UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCURESTI

Sef.lucr.dr. Florescu Georgiana

Sef.lucr.drd. Florescu Geanina
Asist.univ.drd. Ion Sia

ECONOMIE AGROALIMENTARA
SI AGROSILVICA

BUCURESTI
2005
2
 INTRODUCERE

Spaţiul rural românesc cu cele 2688 comune şi 12.751 sate reprezentând

90 % din teritoriul României şi are o dublă semnificaţie: deţine principalele resurse
agricole şi silvice şi peste 10 milioane locuitori ceea ce atestă că de fapt evoluţia
economico-socială şi înfăţişarea generală a teritoriului naţional se datorează
activităţii depuse pentru valorificarea resurselor şi dezvoltarea sa complexă şi
echilibrată integrată dezvoltării de ansamblu a României.
Definind spaţiul rural de fapt apare pregnant că acesta integrează spaţiul
urban de care este dependent în procesul dezvoltării astfel că numai într-o viziune
integrată şi integrală se poate realiza o organizare teritorială şi dezvoltare
armonioasă.
Astfel, lucrarea noastră este sinteza unui ansamblu de informaţii, studii şi
cercetări pornind de la faptul că umanitatea a cunoscut două mari revoluţii:
agricolă şi industrială a căror consecinţă în noile condiţii se impun a fi armonizate
în contextul global al creşterii economice ceea ce exercită o influenţă parţială
benefică asupra mediului rural.
Definind spaţiul rural urmată de diagnoza spaţiului rural românesc şi
condiţiile obiective care caracterizează evoluţia "mediului rural" în ideea de a
depăşi tradiţionala dictonomie urban-rural în procesul de organizare teritorială şi
dezvoltare, cartea noastră aprofundează teoretic şi practic diferitele concepte şi
moduri de abordare a eterogenităţii spaţiului şi a noii sale semnificaţii în procesul
dezvoltării.
În acest cadru, punerea în valoare a mediului rural în contextul sistemului
de organizare a teritoriului de la amenajarea (sistematizarea) teritoriului (naţional,
zonal, comunal) la planurile de urbanism (generale, zonale, de detaliu) la
organizarea teritoriului interunităţi (comasări de teren şi rectificări de hotare), la
organizarea şi amenajarea teritoriului în cadrul unităţilor/exploataţiilor (agricole,
silvice) şi încheind cu organizarea terenului diferitelor categorii de folosinţă

3
(arabil, plantaţii de pomi, vii şi hamei, pajişti, păduri). Imaginea este întregită de
un amplu studiu al evoluţiei organizării teritoriale a spaţiului rural românesc
accentuând funcţia dominantă a agricolului şi pădurii în rural.
Problemele capătă o semnificaţie deosebită în noile condiţii ale trecerii la
economia de piaţă şi restabilirea dreptului de proprietate ca o necesitate a
coordonării proceselor de dezvoltare şi de materializare coordonată a diferitelor
investiţii (căi de comunicaţii, energie, alimentare cu apă, transport, evacuarea
dejecţiilor şi apelor uzate, promovarea şi diversificarea activităţilor economice,
diversificarea şi creşterea eficienţei agriculturii, dezvoltarea unei silviculturi
viabile, crearea unor condiţii favorabile pentru turism, dezvoltarea resurselor
umane, creşterea viabilităţii localităţilor rurale şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
În acest sens organizarea teritoriului creează baza pentru dezvoltarea
agricolă şi rurală în conformitate cu PNADR pentru perioada 2000-2006 prin:
- dezvoltarea infrastructurii agroalimentare de prelucrare şi comercializare
în zonele rurale;
- dezvoltarea infrastructurii rurale ca modalitate de ridicare a standardului
de viaţă în zonele rurale;
- diversificarea activităţii economice în zonele rurale şi oportunităţi
alternative de locuri de muncă;
- îmbunătăţirea performanţelor economie ale structurilor agricole bazate pe
principiile dezvoltării durabile;
- dezvoltarea resurselor umane prin îmbunătăţirea instruirii profesionale a
persoanelor ocupate în agricultură şi silvicultură.
Aceasta creează baza pentru amplasare SAPARD care va finanţa proiecte
individuale pentru dezvoltarea agricolă şi rurală care trebuie să se integreze
armonios în planurile de organizare, dezvoltare şi amenajare a teritoriului.
Dar ceea ce rămâne esenţial este proiectarea şi implementarea unor noi
măsuri de realizare a noilor structuri agrare prin realizarea unor exploataţii agricole
viabile — formele asociative constituind viitorul agriculturii româneşti pentru care

4
lucrarea noastră constituie un preţios îndrumător de valorificare optimă a
resurselor naturale, forţei de muncă şi capitalului, pe principiul dezvoltării durabile
în spaţiul natural şi rural.
Aceasta asigură de fapt materializarea obiectivelor principale definite de
Charta Europeană a Spaţiului Rural:
a) promovarea unui sistem de producţie agricolă are să asigure:
- cerinţele alimentare ale populaţiei;
- să ofere agricultorilor şi familiilor lor un nivel al beneficiilor comparabil
cu cel al altor profesii liberale cu nivel de responsabilitate comparabil, asigurând
astfel o sursă durabilă de beneficii pentru populaţia rurală;
- să protejeze mediul înconjurător şi să asigure regenerarea mijloacelor de
producţie, astfel încât solul sau pânza de apă freatică să ofere condiţii favorabile
generaţiilor viitoare, în contextul unei dezvoltări durabile;
b) - să producă materii prime necesare economiei destinate industriei şi
producţiei de energie;
c) - să răspundă cerinţelor întreprinderilor mici şi mijlocii agricole,
industriale, artizanale sau comerciale precum şi prestărilor de servicii;
d) - să asigure baza activităţilor necesare pentru recreare şi turism;
e) - să conserve resursele genetice cu baza pentru progresul agriculturii şi
promovarea biotehnologiilor;
f) - să conserve resursele naturale de viaţă — sol, apă, aer utilizându-le
într-o manieră judicioasă şi durabilă
g) - se întreţină şi să conserve peisajul natural;
h) - spaţiul rural să asigure şi să lărgească rolul socio-cultural în viata
asociativă locală, precum şi dezvoltarea relaţiilor între populaţiile urbană şi rurală;
i) - să ia în conservare cerinţele specifice ale spaţiului naţional rural
respectând principiile complementarităţii şi solidarităţii europene.
Astfel, agricultura, silvicultura şi întreţinerea naturii sunt funcţiile esenţiale
ale spaţiului rural. Un sector agricol viabil organizat în funcţie de particularităţile

