grupului ducînd
la o anumită stratificare a acestuia, la relaŃii de competiŃie sau / şi
cooperare. ApartenenŃa pe o perioadă lungă de timp la un grup
conduce la unificarea sau la stereotipizarea comportamentelor şi la
identificarea membrilor grupului cu ideologia grupului.
În funcŃie de rigiditatea sau de flexibilitatea accesului în grup, de
controlul intern şi de coeziunea grupului se pot observa grupuri mai
"democratice" şi mai deschise şi grupuri mai puŃin "democratice" şi mai
închise. Exemple de grupuri "democratice": "gaşca", colegii de clasă,
clubul de fani ai unei vedete. Exemple de grupuri "nedemocratice":
clubul privat, suporterii unei echipe de fotbal, organizaŃiile paramilitare,
etc.
Orice grup mai mare de două persoane este format din diade
(legături dintre două persane), sau triade (legături între trei persoane).
Diadele şi triadele sînt compuse din persoane între care pot exista
relaŃii de atracŃie reciprocă, de atracŃie şi de respingere univocă şi de
respingere reciprocă între două dintre persoanele care formează o
triadă.

Aceste combinaŃii de atracŃii şi respingeri dintr-un grup pot să fie
stabile sau mai puŃin stabile. S-a observat că diadele de acelaşi semn
(pozitive sau negative) sînt mai stabile în timp, iar cele pozitive sînt mai
stabile prin raportare la ceilalŃi, adică sînt mai închise decît diadele care
conŃin o tendinŃă negativă plus o tendinŃă pozitivă. În funcŃie de gradele
diferite de integrare ale indivizilor într-un grup se pot reliefa diferite tipuri
de membrii ai grupului: individul integrat, noul venit, opozantul, indvidul
marginal, străinul care nu face parte din grup dar ocazional apare în
spaŃiul fizic al grupului.
În vederea depistării subiecŃilor "populari", izolaŃi, repinşi,
subgrupurilor, pentru detectarea centrelor de influenŃă sau a liderilor şi
pentru reprezentarea sistemului de transmitere a acestei influenŃe, J. L.
Moreno a imaginat şi pus la punct testul sociometric.
Aplicarea testului începe cu solicitarea adresată membrilor
grupului mic să îşi exprime în mod confidenŃial, după o scală de
preferinŃe stabilite de cercetător, stările sale de atracŃie, repulsie sau
indiferenŃă faŃă de ceilalŃi membrii ai grupului, în funcŃie de un criteriu
precis determinat (coabitare, muncă în comun, timp liber, etc.). Apoi, pe
baza preferinŃelor exprimate în test, se determină cu ajutorul unor
procedee multiple ca: sociomatricea, sociograma, modelul matematic,
etc., membrii de grup care sînt preferaŃi sau izolaŃi, alegerile reciproce,
respingerile, coeziunea grupurilor, etc.
2.2.2.Grupul de referinŃă vs. grupul de apartenenŃă
Teoria grupului de referinŃă, concepută de Herbert H. Hyman şi

Eleanor Singer ("Current Perspectives in Social Psychology", 1976)
opune influenŃa grupului de referinŃă influenŃei exercitate asupra
individului de grupul de apartenenŃă (format din grupurile primare din
care individul face parte, grupuri care îi dau o anumită coloratură
clasială, atitudinală şi comportamentală).
În procesul autoaprecierii, din mai multe grupuri aflate în
imediata apropiere a unui individ, acesta îşi selectează cadrele proprii
de situare socială. În modelarea atitudinilor lor oamenii se orientează
frecvent spre alte grupuri decît cele din care ei fac parte, în noile
atitudini ajungînd să se reflecteze alte puncte de vedere decît cele
specifice claselor din care ei fac parte.
Grupurile de referinŃă pot fi alcătuite din: grupuri formate din
indivizi aparŃinînd altor clase sociale decît cele din care face parte
individul care se raportează la ele, echipe de fotbal, eroi din seriale, etc.

Principalele funcŃii ale grupului de referinŃă sînt:
a. funcŃia comparativă - îi permite individului o raportare de ordin
pozitiv sau negativ la comportamentele persoanelor care compun
grupul de referinŃă;
b. funcŃia normativă se aplică mai ales persoanelor care vor să
se integreze într-un grup de referinŃă; indivizii învaŃă normele grupului
pe care îl admiră şi se raportează la ele chiar dacă în această fază ei
nu sînt influenŃaŃi de sistemul de recompense şi sancŃiuni care se
exercită în grupul respectiv.
Dintr-un spectru apropiat cercetării grupului de referinŃă s-au
dezvoltat teoriile privitoare la infuenŃa personală ("personal influence").
Potrivit acestor teorii, cele mai influente persoane nu sînt liderii de
opinie din grupurile de apartenenŃă, ci cei cu care nu sîntem în relaŃii
sociale directe, adică personalităŃile pe care le cunoaştem vag sau nu le
cunoaştem deloc şi ale căror opinii răspîndite prin mass media ne
modelează comportamentele.
Teoreticienii care au dezvoltat problematica grupului şi
persoanelor de referinŃă au emis ipoteza că atitudinea neexprimată
(interioară) tinde să reflecte poziŃiile celor din grupurile de referinŃă în
timp ce atitudinea exprimată (publică) tinde să reflecte poziŃiile
membrilor grupului de apartenenŃă.
Este de presupus că acest comportament apare în urma temerii
că revelarea nonconformismului ar putea atrage după sine sancŃiunea
socială. Atunci cînd atitudinile nonconformiste faŃă de membrii
grupurilor primare devin publice însemnă că persoana suportă o
influenŃă de mare amploare din partea unui grup de referinŃă sau a unui
individ de referinŃă.
2.3. Valorile
În calitate de standarde, valorile ghidează activitatea umană,
conduc oamenii la stabilirea poziŃiilor cu privire la problemele sociale
(Milton Rokeach, 1976).
O altă abordare a funcŃiilor valorilor pleacă de la ideea că
valorile reprezintă răspunsuri la nevoile umane. Rokeach susŃine că
valorile instrumentale pe care le defineşte ca fiind conduite dezirabile
din punct de vedere social au capacitatea de a motiva, deoarece
modurile ideale de conduită pe care le vizează sunt folositoare pentru
atingerea scopurilor propuse.
Dacă noi ne comportăm potrivit modurilor de conduită prescrise
de valorile noastre instrumentale, vom fi răsplătiŃi cu toate stările
corespunzătoare valorilor noastre finale (exemple de valori finale:
succesul, fraternitatea, egalitatea, pacea, confortul material,
seninătatea spirituală).

Valorile finale sunt motivante, deoarece ele reprezintă scopuri
supraordonate faŃă de scopurile imediate, biologic urgente. Această
explicaŃie a psihosociologului american poate fi apropiată de cea dată
de Abraham Maslow cu privire la satisfacerea nevoilor umane,
începând cu cele biologice (de supravieŃuire şi de conservare) şi
terminând cu cele spirituale, care culminează cu autorealizarea (self-
actualization).
Viziunea lui Maslow presupune că o personalitate de excepŃie,
cum ar fi Albert Einstein, poate să ajungă la ultima treaptă a relizării
umane (self-actualization) doar dacă a parcurs şi celelalte trepte ale
piramidei nevoilor; cineva care este preocupat doar de satisfacerea
nevoilor primare, cum ar fi cele sexuale, de adăpost şi de hrană, nu va
putea trece la treapta ultimă de realizare dacă nu va parcurge şi
etapele intermediare, şi anume respectul de sine şi respectul faŃă de
ceilalŃi.
Părem "osândiŃi" să luptăm perpetuu pentru scopurile ideale
(altruism, dezvoltarea completă a personalităŃii), fără a ajunge
niciodată să le atingem pe deplin. ExcepŃia o reprezintă mariii artişti
sau marii oameni de ştiinŃă.
Maslow a stabilit (2007, pp. 82-100) o ierarhie a
trebuinŃelor/nevoilor: cele primare se referă la trebuinŃele sau nevoile
fiziologice. TrebuinŃele luate de obicei drept punct de plecare pentru o
teorie a motivaŃiei sunt aşa-numitele trebuinŃe fiziologice. Două direcŃii
de cercetare impun o revizuire a noŃiunilor obişnuite legate de aceste
trebuinŃe: prima, elaborarea conceptului de homeostazie, şi a doua,
descoperirea că apetitul (alegerile alimentare preferenŃiale) este un
indicator destul de eficient al trebuinŃelor şi lipsurilor reale din
organism.
Homeostazia se referă la eforturile automate ale corpului de a
menŃine o stare normală a fluxului sangvin. Cannon (1932) a descris
acest proces pentru: (1) conŃinutul de apă din sânge, (2) conŃinutul de
sare, (3) conŃinutul de zahăr, (4) conŃinutul de proteine, (5) conŃinutul
de grăsimi, (6) conŃinutul de calciu, (7) conŃinutul de oxigen, (8)
constanŃa nivelului de ioni de hidrogen (echilibrul acid-bază) şi (9)
temperatura constantă a sângelui. Evident, această listă ar putea fi
extinsă, adăugând alte substanŃe minerale, hormonii, vitaminele şi aşa
mai departe.
Young (1941,1948) a rezumat lucrările despre apetit în relaŃia
cu trebuinŃele corpului. Dacă organismului îi lipsesc nişte substanŃe,
individul va tinde să resimtă un apetit sau nevoia de a consuma acel
element care lipseşte. Astfel, pare imposibil şi inutil să alcătuim o listă
a trebuinŃelor fiziologice fundamentale, căci ele pot ajunge la orice
număr ne-am dori, în funcŃie de gradul specificităŃii descrierii.

