Sunteți pe pagina 1din 3

Araneae (Păianjenii) este cel mai numeros ordin de arahnide, numărul speciilor descrise depășind 40

000. În prezent, păianjenii se întâlnesc pe toate continentele, cu excepția Antarctidei. Ei preferă să


trăiască în regiunile tropicale, păduri, peșteri, în regiunile alpine, de stepă, localitățile umane, chiar și în
bazinele acvatic (fam. Cybaeidae). Cea mai notabilă deosebire de alte animale constituie construcția
plasei din mătase. Dimensiunile păianjenilor diferă: cel mai mic este Patu digua de 0,37 mm, iar cel mai
mare - Theraphosa blondi - 90 mm, inclusiv picioarele - 250 mm.

Descriere

Morfologia externă:
(1) membre locomotoare
(2) cefalothorace (prosomă)
(3) abdomen (opistosomă)

Morfologia și anatomia păianjenilor include multe caracteristici în comun cu alte arahnide. Corpul este
împărțit în două regiuni, au opt picioare articulate, chelicere, pedialpi, aripile și antenele lipsesc.
Păianjenii posedă, de asemenea, mai multe trăsături care ii disting de alte arahnide. Toți păianjenii sunt
capabili să producă mătase de diferite tipuri, utilizată pentru vânat. Chelicerele celor mai multor specii
conțin glande veninoase, iar veninul elaborat de ele este injectat în pradă sau inamic. Pedipalpii
masculilor sunt specializaț în transferul spermei la femele în timpul împerecherii . Multe specii de
păianjeni prezintă dimorfism sexual, caracterizat prin deosebirile de dimensiuni și puta.

Morfologie externă

Păianjenii, spre deosebire de insecte, au corpul divizat doar în două regiuni: prosomă (numită și
cefalotorace, corespunde regiunilor cefalice și toracice) și opistosomă (numită și abdomen). Dar sunt și
excepții, păianjenii din familia Archaeidae prezintă prosoma împărțită în două părți unite printr-un gât
alungit. Cu excepția câtorva specii din familia Liphistiidae (numiți păianjeni segmentați), opistosoma nu
este segmentată. Prosoma și opistosoma sunt conectate printr-un pețiol (sau pedicel), formațiune ce
sporește mobilitatea corpului.

Prosoma
Prosoma este alcătuită din două părți: un scut dorsal (carapacea) și două plăci sternale ventrale. Ea are
forma aproximativ ovală, purtând anterior mai multe perechi de oceli (ochi simpli), orificiul bucal,
chelicere, pedipalpi și lateral 4 perechi de membre locomotoare. Scutul dorsal reprezintă cuticula
puternic chitinizată de aceea în timpul dezvoltării păianjenii năpârlesc[5]. Cuticula îndeplinește rolul de
exoschelet și protejează păianjenul de deshidratare. Ventral, placa sternală mică are rol de buză
inferioară, iar placa sternală mare este înconjurată de coxele membrelor locomotoare. Ei nu au maxilare,
de aceea articolele bazale ale chelicerelor, pedipalpilor și primei pereche de picioare formează atriul
bucal, cu funcție de fărămițarea hranei.
Chelicerele, formate din 2 articole, sunt situate preoral. Ultimul articol este mobil și are forma unei
gheare. La păianjenii migalomorfi în chelicere sunt situate glandele veninoase ce se deschid în vârful
ghearei[4]. La cei araneomorfi glanda veninoasă se află în prosomă, iar chelicerele sunt străbătute de
canalele acestor glande.
Pedipalpii sunt scurți, au funcție tactilă, fiind alcătuiți din 6 articole: coxa, trocanter, femur, patelă, tibia
și tars. La masculi pedipalpii au și rolul de organ copulator[2]. La nivelul tarsului pedipalpii posedă un bulb
genital prelungit de un stil. În interior se află un tub seminifer ce se deschide la capătul stilului. La unii
păianjeni suprafața pedipalpilor este acoperită cu perișori tactili, numiți trihobotrii.
Membrele locomotoare (picioarele sau apendice) sunt formate din 7 articole: coxa, trocanter, femur,
patelă, tibia, bazitars și tars. Lungimea și grosimea lor variază în funcție de modul de viață. Astfel, la
reprezentanții familie Salticidae picioarele sunt scurte și puternice, adaptate la executarea săriturilor. La
tarantule picioarele sunt lungi și puternice, adaptate la alergat. La păianjenii țesători picioarele sunt
subțiri și tarsul are aspectul a două gheare pectinate și una în formă de clește de tip carabinieră, fiind
utilizate la construcția pânzei.