5
rurale, apropiat de natură, durabil şi multifuncţional poate să contribuie la
prezervarea acestor funcţiuni şi în final la buna funcţionare a spaţiului rural, la o
viaţă sănătoasă de ţară, atât pe plan economic cât şi social — cultural şi ecologic.
Iar în ansamblu se creează cadrul de a pune în valoare potenţialul şi vocaţia
fiecărei zone şi localităţi stimulând dezvoltarea în afara activităţilor tradiţionale a
activităţilor prelucrării şi comercializării produselor agricole şi silvice, a
serviciilor, protecţia mediului şi dezvoltarea turismului rural ceea ce contribuie la
diminuarea migrării şi a scăderii populaţiei din mediul rural.
Astfel, Cartea noastră dorim să exercite instruirea studenţilor dar şi
educarea cititorilor pentru o acţiune integrată în dezvoltarea echilibrată şi stabilă a
spaţiului rural.
Desigur trebuie să admitem ca fiecare om instruit şi mai ales fiecare
manager fie că se numeşte simplu inginer sau economist trebuie să posede un
anume sistem de gândire profesională care să permită a abordare şi dezvoltare
durabilă a agriculturii silviculturii , industriei, turismului şi serviciilor, dotării şi
echipării tehnice într-un concept unitar şi mai ales prin corelarea, sinteza şi
ordonarea acestora pentru proiectarea organizării şi amenajării integrate a
teritoriului într-o concepţie de ansamblu interpolând diferiţi factori pozitivi şi
negativi pentru a defini soluţii optime în profilul teritorial în tripla relaţie
economică, socială şi fizică în procesul de ordonare, restructurare, modelare şi
echipare optimă.
Subliniem generalizarea conceptului de a gândi în complex şi a executa în
etape ceea ce asigură dezvoltarea echilibrată a teritoriului în contextul valorificării
optime a resurselor şi mai ales unitatea de concepţie şi acţiune a factorilor de
decizie, proiectare, cercetare, administrare, exploatare pentru dezvoltarea durabilă
a spaţiului rural. Şi aceasta prin coordonarea politicilor economice, sociale,
culturale şi ecologice în vederea asigurării unui cadru natural şi construit armonios
realizat pe baza principiului conform căruia deciziile generaţiei prezente trebuie să
asigure dezvoltarea fără a compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi

6
dezvoltare concretizat prin prevederile cu caracter director şi reglementar al
documentaţiilor tehnice de organizare şi amenajare a teritoriului.
În acelaşi timp sperăm la o contribuţie directă în dezvoltarea economiei
rurale respectiv a politicii rurale echilibrate definite teritorial corespunzător
condiţiilor naturale, economice, sociale, culturale precum şi la realizarea unei
gestiuni publice a dezvoltării rurale.
În fine, sperăm ca problemele abordate în acest curs să suscite interesul
studenţilor, prin actualitatea şi amplitudinea tematicii abordate în sfera comună de
reevaluare a spaţiului rural şi a disciplinei de economie rurală.

7
 CAPITOLUL I
DEFINIREA SPAŢIULUI RURAL

În sensul cel mai larg al noţiunii, rural defineşte câmpurile ("ţara"), ţăranii
şi în general toate teritoriile şi activităţile neurbane1. Ruralul se caracterizează prin
trei elemente:
- comunităţile administrative constituite din membri relativ puţin numeroşi
şi care au relaţii mutuale;
- fărâmiţarea relativă a populaţiei conducând la o relativă dispersare a
serviciilor colective;
- importanţa activităţilor agricole.
Dar această noţiune descoperă realităţi atât de diferite. Dacă vorbim de
spaţiul rural nu trebuie să zicem "spaţii rurale". Căci originalitatea fiecărui teritoriu
rezultă dintr-un echilibru construit lent în cursul secolelor după defrişările de
păduri, cu imaginaţie şi tenacitate oamenii au fasonat peisajul; ei au folosit
materialele locale pentru crearea stilurilor regionale. Considerând pământul ca un
instrument de muncă, ba chiar ca pe un partener el a devenit suportul activităţilor.
Urbanizat în totalitatea sa spaţiul rural a pierdut în favoarea oraşului şi s-a
modificat progresiv. Oraşele create în mijlocul câmpului au devenit centre care au
crescut mereu şi în care noile locuinţe se instalează la periferie. Acţiunea reciprocă
a omului şi a pământului rural a condus la situaţii care se pot diferenţia între ţările
europene2.
Într-o definiţie de sinteză mai recentă se consideră că adjectivul rural este
folosit pentru a defini tot ceea ce se raportează la câmpuri şi de o manieră generală
la viaţa în mediu sătesc care se situează în afara aglomeraţiilor oraşelor. Termenul
de rural este adesea folosit în opoziţie cu urban care desemnează tot ceea ce este

1
Le Petit Larousse. Paris, 1998
2
Henry de Farcy, L'Espace Rural, Presses Universitaire de France, Paris, 1975.

8
oraş3.
Sensul cuvântului rural este întotdeauna mai larg decât al celui de agricol.
Spaţiul rural nu este numai sediul activităţilor agricole, dar şi al industriei,
artizanatului şi comerţului rural4.
Diversitatea studiilor întreprinse în deceniul 7 în Franţa definesc valenţe
noi ale ruralului.
Astfel se consideră că spaţiul rural este definit în funcţie de noţiunile care îl
caracterizează, el cuprinzând tot ceea ce nu este urban... Asta şi explică faptul
4
P.Georges. Dictionaire de ia geographie, Paris. PUF. 199Q. p.423.
că de multe ori se confundă noţiunea de rural cu noţiunea de agricol, ce nu
corespunde realităţii.
Acest spaţiu rural care în anumite zone defavorizate este abandonat de către
agricultori însuşi ar putea rămâne un fel de decor imobil în cadrul operaţiunii de
amenajarea (sistematizarea) teritoriului . Este o chestiune care se pune cu necesităţi
în fie care ţară pentru că obiectivele amenajării sunt la alegere: renunţă la unele,
abordează altele mai urgente iar înaintea acestor decizii este hotărâtoare. Mediul
rural este condamnat la declin şi la moarte mai mult sau mai puţin lentă în formele
sale tradiţionale de viaţă şi organizare; Transformarea acestor metode şi a
structurilor vor naşte şanse care deja se întrevăd5.
Spaţiul rural nu este un spaţiu abstract, nici omogen, el este umano-
geografic şi de două ori heterogen. O primă heterogenitate este dată de teren
(subsol, topografie, sol şi microclimat). A doua heterogenitate provine din
densitatea demografică puternic diferenţiată în puncte polarizatoare de la mici
oraşe la oraşe cu vocaţie regională şi capitală6.
Dacă rural şi urban nu sunt diferenţiate natural se pot utiliza termenii de

3
Gerhard Ciparisse, Thesaurus multilingue du foncier FAO. Roma. 1999. p.56.
4
P. Georges. Dictionaire de la geographie, Paris. PUF.1990, p.423.
5
Oliver Guichard. La croissancc economique et l'espace rural, Collogue International Arnenagernent de l'espace
rural. Maison de L'UNESCO. Paris 2, 2-4 rnars 1966. Cahrriers du Ceneca. Paris.1966, p.17.
6
G.Bordet, Courment râaliser l'amenagernent des espaces ruraux ? Collogue International Arnenagernent de l'
espace rural. Cahriers du CENECA, Paris, 1966. p.461.