Nu putem cataloga toate trebuinŃele fiziologice drept homeo-
stazice. Încă nu s-a demonstrat că dorinŃa sexuală, trebuinŃa de somn,
exerciŃiul fizic şi activismul pur şi comportamentul matern la animale
sunt homeostazice. Mai mult, această listă nu va include diversele
plăceri senzoriale (gusturile, mirosurile, gâdilatul, mângâierea) care
sunt probabil fiziologice şi care ar putea deveni obiectivele
comportamentului motivat. În plus, nu ştim cum să înŃelegem faptul că
organismul are în acelaşi timp o tendinŃă către inerŃie, lene şi efort
minim, dar şi o trebuinŃă de activitate, stimulare şi entuziasm.
Maslow subliniază că oricare dintre nevoile fiziologice şi
comportamentul de consumare implicat de ele servesc drept canale
pentru tot felul de alte trebuinŃe. Adică persoana care crede că îi este
foame s-ar putea să caute mai degrabă alinare sau dependenŃă decât
vitamine sau proteine. Şi invers, e posibil să-Ńi satisfaci trebuinŃa de
hrană, parŃial, prin alte activităŃi, de pildă bând apă sau fumând. Cu
alte cuvinte, aceste trebuinŃe fiziologice sunt doar relativ, şi nu complet,
izolabile.
Fără îndoială, ele sunt cele mai dominante dintre trebuinŃe. Asta
înseamnă mai exact că la fiinŃa umană căreia îi lipsesc toate în viaŃă,
într-un mod extrem, e cel mai probabil ca motivaŃia majoră să o
constituie trebuinŃele fiziologice şi nu altele. O persoană căreia îi
lipsesc hrana, siguranŃa, dragostea şi respectul va fi foarte probabil
mai avidă de hrană decât de orice altceva.
Dacă nici o trebuinŃă nu este satisfăcută, iar organismul este în
acest caz dominat de cele fiziologice, toate celelalte trebuinŃe pot
deveni pur şi simplu inexistente sau pot deveni mai puŃin importante.
Toate capacităŃile organismului sunt puse în slujba satisfacerii foamei,
iar organizarea lor e determinată aproape în întregime de acest unic
scop. InteligenŃa, memoria, obiceiurile pot fi definite pur şi simplu drept
instrumente pentru satisfacerea foamei. CapacităŃile care nu sunt
folositoare atingerii acestui scop sunt adormite sau împinse în fundal.
Imboldul de a scrie poezie, dorinŃa de a achiziŃiona un
automobil, interesul faŃă de istorie, dorinŃa de a avea o pereche nouă
de pantofi sunt, în cazul extrem, uitate sau capătă importanŃă
secundară. Ca în romanul lui Knut Hamsun Foamea, pentru individul
care este periculos de înfometat, nu mai există alte interese în afara
hranei: visează mâncare, îşi aminteşte mâncarea, se gândeşte la
mâncare, are trăiri afective doar în raport cu mâncarea, nu percepe
altceva decât mâncarea şi nici nu-şi doreşte altceva în afară de ea.
Factorii determinanŃi mai subtili care fuzionează de obicei cu
impulsurile fiziologice în a organiza chiar şi comportamentele de
satisfacere a foamei, setei şi cel sexual pot fi acum atât de copleşiŃi,
încât în acest moment putem vorbi despre impulsul şi comportamentul
pur al foamei şi de un unic scop de a obŃine alinare.

O altă caracteristică stranie a organismului uman, atunci când
este dominat de o anumită nevoie primară, este că întreaga filosofie
asupra viitorului tinde să se schimbe. Pentru individul nostru înfometat,
utopia se poate defini simplu ca un loc unde se află mâncare din
belşug. El tinde să creadă că, dacă i se garantează hrana până la
sfârşitul vieŃii, va fi pe deplin fericit şi nu va mai dori nimic altceva.
însăşi viaŃa se va defini din perspectiva putinŃei de a mânca. Orice
altceva va trece drept lipsit de importanŃă.
Libertatea, iubirea, sentimentul solidarităŃii, respectul, filosofia
pot fi înlăturate toate ca nişte fleacuri inutile, din moment ce nu pot
umple stomacul. Se poate spune pe bună dreptate că o astfel de
persoană trăieşte doar pentru pâine.
Evident, o modalitate bună de a ascunde motivaŃiile superioare
şi de a obŃine o viziune deformată asupra capacităŃilor şi naturii umane
este să aduci organismul într-o stare cronică de sete şi foame extremă.
Oricine încearcă să facă dintr-o stringenŃă o stare tipică şi să măsoare
dorinŃele omului după un comportament determinat de privaŃiuni
fiziologice extreme este evident orb în mai multe privinŃe. E foarte
adevărat că oamenii trăiesc doar pentru pâine — atunci când ea
lipseşte.
Dar ce se întâmplă cu dorinŃele când există pâine din belşug şi
când stomacul individului e umplut în mod regulat? Atunci apar imediat
alte trebuinŃe (superioare) şi acestea, nu lipsurile de ordin fiziologic
domină organismul. Iar când ele sunt satisfăcute, apar la rândul lor
altele (din ce în ce mai înalte) şi tot aşa.
O consecinŃă principală a acestui enunŃ este aceea că gra-
tificarea devine în teoria motivaŃiei un concept la fel de important ca şi
privaŃiunea, căci eliberează organismul de dominaŃia unei trebuinŃe mai
degrabă fiziologice, permiŃând astfel apariŃia altor obiective, mai
pregnant sociale.
Nevoile fiziologice încetează să mai fie factori determinanŃi activi
sau organizatori ai comportamentului când sunt satisfăcute în mod
regulat. Ele există acum doar la modul potenŃial, în sensul că pot să
reapară şi să domine organismul dacă nu sunt satisfăcute. Dar odată
satisfăcută, o dorinŃă nu mai este o dorinŃă.
Organismul este dominat şi comportamentul său este organizat
numai de dorinŃele nesatisfăcute. Dacă foamea e satisfăcută, devine
lipsită de importanŃă în cadrul dinamicii curente a individului.
Dacă nevoile fiziologice sunt relativ satisfăcute, apare o nouă
grupă, pe care o putem cataloga drept nevoie de securitate (siguranŃă,
stabilitate, dependenŃă, protecŃie, lipsa fricii, anxietăŃii şi senzaŃiei de
haos; trebuinŃa de structură, ordine, lege; puterea unui protector şi aşa
mai departe).

Organismul poate fi dominat în întregime de nevoile de
siguranŃă, ca şi în cazul primei grupe de trebuinŃe. Ele pot servi drept
organizatori aproape exclusivi ai comportamentului, mobilizând toate
capacităŃile acestuia, astfel că putem descrie pe bună dreptate întreg
organismul ca pe un mecanism al căutării securităŃii. Intelectul şi alte
capacităŃi sunt instrumente de căutare a siguranŃei.
Iarăşi, la fel ca la omul înfometat, obiectivul dominant este un
determinant puternic nu numai al viziunii şi filosofiei curente asupra
lumii, ci şi al valorilor şi filosofiei de viitor. Practic, totul pare mai puŃin
important decât securitatea şi protecŃia (uneori chiar trebuinŃele
fiziologice, odată satisfăcute, sunt subestimate). Se poate considera că
persoana aflată în această situaŃie, dacă starea este cronică, trăieşte
în exclusivitate pentru a-şi satisface trebuinŃa de securitate.
AdulŃilor sănătoşi şi norocoşi din civilizaŃia noastră le sunt
satisfăcute în general trebuinŃele de securitate. Societatea liniştită,
stabilă, pozitivă, în dezvoltarea ei firească, îi face de obicei pe membrii
ei să se simtă apăraŃi în faŃa pericolelor cum ar fi animalele sălbatice,
temperaturile extreme, agresiunile, crima, haosul, tirania.
Ca urmare, într-un sens foarte real, ei nu mai au nevoi de
securitate care să constituie elemente motivatoare active. Sunt teorii
care exlică existenŃa statului, a poliŃiei, a serviciilor secrete şi a
industriei miliare ca urmare a apariŃiei sau a „inventării” terorismului,
mafiei şi crimelor în masă.
O dată ce nevoile fiziologice şi cele de securitate sunt
satisfăcute, vor apărea trebuinŃele de dragoste, afecŃiune şi
apartenenŃă şi întregul proces descris se va repeta. TrebuinŃa de
dragoste implică oferirea şi primirea afecŃiunii. Când ea nu este
satisfăcută, persoana va simŃi în mod acut lipsa prietenilor, a
partenerului sau a copiilor.
O astfel de persoană va jindui să aibă relaŃii cu oamenii în
general — la un loc, în grup sau familie — şi va încerca din toate
puterile să-şi atingă obiectivul. ObŃinerea unui astfel de loc va conta
mai mult decât orice pe lume, iar persoana ar putea chiar să uite că,
mai demult, când prima foamea, iubirea părea ireală, inutilă şi lipsită de
importanŃă. Acum, suferinŃele provocate de singurătate, respingere,
lipsa prietenilor şi a rădăcinilor sunt dominante.

Avem foarte puŃine informaŃii ştiinŃifice despre nevoia de
dragoste şi apartenenŃă, deşi ea constituie o temă frecvent întâlnită în
romane, autobiografii, poezii şi piese de teatru, ca şi în literatura
sociologică mai nouă. De aici cunoaştem, la modul general, efectele
distructive ale mutărilor dese asupra copiilor, dezorientarea, excesul
general de mobilitate la care obligă industrializarea; imposibilitatea de
a prinde rădăcini sau dispreŃuirea propriilor rădăcini, a originii, a
grupului din care face parte individul; despărŃirea forŃată, dureroasă de
familie, casă, prieteni şi vecini; statutul de trecător sau nou-venit, şi nu
de om al locului.
Încă subevaluăm importanŃa profundă a comunităŃii, a teritoriului
propriu, a celor „de-un fel" cu individul, a clasei sale, a grupului său, a
colegilor de muncă. Şi ne-am uitat în mare măsură tendinŃele
animalice, de a ne aduna în turme, în cârduri, de a ne alătura, de a
aparŃine.
Nevoia de aparteneŃă se manifestă în sentimentele de alienare,
înstrăinare şi singurătate, acutizate de mobilitatea crescută, de
destrămarea grupurilor tradiŃionale, de împrăştierea familiilor, de
prăpastia dintre generaŃii şi de urbanizarea continuă. Parte din
grupurile de tineri rebeli există ca urmare a tânjirii profunde după
sentimentul colectivităŃii, după contact, după aliere veridică împotriva
unui duşman comun, orice duşman care poate determina formarea
unui grup, prin simplul fapt că reprezintă o ameninŃare externă.
În societatea modernă, nesatisfacerea acestor trebuinŃe
constituie cauza profundă cel mai frecvent întâlnită în cazurile de
neadaptare şi în patologii mai grave. Iubirea şi afecŃiunea, ca şi
posibila lor exprimare în sexualitate, sunt privite în general cu
ambivalenŃă şi îngrădite de numeroase restricŃii şi inhibiŃii. Practic, toŃi
teoreticienii psihopatologiei au subliniat faptul că nesatisfacerea nevoii
de dragoste e un factor central al neadaptăirii.
Maslow insistă asupra faptului că dragostea nu e sinonimă cu
sexul. Sexul este o simplă nevoie fiziologică, deşi comportamentul
sexual obişnuit al omului este determinat de mai mulŃi factori. Adică, e
determinat nu numai de trebuinŃa sexuală, ci şi de altele, între care mai
importante sunt cele de dragoste şi afecŃiune. De asemenea, nu
trebuie ignorat nici faptul că nevoia de dragoste implică deopotrivă a
oferi şi a primi iubire.
Pamenii din societatea contemporană (cu excepŃia cazurilor
patologice) au trebuinŃa unei evaluări de obicei înalte, stabile, cu baze
solide a propriei persoane, nevoia respectului de sine sau a stimei de
sine şi cea a respectului din partea celorlalŃi.

