Drept Executional Penal

Drept executional penal
Titlul I. Nojiuni introductive...........................................................................1

Capitolul I. Dreptul executional penal..............................................1
Capitolul al II-lea. Stiinta dreptului executional penal.......................5
Titlul al II-lea. Sanctiunile de drept penal....................................................16
Capitolul I. Fundamentul dreptului de a pedepsi.............................16
Capitolul al II-lea. Pedeapsa...........................................................25
Capitolul al III-lea. Amenda...........................................................30
Capitolul al IV-lea. Pedepsele complementare aplicabile
persoanei fizice......................................................................32
Capitolul al V-lea. Pedepsele accesorii...........................................34
Capitolul al VI-lea. Pedepsele aplicabile persoanei juridice.............34
Titlul al III-lea. Organizarea si executarea pedepselor privative
de libertate..................................................................................37
Capitolul I. Punerea în executare a pedepsei închisorii...................37
Capitolul al II-lea. Executarea pedepselor privative
de libertate.............................................................................41
Capitolul al III-lea. Drepturile si obligatiile persoanelor
aflateîn executarea pedepselor privative de libertate...............48
Capitolul al IV-lea. Munca prestata si activitatile educative............56
Capitolul al V-lea. Individualizarea executarii pedepsei
închisorii................................................................................59
Capitolul al VI-lea. Individualizarea judiciara a executarii
pedepsei.................................................................................62
Capitolul al VII-lea. Alte forme de individualizare..........................72
Titlul al IV-lea. Executarea pedepsei amenzii penale...................................79
Capitolul I. Amenda si limitele acesteia..........................................79
Capitolul al II-lea. Executarea amenzii............................................81
Titlul al V-lea. Executarea pedepselor complementare si a celor
accesorii.................................................................................................83
Capitolul I. Executarea pedepselor complementare.........................83
Capitolul al II-lea. Executarea pedepselor accesorii.........................85
VI Drept executional penal
Titlul al VI-lea. Executarea masurilor educative...........................................87

Capitolul I. Consideratii introductive..............................................87
Capitolul al II-lea. Executarea masurilor educative..........................87
Titlul al VII-lea. Executarea masurilor de siguranfa.....................................92
Capitolul I. Consideratii introductive..............................................92
Capitolul al II-lea. Luarea si executarea masurilor de siguranta........93
Titlul al VIII-lea. Executarea masurilor preventive privative
delibertate..........................................................................................106
Capitolul I. Consideratii introductive............................................106
Capitolul al II-lea. Executarea masurilor preventive
privative de libertate.............................................................110
Titlul al IX-lea. Probajiunea........................................................................114
Capitolul I. Notiuni introductive...................................................114
Capitolul al II-lea. Structura juridica a probatiunii........................115
Capitolul al III-lea. Serviciul de probatiunetn România................117
Anexe...........................................................................................................121
Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor
si a masurilor dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal.....................................................121
Conventia europeana a drepturilor omului
si protocoalele aditionale.....................................................161
Titlul I
Notiuni introductive
Capitolul I
Dreptul executional penal
1. Considerajii prealabile. Potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. pen., pro-

cesul penal are ca scop constatarea la timp si în mod complet a faptelor
care constituie infractiuni, astfel ca orice persoana care a savarsit o
infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nicio persoana
nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala.
Executarea sanctiunilor de drept penal constituie, asadar, ultima faza
a procesului penal, care realizeaza prevenirea savarsirii de infractiuni si
tragerea la raspundere penala a inculpatului prin executarea sanctiu-
nilor aplicate de instanta de judecata.
Ca si celelalte faze ale procesului, executarea sanctiunilor aplicate
de instanta de judecata se desfasoara potrivit unor principii si reguli pro-
cedurale stricte, care trebuie sa garanteze atât realizarea scopului
sanctiunii, cât si drepturile persoanei condamnate.
Importanta deosebita a relatiilor sociale care apar în procesul de
executare a sanctiunilor de drept penal a dus la aparitia unei ramuri de
drept care în doctrina a capatat denumiri diferite: drept executional
penal, drept executiv penal, drept al executarii sanctiunilor de drept
penal1.
2. Notiune. Dreptul executional penal poate fi definit ca ramura a

dreptului formata din ansamblul normelor juridice care reglementeaza
relatiile sociale referitoare la executarea sanctiunilor de drept penal.
1
I. Oancea, Drept executional penal, Ed. All, Bucuresti, 1996, p. 5.
3
Cei mai multi autori1 sunt de acord ca definitia trebuie sa cuprinda si

elementul scop: în scopul asigurarii unei influentari educative eficiente
a celor care executa sanctiunea, al prevenirii savarsirii de noi infractiuni
si al apararii ordinii de drept.
În ceea ce ne priveste, consideram ca acesta este scopul sanctiunilor
de drept penal, si nu al dreptului executional penal.
3. Obiectul dreptului execujional penal îl constituie relatiile sociale

cu privire la activitatea de executare a sanctiunilor de drept penal.
Aceste relatii se stabilesc între persoanele condamnate penal, pe de o
parte, si organele de stat Tnsarcinate cu punerea în executare a sanctiu-
nilor de drept penal, pe de alta parte.
Dreptul executional penal reglementeaza drepturi si obligatii pentru
fiecare dintre parti, relatiile sociale stabilite între acestea pentru execu-
tarea unor sanctiuni de drept penal având drept specific constrângerea,
pozitia diferita pe care o ocupa în cadrul raportului juridic de drept
executional penal si, implicit, continutul diferentiat al drepturilor si
obligatiilor fiecareia dintre parti.
Relatiile sociale dintre parti au la baza metoda autoritara care presu-
pune dreptul statului de a impune persoanei condamnate executarea
sanctiunii si obligatia acesteia din urma de a executa sanctiunea aplicata.
Activitatea de executare a sanctiunilor de drept penal se desfasoara
potrivit unor principii si reguli stricte, sub incidenta normelor de drept
executional penal.
Aceste norme au scopul de a prescrie conduita participantilor la
executarea sanctiunilor de drept penal, prescriind conduita fiecaruia în
raport cu pozitia pe care o are în relatiile de executare a unor sanctiuni.
Normele de drept executional penal devin, astfel, instrumente de
îndrumare si orientare a relatiilor sociale de executare a sanctiunilor de
drept penal spre scopurile fixate de politica penala.
Normele de drept executional penal sunt specifice dupa felul
sanctiunii care se executa - pedepse, masuri de siguranta, masuri edu-
cative -, dar unele sunt si generale, cu caracter de principiu, cum ar fi
cele referitoare la scopul pedepsei.
1
N.A. Nicolae, Dreptul executarii sanctiunilor de drept penal si a masurilor pre-
ventive, Ed. Universitatii „Titu Maiorescu", Bucuresti, 2005, p. 16; I.M. Rusu, Drept
executional penal, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 2.
4
4. Scopul dreptului execujional penal. În doctrina1 se distinge între

un scop general, care este acela de a pune în aplicare politica penala a
statului în domeniul executarii sanctiunilor de drept penal, si un scop
special, care consta în apararea valorilor sociale si a ordinii de drept
prin prevenirea savarsirii de infractiuni.
De altfel, legislatia noastra prevede în mod expres scopul pedepsei
în art. 52 alin. (1) C. pen.: „Scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de
noi infractiuni". Desi aceasta prevedere vizeaza pedepsele, apreciem ca
poate fi extinsa cu privire la toate sanctiunile de drept penal.
Executarea sanctiunilor de drept penal exercita o preventie generala
prin aceea ca influenteaza conduita acelor membri ai societatii Tnclinati
sa savarseasca fapte antisociale, determinându-i sa se abtina, si, totodata,
exercita o asa-zisa preventie speciala asupra persoanei care a comis fapta
antisociala, prin formarea unei atitudini corecte fata de munca, fata de
ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala.
Atingerea scopului dreptului executional penal implica respectarea a
trei cerinte fundamentale: elaborarea unor norme clare si exacte, res-
pectarea în cursul executarii a principiilor dreptului executional penal si
adoptarea de masuri de reintegrare în munca si în societate a celor care
au executat sanctiunile.
5. Funcjiile dreptului execujional penal. O prima functie a dreptului

executional penal este aceea de asigurare a realizarii scopului proce-
sului penal prin executarea, în conditiile prevazute de lege, a sanctiu
nilor aplicate de instanta de judecata.
Executarea pedepselor si a celorlalte sanctiuni este orientata spre
apararea valorilor sociale, a ordinii de drept, prin prevenirea savarsirii
de noi infractiuni si reeducarea celor condamnati.
O a doua functie este aceea de reeducare, de influentare pozitiva a
celui condamnat, prin formarea unei atitudini corecte fata de munca,
fata de ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala.
Potrivit art. 52 alin. (2) C. pen., prin executarea pedepsei se urma-
reste formarea unei atitudini corecte fata de munca, fata de ordinea de
drept si fata de regulile de convietuire sociala.
În sfarsit, dreptul executional penal are si functia de a proteja reinsertia
sociala a celui condamnat, reintegrarea sa cu succes în societate.
1
I. Oancea, op. cit., p. 12; N.A. Nicolae, op. cit., p. 23; I.M. Rusu, op. cit., p. 6.
5
Procesul de reeducare a condamnatului nu are finalitate daca nu se

realizeaza reinsertia sociala, daca cel condamnat nu reuseste sa se
integrezeîn societate.
Eforturile personalului specializat în desfasurarea activitatilor de
reeducare trebuie dublate de activitatile desfasurate de organizatiile
non-guvernamentale, dar si de un cadru legislativ care sa faciliteze rein-
tegrarea condamnatilor dupa executarea sanctiunilor.
6. Locul dreptului executional penal în sistemul dreptului. a) Lega-

tura cu dreptul penal si cu dreptul procesual penal. Dreptul executional
penal este o ramura a dreptului public situata la confluenta dintre drep-
tul penal, care prevede care fapte constituie infractiune si sanctiunile
aplicate în cazul savarsirii acestora, si dreptul procesual penal, care pre-
vede reguli de punere în executare a sanctiunilor.
Pe de o parte, atât individualizarea legala a sanctiunilor, cât si indi-
vidualizarea judiciara au în vedere modul de executare a sanctiunilor.
Pe de alta parte, scopul legii penale în ansamblul ei nu ar putea fi
realizat fara faza de punere în executare a sanctiunilor.
Raportul juridic executional penal nu poate lua nastere înaintea
raportului juridic penal de conflict, altfel spus, executarea pedepsei nu
se poate face înainte de aplicarea ei, de unde legatura stransa a drep-
tului executional penal cu dreptul penal.
Dar punerea în executare si executarea sanctiunilor presupun prin-
cipii ferme si o procedura stricta, de unde legatura stransa cu dreptul
procesual penal.
Importante principii care directioneaza dreptul penal sunt preluate si
aplicate în procesul de executare a sanctiunilor de drept penal: prin-
cipiul legalitatii, principiul individualizarii sanctiunilor sau principiul
umanismului.
Procedura de executare a sanctiunilor este reglementata de norme
de drept procesual penal, este initiata de instantele judecatoresti si
urmeaza fazelor urmaririi penale si judecatii.
b) Legatura cu dreptul penitenciar. Legatura cu dreptul penitenciar
rezulta din aceea ca acesta se ocupa de cea mai grava categorie de
sanctiuni penale: pedepsele privative de libertate.
Dreptul penitenciar are, asadar, o sfera mai Tngusta decat dreptul
executional penal.
6
În timp ce dreptul penitenciar reglementeaza modul de executare a

pedepselor privative de libertate, drepturile si obligatiile persoanelor
condamnate, principiile care stau la baza procesului educativ desfasurat
în penitenciare etc., dreptul executional penal reglementeaza executa-
rea tuturor sanctiunilor de drept penal: pedepsele, masurile de siguranta
si masurile educative.
Existenta dreptului penitenciar este justificata de importanta executarii
pedepselor privative de libertate si, în buna masura, de traditia sa1.
Dreptul executional penal are Tnsa o baza legislativa mai larga, care
include si normele privind executarea pedepselor privative de libertate,
deci si dreptul penitenciar.
Capitolul al II-lea
Stiinta dreptului executional penal
7. £tiinta dreptului execufional penal este o ramura a stiintelor juri-

dice, care consta în ansamblul teoriilor, notiunilor, ideilor si explica-
tiilor referitoare la normele juridice care reglementeaza executarea
sanctiunilor de drept penal2.
Asadar, obiectul stiintei dreptului executional penal îl constituie nor-
mele si raporturile juridice privind executarea sanctiunilor de drept
penal, având rolul de a prezenta continutul social-juridic, importanta si
finalitatea lor.
Totodata, stiinta dreptului executional penal analizeaza modul în
care normele sus-mentionate corespund scopului pentru care au fost
adoptate si în ce masura sunt sau nu adecvate dezvoltarii societatii con-
temporane.
Temeinice studii realizate de stiinta dreptului executional penal stau
la baza unor propuneri de înlocuire, modificare sau abrogare a unor
norme de punere în executare a sanctiunilor de drept penal.
Stiinta dreptului executional penal are, în plus, menirea de a verifica
în ce masura normele privind executarea sanctiunilor de drept penal
1
R. Schmelck, G. Picca, Pénologie et droit pénitentiaire, Ed. Cujas, Paris, 1967,
p. 19.
2
I. Oancea, op. cit., p. 16; I.M. Rusu, op. cit., p. 10; N.A. Nicolae, op. cit., p. 30.
7
corespund realitatilor obiective, raspund imperativelor sociale de apa-

rare a valorilor si a ordinii de drept.
Stiinta dreptului executional penal are o metoda proprie, Tntelegand
prin metoda stiintifica ansamblul procedeelor utilizate pentru a desco-
peri adevarul sau pentru a-l dovedi1.
Metoda stiintei dreptului executional penal se situeaza în cadrul mai
larg al stiintelor sociale penale de la care Tmprumuta date, informatii
tehnice de lucru: criminologia, penologia, statistica judiciara, sociologia
juridica etc., ca urmare a originii sale interdisciplinare, dar se caracte-
rizeaza prin specificitate, determinata de caracterul unitar si autonom al
stiintei dreptului executional penal.
Metoda în cercetarea stiintifica Tnseamna conducerea corecta a
ratiunii si gândirii prin intermediul câtorva reguli fundamentale2.
În domeniul dreptului executional penal, conceptele si ideile legate
de executarea sanctiunilor de drept penal sunt analizate în contextul
fenomenelor sociale, politice si juridice contemporane, dar si în
devenirea lorîn raport de necesitatile social-politice si juridice.
Stiinta dreptului executional penal foloseste metode specifice cer-
cetarii stiintifice, cum ar fi: metoda logica, metoda istorica etc., în apli-
carea continutului unor notiuni pe care le urmareste în procesul de
aplicare fata de realitatile sociale existente.
Conceptele dreptului executional penal, fiind produsul unor conditii
istorice, corespund unor exigente sociale si pentru Tntelegerea lor se
foloseste metoda istorica.
În sfarsit, stiinta dreptului executional penal, fiind o stiinta sociala,
foloseste metode proprii stiintelor sociale, cum sunt metoda statistica,
metoda comparativa, chestionarul sociologic etc.3
8. Legaturile stiintei dreptului executional penal cu stiintele sociale

penale. a) Legatura cu politica penala. Politica penala traseaza orienta-
rile si principiile incriminarilor, stabilirii, aplicarii si executarii pedep-
selor si a celorlalte sanctiuni penale, în scopul apararii societatii contra
infractiunilor4.
1
R. Gassin, Criminologie, 5e éd., Dalloz, Paris, 2003, p. 34.
2
J. Russ, Metodele în filozofie, Ed. Univers enciclopedic, Bucuresti, 1999, p. 19.
3
I. Oancea, op. cit., p. 18.
4
Idem, p. 20.
8
Aceste orientari capata o forma normativa prin includerea lor în

dispozitii legale sau alte acte normative care reglementeaza domeniul.
Altfel spus, principiile si orientarile politicii penale se materializeaza
în acte cu caracter normativ care reglementeaza executarea sanctiunilor
de drept penal.
Totodata, stiinta dreptului executional penal, prin metoda stiintifica
proprie, analizeaza eficienta sistemului sanctionator si pune la dispo-
zitia politicii penale propriile constatari si propuneri ce vizeaza perfec-
tionarea cailor si mijloacelor de prevenire si combatere a criminalitatii.
b) Legatura cu criminologia. Criminologia pune la dispozitia stiintei
dreptului executional penal o serie de observatii, constatari si teorii
stiintifice cu privire la cauzele criminalitatii, la tipologia infractionala,
prevenirea criminalitatii si tratamentul delincventilor în penitenciar si în
afara acestuia.
Criminologia elaboreaza studii cu privire la trasaturile specifice ale
unor categorii de infractori, de care dreptul executional penal tine
seama în procedura de repartizare si în tratamentul condamnatilor în
penitenciar si în afara acestuia.
Dreptul executional penal se foloseste de studiile criminologice în
organizarea executarii sanctiunilor penale si, totodata, aplica recoman-
darile criminologice pentru combaterea cauzelor sociale si individuale
ale savarsirii infractiunilor.
Stiinta dreptului executional penal verifica prin punerea în practica
valabilitatea acestei teorii si, totodata, ofera criminologiei o importanta
baza de date si observatii stiintifice.
c) Legatura cu stiinta penitenciara si cu penologia. Stiinta peniten-
ciara are ca obiect exclusiv pedepsele privative de libertate, în timp ce
penologia are ca obiect toate pedepsele, regulile de executare si meto-
dele utilizate pentru punerea lorîn executare.
Penologia ofera stiintei dreptului executional penal date, informatii,
idei despre natura si functiile pedepselor, despre modul de executare a
pedepselor si eficienta acestora, în timp ce aceasta ofera puncte de
vedere asupra tuturor sanctiunilor de drept penal si, implicit, a posi-
bilitatilor de înlocuire a unor sanctiuni cu altele1.
Penologia studiaza evolutia pedepselor, aparitia de noi sanctiuni de
drept penal, propunând dreptului executional penal schimbari în
1
9
sistemul executional, în scopul unei eficace aparari antiinfractionale si

al unei perfectionari a conceptiei de reeducare a condamnatilor.
Stiinta penitenciara studiaza organizarea sistemului penitenciar,
regimul de viata al condamnatilor în penitenciar si eficienta activitatii
de reeducare asupra acestora.
Prin intermediul unor anchete sociale si psihologice, stiinta peniten-
ciara examineaza efectul regimului de executare a pedepselor privative
de libertate asupra condamnatilor. Astfel, s-au desprins concluzii impor-
tante cu privire la efectul daunator al regimului celular asupra adaptarii
si reintegrarii sociale a celui condamnat, dar si influentele negative ale
condamnatilor recidivisti asupra celor primari în regimul de detentie
comuna.
9. Izvoarele dreptului execufional penal. Prin izvor al dreptului exe-

cutional penal se Tntelege actul normativ care stabileste principii, reguli,
modalitati de executare a sanctiunilor de drept penal.
Un prim izvor îl constituie legea fundamentals, Constitutia, care sta-
bileste cadrul general al organizarii si functionarii autoritatilor statului,
drepturile si îndatoririle fundamentale ale cetatenilor.
Un al doilea izvor este Codul penal care, în conformitate cu prin-
cipiul legalitatii incriminarii, prevede care fapte constituie infractiuni,
pedepsele ce se aplica infractorilor si masurile care se pot lua în cazul
savarsirii acestor fapte.
Codul penal este, asadar, sediul materiei în ceea ce priveste regle-
mentarea tuturor sanctiunilor de drept penal: pedepsele, masurile edu-
cative si masurile de siguranta.
Astfel, Codul penal contine prevederi referitoare la scopul pedepsei,
regimul general al executarii pedepsei, regimul general al executarii
pedepsei, regimul general de detinere a condamnatilor, liberarea
conditionata etc.
Un al treilea izvor este Codul de procedura penala, care prevede o
serie de reguli de punere în executare a sanctiunilor de drept penal.
Codul de procedura penala contine prevederi referitoare la punerea
în executare a pedepselor principale, a pedepselor complementare, a
masurilor de siguranta, precum si dispozitii privind revocarea sau anula-
rea suspendarii executarii pedepsei, amânarea executarii pedepsei,
întreruperea executarii pedepsei, Tnlaturarea sau modificarea pedepsei.
10
În sfarsit, Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor si a

masurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal si
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/20061 reglementeaza în mod
detaliat regimul de executare a pedepselor, drepturile si obligatiile
persoanelor care executa aceste sanctiuni.
10. Principiile dreptului execujional penal. Principiile fundamental

ale fiecarei ramuri a dreptului sunt trasaturi definitorii pentru autonomia
acelei ramuri în cadrul sistemului de drept2.
Aceste principii au caracter de generalitate, în sensul ca se reflecta în
toate institutiile si normele care constituie ramura de drept.
Dreptul executional penal se Tntemeiaza pe o serie de principii care
orienteaza si directioneaza întreaga activitate de executare a sanctiu-
nilor de drept penal.
Pe langa principiile fundamentale, care sunt reguli de drept cu
aplicatiune generala si absoluta, în doctrina se face vorbire de principii
generale, cu larga incidents, dar derivate din principiile fundamentale si
subordonate acestora, si principii institutional, aplicabile numai în
cadrul institutiilor la care se refera3.
A. Principii fundamentale. a) Principiul legalitatii este un principiu

fundamental al legislatiei noastre penale, fiind consacratîn art. 2 C. pen.,
în art. 2 C. proc. pen. si în art. 1 din Legea nr. 275/2006 privind execu-
tarea pedepselor si a masurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal.
Principiul legalitatii enuntat în lucrarea lui Cesare Beccaria, Despre
infractiuni si pedepse, a fost înscris în Declaratia drepturilor omului si
ale cetateanului din anul 1789, reafirmat în Declaratia universala a
drepturilor omului adoptata de Adunarea Generala a ONU la 10
decembrie 1948, fiind în prezent consacrat de legislatiile penale ale
tuturor statelor.
Întreg procesul penal este dominat de principiul legalitatii, de la
incriminarea faptelor care constituie infractiuni si a sanctiunilor apli-
cabile în cazul savarsirii acestor fapte, pana la executarea sanctiunilor
aplicate.
1
Aprobat prin H.G. nr. 1897/2006 (M. Of. nr. 24 din 16 ianuarie 2007).
2
C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All, Bucuresti, 1996, p. 47.
3
Ibidem.
11
10 Drept executional penal
Din consacrarea sa în domeniul executarii sanctiunilor trebuie sa

Tntelegem ca nicio sanctiune nu se executa în mod arbitrar, ci numai în
conditiile prevazute de lege.
Principiul legalitatii incriminarii si a pedepselor impune descrierea
exacta a conduitei incriminate si a sanctiunilor aplicate, reglementarea
amanuntita a regimului de executare a sanctiunilor.
Totodata, principiul legalitatii obliga la interpretarea stricta a dispo-
zitiilor penale, evitându-se o extindere a legii la fapte sau situatii care
nu au fost prevazute de legiuitor.
b) Principiul individualizarii pedepselor si a celorlalte sanctiuni
penale consacrat de art. 14 si art. 27 din Legea nr. 275/2006 are în
vedere ca sanctiunile trebuie adaptate în raport de individ, în raport de
conduita, vârsta, starea de sanatate si posibilitatile de reintegrare sociala
ale persoanei condamnate.
Numai printr-o buna individualizare se poate realiza scopul aplicarii
sanctiunii: reeducarea condamnatului, reinsertia sociala a acestuia si
prevenirea savarsirii altor infractiuni.
Principiul individualizarii pedepselor si a celorlalte sanctiuni penale
se aplica atat pedepselor principale, cât si pedepselor complementare,
masurilorde siguranta si masurilor educative.
c) Principiul umanismului si al respectarii demnitatii umane este
consacrat de art. 4 din Legea nr. 275/2006, potrivit caruia „se interzice
supunerea unei persoane aflate în executarea unei pedepse la tortura, la
tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente".
Regimul de executare a pedepsei nu trebuie sa provoace con-
damnatului alte suferinte, fizice sau morale, în afara celor pe care
pedeapsa Tnsasi le determina prin natura ei.
Principiul umanismului strabate dreptul penal de la elaborarea
normelor la aplicarea lor si pana la executarea sanctiunilor.
În executarea pedepselor sunt interzise tortura, tratamente aplicate
prin cruzimi si care au efect distructiv asupra personalitatii condamna-
tului.
B. Principii generale. a) Principiul executabi l itatii exprima exigenta

ca orice condamnare la o sanctiune penala, pronuntata printr-o hotarare
judecatoreasca definitiva, trebuie pusa în executare.
12
11
Principiul executabilitatii confera fermitate întregului proces penal,

executarea hotararii fiind ultima parte a procesului penal, fara de care
activitatea organelor judiciare ar fi lipsita de finalitate.
În caz contrar, hotararea judecatoreasca ar fi lipsita de eficienta si
s-ar pune în pericol ordinea de drept.
b) Principiul obligativitatii consacra regula ca executarea unei hota
râri penale în cuprinsul careia exista o condamnare la o sanctiune pena-
la este obligatorie atât pentru organele de stat competente, cât si pentru
condamnati.
Altfel spus, organele specializate ale statului au obligatia sa puna în
executare hotararile penale, iar condamnatii au obligatia sa suporte
executarea acestor hotarari.
Principiul obligativitatii deriva din continutul raportului juridic
executional penal, care confera fiecarei parti drepturi si obligatii
specifice acestui raport.
c) Principiul jurisdictionalitatii exprima cerinta ca punerea în execu
tare a hotarari lor judecatoresti penale si desfasurarea executarii sanctiu-
nilor penale sa se faca numai sub supravegherea si controlul unei
instante de judecata, numita instanta de executare.
Acest principiu este o garantie a respectarii drepturilor si libertatilor
persoanei, a Tnlaturarii oricaror aspecte ce tin de arbitrar, a asigurarii
impartialitatii organelor specializate care pun în executare hotararile de
condamnare.
d) Principiul continuitatii are în vedere ca o sanctiune odata pusa în
executare, trebuie continuata si dusa pana la capat, pana la executarea
completa, în caz contrar stirbindu-se autoritatea si seriozitatea execu
tarii unei sanctiuni penale1.
Întreruperea sau suspendarea executarii pedepsei nu se poate realiza
decât în conditiile prevazute de lege si numai în baza unei hotarari a
unei instante judecatoresti.
11. Raportul juridic executional penal. Consideratii prealabile. În

doctrina s-au exprimat mai multe opinii cu privire la existenta raportului
juridic de drept executional penal.
Într-o prima opinie, s-a afirmat ca raportul juridic penal de conflict
constatat prin hotararea judecatoreasca dureaza pana la executarea
completa a pedepselor aplicate de instanta judecatoreasca. Dar, odata
13
cu punerea în executare a hotararii judecatoresti de condamnare, apar

raporturi juridice de drept executional penal prin care se realizeaza
continutul raportului substantial de conflict1.
Potrivit acestui punct de vedere, raportul juridic penal de conflict
include si raportul juridic executional penal, ca raport derivat din
raportul juridic penal.
Într-o alta opinie, s-a subliniat ca raportul juridic penal parcurge mai
multe etape: a) aceea a definitivarii raportului juridic penal prin apli-
carea sanctiunilor penale; b) aceea a executarii sanctiunilor penale;
c) etapa postexecutorie, când pentru cel condamnat mai exista inter-
dictii si decaderi din drepturi. Asadar, raportul juridic penal are ca
moment initial definitivarea prin aplicarea sanctiunilor penale si un
moment final, terminarea executarii sanctiunilor penale: etapa exe-
cutarii sanctiunilor penale ar intra, potrivit acestei opinii, în compo-
nenta raportului juridic penal2.
În sfarsit, s-a exprimat si o alta opinie, la care achiesam, ca dreptul
executional penal reglementeaza relatii sociale distincte de relatiile
sociale de tragere la raspundere penala si ca se creeaza, implicit, pre-
misele nasterii si existentei unui raport juridic executional penal odata
cu savarsirea unei fapte penale. Acest raport se particularizeaza fata de
raportul juridic penal în momentul aplicarii unei sanctiuni penale.
Chiar daca este un raport juridic derivat din raportul juridic penal,
raportul juridic executional penal are trasaturi caracteristice proprii, un
continut distinct, ceea ce îi confera o existenta separata de raportul
juridic executional penal, cu trasaturi caracteristice proprii3.
12. Notiune $\ trasaturi caracteristice. Raporturile juridice penale pot

fi definite ca relatii de aparare sociala reglementate prin normele
dreptului penal.
Raportul juridic executional penal consta în relatiile sociale de exe-
cutare a sanctiunilor de drept penal reglementate prin normele juridice
1
C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generals, Ed. Universul
Juridic, Bucuresti, 2007, p. 75; a se vedea si C. Bulai, Drept penal. Partea generals,
vol. I, T.U.B., 1979, p. 129.
2
M. Zolyneak, Drept penal. Partea generals, Universitatea „ Al. I. Cuza", lasi,
1977, p. 129-133.
3
I. Oancea, Drept penal. Partea generals, Ed. Didactics si Pedagogics, Bucuresti,
1971, p. 44.
14
13
executional penale, relatii dintre organele de stat specializate si con-

damnat, potrivit carora statul, prin organe speciale, are dreptul de a-l
pune pe condamnat sa execute pedeapsa ori o alta sanctiune de drept
penal, aplicata printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, iar con-
damnatul are obligatia de a executa acea pedeapsa1.
Raportul juridic executional penal este determinat si derivat din
raportul juridic penal2.
Acest raport ia nastere odata cu savarsirea unei infractiuni si
continua cu tragerea la raspundere penala si executarea sanctiunii, pana
când sanctiunea este executata sau considerata ca executata.
Odata cu începerea executarii pedepsei se naste raportul juridic
executional penal.
Raportul juridic executional penal are un obiect de reglementare
propriu, reprezentat de relatiile de executare a sanctiunilor de drept
penal, diferite de relatiile sociale de tragere la raspundere penala.
Punerea în executare a sanctiunilor de drept penal se face dupa
norme proprii de catre organe special prevazute de lege.
Raportul juridic penal si raportul juridic executional penal nu se
confunda, ci Tsi pastreaza individualitatea.
În cadrul acestor raporturi se realizeaza continutul raportului
substantial de conflict, care dureaza pana la executarea completa a
pedepselor aplicate de instanta judecatoreasca sau pana la interventia
vreunei cauze care Tnlatura executarea pedepsei (gratiere, amnistie) ori
executarea efectiva a acesteia (liberare conditionata)3.
13. Elementele raportului juridic executional penal