9
analizare a spaţiului social rural şi social urban inclusiv pentru a gândi organizarea
spaţiului. În inodelele de zone rurale integrate micilor regiuni, ele însele integrate
sistemului urban însuşi se poate folosi noţiunea de oraş şi sat în care activităţile
agricole şi industriale se întrepătrund şi determină densitatea populaţiei.
Spaţiul rural se divizează în două secţiuni care definesc pe de o parte
problema pur agricolă iar pe de alta problema vieţii rurale pentru persoane care nu
se ocupă de agricultură7.
Aceste aspecte sunt integrate de sinteza realizată pentru definirea ruralului
cu prilejul evitării primului tratat de sistematizare rurală, a căror actualitate se
păstrează şi în prezent8.
Semnificaţia literară a expresiei este admisă cu condiţia de a asigura
cuvântului teritoriu un sens general9. El nu se poate confunda cu "solul" pentru că
ceea ce se amenajează este de fapt structura teritoriului.
A asocia termenul de rural noţiunii de organizare (sistematizare, amenajare)
impune ca atare definirea sa deoarece adesea este folosit ca şi când s-ar referi la
fenomene distincte, unice şi singulare. Aceasta este cu atât mai necesar cu cât
adesea nu este suficient de clar ce se înţelege prin termenul de "rural" care poate fi
folosit pentru a indica: un aspect ecologic, o dimensiune ocupaţională şi o
componentă socio-culturală. în trecut se presupunea că aceşti trei factori erau legaţi
în mod empiric. Dar devine din ce în ce mai evident că relaţia clară dintre aceste
elemente nu mai poate exista. De aceea, clarificarea conceptului de "rural" este
necesară pentru a putea fi folosită în mod semnificativ în activitatea ştiinţifică şi în
activitatea practică10.
În limbaj curent, prin rural se înţelege: un oarecare gen de peisaj (land-
schaft); o suprafaţă de teritoriu cultivat; un teritoriu pe care activitatea agrară este
intensă, în general landschaftul poartă amprenta omului: câmpii arate, livezi,

7
Edgar Faure. Vers de nouvells structures, Opera citată, p.489.
8
I. Bold, M. Matei, P. Sabadeanu, Sistematizarea rurală, Editura tehnică, Bucureşti, 1974.
9
J.de Lanversin, L'amenagernent du territoire et la regionalisation. Libraire techniques, Paris. 1970.
10
Wilits K.Fern. Bealer Robert. An Evolution of Composite Definition of "ruraliti". În: Rural Sociology. nr.2.1967,
p.165- 177.Trad.CIDAS-Colectivitate rurală, p. 117- 174.

10
păşuni, păduri, zone construite, totul este amenajat de om în folosul său, într-un
anume sens spaţiul rural a devenit cultural11.
În mod curent, noţiunea de rural (spaţiu rural, populaţie rurală, mediu rural)
caracterizează un ansamblu care este diferenţiat de cel urban şi totodată
convenţional delimitat prin unităţi statistice şi administrative. Desigur criteriile
pentru definirea caracterului urban sau rural al unei colectivităţi sau spaţiu relevă
diferite concepţii adoptate, care, sintetic, se pot rezuma la trei: economic,
sociologic şi geografic12.
- Economic, mediul rural se caracterizează prin predominarea activităţilor
agricole şi a industriei de prelucrare, spaţiul rural având ca funcţie esenţială
specifică producţia agricolă.
- Sociologic, societatea rurală se caracterizează printr-un specific al
modului de viaţă, comportament şi un sistem de valori distincte faţă de cel urban.
- Geografic, mediul rural se diferenţiază prin modul de ocupare a spaţiului,
modul de locuire, grupat sau dispersat.
Literatura de specialitate din numeroase ţări atestă că această clasificare nu
este pe deplin satisfăcătoare pentru toate ţările şi condiţiile, ceea ce a determinat
adoptarea unor criterii suplimentare. De exemplu în S.U.A. în funcţie de
procentajul populaţiei agricole, se disting categoriile de rural agricol şi rural
neagricol (rural farm, rural non farm), în timp ce în Franţa delimitarea strictă a
zonelor de dezvoltare industrială şi urbană a permis conturarea spaţiului rural ca
teritoriu unde predomină producţia agricolă, iar elementele naturii se găsesc în
stare mai pură.
În acest sens, în Franţa, F. Blaizot defineşte ca rural intensitatea teritoriului
de densitate slabă, cu aşezări mici şi mijlocii13.
Asemănător, în R.F.G., ca spaţiu rural sunt considerate toate acele zone ce

11
G.Simon, Impact de l'agriculture moderne sur l'espace rural. Annales de Gembloux, nr.4-1971, p.297-308.
12
Nicole Mathieu. Leş problemes d'amenagernent des regions rurales Francaises. în: Geographie et
l'amenagementdu territoire,Budapest, 1969.p.105.
13
F.Blaizot. Obiectif et financement de l'amenagement rurales. In: Geometre, nr.ll. nov. 1972. p.2.