Aceste trebuinŃe sunt clasificate de Maslow în două grupuri
secundare. Acestea sunt: în primul rând, dorinŃa de putere, reuşită,
adecvare, măiestrie şi competenŃă, încredere în faŃa lumii,
independenŃă şi libertate. În al doilea rând, avem ceea ce putem numi
dorinŃă de bună reputaŃie sau prestigiu (definită ca respect sau stimă
din partea celorlalŃi), de statut, faimă şi glorie, de dominaŃie,
recunoaştere, atenŃie, importanŃă, demnitate sau apreciere.
Valorile îndeplinesc mai multe funcŃii: adaptarea, auto-apărarea,
cunoaşterea şi exprimarea propriei imagini (respectul de sine).
FuncŃia adaptativă a valorilor se referă la moduri de
comportament şi stări care sunt orientate înspre adaptare şi utilitarism,
de exemplu anumite valori instrumentale se referă la dezirabilitatea
obedienŃei, bunei înŃelegeri cu ceilalŃi, a politeŃii şi a auto-controlului.
Se pot trece în revistă şi valori finale adaptative: confortul material,
succesul, prestigiul, legalitatea şi ordinea.
Este de imaginat că acest tip de valori ( atât la nivel public cât
şi privat ) predomină într-o societate liberală; într-o societate închisă, în
sensul în care Karl Popper a împărŃit societăŃile în închise şi deschise,
chiar dacă la nivel public valorile adaptative sunt preŃuite, la nivel privat
încep să se dezvolte atitudini de respingere a ceea ce este dezirabil să
exprimi pe plan social. Respingerea sau reticenŃa faŃă de valorile
adaptative se pot observa şi în cercetările actuale din România, mai
ales dacă subiecŃii sunt tineri - dacă se cere o ierarhizare a valorilor,
valorile muncă, respect, supunere vor totaliza, aproape sigur, scorurile
cele mai dezavantajoase.
Îndeplinirea de către valori a funcŃiei de auto-apărare (ego-
defensivă ) a fost sugerată de către teoria psihanalitică. Nevoi,
sentimente, acŃiuni care sunt inacceptabile din punct de vedere social
pot fi transformate prin procesele raŃionalizării şi sublimării în termeni
mai acceptabili. Valorile reprezintă, potrivit teoriei iniŃiate de Sigmund
Freud, nişte concepte prefabricate furnizate de cultura noastră cu
scopul de a oferi indivizilor modalităŃi facile de justificare a acŃiunilor
lor. Toate valorile instrumentale şi finale pot fi folosite la îndeplinirea
funcŃiei ego-defensive, dar cu toate acestea, putem distinge anumite
valori care se pot preta în mod special unei asemenea utilizări. Unele
cercetări ajung la concluzia că valorile religioase servesc cel mai
adesea funcŃiei ego-defensive.
Alte cercetări, printre care şi cele realizate de T.Adorno cu
privire la personalitatea autoritară sugerează că moduri de
comportament ca politeŃea şi curăŃenia şi Ńeluri ca familia şi securitatea
naŃională pot fi folosite mai ales pentru auto-apărare.

Aceste preferinŃe axiologice care apar la persoanele cu
predispoziŃie spre autoritarianism ar putea fi explicate prin sentimentele
de frustrare pe care o persoană le resimte din cauza complexelor care
apar în relaŃia cu tatăl său, frustrare de care încearcă să se elibereze
prin agrearea a tot ceea ce-i inspiră ordine şi centralitate; prin urmare o
asemenea persoană va dispreŃui tot ceea ce trimite spre minorităŃi,
marginali, etnii sau culturi diferite de a sa.
Cea de a treia funcŃie a valorilor, subordonată în concepŃia lui
Rokeach funcŃiei de exprimare personală este funcŃia de cunoaştere
sau de auto-realizare. Această funcŃie răspunde nevoii oamenilor de a
afla semnificaŃiile, de a înŃelege, de a-şi organiza mai bine percepŃiile,
precum şi nevoii oamenilor de a avea despre lume o viziune clară şi
consistentă din punct de vedere logic.
Anumite valori instrumentale şi finale, cum ar fi aspiraŃiile
oamenilor de a ajunge la starea de înŃelepciune şi la sentimentul auto-
realizării şi năzuinŃele oamenilor în direcŃia unui comportament
independent, consecvent şi competent, îndeplinesc explicit sau implicit
funcŃia de cunoaştere.
Milton Rokeach a evitat în mod deliberat să eticheteze anumite
valori ca fiiind superioare altora, optând pentru o manieră
neierarhizantă de prezentare a valorilor. Cu toate acestea, nu este
împotriva analizării valorilor care servesc funcŃiile adaptative, ego-
defensive, de cunoaştere şi de exprimare într-o ordine sugerată de
piramida motivaŃiilor umane a lui Abraham Maslow.
Diferitele sub-seturi de valori pot să servească în mod diferenŃiat
nevoilor despre care a vorbit Maslow: protecŃie, siguranŃă, dragoste,
respect de sine şi auto-realizare. Cu toate acestea, Rokeach are nişte
rezerve faŃă de conceptul de valoare folosit de Maslow.
Acesta din urmă ia în discuŃie conceptul de valoare într-o
manieră care pune semnul egalităŃii între valoare şi nevoie şi în plus
nu face distincŃie între valorile instrumentale şi cele finale raportându-
se mai mult la ceea ce Rokeach a denumit stări (state-end of
existence) decât la moduri de conduită.
Totuşi, Rokeach este de acord că în măsura în care sistemul de
valori al unei persoane reflectă o preocupare diferenŃiată pentru
valorile care sunt adaptative, ego-defensive şi de auto-realizare, putem
spune că ea operează cu niveluri inferioare sau, dimpotrivă, superioare
ale sistemului de valori.

2.3.1 Consum, tehnologie, stil de viaŃă
Zygmunt Bauman (2010, 201-229) observă că fiecare schimbare

tehnologică ne obligă să dobândim noi aptitudini, însă impactul
schimbărilor asupra vieŃilor noastre depinde de condiŃiile sociale în
care ne aflăm. În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că fiecare pas
ne măreşte „nevoia" de tehnologii şi mai complexe, care pretind şi mai
multe aptitudini din partea noastră.
Deoarece motivele pentru care folosim noile tehnologii sunt
diferite de simpla înŃelegere a felului în care tehnologia funcŃionează,
ştim mai puŃine despre modul lor de operare, şi deci suntem mai puŃin
capabili să le reparăm dacă se strică. Ca urmare, dependenŃa noastră
de alŃii creşte cu atât mai mult cu cât sunt necesare instrumente tot mai
sofisticate pentru repararea şi întreŃinerea lor.
Trebuie să învăŃăm însă cum să interacŃionăm cu aceste
tehnologii, care fac ca aptitudinile noastre să fie depăşite, facându-ne
şi mai dependenŃi de nevoia de a schimba pentru a Ńine păsul cu
dezvoltarea. Aptitudinile concentrate asupra noilor instrumente înlătură
„vechile" noastre aptitudini. Ele sunt absorbite în instrumentele noilor
tehnologii şi ne putem întreba dacă asta duce la o mai mare autonomie
sau mai degrabă la o creştere a dependenŃei noastre.
O creştere a specializării pare acum să umple golul dintre
aşteptări şi realitate, în beneficiul promisiunilor care vin odată cu epoca
informaŃională. Aptitudini cotidiene sunt acum subiectul unor studii
ştiinŃifice detaliate. Pentru fiecare problemă există acum o soluŃie, dacă
se oferă timpul necesar, designul eficient şi experimentarea prin
comparaŃie.
Noile produse reprezintă apogeul eforturilor unor specialişti
care participă la producerea bunurilor ultime. Automobilele, de
exemplu, sunt dotate acum cu tot soiul de accesorii proiectate să
maximizeze confortul conducătorului şi pasagerilor, dar sunt totodată
promovate pe piaŃă ca mijloace de lansare şi ameliorare a unui anumit
stil de viaŃă.
Totuşi, când vine vorba de întreŃinerea automobilelor, o creştere
a controlului exercitat asupra motorului prin computere determină o
nevoie de echipamente de diagnostic tot mai complicate, ca să nu mai
vorbim de costul tot mai mare al reparaŃiilor.
Mecanicii, care odinioară diagnosticau problema şi reparau în
consecinŃă, se văd acum înlocuiŃi de „asamblori" care schimbă
componente întregi pentru că, dată fiind complexitatea lor sau faptul că
sunt „ansambluri unitare etanşe", reparaŃia nu mai e posibilă.

ViaŃa noastră s-a schimbat în societăŃile industriale avansate,
în foarte multe sfere ale activităŃilor cotidiene: de exemplu, spălatul
podelelor, tunderea gazonului, tăierea gardului viu, gătirea unei mese
sau chiar spălatul vaselor. În toate aceste funcŃii, specializarea, inclusă
în accesorii şi ustensile, a preluat, a rafinat şi a precizat abilităŃi pe care
le aveam cândva cu toŃii.
Acum avem nevoie de o anumită specializare şi de o anumită
tehnologie ca să îndeplinim sarcini la îndemână. Avem nevoie de
asemenea de noi aptitudini pentru a le înlocui pe cele vechi, depăşite
şi uitate: acum avem nevoie de aptitudinile necesare pentru a găsi şi a
opera cu instrumentele tehnologice potrivite.
Nu toată tehnologia folosită în prezent înlocuieşte sarcini care
puteau fi odinioară îndeplinite simplu în diferite feluri. Există lucruri de
mare importanŃă în vieŃile multora, pe care nu le-am fi făcut niciodată
fără tehnologia care le face acum posibile. Să ne gândim la IPod, la
new-media, la combinele muzicale sau televiziunea 3D. Introducerea
lor a deschis posibilităŃi noi, inexistente înainte. Odinioară a-Ńi petrece
seara urmărind seriale comice sau dramatice nu era o idee realizabilă,
nici nu era nevoie de televizor, însă acum oamenii s-ar putea simŃi
deprimaŃi dacă televizorul se strică.
A fost creată o nevoie acolo unde pe vremuri ea nu exista.
Tehnologia pare să-şi fi creat propria nevoie. Aceste obiecte
tehnologice n-au înlocuit vechi moduri de a face lucrurile, ci au
determinat oamenii să facă lucruri pe care nu le făceau înainte.
Această poziŃie a fost exprimată de Marsliall McLuhan, analist
al dezvoltării mediilor electronice şi comunicaŃiilor, când a observat că
nu ne putem sustrage adoptării noilor tehnologii decât dacă ne
sustragem socieŃăŃii în sine, iar astfel, „adoptând în mod consecvent
toate aceste tehnologii, ne legăm inevitabil de ele ca nişte servo
mecanisme.”
Specializarea şi tehnologia nu par să fie în mod necesar un
răspuns la nevoile noastre, în sensul lui Maslow. Se întâmplă adesea
ca aceia care ne oferă expertiza şi produsele lor să facă mari eforturi
pentru a ne convinge că de fapt avem nevoie de bunurile pe care le
vând. Oricum, chiar în cazul în care noi produse sunt proiectate pentru
nevoi consacrate, acestea ar putea fi satisfăcute în continuare, numai
că ne tentează fascinaŃia noilor accesorii.
Astfel, noile tehnologii nu sunt doar un răspuns la nevoi:
apariŃia lor n-a fost determinată nicidecum de cererea populară.
Bauman concluzioneză că mai degrabă cererea a fost determinată de
disponibilitatea noilor tehnologii.