A. Subiectii raportului juridic executional penal sunt statul, repre-
zentat de organele cu atributii de executare a sanctiunilor de drept
penal, pe de o parte, si condamnatul, pe de alta parte.
În cadrul raportului juridic executional penal subiectii au o calitate
specials, deosebita de cea Tntalnita în cadrul altor raporturi juridice.
Statul este reprezentat de organe specializate: administratia locului
de detinere, în cazul pedepselor privative de libertate, organele de exe-
cutare fiscala, în cazul amenzii, alte organe specializate, în cazul
masurilorde siguranta si al masurilor educative.
1
C. Bulai, Drept penal, p. 113; a se vedea si idem, Manual de drept penal, p. 75.
2
3
C. Bulai, Manual de drept penal, p. 75.
15
Condamnatul este cel care a detinut succesiv calitatile de învinuit si

inculpat si asupra caruia s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca defini-
tiva, care a constatat vinovatia sa si l-a condamnat la executarea unei
sanctiuni de drept penal.
Atât statul, reprezentat de organele specializate, cât si condamnatul
au drepturi si obligatii specifice diverselor etape ale raportului juridic
executional penal.
B. Continutul raportului juridic executional penal este format din

totalitatea drepturilor si obligatiilor fiecarei parti.
Organul de stat are dreptul sa pretinda condamnatului o anumita
conduita, si anume aceea de a executa sanctiunea care i-a fost aplicata
de instanta de judecata. Drepturile organului de executare continua si
pe parcursul executarii sanctiunii, când poate pretinde celui condamnat
sa fie disciplinat, sa participe la programul educativ etc.
Organele specializate ale statului au dreptul sa ceara persoanei cu
care se afla în raporturi juridice executionale - condamnatului - înce-
perea executarii sanctiunii. Pe parcursul executarii acesteia au, de
asemenea, dreptul de a impune o anumita conduita, de a controla
modul de executare, de a consemna date privind executarea sanctiunii
si comportamentul condamnatului etc.
Evident, fiecarui drept îi corespunde o obligatie: organele speciali-
zate ale statului Tnsarcinate cu executarea sanctiunii trebuie sa se înscrie
strict în limitele raportului juridic executional penal, sa respecte perso-
nalitatea condamnatului, sa nu aduca atingere demnitatii umane, sa nu
uzeze de mijloace umilitoare, dezonorante, sa acorde toate drepturile
pe care legea le garanteaza celui condamnat etc.
Condamnatul are obligatia sa desfasoare anumite actiuni sau inac-
tiuni cuprinse în sanctiunea aplicata si pe care i le cere organul de
executare.
Potrivit legii, condamnatul este tinut sa execute sanctiunea la care a
fost condamnat prin hotarare judecatoreasca definitiva, adica sa Tnceapa
executarea sanctiunii, iar pe parcursul executarii sa se conformeze
regulilor de executare, sa fie disciplinat, respectuos, staruitor în munca
si sa dea dovezi de îndreptare, pentru ca sanctiunea are ca principal
scop reeducarea celui condamnat.
16
15
De asemenea, si condamnatul are drepturi: sa execute sanctiunea în

conditii legale, cu garantarea dreptului la hrana, la odihna, la asistenta
medicala etc.
C. Obiectul raportului juridic executional penal coincide cu obiectul

drepturilor si obligatiilor care formeaza continutul raportului juridic.
Organul de executare are dreptul de a cere executarea pedepsei, iar
condamnatul are obligatia de a executa acea pedeapsa.
Altfel spus, prin obiect al raportului juridic executional penal Tntele-
gem actiunea la care este îndrituit subiectul activ si cea de care este
tinut subiectul pasiv. Deci, obiectul raportului juridic executional penal
este conduita parti lor1.
14. Formarea, modificarea si stingerea raporturilor juridice execu-

tional penale. Faptul constitutiv de raport juridic executional penal este
judecata în ultima instanta a celui condamnat la fond pentru savarsirea
unei infractiuni.
Hotararea judecatoreasca definitiva reprezinta temeiul de drept al
raportului juridic executional penal.
Sub aspect procedural, punerea în executare se face pe baza unui
mandat emis de instanta de executare.
Faptul modificator de executare a unei sanctiuni este acea
împrejurare, stare recunoscuta de lege care poate produce modificari
ale executarii unei pedepse ori a unei alte sanctiuni penale, cum ar fi un
act de gratiere sau savarsirea unei infractiuni în termenul de încercare,
în cazul liberarii conditionate ori al executarii pedepsei la locul de
munca, care conduce la revocarea acestora.
Fapte extinctive de executare a unei pedepse sunt faptele mentionate
de lege prin care se sting obligatia si dreptul referitor la executarea unei
pedepse: executarea efectiva si completa, amnistia sau gratierea.
1
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editura si presa ,,Sansa" SRL, Bucuresti,
1993, p. 89.
17
Titlul al II-lea
Sanctiunile de drept penal
Capitolul I
Fundamentul dreptului de a pedepsi
15. Evolutia notiunii de pedeapsa. Perioada moderna este dominata

de doua mari conceptii care au influentat major gândirea juridica: teoria
dreptului natural, dupa care dreptul în genere Tsi gaseste originea în
raporturile de convietuire sociala, si teoria contractului social, potrivit
careia oamenii, în stare naturala fiind liberi, renuntand la libertatea pe
care o aveau pana atunci, au acceptat sa se supuna unor reguli ale vietii
colective1.
Aparute într-un interval de timp de doua decenii, lucrarile lui
Montesquieu, De l'esprit des lois (1748), J.-J. Rousseau, Du contrat
social (1762), si C. Beccaria, Dei delitti e delle pene (1764), au naruit
fundamentele dreptului penal medieval, constituindu-se în pilonii
dreptului penal clasic.
Marile principii ale dreptului penal, ca: legalitatea infractiunilor si a
pedepselor, egalitatea, personalitatea, moderatia, inevitabilitatea si
promptitudinea pedepselor, prezumtia de nevinovatie, Tsi gasesc
sorginteaîn lucrarile reprezentantilor scolii clasice2.
Scoala clasica a realizat o analiza profunda a infractiunii si a
elaborat un sistem echilibrat de norme represive, dar în conceptia sa
infractiunea si pedeapsa sunt entitati juridice abstracte, pe care le
cerceteaza izolat de persoana infractorului si de mediul în care s-a
comis fapta, pedeapsa trebuie sa fie strict gradata în raport cu gravitatea
infractiunii, iar fundamentul responsabilitatii este liberul arbitru.
1
V. Dongoroz, Drept penal. Partea generals, Bucuresti, 1939, p. 47.
2
C. Sima, Masurile de siguranta Tn dreptul penal contemporan, Ed. All Beck,
Bucuresti, 1999, p. 6.
18
17
Aparitia lucrarii lui Cesare Lombroso, L'uomo delinquente, în 1876,

marcheaza o data memorabila Tn istoria stiintelor penale, dupa cum
remarca Marc Ancel1.
Lombroso aplica problemei penale metodele stiintelor naturii si
substituie studiului abstract al infractiunii studiul concret al delincven-
tului examinatcu mijloacele observatiei clinice.
Din aceasta perspectiva, scoala pozitivista reprezentata de Cesare
Lombroso, Enrico Ferri si Raffaele Garofalo nu vorbeste de pedeapsa în
sensul clasic al termenului, ci numai de o masura de aparare sociala.
Pedeapsa este conceputa într-o perspectiva de prevenire, fara
componentele traditionale de reprobatiune morala.
Conceptia pozitivista a marcat orientarea protectiei colectivitatii în
raport cu orice alte considerente.
Apararea sociala pozitivista cerea eliminarea sistematica a perico-
lului criminal.
Reprezentantii scolii pozitiviste si-au exprimat preocuparea pentru
elaborarea unui sistem de masuri preventive, potrivit unui vechi adagiu
care arata ca „este mai bine sa previi decât sa vindeci".
Scoala pozitivista preconizeaza aplicarea fata de criminali de masuri
de aparare.
Aceste masuri, care au fost numite ulterior ,,masuri de siguranta", se
disting de pedepse prin absenta scopului aflictiv (nefiind o retribuire a
responsabilitatii morale, prin durata nedeterminata si prin modalitatile
de aplicare).
Lupta dintre scoala clasica si scoala pozitivista a fost urmata de
unele Tncercari de apropiere care au dat nastere unor doctrine hibride,
cunoscute sub denumirea de curente eclectice, care au împletit
conceptiile filosofice ale scolii clasice si în special credinta în liberul
arbitru cu anumite concluzii practice ale pozitivistilor: necesitatea de a
individualiza pedeapsa si de a crea masuri de prevenire alaturi de
masurile represive.
Un rol important în evolutia conceptiei despre pedeapsa l-a avut
Uniunea Internationala de Drept Penal, Tnfiintata în 18892.
Aceasta nu si-a propus sa rezolve problema filosofica a liberului
arbitru si a determinismului, ci s-a lasat ghidata de datele experientei,
cel mai bun sistem de politics penala fiind cel care da cele mai bune
1
M. Ancel, Le centenaire de l'uomo delinquente, RSC, 1977, p. 285.
2
Pentru detalii, a se vedea C. Sima, op. cit., p. 15.
19
rezultate în practica. Pedeapsa nu trebuie sa aiba un singur scop, ci

trebuie sa tinda, dupa caz, la intimidare, expiatiune, reparatie, ame-
liorare; trebuie sa fie adaptata exigentelor rezult ând din conditiile
personale si sociale ale delincventului.
Într-o remarcabila sinteza, profesorul V. Dongoroz arata ca toate
conceptele formulate de-a lungul veacurilor pot fi grupate în jurul a
doua mari principii si trei categorii de teorii:
a) teorii absolute, care au baza principiul ca represiunea Tsi este siesi
scop, adica pedeapsa intervine fiindca oricine a facut un rau, trebuie la
rândul sau sa sufere un rau: „punitur quia peccatum est ”;
b) teorii relative, care au la baza principiul ca represiunea nu poate
sa intervina pentru ea Tnsasi, ci trebuie sa aiba un scop determinat,
adica acela de a împiedica alte rele în viitor: „punitur ut ne peccetur".
c) teorii mixte sau eclectice, care au la baza fie ambele principii
specifice teoriilor absolute si relative, fie unul dintre aceste principii, dar
atribuie represiunii mai multe finalitati.
Astfel, întâlnim teorii care Tmbina principiul teoriilor absolute cu
principiul teoriilor relative - „ punitur quia peccatum est et ut ne
peccetur" — si teoria care Tmbina doua sau mai multe dintre finalitatile
preconizate de teoriile relative, atribuind represiunii un rol complex, de
1
amendare si intimidare sau de amendare si aparare sociala .
O puternica influenta asupra penologiei contemporane a exercitat
aparitia lucrarii profesorului Marc Ancel, La D éfense sociale nouvelle 2.
Noua aparare sociala s-a dorit a fi nu un studiu dogmatic, ci o miscare
de opinie, o miscare de reforma care cauta sa promoveze o noua
3
politics penala inspirata din traditia crestina si umanista . Noua aparare
sociala ataca doua fronturi: se opune juridismului scolii clasice, sistem
abstract în care persoana delincventului era complet stearsa, si nu
pastreaza decat principiul infractiunilor si pedepselor. Din pozitivism
retine necesitatea asezarii politicii penale pe baze stiintifice, pe un
studiu sistematic si rational al delincventului si delincventei; dar, în timp
ce pozitivismul avea în vedere în mod special protectia societatii si
considera neglijabile efectele pe care masurile de protectie le aveau
asupra persoanei delincventului, noua miscare pune accentul pe dublul
aspect al apararii sociale, care nu poate fi doar o protectie brutala si
1
V. Dongoroz, op. cit., p. 50.
2
M. Ancel, La defense sociale nouvelle, Ed. Cujas, Paris, 1954.
3
Ch. Germain, Élements de science pénitentiaire, Ed. Cujas, Paris, 1959, p. 16.
20
19
autoritara a comunitatii, ci în egala masura o protectie a individului ca

membru al comunitatii.
Primul congres al ONU pentru prevenirea criminalitatii si tratamen-
tul delincventilor, care s-a desfasurat la Geneva în 1955, a votat o rezo-
lutie care stabileste cu claritate scopul pedepsei: scopul si justificarea
pedepselor si masurilor privative de libertate sunt de a proteja societatea
contra crimei. Un asemenea scop nu poate fi atins daca perioada de
lipsire de libertate este folosita pentru a obtine pe cât posibil transfor-
marea condamnatului, astfel încât acesta, odata eliberat, sa fie nu numai
dornic, ci si capabil sa traiasca Tn respectul fata de lege si sa se îngri-
jeasca de interesele sale.
16. Evolutia sistemului penitenciar în România. Pana la aparitia

pravilelor lui Vasile Lupu în Moldova (1646) si Matei Basarab în Tara
Romaneasca (1652) nu au existat codificari penale cu caracter de
generalitate.
Ca în toata Europa, pana la aparitia celebrei lucrari a lui Cesare
Beccaria, Dei delitti e delle pene (1764), legiuirile vremii purtau o
puternica amprenta medievala.
Cronicile relateaza despre aplicarea unor pedepse ca scoaterea
ochilor, taierea capului, spânzurarea, punerea la plug, arderea în foc,
legarea de cozile cailor, ocna, surghiunul, orbirea, taierea unui membru
al corpului, însemnarea cu fierul rosu, bataia cu toiege, închisoarea,
confiscarea averii etc.
Locurile de executare a pedepselor erau diverse, de la beciurile
domnesti pana la ocnele din care se exploata sarea, toate fiind sub
autoritatea marelui armas.
Surghiunitii erau trimisi cu porunca la una dintre manastirile
Margineni, Snagov, Dintr-un Lemn, Cernica, Arnota, Secu etc.
Catre sfarsitul veacului al XVIII-lea, sub influenta ideilor beccariene
care strabateau Europa, au început sa se aplice primele masuri de
reforma în închisorile din Tarile Române. Nicolae Mavrogheni, prin
porunca domneasca, a stabilit ca femeile sa fie închise separat de
barbati, iar cei arestati preventiv sa fie cât mai curând judecati.
21
Alexandru Moruzzi a introdus munca obligatorie, iar Mihail Sutu a

cerut sa i se prezinte saptamanal un raport privind situatia celor aflati în
închisori 1.
Aparitia Regulamentelor Organice, la 1831 în Muntenia si 1832 în
Moldova, a însemnat un important pas înainte, pentru ca au impus
reglementari unitare ale locurilor de executare a pedepselor în cele
doua tari rom âne.
Au fost prevazute masuri privind încarcerarea, liberarea, escortarea
si disciplina în închisori, iar munca de reeducare era Tncredintata
preotilor.
Fiecare închisoare era Tnzestrata cu infirmerie, batranii si bolnavii
puteau fi propusi pentru liberare, iar din beneficiul muncii detinutilor
1/3 revenea condamnatilor, iar 2/3 erau destinate Tntretinerii lor în
cadrul locului dedetinere 2.
În Tara Romaneasca erau sase temnite, la Bucuresti, Craiova,
Giurgiu, Braila, Telega si Ocnele Mari, si în afara acestora mai
functionau 14 închisori dejudete.
În Moldova functionau 13 temnite de judet, un „ criminal" la lasi,
arestul politic si o temnita de munca silnica la T ârgu Ocna.

Prima masura moderna de organizare a închisorilor în Rom ânia a
fost Tnfiintarea Serviciului închisorilor prin Regulamentul aprobat prin
Decretul domnesc nr. 630 din 11 august 1862, intrat în vigoare la 1
octombrie 1862.
Regulamentul prevedea închisori preventive, corectionale, de
recluziune la munca silnica pe viata si pe timp limitat, de recluziune la
munci silnice mai usoare, de recluziune pentru femei si corectionale
pentru nev ârstnici de la 8 la 20 ani.
Stabilimentele de binefacere erau organizate pentru barbati infirmi
cersetori, pentru femei infirme cersetoare, pentru cersetori valizi si
pentru orfani nev ârstnici.
Desi Regulamentul închisorilor din anul 1862 a reprezentat un
progres important, se simtea nevoia unei noi organizari a închisorilor,
fapt realizat prin Legea asupra regimului închisorilor din anul 1874.
1
P. Zidaru, Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor si a masurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Ed. Hamangiu, Bucuresti,
2007, p. 62.
2
O. Pop, Drept penitenciar, Ed. Mirton, Timisoara, 2001, p. 1 74.
22
Sanctiunile de drept penal 21
Acest act normativ prevedea închisori de preventie si de osanda si statua

principiul separarii condamnatilor numai petimpul noptii.
Legea prevedea si Tnfiintarea de închisori pentru recidivisti, care erau
supusi regimului separatiunii de zi si de noapte.
Recidivistii care depaseau vârsta de 70 de ani nu mai erau supusi
regimului celular.
Cheltuielile necesare închisorilor de corectie, recluziune si munca
silnica erau trecute în Registrul statului, iar cele ale arestatilor preventivi
în seama judetelor. Toate închisorile si aresturile preventive judetene
functionau sub autoritatea Ministerului de Interne; iar în anul 1914
acestea au trecut sub autoritatea Ministerului de Justitie.
Lipsa de fonduri a împiedicat construirea unor penitenciare noi.
Conditiile materiale dificile au împiedicat aplicarea principiilor siste-
melor penitenciare moderne.
Cu toate acestea, se remarca preocuparea pentru desfasurarea activi-
tatilor educative care sa faca mai usoara reintegrarea condamnatului în
societate: s-au introdus Tnvatatura de carte, instructiunea religioasa,
lucrul în ateliere, accesul la biblioteci.
Ideile scolii pozitiviste si tezele Uniunii Internationale de Drept
Penal care au pus în evidenta functia preventiva a pedepsei au deter-
minat Tnfiintarea unei Comisii de elaborare a proiectului de lege privitor
la organizarea penitenciarelor si institutiilor de preventie.
Proiectul a fost adoptat de Corpurile Legiuitoare în 1929 si a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1930.
Legea avea ca principiu de baza redresarea morala si fizica,
instruirea si pregatirea profesionala a indivizilor care executa pedepse
sau masuri de prevenire.
Individualizarea sau adaptarea la individ a regimului de executare a
pedepselor si a masurilor de prevenire constituia, de asemenea, un
principiu fundamental, în acord cu toate reglementarile moderne.
Evident, individualizarea presupune repartizarea condamnatilor pe
grupuri cu caracteristici comune.
Astfel, dupa ce se realiza o prima separare a condamnatilor pe sexe,
adultii erau separati de minori, iarîn cadrul adultilor se facea distinctie
între cei aflati la prima condamnare si cei care aveau mai multe con-
damnari.
23
În cadrul acestei ultime categorii erau separati infractorii ocazionali

de infractorii de obicei, care au dovedit perseverenta Tn activitatile
infractionale.
Repartizarea condamnatilor pe grupuri se facea pe baza unui
examen psihofizic, ceea ce a determinat Tnfiintarea, pe langa peni-
tenciare si institute de preventie, a unor laboratoare de antropologie,
care aveau si o anexa psihiatrica si care consemnau observatiile
efectuate asupra condamnatilor într-un dosar antropologic.
S-a prevazut clasificarea detinutilor în mai multe categorii de
disciplina, cu posibilitatea trecerii dintr-o categorieîn alta.
Legea a acordat importanta cuvenita educatiei în penitenciare si în
institutele pentru minori, statornicind principiul instructiei obligatorii
pentru detinutii si internatii minori, dar si pentru adultii care nu absolvi-
sera Tnvatamantul primar.
Alaturi de instructia primara, s-a acordat un rol important educatiei
religioase ca baza a comportamentului etic si s-a introdus, totodata,
educatia fizica drept mijloc de mentinere a starii de sanatate a con-
damnatilor.
Munca a fost considerata un mijloc de consolidare a procesului de
reeducare pe care trebuie sa îl parcurga condamnatii, asigurând în
acelasi timp o readaptare la viata libera în conditii de onestitate.
În lege s-au prevazut cotele Tmpartirii beneficiului muncii condam-
natilor în trei parti diferentiate din punct de vedere al cuantumului: o
parte cuvenita statului, alta parte cuvenita victimei care nu a obtinut
despagubiri si o parte condamnatului.
Legea a mai prevazut un sistem de sanctiuni si recompense, precum
si masuri demtretinere, igiena si sanatate.
Pentru minori s-au creat institute corectionale destinate celor con-
damnati la o pedeapsa, institute de educatie fortata destinate minorilor
care au savarsit infractiuni fara discernamant si institute de protectie
pentru minori abandonati, vagabonzi, retardati, cu comportament
necorespunzator, care nu au savarsit infractiuni.
17. Notiunea de pedeapsa. Pedeapsa este o sanctiune specifica drep-

tului penal, chiar daca termenul este folosit si în afara dreptului penal, si
reprezinta cea mai importanta categorie de sanctiuni de drept penal.
Pedeapsa intra în categoria sanctiunilor represive, spre deosebire de
masurile de siguranta, care sunt masuri preventive. Ea este destinata sa
24
23
puna capat activitatii infractionale si sa determine o schimbare a

mentalitatii infractorului.
Totodata, pedepsele sunt sanctiuni de baza, în sensul ca, ori de câte
ori legea incrimineaza o fapta, trebuie sa prevada ca sanctiune o
pedeapsa.
Din cele mai vechi timpuri pedeapsa a fost o sanctiune asociata cu
ideea de razbunare: victima era aceea care, actionand sub imperiul
iritarii provocate de ofensa ori vatamarea care i-a fost cauzata, provoaca
la rândul sau autorului o suferinta. Mai târziu, oamenii s-au grupat si
s-au supus unei autoritati comune, care intervenea în disputele indivi-
duale, cu grija de a respecta ordinea în cadrul grupului si de a asigura
pacea tuturor.
Justitia privata a disparut cu timpul, transformându-se în justitia
clanului, tribului, cetatii, statului1.
18. Sanctiunile de drept penal. Sanctiunile de drept penal sunt

masuri coercitive specifice dreptului penal, impuse de instanta de
judecata printr-o hotarare judecatoreasca, drept consecinta a savarsirii
unei infractiuni.
Sanctiunile de drept penal sunt un mijloc de restabilire a ordinii de
drept si de realizare a reglementarii juridice a relatiilor de aparare
sociala2.
Realizarea prin constrângere a ordinii de drept semnifica aplicarea si
executarea sanctiunilor de drept penal.
Daca în cadrul raporturilor de conformare sanctiunea constituie o
alternativa la conduita de conformare, în cadrul raporturilor conflictuale
sanctiunea apare ca element al acestora, mai exact constituind obiectul
lor3.
19. Caracteristicile sanctiunilor de drept penal. Sanctiunile de drept

penal au o puternica componenta coercitiva si, din acest motiv, se
poate spune ca au caracter represiv.
Sanctiunile de drept penal implica un regim coercitiv, anumite
privatiuni si, din acest motiv, au caracter represiv, fata de sanctiunile de
drept civil, care au caracter reparator.
1
R. Schmelck, G. Picca, op. cit., p. 4.
2
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 280.
3
Ibidem.
25
Totodata, prin faptul ca Tmpiedica savarsirea de infractiuni, sanctiu-

nile de drept penal au caracter preventiv.
În doctrina 1 s-a precizat ca sanctiunile de drept penal au caracter
necesar si inevitabil.
Procesul penal este guvernat de principiul oficialitatii, organele
judiciare av ând obligatia sa exercite din oficiu actiunea penala, cu
exceptia infractiunilor pentru care este prevazuta plangerea prealabila.
Odata stabilita raspunderea penala, aplicarea sanctiunii este inevitabila,
spre deosebire de sanctiunile extrapenale.
Si, în sfarsit, cea mai importanta caracteristica a sanctiunilor de drept
penal este aceea ca intervin exclusiv postdelictual. Aplicarea lor este
posibila numai ca urmare a savarsirii faptelor prevazute de legea
penala 2.
20. Clasificarea sanctiunilor de drept penal

A. Pedepsele sunt sanctiuni specifice dreptului penal, în sensul ca
fiecarei infractiuni trebuie sa Ti corespunda o pedeapsa. Chiar daca au
un caracter aflictiv, impun ând o restr ângere a libertatii si/sau a
drepturilor persoanei, scopul lor este apararea societatii de infractiuni si
prevenirea savarsirii de fapte penale. Pedepsele sunt singurele sanctiuni
cu caracter represiv, care printr-o actiune coercitiva si în acelasi timp
educativa tind sa determine o schimbare a mentalitatii antisociale a
condamnatului.
B. Masurile educative sunt sanctiuni care constau în masuri de refa-

cere sau corectare a procesului educativ, aplicabile exclusiv minorilor.
Masurile educative se Tntemeiaza pe teza ca savarsirea de infractiuni
de catre minori este rezultatul unor grave deficiente educative. Desi au
o components coercitiva, implic ând restrictii ale libertatii minorilor,
masurile educative sunt lipsite de caracter represiv. Aceste sanctiuni
sunt adecvate conditiilor psihofizice ale minorilor, cu personalitati în
curs de formare si susceptibili de influentare prin astfel de masuri.
C. Masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal cu caracter

exclusiv preventiv, care se iau fata de persoanele care savarsesc fapte
penale din cauza unei stari de pericol pe care acestea o prezinta si care
1
2
26
25
le-ar putea determina sa savarseasca alte fapte prevazute de legea penal a.

Scopul masurilor de siguranta este Tnlaturarea starii de pericol care
poate determina savarsirea de fapte antisociale.
Starile de pericol nu trebuie confundate cu pericolul social al infrac-
tiunii, întruc ât aceste stari de pericol nu tin de fapta, ci de persoana
faptuitorului si nu pot fi combatute prin aplicarea de pedepse, întruc ât
faptele nu tin de constiinta sau vointa faptuitorului. Masurile de
siguranta nu sunt conditionate de existenta raspunderii penale.
Capitolul al II-lea
Pedeapsa
21. Notiune. Pedeapsa este o sanctiune specifica dreptului penal,

desi în sens larg termenul este folosit si în alte domenii ale dreptului.
Am putea defini pedeapsa ca o masura coercitiva prevazuta de lege
pentru savarsirea unei infractiuni si aplicata de instanta judecatoreasca
printr-o hotarare definitiva.
22. Caracteristicile pedepsei. a) Pedeapsa este o masura de constrân-

gere. Orice pedeapsa presupune fie privarea de libertate si restr ângerea
unor drepturi, fie numai restr ângerea unor drepturi si este în masura sa
produca un disconfort, o suferinta, o stare de frustrare.
Constr ângerea este de esenta pedepsei si este impusa de necesitatea
apararii valorilor sociale vatamate sau puse în pericol prin infractiune.
Apararea societatii împotriva savarsirii de infractiuni, asigurarea
valorilor sociale ocrotite de lege sunt realizabile numai în cazul reactiei
prompte a organelor judiciare în situatia savarsirii unei infractiuni, iar
instrumentul este constr ângerea pe care o implica pedeapsa.
b) Pedeapsa este un mijloc de reeducare, întrucât regimul de exe-
cutare este Tnsotit de un proces educativ care Tsi propune sa influenteze
conduita viitoare a condamnatului.
De regula, privarea de libertate, restr ângerea unor drepturi sunt de
natura sa influenteze starea psihica a condamnatului în sensul evitarii
savarsirii unor fapte antisociale.
Constr ângerea rezultata din punerea în executare a pedepsei nu este
un scop în sine, ci este subsumata procesului educativ care trebuie sa
27
Tnsoteasca executarea oricarei pedepse si care are drept scop eliminarea

din constiinta condamnatului a recurgerii la fapte antisociale ca mijloc
de solutionare a tendintelor, nevoilor sau starilor conflictuale în care
s-ar afla acesta la un moment dat.
Caracterul coercitiv si caracterul educativ trebuie sa ramana împle-
tite organic pe tot parcursul executarii pedepsei, asigur ând succesul
acesteia: prevenirea savarsirii de noi infractiuni.
c) Pedeapsa se aplica în scopul prevenirii savarsirii de noi infrac -
tiuni. Prevenirea savarsirii de noi infractiuni este o trasatura esentiala a
pedepsei. Aceasta realizeaza o preventie speciala, împiedic ându-l pe
condamnat sa mai savarseasca infractiuni, si, totodata, induce o stare de
temere si altor persoane care ar fi tentate sa savarseasca astfel de fapte.
Prevenirea savarsirii de noi infractiuni exprima atat ratiunea pedep -
sei, c ât si aptitudinea acesteia de a determina transformarea constiintei
condamnatului. Pedeapsa nu poate fi conceputa decat în vederea
prevenirii savarsirii de noi infractiuni.
23. Scopul pedepsei. Pedeapsa fiind cel mai important mijloc de

realizare a scopului legii penale, si anume apararea împotriva infractiu-
1
nilor a ordinii de drept, scopul sau se identifica cu scopul legii penale .
Potrivit art. 52 alin. (1) C. pen., scopul pedepsei este prevenirea
savarsirii de noi infractiuni. Pedeapsa realizeaza scopul preventiei
generale at ât prin prevederea ei în legea penala, c ât si prin aplicarea
concreta asupra infractorului, prin caracterul sau de exemplaritate.
Pedeapsa trebuie sa raspunda necesitatii de aparare a societatii
împotriva infractiunilor.
Pedeapsa exercita o influenta generala si difuza asupra compor-
tamentului infractional at ât prin riscul pe care si-l asuma faptuitorul de a
fi prins, arestat si adus în fata instantei, c ât si ca urmare a conditiilor de
executare a pedepsei.
Pedeapsa realizeaza o preventie speciala asupra condamnatului,
împiedic ând recidiva. Îndeplinirea acestui obiectiv nu trebuie sa deter -
mine un regim de executare excesiv de sever, care sa îl faca pe
condamnat sa iasa din penitenciar mai agresiv dec ât a intrat sau sa îl
faca inapt fizic si psihic sa ocupe un loc util în societate.
1
Idem, p. 294.
28
27
Doctrina nu concepe azi o Tnmultire a suferintelor condamnatului, ci

o reducere a lor, nelasand sa subziste dec ât cele ce rezulta din natura
executarii pedepsei privative de libertate 1.
24. Functiile pedepsei. a) Functia de constr ângere. De esenta pedep

sei este impunerea unor privatiuni de ordin fizic si moral condam
natului, de natura a-i provoca o anumita suferinta.
Constr ângerea exclude suferinte fizice de genul torturii, muncii
fortate sau desfasurarii unor activitati care aduc atingere demnitatii
umane.
b) Functia de reeducare. Aceasta completeaza functia de constr ân
gere prin influenta directa si imediata pe care o are asupra celui con-
damnat, scoaterea sa din mediul în care si-a dus pana atunci existenta,
prin impunerea unor privatiuni, prin desfasurarea unor activitati edu
cative cu participarea activa a celui condamnat.
c) Functia de exemplaritate consta în influenta pe care o produce
asupra altor persoane aplicarea pedepsei condamnatului. Fermitatea cu
care este aplicata pedeapsa, dezaprobarea generala de care este Tnsotita
fapta si caracterul inevitabil al pedepsei influenteaza opinia publica.
d) Functia de eliminare este realizata prin scoaterea temporara a
celui condamnat din mediul social. În acest fel, societatea este ferita de
eventuala apetenta a celui condamnat pentru savarsirea de noi infrac-
tiuni, iar asupra celui condamnat se exercita influenta educativa a
pedepsei.
25. Categorii de pedepse