11
se găsesc în afara zonelor de mare densitate14.
În Belgia se consideră că spaţiul rural defineşte înainte de toate un anume
gen de peisaj (landschaft), fiind vorba de un teritoriu cultivat de om. În general, în
Europa peisajul poartă peste tot amprenta omului, fiind transformat de către
locuitori, amenajat, astfel că natura, deşi mereu prezentă, a fost readusă la o
aranjare raţională, care îi compartimentează şi îi distribuie diferitele expresii sau
funcţii15.
În Rusia zonele rurale sunt considerate cele în care funcţiile principale le
constituie agricultura, silvicultura, pescuitul şi activităţile industriale de prelucrare
primară a acestor ramuri. În alte ţări (Anglia, S.U.A., Brazilia) definirea se
realizează în funcţie de ocupaţia preponderentă a majorităţii populaţiei active (dacă
aceasta are o structură neagricolă — ocupaţii în industrie, deservire, transporturi,
cultură, învăţământ — localitatea este clasificată ca urbană, iar în caz contrar ca
rurală), în Italia, Franţa şi Olanda, parţial în Belgia, s-a încercat o clasificare după
gradul de confort, al echipării tehnice, nivel de deservire social-culturală.
Desprinzând concluzia existenţei a cel puţin trei grupe de criterii esenţiale
de a clasifica zonele localităţile şi populaţia rurală (numărul de locuitori, ocupaţiile
preponderente ale populaţiei active şi gradul de confort al localităţilor) la care se
adaugă o serie de indici geografici, economici şi urbanistici (ca densitatea
populaţiei, aria construită etc.) evidenţiem dificultatea de a face comparaţii şi a
trage concluzii unitar valabile din situaţia existentă în diferite ţări16 un anume
specific naţional rămânând dominant.
Într-o definiţie de sinteză a Comisiei Economice pentru Europa a O.N.U.
spaţiul rural este considerat ca o parte a teritoriului natural situată în afara oraşului
şi folosită în special pentru agricultură sau economia forestieră, cu predominarea
centrelor populate care nu intră în categoria aşezărilor urbane, ai căror locuitori în

14
Grundlagen und Methoden der landwirtschaftlichen Raumplanung. în: Der Agrarplanung haufîgverwendete
Begriffc und Fachandrucke.Hannovra, 1969. p.437-443.
15
G.Simon, Impact de l'agriculture moderne sur l'ecspace ntral et le peisage. Annale de Gernbloux. Belgia, nr.4,
1971. p.297-308.
16
V.Ioanid. Sistematizarea localităţilor rurale. Sinteza dopcumentară CIDAS, Bucureşti, 1969

12
marea lor majoritate sunt dependenţi de producţia agricolă şi deservirea acesteia,
de creşterea şi exploatarea pădurilor17. Caracteristica zonelor rurale se poate
exprima în forme diverse în funcţie de densitatea şi caracteristica populaţiei,
factorii geografici, dezvoltarea industrială etc.18
Criteriile care caracterizează în prezent ceea ce numim, "spaţiu rural",
fiind în general definite la nivelul cunoaşterii şi dezvoltării actuale, se impune
să evidenţiem că ele nu sunt complet independente unele de altele. Astfel se
poate spune că spaţiul rural este concretizat prin : densitate redusă a populaţiei;
o activitate umană orientată în mare parte către agricultură, silvicultură şi
turism; mod de viaţă şi comportament al indivizilor specifici19. Deci spaţiul
rural este foarte variat, cuprinzând teritoriul agricol cultivat, teritoriul ocupat
de păduri şi păşuni, teritoriul rural neagricol (munţii, riviera mării etc.) şi
aglomerările rurale.
O definire certă a spaţiului rural apare deci ca posibilă prin luarea în
considerare a următoarelor criterii de ordin: morfologic (număr de locuitori,
densitate, tip de mediu), structural şi funcţional (tip de activităţi şi de relaţii).
Practic, spaţiul rural se caracterizează printr-o slabă densitate a populaţiei,
formele de stabilire umană, satele şi comunele, caracterizându-se prin
individualitatea şi discontinuitatea spaţiului construit, activitatea predominantă
agricolă se suprapune cu spaţiul agricol în timp ce echiparea tehnică este
elementară.
Modificările structurale provocate de industrializare, de creşterea
oraşelor şi a centrelor industriale, de progresul tehnic, pun în faţa multor ţări
necesitatea ca în funcţie de particularităţile istorice, economice, naţionale şi de
altă natură să revadă concepţiile asupra mediului rural.
Astfel, I.Matei arată că este necesară reconsiderarea conceptelor clasice
de "sat" şi "oraş" şi evidenţiază faptul că criteriul demografic nu mai poate fi

17
O.N.U.-C.E.E.. Planirovanie i razvitie selskihnasetenih mest. Geneva. 1970.
18
O.N.U.-C.E.E., Amenagements et developpernent des aglornerations rurales. 24 rnai 1972.
19
Charles Olier ct Jean Rondepierre: Equipernent rural et araeliorations fonciers, Paris. Eyroles.1967.

13
adoptat ca definitoriu. De asemenea, "criteriul funcţionalităţii" aşezărilor, care
pare a întruni din ce în ce mai mult sufragiile multor specialişti din diverse
domenii nu mai apare nici el aşa de categoric. El va constitui probabil criteriul
primordial, deşi parte din aşezările rurale vor căpăta funcţiuni de deservire
zonale, altădată caracteristice oraşelor. Aceste noi funcţiuni se vor adăuga însă
celor economice de bază, care vor rămâne încă diferenţiate, în oraşe
desfaşurându-se activităţile industriale, de depozitare şi de schimb, iar la sate
— în vatră şi mai ales în teritoriul aferent- predominant cele de valorificare a
solului (agricole şi forestiere). Este vorba de dominanţă, ca valoare economică
şi îndeosebi ca forţa de muncă utilizată, amplasamente de unităţi de prelucrare
— în special primară — a produselor agricole, impunându-se şi la sate20.
Pentru că mediul rural, aşa cum scria Schmitter, nu mai este în prezent o
rezervă de spaţiu pentru oraş. Oraşul şi spaţiul rural se străduiesc să transforme
modul nostru de viaţă, să-1 remodeleze. în prezent transformarea structurală la ţară
are loc într-un mod deosebit de dinamic, pentru că aici trebuie să se repete în
puţine decenii o dezvoltare care a avut loc la oraşe într-o perioadă de timp mult
mai mare. Iar scopul sistematizării constă în coordonarea tuturor măsurilor cu
caracter economic, agrar, de circulaţie, financiar şi politic constructiv. Dar satul are
legitimitatea sa proprie şi nu trebuie să fie nicidecum sistematizat, ordonat şi
modelat după principiile de ordonare şi construcţie a oraşului21.
Într-o primă definire, ca parte componentă a ansamblului acţiunilor de
organizare complexă a teritoriului, sistematizarea rurală are ca obiect principal
corelarea diferitelor funcţiuni economice şi sociale ce se manifestă pe acelaşi
teritoriu, precum şi cele de producţie, de locuire, de comunicaţi, hidroaineliorative
etc., vizând dezvoltarea echilibrată a teritoriului şi aşezărilor22.
Acest fapt este şi mai evident dacă avem în vedere că sistematizarea urbană

20
I. Matei. Aspecte ale procesului de urbanizare a mediului rural, In voi: 'Sociologie generală", Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti 1970. pp.279-292.
21
Ernest Peter Schmitter, probleme de configurare la reînnoirea satului, în: Bauen auf dem Lande, R.F.G., nr. 12.
1967,pp.252-257.
22
I.Bold. Sistematizarea rurală - o acţiune în actualitate. Probleme agricole, nr. 10, 1972. pp.74-82.