Cererea pentru noile produse şi pentru noi tehnologii vine după
introducerea lor. În acest fel, presupoziŃia că cererea creeză oferta a
fost răsturnată de furnizorii de oferte: cererea este acum creată în mod
activ prin intermediul strategiilor de marketing.
Ce determină apariŃia unei expertize mereu mai noi, mai
profunde, mai concentrate şi mai specializate, ca şi a unor
echipamente tehnologice mereu mai sofisticate? Bauman crede că
răspunsul probabil este că dezvoltarea specializărilor şi a tehnologiei
este un proces care se aintoproduce şi autoîntreŃine, fară să aibă
nevoie de alte cauze.
Dacă luăm o echipă de experŃi şi îi dotăm cu laboratoare şi
echipamente de cercetare, putem fi destul de siguri că vor veni cu noi
produse şi noi propuneri, ghidaŃi doar de logica activităŃii într-o
organizaŃie. Această logică se caracterizează prin nevoia de a excela,
de a demonstra superioritatea în faŃa competitorilor, sau prin excitaŃia
ori interesul prea omeneşti pe care le manifestăm în munca noastră.
Produsele devin realizabile din punct de vedere ştiinŃific sau
tehnologic înainte de a li se stabili vreo utilitate: avem tehnologia asta,
cum o putem folosi??
SoluŃiile sunt deci menite să apară înaintea problemelor şi să
caute apoi problemele pe care le-ar putea rezolva. Altfel spus: adesea
un aspect al vieŃii nu este perceput ca o problemă, sau drept ceva care
reclamă o soluŃie, până la apariŃia unui aviz specializat sau a unor
obiecte tehnologice care pretind că-i sunt soluŃia.
Într-o societate a noilor tehnologii şi a consumului de noi
accesorii, Bauman crede că devenim consumatori de expertiză, fie sub
forma unor instrucŃiuni verbale, fie inclusă în utilităŃile tehnologice pe
care le cumpărăm şi folosim. Până şi experŃii cad victimă dacă se
aventurează în afara domeniului îngust al specializării lor, mare parte
din această expertiză pătrunzând în vieŃile noastre fară invitaŃie sau fară
să ne ceară permisiunea.
Bauman ne invită să ne gândim, de exemplu, la tehnologia tot
mai sofisticată folosită în scopul supravegherilor de rutină. La un anumit
nivel, ea se justifică prin mai marea libertate de mişcare pe care ne-o
permite prezenŃa sa. Ea poate însemna însă şi puterea de a exclude
anumite persoane considerate „indezirabile", ca şi restricŃii puse
libertăŃii de mişcare. În cazuri extreme, poate chiar face din noi victime
neajutorate ale deciziei arbitrare a altuia. Totuşi, mare parte din
tehnologia folosită în viaŃa cotidiană este menită, gândită, proiectată să
ne sporească, nu să ne limiteze gama de opŃiuni.
Tehnologia ne este vândută pe baza faptului că ne oferă mai
multă libertate prin exercitarea unui control mai mare asupra vieŃilor
noastre. Acceptăm noile oferte tehnologice, pentru că ne-ar elibera sau
ne îmbogăŃesc viaŃa şi ne permit să facem lucruri vechi mai repede şi
cu mai puŃin efort. Ne permit chiar să facem lucruri pe care nu le-am
făcut niciodată, sau nu le-am fi putut realiza înainte de invenŃia lor.

Atunci când specialiştii în marketing şi publicitate, tehnicienii
persuasiunii ne oferă, prin intermediul publicităŃii, produse singulare,
specifice, în mod evident destinate unei anumite nevoi, acestea sunt
prezentate pe ansamblul unui fond, clar scos în evidenŃă, al unui stil de
viaŃă în care se potrivesc în chip „natural".
Nu avem decât să comparăm Ńinuta, limbajul, hoby-urile şi chiar
aparenŃa fizică a oamenilor din reclamele menite să ne încurajeze să
bem o anumită marcă de bere cu cele din reclamele care încearcă să
vândă o marcă deosebită de parfum, o maşină de lux, sau chiar
mâncare pentru câini şi pisici. Ceea ce se vinde nu este doar valoarea
produsului, ci semnificaŃia lui simbolică în calitate de piesă dintr-un
ansamblu ce alcătuieşte un anumit stil de viaŃă.
2.3.2 Moda
Z. Bauman (2010, pp. 220-221) observă că modelele

fluctuează potrivit modei. Orice sentiment de auto-mulŃumire este
duşmanul producŃiei şi consumului, iar pentru a menŃine mersul înainte
al economiei de piaŃă trebuie ca atitudinea consumatorului să se
bazeze pe nişte dorinŃe neobosite.
Dacă am păstra produsele atâta vreme cât slujesc scopului
pentru care au fost în mod evident create, piaŃa neoliberală care se
hrăneşte cu consumerismul clienŃilor ahtiaŃi de noi servicii şi noi
tehnologii ar ajunge într-un impas.
Fenomenul modei salvează piaŃa şi împiedică această situaŃie.
Lucrurile sunt scoase din uz şi înlocuite nu pentru că şi-au pierdut
utilitatea, ci pentru că nu mai sunt la modă.
Produsele devin uşor de recunoscut după felul cum arată, ca
bunuri alese şi obŃinute de consumatori cu gusturi clar depăşite,
prezenŃa lor aruncând astfel îndoiala asupra statutului proprietarilor în
calitatea lor de consumatori respectabili.
Pentru a-Ńi menŃine acest statut, trebuie să fii la zi, la modă, cu
ofertele mereu noi de pe piaŃă, iar a obŃine produsele înseamnă a
reconfirma o capacitate socială — numai până când mulŃi alŃi
consumatori fac acelaşi lucru. În acel moment, obiectul la modă, care
iniŃial facea deosebirea, devine „obişnuit" sau „vulgar" şi e gata să se
demodeze, numai spre a fi rapid înlocuit de un altul.
Modelele variază în privinŃa gradului de popularitate de care se
bucură în anumite cercuri sociale şi a respectului pe care-l pot conferi
proprietarilor lor. Prin alegerea unui anumit model, cumpărarea tuturor
accesoriilor necesare şi folosirea lui cu sârguinŃă, se creează imaginea
unui membru al unui grup care aprobă acel model şi-l adoptă ca marcă
distinctivă; el devine un semn vizibil de apartenenŃă.

A te prezenta ca membru vizibil, marcant, al unui grup social
înseamnă a purta simbolurile corecte: haina potrivită, Iphone-ul potrivit,
maşina potrivită, încălŃămintea, precum şi a urmări şi discuta
programele, muzica şi filmele de televiziune recunoscute. Serile sunt
petrecute în oraş în anumite locuri unde se etalează anumite modele
de comportament şi conversaŃie.
Bauman observă că societatea de consum dă naştere
„triburilor" cărora ne alăturăm în căutarea identităŃii noastre. Ceea ce
face ca „triburile” cărora ne alăturăm prin cumpărarea simbolurilor lor
să pară superficial asemănătoare cu cele descoperite de exploratorii
Ńinuturilor exotice îndepărtate este că ambele se instituie separat de
alte grupuri şi caută să-şi sublinieze identitatea deosebită şi să evite
confuzia; ambele îşi cedează identitatea proprie membrilor lor,
definindu-i prin procură.
DiferenŃă majoră între vechile şi noile „triburi” este aceea că
aceste „neo-triburi” definite de orientarea consumului n-au sfaturi ale
bătrânilor, adunări sau comitete de admitere care să decidă cine are
dreptul să intre şi cine trebuie exclus din trib. Noile „triburi” controlate
de modă şi consumerism nu au nici paznici la poartă, nici apărători la
graniŃe. Nu au instituŃii ale autorităŃii — nici o Curte Supremă care să
se pronunŃe asupra corectitudinii comportamentului membrilor.
Pe scurt, în aceste „neo/triburi” sau grupuri de referinŃă formele
de control sunt diferite de cele tradiŃionale şi nici nu se încearcă
monitorizarea gradelor de conformitate la nivel colectiv. Prin urmare, te
poŃi muta liber dintr-un „neo-trib” într-altul prin schimbarea hainei,
remobilarea apartamentului şi petrecerea timpului liber în locuri diferite.
Aceste diferenŃe apar ca urmare a unei priviri superficiale. La
urma urmei, chiar dacă „neo-triburile” nu-şi păzesc intrarea în mod
oficial, există altcineva care se ocupă de asta — piaŃa neoliberală.
Bauman afirmă că “Neo-triburile sunt, în esenŃă, stiluri de viaŃă, iar
acestea se află în legătură cu stilurile de consum.”
Accesul la consum se face prin intermediul pieŃei şi prin actele
de cumpărare de mărfuri. Sunt puŃine lucruri pe care cineva le poate
consuma fară ca mai întâi să le cumpere, iar aceste produse sunt
adesea prezentate ca piese componente ale unui anumit stil de viaŃă
uşor de recunoscut.
Ce se întâmplă însă cu cei cărora le lipsesc mijloacele de a
face o alegere aparent deschisă tuturor? Aceştia nu-şi pot permite să
aleagă, iar actele lor de consum sunt limitate. Într-o societate orientată
spre consum, cei aflaŃi în sărăcie asistă ca nişte spectatori, în tăcere.