A. Dupa obiectul asupra caruia poarta:
a) pedepse corporale. În prezent, pedeapsa cu moartea mai exista
numai în unele sisteme de drept;
b) pedepse privative sau restrictive de libertate - constau în lipsirea
de libertate sau Tngradirea libertatii condamnatului: închisoarea,
interzicerea de a parasi localitatea etc.;
c) pedepse pecuniare - au ca obiect patrimoniul condamnatului:
amenda, confiscarea;
1
Ch. Germain, op. cit., p. 21.
29
d) pedepse privative sau restrictive de drepturi - se exercita asupra

drepturilor condamnatului, al caror exercitiu este suspendat pe diverse
termene;
e) pedepse morale - constau în dezaprobarea publica a infractorului
si a faptei sale: mustrarea, blamul public, afisarea hotararii de con-
damnare.
B. Dupa importanta atribuita pedepsei din punct de vedere functio -

nal:
a) pedepse principale - care pot fi stabilite si aplicate singure; fiecare
infractiune are prevazuta o pedeapsa principals, la care se pot alatura
pedepse complementare si accesorii;
b) pedepse complementare - se aplica de instanta de judecata, pe
baza legii, în completarea pedepsei principale;
c) pedepsele accesorii - sunt atasate de lege la pedeapsa principals,
ca un accesoriu al acesteia.
26. Pedepsele principale pentru persoana fizica sunt prevazute în

art. 53 C. pen.:
- detentiunea pe viata;
- închisoarea de la 15 zile la 30 de ani;
- amenda de la 100 lei la 50.000 lei.
Detentiunea pe viata a fost introdusa prin Decretul-lege nr. 6/1990,
înlocuind pedeapsa cu moartea.
Detentiunea pe viata este prevazuta alternativ cu pedeapsa închisorii
de 25 ani, cu exceptia infractiunilor de genocid pe timp de razboi
-art. 357 alin. (2) C. pen. - si tratamente neomenoase pe timp de razboi
-art. 358 alin. (4) C. pen., c ând este prevazuta ca pedeapsa unica.
Detentiunea pe viata nu se aplica persoanei care a împlinit 60 de ani
la data pronuntarii hotararii, iar daca cel condamnat a împlinit v ârsta de
60 de ani în timpul executarii pedepsei, detentiunea pe viata se înlo-
cuieste cu închisoarea pe timp de 25 ani.
În cazul minorilor, c ând legea prevede pentru infractiunea savarsita
pedeapsa detentiunii pe viata, se aplica închisoarea de la 5 la 20 ani,
potrivit art. 109 alin. (2) C. pen.
30
29
27. Functiile închisorii. a) Închisoarea este un mijloc de constr ân-

gere, pentru ca lipseste de libertate pe cel condamnat, asigur ându-i o
izolare de societate pe o durata de timp.
b) Închisoarea este un mijloc de reeducare, întruc ât, pe durata
executarii pedepsei, cel condamnat este obligat sa respecte ordinea si
disciplina locului de detinere si sa se supuna programului educativ.
c) Închisoarea este un mijloc de prevenire a savarsirii de infractiuni,
întruc ât, pe durata executarii pedepsei, cel condamnat este izolat de
mediul social si nu poate savarsi infractiuni de genul celor pe care le-a
savarsittn stare de libertate.
28. Regimul de executare a închisorii. Sunt cunoscute mai multe

regimuri de executare a pedepsei închisorii:
a) Regimul detinerii în comun a infractorilor de toate categoriile, fara
distinctii de varsta, sex, antecedente penale, gravitatea infractiunii etc.
Cei condamnati sunt detinuti în spatii comune, at ât ziua, c ât si
noaptea.
Avantajele acestui sistem constau în aceea ca presupune cheltuieli
mai reduse, este usor de organizat si suportabil pentru condamnati.
Dezavantajele constau în aceea ca faciliteaza contacte între con -
damnati de diferite categorii, care transforms penitenciarul într-o scoala
a crimei.
b) Regimul izolarii celulare (pennsylvanian) a fost experimentat în
Anglia si adoptat apoi de statul Pennsylvania în 1790.
Pe timpul executarii, condamnatii stau izolati în celule perioade
lungi de timp, noaptea si ziua, cu interdictie de a comunica cu vreo
persoana.
Sistemul celular a fost creat ca o reactie fata de regimul comun si
prezinta avantajul ca se evita influentele negative.
Dezavantajele sunt numeroase: este un sistem cu costuri mari,
izolarea favorizeaza tulburari psihice, nu se poate organiza munca
condamnatului în celula.
c) Regimul mixt (auburnian) aplica izolarea celulara numai pe timpul
noptii, iar ziua detinutii lucreaza în comun, fara a comunica între ei.
Avantajul consta Tn aceea ca detinutul participa la munca, se elimina
influentele negative, dar regimul auburnian nu stimuleaza la resocia-
lizare.
31
d) Regimul progresiv (irlandez) consta în detinerea în regim celular,

dupa care, pe masura comportarii bune, se poate trece la detinerea în
regim comun, apoi la semilibertate si, în cele din urma, daca cel
condamnat da dovezi temeinice de îndreptare, la liberare conditionata.
29. Felurile regimurilor de executare a pedepselor privative de

libertate. Regimul de detinere în Rom ânia este comun. Condamnatii
sunt separati dupa sex, natura infractiunii, durata pedepsei, starea de
recidiva, precum si dupa comportament.
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt:
a) regimul de maxima siguranta;
b) regimul închis;
c) regimul semideschis;
d) regimul deschis.
Asa cum rezulta din prevederile art. 19 alin. (2) din Legea
nr. 275/2006, regimurile de executare a pedepselor privative de
libertate se diferentiaza în raport cu gradul de limitare a libertatii de
miscare a persoanelor condamnate, modul de desfasurare a activitatilor
si conditiile de detentie.
Regimul de maxima siguranta se aplica persoanelor condamnate la
pedeapsa detentiunii pe viata si persoanelor condamnate la pedeapsa
închisorii mai mare de 15 ani.
Natura, modul de savarsire a infractiunii, precum si persoana
condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în
regimul de executare imediat inferior ca grad de securitate.
Capitolul al III-lea
Amenda
30. Nojiune. Primele forme de represiune au cuprins si un aranja-

ment banesc între victima si inculpat: compozitiunea.
Odata cu etatizarea represiunii, statul a Tnteles sa pretinda pentru
interventia sa o suma de bani, sub forma unei pedepse pecuniare care
reprezenta amenda.
32
Sanctiunile de drept penal 31
La romani, întâlnim frecvent pedeapsa amenzii (res pecuniaria,

multa) si a confiscarii (publicatio bonorum, ademptio bonorum)1.
Amenda reprezinta o suma de bani pe care condamnatul este obligat
sa o achite organelor statului, iar functia coercitiva a acestei sanctiuni se
exercita prin micsorarea patrimoniului sau, prin starea de disconfort
financiar creata de executarea pedepsei amenzii.
Aplicarea pedepsei amenzii prezinta numeroase avantaje:
a) se evita scoaterea condamnatului din mediul de viata obisnuit si,
în acelasi timp, se evita contactul cu lumea infractionala;
b) este adaptabila, prezentând o buna individualizare;
c) este remisibila, putând fi restituita în cazul unei erori judiciare.
Efectele negative 2 ale pedepsei constau în aceea ca repercusiunile
aplicarii se pot rasfrange si asupra altor persoane.
În reglementarea Codului penal de la 1968, amenda este prevazuta
ca pedeapsa principals, unica sau alternativ cu pedeapsa închisorii, nu
este prevazuta cumulativ cu pedeapsa privativa de libertate.
Amenda a fost prevazuta ca pedeapsa alternativa la pedeapsa
închisorii pentru infractiunile pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de maximum 2 ani.
31. Limitele speciale ale amenzii. Dispozitiile privitoare la limitele

amenzii sunt cuprinse în art. 63 C. pen., care stabilesc un minim si un
maxim în trei situatii:
a) când legea prevede pedeapsa amenzii fara a-i arata limitele
(minim 150 lei, maxim 10.000 lei);
b) când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii de cel mult 1 an (minimul este de 300 lei si maximul de
15.000 lei);
c) când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa
închisorii mai mare de un an (minim 500 lei, maxim 30.000 lei).
Limitele generale ale amenzii prevazute de art. 53 C. pen. sunt 100
lei si maximum 50.000 lei.
32. Înlocuirea pedepsei amenzii pentru persoana fizica. Legea

penala a prevazut posibilitatea înlocuirii pedepsei amenzii cu închi-
1
2
33
soarea pentru situatia în care condamnatul se sustrage cu rea-credinta

de la executarea amenzii.
Amenda poate fi Tnlocuita cu pedeapsa închisorii în limitele în care
aceasta este prevazuta pentru infractiunea savarsita. Înlocuirea este
posibila numai la infractiunile la care amenda este prevazuta alternativ,
nu si în cazurile în care amenda este prevazuta ca pedeapsa unica.
Daca instanta a recunoscut în favoarea inculpatului circumstante
atenuante, acestea nu pot fi Tnlaturate ca efect al înlocuirii pedepsei
amenzii cu închisoarea.
În acest caz, transformarea pedepsei amenzii în pedeapsa închisorii
trebuie sa aiba în vedere daca minimul special al pedepsei închisorii
este de 3 luni sau mai mare ori este sub 3 luni.
Instanta care Tnlocuieste pedeapsa amenzii cu închisoarea, în limitele
prevazute de lege, trebuie sa individualizeze noua pedeapsa nu numai în
raport de limitele legale, ci si cu partea din amenda care a fost achitata.
Capitolul al IV-lea
Pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice
33. Interzicerea unor drepturi este o pedeapsa restrictiva de drepturi

care se adauga la pedeapsa închisorii. Interdictia este temporara, de la 1
la 10 ani, si priveste numai exercitiul drepturilor, nu si capacitatea de a
dobândi astfel de drepturi.
Pedeapsa interzicerii unor drepturi este prevazuta în art. 64 C. pen.
si consta în interzicerea unuia sau a unora dintre urmatoarele drepturi:
a) Dreptul de a alege si de a fi ales în autoritatile publice sau în
functii elective publice. Interdictia priveste exercitiul drepturilor elec-
torale prevazute de Constitutia României si se refera atat la dreptul de a
alege, cât si la dreptul de a fi ales.
b) Dreptul de a ocupa o functie implicând exercitiul autoritatii de
stat. Condamnatul nu poate fi încadrat într-o astfel de functie sau nu mai
poate continua sa ocupe o astfel de functie. În principiu, interzicerea
acestui drept nu poate fi pronuntata decat alaturi de interzicerea dreptu
rilor electorale.
c) Dreptul de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie ori de a
desfasura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul
34
33
pentru savarsirea infractiunii. Interzicerea se pronunta numai în situatiile

în care condamnatul s-a folosit de activitatea, functia sau profesia sa
pentru a savarsi infractiunea.
d) Drepturile parintesti. Aceste drepturi pot fi interzise pe durata
stabilita prin hotararea de condamnare. Odata condamnatul decazut din
drepturile parintesti, instanta civila poate institui tutela minorului, la
cererea autoritatii tutelare.
Instanta pronunta interzicerea drepturilor parintesti în cazul savarsirii
unor infractiuni care constituie Tncalcari grave ale obligatiilor parintesti.
e) Dreptul de a fi tutore sau curator. Aceasta pedeapsa poate fi apli-
cata pentru savarsirea unor infractiuni care îl fac pe autorul lor nedemn
sa Tndeplineasca sarcina de tutore sau de curator, întruc ât ar primejdui
grav interesele minorului.
34. Conditii de aplicare a pedepsei interzicerii unor drepturi. În

conformitate cu prevederile art. 65 C. pen., pedeapsa complementara a
interzicerii unor drepturi se aplica numai pe langa pedeapsa închisorii
de cel putin 2 ani.
Aplicarea pedepsei este obligatorie atunci c ând este prevazuta
pentru infractiunea savarsita. În celelalte cazuri, poate fi aplicata de
instanta atunci c ând pedeapsa închisorii la care a fost condamnat cel în
cauza este cel putin 2 ani si c ând se apreciaza ca aplicarea pedepsei
complementare este necesara în raport cu natura si gravitatea infrac -
tiunii, cu Tmprejurarile cauzei si cu persoana infractorului.
35. Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi. Pedeapsa comple

mentara a interzicerii unor drepturi se executa dupa ce pedeapsa
principala a închisorii a fost în întregime executata sau considerata ca
executata.
Executarea poate sa înceteze înainte de expirarea duratei stabilite în
hotararea de condamnare, atunci c ând intervine o cauza care Tnlatura
consecintele penale ale faptei.
Daca cel condamnat este liberat conditional executarea începe la
data c ând s-a împlinit executarea pedepsei.
36. Degradarea militara. Pedeapsa complementara a degradarii mili-

tare se aplica numai condamnatilor militari sau rezervisti si consta în
pierderea gradului militar si a dreptului de a purta uniforma. Sub aspec-
35
tul naturii, este o pedeapsa determinata, iar sub aspectul duratei, este o
pedeapsa nedeterminata, în sensul ca legea nu prevede o limita a duratei
sale1. Efectele degradarii militare continua sa se produca chiar si dupa
reabilitare, asa cum rezulta din prevederile art. 133 alin. (2) C. pen.
Degradarea militara este obligatorie când pedeapsa principals apli-
cata militarilor sau rezervistilor este mai mare de 10 ani sau detentiunea
pe viata. Aplicarea pedepsei este facultativa cand militarul sau rezer-
vistul a savarsit o infractiune intentionata, iar pedeapsa pe care i-a
aplicat-o instanta de judecata este de cel putin 5 ani si de cel mult 10 ani.
Capitolul al V-lea
Pedepsele accesorii
37. Notiune. Pedeapsa accesorie este o pedeapsa privativa de drep-

turi care Tnsoteste pedeapsa principala a detentiunii pe viata sau a
închisorii, ca un accesoriu al acesteia2.
Condamnarea la pedeapsa închisorii atrage interzicerea drepturilor
prevazute în art. 64 lit. (a)-(c) C. pen.
Interzicerea drepturilor prevazute de art. 64 lit. d) si e) se aplica
numai tinandu-se seama de natura si gravitatea infractiunii savarsite, de
Tmprejurarile cauzei, de persoana infractorului si de interesele copilului
ori ale persoanei aflate sub tutela sau curatela.
Insotind pedeapsa principala, pedeapsa accesorie dureaza atat cât du-
reaza si executarea pedepsei principale. Pe durata suspendarii conditionate
a executarii pedepsei închisorii sau suspendarii sub supraveghere a
executarii acestei pedepse se suspenda si executarea pedepselor accesorii.
Capitolul al VI-lea
Pedepsele aplicabile persoanei juridice
38. Amenda. Este singura pedeapsa principala prevazuta pentru

persoana juridica, în cuantum de la 2.500 lei la 2.000.000 lei.
1
Idem, p. 319.
2
36
35
Ca si în cazul persoanei fizice, limitele amenzii au fost prevazute în

Partea generala a Codului penal, iar normele speciale prevad ca se
aplica persoanei juridice pedeapsa amenzii.
Pentru determinarea limitelor amenzii trebuie sa aiba loc calificarea
juridica a faptei savarsite de persoana juridica în cadrul activitatii sale,
în numele ori în interesul acesteia, pentru ca, în raport cu pedeapsa
prevazuta de lege pentru persoana fizica, sa se determine în concret
limitele amenzii aplicabile.
Prin caracteristicile sale, pedeapsa amenzii se dovedeste adecvata
nu numai persoanelor fizice, ci si subiectelor colective de drept.
39. Pedepsele complementare aplicate persoanei juridice

A. Dizolvarea persoanei juridice. Desi este caracterizata de lege ca
pedeapsa complementara, dizolvarea este cea mai severa sanctiune ce
poate fi aplicata persoanei juridice si are un caracter exceptional, fiind
justificata prin aceea ca persoana juridica a fost constituita în scopul
savarsirii de infractiuni si trebuie eliminata din societate.
Aceasta pedeapsa se aplica si în caz de neexecutare cu rea-credinta
1
a vreuneia dintre pedepsele complementare prevazute de art. 53
alin. (3) lit. b)-d) C. pen.
Dizolvarea persoanei juridice are ca efect declansarea procedurii de
lichidare si, în acest scop, o copie a hotararii definitive de condamnare
se trimite de Tndata instantei civile, care va proceda la desemnarea unui
lichidator.
B. Suspendarea activitatii sau a uneia dintre activitatile persoanei

juridice. Prin suspendare Tntelegem încetarea activitatii persoanei juri
dice în ansamblu sau numai a uneia sau unora dintre activitatile sale pe
durata prevazuta în art. 53 1 alin. (3) lit. b) C. pen., adica de la 3 luni la
un an, în cazul suspendarii activitatii în ansamblu, si de la 3 luni la 3
ani, în cazul suspendarii unei anumite activitati în legatura cu care s-a
savarsit infractiunea.
Suspendarea activitatii este perceputa si ca sanctiune mai grava,
aplicata, potrivit art. 71 3 alin. (2), în cazul neexecutarii cu rea-credinta a
pedepsei complementare prevazute de art. 53 1 alin. (3) lit. e) C. pen., a
afisarii sau difuzarii hotararii de condamnare.
Dizolvarea sau suspendarea activitatii persoanei juridice nu se aplica
partidelor politice, sindicatelor, patronatelor si organizatiilor religioase
37
ori apartinand minoritatilor, persoane juridice constituite potrivit legii,

nici celorcareTsi desfasoara activitatea în domeniul presei.
C. Închiderea unor puncte de lucru. Este o pedeapsa complementara

care consta, potrivit art. 71 5 alin. (1) C. pen., în închiderea unuia sau mai
multor puncte de lucru apartinand persoanei juridice cu scop lucrativ, în
care s-a desfasurat activitatea în realizarea careia s-a savarsit infractiunea.
Aceasta pedeapsa nu se aplica persoanelor juridice care Tsi desfa -
soara activitatea în domeniul presei.
D. Interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice.

Este prevazuta de art. 71 6 C. pen. si consta în suspendarea dreptului de a
participa la procedurile de achizitii publice, direct sau indirect. Este o
masura care are rolul de a preveni savarsirea de noi infractiuni si de a
determina persoana juridica sa uzeze de procedee exclusiv licite în
activitatea sa de obtinere a unor contracte de achizitii publice. Durata
sanctiunii este cea prevazuta de art. 53 1 alin. (3) lit. d) C. pen., de la unu la
3 ani.
E. Afisarea sau difuzarea hotararii de condamnare. Este o pedeapsa

complementara al carei scop este prevenirea savarsirii de noi infractiuni
de catre persoana juridica, prin prezentarea publica a situatiei acesteia,
pentru avertizarea eventualilor sai parteneri. Afisarea hotararii se
realizeaza în extras, în forma si locul stabilite de instanta, pentru o
perioada cuprinsa între o luna si 3 luni.
Difuzarea hotararii de condamnare se face în extras si în forma
stabilita de instanta, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori
prin alte mijloace de comunicare audiovizuala desemnate de instanta.
Daca difuzarea se face prin presa scrisa sau audiovizuala, instanta
stabileste numarul aparitiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în
cazul difuzarii prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate
depasi 3 luni.
Prin afisarea sau difuzarea hotararii de condamnare nu poate fi
dezvaluita identitatea victimei; cheltuielile de afisare sau difuzare se
suporta de persoana juridica condamnata.
38
Titlul al III-lea
Organizarea şi executarea
pedepselor privative de libertate
Capitolul I
Punerea în executare a pedepsei închisorii
40. În conformitate cu prevederile art. 418 C. proc. pen., hotărârea

instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată, la
instanţa de apel sau la instanţa de recurs, se pune în executare de către
prima instanţă de judecată, care devine instanţa de executare.
Hotărârile pronunţate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie se pun în executare de Tribunalul Bucureşti.
Dacă hotărârea rămâne definitivă la o instanţă superioară, aceasta
are obligaţia de a trimite, de îndată, instanţei de executare un extras din
acea hotărâre, în vederea punerii în executare.
Instanţa de executare deleagă unul dintre judecătorii săi pentru efec-
tuarea punerii în executare. Executarea pedepselor se desfăşoară sub
supravegherea, controlul şi autoritatea judecătorului delegat.
Preşedintele curţii de apel desemnează anual unul sau mai mulţi
judecători delegaţi pentru executarea pedepselor privative de libertate
pentru fiecare penitenciar aflat în circumscripţia teritorială a curţii de
apel.
Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de liber-
tate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea
pedepselor şi exercită toate atribuţiile prevăzute de Legea nr. 275/2006
privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele
judiciare în procesul penal.
Potrivit art. 420 C. proc. pen., pedeapsa închisorii şi a detenţiunii pe
viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare.
Mandatul de executare se emite de instanţa de executare în trei
exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei care a emis mandatul, data
39
38 Drept execu ţional penal
emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului prev ăzute în art. 70

C. proc. pen., num ărul şi data hot ărârii care se execut ă, denumirea
instan ţei care a pronun ţat-o, pedeapsa pronun ţată şi textul de lege aplicat,
timpul re ţinerii şi arest ării preventive care s-a dedus din durata pedepsei,
men ţiunea dac ă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de
deţinere, semn ătura pre şedintelui, precum şi ştampila acelei instan ţe.
În cazul în care cel condamnat se afl ă în stare de libertate, odat ă cu
emiterea mandatului, judec ătorul delegat emite şi un ordin prin care se
interzice condamnatului s ă părăseasc ă ţara. Ordinul se întocme şte în
trei exemplare şi cuprinde datele prev ăzute de lege pentru mandatul de
executare şi dispozi ţia de interzicere a p ărăsirii ţării. Ordinul se transmi -
te organului competent s ă elibereze pa şaportul şi Inspectoratului
General al Poli ţiei de Frontier ă.
În vederea punerii în executare a mandatului emis în baza unei
hot ărâri judec ătore şti definitive de condamnare, organul de poli ţie
poate p ătrunde în domiciliul sau re şedin ţa unei persoane f ără învoirea
acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice f ără învoirea repre -
zentantului legal al acesteia.
În vederea aducerii la îndeplinire a mandatului de executare, se
trimit dou ă exemplare organului de poli ţie, comandantului locului de
deţinere, c ând condamnatul este arestat, sau comandantului unit ăţii
militare unde face serviciul militar cel condamnat.
În baza mandatului de executare, organul de poli ţie procedeaz ă la
arestarea condamnatului, c ăruia i se înmâneaz ă un exemplar al
acestuia, dup ă care este dus la locul de de ţinere cel mai apropiat, unde
organul de poli ţie pred ă celălalt exemplar al mandatului de executare.
Dacă persoana împotriva c ăreia s-a emis mandatul nu este g ăsită,
organul de poli ţie întocme şte un proces-verbal în care consemneaz ă
cele constatate şi ia m ăsuri pentru darea în urm ărire a celui condamnat.
Pedeapsa închisorii cu executare la locul de munc ă se pune în
executare prin emiterea mandatului de executare.
Mandatul se emite în 4 exemplare şi cuprinde, pe l ângă men ţiunile
prev ăzute în art. 420 C. proc. pen., urm ătoarele date: denumirea, sediul
unit ăţii unde se execut ă pedeapsa, dispozi ţia de executare a pedepsei
către conducerea unit ăţii şi de re ţinere şi vărsare la bugetul de stat a
cotei prev ăzute de lege.
În vederea aducerii la îndeplinire a mandatului de executare emis, se
trimite c âte un exemplar unit ăţii unde se va executa pedeapsa, con-
40
Organizarea şi executarea pedepselor privative de libertate
39
damnatului şi organului de poliţie din localitatea în care îşi are sediul

unitatea.
Totodată, o copie de pe dispozitivul hotărârii se trimite de instanţa
de executare consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
condamnatul.
Dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului
ridică obiecţiuni în ce priveşte identitatea, este condusă în faţa instanţei
locului unde a fost găsită. Când este necesar, instanţa cere relaţii jude-
cătorului care a emis mandatul.
Până la rezolvarea obiecţiilor, instanţa, dacă apreciază că nu există
pericol de dispariţie, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva
căreia s-a executat mandatul.
Dacă instanţa constată că persoana adusă nu este cea arătată în
mandat, o pune imediat în libertate, iar dacă constată că obiecţiile sunt
nefondate, dispune executarea mandatului.
În acest sens, procedează la ascultarea condamnatului şi dispune,
prin încheiere, arestarea acestuia.
În cazul condamnării la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţio-
nată a executării sau cu suspendarea pedepsei sub supraveghere, instanţa,
potrivit art. 359 alin. (1) C. proc. pen., atrage atenţia celui condamnat
asupra dispoziţiilor a căror nerespectare atrage revocarea suspendării.
Dacă instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub supra-
veghere, preşedintele face cunoscut celui condamnat măsurile de supra-
veghere la care este supus şi obligaţiile pe care trebuie să le respecte.
În toate cazurile în care s-a pronunţat condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei ori cu suspendarea executării pedep-
sei sub supraveghere, instanţa de executare aduce aceasta la cunoştinţa
unităţii unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea, iar în cazul suspen-
dării executării pedepsei sub supraveghere, şi organului de poliţie din
localitatea unde domiciliază condamnatul.
41. Temeiul executării pedepselor. În conformitate cu art. 2 din

Legea nr. 275/2006, pedepsele se execută numai în temeiul hotărârilor
judecătoreşti rămase definitive.
Potrivit art. 416 C. proc. pen., hotărârile primei instanţe rămân defi-
nitive:
1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă apelului şi nici
recursului;
41
40 Drept execuţional penal
2. la data expirării termenului de apel:

a) când nu s-a declarat apel în termen;
b) când apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
3. la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului de apel;
4. la data expirării termenului de recurs, în cazul hotărârilor nesu
puse apelului sau dacă apelul a fost respins:
a) când nu s-a declarat recurs în termen;
b) când recursul declarat a fost retras înăuntrul termenului;
5. la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârilor menţio
nate la pct. 4, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de
recurs;
6. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat
împotriva hotărârilor menţionate la pct. 4.
Potrivit art. 416 1 C. proc. pen., hotărârile instanţei de apel rămân
definitive:
1. la data expirării termenului de recurs:
a) când apelul a fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a
declarat recurs în termen;
b) când recursul declarat împotriva hotărârii menţionate la lit. a) a
fost retras înăuntrul termenului;
2. la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii menţionate
la lit. a), dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs;
3. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins recursul declarat
împotriva hotărârii menţionate la lit. a).
În sfârşit, potrivit art, 417 C. proc. pen., hotărârea instanţei de recurs
rămâne definitivă la data pronunţării acesteia când:
a) recursul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de
recurs, fără rejudecare;
b) cauza a fost rejudecată de instanţa de recurs, după admiterea
recursului;
c) cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respin
gerii recursului.
42
Organizarea şi executarea pedepselor privative de libertate 41
Capitolul al II-lea
Executarea pedepselor privative de libertate
42. Penitenciarele, potrivit art. 11 din Legea nr. 275/2006, sunt locuri
anume destinate executării pedepselor detenţiunii pe viaţă şi a închisorii.
înfiinţarea penitenciarelor se face prin hotărâre a Guvernului,
acestea au personalitate juridică şi se află în subordinea Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor.
Organizarea şi funcţionarea penitenciarelor se stabilesc prin ordin al
ministrului justiţiei, iar prin decizia directorului Administraţiei Naţionale
a Penitenciarelor se pot înfiinţa secţii interioare sau exterioare în raport
cu regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, cate-
goriile de persoane condamnate şi cerinţele speciale de protecţie a anu-
mitor categorii de persoane condamnate.
Legea reglementează şi posibilitatea înfiinţării unor penitenciare
speciale: pentru minori şi tineri, pentru femei şi penitenciare-spital.
De asemenea, în cadrul penitenciarelor se pot înfiinţa secţii speciale
de arestare preventivă.
Administraţia Naţională a Penitenciarelor este instituţia publică cu
personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Justiţiei, având
ca scop coordonarea şi controlul activităţii unităţilor organizate în
subordinea sa.
Finanţarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se asigură din
subvenţii acordate de la bugetul de stat şi din venituri proprii. Veniturile
obţinute prin munca prestată de către persoanele condamnate sunt
folosite pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie.
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în calitate de autoritate
de coordonare şi control al activităţii penitenciarelor, îi revine sarcina
stabilirii penitenciarului la care persoana condamnată va executa pedeap-
sa privativă de libertate. Articolul 11 alin. (5) din Legea nr. 275/2006
stabileşte drept criteriu de alegere a penitenciarului apropierea acestuia
de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate.
La repartizarea condamnaţilor se au în vedere principiile statuate de
art. 57 C. pen., potrivit cărora femeile execută pedeapsa închisorii sepa-
rat de bărbaţi, iar minorii separat de majori.
În fiecare penitenciar funcţionează o comisie pentru individualizarea
regimului de executare a pedepselor privative de libertate, alcătuită din
43
conducerea penitenciarului, personal medical şi educativ, în care intră

şi un consilier din cadrul serviciului de probaţiune.
43. Primirea condamnaţilor. Executarea pedepsei începe odată cu

depunerea condamnatului în penitenciar şi predarea unui exemplar al
mandatului de executare administraţiei penitenciarului1.
Condamnaţii sunt primiţi cu dosarele de penitenciar, care sunt
întocmite de organele însărcinate cu aducerea la îndeplinire a manda-
tului de executare2.
Dosarul de penitenciar este un document care îl însoţeşte pe
condamnat pe toată durata detenţiei, consemnând comportarea acestuia
pe timpul executării pedepsei şi punând în evidenţă eficienţa regimului
la care a fost supus.
Dosarul de penitenciar cuprinde datele biografice ale condamnatului,
starea de recidivă şi antecedentele penale, date privind munca efectuată
de condamnat pe timpul executării pedepsei, caracterizări ale con-
damnatului, recompense şi măsuri disciplinare, data expirării pedepsei.
Primirea persoanelor condamnate se face în spaţii special amenajate,
femeile separat de bărbaţi, iar minorii separat de majori.
Imediat după primirea persoanei condamnate, administraţia peniten-
ciarului are obligaţia să comunice persoanei desemnate de persoana
condamnată locul unde aceasta din urmă este deţinută.
Comunicarea se face în scris sau telefonic, iar despre efectuarea
acesteia se consemnează într-un proces-verbal.
Internarea condamnaţilor în penitenciar implică mai multe operaţii
succesive: stabilirea identităţii, percheziţia, controlul sanitar, înregistra-
rea, aducerea la cunoştinţă a obligaţiilor de comportare în penitenciar,
repartizarea pe secţii.
Stabilirea identităţii condamnatului este însoţită de verificarea lega-
lităţii documentului de primire în penitenciar, prin examinarea datelor
cuprinse în mandatul de executare şi confruntarea lor cu declaraţiile
celui supus verificării. În cazul constatării unor neconcordanţe, este
sesizat judecătorul delegat cu executarea, pentru elucidarea lor.
Percheziţia celui condamnat este obligatorie la primirea în peniten-
ciar şi poate fi efectuată ori de câte ori este necesar pe parcursul exe-
cutării pedepsei.
1
2
I.M. Rusu, op. cit., p. 68.
44
43
Cu aceast ă ocazie se aduce la cuno ştinţă condamnatului ce bunuri

poate p ăstra asupra sa, ce bunuri sunt interzise şi consecin ţele care
decurg din nedeclararea şi păstrarea lor în ascuns.
Obiectele interzise, ce nu pot fi p ăstrate de condamnat, se împart în
trei categorii:
- obie cte care ar putea fi folosite ca mijloc de atac împotriva altor
condamna ţi sau personalului penitenciarului;
- obiecte care ar putea înlesni comunicarea dintre condamnat şi
persoanele din afar ă;
- obiecte care pot favoriza comer ţul în rândul de ţinuţilor 1.
Bunurile care nu se restituie condamnatului se inventariaz ă şi se
păstreaz ă de c ătre administra ţia penitenciarului sau se trimit familiei, la
cererea condamnatului.
La primirea în penitenciar condamna ţii sunt supu şi unor analize
medicale, li se efectueaz ă vaccin ări şi sunt supu şi unui examen medical.
În primele 21 de zile de deten ţie, medicul evalueaz ă starea s ănătăţii şi
capacit ăţii de munc ă a condamnatului. Totodat ă, întocme şte fişa medi -
cală a acestuia, care constituie un document important ce se ata şează la
dosarul de penitenciar. Perioada de carantin ă dureaz ă 21 de zile.
Condamna ţilor li se aduc la cuno ştinţă obliga ţiile pe care le au pe
durata execut ării pedepsei, normele de comportare în penitenciar,
măsurile disciplinare care se iau în cazul s ăvârşirii unor abateri, recom -
pensele pe care le pot ob ţine în cazul în care sunt disciplina ţi, stăruitori
în munc ă şi dau dovezi de îndreptare.
Dup ă primirea în penitenciar urmeaz ă repartizarea condamna ţilor
pe sec ţii.
Repartizarea condamna ţilor la locurile de de ţinere se face ţinând
seama de natura infrac ţiunii, starea de recidiv ă, sex, v ârstă, starea de
sănătate, alte cerin ţe legate de ordinea interioar ă sau de siguran ţă, com -
portarea şi receptivitatea condamna ţilor la ac ţiunea de reeducare.
44. Categorii de condamnaţi la închisoare în sistemul penitenciar.