14
se efectuează pe un spaţiu restrâns şi din punct de vedere teritorial singura
problemă care se va ridica este de a şti dacă această urbanizare, în sensul strict al
cuvântului, va ocupa 5 sau 10 % din teritoriu, în România, faptul că teritoriul rural
ocupa 90-95 % din suprafaţa ţării (suprafaţa agricolă deţine 62,9 %9 suprafaţa
fondului forestier 26,6 %), 58,9 % din populaţia ţării se află în cadrul celor 2588
comune şi 12.751 sate, iar populaţia ocupată în agricultură reprezintă 46,4 %, este
evident că înfăţişarea spaţiului va depinde, în mare măsură, de activitatea depusă în
domeniul sistematizării rurale23. Concluzia apare şi mai pregnantă considerând că
spaţiul rural este "teritoriul naţional minus ceea ce este urbanizat, ceea ce
constituie localităţile şi activităţile industriale24.
Aceasta a şi impus concepţia abordării în complex a problemelor prezente
sau cu posibilităţi de dezvoltare pe teritoriul considerat, având permanentă ideea că
agricultura şi urbanismul în cadrul sistematizării nu constituie proiectări
distincte25,iar pe diferitele trepte de sistematizare trebuie găsită o sinteză pentru a
organiza şi menţine mediul rural ca loc de producţie pentru alimente şi materii
prime, ca spaţiu vital pentru oamenii din acest mediu, ca spaţiu de recreare pentru
oamenii din centrele aglomerate şi ca spaţiu de regenerare pentru un mediu
solicitat din ce în ce mai mult.
Unei asemenea concepţii subscriu specialiştii din diferitele ţări. Astfel,
F.Blaizot subliniază că sistematizarea rurală nu se limitează la diferitele forme de
sol agricol sau forestier; ea înglobează ansamblul acţiunilor care afectează
teritoriul agricol prin diverse moduri de utilizare: locuinţe, industrie, parcuri
naturale, turism etc., impunând tratarea omogenă şi globală a tuturor problemelor
care concură la folosirea mai completă a dezvoltării economice şi a diferitelor
funcţii şi activităţi în mediu rural26.

23
Arnenagement du territoire. 20 Avenir, nr. 10, Paris. sept. 1968.
24
F.Lemoine. La function muitiple de l'espace rurale dans l 'arnenagement du territoire. In: Annales de Gambloux,
Belgia, nr.4.1971.p.269-280.
25
M.Matei Fieroiu. în sistematizarea teritorială, agricultura şi urbanismul nu constituie proiectări distincte, în:
Arhitectura R. S.R., nr. l, 1967, p.20-2 1.
26
F.Blaizot, Leş amenagements ruraux. Cabier des inginieurs agronomes, nr.247, iunie-iulie 1970, pp.57-62.

15
 După B. Kayser, sistematizarea rurală corespunde următoarelor trei
necesităţi de trasare în mediul rural a liniilor generale ale unei politici de
sistematizare şi definire a opţiunilor esenţiale de dezvoltare pe termen lung; de a
oferi planurilor economice un cadru mai adecvat localizării echipamentelor
tehnice; a permite studierea şi trasarea unui plan de utilizare a solului după cum
acesta este afectat activităţilor agricole, industriale, turistice, pentru locuit sau
pentru realizarea echipament ului de infrastructură27.
Al.Antonietti atribuie sistematizării rurale rolul valorificării maxime
economice şi sociale a teritoriului, iar E. Schmitter funcţia de a asigura folosirea
terenului agricol aşa cum cere natura şi nu împotriva ei, iar folosirea terenurilor
pentru alte scopuri (amplasamente pentru aşezări populate, pentru industrie,
transporturi, etc.) să fie coordonate şi armonizate28.
W.Alonso consideră două aspecte esenţiale ale sistematizării: primul este
producerea şi distribuirea de informaţii care pot fi folosite de către mai multe
întreprinderi, iar al doilea este capacitatea de a oferi o vedere cuprinzătoare asupra
structurii teritoriale, a economiei naţionale în procesul de dezvoltare29.
M.O.Kolar şi M.F.Prikryl consideră sistematizarea ca un efort de
dezvoltare planificată, care luând în considerare diferiţi factori pozitivi sau negativi
stabileşte o soluţie optimă de dezvoltare ulterioară coordonată pe un ansamblu
complex30.
După R.Wurzer31 şi sistematizarea este chemată să stabilească principiile
de bază ale unei dispoziţii generale, sistematice şi de perspectivă, pentru anumite
regiuni, zone, teritorii-principii corespunzătoare cerinţelor previzibile de ordin
economic, social şi cultural.

27
B.Kayser, Necesidad y diftcultades de la ordenacion del espacio rural. Documentas informaţivos. Madrid
nr.886,1970, pp. 3-21.
28
Alesandro Antonietti, Terra e agricultura, L' Italia agricola, martie 1970. pp.257-272.
29
W.Alonso, The Location of Industry in Developing Countries, Seminar O.N.U.-UNIDO-id/ wg, 9/2Minsk 1967.
30
Kolar, M.O., Prikryl. M.F., Zones de lioisirs dans d'autres regions, Nations Unies, France- Luxembourg, 27
aprilie- 10 mai 1969, v.II, p.273.
31
R. Wurzer, Studii asupra sistematizării teritoriale în Austria. În: Der Aufbau, nr.5, 1968, p.149-152.