Disponibilitatea aparentă a unei game largi şi în creştere de
neo-triburi, fiecare afişând un stil de viaŃă diferit, are un efect puternic
şi în acelaşi timp ambiguu asupra vieŃii noastre. Pe de o parte, trăim
experienŃa acestei disponibilităŃi ca pe o spulberare a oricăror limitări
impuse libertăŃii noastre.
În mod aparent, într-o societate cu sistem de stratificare
deschis, suntem liberi să ne deplasăm de la o poziŃie socială la alta, să
alegem ce vrem să fim şi să devenim, ce vrem să facem din noi înşine.
Nici o forŃă nu pare să ne reŃină şi nici un vis nu pare nepotrivit fiindcă
s-ar afla în conflict cu poziŃia socială actuală sau cu una potenŃială.
Accesul la piaŃa liberă pare o eliberare de constrângeri: o
experienŃă înviorătoare, în care totul, chipurile, ne este la îndemână şi
nici o condiŃie nu e irevocabilă. Cu toate astea, fiecare punct de sosire,
indiferent dacă e de durată sau temporar, pare să fie rezultatul felului
în care ne-am exercitat libertatea în trecut. Ca urmare, numai şi numai
noi suntem de blamat pentru starea în care ne aflăm, sau de lăudat, în
funcŃie de gradul de satisfacŃie derivat din recunoaşterea venită din
partea celorlalŃi, prin intermediul obiectelor pe care le posedăm. Noua
societate vrea să ne facă să credem că suntem vinovaŃi pentru starea
socială în care ne aflăm, nimeni altcineva, economie, stat, politică nu
poartă vina condiŃiei noastre sociale.
În societatea de consum, ni se spune că suntem cu toŃii
persoane care-şi făuresc singure destinul şi că avem potenŃialul să
devenim ceea ce aspirăm să fim. Ni se reaminteşte mereu că nu există
nici o justificare pentru a ne abandona ambiŃiile şi că singurele
constrângeri cu care ne confruntăm sunt cele ce rezidă în noi ca
indivizi — în izolare unii faŃă de alŃii.
Într-o societate supusă logicii pieŃei ne confruntăm deci cu
probleme în care singurul impediment în calea succesului pare a fi o
chestiune de atitudine individuală. Fiecare stil de viaŃă e o provocare.
Dacă-l găsim atrăgător, dacă este mai lăudat decât al nostru şi
proclamat mai plăcut şi mai respectabil, ne putem simŃi frustraŃi, iar
stilul nostru de viaŃă curent începe să-şi piardă farmecul şi nu ne mai
procură satisfacŃia pe care ne-o oferea cândva.
În măsura în care mecanismele de producŃie şi consum sunt
lubrifiate de activitatea frenetică care veghează asupra pericolelor
automulŃumirii, nu există aparent nici o piedică în calea eforturilor
îndreptate către găsirea unui stil de viaŃă potrivit. Când oare putem
spune: „Am obŃinut tot ce-am dorit, acum putem să ne relaxăm şi să nu
ne mai agităm"? În momentul în care am putea-o face, apare la orizont
o nouă atracŃie, iar momentul de sărbătoare pare să fie un răsfăŃ
derivat dintr-o satisfacŃie nejustificată.
Bauman concluzionează că rezultatul acestei aşa zise libertăŃi
de a alege, în urmărirea a ceea ce e cu neputinŃă de obŃinut, pare a fi
condamnat să rămână veşnic de neatins.

Simpla disponibilitate a unor tentaŃii mereu proaspete şi
aparenta lor accesibilitate ne Ńin departe de orice realizare. Stilurile de
viaŃă etalate public nu sunt doar numeroase şi variate, ci sunt
reprezentate ca având valori diferite, şi deci putere diferită de
diferenŃiere a celor ce le practică.
Accesibilitatea reală a stilurilor de viaŃă alternative este
determinată de capacitatea oamenilor de a plăti. Simplu spus, unii
oameni au mai mulŃi bani decât alŃii, şi deci mai multă libertate practică
de alegere.
Cei care dispun de cele mai mari sume de bani, care deŃin
adevăratele „paşapoarte” pentru minunăŃiile pieŃei, îşi pot permite
stilurile cele mai lăudate, cele mai râvnite, şi deci cele mai
prestigioase. Aceasta se întâmplă pentru că stilurile care pot fi obŃinute
de relativ putini oameni, cu averi deosebit de mari, sunt totodată
socotite cele mai distinse şi demne de admirat. Raritatea lor este
admirată şi faptul că sunt practic inaccesibile le face minunate. Ca
urmare, odată obŃinute, sunt purtate ca marcă distinctivă a unei poziŃii
sociale exclusive şi excepŃionale. Ele sunt simbolurile „adevăratelor
personalităŃi", care practică „adevăratele stiluri de viaŃă".
Toate mărfurile au o etichetă cu preŃul. Aceste etichete
selecŃionează marja de potenŃiali consumatori. Ele trasează graniŃele
dintre realist, nerealist şi realizabil, pe care un client nu le poate
traversa. Dincolo de evidenta egalitate de şanse promovată de ideologii
pieŃei stă inegalitatea reală a consumatorilor în ce priveşte gradele
diferenŃiate de libertate practică de alegere.
Această inegalitate este resimŃită în acelaşi timp ca opresiune
şi ca stimul, generând dureroasa experienŃă a frustrării, cu toate
consecinŃele morbide pentru stima de sine. Ea declanşează de
asemenea eforturi zeloase ale consumatorilor de a-şi spori capacitatea
de a consuma - eforturi ce asigură o cerere susŃinută pentru tot ce oferă
piaŃa.
În pofida faptului că susŃine ideologic egalitatea, piaŃa produce
şi reinstaurează ca atare inegalitatea într-o societate alcătuită din
consumatori. Genul de inegalitate tipic indus şi susŃinut de piaŃă este
reprodus perpetuu prin mecanismul preŃurilor.
Stilurile de viaŃă promovate conferă distincŃia mult căutată
pentru că etichetele cu preŃul le plasează dincolo de posibilităŃilor
consumatorilor ceva mai lipsiŃi de mijloace materiale. La rândul ei,
această funcŃie ce conferă distincŃie contribuie la atractivitatea lor şi
susŃin preŃul mare care le este ataşat.

În cele din urmă, reiese că, în pofida pretinsei libertăŃi de
alegere a consumatorului, stilurile de viaŃă pomovate nu sunt distribuite
egal sau la întâmplare, ci tind să se concentreze într-o anumită parte a
societăŃii şi să dobândească rolul unui simbol al situaŃiei sociale. Drept
urmare, stilurile de viaŃă tind să devină o caracteristică de clasă.
În spatele pretenŃiei care sugerează că realizarea stilurilor de
viaŃă este la îndemâna tuturor, stă realitatea dură a alocării lor potrivit
unei distribuŃii inegale a capacităŃii de plată.
PiaŃa prosperă de pe urma inegalităŃii veniturilor şi averilor,
însă nu pare să recunoască rangurile. Toate vehiculele inegalităŃii sunt
negate, cu excepŃia etichetelor purtătoare de preŃ. Bunurile trebuie să
fie accesibile tuturor celor care-şi pot permit să plătească preŃul.
Capacitatea de a cumpăra este singurul titlu pe care piaŃa îl reunoaste.
Într-o societate a consumului dominată de piaŃă, rezistenŃa la
toate celelalte inegalităŃi alocate creşte la proporŃii nemaiîntâlnite.
Cluburile exclusive care nu acceptă membri din anumite grupuri etnice
şi/sau femei, restaurantele sau hoteluri care împiedică accesul
clienŃilor cu „pielea de culoare nepotrivit", agenŃii imobiliari care nu
vând casele din aceleaşi motive sunt cu toŃii Ńinta atacurilor.
Puterea covârşitoare a criteriilor de diferenŃiere socială
susŃinute de piaŃă pare să-i invalideze pe toŃi ceilalŃi competitori.
Simplu spus, n-ar trebui să existe bunuri pe care banii să nu le poată
cumpăra.
În pofida pretenŃiilor contrare, deprivările dirijate de piaŃă şi cele
întemeiate pe apartenenŃa etnică se suprapun. Grupurile menŃinute
într-o poziŃie inferioară de restricŃii prescrise sunt de obicei şi angajate
în slujbe prost plătite, astfel încât nu-şi pot permite stilurile de viaŃă
destinate celor care au avantaje de pe urma muncii lor.
InegalităŃile vizibile sunt explicate de obicei prin inferioritatea
talentului, eforturilor sau perspicacităŃii celor ce aparŃin grupurilor lipsite
de mijloace; dacă n-ar avea aceste defecte înnăscute, ar reuşi la fel ca
oricine altcineva. A deveni asemeni celor pe care-i invidiază şi doresc
să-i imite le-ar fi “la îndemână” dacă ar acŃiona potrivit dorinŃelor lor.
Inegalitatea pe care se bazează piaŃa este prin urmare permisă
de barierele cu care se confruntă de obicei asemenea grupuri, dând
astfel şi mai multă apă la moara explicaŃiilor care Ńintesc nu condiŃiile
social-educaŃionale în care se află aceste grupuri şi prejudecăŃile cu
care se confruntă, ci caracteristicile presupus „specifice" grupului lor.
Chiar şi membrii acelor categorii defavorizate care reuşesc din
punctul de vedere al pieŃei tot găsesc bine închise porŃile care deschid
către anumite stiluri de viaŃă. Ei au puterea financiară care le permite
plata tarifelor mari ale clubului sau hotelului, însă nu li se permite
intrarea.

Ei află în acest fel că, în pofida promisiunilor şi a ideologiei
pieŃie libere, banii nu pot cumpăra totul şi că pentru a avea o anumită
poziŃie în societate, bunăstare şi demnitate este nevoie de mai mult
decât a câştiga şi a cheltui bani.
Dată fiind pretenŃia societăŃii de piaŃă că bunurile şi serviciile
sunt disponibile pentru cei care şi le pot permite, diferenŃierea alocată
a oportunităŃilor e nejustificabilă. Iată de ce membrii mai bine situaŃi ai
grupurilor discriminate tind să se revolte împotriva oricărei alte
discriminări în afara celei întemeiate pe puterea de a cumpăra.
Bauman insistă că aşa-numita epocă a persoanelor care-şi
făuresc singure destinul, era proliferării „triburilor" cu un anumit stil de
viaŃă, a diferenŃierii prin stiluri de consum este o epocă a rezistenŃei la
discriminări rasiale, etnice, religioase şi de gen. Întâlnim adeseori lupta
pentru drepturile omului exprimată în termenii înlăturării oricărei
restricŃii cu excepŃia celor ce pot fi depăşite prin efortul oricărei fiinŃe
umane ca individ.
Aşadar, identitatea noastră e transformată în diferite feluri, nu
numai prin introducerea noilor tehnologii, ci şi prin rolul tot mai mare pe
care-l joacă piaŃa neoliberală în viaŃa cotidiană. Pentru cei care şi le
pot permite şi au acces la ele, noile tehnologii pretind o constantă
actualizare a aptitudinilor. Totuşi, se pune întrebarea dacă folosim
asemenea mijloace pentru scopurile noastre, ori mijloacele devin
scopuri în sine. InovaŃiile tehnologice pot permite un control mai mare,
dar cu ce consecinŃe şi pentru cine?
CULTURA reprezintă valorile, normele, atitudinile, credinŃele
obiceiurile împărtăŃite de membrii unei societăŃi date. În unele definiŃii
sociologice, termenul de cultură se suprapune cu cel de societate.
SOCIALIZAREA înseamnă procesul de învăŃare a culturii care se
încheie o dată cu moartea. Socializarea reprezintă procesul prin care
copilul devine treptat o persoană conştientă de sine, integrată în tipul
de cultură în care s-a născut. Socializarea nu este un fel de
„programare culturală," în care copilul absoarbe în mod pasiv
influenŃele cu care intră în contact. Chiar şi nou-născutul are
necesităŃi sau exigenŃe care afectează comportamentul celor
responsabili cu grija sa: de la naştere, copilul este o fiinŃă activă.