În func ţie de durata pedepsei închisorii, condamna ţii se împart în
următoarele categorii:
a) condamna ţi la închisoare de lung ă durat ă, care se execut ă în
penitenciare speciale de c ătre cei condamna ţi la deten ţiune pe via ţă şi
la pedepse de peste 15 ani;
Idem, p. 69.
45
b) condamnaţi la pedepse de durată mijlocie, care execută pedepse

cu închisoarea între 2 şi 15 ani;
c) condamnaţi la pedepse cu închisoarea pe durată scurtă, până la
2 ani.
După criteriul persistenţei în conduita infracţională, condamnaţii
sunt primari - la prima condamnare - şi recidivişti, iar în această
categorie se disting condamnaţii multirecidivişti.
După criteriul vârstei, distingem între condamnaţi minori şi con-
damnaţi majori.
Condamnaţii minori, cu vârste între 14 şi 18 ani, sunt plasaţi în
locuri speciale în penitenciare, având reguli şi tratament speciale.
Alte categorii de condamnaţi sunt femeile, bătrânii şi bolnavii.
Femeile execută pedeapsa în penitenciare speciale, organizate
potrivit art. 57 C. pen. şi art. 12 din Legea nr. 275/2006.
Bătrânii şi bolnavii beneficiază de regim special. După împlinirea
vârstei de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru femei, con-
damnaţii pot presta o muncă numai la cererea acestora, dacă sunt apţi
de muncă.
Condamnaţii bolnavi beneficiază de asistenţă medicală în peniten-
ciar, ori de câte ori este necesar, în mod gratuit, potrivit legii.
Condamnaţii cu probleme medicale deosebite şi care pot fi tratate în
reţeaua medicală a penitenciarelor sunt internaţi în penitenciare-spital.
45. Regimul de executare a pedepselor principale privative de liber-

tate. Regimul de executare a pedepselor privative de libertate cuprinde
principiile generale care reglementează executarea pedepselor, drep-
turile şi obligaţiile condamnaţilor, mijloacele folosite în vederea reedu-
cării condamnaţilor şi prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Regimul de executare a pedepselor privative de libertate se bazează
pe sistemul progresiv şi cel regresiv, persoanele condamnate fiind sti-
mulate să treacă dintr-un regim în altul, în condiţiile prevăzute de lege.
Regimul executării pedepselor se bazează pe posibilitatea condam-
naţilor de a presta cu acordul lor o muncă utilă, dacă sunt apţi pentru
muncă, pe educarea lor, pe respectarea de către aceştia a ordinii inte-
rioare la locurile de deţinere, precum şi pe stimularea şi recompensarea
celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care dau dovezi temeinice de
îndreptare.
46
45
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate trebuie

să asigure respectarea şi protejarea vieţii, sănătăţii şi demnităţii persoa-
nelor private de libertate, a drepturilor şi a libertăţilor acestora, să nu
cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnată.
Munca prestată de condamnaţi este remunerată, cu excepţia muncii
cu caracter gospodăresc necesare locului de deţinere şi a celei prestate
în caz de calamitate.
46. Felurile regimurilor de executare a pedepselor. a) Regimul de

maximă siguranţă. Se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă şi persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii
mai mare de 15 ani.
În mod excepţional, persoanele din această categorie pot fi încadrate
în regimul de executare imediat inferior în raport de natura şi modul de
săvârşire a infracţiunii şi de persoana condamnatului.
Principalele caracteristici ale regimului de maximă siguranţă sunt
măsurile stricte de pază, supraveghere şi escortare, cazare de regulă
individuală, prestarea muncii şi desfăşurarea activităţilor educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială în
grupuri mici, în spaţii anume stabilite în interiorul penitenciarului, sub
supraveghere continuă.
Sunt exceptaţi de la regimul de maximă siguranţă:
- bărbaţii care au împlinit 60 de ani şi femeile care au împlinit 55 de
ani;
- femeile însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă de
până la un an;
- minorii;
- persoanele încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi cele cu
afecţiuni locomotorii grave.
b) Regimul închis. Se aplică iniţial persoanelor condamnate la
pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani.
Ca şi în cazul regimului de executare de maximă siguranţă, şi în
cazul regimului închis natura şi modul săvârşirii infracţiunii, precum şi
persoana condamnatului pot determina, în mod excepţional, includerea
persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad
de securitate.
Principalele caracteristici ale regimului de executare închis sunt
cazarea în comun, prestarea muncii şi desfăşurarea activităţilor edu-
47
cative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă

socială în interiorul penitenciarului, sub pază şi supraveghere.
Persoanele condamnate pot presta munca şi în afara penitenciarului,
sub pază şi supraveghere continuă, cu aprobarea directorului peni-
tenciarului.
c) Regimul semideschis. Se aplică iniţial persoanelor condamnate la
pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.
Şi în acest caz este posibilă trecerea în regimul de executare inferior
ca grad de severitate, în raport de natura şi modul de săvârşire a
infracţiunii şi de persoana condamnatului.
Principalele caracteristici ale regimului de executare semideschis
sunt cazarea în comun, deplasarea neînsoţită în interiorul peniten-
ciarului, prestarea muncii şi a celorlalte activităţi sub supraveghere, în
grupuri, în spaţii deschise, în timpul zilei.
Aceste persoane pot presta munca şi în afara penitenciarului, sub
supraveghere.
d) Regimul deschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la
pedeapsa închisorii de cel mult un an. Principalele caracteristici ale regi
mului deschis constau în aceea că persoanele care execută pedeapsa se
pot deplasa neînsoţite în interiorul penitenciarului, pot presta munca şi
desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psiho
logică şi asistenţă socială în afara penitenciarului, fără supraveghere.
47. Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de

libertate. Regimul de executare a pedepselor privative de libertate se
stabileşte, la primirea persoanei condamnate în primul penitenciar în
care aceasta execută pedeapsa, de către comisia pentru individualizarea
regimului de executare a pedepselor privative de libertate.
Împotriva modului de stabilire a regimului de executare persoana
condamnată poate formula plângere la judecătorul delegat pentru
executarea pedepselor privative de libertate, în termen de 3 zile de la
data luării la cunoştinţă de regimul stabilit.
Judecătorul delegat soluţionează plângerea în termen de 15 zile de
la data primirii acesteia, după ascultarea persoanei condamnate, admite
şi modifică regimul de executare stabilit de comisie sau respinge plân-
gerea, dacă aceasta este nefondată.
Încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei condamnate
în termen de 2 zile de la pronunţare, iar împotriva acesteia condam-
48
47
natul poate introduce contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie

se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicare.
Contestaţia se judecă în prezenţa condamnatului, cu participarea
procurorului.
Hotărârea judecătoriei este definitivă.
48. Schimbarea regimului de executare. Schimbarea regimului de

executare a pedepselor privative de libertate se dispune de judecătorul
delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, la cererea
persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea
regimului de executare a pedepselor privative de libertate.
Comisia sus-menţionată are obligaţia să analizeze conduita
persoanei condamnate, o dată la 6 luni, şi să întocmească un raport,
care este adus la cunoştinţa acestuia sub semnătură.
În cazul în care se apreciază că se impune schimbarea regimului de
executare, sesizează judecătorul delegat.
Schimbarea regimului de executare într-unul inferior ca grad de
severitate se poate dispune dacă persoana condamnată a avut o bună
conduită şi a făcut eforturi serioase pentru reintegrare socială, în special
în cadrul activităţilor educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării pro-
fesionale, precum şi în cadrul muncii prestate.
Schimbarea regimului de executare într-unul mai sever se poate
dispune dacă persoana condamnată a comis o infracţiune sau o abatere
disciplinară gravă care o face incompatibilă cu regimul în care execută
pedeapsa privativă de libertate şi dacă, prin conduita sa, afectează grav
convieţuirea normală în penitenciar sau siguranţa acestuia.
împrejurările care impun schimbarea regimului de executare sunt
constatate de comisia pentru individualizarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate într-un raport care se înaintează jude-
cătorului delegat şi însoţeşte fie cererea persoanei condamnate, fie
sesizarea comisiei.
Procedura este similară cu cea de la contestaţia împotriva modului
de stabilire a regimului de executare.
49. Criteriile de individualizare a regimului de executare a pedep

selor privative de libertate. Comisia pentru individualizarea regimului
de executare a pedepselor procedează la individualizarea regimului de
49
executare în func ţie de conduita, personalitatea, v ârsta, starea de s ănă-

tate şi posibilit ăţile de reintegrare social ă ale persoanei condamnate.
În raport de aceste criterii, persoana condamnat ă este inclus ă în
programe ce au obiective:
a) activit ăţile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psiholo
gică şi asisten ţă social ă;
b) instruirea şcolar ă;
c) formarea profesional ă.
La desf ăşurarea programelor particip ă, al ături de serviciile de
educa ţie, consiliere psihologic ă şi asisten ţă social ă din penitenciare, şi
consilieri de proba ţiune, voluntari din partea asocia ţiilor şi funda ţiilor şi
alţi reprezentan ţi ai societ ăţii civile.
Serviciul de educa ţie, consiliere psihologic ă şi asisten ţă social ă
întocme şte pentru fiecare persoan ă un plan de evaluare şi interven ţie
educativ ă.
Minorii şi tinerii afla ţi în executarea unei pedepse privative de
libertate sunt inclu şi în programe speciale de consiliere şi asisten ţă, în
func ţie de v ârsta şi personalitatea fiec ăruia.
Drepturile şi obligaţiile persoanelor aflate în executarea
pedepselor privative de libertate
50. Considera ţii preliminare. Legea consacr ă principiul c ă exercita -

rea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngr ădită dec ât în
limitele şi în condi ţiile prev ăzute de lege.
În vederea garant ării respect ării acestui principiu, legiuitorul a
reglementat o procedur ă de pl ângere la judec ătorul delegat împotriva
măsurilor luate de administra ţia penitenciarului, care împiedic ă exerci -
tarea de c ătre persoanele condamnate la o pedeaps ă privativ ă de
libertate a drepturilor lor.
Primind pl ângerea, judec ătorul delegat procedeaz ă la ascultarea
persoanei la locul de de ţinere şi, dac ă este cazul, a altor persoane.
Judec ătorul delegat solu ţioneaz ă plângerea în 10 zile de la primire,
prin încheiere motivat ă, şi o admite, revoc ând sau modific ând m ăsura
luat ă, ori o respinge, dac ă este nefondat ă.
50
49
Încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei condamnate

în termen de 2 zile de la data pronunţării, iar împotriva acesteia, în
termen de 5 zile, persoana condamnată poate introduce contestaţie la
judecătorie.
Contestaţia se judecă potrivit art. 460 alin. (2)-(5) C. proc. pen., iar
hotărârea instanţei este definitivă.
Asigurarea respectării drepturilor persoanelor aflate în executarea
pedepselor privative de libertate este realizată şi prin transparenţă faţă
de organizaţiile neguvernamentale care desfăşoară activităţi în dome-
niul drepturilor omului.
Astfel, reprezentanţii acestor organizaţii pot vizita penitenciarele şi
pot lua contact cu persoanele aflate în executarea pedepselor privative
de libertate, cu acordul directorului general al Administraţiei Naţionale
a Penitenciarelor. Aceste întrevederi se desfăşoară în condiţii de
confidenţialitate, sub supraveghere vizuală.
51. Libertatea conştiinţei, a opiniilor şi libertatea credinţelor reli

gioase. Persoanele care execută pedepse privative de libertate au drep
tul la libertatea conştiinţei şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor
religioase.
Acest aspect se manifestă prin posibilitatea de a participa liber
consimţit la servicii sau întruniri religioase organizate în penitenciare şi
de a procura şi deţine publicaţii cu caracter religios şi obiecte de cult.
52. Dreptul la informaţie. Dreptul de acces la informaţiile de interes

public nu poate fi îngrădit.
Administraţia Naţională a Penitenciarelor are obligaţia de a lua toate
măsurile pentru aplicarea dispoziţiilor legale privind accesul la infor-
maţiile de interes public.
Dreptul persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de
libertate la informaţii de interes public se realizează prin publicaţii,
emisiuni radiofonice şi televizate sau prin orice mijloace autorizate de
administraţia penitenciarului.
53. Dreptul la consultarea documentelor de interes personal.

Persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate are acces la
dosarul individual, la dosarul medical şi la rapoartele de incident şi
poate obţine, la cerere, fotocopii ale acestora.
51
Consultarea documentelor se poate face personal sau de o persoană

desemnată de persoana condamnată, în prezenţa unei persoane stabilite
de directorul penitenciarului.
54. Dreptul la informare cu privire la dispoziţiile legale privind exe

cutarea pedepselor privative de libertate. Administraţia penitenciarului
are obligaţia de a pune la dispoziţia persoanelor care execută pedepse
privative de libertate prevederile Codului penal şi ale Codului de
procedură penală privind executarea pedepselor, ale Legii privind
executarea pedepselor, ale Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public şi a normelor de punere în aplicare a
acestei legi, în limba română sau în altă limbă pe care o înţeleg.
55. Dreptul la petiţionare este garantat pentru persoanele aflate în

executarea pedepselor privative de libertate. Prin petiţie se înţelege
orice cerere sau sesizare adresată autorităţilor publice, instituţiilor publi
ce, organelor judiciare, instanţelor sau organizaţiilor internaţionale.
Petiţiile au caracter confidenţial şi nu pot fi deschise.
56. Dreptul la corespondenţă este de asemenea un drept garantat

persoanelor care execută pedepse privative de libertate.
Corespondenţa are caracter confidenţial şi nu poate fi deschisă decât
în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege. Astfel, corespondenţa poate
fi deschisă fără a fi citită, în prezenţa persoanei condamnate.
Dacă există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni,
corespondenţa poate fi deschisă şi reţinută, clasată într-un dosar special
păstrat de administraţia penitenciarului, iar persoana condamnată este
înştiinţată de îndată, în scris, despre aceasta.
Deschiderea şi reţinerea corespondenţei se fac numai pe baza dispo-
ziţiei scrise şi motivate a judecătorului delegat.
Aceste dispoziţii nu se aplică în cazul corespondenţei cu apărătorul
sau cu organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul drepturilor omului sau cu instanţele ori organizaţiile inter-
naţionale a căror competenţă este acceptată sau recunoscută de
România.
În vederea asigurării dreptului la petiţionare şi corespondenţă,
administraţia penitenciarului are obligaţia de a instala cutii poştale în
interiorul penitenciarului.
52
Corespondenţa este colectată de personalul specializat al furnizo-

rului de servicii poştale, căruia i se asigură accesul în interiorul peni-
tenciarului. Răspunsul la petiţii şi corespondenţă este predat persoanelor
aflate în executarea pedepselor privative de libertate, sub semnătură.
Plata serviciilor poştale se suportă de condamnaţi, cu excepţia
situaţiilor în care aceştia nu dispun de mijloace băneşti. În acest din
urmă caz, cheltuielile legate de exercitarea dreptului de petiţionare prin
cereri şi sesizări adresate organelor judiciare, instanţelor sau orga-
nizaţiilor internaţionale cu competenţa acceptată şi recunoscută de
România, precum şi cele pentru exercitarea dreptului la corespondenţă
cu familia, apărătorul şi organizaţiile neguvernamentale care îşi desfă-
şoară activitatea în domeniul drepturilor omului sunt suportate de
administraţia penitenciarului.
57. Dreptul la convorbiri telefonice. Persoanele aflate în executarea

pedepselor privative de libertate au dreptul la convorbiri telefonice de la
telefoanele publice cu cartelă instalate în penitenciare. Convorbirile
telefonice sunt confidenţiale şi se efectuează sub supraveghere vizuală.
Cheltuielile legate de efectuarea convorbirilor telefonice sunt supor-
tate de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate.
58. Dreptul la plimbare zilnică şi dreptul de a primi vizite. Fiecare

persoană condamnată are dreptul la o plimbare zilnică în aer liber, cu
durata de minim o oră. Când condiţiile climatice nu permit, plimbarea
se asigură într-un spaţiu corespunzător. Plimbarea se execută sub supra
vegherea vizuală a personalului administraţiei penitenciarului.
Persoanele aflate în vizită sunt supuse controlului potrivit regle-
mentărilor specifice.
Durata şi periodicitatea vizitelor se stabilesc prin ordin al ministrului
justiţiei.
59. Dreptul de a primi bunuri. Persoanele care execută pedepse

privative de libertate au dreptul de a primi bunuri. Numărul şi greutatea
pachetelor care pot fi primite de persoanele aflate în executarea pedep
selor privative de libertate şi bunurile ce pot fi primite, păstrate şi
folosite se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.
Sumele de bani primite se consemnează într-o fişă contabilă
nominală.
53
60. Dreptul la asistenţă medicală. Asistenţa medicală a persoanelor

aflate în executarea pedepselor privative de libertate este asigurată, ori
de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod
gratuit, potrivit legii. Tratamentul medical şi medicamentele sunt de
asemenea gratuite.
Examinarea medicală a persoanelor condamnate se face la intrarea
în penitenciar şi periodic.
Medicul care efectuează examenul are obligaţia de a sesiza procu-
rorul în cazul în care constată că persoana condamnată a fost supusă
unor tratamente inumane şi degradante ori la alte rele tratamente.
Persoana condamnată are dreptul de a cere să fie examinată, la locul
de deţinere, de un medic legist sau alt medic din afara sistemului peni-
tenciar, desemnat de persoana condamnată.
Constatările medicale se însemnează în fişa medicală a condam-
natului, iar certificatele medico-legale se anexează la fişa medicală.
Cheltuielile legate de examenul medical se suportă de persoana
condamnată.
61. Dreptul la asistenţă diplomatică. Persoanele condamnate aflate

în executarea unor pedepse privative de libertate au dreptul de a se
adresa reprezentanţilor diplomatici sau consulari şi de a fi vizitate de
funcţionarii acestor reprezentanţe, în condiţii de confidenţialitate.
Persoanele cu statut de refugiaţi sau apatrizi şi persoanele cu o altă
cetăţenie decât cea română, al căror stat nu este reprezentat diplomatic
sau consular, pot solicita administraţiei penitenciarului să contacteze
autoritatea internă sau internaţională competentă şi pot fi vizitate de
reprezentanţii acesteia.
62. Dreptul la încheierea unei căsătorii. Persoanele care execută

pedepse privative de libertate au dreptul la încheierea unei căsătorii în
penitenciar, în condiţiile legii.
Administraţia penitenciarului are obligaţia de a asigura condiţiile
necesare încheierii căsătoriei.
63. Obligaţiile persoanelor condamnate. Persoanele care execută

pedepse privative de libertate au următoarele obligaţii:
a) să respecte prevederile Legii privind executarea pedepselor, ale
Regulamentului de aplicare a acesteia, ale regulamentului de ordine
interioară a penitenciarului, după punerea lor la dispoziţie;
b) să respecte regulile de igienă colectivă;
54
53
c) să se supun ă perchezi ţiei corporale ori de c âte ori aceast ă măsură

este necesar ă;
d) să între ţină în mod corespunz ător bunurile încredin ţate de admi
nistra ţia penitenciarului şi bunurile din dotarea unit ăţilor unde presteaz ă
munca.
64. Recompense. Persoanelor condamnate la pedepse privative de

libertate, care au o bun ă conduit ă şi au dovedit st ăruinţă în munc ă sau
în cadrul activit ăţilor educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologic ă şi asisten ţă social ă, al instruirii şcolare şi al form ării profe
sionale, li se pot acorda urm ătoarele recompense:
a) încredin ţarea unei responsabilit ăţi în cadrul activit ăţilor prev ăzute
în art. 64 din Legea nr. 275/2006: educative, terapeutice, culturale;
b) ridicarea unei sanc ţiuni disciplinare aplicate anterior;
c) suplimentarea drepturilor la pachete şi vizite;
d) acordarea de premii const ând în materiale pentru activit ăţi
ocupa ţionale;
e) permisiunea de ie şire din penitenciar pentru o zi, dar nu mai mult
de 15 zile pe an;
f) permisiunea de ie şire din penitenciar pe o durat ă de cel mult 5
zile, dar nu mai mult de 25 de zile pe an;
g) permisiunea de ie şire din penitenciar pe o durat ă de cel mult 10
zile, dar nu mai mult de 30 de zile pe an.
Recompensele prev ăzute la art. 68 alin. (1) lit. a)-e) din lege pot fi
acordate de comisia de individualizare a regimului de executare a
pedepselor privative de libertate, la propunerea şefului sec ţiei unde este
deţinut ă persoana condamnat ă.
Recompensele prev ăzute la art. 68 alin. (1) lit. f)-g) din lege pot fi acor -
date de directorul general al Administra ţiei Na ţionale a Penitenciarelor.
65. Permisiunea de ie şire din penitenciar. Poate fi acordat ă ca recom

pens ă în condi ţiile art. 68 din Legea nr. 275/2006, în urm ătoarele situa ţii:
a) prezentarea persoanei condamnate în vederea ocup ării unui loc
de munc ă dup ă punerea în libertate;
b) susţinerea unui examen de c ătre persoana condamnat ă;
c) men ţinerea rela ţiilor de familie ale persoanei condamnate;
d) preg ătirea reintegr ării sociale a persoanei condamnate;
55
e) participarea persoanei condamnate la înhumarea unor persoane

apropiate (soţ, părinte, fiu, frate, bunic).
Permisiunea de ieşire din penitenciar pe durata unei zile se acordă
persoanelor condamnate care execută pedeapsa în regim închis, pe o
durată de cel mult 5 zile persoanelor care execută pedeapsa privativă
de libertate în regim semideschis şi, în sfârşit, pe o durată de cel mult 10
zile persoanelor care execută pedeapsa în regim deschis.
Oricărei persoane condamnate, indiferent de regimul de executare, i
se poate acorda permisiunea de ieşire din penitenciar pe durată de cel
mult 5 zile pentru a participa la înhumarea unei persoane apropiate.
66. Abateri şi sancţiuni disciplinare. Constituie abateri:

a) prezenţa în zone interzise sau la ore nepermise ori nerespectarea
orei de revenire în penitenciar;
b) tulburarea programului de muncă sau a programelor socio-
educative;
c) procurarea de bani, bunuri sau alte valori în alte condiţii decât
cele prevăzute de lege;
d) comunicarea cu exteriorul prin mijloace de comunicare la
distanţă, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege;
e) utilizarea în alte condiţii decât cele prevăzute de lege a bunurilor
puse la dispoziţie de administraţia penitenciarului;
f) nerespectarea oricărei obligaţii care revine persoanei condamnate
la executarea unei pedepse privative de libertate, dacă aceasta creează
un pericol real pentru siguranţa sau ordinea în penitenciar.
Sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate în cazul săvârşirii unor
abateri sunt:
a) avertismentul;
b) suspendarea dreptului de a participa la activităţi culturale, artistice
şi sportive, pe o perioadă de cel mult o lună;
c) suspendarea dreptului de a presta o muncă, pe o perioadă de cel
mult o lună;
d) suspendarea dreptului de a primi şi de a cumpăra bunuri, cu
excepţia celor necesare pentru igiena individuală, pe o perioadă de cel
mult două luni,
e) suspendarea dreptului de a primi vizite, pe o perioadă de cel
mult
3 luni.
f) izolarea pe maximum 10 zile.
56
55
Sanc ţiunile disciplinare nu pot îngr ădi dreptul la ap ărare, dreptul de

peti ţionare, dreptul la coresponden ţă, dreptul la asisten ţă medical ă,
dreptul la hran ă, dreptul la lumin ă şi dreptul la plimbarea zilnic ă.
Limitele sanc ţiunilor disciplinare se reduc la jum ătate în cazul
minorilor.
Suspendarea dreptului de a primi şi de a cump ăra bunuri, precum şi
a dreptului de a primi vizite nu se aplic ă femeilor însărcinate sau celor
care au copii în îngrijire în vârstă de p ână la 1 an.
Izolarea poate fi aplicat ă numai cu avizul medicului, dar nu se
aplic ă minorilor, femeilor însărcinate sau femeilor care au în îngrijire
copii p ână la vârsta de un an.
Sunt interzise sanc ţiunile corporale şi sanc ţiunile cu caracter
colectiv.
Aplicarea sanc ţiunilor nu trebuie s ă aduc ă atingere demnit ăţii
persoanei, nu trebuie s ă fie folosite mijloace umilitoare şi degradante,
nu pot fi folosite ca sanc ţiune mijloacele de imobilizare din dotare.
67. Constatarea abaterilor disciplinare. Abaterile disciplinare sunt

constatate de c ătre personalul administra ţiei penitenciarului şi sunt
consemnate într-un raport de incident.
Raportul se depune la şeful sec ţiei unde este de ţinut ă persoana
condamnat ă, în termen de 24 ore de la data constat ării abaterii.
Fapta personalului care a constatat abaterea de a nu respecta ter -
menul de 24 de ore constituie o abatere care atrage r ăspunderea disci -
plinar ă a celui vinovat.
68. Procedura disciplinar ă se declan şează de şeful sec ţiei unde este
deţinut ă persoana condamnat ă, prin sesizarea comisiei de disciplin ă.
Directorul penitenciarului, care este pre şedintele comisiei de disci -
plină, desemneaz ă o persoan ă care s ă efectueze cercetarea prealabil ă.
Persoana desemnat ă, care nu trebuie s ă fie din r ândul supraveghetorilor,
prezint ă în termen de 5 zile comisiei de disciplin ă rezultatele cercet ării
prealabile.
Comisia de disciplin ă procedeaz ă la ascultarea persoanei con -
damnate şi a altor persoane care au cuno ştinţă despre împrejur ările în
care s-a s ăvârşit fapta, dup ă care aplic ă prin hot ărâre una dintre
sanc ţiunile disciplinare, dac ă este cazul, sau claseaz ă dosarul.
57
Sanc ţiunile aplicate se înscriu într-un registru special, iar dosarul

disciplinar şi hot ărârea comisiei se includ în dosarul individual al
persoanei condamnate.
În termen de 3 zile de la comunicarea hot ărârii, persoana condam -
nată poate face pl ângere la judec ătorul delegat.
Judec ătorul delegat solu ţioneaz ă plângerea în termen de 3 zile de la
primire, dup ă ascultarea persoanei condamnate şi a oric ărei alte
persoane.
Împotriva încheierii judec ătorului delegat persoana condamnat ă
poate introduce contesta ţie la judec ătoria în a c ărei circumscrip ţie se
află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii.
Contesta ţia se judec ă în prezen ţa condamnatului şi cu participarea
procurorului.
Introducerea contesta ţiei nu suspend ă executarea sanc ţiunilor disci -
plinare, cu excep ţia măsurii izol ării, iar hot ărârea judec ătoriei este
definitiv ă.
Capitolul al IV-lea
Munca prestată şi activităţile educative
69. Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative

de libertate. Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate
pot presta o munc ă în raport cu calificarea şi aptitudinile lor, precum şi
activit ăţi necalificate, dac ă îşi exprim ă acordul în acest sens şi sunt apte
de munc ă.
Munca prestat ă este remunerat ă, cu excep ţia activit ăţilor cu caracter
gospod ăresc şi a celor desf ăşurate în caz de calamitate.
Minorii care au împlinit 15 ani pot presta o munc ă potrivit ă cu
dezvoltarea lor fizic ă, la cererea lor şi cu acordul p ărinţilor, iar minorii
care au împlinit v ârsta de 16 ani pot presta o munc ă la cererea lor.
Persoanele car e au împlinit v ârsta de 55 ani pentru femei şi 60 ani
pentru b ărbaţi pot presta o munc ă numai la cerere.
Documentele care atest ă însuşirea unei meserii, calificarea sau
recalificarea profesional ă sunt recunoscute, în condi ţiile legii.
Anumite categorii de condamna ţi, cum sunt femeile însărcinate, care
au n ăscut în perioada de deten ţie ori au în îngrijire copii de p ână la un
58
57
an, precum şi minorii nu pot presta munca în timpul nopţii sau în locuri
vătămătoare, periculoase ori care prezintă un grad de risc ridicat pentru
sănătatea sau integritatea persoanelor.
Pentru aceste categorii de persoane, durata muncii nu poate depăşi 6
ore pe zi şi 30 de ore pe săptămână.
Durata muncii prestate pentru persoanele care execută pedepse
privative de libertate este de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână.
Pe baza acordului exprimat în scris, persoanele condamnate la
pedepse privative de libertate pot lucra 10 ore pe zi, dar nu mai mult de
50 de ore pe săptămână.
Acordul scris este necesar şi pentru prestarea muncii pe timp de
noapte; în acest caz, timpul de muncă nu poate depăşi 7 ore pe noapte
şi 35 de ore pe săptămână.
Persoanele condamnate trebuie să beneficieze de cel puţin o zi pe
săptămână pentru odihnă.
Sumele realizate de persoanele condamnate în urma muncii prestate
au regimul veniturilor realizate de persoanele fizice şi un regim de
drepturi salariale şi se impozitează ca atare.
Veniturile obţinute în urma muncii prestate de persoana condamnată
se repartizează după cum urmează:
a) 30% revine persoanei condamnate, care poate utiliza din aceasta
90% pe durata condamnării, iar restul de 10% se consemnează pe
numele său, urmând a fi încasat, cu dobânda aferentă, în momentul
punerii în libertate;
b) 70% revine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi consti
tuie venituri proprii, care se contabilizează şi se utilizează potrivit dis
poziţiilor legale privind finanţele publice.
În cazul în care persoana condamnată la o pedeapsă privativă de
libertate a fost obligată la despăgubiri care nu au fost plătite până la
data primirii în penitenciar, o cotă de 50% din procentul ce revine per-
soanei se utilizează pentru repararea prejudiciului cauzat părţii civile.
70. Activităţile educative, culturale, terapeutice, de consiliere psi-

hologică şi asistenţă socială. În scopul reintegrării sociale a persoanelor
condamnate la pedepse privative de libertate, în fiecare penitenciar se
organizează activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială.
59
Activităţile educative trebuie să vizeze în principal prevenirea

recidivei şi reintegrarea socială după executarea pedepsei.
Legea nu indică modalităţile de efectuare a activităţii educative,
lăsând administraţia penitenciarului să aleagă dintre cele care sunt
utilizate în general: discuţii, conferinţe, lecturi, prezentare de filme sau
vizionarea de emisiuni televizate, alte activităţi desfăşurate cu personal
propriu sau cu personal invitat din exterior.
O pondere importantă în cadrul activităţilor educative o are asistenţa
religioasă în penitenciare. În fiecare penitenciar există condiţii de des-
făşurare a serviciului religios, iar învăţătura creştină este fundamentul
moralei.
Ca nimeni altul, preotul duhovnic poate investiga şi trata cauzele
care l-au adus pe individ în situaţia de a trece la săvârşirea infracţiunii.
Alături de educator şi psiholog, preotul a devenit o prezenţă obişnuită în
penitenciar şi contribuie în mod esenţial la redresarea morală a celor
condamnaţi.
În fiecare penitenciar funcţionează o bibliotecă.
71. Instruirea şcolară. În penitenciare se organizează cursuri de

şcolarizare pentru cursul primar, gimnazial şi liceal.
Personalul didactic este asigurat de inspectoratul şcolar teritorial. În
diplome nu se fac menţiuni cu privire la absolvirea cursurilor în stare de
deţinere.
Persoanele condamnate la pedepse privative de libertate pot urma
cursuri de învăţământ universitar în forma frecvenţă redusă.
Cheltuielile legate de instruirea şcolară sunt suportate de Ministerul
Educaţiei şi Cercetării şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, iar în
cazul comisiilor de învăţământ universitar, de persoanele condamnate
sau de alte persoane fizice ori juridice.
Formarea profesională a persoanelor condamnate la pedepse
privative de libertate se realizează prin cursuri de calificare şi recalifi-
care stabilite de administraţia penitenciarului împreună cu Agenţia
Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Cursurile se organizează la unităţile care funcţionează în cadrul
penitenciarelor sau la unităţi stabilite în acest scop. Cheltuielile sunt
suportate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Muncii, Soli-
darităţii Sociale şi Familiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
60
59
Minorilor condamnaţi la pedepse privative de libertate li se asigură

condiţii pentru participarea la activităţi educative, culturale, terapeutice,
de consiliere psihologică şi asistenţă socială adecvate nevoilor şi
personalităţii lor, precum şi pentru efectuarea studiilor şi dobândirea
unei calificări profesionale, în funcţie de opţiunile şi aptitudinile lor.
Capitolul al V-lea
Individualizarea executării pedepsei închisorii
72. Liberarea condiţionată. Se acordă persoanei care este stăruitoare

în muncă, disciplinată şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se
seama şi de antecedentele sale penale.
În vederea liberării condiţionate, condamnatul trebuie să execute cel
puţin două treimi din durata pedepsei închisorii care nu depăşeşte 10
ani sau cel puţin trei pătrimi din durata închisorii care depăşeşte 10 ani,
potrivit art. 59 alin. (1) C. pen.
În calculul fracţiunilor de pedeapsă se ţine seama de partea din
durata pedepsei care poate fi considerată ca executată în baza muncii
prestate. Dar liberarea condiţionată nu poate fi admisă, încuviinţată
înainte de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei,
când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi cel puţin două treimi, când
pedeapsa este mai mare de 10 ani.
Când condamnatul execută mai multe pedepse cu închisoarea care
nu se contopesc, fracţiunile de pedeapsă se socotesc în raport de totalul
pedepselor.
În cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, cel condamnat poate fi
liberat condiţionat după executarea a cel puţin jumătate din durata
pedepsei care nu depăşeşte 10 ani sau a cel puţin două treimi în cazul
închisorii mai mari de 10 ani.
Liberarea condiţionată nu poate fi acordată înainte de executarea
efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei.
Pedeapsa este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau
instruirii şcolare şi informării profesionale, după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată în condiţiile
art. 59 alin. ( 1 ) şi (2), se consideră 5 z i l e executate pentru 4 z i l e de
61
munc ă, în cazul condamna ţilor majori, şi 3 zile executate pentru 2 zile

de munc ă, în cazul condamna ţilor minori şi tineri;
b) în cazul în care se presteaz ă o munc ă neremunerat ă în condi ţiile
prev ăzute în art. 59 alin. (1) şi (2), se consider ă 4 zile executate pentru 3
zile de munc ă, în cazul condamna ţilor majori, şi 2 zile executate pentru
o zi de munc ă, în cazul condamna ţilor minori şi tineri.
În cazul particip ării la cursuri de şcolarizare, se consider ă 30 de zile
executate pentru absolvirea unui semestru şcolar şi 15 zile executate
pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesional ă.
În cazul elabor ării de lucr ări ştiin ţifice publicate sau inven ţii şi
inova ţii brevetate, se consider ă 3 zile executate pentru 2 zile de munc ă.
73. Procedura de acordare a liber ării condi ţionate. Comisia pentru

individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate, cu participarea judec ătorului delegat pentru executarea pedep -
selor privative de libertate, în calitate de pre şedinte, propune liberarea
condi ţionat ă ţinând seama de frac ţiunea din pedeapsa efectiv executat ă
şi de partea din pedeapsa considerat ă ca executat ă pe baza muncii pres -
tate, de conduita persoanei condamnate şi de eforturile acesteia pentru
reintegrarea social ă, de responsabilit ăţile încredin ţate, de recompensele
acordate, de sanc ţiunile disciplinare aplicate şi de antecedentele sale
penale.
Propunerea comisiei se înainteaz ă judec ătoriei în raza c ăreia se afl ă
locul de de ţinere, sub forma unui proces-verbal motivat, şi se comunic ă
persoanei condamnate.
În situa ţia în care comisia constat ă că persoana condamnat ă nu
îndepline şte condi ţiile pentru liberare condi ţionat ă, fixeaz ă un termen
pentru reexaminarea situa ţiei acesteia, termen care nu poate fi mai mare de
un an. Totodat ă, comisia comunic ă procesul-verbal persoanei condamnate
şi îi aduce la cuno ştinţă, sub semn ătură, că se poate adresa instan ţei.
Când persoana condamnat ă se adreseaz ă direct instan ţei, odat ă cu
cererea se trimite şi procesu l-verbal întocmit de comisie pentru indivi -
dualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate.
În vederea solu ţionării cererii, instan ţa poate consulta dosarul indivi -
dual al persoanei condamnate.
Instan ţa poate dispune liberarea condi ţionat ă numai dac ă îşi for -
meaz ă convingerea c ă reeducarea condamnatului poate fi ob ţinut ă şi
fără executarea restului de pedeaps ă în penitenciar.
62
Instanţa nu poate proceda la judecarea cererii de liberare condiţio-

nată fără a exista la dosarul cauzei procesul-verbal încheiat de comisia
de propuneri de liberare condiţionată din penitenciar, caracterizarea
condamnatului şi a comportării acestuia în timpul executării pedepsei1.
Această cerinţă este justificată prin aceea că liberarea condiţionată este
un mijloc de individualizare a pedepsei în faza executării acesteia,
astfel că trebuie să se ţină seama şi de aprecierea organelor de execu-
tare a pedepsei.
Cererea de liberare condiţionată este examinată de instanţă sub
aspectul îndeplinirii condiţiilor legale la momentul judecării acesteia, şi
nu la momentul introducerii ei2.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, iar instanţa
apreciază că realizarea scopului pedepsei este posibilă fără executarea
acesteia în penitenciar, dispune liberarea condiţionată, iar hotărârea
este pusă în executare după rămânerea definitivă.
74. Efecte. Rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de liberare

condiţionată are ca efect punerea în libertate a condamnatului.
Odată liberat condiţionat, condamnatul are obligaţia de a avea o
bună conduită, manifestată prin abţinerea de la săvârşirea de infracţiuni.
Până la expirarea duratei pedepsei, condamnatul este considerat în
executarea acesteia, fiind decăzut în continuare din toate drepturile
prevăzute de art. 64 C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Potrivit art. 61 alin. (1), pedeapsa se consideră executată dacă în
intervalul de timp de la eliberare şi până la împlinirea duratei pedepsei
condamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiune.
Dacă în acest interval condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune,
instanţa de judecată, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune
fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea acesteia. Instanţa este
însă obligată să examineze dacă în cauză este necesară sau nu revo-
carea liberării condiţionate şi să arate motivele opţiunii pentru una
dintre soluţii.
Dacă revocă liberarea condiţionată, instanţa stabileşte pedeapsa
pentru noua infracţiune şi o contopeşte cu restul de pedeapsă ce a
rămas de executat, putând adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor
1
2
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. LXVII (67)/2007 (M. Of. nr. 537 din 16 iulie
2008).
63
până la 5 ani, fără să poată depăşi totalul celor două pedepse supuse
contopirii.
Când instanţa ajunge la concluzia că nu este necesară revocarea
liberării condiţionate, pedeapsa anterioară în a cărei executare se afla
cel condamnat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită din
nou rămân distincte.
Revocarea liberării condiţionate este obligatorie în cazul în care
fapta săvârşită este o infracţiune contra siguranţei statului, o infracţiune
contra păcii şi omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune săvârşită cu
intenţie care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracţiune
prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave.
Capitolul al VI-lea
Individualizarea judiciară a executării pedepsei
75. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. a) Noţiune.