Opistosoma

Opistosoma este partea cea mai voluminoasă a corpului. Aici sunt localizate cele mai multe organe. Pe
partea ventral - posterioară se află orificiul anal și organele filiere. Organele filiere reprezintă orificiile
glandelor sericigiene, care produc mătase. Tegumentul opistosomei este moale, slab chitinizat. În
apropierea pețiolului, dorsal, se disting două orificii - stigmele pulmonare. Plămânii sunt acoperiți de
plăci epigastrice. Între aceste două stigme, se află orificiul genital situat într-un șanț epigastric. La femele
orificiul genital este precedat cu o placă chitinizată, numită epigin, cu rol protector [6].

Organele filiere

Opistosoma nu are membre sau alte anexe, cu excepția organelor filiere, pe care sunt situați orificiile
glandelor sericigene. Numărul acestor organe variază de la 3 la 4. La păianjenii din subordinul
Mesothelae sunt doar două tipuri de glande sericigene situate median. Restul păianjenilor au glande
sericigene situate în partea posterioară a opistosomei. Unii păianjeni din subordinul Araneomorphae
prezintă și cribellum – placă turtită specializată în țesutul mătasei.

Locomoția

Deși toate artropodele folosesc mușchii atașați de interiorul exoscheletul pentru a se deplasa, păianjenii
utilizează presiunea hidraulică. Datorită presiunii picioarele se extind și se contractă cu ajutorul unor
mușchi aductori. Ca rezultat picioarele unui păianjen mort nu se pot extinde și se ghemuiesc. În timpul
mișcării presiunea internă din picioare se mărește de 8 ori, în comparație cu nivelul presiunii când
păianjenul se află în repaus. Presiunea arterială a picioarelor este cu succes utilizată de către păianjenii
săritori. În a treia și a patra pereche a picioarelor are loc creșterea bruscă a presiunii, de aceea acești
păianjeni pot executa sărituri la distanțe de 50 de ori mai mari decât lungimea corpului.

Micrommata virescens

Majoritatea păianjenilor care vânează în mod activ, și nu construiesc pânze, au smocuri dense de păr fin
între ghearele din vârful picioarelor lor. Aceste smocuri, cunoscut sub numele de scopulae, se ramifică în
peste 1000 de fire și mai subțiri. Această le permită să se urce pe suprafețe vertical și plane, sau chiar pe
plafon. Se pare că aderența scopulae provine de la contactul lor cu straturi extrem de subțire de apă de
pe suprafețele obiectelor.

Colorația

Păianjenii au numai trei tipuri de pigmenți: ommochrom, bilină și guanină. La unele specii cuticula se
formează prin compresare. În rezultat cuticula devine maro, brună sau cafenie. Bilinile dau o nuanță
verde (Micrommata virescens). Guanina este responsabilă de culoarea albă, (Păianjenul cu cruce). Deși
este un metabolit (produs al excreției), multe specii au celule specializate - guanocite - în care se
depozitează guanina. Culoarea păianjenilor este redată și de refracția sau reflecția luminii. Astfel,
culoarea albă a prosomei la reprezentanții genului Argiope este rezultatul reflecției luminei de către
perișori de pe corp.