16
 W.Boleslaw şi J.Regulski32 consideră sistematizarea o formă a organizării
teritoriului ce se evidenţiază prin tendinţa de utilizare complexă a spaţiului şi
repartizarea în cadrul acestuia a fenomenelor social-economice.
După I.Brzakov, sistematizarea teritorială trebuie să rezolve organizarea
teritorială în aşa fel încât aceasta să formeze un tot organic, capabil de o dezvoltare
intensă cu asigurarea coordonării tuturor elementelor teritoriale.
M. Ghendelman, D. Bogorad, G. Kuzneţov, atribuie sistematizării rolul
valorificării optime a resurselor, al dezvoltării coordonate a economiei în profil
teritorial, în corelare cu planificarea economică33.
K. Mayer consideră oportun a atribui un conţinut lărgit noţiunii de
sistematizare pentru a înţelege prin aceasta întreaga gândire şi planificare, precum
şi toate actele care conduc la folosirea şi îmbunătăţirea susţinută a potenţialului
natural, ţinând seama de cerinţele tot mai mari ale omului faţă de resursele
naturale, solul şi apa.3434
Dufounet arată că de fapt organizarea spaţiului se reduce în mod schematic
la centre şi zone. Iar în faptul că spaţiul rural ocupă 95 % din spaţiul naţional, un
rol de seamă revine sistematizării rurale. Problemele de sistematizare rurală,
datorită importanţelor repercusiunii pe care le au din punct de vedere social şi
economic, au fost reconsiderate în ultimul timp, fiind incluse în programe de
dezvoltare economică şi socială35.
J. Bonarnour, sintetizează ideea că evoluţia agriculturii comandă în parte
viitorul spaţiului rural; de fapt pentru a fi conservat, spaţiul rural trebuie
diversificat prin industrializarea sub coordonarea sistematizării, extinderea zonelor
de recreare şi dezvoltarea turismului36.

32
E. Boleslaw. Analiza planowania regionalnogo zacasradlo inforraacizi do planowania budocnitwa. Praga, 1966.
33
M.Ghendelman. Osnovi vaprosi raionnoi i vnutrihziaislvennoi planirovki selsco haziaistvenîh raionov,Trudi
Ţelinogradscogo Selscohoziaistvennogo Instituta Ţelinograd 1963,Tom. l ,pp. 5-l 6.
D. I. Bogorad. Konstructivnaia geografia raionna. Osnovî raionnoi planirovki. Moscova, 1965. G.A.Kuzneţov,
Raioinnaia planirovka Moscova, 1966.
34
K.Mayer.Ober Ordnungsaufgaben und Entwikiungsprobleme im landlichen Raurn. în: Wasser und Boden Heft 11,
nov. 1967.
35
Paul Dufournet, Leş plâns d'organisation de l Espace, Paris. 1970.
36
J.Bonarnour, Evolution de l'espace rural francais. în: Geographie et rAmenagement territoire (IlI-e Colloquque

17
 John Weller atribuie sistematizării rurale rolul de armonizare a folosirii
terenului pentru diferite activităţi şi servicii, crearea unui landschaft eficient şi
atractiv37.
Iar după Leynaud, sistematizarea rurală are ca obiectiv să ofere populaţiei
rurale mijloacele de a aprecia sensurile de dezvoltare şi echipare ca şi căile cele
mai oportune38.
Sistematizarea rurală are drept scop crearea unei structuri raţionale a
spaţiului natural cuprinzând două laturi esenţiale: planificarea măsurilor cu
caracter social destinate îmbunătăţirii şi utilizării eficiente a resurselor şi crearea
unei structuri raţionale a spaţiului natural39.
Şi seria exemplelor poate fi continuată, confirmând într-o viziune de
sinteză, că sistematizarea se impune ca o necesitate obiectivă pentru coordonarea
multiplelor interese ce se interferează pe acelaşi teritoriu, constituind unica soluţie
de coordonare a elementelor spaţiale cu dezvoltarea preconizată pentru
îmbunătăţirea folosirii spaţiului corespunzător diferitelor scopuri care pot fi
urmărite de societate40.
Se evidenţiază pregnant că sistematizarea rurală este o amenajare a
spaţiului natural care vizează să menţină echilibrul între teritoriu şi societate. Este
urmarea firească a faptului că civilizaţia contemporană cere spaţiul natural
funcţiunii extrem de variate şi numai un efort coordonat al diferitelor sectoare de
dezvoltare poate conduce la rezultate satisfăcătoare41 având particularităţi specifice
diferitelor ţări.
În Belgia, sistematizarea rurală, asigură în cadrul unui program sistematic

franco-hongrois de geographie) Budapesta, 1969, pp. 11-42.

37
John Weller, Modera Agriculture and Rural Plaiming, Londra, 1967
38
Leynaud, Le Grontec Ph, Lamenagement rural-dattes esentiellies-et problemes poses for Ies orientations
econorniques. în: Agriculture, nr.328. ian. 1970.
39
D.Stephan, Landschaftsplammg als Bestandteil der langfristigen territorialen Planung. în: Landscafts-arhitectur,
nr. l, 1972, pp. 14-15.
40
I.Bold., Lattd Managcnicnt — Prospects of Dvelopetnent aitd Use of Space. World Future Research Confcrcnce.
Bucureşti 3-10 sept. 1972.
41
Planiftcation d'ensamble et amenagement du territoire, în: voi.: Colloque CEE sur Ies problernes de
Fenvironnement. Nations Unies — New York, 1971. pp. 161-166.

18
şi raţional utilizarea solului sub toate formele42.
În Franţa sistematizarea rurală integrează mediul rural în realizarea unei
dezvoltări economice şi sociale armonioase43. Este urmarea directă a faptului că
acordarea unei atenţii deosebite sistematizării oraşelor, a avut ca efect o delăsare în
controlul evoluţiei spaţiului rural. Ca urmare a dezechilibrelor create s-a impus
necesitatea unei concepţii globale care să integreze şi spaţiul rural în definirea
vocaţiei sale şi rezolvarea problemelor specifice44.
În Franţa, problemele sistematizării rurale sunt generate şi de diminuarea
populaţiei active agricole, echiparea teritoriului şi serviciilor comunitare ale
populaţiei rurale, problemele administrative şi de gospodărire.
În R.S.S. Ucraina, problemele sistematizării rurale constau în eliminarea
diferenţierilor între oraş şi sat din punct de vedere socio-economic, cultural şi ca
mod de viaţă.
În Cehoslovacia, sistematizarea rurală are ca obiect principal lichidarea
dispersării teritoriale a aşezărilor şi în secundar crearea condiţiilor de asigurare a
unui anumit nivel de confort şi de servicii pentru micile aşezări,
În Finlanda, problemele sunt generate de posibilităţile de dezvoltare a
industriei, dispersarea populaţiei rurale şi valorificarea resurselor funciare45.
În Suedia se consideră sistematizarea teritorială ca una dintre metodele
gospodăririi resurselor naturale într-un cadru de perspectivă, care concură la
asigurarea unei dezvoltări armonioase a economiei naţionale. De fapt, studiile de
sistematizare contribuie la realizarea unui echilibru în dezvoltarea diverselor
regiuni ale ţării, respectând aspectele complexe ale producţiei, ale mediului
înconjurător, ale mediului de viaţă în general46.

