Sunteți pe pagina 1din 3

MODERNISMUL.

Tudor Arghezi, TESTAMENT

Modernismul este un curent literar constituit la sfârșitul secolului al XIX-lea, promovat în


literatura română de Eugen Lovinescu prin revista ”Sburătorul”, în ale cărei pagini apar creațiile unor
poeți precum: Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu. Prin intermediul acestei reviste se promovează o
orientare bazată pe ideea sincronizării cu literatura și cultura Occidentului, prin imitație dar și
adaptare. Modernismul presupune atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiționale și se bazează pe
”ruptura” față de trecut și pe negarea valorilor din etapa anterioară.
Tudor Arghezi este un poet din perioada intebelică a cărui creație se încadrează în modernismul
poetic, prezentând numeroase trăsături ale curentului: ambiguitate și obscuritate, asocieri inedite de
cuvinte, estetica urâtului, metafore obțnute prin întrebuințarea unor termeni din cele mai diverse domenii.
Este un inovator atât în ceea ce privește limbajul poetic, cât și în ceea ce priveste problematica poeziei, pe
care a îmbogățit-o cu teme inedite, precum cea a “florilor de mucigai”.
„Testament” deschide volumul debutului arghezian, „Cuvinte potrivite”, din 1927. Este o artă
poetică modernă, adică un text în care autorul își expune programul estetic, respectiv, concepția despre
poezie și misiunea poetului, în cadrul ei apărând o triplă problematică: transfigurarea socialului în
estetic, raportul dintre inspirație și tehnica poetică și estetica urâtului. Poezia este modernistă și prin
preocuparea pentru procesul de creație, care presupune o perpetuă căutare, atât la nivel ideal, cât și la
nivel stilistic, prin încălcarea convențiilor și a regulilor clasice (se cultivă înnoirile prozodice: strofe
inegale, iar măsura și ritmul variază).
Un element de compoziție a textului este titlul, care poate fi interpretat dintr-o perspectivă
denotativă și una conotativă. În sens propriu, ”testamentul” este un act juridic întocmit de o persoană prin
care își exprimă dorințele ce urmează a fi îndeplinite după moartea acesteia, centrându-se pe transmiterea
averii sale. Religios vorbind, titlul trimite la cele două părţi ale Bibliei (Noul și Vechiul Testament), mai
ales că apare în text ideea cărţii „de căpătâi”, a celei dintâi cărţi a unui neam, care trimite pe cititor cu
gândul la ideea legăturii între generaţii, a datoriei poetului de a-şi lăsa opera moştenire urmaşilor. Din
acest punct de vedere derivă și sensul conotativ al termenului, întrucât moștenirea pe care o lasă eul liric
urmașilor-cititori sau viitori truditori ai condeiului este una spirituală. Prin urmare, titlul prezintă
fenomenul ambiguităţii, categorie negativă menţionată de Hugo Friedrich în lucrarea Structura liricii
moderne.
Incipitul este formulat cu un specific testamentar, deși e derutant, întrucât un testament presupune
afirmația, iar poetul începe cu un verb la forma negativă, urmat de adverbul „decât”: „Nu-ți voi lăsa drept
bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe o carte”. Poetul se adresează unui fiu spiritual, căruia îi
lasă acest ”testament”, ce conține ideea moștenirii spirituale, ”un nume adunat pe-o carte”, care devine
simbol al identității obținute prin cuvânt. Această idee este completată de vocativul ”fiule”, care
denumește, în sens generic, pe toți cititorii săi ulteriori, poetul devenind, în mod simbolic, un tată, un
mentor pentru generațiile viitoare. ”Cartea”, metafora centrală a poeziei, este o ”treaptă a
cunoașterii„ (Arghezi percepe optimist omenirea ca pe o scară, simbol al ascensiunii). Poezia devine