AlegeŃi adevărat sau fals:
1.În viziunea lui Maslow o personalitate de excepŃie, cum ar fi
Einstein, poate să ajungă la ultima treaptă a relizării umane (self-
actualization) doar cu condiŃia să îşi împlinească primele trepte ale
piramidei nevoilor.
2. Cultura este totalitatea cunoştinŃelor şi realizărilor materiale şi
spirituale realizate/produse de-alungul istoriei.
3. Etnocentrimsul asigură apriori o poziŃie de superioritate culturii de
apartenenŃă.

1. Adevărat
2. Fals
3. Adevărat.

Bibliografie

Bucureşti, 2008
2. Branea, Silvia, Seriale pentru tineri, O abordare psihosociologică,
ediŃia a II-a, Ars Docendi, Bucureşti, 2010
3. Giddens, Anthony, Sociologie, BIC ALL, Bucureşti, 1997
4. Maslow, Abraham, MotivaŃie şi personalitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2007
6. Valade, Bernard ''Cultura'' în Boudon, Raymond (coordonator), Tratat
de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

PROCESE ŞI FENOMENE SOCIALE
CUPRINS
Obiectivele unităŃii de învăŃare nr. 3
3.1 Mişcări sociale.

3.1.1 MulŃimi şi alte forme de acŃiune colectivă
3.1.2 Clasificarea tipurilor de mişcări sociale
3.2 Schimbare socială.

3.2 1 Factorii schimbării sociale
3.3 DevianŃa
3.4 Religia şi provocările modernităŃii.

3.4.1 Sectele.
3.4.2 Ateismul.
3.4.3 Laicizarea.

• identificaŃi factorii schimbărilor sociale şi cauzele mişcărilor sociale
• definiŃi ce este devianŃa din punct de vedere sociologic
• stabiliŃi care este relaŃia dintre modernitate şi religie

PROCESE ŞI FENOMENE SOCIALE
3.1.Mişcări sociale
3.1.1 MulŃimi, revolte şi alte forme de acŃiune colectivă
MulŃimea este o adunare umană adeseori întâmplătoare, cu

grad redus de structurare şi organizare. MulŃimile întîmplătoare pot
deveni active şi organizate sub coordonarea unui lider spontan.
Z. Bauman (2010, 108-109) afirmă despre mulŃimea că
înăbuşă moralitatea. S-a observat că oamenii care se găsesc strâns
îngrămădiŃi in spaŃii limitate împreună cu mulŃi alŃii pe care nu-i cunosc -
pe care nu i-au întâlnit în alte circumstanŃe, cu care n-au interacŃionat
înainte şi cu care sunt puşi laolaltă numai dintr-un motiv temporar şi
accidental — sunt gata să se comporte într-un fel socotit inacceptabil în
condiŃii „normale".
Cele mai sălbatice comportamente se pot răspândi brusc în
mulŃime într-un mod comparabil doar cu un incendiu de pădure, cu o
explozie sau cu o epidemie, într-o mulŃime adunată accidental, de
exemplu într-un magazin aglomerat sau la cinematograf într-un moment
de panică, oamenii covârşiŃi de dorinŃa autoconservării îi pot călca în
picioare sau împinge în foc pe semenii lor, doar pentru a-şi asigura un
loc în care să poată respira sau pentru a scăpa de pericol.
Într-o mulŃime, oamenii sunt capabili să comită acte pe care nici
unul n-ar fi capabil să le îndeplinească lăsat de unul singur. Gustave le
Bon a observat în Psihologia mulŃimilor că dacă mulŃimea poate comite
acte pe care membrii ei individuali le-ar respinge, aceasta se datorează
„anonimatului"; indivizii îşi pierd individualitatea, responsabilitatea
personală şi se „dizolvă" moral în adunările anonime.
MulŃimea poate dispărea la fel de repede pe cât s-a adunat, iar
acŃiunea ei colectivă, oricât de coordonată ar putea părea, nici nu
urmăreşte şi nici nu generează interacŃiuni permanente. Tocmai
caracterul temporar şi ilogic al acŃiunii mulŃimii face posibil
comportamentul pur afectiv al membrilor ei individuali. Pentru o clipă
trecătoare, poŃi renunŃa la inhibiŃii, poŃi uita de obligaŃii şi se pot
suspenda regulile.

În societăŃile modene a existat o varietate de mişcări sociale,
pe lângă cele ce au condus la revoluŃie, unele fiind de durată, altele
trecătoare. Mişcările sociale eprezintă o trăsătură evidentă a lumii
contemporane ca şi organizaŃiile formale, birocratice, cărora li se opun
adesea.
O MIŞCARE SOCIALĂ poate fi definită drept o încercare
colectivă de a promova un interes comun sau de a atinge un scop
comun prin acŃiune colectivă, în afara sferei instituŃiilor existente.
Diferite tipuri de mişcări: Unele mişcări sociale sunt de
dimensiuni reduse, numărând aproximativ câteva zeci de membri; altele
pot include mii sau milioane de oameni. Unele mişcări îşi exercită
activităŃile în cadrul legal al societăŃii în care fiinŃează, în vreme ce altele
operează ca grupuri ilegale sau conspirative.
Deseori, legile sunt modificate, ca urmare a acŃiunii mişcărilor
sociale. De exemplu, grupurile de muncitori, care îşi chemau membrii la
grevă, săvârşeau şi activitate ilegală, fiind pedepsiŃi cu diferite grade de
severitate, în diverse Ńări. În cele din urmă, legile au suferit
amendamente, făcând ca grevele să devină o practică permisă a
conflictului industrial. Alte modalităŃi de protest economic -cum ar fi
blocarea în fabrici sau în ateliere - continuă să rămână în afara legii în
majoritatea Ńărilor.
3.1.2 Clasificarea mişcărilor sociale

Giddens (1997, 2000, 550-552) arată că au fost propuse
diferite modalităŃi de clasificare a mişcărilor sociale. Una dintre cele mai
cuprinzătoare clasificări este cea făcută de David Aberle, care distinge
patru tipuri de mişcări sociale (Aberle, 1966).
Mişcările transformatoare vizează o schimbare vastă,
cataclismică şi deseori violentă, a societăŃii care le produce. Exemple
pot fi mişcările revoluŃionare şi anumite mişcări religioase radicale;
multe mişcări milenariste au prevăzut o restructurare - mai mult sau mai
puŃin completă a societăŃii, atunci când va veni „ora mântuirii".
Mişcările reformatoare aspiră doar la schimbarea unor aspecte
ale ordinii sociale existente. Ele se preocupă de anumite tipuri de
inegalitate sau de injustiŃie. O ilustrare ar fi grupul „Life" şi alte grupări
antiavort.
Mişcările transformatoare şi reformatoare sunt preocupate în
primul rând de realizarea unor schimbări în societate. Celelalte două
tipuri de mişcări vizează schimbarea obişnuinŃelor sau a concepŃiilor
indivizilor:

Mişcările mântuitoare au menirea de a-i salva pe oameni de la
stilurile de viată socotite a fi corupătoare. Acestei categorii îi aparŃin alte
mişcări religioase, în măsura în care se concentrează asupra „mântuirii
personale". Exemplu în acest sens îl constituie sectele penticostale,
care cred că dezvoltarea spirituală a indivizilor este adevăratul indiciu al
valorii lor.
Fără a avea o definiŃie concretă, mişcările alteratoare vizează
realizarea unei schimbări parŃiale în indivizi. Ele nu caută să abŃină o
schimbare completă a obişnuinŃelor oamenilor, ci se preocupă de
schimbarea anumitor trăsături specifice. O ilustraŃie în acest sens
reprezintă organizaŃia „Alcoolicii anonimi".
3.2 Schimbarea socială
De la filosoful grec Heraclit ştim că nu putem intra în acelaşi

râu de două ori. A doua oară râul este diferit, întrucât a curs apa pe el,
iar persoana în cauză a suferit unele schimbări. Deşi această
observaŃie este corectă în unele privinŃe, desigur că în realitate este
vorba despre acelaşi râu şi aceeaşi persoană care intră în el. Există
suficientă continuitate în forma râului, ca şi în forma fizică şi
personalitatea celui care şi-a udat picioarele, pentru a putea spune că
fiecare rămâne „acelaşi", chiar dacă au avut loc schimbări.
A identifica schimbările implică a arăta în ce măsură există
modificări în structura de bază a unui obiect sau a unei situaŃii de-a
lungul unei perioade de timp. în cazul societăŃilor omeneşti, pentru a
hotărî în ce măsură şi în ce fel sistemul se află în curs de schimbare,
trebuie să demonstrăm în ce măsură au fost modificate instituŃiile de
bază în decursul unei anumite perioade. Orice raportare a schimbării
presupune a arăta ceea ce rămâne stabil - ca punct de referinŃă pentru
măsura modificărilor.
Chiar şi în lumea modernă aflată într-o mişcare rapidă există
continuităŃi ale trecutului îndepărtat. De exemplu, sistemele religioase
principale - cum ar creştinismul şi islamismul - îşi menŃin legăturile cu
ideile şi practicile iniŃiale de aproximativ 2.000 de ani. Totuşi majoritatea
instituŃiilor din societăŃile moderne se schimbă în mod evident mult mai
rapid decât cele din lumea tradiŃională.
O mare parte din schimbările de astăzi sunt globale - fie au loc
simultan mai multe părŃi ale lumii, fie afectează viitorul întregii planete.
Teoreticienii sociologiei au încercat de-a lungul ultimelor două secole să
dezvolte o teorie generală care să explice natura schimbării sociale. Dar
nici o teorie bazată pe un singur factor nu poate demonstra diversitatea
evoluŃiilor sociale umane - de la societăŃile de vânători, culegători şi
păstori, la civilizaŃiile tradiŃionale şi, în fine la sistemele sociale
complexe de azi.