Este o măsură de individualizare a executării pedepsei care se dispune
de instanţa de judecată prin hotărârea de condamnare, pe durata şi în
condiţiile prevăzute de lege 1.
Dispunând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa
de judecată apreciază că reeducarea condamnatului poate fi realizată şi
fără executarea pedepsei. Altfel spus, pronunţând o astfel de soluţie,
instanţa îşi exprimă convingerea că parcurgerea de către condamnat a
etapelor procesului penal urmată de condamnarea sa la o pedeapsă cu
suspendarea şi avertizarea sa asupra consecinţelor săvârşirii unei noi
infracţiuni sau nerespectării obligaţiilor civile sunt de natură să declan-
şeze acele resorturi interioare ale personalităţii condamnatului care să
producă reeducarea sa fără executarea pedepsei.
b) O primă condiţie prevăzută de lege pentru acordarea suspendării
se referă la pedeapsa aplicată.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate dispune
numai dacă pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea de cel mult 3 ani sau amenda, potrivit art. 81 C. pen.
1
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 392.
64
63
În cazul concursului de infracţiuni, suspendarea condiţionată a exe-

cutării pedepsei se va putea dispune numai dacă pedeapsa aplicată este
închisoarea de cel mult 2 ani.
O a doua condiţie priveşte persoana infractorului: art. 81 alin. (1) lit. b)
cere ca infractorul să nu mai fi fost anterior condamnat la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni, afară de situaţia când condamnarea intră
în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 C. pen.
Condamnările prevăzute de art. 38 C. pen. se referă la infracţiuni
săvârşite în timpul minorităţii, la infracţiuni săvârşite din culpă,
infracţiuni amnistiate sau fapte care nu mai sunt prevăzute de lege ca
infracţiuni.
Prin prevederea acestei condiţii, legiuitorul a dorit să se asigure că
beneficiarul suspendării condiţionate a executării pedepsei nu face
parte din rândul persoanelor care au persistat în conduita infracţională.
Cea de-a treia condiţie prevăzută de art. 81 C. pen. este ca instanţa
să îşi fi format convingerea că scopul pedepsei poate fi atins fără exe-
cutarea acesteia.
Convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără exe-
cutarea pedepsei se formează din aprecierea de ansamblu a faptei
săvârşite, a împrejurărilor în care s-a săvârşit şi a personalităţii infrac-
torului1.
Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 81 C. pen. nu creează
pentru condamnat un drept, ci o vocaţie asupra căreia trebuie să se
pronunţe instanţa.
Instanţa are obligaţia să motiveze decizia sa de suspendare a
executării pedepsei.
Suspendarea poate fi acordată şi în cazul în care pedeapsa este
graţiată. Potrivit art. 120 alin. (2) C. pen., graţierea are efecte şi asupra
pedepselor a căror executare este suspendată condiţionat, dar efectele
suspendării sunt mai intense decât cele ale graţierii.
Omisiunea instanţei de a motiva suspendarea nu constituie un motiv
de casare a hotărârii dacă din actele dosarului rezultă îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de art. 81 C. pen.
c) Termenul de încercare. Potrivit art. 82 C. pen., durata suspendării
condiţionate a executării pedepsei constituie termen de încercare pentru
1
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal, Ed. Trei, Bucureşti,
2006, p. 202.
65
condamnat şi se compune din cuantumul pedepsei aplicate, la care se

adaug ă un interval de timp de 2 ani.
În cazul în care pedeapsa a c ărei executare s-a suspendat este
amenda, termenul de încercare este de un an.
Pentru minori, termenul de încercare se compune din durata
pedepsei închisorii, la care se adaug ă un interval de timp de la 6 luni la
2 ani, fixat de instan ţă.
Dacă pedeapsa este amenda, termenul de încercare este de 6 luni.
Reducerea pedepsei ca urmare a unei gra ţieri opereaz ă şi asupra
termenului de încercare, prin reducerea corespunz ătoare a acestuia.
Dac ă graţierea este total ă, termenul de încercare se reduce la 2 ani.
d) Efectele suspend ării condi ţionate a execut ării pedepsei. În
doctrin ă1, efectele suspend ării condi ţionate a execut ării pedepsei au fost
împărţite în efecte imediate sau provizorii şi ulterioare sau definitive.
Efectele imediate consta u în neexecutarea pedepsei aplicate, f ără a
avea vreo influen ţă asupra m ăsurilor de siguran ţă sau obliga ţiilor civile.
Mai mult, achitarea obliga ţiilor civile constituie o obliga ţie pe care
condamnatul trebuie s ă şi-o îndeplineasc ă până la expirarea termenului
de încercare, sub sanc ţiunea revoc ării.
Efectele definitive apar la împlinirea termenului de încercare şi
constau în încetarea obliga ţiei de executare a pedepsei şi reabilitarea de
drept.
Producerea efectelor definitive este condi ţionat ă de neinterven ţia
unei cauze de revocare a suspend ării condi ţionate a execut ării pedepsei
pe durata termenului de încercare.
Reabilitarea de drept conduce la scoaterea condamnatului din
eviden ţa cazierului judiciar, la trecerea a doi ani de la expirarea terme -
nului de încercare.
e) Revocarea suspend ării condi ţionate a execut ării pedepsei. Suspen
darea condi ţionat ă a execut ării pedepsei este acordat ă de instan ţă
atunci c ând se apreciaz ă că scopul pedepsei poate fi atins chiar f ără
executarea acesteia.
Revocarea suspe ndării este o sanc ţiune prev ăzută de lege pentru
cazurile în care condamnatul nu respect ă condi ţiile impuse la luarea
acesteia.
Astfel, potrivit art. 83 alin. (1) C. pen., dac ă în cursul termenului de
încercare condamnatul a s ăvârşit din nou o infrac ţiune, pentru care s-a
1
Idem, p. 204.
66
65
pronun ţat o condamnare definitiv ă chiar dup ă expirarea acestui termen,

instan ţa revoc ă suspendarea condi ţionat ă, dispun ând executarea în
întregime a pedepsei, care nu se contope şte cu pedeapsa aplicat ă
pentru noua infrac ţiune.
Revocarea suspend ării nu are loc dac ă infrac ţiunea s ăvârşită a fost
descoperit ă după expirarea termenului de încercare.
Dacă infrac ţiunea ulterioar ă este s ăvârşită din culp ă, se poate aplica
suspendarea condi ţionat ă a execut ării pedepsei, chiar dac ă autorul a
fost condamnat anterior cu suspendarea condi ţionat ă a execut ării
pedepsei. În acest caz, nu se mai revoc ă prima suspendare.
Revocarea suspend ării condi ţionate a execut ării pedepsei se dispune
şi în cazul în care condamnatul nu şi-a îndeplinit, p ână la expirarea
termenului de încercare, obliga ţiile civile stabilite în sarcina sa, cu
excep ţia situa ţiei în care face dovada c ă nu a avut posibilitatea de a- şi
îndeplini aceste obliga ţii.
f) Anularea suspend ării condi ţionate a execut ării pedepsei. Potrivit
art. 85 C. pen., dac ă se descoper ă, înainte de expirarea termenului de
încercare, c ă cel condamnat cu suspendarea condi ţionat ă a execut ării
pedepsei mai s ăvârşise, înainte de pronun ţarea hot ărârii care a dispus
suspendarea sau p ână la rămânerea definitiv ă a acesteia, o infrac ţiune
pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar dup ă expirarea
termenului de încercare, suspendarea se anuleaz ă.
Justificarea acestei solu ţii const ă în aceea c ă instan ţa a aplicat sus -
pendarea necunosc ând antecedentele penale ale condamnatului.
Anularea suspend ării execut ării pedepsei nu are loc dac ă infrac -
ţiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperit ă după expirarea
termenului de încercare.
Dacă exist ă concurs de infrac ţiuni, iar pedeapsa rezultat ă în urma
contopirii nu dep ăşeşte 2 ani, instan ţa poate aplica suspendarea, terme nul
de încercare urm ând a se calcula de la data r ămânerii definitive a
hotărârii prin care s-a pronun ţat anterior suspendarea condi ţionat ă a
execut ării pedepsei.
76. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. a) Noţiune.

Suspendarea execut ării pedepsei sub supraveghere este o form ă de
suspendare condi ţionat ă a execut ării pedepsei închisorii, în care con -
damnatul, pe durata termenului de încercare, este supus unor m ăsuri de
67
supraveghere şi de respectare a unor obligaţii stabilite prin hotărârea

judecătorească de condamnare1.
Deosebirea dintre cele două forme de suspendare constă în con-
diţiile în care se poate dispune, precum şi în obligaţiile ce revin con-
damnatului pe durata termenului de încercare.
b) Condiţii de aplicare. Potrivit art. 861 C. pen., condiţiile de aplicare
se referă la cuantumul pedepsei închisorii, la persoana condamnatului şi
la aprecierea instanţei că pronunţarea condamnării constituie un
avertisment pentru condamnat, care, chiar fără executarea pedepsei, nu
va mai săvârşi infracţiuni.
Astfel, pedeapsa aplicată trebuie să fie închisoarea de cel mult 4 ani,
cel în cauză să nu mai fi fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii
mai mare de un an, cu excepţia condamnărilor care nu atrag starea de
recidivă, prevăzute de art. 38 C. pen., iar instanţa să aprecieze, ţinând
seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după
comiterea infracţiunii, că pronunţarea unei astfel de soluţii va avea efect
educativ asupra sa.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi acordată
şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închi-
soarea de cel mult 3 ani şi sunt întrunite celelalte condiţii.
c) Termenul de încercare. Suspendarea executării pedepsei sub supra
veghere implică un termen de încercare compus din durata pedepsei
aplicate şi un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.
d) Măsuri de supraveghere. Pe durata termenului de încercare,
condamnatul are obligaţia de a se supune unor măsuri de supraveghere.
Măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 sunt obligatorii şi au
caracter de control al libertăţii de mişcare a celui condamnat (să anunţe
schimbarea domiciliului, informaţii de natură a putea fi controlate
mijloacele lui de existenţă).
Măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (3) au caracter
facultativ, în sensul că instanţa poate impune una sau mai multe. Aceste
măsuri obligă sau interzic o anumită conduită (să urmeze un curs de
învăţământ ori de calificare, să nu frecventeze anumite locuri, să nu
intre în legătură cu anumite persoane etc.).
Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă se face de
către judecătorul desemnat cu supravegherea sau de către serviciul de
probaţi u ne.
1
C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, op. cit., p. 208.
68
67
e) Efectele suspend ării execut ării pedepsei sub supraveghere. Odat ă

cu rămânerea definitiv ă a hot ărârii de condamnare se produce, ca efect
imediat, suspendarea execut ării pedepsei închisorii, pe durata terme
nului de încercare.
Suspendarea execut ării pedepsei nu atrage suspendarea execut ării
măsurilor de siguran ţă şi a obliga ţiilor prev ăzute în hot ărârea de con -
damnare.
La împlinirea termenului de încercare, dac ă nu a s ăvârşit din nou o
infrac ţiune şi nu s-a pronun ţat revocarea suspend ării execut ării pedep -
sei, cel condamnat este reabilitat de drept.
f) Revocarea suspend ării execut ării pedepsei sub supraveghere se
produce în mod similar cu revocarea suspend ării condi ţionate a exe
cut ării pedepsei în cazul s ăvârşirii din nou a unei infrac ţiuni în cursul
termenului de încercare, precum şi în cazul ne îndeplinirii obliga ţiilor
civile stabilite de instan ţa de judecat ă prin hot ărâre de condamnare.
Dac ă infrac ţiunea se descoper ă dup ă expirarea termenului de
încercare, revocarea nu se mai produce.
O alt ă cauz ă de revocare, specific ă suspend ării execut ării pedepsei
sub supraveghere, const ă în ne îndeplinirea cu rea-credin ţă a măsurilor
de supraveghere prev ăzute de lege.
g) Anularea suspend ării execut ării pedepsei sub supraveghere se
dispune pentru cauze preexistente aplic ării măsurii, pe care dac ă instan
ţa le-ar fi cunoscut, ar fi dispus suspendarea.
Anularea suspend ării pedepsei sub supraveghere se dispune pentru
aceea şi situa ţie prev ăzută la suspendarea condi ţionat ă a execut ării
pedepsei, dac ă se descoper ă că cel condamnat mai s ăvârşise o infrac -
ţiune înainte de pronun ţarea hot ărârii prin care s-a dispus suspendarea
sau p ână la r ămânerea definitiv ă a acesteia, pentru care i s-a aplicat
pedeapsa închisorii chiar dup ă expirarea termenului de încercare.
Anularea nu are loc dac ă infrac ţiunea care ar putea atrage anularea
a fost descoperit ă dup ă expirarea termenului de încercare.
Dac ă pedeapsa rezultat ă în urma contopirii nu dep ăşeşte 3 ani,
instan ţa poate aplica suspendarea execut ării pedepsei sub supraveghere.
În acest caz, termenul de încercare curge de la data r ămânerii defini -
tive a hot ărârii prin care s-a pronun ţat anterior suspendarea condi ţionat ă
a execut ării pedepsei.
69
h) Efecte. La expirarea termenului de încercare, cel condamnat este

reabilitat de drept, dac ă nu a s ăvârşit din nou o infrac ţiune înaintea
termenului de încercare.
77. Executarea pedepsei la locul de muncă, a) Consideraţii prealabile.

Executarea pedepsei închisorii prin munc ă a fost introdus ă în legisla ţia
noastr ă penal ă prin Legea nr. 6/1973, reglementarea acesteia suferind o
serie de modific ări prin Decretul nr. 218/1987 şi ulterior prin Legea
nr. 104/1992.
Executarea închisorii prin munc ă fără privare de libertate este o
formă de individualizare a execut ării pedepsei în regim de libertate,
condamnatul suport ând o serie de restr ângeri ale drepturilor, urm ând ca
la expirarea pedepsei, dac ă a avut o bun ă comportare, pedeapsa s ă fie
considerat ă ca executat ă.
Executarea pedepsei închisorii la locul de munc ă prezint ă nume -
roase avantaje at ât pentru condamnat, c ât şi pentru societate: se evit ă
contactul cu mediul penitenciar, atingerea adus ă personalit ăţii condam -
natului este mai mic ă, cheltuielile nu mai sunt suportate de societate,
condamnatul p ăstreaz ă legătura cu mediul familial şi de munc ă, ceea ce
asigur ă succesul reinser ţiei postexecu ţionale.
b) Condi ţii. Pedeapsa aplicat ă inculpatului, pentru a putea fi exe -
cutat ă la locul de munc ă, trebuie s ă fie închisoarea de cel mult 5 ani.
Poate fi executat ă la locul de munc ă şi pedeapsa rezultant ă aplicat ă
pentru concurs de infrac ţiuni, dac ă durata ei este de cel mult 3 ani şi
sunt întrunite celelalte condi ţii prev ăzute de lege.
Instan ţa poate dispune executarea pedepsei în unitatea în care
condamnatul îşi desf ăşoară activitatea sau în alt ă unitate, în toate cazu -
rile cu acordul scris al unit ăţii.
Executarea pedepsei poate fi dispus ă şi în cazul în care condamnatul
nu desf ăşoară o activitate la data aplic ării pedepsei.
Persoana condamnatului intereseaz ă sub aspectul antecedentelor
sale şi al capacit ăţii de munc ă.
Astfel, pentru a se putea dispune executarea pedepsei la locul de
munc ă, legea cere ca cel în cauz ă să nu mai fi fost anterior condamnat
la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excep ţia situa ţiei în care
condamnarea intr ă în vreunul dintre cazurile prev ăzute de art. 38 C. pen.
70
69
Deşi legea nu prevede printre condiţii capacitatea de muncă,

instanţa trebuie să verifice dacă cel condamnat are această capacitate1.
Pe lângă îndeplinirea condiţiilor legate de cuantumul pedepsei
aplicate, acordul scris al unităţii, antecedentele şi capacitatea de muncă
a persoanei condamnate, este necesar ca instanţa de judecată, ţinând
seama de gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de
conduita profesională şi generală, ca şi de posibilităţile de reeducare a
condamnatului, să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins fără
privare de libertate.
c) Obligaţiile condamnatului. Pe durata executării pedepsei prin
muncă, condamnatului i se limitează unele drepturi, după cum urmează:
- din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca
prestată, cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea desfăşurată în
locuri de muncă cu condiţii vătămătoare sau periculoase, se reţine o
cotă de 15-40%, stabilită potrivit legii, în raport de cuantumul venitu
rilor şi de îndatoririle condamnatului pentru întreţinerea altor persoane,
care se varsă la bugetul statului. În cazul condamnatului minor, limitele
se reduc la jumătate;
- drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele legale
aplicate la venitul net cuvenit condamnatului, după reţinerea cotei
prevăzute mai sus;
- durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă;
- nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului
decât prin hotărârea instanţei de judecată;
-condamnatul nu poate fi promovat;
- condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, care implică
exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative ori de gestiune.
Pe durata executării pedepsei, condamnatului i se interzice dreptul
de a fi ales.
Instanţa poate dispune ca cel condamnat să respecte una sau mai
multe dintre măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 C. pen.
Pe timpul executării pedepsei în unitatea la care cel condamnat
lucrase până atunci, contractul de muncă se suspendă, iar în cazul în
care îşi execută pedeapsa într-o altă unitate decât cea în care îşi desfă-
şura activitatea la data aplicării pedepsei, contractul de muncă înce-
tează. Pedeapsa se execută în baza mandatului de executare a
pedepsei, fără a se încheia contract de muncă.
1
71
d) Revocarea execut ării pedepsei la locul de munc ă este sanc ţiunea

pe care o prevede legea în cazul nerespect ării de c ătre cel condamnat a
obliga ţiilor care îi revin. Legea prevede trei cauze de revocare a exe
cutării pedepsei la locul de munc ă: săvârşirea din nou a unei infrac ţiuni;
sustragerea de la prestarea activit ăţii şi de la îndeplinirea obliga ţiilor
stabilite prin hot ărârea de condamnare şi pierderea total ă a capacit ăţii
de munc ă.
Dacă dup ă rămânerea definitiv ă a hot ărârii prin care s-a dispus
executarea pedepsei la locul de munc ă, cel condamnat s ăvârşeşte din
nou o infrac ţiune, înainte de începerea execut ării pedepsei sau în
timpul execut ării acesteia, instan ţa revoc ă executarea pedepsei la locul
de munc ă, iar pentru pluralitatea de infrac ţiuni creat ă se aplic ă
dispozi ţiile art. 39 alin. (1) şi (2) sau, dup ă caz, ale art. 40 C. pen.
Dac ă infrac ţiunea ulterioar ă este s ăvârşită din culp ă, instan ţa poate
dispune şi pentru aceast ă infrac ţiune executarea pedepsei la locul de
munc ă. În acest caz, revocarea nu mai are loc şi pedeapsa se aplic ă
potrivit regulilor concursului de infrac ţiuni.
Dacă cel condamnat se sustrage de la prestarea activit ăţii în cadrul
unit ăţii sau nu îşi îndepline şte în mod corespunz ător îndatoririle ce îi
revin la locul de munc ă şi nu respect ă măsurile de supraveghere sau
obliga ţiile stabilite prin hot ărârea de condamnare, instan ţa poate s ă
revoce executarea pedepsei la locul de munc ă, dispun ând executarea
într-un loc de de ţinere.
Aceast ă cauz ă de revocare este l ăsată la aprecierea instan ţei, care
poate s ă men ţină sau s ă revoce m ăsura luat ă.
Când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii
totale a capacit ăţii de munc ă, instan ţa revoc ă executarea pedepsei la
locul de munc ă şi, ţinând seama de împrejur ările care au determinat
incapacitatea de munc ă şi de dispozi ţiile art. 72, dispune suspendarea
condi ţionat ă a execut ării pedepsei, chiar dac ă nu sunt întrunite
condi ţiile prev ăzute în art. 81 sau art. 86 1 C. pen.
În cazul revoc ării pedepsei pentru s ăvârşirea unei infrac ţiuni sau
pentru sustragerea de la prestarea activit ăţii ori îndeplinirea obliga ţiilor
stabilite prin hot ărârea de condamnare, pedeapsa sau, dup ă caz, restul
de pedeaps ă rămas neexecutat se execut ă într-un loc de de ţinere.
e) Anularea execut ării pedepsei la locul de munc ă. Dac ă cel con
damnat mai s ăvârşise o infrac ţiune p ână la r ămânerea definitiv ă a hot ă
rârii de condamnare şi aceasta se descoper ă mai înainte ca pedeapsa s ă
72
fi fost executată la locul de muncă sau considerată executată, instanţa,

dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 867 C. pen., anulează
executarea pedepsei la locul de muncă.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 867, instanţa îl
judecă pe condamnat şi pentru infracţiunea descoperită ulterior,
stabileşte pedeapsa potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni şi,
dacă pedeapsa rezultantă nu depăşeşte 3 ani, dispune executarea aces-
teia, scăzându-se, dacă este cazul, durata pedepsei executate până la
pronunţarea hotărârii.
Anularea se dispune şi în cazul în care hotărârea de condamnare
pentru infracţiunea descoperită ulterior se pronunţă după ce pedeapsa a
fost executată la locul de muncă sau considerată ca executată. Pedeapsa
se stabileşte, după caz, potrivit regulilor concursului de infracţiuni sau
recidivei, scăzându-se din durata ei pedeapsa executată până atunci.
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile legale, instanţa anulează executarea
pedepsei la locul de muncă. Pedeapsa stabilită în urma anulării exe-
cutării pedepsei la locul de muncă se execută într-un loc de deţinere.
f) Încetarea executării pedepsei la locul de muncă. Încetarea exe-
cutării pedepsei la locul de muncă este o măsură de individualizare a
executării pedepsei pe care o poate dispune instanţa de judecată la
cererea conducerii unităţilor unde se desfăşoară activitatea sau la
cererea condamnatului însuşi.
Condiţiile de încetare a executării pedepsei sunt următoarele:
- condamnatul să fi executat cel puţin două treimi din durata
pedepsei;
- să fi dat dovezi temeinice de îndreptare;
- să fi avut o bună conduită;
- să fi fost disciplinat şi stăruitor în muncă.
Îndeplinirea acestor condiţii trebuie să fie constatată şi confirmată de
conducerea unităţii, care trebuie să le comunice instanţei odată cu cere-
rea de încetare a executării pedepsei sau separat, dacă cererea este
introdusă de condamnat.
După verificarea condiţiilor prevăzute de lege şi a situaţiei con-
damnatului, instanţa poate dispune încetarea executării pedepsei la
locul de muncă.
Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la
încetarea executării pedepsei la locul de muncă şi până la îndeplinirea
duratei pedepsei cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune.
73
În cazul în care contractul de muncă nu fusese suspendat, acesta

reintră în vigoare.
Dacă în acest interval condamnatul a comis din nou o infracţiune,
instanţa poate dispune revocarea încetării executării pedepsei la locul
de muncă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 61 C. pen. privitoare la revo-
carea obligatorie sau facultativă a liberării condiţionate.
Capitolul al VII-lea
Alte forme de individualizare
78. Consideraţii prealabile. În principiu, imediat ce o hotărâre de

condamnare a rămas definitivă, ea devine executorie, asigurând auto
ritatea organelor judiciare, consolidând procesul continuu de prevenire
şi combatere a criminalităţii.
Executarea pedepsei odată începută, trebuie continuată pe durata
prevăzută în hotărârea de condamnare până la executarea completă a
pedepsei.
În ciuda acestui principiu, în executarea pedepselor pot interveni
stări, situaţii sau împrejurări care pot duce la amânări, întreruperi sau
modificări în procesul de executare a pedepsei.
79. Amânarea executării pedepsei închisorii. a) Preliminarii. Insti
tuţia amânării executării pedepsei închisorii are în vedere intervenţia
unor stări, situaţii sau împrejurări care pun în pericol grav sănătatea
condamnatului, a mamei condamnate sau a copilului său mai mic de
un an şi care ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familia sa,
unitatea la care lucrează.
Amânarea se hotărăşte de către instanţa de executare, potrivit
procedurii prevăzute de lege.
b) Cazuri de amânare. 1) Când se constată, pe baza unei expertize
medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală gravă care face impo-
sibilă executarea pedepsei şi care nu poate fi tratată în sistemul sanitar al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau sub pază permanentă, iar
instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu pre-
zintă pericol pentru ordinea publică.
Legea penală, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 60/2006,
prevede două condiţii cumulative: una pozitivă - existenţa unei boli
grave care face imposibilă executarea pedepsei - şi alta negativă -
74
inexisten ţa pericolului pentru ordinea public ă în cazul l ăsării în libertate

a celui condamnat.
Existen ţa bolii care face imposibil ă executarea pedepsei trebuie
constat ă de instan ţa de judecat ă pe baza unei expertize medico-legale.
Prin expresia „face imposibil ă executarea pedepsei" trebuie s ă înţe-
legem c ă ar avea consecin ţe grave pentru s ănătatea celui condamnat.
Deşi instan ţa dispune aceast ă amânare pe un anumit termen, legea
nu prevede care este durata am ânării, ci doar c ă executarea pedepsei se
amână până când starea de s ănătate a celui condamnat se va ameliora,
astfel încât pedeapsa s ă poat ă fi pus ă în executare, de unde concluzia
că amânarea poate fi acordat ă de mai multe ori, p ână la ameliorarea
stării de s ănătate.
Nu sunt prev ăzute niciun fel de criterii de apreciere a pericolului
concret pentru ordinea public ă, acest pericol poate fi apreciat de
instan ţă în func ţie de infrac ţiunea s ăvârşită de condamnat, dar şi de
comportarea sa în timpul execut ării pedepsei.
2) Când o condamnat ă este gravid ă sau are un copil mai mic de un
an. În acest caz, am ânarea dureaz ă până la încetarea cauzei care a
determinat am ânarea, mai exact p ână când copilul împline şte un an,
dar executarea pedepsei poate fi am ânat ă pe o perioad ă stabilit ă de
normele legale cu privire la concediul ce se acord ă salaria ţilor înainte şi
după naştere.
3) Când din cauza unor împrejur ări speciale executarea imediat ă a
pedepsei ar avea consecin ţe grave pentru condamnat, familie sau
unitatea la care lucreaz ă. În acest caz, executarea poate fi am ânată cel
mult trei luni şi numai o singur ă dat ă.
Lămurirea sintagmelor „împrejur ări speciale" şi „consecin ţe grave" a
fost l ăsată în sarcina instan ţelor judec ătoreşti, care, de la caz la caz,
apreciaz ă îndeplinirea condi ţiilor prev ăzute de lege 1.
Procedura de am ânare este de competen ţa instan ţei de executare.
Cererea poate fi f ăcută de condamnat, de c ătre reprezentantul legal, de
procuror, de c ătre ap ărător, de c ătre so ţul condamnatului, iar în ultimul
caz de am ânare şi de conducerea unit ăţii la care lucra cel condamnat.
Cererea poate fi retras ă de cel care a formulat-o.
Hot ărârile pronun ţate în cazurile prev ăzute în art. 453 alin. (1) lit. a)
şi b) C. proc. pen. prin care se dispune am ânarea execut ării pedepsei
sunt executorii de la data pronun ţării.
1
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007,
p. 902.
75
Cererea de amânare se judecă în şedinţă publică, cu citarea con-

damnatului şi participarea procurorului. Instanţa poate dispune sus-
pendarea executării mandatului până la soluţionarea cererii.
În vederea prevenirii sustragerii de la executarea pedepsei şi împie-
dicării săvârşirii de către condamnat a unor acte antisociale, O.U.G.
nr. 60/2006 a prevăzut respectarea de către condamnat a unor obligaţii
prevăzute de lege.
O primă categorie de obligaţii impuse de lege condamnatului faţă de
către instanţa a luat măsura amânării executării pedepsei închisorii se
referă la prevenirea ieşirii celui condamnat din raza de control a
autorităţilor şi a săvârşirii unor fapte antisociale: să nu depăşească limita
teritorială fixată, să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat sau
la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de instanţă, să nu îşi
schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus amânarea şi
să nu deţină sau să folosească nicio categorie de arme.
Spre deosebire de această categorie de obligaţii pe care legea le
impune tuturor condamnaţilor faţă de care se dispune amânarea exe-
cutării pedepsei, există şi o altă categorie de obligaţii pe care instanţa le
poate impune condamnatului pe durata amânării: să poarte permanent
un sistem electronic de supraveghere, să nu se deplaseze la anumite
spectacole sau în anumite locuri stabilite de instanţă, să nu se apropie
de persoana vătămată, de membrii familiei ori de persoana cu care a
comis fapta, martori, experţi ori alte persoane stabilite de instanţă şi nici
să nu comunice cu acestea, să nu conducă niciun autovehicul, să nu se
afle în locuinţa persoanei vătămate şi să nu exercite profesia, meseria
ori activitatea care i-a înlesnit săvârşirea faptei.
Hotărârea prin care s-a dispus amânarea executării este comunicată de
instanţa de executare organelor de poliţie din raza teritorială în care
locuieşte condamnatul, în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse.
În caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor, instanţa revocă amâ-
narea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de libertate.
Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la expirarea
termenului, ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă
mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire.
Judecătorul delegat este obligat să verifice periodic dacă mai subzistă
cauza care a determinat amânarea executării pedepsei, iar dacă a încetat,
ia măsura de emitere a mandatului şi de aducere a lui la îndeplinire.
76
80. Întreruperea executării pedepsei. a) Consideraţii prealabile.