astfel un bun spiritual și peren: ”Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte...”.
Un alt element de compoziție a textului este limbajul poetic arghezian, care potențează tema și
viziunea despre lume. Astfel, la nivel lexico-semantic se observă acumularea de cuvinte nepoetice,
care dobândesc valențe estetice, potrivit viziunii ilustrate de estetica urâtului. De exemplu, structuri
precum: ”bube, mucegaiuri și noroi”, ”ciorchini de negi„ încearcă să exprime într-o nouă manieră
frumosul, dându-i o nouă valoare. Ineditul limbajului arghezian provine și din valorificarea diferitelor
straturi lexicale în asocieri care surprind: arhaisme (”hrisov”), regionalisme (”grămădii”), cuvinte și
expresii populare (”gropi”, ”râpi”, ”pe brânci”, ”plăvani””zdrențe”), termeni religioși (”cu credință”,
”icoane”, ”Dumnezeu„), dar și neologisme (”obscur”). Seriile antonimice: ”când să-mbie, când să-njure”
sugerează diversele tonalități ale creației argheziene.
În ce privește elementele de prozodie, poezia este alcătuită din strofe inegale și are forma unui
mesaj adresat. Discursul se organizează pe baza persoanelor I și a II-a gramaticale, căci poetul se
adresează „fiului”, căruia îi lasă prin testament o moștenire spirituală, „cartea”, metafora cheie a poeziei.
Sonoritățile dure, ale unui lexic colțuros, sugerând asprimea existenței și truda căutării, sunt conferite și
de o versificație care se află între tradiție și modernitate (metrica de 9-11 silabe, ritmul variabil, rima
împerecheată).
La nivel stilistic, materialitatea imaginilor artistice conferă forța de sugestie a ideii prin fantezia
metaforică, dând naștere unor figuri semantice surprinzătoare: înnoirea metaforei, comparația
inedită (”Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”), epitetul rar (”seara
răzvrătită”, dulcea lui putere”, ”Dumnezeu de piatră”, ”durerea surdă și amară”), oximoronul (”Veninul
strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”) și enumerația (”bube, mucegaiuri
și noroi”).
Ideile despre poezie sunt exprimate cu ajutorul a două serii lexicale aflate în relaţie de opoziţie,
cea a urâtului („sudoare”, „venin”, „plăvani”, „bube, mucegaiuri şi noroi”, „zdrenţe”) și cea a
frumosului („cuvinte potrivite”, ”miere”, „muguri şi coroane”, „versuri şi icoane”). Se știe că Tudor
Arghezi pendulează între extreme precum materialitate-spiritualitate, gingășie –vigoare.
Tema poeziei ”Testament” o reprezintă creația literară, textul fiind o artă poetică modernă.
Viziunea despre lume este una inedită, în care se percepe creația sub două ipostaze: cea de meșteșug,
punându-se accentul pe efortul creator al poetului, care devine un meșteșugar, ce transformă urâtul în
frumos, și ca moștenire, creație transmisă urmașilor (fii spirituali ai poetului) ca dovadă și ca mijloc de
cunoaștere. Textul abordează teme recurente în lirica argheziană: poezia și poetul, cartea, testamentul,
metamorfoza materiei în spirit și a urâtului în frumos.
O imagine poetică relevantă pentru tema și viziunea despre lume o reprezintă strofa a II-a,
unde ”cartea”, creația elaborată cu trudă de poet, este numită ”hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de
căpătâi a urmașilor. Cartea capătă o semnificație sacră, divină, devenind asemănătoare Bibliei, dar are și o
valoare socială, deoarece prezintă suferințele strămoșilor, înnobilându-le, fiind o mărturie pentru întrega
lor existență: „Al robilor cu săricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine.” „Cartea” este definită ca
„hrisov”, act cu care se vor legitima generațiile viitoare. Poetul are orgoliul de a fi scris prima carte a unui