Totuşi, putem identifica cei trei factori principali care au influenŃat
constant schimbarea socială: mediul înconjurător fizic organizarea
politică şi factorii culturali.
3.2.1 Factorii schimbării sociale
Mediul înconjurător fizic are adesea implicaŃii asupra evoluŃiei

organizării sociale umane. Acest lucru este cel mai evident în condiŃiile
de mediu extreme, acolo unde oamenii trebuie să-şi organizeze modul
de viaŃă în funcŃie de condiŃiile climatice. Locuitorii regiunilor polare îşi
formează în mod necesar obiceiuri şi practici diferite de cele ale
locuitorilor din zonele subtropicale. Cei care trăiesc în Alaska unde
iernile sunt geroase, tind să urmeze modele de viaŃă socială diferite de
cei care trăiesc în Ńări mediteraneene cu climă caldă. Cei din Alaska îşi
petrec cea mai mare parte a timpului în interior şi, cu excepŃia scurtei
perioade a verii polare, planifică cu multă grijă activităŃile în aer liber,
datorită mediului înconjurător neospitalier în care trăiesc.
Dar şi condiŃii fizice mai puŃin extreme pot afecta societatea.
PopulaŃia băştinaşă australiană nu a încetat niciodată să fie una de
vânători şi culegători, întrucât continentul nu adăposteşte plante
indigene potrivite pentru cultivare sau animale care pot fi domesticite în
vederea dezvoltării producŃiei pastorale.
Totuşi influenŃa directă a mediul înconjurător asupra schimbării
sociale nu este foarte mare. Oamenii sunt cel mai adesea capabili să
dezvolte o producŃie îmbelşugată în regiuni neospitaliere. Aşa se
întâmplă cu locuitorii din Alaska, care au sustras resursele de ŃiŃei şi
minereuri în pofida naturii aspre a mediului înconjurător.
Invers, culturile de vânători şi culegători au trăit adesea în
regiuni deosebit de fertile, fară să se fi implicat în producŃia agricolă sau
pastorală. De exemplu, indienii Kwakiutl din insula Vancouver, al căror
mod de viaŃă s-a menŃinut aproape întact până cu un secol în urmă,
trăiau într-un mediu care le oferea peşte din belşug, fructe şi plante
comestibile. Ei se mulŃumeau cu un astfel de mod de viaŃă (de vânători
şi culegători) în condiŃii atât de favorabile, şi nu au fost nevoiŃi să treacă
la o agricultură stabilă.
Nu există legături directe între mediul înconjurător şi sistemele
de producŃie care se formează. Accentul evoluŃioniştilor asupra
adaptării la mediul înconjurător este astfel mai puŃin elocvent, decât
ideile lui Marx referitoare la explicarea dezvoltării sociale. Marx sublinia
faptul că fiinŃele umane arareori se adaptează doar la condiŃiile lor de
viaŃă, aşa cum se întâmplă cu animalele. Oamenii întotdeauna încearcă
să domine lumea înconjurătoare. Mai mult, nu există nici o îndoială că
tipurile de producŃie influenŃează puternic nivelul şi natura schimbării
sociale, deşi nu au acel impact copleşitor pe care îl atribuia Marx.

Un al doilea factor care influenŃează puternic schimbarea
socială este tipul de organizare politică. În societăŃile de vânători şi
culegători, această influenŃă este minimă, deoarece nu există autorităŃi
politice abilitate să mobilizeze comunitatea. în toate celelalte tipuri de
societate existenŃa unor factori politici distincŃi - căpetenii, lorzi, regi şi
guverne - afectează puternic cursul evoluŃiei unei societăŃi anume.
Sistemele politice nu sunt, cum credea Marx, expresii directe
ale organizării economice subiacente; cu totul alte tipuri de ordine
politică pot exista în societăŃi cu sisteme de producŃie similare. De
exemplu, unele societăŃi bazate de capitalismul industrial au avut
sisteme politice autoritariste (cum ar fi Germania nazistă şi Africa de
Sud în timpul regimului de apartheid), în timp ce altele sunt mult mai
democratice (Statele Unite, Marea Britanie sau Suedia).
Cea de-a treia influenŃă asupra schimbării sociale constă în
factorii culturali, care includ efectele religiei, sistemele de comunicaŃie şi
de conducere. Religia poate fi o forŃă conservatoare în schimbarea
socială, sau, dimpotrivă, una novatoare. Unele forme de credinŃă şi
practică religioasă au acŃionat ca o frână în cadrul schimbării, subliniind
înainte de orice nevoia de a adera la valorile şi ritualurile tradiŃionale.
Max Weber susŃine că credinŃele şi convingerile religioase joacă adesea
un rol mobilizator asupra presiuniloi schimbare socială.
O influenŃă culturală deosebit de importantă, care afectează
caracterul schimbării, este natura sistemelor de comunicare. Inventarea
scrisului a permis păstrarea datelor în registre, făcând astfel posibilă
sporirea controlului asupra resurselor materiale şi dezvoltarea
organizaŃiilor de mari dimensiuni. Scrisul a modificat percepŃia
oamenilor în legătură cu relaŃia dintre trecut, prezent şi viitor. SocietăŃile
care cunosc scrierea păstrează o înregistrare a evenimentelor trecute şi
sunt conştiente de faptul că au o istorie. ÎnŃelegerea istoriei poate
produce sentimentul mişcării sau direcŃiei generale de evoluŃie urmate
de o societate, pe care apoi oamenii s-o promoveze activ în continuare.
Conducătorii individuali au avut o influenŃă imensă în istoria
lumii. Nu trebuie decât ne gândim la marile figuri religioase (cum ar fi
Iisus), conducătorii politici şi militar Iulius Caesar), sau la inovatorii din
ştiinŃă şi filosofie (precum Isaac Newton, Einstein) pentru a ne convinge
că acesta este adevărul. Un conducător capabil să urmărească o
politică dinamică şi să genereze o mişcare în masă - sau să modifice în
mod radical modurile preexistente de gândire - poate răsturna ordinea
stabilită anterior.

3.3 DevianŃa
DevianŃa poate fi definită drept non-conformism faŃă de un set

dat de norme şi valori acceptate de un număr semnificativ de oameni,
în cadrul unei comunităŃi sau a unei societăŃi. Nici o societate nu
poate fi împărŃită într-o manieră simplă între cei care deviază de la
norme şi cei care se confomează. In anumite ocazii, majoritatea dintre
noi încălcăm reguli general acceptate de comportament.
E posibil, de exemplu, ca la un moment dat să fi mers fără bilet
în mijloacele de transport în comun, să fi şterpelelit un ghid dintr-un
muzeu, o carte din bibliotecă publică.
DevianŃa nu se referă doar la comportamentul individual; ea
are în vedere activităŃile grupurilor. O ilustrare o constituie cultul Hare
Krishna, o grupare religioasă ale cărei credinŃe şi mod de viaŃă sunt
diferite de cele ale majorităŃii oamenilor din Marea Britanie. Cultul a
fost întemeiat în anii '60, când Sril Prabhup a venit în Occident din
India, pentru a răspândi cuvântul conştiinŃei lui Krishna. El îşi îndrepta
mesajul îndeosebi către tinerii care erau consumatori de droguri,
proclamând că poŃi „rămâne euforic tot timpul şi poŃi descoperi
fericirea eternă" urmând învăŃăturile. Membrii cultului Hare Krishna au
devenit un grup familiar spectaculos dansând şi cântând pe străzi, în
aeroporturi şi în alte locuri. Ei erau toleraŃi de către majoritatea
populaŃiei, chiar dacă convingerile lor păreau excentrice.
Membrii cultului reprezintă un exemplu de subcultură deviantă.
Cu toate că numărul său de membri a scăzut, ei au avut capacitatea
de a supravieŃui destul de uşor în cadrul societăŃii. OrganizaŃia este
bogată, fiind finanŃată de donaŃii de la membri şi simpatizanŃi. PoziŃia
lor se deosebeşte de cea a unei alte culturi deviante care ar putea fi
menŃionată aici sub formă de contrast: cei lipsiŃi de o casă. Oamenii
aflaŃi într-o situaŃie precară din toate punctele de vedere trăiesc pe
străzi zi petrecându-şi timpul în parcuri sau în clădiri publice (cum sunt
bibliotecile). Ei dorm în aer liber, fie îşi găsesc adăposturi. Majoritatea
celor fară o casă stabilă duc o existenŃă mizerabilă, la marginea
societăŃii.
Toate NORMELE sociale sunt însoŃite de sancŃiuni care
promoveeză conformismul şi protejează împotriva nonconformismului.
O SANCłIUNE este orice reacŃie din partea unei majorităŃi faŃă
de comportamentul unui individ sau al unui grup, menită să confere
certitudinea că persoana sau grupul respectă o anumită normă.
SancŃiunile pot fi pozitive (oferirea unor recompense pentru
conformitate) sau negative (pedeapsă pentru comportamentul non-
conformist). Ele pot fi, de asemeni, oficiale şi neoficiale.

3.4 Religia şi provocările modernităŃii.
Diversitatea credinŃelor şi a organizaŃiilor religioase este atât

de imensă astfel că sociologii au întâmpinat mari dificultăŃi pentru a
ajunge la o definiŃie acceptată a religiei. In Occident, majoritatea
oamenilor identifică religia cu creştinismul, credinŃa în FiinŃa
Supremă – Dumnezeu, care ne porunceşte să ne comportăm într-o
manieră morală şi ne promite viaŃa de apoi. Dar cu siguranŃă nu
putem defini religia în general în aceşti termeni. Aceste credinŃe, ca
şi multe alte aspecte ale creştinismului, lipsesc din alte religii ale
lumii.
Pentru a depăşi capcanele gândirii religioase influenŃate de
cultură, cel mai probabil este să începem prin a spune ce nu este
religia. Religia nu trebuie identificată cu monoteismul (credinŃa într-
un singur zeu). Majoritatea religiilor se referă la mai multe zeităŃi.
Chiar unele versiuni ale creştinismului, există mai multe figuri
considerate sacre: Dumnezeu, Iisus, Fecioara Maria, Sfântul Duh,
îngerii şi sfinŃii.
În alte mari religii zeii nu există. Religia nu trebuie
identificată cu prescripŃiile morale care reglementează
comportamentul credincioşilor - cum ar fi poruncile pe care Moise se
presupune că le-a primit de la Dumnezeu. Ideea că zeii se
interesează de felul în care ne comportăm pe acest pământ este
străină multor religii. Pentru grecii de exemplu, zeii erau total
indiferenŃi faŃă de activităŃile oamenilor.
Religia nu se preocupă cu precădere să explice de ce lumea
a ajuns să fie aşa cum arată acum. În creştinism, mitul lui Adam şi al
Evei semnifică originea existenŃei omului, iar multe religii au mituri
ale originii de acest fel.
Religia nu poate fi identificată cu supranaturalul, implicând şi
credinŃa într-un univers „de dincolo de simŃuri". Confucianismul, de
exemplu se preocupă de acceptarea armoniei naturale a lumii, nu de
descoperirea de adevăruri ascunse „dincolo" de ea.