Potrivit principiului continuităţii, pedeapsa odată pusă în executare,
trebuie executată neîntrerupt până la expirarea termenului pentru care a
fost aplicată1.
Ca şi în cazul amânării executării pedepsei, legea a dat posibilitatea
instanţei de executare să dispună întreruperea executării pedepsei în
cazul unor stări, situaţii sau împrejurări care ar avea consecinţe grave
pentru condamnat, familia acestuia sau unitatea la care a lucrat.
Diferenţa dintre instituţia întreruperii executării pedepsei şi instituţia
amânării executării pedepsei constă în aceea că prima se dispune după
ce pedeapsa a fost pusă în executare, în timp ce a doua poate fi dispusă
înainte de începerea executării pedepsei.
b) Cazuri de întrerupere. Potrivit art. 455 C. proc. pen., executarea
pedepsei poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute în
art. 453, la cererea persoanelor prevăzute în alin. (2) al aceluiaşi articol.
Altfel spus, cazurile de amânare a executării pedepsei sunt şi cazuri
de întrerupere a executării pedepsei.
Jurisprudenţa a statuat că, pentru a admite cererea de întrerupere a exe-
cutării pedepsei pe motive medicale, raportul de expertiză medico-legală
trebuie să precizeze că cel condamnat se află în imposibilitate de a
continua executarea pedepsei în penitenciar, fiind necesar să fie tratat
într-o unitate spitalicească din afara reţelei penitenciarelor2.
Totodată, este necesar ca instanţa să aprecieze că lăsarea în
libertate a condamnatului nu prezintă pericol concret pentru ordinea
publică.
Cererea de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a deten-
ţiunii pe viaţă se poate face de către persoanele indicate la cererea de
amânare a executării pedepsei, cu precizarea că, dacă cererea a fost
introdusă de o persoană fără calitatea prevăzută de lege, condamnatul
şi-o poate însuşi în cursul judecăţii.
Instanţa competentă este instanţa de executare.
Judecarea şi soluţionarea cererii se fac cu citarea condamnatului şi
cu participarea procurorului.
Instanţa poate dispune întreruperea pedepsei pe o durată deter-
minată sau poate respinge cererea, executarea urmând să continue până
la împlinirea termenului de pedeapsă3.
1
2
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3200/2001, în Dreptul nr. 6/2002, p. 222.
3
Gr. Theodoru, op. cit., p. 905.
77
Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în durata de

executare a pedepsei.
81. Schimbări în executarea pedepsei prin modificarea sau înlă-

turarea pedepsei aplicate. a) Consideraţii prealabile. În cursul executării
pedepsei închisorii pot apărea situaţii sau împrejurări care produc efecte
directe asupra pedepsei aplicate de instanţa de judecată şi efecte
indirecte asupra pedepsei care se afla în curs de executare.
b) Cazuri de modificare a unor pedepse. 1) Contopirea pedepselor în
caz de concurs de infracţiuni. Potrivit art. 449 C. proc. pen., în cazul în
care se constată la punerea în executare a hotărârii sau în cursul exe-
cutării pedepsei că există şi o altă hotărâre definitivă privind o infracţiu-
ne care este în concurs real sau ideal cu infracţiunea pentru care s-a
dispus executarea, trebuie să se procedeze, potrivit art. 36 C. pen., la
contopirea pedepselor, aplicându-se regulile prevăzute în art. 34 şi
art. 35 C. pen.
Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este
instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, când cel condamnat se află
în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
2) Contopirea pedepselor în caz de recidivă. În conformitate cu
art. 39 alin. (6) C. pen., dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau
considerată ca executată se descoperă că cel condamnat este în stare de
recidivă, instanţa aplică dispoziţiile legale după cum recidiva este
postcondamnatorie sau postexecutorie.
Competenţa aparţine instanţei de executare a ultimei hotărâri sau instan-
ţei corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.
3) Descoperirea de noi acte materiale ce intră în conţinutul infrac
ţiunii a cărei pedeapsă se execută. Dacă la punerea în executare a
pedepsei închisorii sau în cursul executării se constată că există o
hotărâre definitivă cu privire la acte materiale aparţinând aceleiaşi infrac
ţiuni, la cererea procurorului sau din oficiu, instanţa reuneşte cele două
cauze penale, pronunţă o nouă hotărâre cu privire la actele materiale
aparţinând aceleiaşi infracţiuni şi desfiinţează hotărârile anterioare.
Este competentă să modifice pedeapsa pentru infracţiunea reţinută în
integralitatea ei instanţa de executare a ultimei hotărâri rămase defi-
78
77
nitiv ă sau instan ţa corespunz ătoare în a c ărei raz ă teritorial ă se afl ă

locul de de ţinere 1.
4) Intervenirea unei legi penale noi. Atunci c ând dup ă rămânerea
definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare intervine o lege ce nu mai
prevede ca infrac ţiune fapta pentru care s-a pronun ţat condamnarea sau
o lege care prevede o pedeaps ă mai u şoară dec ât cea care se execut ă
ori urmeaz ă a se executa, potrivit art. 458 C. proc. pen., la sesizarea
procurorului, a condamnatului sau din oficiu, instan ţa ia m ăsuri pentru
aducerea la îndeplinire a dispozi ţiilor art. 12, art. 14 şi art. 15 C. pen.
Potrivit art. 12, consecin ţele penale ale hot ărârii judec ătore şti
privitoare la faptele care nu mai sunt incriminate de legea penal ă nou ă
înceteaz ă, iar dac ă legea penal ă nou ă este mai bl ândă, aceasta se aplic ă
fie în mod obligatoriu, dac ă pedeapsa aplicat ă dep ăşeşte maximul spe -
cial al pedepsei închisorii pentru acea infrac ţiune (art. 14), fie facultativ,
când pedeapsa aplicat ă este mai mic ă dec ât maximul special prev ăzut
de legea nou ă (art. 15).
Competen ţa revine instan ţei de executare sau instan ţei corespun -
zătoare în grad în a c ărei raz ă teritorial ă se afl ă locul de de ţinere sau
unitatea unde condamnatul execut ă pedeapsa.
5) Aplicarea amnistiei si gra ţierii. Aplicarea amnistiei, care intervine
după rămânerea definitiv ă a hot ărârii de condamnare, precum şi
aplicarea gra ţierii se fac de c ătre un judec ător de la instan ţa de exe
cutare, iar dac ă cel condamnat se afl ă în executarea pedepsei, de c ătre
un judec ător de la instan ţa corespunz ătoare în a c ărei raz ă teritorial ă se
află locul de de ţinere, în conformitate cu art. 459 C. proc. pen.
Aplicarea amnistiei şi gra ţierii se face din oficiu.
82. Calculul şi consemnarea duratei executării, a) Consideraţii

prealabile. Atât condamnatul, c ât şi administra ţia locului de de ţinere
trebuie s ă cunoasc ă cu exactitate durata pedepsei, aceasta fiind unul
dintre elementele pe baza c ăruia se face repartizarea într-un anumit
penitenciar, într-una dintre sec ţiile acestuia şi în func ţie de care se
stabile şte regimul de executare.
Durata execut ării pedepsei este cea stabilit ă de hot ărârea jude -
cătoreasc ă de condamnare r ămasă definitiv ă şi consemnat ă în mandatul
de executare pe ani, luni şi zile, dar aceast ă durat ă se modific ă în cursul
1
Idem, p. 913.
79
executării, de cele mai multe ori prin reducere, dar uneori şi prin
sporirea ei.
Calcularea duratei executării pedepsei trebuie făcută cu exactitate,
respectând astfel principiul legalităţii executării pedepsei.
b) Ziua începerii şi ziua terminării executării. Potrivit art. 87 alin. (2)
C. pen., ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care
încetează se socotesc în durata executării.
Aceste zile se socotesc în durata executării în întregime, chiar dacă
nu s-au executat în acele zile 24 de ore.
Ziua începerii este aceea în care cel condamnat a fost arestat în
vederea executării pedepsei în baza mandatului de executare, iar ziua
de terminare este ziua în care executarea ia sfârşit.
c) Computarea reţinerii şi a arestării preventive. Potrivit art. 88
alin. (1) teza I C. pen., timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade
din durata executării pedepsei închisorii pronunţate, întrucât pe durata
reţinerii şi arestării preventive condamnatul a fost lipsit de libertate şi
această perioadă trebuie scăzută din durata pedepsei stabilite prin
hotărârea judecătorească definitivă de condamnare.
În caz contrar, s-ar aduce atingere principiului legalităţii pedepselor.
Pentru acest motiv, art. 88 alin. (1) teza a II-a C. pen. a prevăzut că
scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat,
în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infrac ţiuni
concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire penală, s-a încetat
urmărirea penală sau a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru
fapta care a determinat reţinerea sau arestarea preventivă.
Justificarea unei astfel de prevederi constă în aceea că cel con-
damnat a suferit o privare de libertate, chiar dacă aceasta s-a făcut
pentru altă infracţiune decât aceea pentru care a fost condamnat,
aflându-neîn prezenţa unei infracţiuni concurente.
d) Alte aspecte privind durata executării. În conformitate cu art. 87
alin. (3) C. pen., timpul în care condamnatul se află bolnav în spital se
include în durata executării pedepsei, cu excepţia situaţiei în care
condamnatul şi-a provocat singur boala.
Explicaţia consacrării principiului că perioada spitalizării condam-
natului se include în durata executării constă în aceea că cel condamnat
s-a îmbolnăvit în timpul executării pedepsei, astfel că este echitabil ca
timpul petrecut în spital pentru refacerea sănătăţii, afectată de şederea
în penitenciar, să i se socotească în durata pedepsei.
80
Titlul al IV-lea
Executarea pedepsei amenzii penale
Capitolul I
Amenda şi limitele acesteia
83. Consideraţii prealabile. În sistemul pedepselor prevăzut de Codul

penal de la 1968, amenda de la 100 lei la 50.000 lei este cea de-a treia şi
ultima dintre pedepsele principale, după detenţiunea pe viaţă şi
închisoarea de la 15 zile la 30 de ani.
Amenda este pedeapsa principală pe care condamnatul este obligat
să o plătească în contul statului1.
Amenda este, aşadar, o pedeapsă pecuniară care, spre deosebire de
pedepsele detenţiunii pe viaţă şi închisorii, diminuează drepturile
patrimoniale ale condamnatului, fără a aduce atingere dreptului său la
libertate.
Disconfortul pe care îl provoacă persoanei condamnate diminuarea
patrimoniului este de natură să îl determine să îşi revizuiască în mod
esenţial conduita în ceea ce priveşte respectarea legii penale.
Amenda este o sancţiune prevăzută şi în alte forme de răspundere
juridică, dar, spre deosebire de acestea, amenda penală este consecinţa
răspunderii penale a persoanei condamnate şi se aplică de instanţa de
judecată în cadrul procesului penal, înscriindu-se în cazierul judiciar.
Ca pedeapsă, amenda prezintă o serie de avantaje certe atât pentru
societate, cât şi pentru persoana condamnată.
Astfel, condamnatul nu mai este izolat de mediul familial şi nu îşi
pierde locul de muncă, ceea ce măreşte considerabil şansele de
recuperare socială. În plus, condamnatul este scutit de contactul cu
infractori recidivişti din penitenciare, a căror influenţă nefastă asupra
infractorilor primari a fost de multe ori dovedită.
1
81
Amenda este o sancţiune adaptabilă, care permite o perfectă indivi-

dualizare în raport de situaţia condamnatului.
Amenda este, totodată, remisibilă în cazul unei erori judiciare.
Pedeapsa amenzii prezintă însă şi dezavantaje, de care trebuie să se
ţină seama la stabilirea sancţiunii.
Un prim dezavantaj constă în aceea că nu are un caracter suficient
de personal, în sensul că afectează nu numai drepturile patrimoniale ale
condamnatului, ci şi drepturile patrimoniale ale familiei.
Un al doilea dezavantaj constă în aceea că amenda nu are conse-
cinţe egale pentru toţi condamnaţii, în sensul că, în raport de situaţia
materială, de problemele personale şi familiale ale fiecărui condamnat,
consecinţele se resimt în mod diferit.
Din acest motiv, la individualizarea pedepsei amenzii trebuie să se
ţină seama de situaţia materială a condamnatului, de obligaţiile sale faţă
de membrii familiei.
În sfârşit, nu de puţine ori se remarcă dificultate în ceea ce priveşte
executarea amenzii, fie din cauza relei-credinţe, fie din cauza situaţiei
materiale precare a condamnatului, iar recurgerea la executarea silită
sau înlocuirea amenzii cu închisoarea necesită demersuri şi formalităţi
suplimentare1.
84. Amenda ca pedeapsă unică sau pedeapsă alternativă - limite. În

dreptul penal român, amenda este prevăzută numai ca pedeapsă prin-
cipală, singură sau alternativ cu pedeapsa închisorii, şi nu cumulativ cu
aceasta.
Legea penală, ţinând seama de însuşirile amenzii, a prevăzut-o ca
pedeapsă alternativă cu închisoarea la un număr important de
infracţiuni, pentru care este prevăzută pedeapsa de maximum 2 ani
inclusiv2.
Limitele amenzii sunt prevăzute în art. 63 C. pen., astfel cum a fost
modificat prin Legea nr. 278/2006:
a) ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte cu
amendă, fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 150
lei, iar maximul de 10.000 lei;
b) când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele,
alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult 1 an, minimul special al
1
2
82
Executarea pedepsei amenzii penale 81
amenzii este de 300 lei şi maximul special de 15.000 lei, iar când
prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de
un an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30.000 lei.
Aceste limite se înscriu în limitele generale ale amenzii prevăzute de
art. 53 alin. (1) lit. c) C. pen., adică minimum 100 lei şi maximum
50.000 lei.
Pedeapsa amenzii nu poate fi sporită peste maximul general şi nici
coborâtă sub minimul general ca efect al cauzelor de agravare sau de
atenuare.
Potrivit art. 63 alin. (5) C. pen., la stabilirea amenzii trebuie să se
ţină seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute
de art. 72 C. pen. şi, totodată, amenda trebuie să fie astfel stabilită, încât
să nu îl pună pe condamnat în situaţia de a nu-şi putea îndeplini
obligaţiile legale.
Capitolul al II-lea
Executarea amenzii
85. După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa

amenzii penale, instanţa de executare trimite condamnatului o copie a
dispozitivului hotărârii, împreună cu o comunicare prin care îl somează
să achite amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
Plata se face la organul financiar al administraţiei locale în raza
căruia domiciliază condamnatul, iar recipisa se depune direct la
instanţa de executare.
În această etapă, executarea nu presupune o procedură de punere în
executare, deoarece plata se face în mod voluntar.
Odată cu depunerea recipisei de plată, pedeapsa amenzii se
socoteşte executată.
Legea a prevăzut şi o modalitate de eşalonare a plăţii pentru
persoanele care nu pot achita integral amenda.
Astfel, dacă persoana condamnată se găseşte în imposibilitate de a
achita integral amenda în termen de 3 luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii, instanţa de executare, la cererea condamnatului,
83
poate dispune eşalonarea plăţii amenzii, în rate lunare, pe durata a cel

mult 2 ani.
Legea a prevăzut această modalitate de înlesnire a plăţii pentru a da
posibilitatea celui condamnat să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de
persoanele aflate în întreţinerea sa şi care nu trebuie să suporte
consecinţele pedepsei.
În cazul în care persoana condamnată nu îşi îndeplineşte obligaţia
de plată a amenzii în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare sau în caz de neplată a unei rate, instanţa de
executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care
priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării
amenzii potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor
fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.
86. Înlocuirea pedepsei amenzii penale. În conformitate cu art. 63 1

C. pen., dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la execu-
tarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa
închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând
seama de partea din amendă care a fost achitată.
Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii presupune ca
primă condiţie neplata amenzii de către cel condamnat şi, a doua
condiţie, neplata să fie consecinţa sustragerii cu rea-credinţă.
Potrivit art. 449 1 C. proc. pen., instanţa competentă să înlocuiască
pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii este instanţa de executare.
Instanţa de executare se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată
de organul însărcinat cu executarea amenzii.
84
Titlul al V-lea
Executarea pedepselor complementare
şi a celor accesorii
Capitolul I
Executarea pedepselor complementare
87. Considera ţii prealabile. Alături de pedepsele principale, legis

laţia noastr ă penal ă reglementeaz ă pedepse complementare şi pedepse
accesorii.
Pedepsele complementare sunt pedepse care se adaug ă pedepsei
principale, care completeaz ă cadrul sanc ţionator.
Potrivit legisla ţiei penale rom âne în vigoare, pedepsele comple -
mentare sunt interzicerea unor drepturi şi degradarea militar ă.
88. În conformitate cu art. 64 C. pen., pedeapsa complementar ăa

interzicerii unor drepturi const ă în interzicerea unuia sau a unora
dintre urm ătoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorit ăţile publice sau în
func ţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o func ţie implic ând exerci ţiul autorit ăţii de
stat;
c) dreptul de a ocupa o func ţie sau de a exercita o profesie ori de a
desf ăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul
pentru s ăvârşirea infrac ţiunii;
d) drepturile p ărinte şti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Pedeapsa complementar ă a interzicerii unor drepturi poate fi aplica tă
dacă pedeapsa principal ă stabilit ă este închisoarea de cel pu ţin 2 ani şi
instan ţa constat ă că, faţă de natura şi gravitatea infrac ţiunii, împre jurările
cauzei şi persoana infractorului, aceast ă pedeaps ă este necesar ă.
85
Aplicarea pedepsei complementare este facultativă, cu excepţia

cazurilor în care legea prevede aplicarea ei obligatorie. Condiţia ca
pedeapsa stabilită să fie închisoarea de cel puţin 2 ani trebuie respectată
şi în această situaţie.
Prin Decizia nr. XXIV/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile
Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general
şi a statuat că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi se
aplică, în condiţiile art. 65 C. pen., şi inculpaţilor cetăţeni străini1.
Pedeapsa interzicerii unor drepturi se pune în executare prin
trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe dispozitivul
hotărârii consiliului local în a cărui rază îşi are domiciliul condamnatul,
precum şi organului care supraveghează executarea acestor drepturi,
după cum se arată în cuprinsul art. 426 C. proc. pen.
Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi
prezintă câteva particularităţi.
O primă particularitate constă în aceea că nu poate fi executată
decât după executarea pedepsei principale şi a pedepsei accesorii, pe
care le completează.
O a doua particularitate constă în aceea că, deşi momentul punerii
în executare a pedepsei interzicerii unor drepturi este momentul rămâ-
nerii definitive a hotărârii de condamnare, când are loc trimiterea de
către instanţa de executare a unei copii a dispozitivului hotărârii orga-
nului local al administraţiei publice, momentul începerii efective a
executării pedepsei este diferenţiat în raport de stingerea executării
pedepsei principale, de graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori de
împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
În ceea ce priveşte momentul terminării executării pedepsei comple-
mentare a interzicerii unor drepturi, acesta se determină calculând
durata pedepsei aplicate de la momentul începerii executării, conform
art. 87 şi art. 154C. pen.2
89. Pedeapsa complementară a degradării militare constă, potrivit

art. 67 C. pen., în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă.
Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţilor
militari şi rezervişti, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea
mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă.
1
M. Of. nr. 722 din 14 noiembrie 2007.
2
86
Executarea pedepselor complementare şi a celor accesorii
85
Degradarea militară poate fi aplicată condamnaţilor militari şi rezer-

vişti pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, dacă pedeapsa principală
stabilită este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
În conformitate cu art. 427 C. proc. pen., degradarea militară se
pune în executare prin trimiterea unei copii de pe hotărâre comandan-
tului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau coman-
dantului centrului militar în raza căruia domiciliază condamnatul.
Capitolul al II-lea
Executarea pedepselor accesorii
90. Pedepsele accesorii sunt pedepse secundare, privative de

drepturi, care însoţesc pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă sau a
închisorii, ca un accesoriu al acesteia1.
Potrivit art. 71 C. pen., pedeapsa accesorie constă în interzicerea
drepturilor prevăzute în art. 64.
Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage
de drept interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-c) din
momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până
la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului
de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a
Pe durata amânării sau a întreruperii executării pedepsei detenţiunii
pe viaţă sau a închisorii, condamnatul poate să îşi exercite drepturile
părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator, în afară de cazul în care
aceste drepturi au fost anume interzise condamnatului prin hotărârea de
condamnare.
Executarea pedepselor accesorii se suspendă pe durata suspendării
sub supraveghere a executării închisorii sau a suspendării condiţionate a
executării pedepsei închisorii.
Prin Decizia nr. LXXIV (74)/20072, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul
general şi a stabilit că dispoziţiile art. 71 C. pen. referitoare la pedepsele
accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute
1
2
M. Of. nr. 545 din 18 iulie 2008.
87
de art. 64 lit. a) teza I - lit. c) C. pen. nu se face în mod automat, prin

efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile
stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen.
Prin admiterea unui alt recurs în interesul legii, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în sensul că pedeapsa accesorie prevă-
zută de art. 71 raportat la art. 64 lit. a) şi b) şi art. 71 alin. (3) cu referire
la art. 64 lit. d) C. pen. este aplicabilă şi inculpaţilor minori, iar
executarea pedepsei va începe la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci
când minorul urmează să devină major în cursul procesului penal sau în
cursul executării pedepsei1.
Ţinând seama de faptul că pedeapsa accesorie se aplică de la
momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în timp ce
executarea pedepsei principale poate începe mai târziu, durata pedepsei
accesorii este, de regulă, mai mare decât durata pedepsei principale2.
1
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. LI (51)/2007 (M. Of. nr. 769 din 13 noiem
brie 2007).
2
N.A. Nicolae, op. cit., p. 341.
88
Titlul al VI-lea
Executarea măsurilor educative
Capitolul I
Consideraţii introductive
91. Precizări prealabile. Măsurile educative sunt sancţiuni de drept

penal care se aplică minorilor şi au o funcţie preponderent sau exclusiv
educativă1.
Potrivit art. 101 C. pen., măsurile educative care se pot lua faţă de
minor sunt: a) mustrarea; b) libertatea supravegheată; c) internarea
într-un centru de reeducare; d) internarea într-un institut medical-
educativ.
Minorilor li se pot aplica măsuri educative sau pedepse în confor-
mitate cu prevederile art. 100 C. pen., acestea fiind închisoarea sau
amenda. Pedepsele au acelaşi conţinut ca şi cele aplicate infractorilor
adulţi, cu deosebirea că, în cazul infractorilor minori, acestea se reduc
la jumătate şi se execută în condiţii speciale.
Instanţa apreciază asupra luării celei mai adecvate sancţiuni faţă de
infractorul minor în raport de criteriile indicate în art. 100 C. pen.: gra-
dul de pericol social al faptei săvârşite, starea fizică, dezvoltarea intelec-
tuală şi morală, comportarea, condiţiile în care a fost crescut şi în care a
trăit, alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.
Capitolul al II-lea
92. Executarea măsurii educative a mustrării. Mustrarea constă în

dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în
sfătuirea lui să se poarte în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare,
1
I. Pascu, Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 478.
89
atrăgându-i-se totodat ă aten ţia că, dac ă va s ăvârşi din nou o infrac ţiune,
se va lua fa ţă de el o m ăsură mai sever ă sau i se va aplica o pedeaps ă.
Mustrarea se execut ă de pre şedintele completului, în condi ţii de
solemnitate a şedin ţei, care s ă asigure influen ţarea pozitiv ă a minorului
în ceea ce prive şte conduita sa viitoare.
Măsura se execut ă de îndat ă în şedin ţa în care s-a pronun ţat
hotărârea. Dac ă din diverse cauze m ăsura nu poate fi executat ă dup ă
pronun ţare, se fixeaz ă un nou termen şi se dispune aducerea minorului,
citându-se, totodat ă, şi părinţii ori tutorele sau persoana în îngrijirea
căreia se afl ă minorul (art. 487 C. proc. pen.).
Măsura educativ ă a mustr ării nu poate fi executat ă în lipsa mino -
rului.
93. Măsura educativă a libertăţii supravegheate, prevăzută de art. 103

C. pen., const ă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an, sub
supraveghere deosebit ă.
Supravegherea poate fi încredin ţată părinţilor minorului, celui care
l-a adoptat, tutorelui, unei persoane de încredere, de preferin ţă unei
rude apropiate ori unei institu ţii legal însărcinate cu supravegherea
minorului.
Cel c ăruia i s-a încredin ţat supravegherea are obliga ţia de a veghea
îndeaproape asupra minorului în vederea îndrept ării şi de a înştiinţa
instan ţa dac ă minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercit ă
asupra sa, are comportament necorespunz ător ori a s ăvârşit din nou o
fapt ă prev ăzută de legea penal ă.
Legea prevede c ă instan ţa poate s ă impun ă minorului respectarea
uneia sau a mai multor obliga ţii: a) s ă nu frecventeze anumite locuri
stabilite; b) s ă nu intre în leg ătură cu anumite persoane; c) s ă presteze o
activitate neremunerat ă într-o institu ţie de interes public, cu o durat ă
între 50-200 de ore, maximum 3 ore pe zi, dup ă programul de şcoal ă,
în zilele nelucr ătoare şi în vacan ţă.
Posibilitatea impunerii acestei din urm ă obliga ţii a fost criticat ă în
doctrin ă, având în vedere c ă nu se prevede v ârsta minorului c ăruia i se
poate impune o astfel de obliga ţie, c ă este impus ă împotriva dorin ţei
minorului, d ându-i-se astfel caracter de munc ă for ţată şi timpul afectat
acesteia ar influen ţa negativ preg ătirea şcolar ă a minorului 1.
1
Fl. Streteanu, Modificări ale tratamentului sancţionator al minorilor, în R.D.P.
nr. 2/1997, p. 82-86.
90
Când instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate,

aceasta se pune în executare în şedinţa în care a fost pronunţată, dacă
minorul şi persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea sunt de faţă.
Dacă punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă, se
fixează un nou termen şi se dispune aducerea minorului şi chemarea
persoanelor cărora le-a fost încredinţat spre supraveghere.
Dacă în termenul prevăzut de lege minorul se sustrage de la
supravegherea exercitată asupra sa, are purtări rele ori săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia
faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare, iar dacă
fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune, instanţa ia măsu-
ra internării sau aplică o pedeapsă. Dacă minorul are o bună conduită,
la împlinirea termenului de un an, cauza sa judiciară este considerată
definitiv închisă, iar măsura educativă încetează de drept1.
94. Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 C. pen.).