42
Jacqucs Hoeffter. La mutation du regime foncier, în: Cahiers d'urbanisme et d'amenagement du teritoire,
nr.63/64,1969, pp.13-14.
43
O.N.U. -C .E.E, Comite de l'habitation, de la construction et de la planification, Monographies natiotinales
preparees en vue de l'enquete sur la planification regionale du territoire. 1967, pp.4-8.
44
Nicolae Mathtieu, Leş problemes d 'amenagement des regions rurales Francaises. în: Geographie et
1'amenagement du territoire, Budapest, 1969,p. 105.
45
O.N.U.-C.E.E, Amenagamanet et developpement des aglomerations rurales, Rapport de la synhese, 24 mai, 1972.
46
S.Lundkţist, Sistemalizarca teritorială în Suedia, Gospodărirea resurselor naturale: solul şi apa. Bygnords
industrin. nr.19,1972. p.-25-29. în: B.I.T., nr.l, 1973, pp.13-15. 471.Bold ş.a., Cultural Landscape-Component of

19
 În Polonia sistematizarea spaţiului rural tinde să asigure dezvoltarea
regiunilor ţării în conformitate cu specificului lor, pentru realizarea unei corelări.
În România sistematizarea (amenajarea) rurală se integrează vastului
proces de sistematizare (amenajare) a teritoriului naţional, având ca obiectiv
primordial determinarea căilor principale de dezvoltare a comunelor şi localităţilor
pe baza unei analize critice a situaţiei existente şi a posibilităţilor de dezvoltare a
funcţiilor economice, sociale şi culturale, adecvat condiţiilor specifice ale cadrului
natural, punerii în valoare a resurselor locale şi în strânsă corelare cu teritoriul
înconjurător47 48.
V.Tufescu defineşte rolul sistematizării rurale în adaptarea satului la noile
condiţii social-economice care s-au creat populaţiei rurale din ţara noastră prin
dezvoltarea economiei şi prin transformările atât de profunde produse în structura
social-culturală a satelor în ultimele două decenii. Satul românesc îşi are tradiţiile
lui milenare, de care se ţine seama, întrucât acestea oglindesc nu numai un anumit
specific al poporului nostru (satul păstrător al datinelor strămoşeşti, al comorilor de
artă populară şi de folclor, al portului naţional etc.) dar şi o adaptare uimitoare la
condiţiile locale de mediu geografic şi la posibilităţile de valorificare a resurselor
teritoriului înconjurător49.
Aşa cum a fost sintetizat în raportul "Sistematizarea şi dezvoltarea
localităţilor rurale, al Comisiei Economice Europene O.N.U.- Geneva, 1970,
obiectivul principal al sistematizării rurale este crearea condiţiilor de viaţă
corespunzătoare şi a unor condiţii adecvate pentru desfăşurarea activităţii umane în
strânsă corelare cu elementele naturii, concomitent cu reglementarea construcţiilor
în localităţile rurale, în majoritatea ţărilor sistematizarea este îndreptată spre

Land Planning and Management in the Socialist Republic of România, International Seminar on the Problems of
Creative Conservation and Dynamics of Landscape Development as found in Protected Landscape. Constanţa,
România, 4-9 rnai 1973.
47
I. Bold ş.a., Cultural Landscape-Component of Land Planning and Management in the Socialist Republic of
Romania, International Seminar on the Problems of Creative Conservation and Dynamics of Landscape
Development as found in Protected Lanscape. Constanţa, România. 4-9 mai 1973.
48
M.Cardaş. l .Baucher, Gh.Sandu, D.Defour, Lamenagernent des territoires ruraux, Seminaire ONU,Bucureşti. 22
sept-7 oct.1969.
49
V.Tufescu, Ceretarea geografică şi dezvoltarea sistematizării rurale, în: Studii şi Cercetări. Seria Geografie. Tom.

20
dezvoltarea centrelor populate de perspectivă, cu stabilirea limitelor localităţilor
rurale, controlul dezvoltării lor în scopul limitării construirii anarhice şi al
protejării terenurilor valoroase, pentru zonarea teritoriului şi sistematizarea reţelei
de circulaţie50.
Obiectivele, problemele şi conţinutul sistematizării rurale au o trăsătură
comună-trebuie să contribuie la dezvoltarea zonelor rurale în special a producţiei
agricole, şi pe această bază să favorizeze soluţionarea problemelor legate de
refacerea localităţilor rurale în raport cu posibilităţile diferitelor ţări51.
De fapt, analiza problemelor pe plan mondial atestă faptul că proiectele de
sistematizare fixează cadrul repartiţiei raţionale a forţelor de producţie, schema
optimă pentru amplasarea tuturor tipurilor de activităţi şi construcţii în zonele
industriale, agricole şi recreative52.
Cu toate acestea, este semnalat faptul că uneori se consideră sistematizarea
ca un control negativ, de subordonare a lumii rurale necesităţilor urbane, în mod
similar societatea urbană şi industrială tinde să considere sistematizarea şi
dezvoltarea teritorială ca funcţiuni exclusiv urbanistice. Aceste tendinţe ignorează
de fapt necesitatea unei sistematizări rurale vaste şi integrale53 care ar facilita
interacţiunea omului cu mediul înconjurător.
Legislaţia din diferite ţări, deşi având particularităţi specifice, atribuie
sistematizării (amenajării) rurale rolul de renovare a mediului în condiţiile unei
politici bine concepute de organizare a teritoriului adecvat evoluţiei economice,
sociale şi demografice. Materializarea prevederilor se realizează prin planuri la
diferite nivele-naţional, regional, de sector, comunale şi chiar particulare, precizia
lor fiind invers proporţională cu întinderea teritoriului54.
Aşa cum s-a subliniat la Seminarul O.N.U. privind sistematizarea (22 sept.-

XVIII, nr. l.
50
O.N.U.-C . E. E, Planirovanie i razviste seiskih naselnîh mcst, Geneva, 1970.
51
August. R, Waicum es geht bei der Dorfplanung unser hof (R.D.G.). 1969. pp.290-295.
52
O.N.U. -C.E.E., Planiftcation regionale du territoire, Nations Unies, New York, 1966.
53
Norrnan Pearson, The Chalenge of Rural Planning, Colloque internaţional 1970, "Le monde rural gardien de la
nature" New York 4-6 nov. 1970.
54
O.N.U.-C.E.E., Monographies nationales preparees en vue de l'enquete sur la planiftcation regionale du territoire