neam. Datoria față de urmași este la fel de importantă ca și cea față de strămoși: urmașii îi sunt „stăpâni”
poetului. Aceștia, la rândul lor, trebuie să ducă mai departe „ramura obscură” a neamului pe care poetul,
cel dintâi, l-a scos din penumbra istoriei la lumina vieții spirituale.
O altă imagine reprezentativă este curpinsă în strofa a III-a, unde poetul apare în ipostaza de
exponent al unui neam cu adânci rădăcini în istorie. Acesta a parcurs, treaptă cu treaptă, o istorie
zbuciumată, așa cum sugerează metaforele de factură modernistă „seara răzvrătită” și „râpi și gropi
adânci”. Se remarcă forța expresivă a termenilor populari și arhaici: „pe brânci” ,” rob”, „hrisov”,
„sarică”. Poetul are o dublă responsabilitate/misiune: aceea de a exprima în operele lui suferințele
neamului său de robi („Rodul durerii de vecii întregi”) și pe aceea de a transmite generațiilor viitoare, al
căror reprezentant este „fiul”, zestrea spirituală, adică propria creație. Cartea este definită succesiv
„treaptă” ,și „hrisov”. Este o treaptă în istoria neamului pentru că poetul a reușit să convertească valorile
materiale în valori spirituale, așa cum sugerează versurile: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară,/Sapa-n
condei și brazda-n călimară”. Această schimbare n-ar fi fost posibilă fară efortul depus de înaintași,
sugerat de termentul popular „sudoarea”. Datoria față de strămoși este sacră, așa cum sugerează
elementele care trimit la cultul strămoșilor, respectiv „osemintele” și „cenușa morților din vatră”, pe care
poetul o transformă, prin creație, în idol la care se vor închina generațiile viitoare („Dumnezeu de
piatră”). În viziunea lui Tudor Arghezi, poezia îmbină două dimensiuni: pe de-o parte, inspirația, harul,
genialitatea, sugerate prin metafora „slova de foc” și efortul stilistic, meștesugul, sugerate prin metafora
„slova faurită”: „Slova de foc și slova faurită/ Împărechiate-n carte se marită/ Ca fierul cald, îmbrățișat în
cleste”.
În opinia mea, textul poetic conține trei idei importante care se întrepătrund: legătura între
generații și misiunea poetului față de străbuni și față de urmași, arta poetică propriu-zisă și misiunea
justițiară a poeziei. Astfel, misiunea justițiară reiese încă din dominanta tematică a ”cărții”, adică
suferințele neamului de robi prin care se identifică poetul („Durerea noastră surdă şi amară”). Acesta a
fost victima unor nedreptăți sociale și poetul își propune să sancţioneze prin cuvinte pe asupritori:
„Stăpânul” va juca ”precum „un țap înjunghiat”, căci străbunii trebuie răzbunaţi: „Biciul răbdat se-ntoarce
în cuvinte”. Prin urmare, opera are caracter vindicativ. Ultimele versuri vorbesc despre „Domniţa”-
poezie care „suferă”, dar și despre cititorul căruia îi este adresată „cartea”: „Robul a scris-o, Domnul o
citește”. Cititorul nu va înţelege caracterul justițiar al poeziei, dar creatorul nu este interesat de acest
aspect. Tudor Arghezi conciliază dimensiunea vindicativă a artei cu gratuitatea specifică ei: „Robul a
scris-o, Domnul o citește,/Fară-a cunoaște că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei”. Respectul faţă de
cititor este pus în evidenţă prin scrierea cu majusculă a termenului.
Tudor Arghezi are o viziune inedită asupra creației, poetul devenind un născocitor, iar poezia
poezia presupune meșteșugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creația artistică este produsul inspirației
divine, cât și al tehnicii poetice. Acestea fac din ”Testament” o artă poetică modernă, cu elemnte
tradiționaliste și moderniste.

hrisov – act de proprietate


plăvani – animale de muncă, boi