Măsura internării într-un institut medical-educativ, după cum rezultă din
prevederile art. 105 C. pen., se ia faţă de minorul care, din cauza stării
fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical şi de un regim
special de educaţie.
Măsura internării medicale se ia pe durată nedeterminată, de regulă,
fără a depăşi 18 ani.
Totuşi, măsura poate fi prelungită pe o durată de cel mult 2 ani peste
vârsta majoratului, dacă această prelungire este necesară pentru
realizarea scopului internării.
Specific acestei măsuri este că minorului i se acordă atât îngrijiri
medicale, cât şi un regim educativ care se aplică în acelaşi timp cu
tratamentul medical.
Potrivit art. 105 C. pen., această măsură trebuie ridicată îndată ce a
dispărut cauza ce a impus luarea ei.
Măsura se execută în unităţi specializate ale Ministerului Sănătăţii,
care are obligaţia să informeze instanţa despre internarea bolnavului,
despre efectuarea tratamentului medical şi despre desfăşurarea proce-
sului educativ2.
Măsura încetează dacă a dispărut cauza care a impus luarea aces-
teia. Dacă instanţa constată că a dispărut numai cauza privind starea
1
I. Pascu, op. cit., p. 485.
2
91
fizică sau psihică, dar nu există dovezi de îndreptare a minorului, va

înlocui măsura internării într-un institut medical-educativ cu cea a
internării într-un centru de reeducare1.
Internarea poate înceta prin revocare, dacă pe durata internării
minorul săvârşeşte din nou o infracţiune, iar instanţa apreciază că este
necesară aplicarea pedepsei închisorii.
95. Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 C. pen.). Măsura

educativă a internării într-un centru de reeducare se ia faţă de minorul în
privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare. Luarea
acestei măsuri presupune, aşadar, săvârşirea de către minor a unor fapte
cu grad de pericol social mai ridicat, pentru care mustrarea şi libertatea
supravegheată nu sunt suficiente.
Măsura are ca scop reeducarea minorului şi, totodată, continuarea
procesului instructiv, în vederea dobândirii unor cunoştinţe profesionale
potrivite cu aptitudinile sale.
Măsura internării într-un centru de reeducare se ia pe timp
nedeterminat, dar nu poate depăşi, de regulă, 18 ani.
Instanţa poate prelungi măsura pe o durată de cel mult 2 ani peste
vârsta majoratului, dacă aceasta este necesară pentru realizarea
scopului internării.
Punerea în executare a măsurii internării într-un centru de reeducare
se face prin trimiterea unei copii a hotărârii prin care s-a dispus această
măsură organului de poliţie de la locul unde se află minorul (art. 490
C. proc. pen.).
Executarea măsurii încetează la împlinirea de către minor a vârstei
de 18 ani, dacă instanţa nu a dispus prelungirea acesteia pe o durată de
cel mult 2 ani.
Potrivit art. 107 C. pen., dacă a trecut cel puţin un an de la data
internării şi minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă
la învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale, se poate dispune
liberarea acestuia înainte de a deveni major.
Termenul de un an curge de la data internării efective a minorului în
centrul de reeducare, şi nu de la data dispunerii acestei măsuri prin
hotărâre judecătorească.
Dacă în perioada liberării minorul are o comportare necorespun-
zătoare, se poate dispune revocarea liberării.
1
92
91
Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare minorul

săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care se apreciază că se impune
să i se aplice pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea, iar în cazul
în care nu este necesară o pedeapsă, menţine măsura internării şi
revocă liberarea.
Dacă minorul căruia i s-a acordat liberarea are o bună comportare,
liberarea este menţinută până la împlinirea vârstei de 18 ani, când
măsura internării încetează de drept.
93
Titlul al VII-lea
Executarea măsurilor de siguranţă
Capitolul I
96. Noţiuni introductive. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de

drept penal cu un pronunţat caracter preventiv, având drept scop înlătu-
rarea unor stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevă-
zute de legea penală1.
Măsurile de siguranţă au drept finalitate imediată şi directă înlătu-
rarea stării de pericol şi crearea unei stări de siguranţă, iar ca finalitate
imediată şi indirectă preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de
legea penală2.
Stările de pericol la care ne referim nu se confundă cu pericolul
social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, fiindcă ele nu ţin de faptă, ci
de persoana făptuitorului ori de anumite lucruri ce au legătură cu fapta
săvârşită de acesta.
Numai prevenirea unui astfel de pericol poate servi ca temei pentru
luarea măsurilor de siguranţă prevăzute de legea penală3.
Potrivit art. 112 C. pen., măsurile de siguranţă sunt: a) obligarea la
tratament medical; b) internarea medicală; c) interzicerea de a ocupa o
funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie sau o altă ocupaţie;
d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi; e) expulzarea străinilor;
f) confiscarea fiscală; g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată.
1
C. Sima, op. cit., p. 66.
2
3
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea
generală, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 276.
94
93
Capitolul al II-lea
Luarea şi executarea măsurilor de siguranţă
97. Obligarea la tratament medical este măsura de siguranţă cu

caracter medical care constă în obligaţia impusă făptuitorului care, din
cauza unei boli ori a intoxicaţiei cronice prin alcool, stupefiante sau alte
substanţe asemănătoare, prezintă pericol pentru societate, de a se
prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire1.
Măsura obligării la tratament medical se ia împotriva făptuitorului
care se află într-o stare psiho-fizică anormală datorată bolii sau intoxi-
cării cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe şi cu privire la
care există temerea că va săvârşi noi fapte prevăzute de legea penală,
determinat de starea sa psiho-fizică anormală.
Ori de câte ori a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi făptui-
torul este bolnav ori intoxicat cronic prin alcool, stupefiante sau alte
asemenea substanţe prezentând pericol pentru societate, instanţa de
judecată care a fost învestită cu soluţionarea cauzei penale este com-
petentă să ia măsura de siguranţă a obligării la tratament medical.
Dacă măsura a fost luată în mod provizoriu de procuror, devine
definitivă prin confirmarea ei de către instanţă.
Confirmarea măsurii se face prin sentinţa prin care instanţa se pro-
nunţă asupra vinovăţiei inculpatului. Măsura de siguranţă poate însoţi o
pedeapsă dacă instanţa constată că inculpatul a săvârşit fapta cu
vinovăţie.
În urma rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
dispus obligarea la tratament medical, o copie de pe dispozitivul hotă-
rârii şi o copie a raportului medico-legal se trimit, în conformitate cu
prevederile art. 429 alin. (1) C. proc. pen., organelor care au obligaţia să
ducă la îndeplinire această măsură, direcţia sanitară pe raza căreia
locuieşte persoana ce urmează a fi supusă tratamentului, când aceasta
este în stare de libertate, sau administraţia locului de deţinere, când
măsura de siguranţă însoţeşte pedeapsa închisorii sau priveşte o per-
soană aflată în stare de detenţie.
Direcţia sanitară va comunica făptuitorului unitatea sanitară la care
urmează să se prezinte în vederea efectuării tratamentului şi, totodată,
făptuitorul va primi o comunicare şi din partea instanţei de executare,
1
C. Sima, op. cit., p.
95
care îi va atrage aten ţia să se prezinte de îndat ă la unitatea medical ă

indicat ă de direc ţia sanitar ă, iar în caz de nerespectare a obliga ţiei de a
urma tratamentul medical, se va dispune internarea medical ă.
Potrivit art. 430 C. proc. pen., unit ăţile sanitare la care f ăptuitorul a
fost repartizat sunt obligate s ă comunice instan ţei: dac ă persoana obli -
gat ă la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul, dac ă se
sustrage de la efectuarea acestuia, dac ă măsura dispus ă de instan ţă nu
mai este necesar ă, însă pentru înlăturarea st ării de pericol este indicat
un alt tratament şi, în sf ârşit, dac ă pentru efectuarea tratamentului
medical este necesar ă internarea medical ă.
Când persoana în cauz ă se sustrage de la efectuarea tratamentului
medical, conform art. 113 alin. (2) C. pen., se poate dispune internarea
medical ă a acestuia, m ăsură justificat ă de atitudinea refractar ă a f ăp-
tuitorului, care nu înţelege s ă urmeze tratamentul la care a fost obligat.
Competen ţa de a hot ărî internarea medical ă apar ţine instan ţei de
executare, la sesizarea direc ţiei sanitare din care rezult ă că persoana se
sustrage de la efectuarea tratamentului, dup ă primirea avizului comisiei
medicale.
98. Internarea medical ă este m ăsura de siguran ţă cu caracter medi -

cal care const ă în internarea într-un institut medical de specialitate,
până la însănătoşire, a f ăptuitorului care este bolnav mintal ori toxi -
coman şi prezint ă pericol pentru societate.
Textul art. 114 C. pen. folose şte termenii „bolnav mintal" şi „toxi-
coman", care nu sunt explica ţi în legea penal ă, aprecierea acestora
rămânând în sarcina medicului specialist.
Tratamentul medical ce urmeaz ă a fi aplicat bolnavului mintal sau
toxicomanului în unitatea sanitar ă se stabile şte potrivit cu concluziile şi
indica ţiile cuprinse în raportul medico-legal.
Măsura de siguran ţă a intern ării medicale este o sanc ţiune de drept
penal impus ă persoanei care a s ăvârşit o fapt ă prev ăzută de legea
penal ă şi care, din cauza st ării de aliena ţie mental ă sau toxicomanie,
prezint ă pericol pentru societate.
Internarea medical ă se ia pe durat ă nedeterminat ă şi dureaz ă până la
însănătoşirea f ăptuitorului.
Încetarea m ăsurii se poate solicita numai dac ă făptuitorul nu mai
prezint ă pericol pentru societate.
96
95
Măsura internării medicale poate fi luată în mod provizoriu de

procuror, în faza de urmărire penală, şi de instanţă, în faza de judecată.
Internarea medicală provizorie devine definitivă prin confirmarea
măsurii de către instanţa de judecată. Hotărârea instanţei prin care s-a
confirmat măsura internării medicale poate fi atacată separat cu recurs,
fără ca recursul să suspende executarea.
Măsura poate fi luată, în mod definitiv, de către instanţă şi fără ca ea
să fi fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale, dacă
instanţa de judecată a fost sesizată prin rechizitoriu cu soluţionarea
cauzei penale. În acest caz, măsura de siguranţă se ia prin hotărârea de
condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.
În vederea punerii în executare a măsurii de siguranţă a internării
medicale, actul prin care s-a dispus luarea acestei măsuri, adică ordo-
nanţa procurorului sau încheierea instanţei, când măsura a fost luată în
mod provizoriu, ori copia dispozitivului hotărârii judecătoreşti defini-
tive, împreună cu o copie a raportului medico-legal se comunică
direcţiei sanitare pe raza căreia locuieşte cel internat.
Direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, comunicând
aceasta instanţei de executare.
Potrivit art. 433 alin. (2) C. proc. pen., unitatea sanitară la care s-a
făcut internarea efectuează tratamentul medical până când consideră că
internarea nu mai este necesară, din acel moment având obligaţia să
încunoştinţeze judecătoria în a cărei rază teritorială se află pentru a
hotărî ce măsuri urmează a fi luate în continuare.
Primind încunoştinţarea unităţii sanitare, judecătoria va asculta
concluziile procurorului şi, dacă găseşte necesar, şi ale persoanei inter-
nate, dispunând fie încetarea măsurii, fie înlocuirea acesteia cu obli-
garea la tratament medical.
Încetarea sau înlocuirea măsurii poate fi cerută şi de persoana
internată sau de procuror.
O copie a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea sau încetarea
măsurii se comunică instanţei de executare.
99. Interzicerea unei funcţii sau profesii este măsura de siguranţă ce

se poate lua faţă de făptuitorul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală din cauza incapacităţii, nepregătirii sau altor motive care îl fac
impropriu pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii şi
există pericolul de a săvârşi alte fapte prevăzute de legea penală.
97
Existenţa unei stări de pericol în cazul măsurii de siguranţă a inter-

zicerii unei funcţii sau profesii este, ca şi în cazul celorlalte măsuri de
siguranţă, pusă în evidenţă prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală.
Este necesar să existe o legătură cauzală între modul de exercitare a
profesiei, meseriei sau altei ocupaţii şi fapta prevăzută de legea penală.
Se consideră că gradul de pericol este deosebit de ridicat atunci
când consecinţele incapacităţii de a exercita o profesie, o meserie sau o
altă ocupaţie sunt ireparabile: moartea victimei, infirmităţi permanente,
distrugerile unor bunuri neînlocuibile.
Combaterea stării de pericol se face prin obligarea făptuitorului de a
sta cât mai departe de activitatea pe care o exercită în mod periculos,
prevenind săvârşirea unor noi fapte penale.
În vederea luării măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau
profesii, prevăzută de art. 115 C. pen., trebuie să fie îndeplinite urmă-
toarele condiţii:
a) să fi fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală în legătură cu
funcţia, profesia, meseria sau ocupaţia pe care o exercită făptuitorul;
b) activitatea în cadrul căreia s-a săvârşit fapta să fie o funcţie, o
meserie sau o ocupaţie.
Ca sancţiune de drept penal, interzicerea exercitării unei funcţii sau
ocupaţii constă în obligaţia, impusă persoanei dovedite a fi improprie
pentru exercitarea activităţii în îndeplinirea căreia a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală, de a nu mai exercita această activitate.
Măsura de siguranţă a interzicerii unei activităţi se ia pe timp nede-
terminat, poate însoţi o pedeapsă sau chiar o altă măsură de siguranţă.
În vederea punerii în executare a măsurii interzicerii unei funcţii sau
profesii, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul
hotărârii organului în drept să aducă la îndeplinire această măsură şi să
supravegheze respectarea ei.
Comunicarea va fi adresată, de la caz la caz, instituţiei care coordo-
nează activitatea respectivă: Ministerului Educaţiei Naţionale, Ministe-
rului Sănătăţii, Ministerului de Interne etc., care are atribuţia legală de a
asigura executarea efectivă a interzicerii unei funcţii sau profesii, va
efectua actele necesare şi va lua toate măsurile pentru supunerea
subiectului la restricţiile ce decurg din interdicţie.
98
97
Organul care asigură executarea măsurii trebuie să îl repartizeze pe

cel în cauză într-un alt loc de muncă în care să îşi poată îndeplini
sarcinile profesionale corespunzător pregătirii şi experienţei sale.
În caz de sustragere de la executarea măsurii, organul însărcinat cu
executarea are obligaţia să sesizeze organul de urmărire penală.
În conformitate cu prevederile art. 115 alin. (2) C. pen., măsura
interzicerii unei funcţii sau profesii poate fi revocată la cerere, după
trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile
care au impus luarea ei au încetat.
Creşterea nivelului de pregătire şi înlăturarea cauzelor care au
generat starea de pericol ce a determinat luarea măsurii de siguranţă a
interzicerii exercitării unei funcţii sau profesii presupune un interval de
timp ce diferă de la caz la caz.
Revocarea poate fi solicitată şi de procuror, când are date certe
pentru a aprecia necesitatea înlăturării interdicţiei.
Competenţa de a se pronunţa asupra cererii aparţine instanţei în a
cărei rază teritorială locuieşte făptuitorul.
Revocarea măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii
are ca efect repunerea făptuitorului în drepturile sale.
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii nu trebuie
confundată cu pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a
ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie.
Astfel, pedeapsa complementară se aplică pe un timp determinat, pe
lângă pedeapsa principală a închisorii de cel puţin 2 ani, încetează de
drept la împlinirea termenului pentru care a fost aplicată şi intră sub
incidenţa cauzelor de înlăturare a executării pedepsei (amnistie, graţie-
re, prescripţie).
100. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi este o măsură de

siguranţă care se poate lua faţă de condamnatul la pedeapsa închisorii
de cel puţin un an (iar în unele cazuri faţă de condamnatul la orice
pedeapsă şi în orice cuantum sau durată) care a mai fost condamnat
pentru alte infracţiuni (iar în unele cazuri chiar dacă nu a mai fost
condamnat anterior), dacă instanţa constată că prezenţa lui în loca-
litatea unde a săvârşit infracţiunea sau în altă localitate constituie un
pericol grav pentru societate.
Cauza care determină luarea acestei măsuri de siguranţă este nece-
sitatea înlăturării unui pericol grav pentru societate, care s-ar produce în
99
Drept execuţional penal
eventualitatea prezenţei persoanei condamnate anterior la pedeapsa

închisorii de cel puţin un an sau care în anumite condiţii nu suferise
nicio condamnare, într-una sau mai multe localităţi anume determinate.
Pericolul ca infractorul să săvârşească noi infracţiuni nu poate fi
înlăturat total prin luarea acestei măsuri, însă poate fi diminuat.
Ca sancţiune de drept penal, măsura de siguranţă a interzicerii de a
se afla în anumite localităţi, reglementată de art. 116 C. pen., constă în
obligaţia impusă persoanei faţă de care s-a luat această măsură de a se
abţine de la orice acţiune care ar avea ca urmare prezenţa sa pe
teritoriul vreuneia dintre localităţile interzise.
Luarea măsurii de siguranţă nu este posibilă decât dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
a) să existe o infracţiune; măsura interzicerii de a se afla în anumite
localităţi se poate lua numai împotriva infractorului, spre deosebire de
celelalte măsuri de siguranţă, la care luarea măsurii presupune calitatea
de făptuitor;
b) a doua condiţie priveşte durata condamnării. Este necesar ca
infractorul să fie sancţionat cu pedeapsa închisorii de cel puţin un an şi
anterior să mai fi fost condamnat. Această condiţie, ca infractorul să mai
fi fost anterior condamnat, nu este necesară dacă pentru infracţiunea
săvârşită instanţa pronunţă o condamnare la pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani;
c) a treia condiţie priveşte aprecierea instanţei că prezenţa infracto
rului în localitatea unde a săvârşit infracţiunea ori în alte localităţi
prezintă pericol grav pentru societate.
Interzicerea de a se afla în anumite localităţi se poate lua pe o durată
de până la 5 ani, iar dacă pericolul subzistă, poate fi prelungită, fără a
depăşi durata stabilită iniţial.
Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se
pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul
hotărârii judecătoreşti organului îndrituit să aducă la îndeplinire măsura
şi să supravegheze respectarea ei.
Întrucât această măsură de siguranţă însoţeşte pedeapsa închisorii,
executarea ei are loc în mod obişnuit după ce condamnatul a fost
liberat definitiv sau condiţionat.
Potrivit art. 116 alin. final C. pen., măsura de siguranţă a interzicerii
de a se afla în anumite localităţi poate fi revocată la cerere sau din
oficiu, dacă temeiurile care au impus luarea ei au încetat.
100
Executarea m ăsurilor de siguran ţă
99
Cererea sau propunerea de revocare nu poate fi f ăcută dec ât dup ă

trecerea a cel pu ţin un an de la luarea m ăsurii.
101. Expulzarea este o m ăsură de siguran ţă care const ă în îndep ăr-

tarea silit ă de pe teritoriul ţării a infractorului cet ăţean str ăin sau persoan ă
fără cetăţenie care nu are domiciliul în Rom ânia, dac ă, în urma s ăvârşirii
infrac ţiunii, prezen ţa sa pe acest teritoriu prezint ă o stare de pericol.
Starea de pericol se deduce din fapta s ăvârşită şi din împrejur ările
comiterii acesteia, din leg ătura ei cu mediul social în care a fost s ăvâr-
şită, înlăturarea st ării este posibil ă prin ruperea infractorului de acest
mediu, adic ă, ţinând seama de condi ţia sa de str ăin, prin interzicerea de
a mai r ămâne pe teritoriul ţării.
Expulzarea, ca m ăsură de siguran ţă, se deosebe şte de expulzarea ca
măsur ă administrativ ă prin faptul c ă cea dint âi se ia numai fa ţă de
străinul care a comis o infrac ţiune şi prezint ă pericolul s ăvârşirii unor
noi fapte, numai de c ătre instan ţa de judecat ă penal ă, prin hot ărârea de
condamnare.
Expulzarea administrativ ă se dispune tot de c ătre o instan ţă judec ă-
toreasc ă, la propunerea organelor administrative, fa ţă de str ăinii consi -
dera ţi indezirabili pe teritoriul ţării, de şi nu au s ăvârşit fapte ilicite.
În doctrin ă s-a apreciat c ă nu va putea fi expulzat un refugiat peste
frontierele teritoriilor unde via ţa sau libertatea sa ar fi amenin ţată pe
motiv de ras ă, religie, na ţionalitate, apartenen ţă la un anumit grup
social sau opinii politice, a şa cum nu se poate lua aceast ă măsură faţă
de infractorul care risc ă să fie supus la tortur ă în statul în care urmeaz ă
să fie expulzat (art. 117 alin. final C. pen.).
Chiar şi aşa, aceste dispozi ţii nu vor putea fi invocate de c ătre un
refugiat fa ţă de care ar exista motive serioase de a fi considerat un
pericol pentru securitatea ţării unde se g ăseşte.
Expulzarea ca m ăsură de siguran ţă, prev ăzută de art. 117 C. pen.,
are caracterul unei sanc ţiuni de drept penal const ând în îndep ărtarea
silită a infractorului str ăin de pe teritoriul ţării, cu consecin ţa interzicerii
reîntoarcerii c ât timp se afl ă sub aplicarea m ăsurii de siguran ţă.
Măsura de siguran ţă a expulz ării este personal ă, privind numai pe
infractorul str ăin, nu şi familia acestuia. În cazul în care m ăsura de
siguran ţă însoţeşte o pedeaps ă, va fi dus ă la îndeplinire dup ă executarea
acesteia ori dup ă graţierea total ă sau a restului de pedeaps ă.
101
În vederea lu ării măsurii de siguran ţă a expulz ării, o prim ă condi ţie

este s ă se fi s ăvârşit o infrac ţiune. Nu este suficient ca fapta s ăvârşită de
străini s ă fie prev ăzute de legea penal ă, trebuie ca ea s ă îşi păstreze
caracterul penal, ceea ce înseamn ă ca niciuna dintre cauzele prev ăzute
de art. 44-51 C. pen. s ă nu fie aplicabile.
O a doua condi ţie este ca infractorul s ă aib ă calitatea de cet ăţean
străin sau persoan ă fără cet ăţenie care nu are domiciliul în ţară.
A treia condi ţie este ca din datele cauzei s ă rezulte c ă rămânerea pe
teritoriul ţării a infractorului cet ăţean str ăin sau persoan ă fără cet ăţenie
şi fără domiciliul în ţară ar crea o stare de pericol ce nu poate fi
înlăturat ă dec ât prin luarea m ăsurii îndep ărtării de pe teritoriul ţării a
infractorului str ăin.
Măsura de siguran ţă a expulz ării se ia, în principiu, pe o durat ă
nedeterminat ă, fiind greu de apreciat c ât va dura starea de pericol care
a impus luarea m ăsurii. Cu toate acestea, se poate lua m ăsura expulz ării
pe o perioad ă determinat ă, în special atunci c ând încetarea st ării de
pericol este legat ă de un eveniment viitor ce duce la dispari ţia împreju -
rărilor care f ăceau ca prezen ţa infractorului pe teritoriul ţării s ă fie
considerat ă o stare de pericol.
Dac ă măsura de siguran ţă a expulz ării însoţeşte pedeapsa închisorii,
va fi adus ă la îndeplinire dup ă executarea pedepsei; iar dac ă pedeapsa
închisorii nu se mai execut ă sau m ăsura nu însoţeşte o pedeaps ă, va fi
executat ă îndat ă ce hot ărârea va r ămâne definitiv ă.
Când măsura expulz ării a fost luat ă prin hot ărârea de condamnare la
pedeapsa închisorii, se face men ţiune în mandatul de executare a
pedepsei închisorii, iar la data liber ării condamnatul este predat orga -
nului de poli ţie, care va proceda la efectuarea expulz ării.
Dacă măsura expulz ării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, imediat ce
hotărârea a r ămas definitiv ă, instan ţa comunic ă luarea m ăsurii organului
de poli ţie în a c ărui raz ă de competen ţă locuie şte persoana ce urmeaz ă
a fi expulzat ă.
În vederea punerii în executare a m ăsurii expulz ării, organul de
poli ţie poate p ătrunde în domiciliul sau re şedin ţa unei persoane f ără
învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice f ără învoi -
rea reprezentantului legal al acesteia.
Dacă persoana fa ţă de care s-a luat m ăsura expulz ării nu este g ăsită, orga -
nul de poli ţie are obliga ţia să consemneze aceasta într-un proces-verbal şi ia
măsuri pentru darea în urm ărire şi pentru darea în consemn la punctele
102
Executarea măsurilor de siguranţă 101
de trecere a frontierei, trimiţând un exemplar al procesului-verbal

instanţei de executare.
102. Confiscarea specială, a) Consideraţii generale. Confiscarea spe-

cială este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, care constă în
trecerea în proprietatea statului, cu titlu gratuit, a unor bunuri care, dacă
ar fi lăsate în continuare în detenţia făptuitorului, ar prezenta pericolul
săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.
Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, care sunt îndreptate
împotriva periculozităţii unor persoane, măsura confiscării speciale este
destinată să înlăture o stare de pericol creată de anumite lucruri.
Condiţiile generale ale confiscării sunt existenţa unei stări de pericol
şi săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau, după caz, a unei
infracţiuni.
Starea de pericol nu trebuie confundată cu pericolul social ca
trăsătură esenţială a infracţiunii; starea de pericol constă în primejdia pe
care ar prezenta-o lăsarea în circulaţie a anumitor lucruri care ar putea
servi sau invita la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală.
Periculozitatea rezultă din substanţa acelor lucruri, din întrebuin-
ţarea ce li s-a dat, din destinaţia ce li s-a atribuit sau din provenienţa lor
ilicită, de natură a determina noi încălcări ale legii penale.
Măsura confiscării speciale poate fi luată dacă s-a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală - în cazurile arătate în art. 118 lit. a) şi e)
C. pen. - sau o infracţiune - în cazurile prevăzute de art. 118 lit. b), c) şi d).
Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau a unei
infracţiuni pune în evidenţă starea de pericol care rezultă din deţinerea
unor bunuri şi care constituie temeiul confiscării.
Confiscarea specială se poate dispune chiar dacă făptuitorului nu i
se aplică o pedeapsă, principiu consacrat în art. 111 alin. (3) C. pen.
Astfel, confiscarea poate fi dispusă chiar dacă infracţiunea a fost amnis-
tiată ori a intervenit prescripţia răspunderii penale, decesul inculpatului
sau altă cauză de încetare a procesului penal ori dacă există o cauză de
nepedepsire.
b) Obiectul confiscării speciale. 1) Bunurile produse prin săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală [art. 118 lit. a) C. pen.]. Sunt acele
bunuri care au căpătat fiinţă prin efectuarea acţiunii care formează
elementul material al faptei săvârşite (monede false, titluri de credit false
etc.), dar şi lucruri care au căpătat prin săvârşirea unor astfel de fapte o
103
calitate, o pozi ţie de fapt pe care nu ar fi putut s ă o dob ândeasc ă decât

pe căi ilegale (m ărfuri introduse în ţară prin contraband ă, medicamente
conţinând doze importante de stupefiante etc.).
Nu sunt bunuri produse, adică create prin fapta prev ăzută de legea
penal ă, cele dob ândite de infractor de la al ţii, prin s ăvârşirea unor astfel
de fapte (bani delapida ţi, bunuri sustrase sau ob ţinute prin înşelăciune,
abuz de încredere, amenin ţare, şantaj etc.). Aceste bunuri, nefiind pro -
duse prin fapta prev ăzută de legea penal ă, se restituie persoanei p ăgubite.
2) Bunurile care au fost folosite, în orice mod, la s ăvârşirea unei
infrac ţiuni, dac ă au fost utilizate în comiterea acesteia şi dac ă sunt ale
infractorului [art. 118 lit. b) C. pen.]. O prim ă condi ţie cerut ă de lege
este ca fapta la s ăvârşirea c ăreia au servit sau erau destinate s ă
serveasc ă bunurile în cauz ă să constituie infrac ţiune.
Atunci c ând faptei i s-au aplicat dispozi ţiile art. 18 1 C. pen., confis -
carea va putea fi dispus ă, chiar dac ă fapta s ăvârşită nu prezint ă gradul
de pericol social al unei infrac ţiuni, dar, dac ă făptuitorul beneficiaz ă de
o cauz ă care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51 C. pen.),
bunurile respective nu pot fi confiscate.
O a doua condi ţie este ca bunul s ă fi folosit, în orice mod, la
săvârşirea infrac ţiunii.
Astfel, se confisc ă arma de v ânătoare care a servit la s ăvârşirea
infrac ţiunii de braconaj, chiar dac ă făptuitorul posed ă permis de port -
arma, dar nu pot fi confiscate aparatele electrice de tip casnic care nu
au servit la s ăvârşirea infrac ţiunii, ci doar la consumarea energiei
electrice sustrase.
O a treia condi ţie este ca bunul s ă fie al infractorului sau, dac ă
aparţine altei persoane, aceasta s ă fi cunoscut scopul folosirii lui.
A patra condi ţie este ca infrac ţiunea s ă nu fac ă parte din r ândul celor
săvârşite prin pres ă, pentru a nu se aduce atingere dreptului la liber ă
exprimare garantat de art. 30 din Constitu ţia Rom âniei şi art. 10 parag. 2
din Conven ţia european ă pentru ap ărarea drepturilor omului şi libert ă-
ţilor fundamentale.
3) Bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul s ăvârşirii unei
infrac ţiuni, dac ă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dac ă sunt ale
infractorului. Când bunurile apar ţin altei persoane, confiscarea se dispune
dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuat ă de proprie
tar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului [art. 118 lit. c) C. pen.].
104
Aceast ă categorie de bunuri supuse confisc ării speciale a fost

introdus ă prin Legea nr. 278/2006.
O prim ă condi ţie pentru luarea acestei m ăsuri este ca fapta s ă
constituie infrac ţiune.
O a doua condi ţie este ca bunurile care au fost utilizate la comiterea
infrac ţiunii s ă fi fost în prealabil produse, modificate sau adaptate în
acest scop.
Distingem între bunuri confec ţionate pentru a fi utilizate la s ăvâr-
şirea infrac ţiunii (chei, dispozitive de p ătrundere, dispozitive de sustra -
gere produse petroliere, energie electric ă etc.) sau bunuri modificate ori
adaptate în acest scop (adaptarea unui autoturism pentru contraband ă,
trafic de stupefiante etc.).
A treia condi ţie este ca bunurile s ă apar ţină infractorului, iar dac ă
apar ţin altei persoane, producerea, modificarea sau adaptarea lor s ă fi
fost efectuat ă de c ătre acesta ori de c ătre infractor cu ştiinţa acestuia.
În cazul în care apar ţin altei persoane, este necesar ca aceasta s ă nu
aibă calitatea de complice, pentru c ă, în aceast ă situa ţie, ne-am încadra
în prima ipotez ă1.
4) Bunurile care au fost date pentru a determina s ăvârşirea unei fapte
sau pentru a r ăspl ăti pe f ăptuitor [art. 118 lit. d) C. pen.]. O condi ţie
cerut ă de lege este aceea ca bunurile s ă fi fost date cu scopul de a deter
mina s ăvârşirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă sau pentru a
răsplăti pe infractor.
O a doua condi ţie este ca fapta s ăvârşită să fie prev ăzută de legea
penal ă.
Legiuitorul a avut în vedere pericolul pe care îl prezint ă stimularea
sau r ăsplătirea celor care comit infrac ţiuni.
5) Bunurile dob ândite prin s ăvârşirea faptei prev ăzute de legea
penal ă, dac ă nu sunt restituite persoanei v ătămate şi în măsura în care
nu servesc la desp ăgubirea acesteia [art. 118 lit. e) C. pen.].
O prim ă condi ţie este aceea ca bunurile s ă fi intrat în posesia
făptuitorului în urma s ăvârşirii unei fapte prev ăzute de legea penal ă
(furt, delapidare, înşelăciune etc.).
O a doua condi ţie este ca bunurile s ă nu fie restituite persoanei
vătămate şi să nu serveasc ă la desp ăgubirea acesteia.
1
105
Dacă bunul a fost înstr ăinat unui ter ţ de bun ă-credin ţă, acesta nu va
fi confiscat, dar f ăptuitorul va fi obligat la plata sumei ob ţinute prin
înstr ăinarea bunului supus confisc ării.
6) Bunurile a c ăror de ţinere este interzis ă de lege [art. 118 lit. f)
C. pen.]. Este vorba de acele bunuri care, prin natura lor, sunt peri -
culoase (materiale explozive, substan ţe toxice etc.) şi a c ăror de ţinere
este interzis ă de lege.
Astfel, legea interzice de ţinerea de arme şi muni ţii, materiale nucleare,
radioactive etc.
În aceste cazuri, bunurile sunt supuse confisc ării, indiferent dac ă
fapta s ăvârşită constituie sau nu infrac ţiune.
c) Confiscarea prin echivalent. În interpretarea prevederilor Codului
penal din 1968, inculpatul putea fi obligat la plata unui echivalent
bănesc atunci c ând bunul ce urma s ă fie confiscat nu se mai g ăsea 1.
Prin Legea nr. 278/2006 au fost introduse prevederile art. 118
alin. (4), care stipuleaz ă expres: „Dacă bunurile supuse confisc ării nu se
găsesc, în locul lor se confisc ă bani şi bunuri p ână la concuren ţa valorii
acestora".
Articolul 118 alin. (3), introdus prin aceea şi lege, reglementeaz ă o
form ă special ă de confiscare prin echivalent b ănesc: atunci c ând
bunurile au fost folosite, în orice mod, la s ăvârşirea unei infrac ţiuni ori
au fost produse, modificate sau adaptate în scopul s ăvârşirii unei
infrac ţiuni, fiind utilizate la comiterea acesteia, nu sunt ale infractorului,
ci apar ţin unei persoane care nu a cunoscut scopul folosirii lor de c ătre
infractor, se confisc ă echivalentul în bani al acestora.
d) Executarea confisc ării. Punerea în executare a m ăsurii de siguran ţă
a confisc ării speciale se realizeaz ă, dup ă caz, de procurorul care a luat
măsura prin ordonan ţă sau de c ătre judec ătorul delegat cu executarea, în
cazul în care m ăsura de siguran ţă s-a luat prin hot ărâre judec ătoreasc ă.
Măsura se execut ă, potrivit art. 439 C. proc. pen., prin predarea
lucrurilor confiscate organelor în drept a le prelua sau valorifica.
Când lucrurile confiscate sunt dintre cele care urmeaz ă a fi
valorificate potrivit dispozi ţiilor legale, se procedeaz ă la predarea lor
către organele financiar-fiscale.
Dac ă lucrurile confiscate sunt dintre cele pentru care s-a dispus
distrugerea, aceasta se face în prezen ţa, dup ă caz, a procurorului sau a
1
C. Sima, op. cit., p. 149.
106
judecătorului, în funcţie de faza procesuală în care s-a dispus

distrugerea lucrurilor confiscate.
103. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă deter-

minată. Această măsură de siguranţă a fost introdusă în legislaţia noastră
penală prin Legea nr. 197/2000, din necesitatea de a preveni violenţa
familială.
O primă condiţie pentru luarea acestei măsuri este condamnarea la
pedeapsa închisorii de cel puţin un an a persoanei faţă de care urmează
a se lua măsura de siguranţă.
O a doua condiţie este cererea persoanei vătămate. Aşadar, măsura
de siguranţă nu poate fi luată din oficiu, ci numai la cererea părţii
vătămate.
Măsura de siguranţă poate fi luată pe o durată de până la doi ani şi
poate fi cumulată cu o altă măsură de siguranţă, cum ar fi internarea
medicală1.
Instanţa de executare are obligaţia comunicării unei copii de pe
dispozitivul hotărârii organului de poliţie în a cărui rază teritorială se
află locuinţa familiei.
În cazul în care condamnatul execută pedeapsa închisorii într-un loc
de detenţie, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei
închisorii să i se pună în vedere condamnatului, la data eliberării, să se
prezinte la organul de poliţie. Instanţa transmite o copie de pe dispo-
zitivul hotărârii comandantului locului de deţinere care va veghea la
respectarea prevederilor privind înştiinţarea condamnatului referitor la
această obligaţie. Organul de poliţie are îndatorirea să asigure exe-
cutarea măsurii luate prin supravegherea respectării interdicţiei de a nu
reveni în locuinţa familiei şi să sesizeze organul de cercetare penală în
caz de sustragere de la executare măsurii.
1
M. Basarab, V. Pasca, Gh. Mateuţ, C. Butiuc, Codul penal comentat. Vol. I.
Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 612.
107
Titlul al VIII-lea
Executarea măsurilor preventive
privative de libertate
Capitolul I
104. Noţiune, caracteristici şi clasificarea măsurilor preventive.