Caracteristicile pe care toate religiile par să le împărtăşească
sunt: religiile implică un set de simboluri care invocă sentimente de
respect sau groază şi sunt legate de RITUALURI sau ceremonialuri,
cum ar fi serviciul religios la care ia parte comunitatea de credincioşi.
Abordările sociologice ale religiei sunt puternic influenŃate de
ideile celor trei teoreticieni „clasici" ai sociologiei: Marx, Durkheim şi
Weber. Nici unul dintre ei nu se considera credincios şi toŃi au
subliniat că semnificaŃia religiei se va diminua în vremurile moderne.
Fiecare considera că religia este într-un sens fundamental o
iluzie. SusŃinătorii diferitelor credinŃe ar putea fi pe deplin convinşi de
valabilitatea a ritualurilor la care iau parte, dar însăşi diversitatea
religiilor şi legătura lor evidentă cu diferitele tipuri de societate fac
convingerile relifioase în mod inevitabil neplauzibile.
în ciuda influenŃei lui asupra acestui subiect, Karl Marx nu a
studiatat nicio religie îndeaproape. Ideile lui derivau mai ales din
scrierile mai multor autori sau filosofi de la începutul secolului XIX.
Unul dintre aceştia era Ludwig Feuerbach care a scris lucrarea
intitulată EsenŃa creştinismului (Feuerbach, publicată pentru prima
dată în 1841).
După Feuerbach, religiile constau din idei şi valori produse de
oameni în decursul dezvoltării lor culturale, dar proiectate eronat
asupra unor forŃe divine sau a zeilor. Deoarece oamenii nu-şi înŃeleg
pe deplin propria lor istorie, ei tind să atribuie valorile şi normele
create social unor activităŃi ale zeilor. Astfel, povestea celor zece
porunci date de Dumnezeu lu este o versiune mitică a preceptelor
morale care guvernează viaŃa credincioşilor evrei şi creştini.
Câtă vreme nu înŃelegem natura simbolurilor religioase pe care
noi înşine le-am creat, susŃine Feuerbach, suntem condamnaŃi să fim
prizonierii unor forŃe ale pe care nu le putem controla. Feuerbach
foloseşte termenul alienare pentru a se referi la stabilirea existenŃei
unor zei sau forŃe divine din afara lumii fiinŃelor Valorile şi ideile create
de umanitate devin considerate ca fiind un produs al unor fiinŃe străine
sau separate - forŃe religioase sau zei.
Dacă efectele alienării au fost în trecut negative, înŃelegerea
religiei ca alienare, după Feuerbach, promie speranŃe pentru viitor. O
dată ce oamenii realizează că valorile proiectate religiei sunt în
realitate ale lor înşişi, acele valori devin capabile de a fi realizate pe
acest pământ, mai curând, decât să fie amânate pentru viaŃa de apoi.
Marx acceptă opinia conform căreia religia reprezintă
autoalienarea. Marx scria că Religia este „inima unei lumi fară inimă",
un refugiu din faŃa aŃii realităŃii zilnice.

După părerea lui Marx, religia în forma ei tradiŃională trebuie să
dispară şi va dispărea; dar aceasta se va întâmpla pentru că valorile
pozitive întruchipate în religie pot deveni idealuri care să conducă la
îmbunătăŃirea soartei n această lume, nu fiindcă aceste idealuri şi
valori ar fi eronate.
Nu trebuie să ne temem de zeii pe care noi înşine i-am creat, ci
să încetăm să-i mai dotăm cu valori pe care le putem realiza noi
înşine. Marx declara, într-o celebră frază, că religia este „opiul
popoarelor", un produs imaginat al supraculturii. Religia promite
fericire şi răsplată în viaŃa de apoi, predicând acceptarea resemnată a
condiŃiilor social-economice existente din această viaŃă. AtenŃia este
astfel distrasă de la inegalităŃile din această lume prin promisiunea a
ceea ce va fi în viaŃa de apoi.
Spre deosebire de Marx, Emile Durkheim şi-a petrecut o mare
parte din cariera studiind religia, concentrându-se în particular asupra
religiei la scară redusă, în societăŃile tradiŃionale.
Lucrarea lui Durkheim, Formele elementare ale vieŃii religioase,
publicată pentru prima dată în 1912, este probabil singurul studiu cu
influenŃă în sociologia religiilor (Durkheim 1976). Durkheim nu leagă
religia în primul rând de inegalităŃile sociale sau de putere, ci de
natura generală a instituŃiilor unei societăŃi.
Durkheim îşi bazează lucrarea pe studiul totemismului, aşa
cum este practicat de societăŃile de aborigeni australieni, susŃinând că
totemismul reprezintă religia în forma ei cea mai elementară sau
„simplă" - de unde şi titlul cărŃii. Un totem era la origine un animal sau
o plantă, considerate avînd o semnificaŃie simbolică deosebită pentru
un grup anume. Este un obiect de venerat şi înconjurat de diferite
practici rituale.
Durkheim defineşte religia în termenii unei distincŃii între sacru
şi profan. Obiectele sacre şi simbolurile, susŃine el, sunt tratate ca
fiind aparte de aspectele de rutină ale existenŃei - domeniul profanului.
Mâncatul animalului sau a plantei totemice, cu excepŃia ocaziilor
ceremoniale speciale, e regulă interzisă, iar ca obiect sacru totemul se
crede că deŃine proprietăŃi sacre care îl separă complet de alte
animale care pot fi vânate sau recolte, care pot fi consumate.
De ce este totemul sacru? După părerea lui Durkheim, este
sacru deoarece este simbolul grupului însuşi; reprezintă valorile
centrale ale respectivului grup sau al comunităŃii. VeneraŃia pe care
oamenii o resimt faŃă de totem derivă de fapt din respectul pe care îl
acordă valorilor sociale de bază. În religie, obiectul adorării este de
fapt, societatea însăşi.

Max Weber a întreprins un studiu masiv al religiilor din lumea
întreagă. Nici un om de ştiinŃă înaintea lui sau de atunci încoace nu s-
a mai angajat la o sarcină de o asemenea anvergură. El s-a
concentrat cu precădere asupra aceea ce a numit religiile lumii -care
au atras mari mase de credincioşi şi au influenŃat în mod decisiv
cursul globale.
A făcut studii detaliate despre hinduism, budhism, taoism şi
iudaismul (Weber, 1951, 1952, 1958, 1963), iar în lucrarea The
Protestant Ethic and the it of Capitalism (1976, publicată pentru prima
dată în 1904-1905), a scris despre impactul creştinismului asupra
istoriei Occidentului, şi, nu a reuşit să termine studiul despre islamism,
pe care-l proiectase.
Scrierile lui Weber despre religie diferă de cele ale lui Durkheim
prin concentrarea asupra legăturii dintre religie şi schimbarea socială,
fapt căruia Durkheim i-a acordat îi mică atenŃie. Acestea se află în
contrast şi cu lucrările lui Marx, deoarece Weber susŃine că religia nu
este în mod necesar o forŃă conservatoare; dimpotrivă, mişcările de
inspiraŃie religioasă au determinat adesea transformări sociale
importante.
Protestantismul - şi în mod special puritanismul - a fost sursa
perspectivei capitaliste descoperite de Occidentul modern. Primii
antreprenori erau mai cu seamă calvinişti. Propensiunea lor spre
succes, care a contribuit la iniŃierea dezvoltării economice a
Occidentului, a fost determinată la origini de dorinŃa de a-l sluji pe D-
zeu. Succesul material reprezenta pentru ei un semn de natură
dumnezeiască.
O MIŞCARE SOCIALĂ poate fi definită drept o încercare colectivă de
a promova un interes comun sau de a atinge un scop comun prin
acŃiune colectivă, în afara sferei instituŃiilor existente.
Identifica cei trei categorii de factori care au influenŃat constant
schimbarea socială: mediul înconjurător fizic organizarea politică şi
factorii culturali.

1.Care din următoarele exemple nu sunt mişcări transformatoare:
a. RevoluŃionare
b. Religioase radicale
c. Ale alcoolicilor anonimi
2.Laicizarea înseamnă:
a. Atitudine anticlericală şi anti-bisericească
b. Declinul influenŃei religiei în societate şi stat
c. Ateism
3.NoŃiunea de anomie (absenŃa normelor, standardelor clare care să

ghideze comportamentul într-un domeniu al vieŃii sociale) a fost
enunŃată pentru prima oară de:
a.Robert Merton
b.Emile Durkheim
c.Max Weber

1. c
2. b
3. b

Bibliografie

Bucureşti, 2008
2. Durkheim, Emile, Forme elementare ale vieŃii religioase, Ed. Polirom,
Iasi, 1995
3. Giddens, Anthony, Sociologie, BIC ALL, Bucureşti, 1997
4. Maslow, Abraham, MotivaŃie şi personalitate, Ed. Trei, Bucureşti, 2007
6. Weber, Max, Sociologia religiei: tipuri de organizări comunitare, Ed.
Teora, Bucureşti, 1998
7. Weber, Max, Etica protestanta şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1993

Limbă

Curs Fundamente Ale Stiintelor Sociale Bun

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Fundamente Ale Stiintelor Sociale Bun

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Facultatea de Jurnalism şi ŞtiinŃele Comunicării

Universitatea din Bucureşti

Specializarea ŞtiinŃele Comunicării

Titular de curs: Antonio MOMOC

Acest material este protejat prin Legea dreptului de autor şi a

Dreptul de autor îi aparŃine lui Antonio Momoc. Facultatea de Jurnalism

Nici o parte a acestui material nu poate fi copiată, multiplicată, stocată

Citarea se face numai cu precizarea sursei.

Cursul "Fundamente ale științelor sociale" aduce în atenŃie aspecte

1.1 Sociologia, Psihologia socială, Antropologia

1.2 Structurile sociale

1.3 Mobilitatea socială

1.4 Stratificarea socială

Obiectivele unităŃii de învăŃare 1

După studiul acestei unităŃi de învăŃare veŃi reuşi să:

Structuri sociale ale comunicării 4

Ce sunt structurile sociale?

1.1 Sociologia, Psihologia socială, Antropologia

DicŃionarul de sociologie coordonat de Cătălin Zamfir şi Lazăr

Această definiŃie "complicată" a apărut din cauza dorinŃei

O definiŃie mai "pământească" este dată de către Peter Berger

Sociologul se va concentra asupra evenimentelor care implică

5 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

Acestea sunt tipurile de întrebări - parte a realităŃilor practice ale

6 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

1.2 Structurile sociale

Principalele structuri sociale avute în vedere de către teoreticieni sunt :

Familia - grup social ai cărui membrii sînt legaŃi prin raporturi de

Clasele sociale (grupuri sociale diferenŃiate în principal de

InstituŃiile sociale care au rolul de a reglementa manifestările

7 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

8 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

1.2.2 Clasa socială

Clasa socială este o formă de stratificare în care apartenenŃa la

9 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

Statusul prescris este cel deŃinut de individ independent de

Clasa de mijloc (middle class) este în continuare formată din mici

10 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

urmare a caracterului nemanual al acestora - de exemplu, funcŃionarii

11 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

familii care transmit anumite coordonate ale competenŃei sociale:

12 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

Pe lângă cadourile, jucăriile pe care le primesc adolescenŃii din

13 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

1.3 Mobilitatea socială

Atunci când studiem stratificarea socială, trebuie să avem în

1.3.1 Mobilitatea verticală şi laterală

1.4 Stratificarea socială

De ce anumite grupuri într-o societate sunt mai bogate sau mai

14 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

InegalităŃile există în orice societate umană, de-alungul istoriei.

15 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

Atunci când a fost abolită sclavia în statele din sudul SUA,

16 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

17 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

W. I. Thomas şi F. Znaniecki cred că atitudinea ar fi orice

18 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

19 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

Răspunsuri şi comentarii la Testele de autoevaluare

20 STRUCTURI SOCIALE ALE COMUNICĂRII

1.6. Lucrare de verificare Unitatea 1

2. Dacă în clasă lucrezi asupra unui subiect dat, cu care copii -

3. În cazul în care se va organiza o reuniune amicală, pe care copii