Măsurile preventive sunt mijloace de constrângere prevăzute de lege, pe
care le pot lua organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti
pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori pentru a
împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei1.
Măsurile preventive sunt măsuri procesuale, putând fi luate de
organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată în cursul pro-
cesului penal, pentru asigurarea înfăptuirii scopului acestuia.
Sunt măsuri preventive, întrucât vizează înlăturarea unor pericole la
care procesul penal ar putea fi expus: ascunderea, desfiinţarea sau
alterarea urmelor infracţiunii, sustragerea de la urmărirea penală sau de
la judecată ori de la executarea pedepsei, zădărnicirea aflării adevărului
prin influenţarea martorilor sau experţilor2.
Măsurile preventive au un caracter diferenţiat, pentru ca scopul lor
să poată fi obţinut printr-o atingere minimă adusă libertăţii persoanei.
Unele măsuri preventive sunt restrictive de libertate, altele sunt
privative de libertate. În cele ce urmează, ne vom ocupa numai de
măsurile privative de libertate.
1
2
V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală
român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, p. 312.
108
Executarea măsurilor preventive privative de libertate
107
Măsurile preventive au un caracter coercitiv, executarea lor fiind

obligatorie şi ducând fie la restrângerea libertăţii, fie la privarea de
libertate1.
Măsurile preventive au un caracter de excepţie, fiind luate de orga-
nul de urmărire penală sau de instanţă numai atunci când le apreciază
ca fiind necesare.
Totodată, au şi un caracter strict determinat, ele putând fi luate pe
perioade strict limitate2.
105. Condiţiile cerute de lege pentru luarea măsurilor preventive.

Legiuitorul nostru constituant a manifestat o deosebită grijă în ceea ce
priveşte garantarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, prevăzând numai
ca excepţie şi pe durate strict determinate privarea de libertate.
Astfel, potrivit art. 23 din Constituţie, percheziţia, reţinerea sau
arestarea sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de
lege, iar în art. 5 alin. (2) C. proc. pen. se statuează că nicio persoană
nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu
poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în cazurile
şi în condiţiile prevăzute de lege.
O primă condiţie pentru luarea măsurilor preventive este să existe probe
sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă pre-
văzută de legea penală. În accepţiunea prevederilor art. 63 C. proc. pen.,
probele sunt elemente de fapt care servesc la constatarea existenţei unei
infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Indicii temeinice, conform art. 681 C. proc. pen., sunt presupunerile
rezonabile că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare
sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.
O a doua condiţie pentru luarea măsurilor preventive este ca
infracţiunea pentru care este formulată învinuirea să fie pedepsită de
lege cu închisoarea.
Dacă legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa
amenzii, poate fi luată măsura reţinerii, nu şi măsura arestării preventive.
1
N.A. Nicolae, op. cit., p. 406.
2
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideia,
109
În sfârşit, al ături de cele dou ă condi ţii examinate, este necesar s ă fie
îndeplinit ă şi o condi ţie justificativ ă a necesit ăţii priv ării de libertate 1,
adică a existen ţei unuia dintre cazurile prev ăzute de art. 148 C. proc. pen.:
„a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la
urmărire sau de la judecat ă, ori exist ă date c ă va încerca s ă fugă sau s ă
se sustrag ă în orice mod de la urm ărirea penal ă, de la judecat ă ori de la
executarea pedepsei;
a1) inculpatul a încălcat, cu rea-credin ţă, măsura oblig ării de a nu
părăsi localitatea sau ţara ori obliga ţiile care îi revin pe durata acestor
măsuri;
b) exist ă date c ă inculpatul încearc ă să zădărniceasc ă în mod direct
sau indirect aflarea adev ărului prin influen ţarea unei p ărţi, a unui martor
sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor
materiale de prob ă;
c) exist ă date c ă inculpatul preg ăteşte săvârşirea unei noi infrac ţiuni;
d) inculpatul a s ăvârşit cu inten ţie o nou ă infrac ţiune;
e) exist ă date c ă inculpatul exercit ă presiuni asupra persoanei
vătămate sau c ă încearc ă o înţelegere frauduloas ă cu aceasta;
f) inculpatul a s ăvârşit o infrac ţiune pentru care legea prevede
pedeapsa deten ţiunii pe via ţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani
şi exist ă probe c ă lăsarea sa în libertate prezint ă un pericol concret
pentru ordinea public ă".
106. Organul judiciar care poate lua m ăsura preventiv ă. Măsura

reţinerii învinuitului poate fi dispus ă de organul de cercetare penal ă sau
de procuror.
De precizat c ă, potrivit art. 23 alin. (3) din Constitu ţia Rom âniei,
reţinerea nu poate dep ăşi 24 de ore, în timp ce în reglement ările altor
state re ţinerea atinge 48 sau chiar 72 de ore.
În ceea ce prive şte măsura arest ării învinuitului şi inculpatului p ână
la revizuirea Constitu ţiei aprobat ă prin referendum 18 octombrie 2003,
aceasta putea fi luat ă de procuror în cursul urm ăririi penale pentru o
durat ă de 30 de zile sau de judec ător în cursul judec ăţii.
Dup ă pronun ţarea de c ătre Curtea European ă a Drepturilor Omului
a cauzei Pantea c. Rom âniei, s-a conturat din ce în ce mai mult ideea c ă
procurorul nu este magistrat în sensul art. 5 parag. 3 din Conven ţia
european ă a drepturilor omului.
1
110
109
Deşi, iniţial, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că

art. 5 parag. 3 poate privi procurori, precum şi judecători, dar în anu-
mite condiţii, recunoscând că în acest text magistratul nu se confundă
cu judecătorul, a precizat că acesta trebuie să aibă anumite calităţi
pentru a se proteja împotriva oricărui arbitru: mai întâi independenţa
faţă de executiv şi partide, apoi obligaţia de a asculta personal învinuitul
sau inculpatul adus în faţa lui; şi, în cele din urmă, posibilitatea de a se
pronunţa după criterii juridice asupra existenţei motivelor care justifică
privarea de libertate şi, în absenţa lor, de a ordona punerea în libertate.
Ulterior, Curtea a apreciat că, după simplul fapt de a avea posibilitatea
de a exercita procedura de urmărire, imparţialitatea unui procuror poate
părea suspectă; în continuare jurisprudenţa a fost confirmată şi noua
orientare nu a mai fost combătută1.
După revizuirea Constituţiei, textul art. 23 alin. (4) a statuat că
arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul proce-
sului penal.
107. Actele procedurale prin care se iau măsurile preventive. În

vederea luării uneia dintre măsurile preventive privative de libertate,
procurorul sau judecătorul trebuie să constate existenţa condiţiilor lega-
le: săvârşirea de către învinuit sau inculpat a unei infracţiuni pedepsite
cu detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, precum şi existenţa unuia
dintre cazurile prevăzute în art. 148 C. proc. pen. care fac ca o astfel de
măsură să fie necesară.
Decizia cu privire la luarea măsurii preventive se ia, în mod obli-
gatoriu, după ascultarea învinuitului sau inculpatului în legătură cu
învinuirea ce i se aduce, în prezenţa apărătorului său.
În cursul urmăririi penale, organul de cercetare penală şi procurorul
dispun luarea măsurii preventive prin ordonanţă motivată, iar judecă-
torul prin încheiere motivată. În cursul judecăţii, măsura preventivă
poate fi luată de instanţă prin încheiere, prin sentinţă sau decizie.
Actul procedural prin care se ia măsura preventivă trebuie să indice
fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care
aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită, cazul prevăzut de art. 148 C. proc. pen. şi temeiurile concrete
care au determinat luarea măsurii. În cazul arestării preventive se emite
1
J.-Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu,
111
şi un mandat de arestare preventivă, care conţine ordinul dat agenţilor

de ordine publică să îl reţină pe cel arestat şi să îl conducă la locul de
deţinere, precum şi ordinul dat administraţiei locului de deţinere să îl
primească în detenţie pe cel în cauză până la punerea sa în libertate1.
108. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preven-

tive. Înlocuirea unei măsuri preventive cu alta intervine ori de câte ori
temeiurile care au stat la baza măsurii s-au schimbat, măsura iniţială
putând fi înlocuită cu o alta mai uşoară sau, dimpotrivă, mai gravă.
Revocarea măsurilor preventive se dispune atunci când temeiurile
care justificau luarea măsurii au dispărut şi în acest caz revocarea se
dispune fie la cerere, fie din oficiu.
Încetarea de drept a măsurilor preventive intervine atunci când
există un obstacol legal în ceea ce priveşte menţinerea lor, procurorul
sau instanţa în faţa căreia se află cauza fiind obligată să pună de îndată
în libertate pe cel reţinut sau arestat preventiv.
În faza de urmărire penală, măsurile preventive încetează de drept la
expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de autoritatea
judiciară cu privire la durata măsurii preventive luate.
Dar, oricâte prelungiri vor fi acordate, măsura nu poate depăşi durata
maximă de 180 de zile, prevăzută în art. 159 alin. (13) C. proc. pen.
În faza de judecată, măsura preventivă încetează de drept la împli-
nirea termenului de 60 de zile de la verificarea prevăzută de art. 23
alin. (6) din Constituţie, dacă nu s-a procedat la o nouă verificare şi
menţinere a măsurii arestării preventive.
Măsura preventivă încetează, de asemenea, când durata arestării a
atins jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea sau
infracţiunile care fac obiectul învinuirii.
Capitolul al II-lea
109. Potrivit art. 81 din Legea nr. 275/2006, măsurile reţinerii şi

arestării preventive luate în cursul urmăririi penale se execută în
centrele de reţinere şi arestare preventivă, care se organizează şi
1
112
Executarea măsurilor preventive privative de libertate 111
funcţionează în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, iar

arestarea preventivă în cursul judecăţii se execută în secţiile speciale de
arestare preventivă din penitenciare sau în centrele de arestare preven-
tivă de pe lângă penitenciare, care se organizează şi funcţionează în
subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
Centrele de reţinere şi arestare preventivă se înfiinţează prin ordin al
ministrului administraţiei şi internelor, iar centrele de arestare preven-
tivă se înfiinţează prin ordinul ministrului justiţiei.
Organizarea şi funcţionarea centrelor de reţinere şi arestare preven-
tivă, precum şi a centrelor de arestare preventivă se stabilesc prin regu-
lament aprobat prin ordin comun al ministrului administraţiei şi inter-
nelor şi al ministrului justiţiei.
Reţinerea se execută în temeiul ordonanţei prin care s-a dispus această
măsură; ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă totdeauna data şi
locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui ce o întocmeşte,
cauza la care se referă, obiectul actului sau al măsurii procesuale,
temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o. În ordo-
nanţa prin care s-a dispus reţinerea trebuie să se menţioneze ziua şi ora
la care reţinerea a început; măsura reţinerii poate dura cel mult 24 ore,
iar din durata reţinerii se deduce timpul cât o persoană a fost privată de
libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul
poliţiei.
În situaţia în care reţinerea se dispune după audierea învinuitului
citat de către organul de urmărire penală, termenul de 24 de ore se
calculează de la ora emiterii ordonanţei.
Arestarea preventivă se execută în temeiul mandatului de arestare
emis potrivit dispoziţiilor art. 151 C. proc. pen.
Mandatul de arestare preventivă trebuie să cuprindă:
- instanţa care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;
- data şi locul emiterii;
- numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de
arestare;
- datele privitoare la persoana inculpatului şi codul numeric
personal;
- arătarea faptei ce formează obiectul inculpării;
- încadrarea juridică a faptei;
- temeiurile concrete care determină arestarea;
- ordinul de a fi arestat inculpatul;
113
- indicarea locului unde urmează a fi deţinut cel arestat;

- semnătura judecătorului.
Când mandatul de arestare a fost emis după ascultarea inculpatului,
judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al acestuia
persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliţie
pentru a fi predat la locul de deţinere odată cu arestatul.
Când măsura a fost dispusă în lipsa inculpatului, potrivit art. 150
C. proc. pen., mandatul emis se înaintează în dublu exemplar organelor
de poliţie pentru executare.
Organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în
mandat şi o conduce la judecătorul care a emis mandatul. Judecătorul
verifică identitatea celui arestat, îl audiază şi dispune executarea
mandatului de arestare preventivă.
Primirea în centrele de reţinere şi arestare preventivă sau în centrele
de arestare preventivă a persoanelor faţă de care s-au dispus aceste
măsuri se face pe baza ordonanţei de reţinere sau a mandatului de
arestare, după ce li s-a stabilit identitatea.
Centrele de reţinere şi arestare preventivă şi centrele de arestare
preventivă au obligaţia să asigure exercitarea drepturilor prevăzute în
Codul de procedură penală.
Persoanele reţinute sau arestate preventiv poartă ţinută civilă.
Persoanele arestate preventiv, la cerere, pot presta o muncă sau pot
desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psiho-
logică şi asistenţă socială în interiorul acestor centre.
Persoanele reţinute sau arestate preventiv beneficiază de condiţiile
de detenţie, drepturile şi obligaţiile, recompensele, cu excepţia permi-
siunii de ieşire din centru, şi sunt supuse sancţiunilor disciplinare prevă-
zute de lege pentru persoanele condamnate.
110. Documente întocmite de administraţia locului de deţinere refe-

ritoare la persoanele reţinute sau arestate. Administraţia centrului de
reţinere şi arestare preventivă sau a centrului de arestare preventivă are
obligaţia să întocmească pentru fiecare persoană reţinută sau arestată un
dosar individual şi registre de evidenţă a persoanelor reţinute sau arestate.
Dosarul individual al persoanei reţinute sau arestate preventiv
cuprinde:
a) datele şi actul de identitate ale persoanei reţinute sau arestate;
b) fotografii din faţă şi din profil;
114
Executarea m ăsurilor preventive privative de libertate 113
c) copie de pe dispozitivul hot ărârii prin care s-a dispus arestarea

preventiv ă, prelungirea sau men ţinerea acesteia;
d) ordonan ţa de re ţinere şi mandatul de arestare preventiv ă;
e) anul, luna, ziua şi ora la care a început executarea re ţinerii sau
arest ării preventive;
f) cazierul judiciar;
g) fişă dactiloscopic ă;
h) documentele întocmite în urma examenelor medicale obligatorii;
i) documentele din care rezult ă îndeplinirea obliga ţiilor privind
punerea la dispozi ţia persoanelor a legisla ţiei penale, procesual penale,
de executare a pedepselor şi a regulamentelor aferente acestor legi;
j) documente privind m ăsurile luate de administra ţia centrului de
deţinere referitoare la exercitarea drepturilor persoanei re ţinute sau
arestate preventiv;
k) documente privind recompense şi sanc ţiuni;
l) alte documente întocmite în timpul execut ării reţinerii sau arest ării
preventive.
Administra ţia fiec ărui centru de re ţinere şi arestare preventiv ă şi a
fiec ărui centru de arestare preventiv ă are obliga ţia întocmirii unor
registre privind persoanele re ţinute sau arestate preventiv:
a) registrul de eviden ţă a primirii persoanelor re ţinute sau arestate
preventiv, în care se consemneaz ă data şi ora la care persoana a fost
primit ă în centru;
b) registrul de eviden ţă a punerii în libertate a persoanelor re ţinute
sau arestate preventiv;
c) registrul de eviden ţă a recompenselor;
d) registrul de eviden ţă a sanc ţiunilor.
Păstrarea unei eviden ţe exacte a persoanelor condamnate, a datelor
la care au început şi înceteaz ă măsurile preventive, precum şi a recom -
penselor şi a sanc ţiunilor acordate faciliteaz ă desf ăşurarea corect ă a
execut ării măsurii preventive şi pre întâmpin ă incidentele privind execu -
tarea m ăsurilor preventive privative de libertate.
115
Titlul al IX-lea
Probatiunea
Capitolul I
No ţiuni introductive
111. Probatiunea este definită în doctrină1 ca o măsură de apărare

socială nerestrictivă de libertate, caracterizată printr-un tratament al
delincventului în mediu liber şi prin suspendarea condiţionată a
Măsura nu are caracter retributiv sau punitiv şi tinde să asigure
protecţia societăţii contra pericolului recidivei, prin plasarea celui
condamnat în condiţiile cele mai favorabile pentru a evita recidiva.
Probatiunea s-a născut în secolul al XIX-lea în ţările anglo-saxone,
care au constatat efectele negative ale pedepsei închisorii, considerată
multă vreme un adevărat panaceu în lupta cu criminalitatea şi recidiva.
Limitările tratamentului ce putea fi efectuat în mediul închis şi artifi-
cial al închisorilor au condus, în mod empiric, la încercări de tratament
în libertate, iar succesul a transformat rapid aceste practici într-o adevă-
rată instituţie, care într-o parte a lumii a înlocuit pe scară largă pedeapsa
privativă de libertate.
Un prim agent de probaţiune este considerat a fi John Augustus
(1785-1859), un cizmar din Boston care în anul 1841 a obţinut, la
instanţa din localitate, punerea în libertate a unui inculpat, după ce s-a
oferit drept garant pentru conduita sa viitoare. De-a lungul a 18 ani a
supravegheat comportamentul a circa 2000 de infractori, pe care i-a
ajutat să se reintegreze în societate.
Această iniţiativă privată a fost confirmată ulterior de Parlamentul
statului Massachusetts, prin numirea oficială a unui agent de probaţiune
pentru oraşul Boston2.
1
Ch. Germain, op. cit., p. 135.
2
O. Brezeanu, Probatiunea în dreptul comparat, în R.D.P. nr. 1/2009, p. 58.
116
Probaţiunea
115
Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au

determinat o expansiune a instituţiei probaţiunii în Europa şi în SUA,
probaţiunea aplicându-se în mod preponderent infractorilor minori şi
tineri, asupra cărora mediul penitenciar ar avea un efect extrem de
negativ, existând riscul de a-i transforma în recidivişti înrăiţi.
Prin rezoluţia prin care, în 1951, Consiliul Economic şi Social al
ONU recomanda guvernelor adoptarea probaţiunii, aceasta era prezen-
tată ca o metodă umană şi eficace de tratament al criminalităţii şi, în
consecinţă, de luptă împotriva recidivei.
Se poate spune că probaţiunea este o metodă de tratament al anu-
mitor delincvenţi special selecţionaţi, care constă în suspendarea
pedepsei, delincventul fiind plasat sub supraveghere personală şi
primind asistenţă educativă individualizată.
Statistici efectuate în Franţa în urmă cu o jumătate de veac au pus în
evidenţă abuzul de pedepse scurte, pe de o parte, şi abuzul de amânări,
pe de altă parte.
În cursul unui an s-au înregistrat în jur de 50.000 de condamnări la
pedepse mai mici de un an închisoare.
Aceasta este o perioadă prea scurtă pentru ca asupra condamnatului
să poată fi exercitat un tratament eficace şi fără ca întoarcerea lui la
viaţa în libertate să poată fi pregătită suficient.
În cadrul acestei categorii se înregistrează cel mai mare procent de
recidivă şi se reproşează judecătorilor faptul de a face uz prea des de
pedepsele scurte.
În replică, judecătorii afirmă că instanţele nu pot aplica decât
pedeapsa prevăzută de lege şi că revine legislativului sarcina de a pune
la dispoziţia lor o gamă mai largă de măsuri pentru a le permite să evite
aplicarea de sancţiuni inadecvate în anumite cazuri.
Capitolul al II-lea
Structura juridică a probaţiunii
112. În lume există mai multe sisteme de probaţiune.

A. Probaţiunea decisă de parchete în stadiul urmăririi penale. În
ţările care admit principiul oportunităţii urmăririi penale, procurorul
poate renunţa la exerciţiul acţiunii penale pentru motive legitime de
117
116 Drept execuţional
penal
politică socială sau penală, fiind abilitat de lege ca, odată cu renun-
ţarea, să impună anumite obligaţii făptuitorului.
Susţinătorii acestui sistem arată că acesta îl protejează pe făptuitor
de publicitatea procesului penal şi permite debarasarea instanţelor de
un anumit număr de cauze de mică importanţă.
Adversarii acestui sistem arată că, oricare ar fi condiţiile puse în
sarcina beneficiarului probaţiunii, acestea nu sunt legitime decât dacă
proba vinovăţiei este legal dovedită, iar stabilirea vinovăţiei nu poate fi
lăsată la aprecierea parchetului.
B. Probaţiunea decisă de parchet în stadiul executării. În cele mai

multe state, rolul procurorului nu se limitează la exerciţiul acţiunii
publice, în cadrul atribuţiilor sale intrând şi supravegherea executării
pedepselor. Pe acest temei, în Franţa, până în 1959, procurorul avea
dreptul ca, după pronunţarea de către instanţă a hotărârii, să suspende
executarea pedepsei, condamnatul având în schimb obligaţia să se
conformeze unor sarcini impuse cu titlu de probă.
C. Probaţiunea hotărâtă de instanţă. O primă metodă este aceea

de
a face din probaţiune o măsură autonomă care este luată cu titlu
principal. În cazul eşecului măsurii, condamnatul revine în faţa instan
ţei, care poate pronunţa în acest caz numai condamnarea la o pedeap
să, ale cărei natură şi nivel este liberă să le aprecieze.
A doua metodă este aceea de a face din probaţiune o măsură
complementară de amânare.
Instanţa pronunţă pedeapsa, dar hotărăşte amânarea executării sub
condiţia punerii la încercare, la probă. Dacă proba eşuează, amânarea
este revocată, iar condamnatul execută pedeapsa care a fost deja pro-
nunţată.
Probaţiunea este, aşadar, o modalitate de sancţionare a infractorului
fără privare de libertate şi constă în punerea condamnatului sub supra-
vegherea unui agent de probaţiune pe o anumită perioadă de timp,
conform hotărârii instanţei de judecată.
118
Probaţiunea
117
Serviciul de probaţiune în România
113. În România, instituţia probaţiunii văzută ca o alternativă la

detenţie, de evitare a mediului penitenciar are o vechime comparabilă
cu instituţia probaţiunii din alte ţări europene.
În Codul penal de la 1968 găsim reglementate mai multe forme de pro-
baţiune: suspendarea condiţionată a executării pedepsei [art. 81 alin. (1)
C. pen.], suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 861-86
C. pen.), liberarea condiţionată (art. 59-60 C. pen.), executarea pedepsei
la locul de muncă (art. 867 C. pen.)1.
Introducerea acestor elemente de probaţiune în legislaţia noastră
penală contura la acea vreme o nouă orientare în sistemul sancţionator
penal, în sensul că autorii unor infracţiuni cu grad de pericol social mai
redus sunt lăsaţi în comunitatea în care trăiesc sau muncesc, menţin
legăturile cu familia şi responsabilităţile sociale, fiind determinaţi să îşi
corecteze conduita, sub sancţiunea revocării măsurii.
În doctrină se acceptă ideea că activitatea de probaţiune vizează trei
direcţii generale: evaluarea personalităţii inculpatului sau condam-
natului, supravegherea evoluţiei comportamentului său în comunitate şi
facilitarea reintegrării în mediul social2.
Supravegherea respectării măsurilor şi obligaţiilor ce pot fi impuse
condamnatului cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
conform art. 863 alin. (1) C. pen., precum şi a măsurilor ce pot fi impuse
minorului conform art. 103 alin. (3) C. pen. se regăseşte în activitatea
unui organism înfiinţat prin O.G. nr. 92/20003, denumit serviciul de
probaţiune.
Serviciul de probaţiune, prin consilierii de probaţiune, desfăşoară
activităţi de supraveghere, asistenţă şi consiliere, precum şi întocmirea
de rapoarte de evaluare, potrivit legii.
În ceea ce priveşte supravegherea, potrivit art. 11 alin. (1) din O.G.
nr. 92/2000, serviciul de probaţiune are următoarele atribuţii:
1
Idem, p. 70.
2
D. Groza, Probaţiunea ca ansamblu de sancţiuni şi măsuri comunitare. Autori
tatea de implementare. Dificultăţi de asimilare a probaţiunii în procedurile penale
române, în Caiete de drept penal nr. 2-3/2007, p. 3.
3
M. Of. nr. 423 din 1 septembrie 2000.
119
a) supravegheaz ă respectarea de c ătre persoana condamnat ă măsu

rilor prev ăzute la art. 86 3 alin. (1) lit. a)-d) C. pen.;
b) supravegheaz ă executarea obliga ţiilor impuse condamna ţilor de
către instan ţa de judecat ă, conform art. 86 3 alin. (3) lit. a)-f) C. pen.;
c) supravegheaz ă executarea obliga ţiilor impuse minorului de c ătre
instan ţă, conform art. 103 alin. (3) lit. a)-c) C. pen.
Activitatea de asisten ţă şi consiliere este desf ăşurat ă de serviciile de
proba ţiune în conformitate cu art. 3 din actul normativ sus-men ţionat, la
cererea persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii, a c ăror
pedeaps ă a fost gra ţiată total prin lege, precum şi a minorilor care au
săvârşit fapte prev ăzute de legea penal ă, faţă de care a fost înlăturat ă
prin lege m ăsura educativ ă a intern ării într-un centru de reeducare.
Activitatea de consiliere are drept scop îndreptarea şi reintegrarea
social ă a persoanelor condamnate. Astfel, serviciile de proba ţiune
iniţiază şi deruleaz ă programe de reinser ţie social ă şi, dup ă caz, de
identificare a locurilor de munc ă disponibile, a locuin ţelor, precum şi a
unor cursuri de calificare sau recalificare profesional ă.
Întocmirea referatelor de evaluare se realizeaz ă în conformitate cu
prevederile art. 11 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 92/2000, fa ţă de persoa -
nele care au s ăvârşit infrac ţiuni, care sunt men ţinute în stare de libertate
şi faţă de care s-a dispus supravegherea obliga ţiilor stabilite de c ătre
instan ţă.
Acestea pot fi condamna ţii cu suspendarea execut ării pedepsei sub
supraveghere c ărora li s-a impus respectarea m ăsurilor de supraveghere
şi a unor obliga ţii [art. 86 3 alin. (1) şi (3) C. pen.], precum şi minorii fa ţă
de care s-a luat m ăsura educativ ă a libert ăţii supravegheate şi cărora li
s-a impus respectarea obliga ţiilor prev ăzute în art. 103 alin. (3) C. pen.,
care au s ăvârşit fapte penale şi nu au împlinit 16 ani.
Deşi este conceput cu o arie de utilizare mai restr ânsă dec ât în alte
ţări europene, serviciul de proba ţiune reprezint ă un important progres
pentru sistemul nostru judiciar.
În ceea ce prive şte natura juridic ă a referatului de proba ţiune, acesta
nu este în niciun caz mijloc de prob ă, cum s-a afirmat în doctrin ă1, ci
un act administrativ care exprim ă opinia colectivit ăţii cu privire la
persoan ă şi modul cum este integrat ă în societate. Referatul, care, în
ceea ce îi prive şte pe minori, înlocuie şte fostele referate de anchet ă
social ă întocmite de birourile de autoritate tutelar ă de pe l ângă prim ării,
1
D. Groza, op. cit., p. 28.
120
Probaţiunea
119
are rolul de a oferi organului judiciar un minim de date privind perso-

nalitatea infractorului şi posibilitatea de adaptare a sancţiunii la
persoana acestuia.
Citarea serviciului de probaţiune în cazul învinuiţilor sau inculpaţilor
minori, conform prevederilor art. 481 C. proc. pen., este un mijloc de a
garanta desfăşurarea procedurilor privind minorii cu respectarea strictă
a legii, şi nu de a consilia sau susţine psihologic pe minor, acest rol
revenind părinţilor sau tutorelui. Din acest motiv, legea a lăsat citarea la
aprecierea organului de urmărire penală în cursul procedurii, fiind însă
obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală.
Cu toate acestea, prezenţa serviciului de probaţiune în unele
momente procesuale - prezentarea materialului sau încunoştinţarea în
cazul luării unor măsuri preventive - nu conferă acestui organism rol de
control procesual, ci întăreşte funcţia de furnizor de date, informaţii,
aprecieri ce pot fundamenta o decizie procesuală adecvată.
121
1
2
2

Drept Executional Penal

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Executional Penal

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept executional penal

Titlul I. Nojiuni introductive...........................................................................1

Titlul al VI-lea. Executarea masurilor educative...........................................87

1. Considerajii prealabile. Potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. pen., pro-

2. Notiune. Dreptul executional penal poate fi definit ca ramura a

Cei mai multi autori1 sunt de acord ca definitia trebuie sa cuprinda si

3. Obiectul dreptului execujional penal îl constituie relatiile sociale

4. Scopul dreptului execujional penal. În doctrina1 se distinge între

5. Funcjiile dreptului execujional penal. O prima functie a dreptului

Procesul de reeducare a condamnatului nu are finalitate daca nu se

6. Locul dreptului executional penal în sistemul dreptului. a) Lega-

În timp ce dreptul penitenciar reglementeaza modul de executare a

7. £tiinta dreptului execufional penal este o ramura a stiintelor juri-

corespund realitatilor obiective, raspund imperativelor sociale de apa-

8. Legaturile stiintei dreptului executional penal cu stiintele sociale

Aceste orientari capata o forma normativa prin includerea lor în

sistemul executional, în scopul unei eficace aparari antiinfractionale si

9. Izvoarele dreptului execufional penal. Prin izvor al dreptului exe-

În sfarsit, Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor si a

10. Principiile dreptului execujional penal. Principiile fundamental

A. Principii fundamentale. a) Principiul legalitatii este un principiu

Din consacrarea sa în domeniul executarii sanctiunilor trebuie sa

B. Principii generale. a) Principiul executabi l itatii exprima exigenta

Principiul executabilitatii confera fermitate întregului proces penal,

11. Raportul juridic executional penal. Consideratii prealabile. În

I. Oancea, op. cit., p. 28.

cu punerea în executare a hotararii judecatoresti de condamnare, apar

12. Notiune $\ trasaturi caracteristice. Raporturile juridice penale pot

executional penale, relatii dintre organele de stat specializate si con-

13. Elementele raportului juridic executional penal

Condamnatul este cel care a detinut succesiv calitatile de învinuit si

B. Continutul raportului juridic executional penal este format din

De asemenea, si condamnatul are drepturi: sa execute sanctiunea în

C. Obiectul raportului juridic executional penal coincide cu obiectul

14. Formarea, modificarea si stingerea raporturilor juridice execu-

15. Evolutia notiunii de pedeapsa. Perioada moderna este dominata

Aparitia lucrarii lui Cesare Lombroso, L'uomo delinquente, în 1876,

rezultate în practica. Pedeapsa nu trebuie sa aiba un singur scop, ci

autoritara a comunitatii, ci în egala masura o protectie a individului ca

16. Evolutia sistemului penitenciar în România. Pana la aparitia

Alexandru Moruzzi a introdus munca obligatorie, iar Mihail Sutu a

arestul politic si o temnita de munca silnica la T ârgu Ocna.

Acest act normativ prevedea închisori de preventie si de osanda si statua

În cadrul acestei ultime categorii erau separati infractorii ocazionali

17. Notiunea de pedeapsa. Pedeapsa este o sanctiune specifica drep-

puna capat activitatii infractionale si sa determine o schimbare a

18. Sanctiunile de drept penal. Sanctiunile de drept penal sunt

19. Caracteristicile sanctiunilor de drept penal. Sanctiunile de drept

Totodata, prin faptul ca Tmpiedica savarsirea de infractiuni, sanctiu-

20. Clasificarea sanctiunilor de drept penal

B. Masurile educative sunt sanctiuni care constau în masuri de refa-

C. Masurile de siguranta sunt sanctiuni de drept penal cu caracter

le-ar putea determina sa savarseasca alte fapte prevazute de legea penal a.

21. Notiune. Pedeapsa este o sanctiune specifica dreptului penal,

22. Caracteristicile pedepsei. a) Pedeapsa este o masura de constrân-

Tnsoteasca executarea oricarei pedepse si care are drept scop eliminarea

23. Scopul pedepsei. Pedeapsa fiind cel mai important mijloc de

Doctrina nu concepe azi o Tnmultire a suferintelor condamnatului, ci

24. Functiile pedepsei. a) Functia de constr ângere. De esenta pedep

25. Categorii de pedepse

d) pedepse privative sau restrictive de drepturi - se exercita asupra

B. Dupa importanta atribuita pedepsei din punct de vedere functio -

26. Pedepsele principale pentru persoana fizica sunt prevazute în