21
7 oct. 1969, Bucureşti), sistematizarea rurală trebuie să se desfăşoare la nivelul
naţional, regional şi local, ţinându-se seama de aspectele caracteristice ale
procesului de dezvoltare specifice fiecărei ţări. In consecinţă, sistematizarea
regiunilor rurale trebuie realizată în concordanţă cu planurile de dezvoltare.
Sistematizarea regiunilor rurale trebuie să reprezinte unul din instrumentele
principale pentru obţinerea unei structuri integrate a tuturor activităţilor umane
majore din cadrul regiunii rurale, suprafeţei sau localităţilor studiate55.
De fapt, importanţa internaţională a sistematizării rurale este indisolubil
legată de relaţia sa cu procesele naturale de dezvoltare. Landschaftul este şi va fi
întotdeauna rezultanta proceselor geologice, biologice, climatice şi a altor
fenomene naturale, a modelăriilor, echipărilor şi amenajărilor umane ceea ce face
ca viitorul său să depindă de sistematizare.
Pentru că sistematizarea, în ansamblu, este o organizare şi amenajare a
spaţiului natural care vizează să menţină echilibrul între teritoriu şi societate, ştiut
fiind că civilizaţia contemporană cere spaţiul natural funcţiunii extrem de variate şi
numai un efort coordonat al diferitelor sectoare poate conduce la rezultate
satisfăcătoare56.
Abordate în trecut numai parţial, problemele de sistematizare rurală,
datorită importantelor repercusiuni pe care le au din punct de vedere social şi
economic, au fost reconsiderate în ultimul timp, fiind incluse în programul de
dezvoltare economică şi socială57.
În România sistematizarea (amenajarea) rurală se integrează unei concepţii
şi unui plan unic pentru sistematizarea teritoriului întregii ţări, ce se desfăşoară la
treaptă naţională, pe zone funcţionale şi în mod deosebit pe judeţe şi comune.
La nivel macroteritorial sistematizarea rurală are ca obiectiv de bază

ST/ECE/HOU/26.1967. F.A.O..,Leslation concernant, L' amenagernent de l'espace rural, Roma, 1970.

55
Concluzile şi recomandările Seminarului O.N.U. privind Sistematizarea (Bucureşti. 22 sept.- 7 oct. 1969) la tema
V, .Sistematizarea teritoriilor rurale, BIT. nr. 11,1969. p.29.
56
Planification d'ansamle et arnenagement du territoire; Progres vers Ies maintinen des equilibres biologiques), în:
Leş aspects economiques et socio-economiques de l'environnement Colloque CEE sur Ies problemes de
l'environment, Nation Unies, New-York, 1971, p.p. 161-166.
57
Paul Dufournet. Leş plâns d'organisation de l'Espace, Paris, 1969.

22
asigurarea dezvoltării echilibrate a diferitelor funcţii economice, formarea unui
cadru favorabil individului şi societăţii, în condiţiile utilizării optime a resurselor.
Se realizează folosirea completă şi redistribuirea între diferitele ramuri a fondului
funciar, se stabilesc măsurile pentru conservarea şi utilizarea intensivă a fondului
funciar precum şi repartiţia teritorială a producţiei agricole şi forestiere. Se asigură
o rezolvare armonioasă a dezvoltării economice şi sociale a reţelei de localităţi
rurale, ca parte integrantă a sistemului general de localităţi; concomitent se
realizează o dotare şi echipare tehnică adecvată dezvoltării preconizate.
Considerând că noul cadru de acţiune, denumit Charta europeană a spaţiului rural,
defineşte principiile unei dezvoltări rurale mulţumită căreia agricultura,
silvicultura, acvacultura şi pescuitul vor fi valabile, mediul înconjurător va fi
sănătos şi noi activităţi economice vor putea fi atrase, astfel ca aceste principii vor
permite, de asemenea, dezvoltarea resurselor umane, iar această Chartă va trebui
pe de altă parte să protejeze şi să asigure dezvoltarea patrimoniului cultural al
regiunilor rurale europene, care este pe cât de bogat, pe atât de variat, redăm
principiile de bază stabilite58:
a) Spaţiul rural din Europa (inclusiv litoralul) constituie un patrimoniu
peisagistic din viaţa şi de muncă valoros, fructul unei îndelungate istorii şi a cărui
salvgardare constituie o vie preocupare pentru societate.
Spaţiul rural exercită funcţiile sale de aprovizionare, de recreare şi de
echilibru dorite de societate, numai în cazul în care este considerat ca un spaţiu
atrăgător şi dotat cu:
- o bună infrastructură;
- agricultură, silvicultură, acvacultura şi pescuit viabile;
- condiţii locale favorabile activităţilor economice neagricole;
- un mediu înconjurător intact şi un peisaj îngrijit.
b) Ameninţările existente fac indispensabilă definirea unei politici în

58
Assemblee Parlarnentaire du Conseil de l'Europe-RECOMANDATION 1296 (1996) relative a uîtc Chartc
europeene de l'espace rural, 23 avril,1996, p. 21.

23
favoarea spaţiului rural, în cadrul unei politici economice şi sociale globale,
comportând cele două laturi: dezvoltare rurală şi dezvoltarea agricolă. Politicile
evocate ar trebui să fie adoptate în aşa manieră, încât să formeze un tot unitar,
armonios. Ele ar trebui să tină cont de valoarea egală şi de interdependenţă
spaţiului rural cu a celui urban.
c) Principiul dezvoltării durabile se recomandă să fie reflectat în toate
politicile aplicabile spaţiului rural, iar aceste politici este necesar să fie integrate.
d) Un astfel de program de dezvoltare a spaţiului rural ar trebui, în măsura
posibilului, să pornească de la date concrete regionale, să încurajeze iniţiativele
locale şi să se fondeze pe o dezvoltare internă în următorul concept:
- să plaseze omul cu problemele sale în centrul concepţiilor şi deciziilor;
- să asigure identitatea comunităţii şi să favorizeze sensul
responsabilităţii, cooperării şi creativităţii;
- să conserve şi să promoveze particularităţile culturale şi istorice ale
spaţiului rural;
- să încurajeze diversificarea şi relaţiile între populaţiile rurale cu restul
societăţii.
Pe această bază se consideră că AMENAJAREA (SISTEMATIZAREA)
TERITORIULUI IN ZONELE RURALE trebuie să asigure:
a) Punerea în aplicaţie a politicilor de amenajare a teritoriului în zonele
rurale trebuie să permită o dezvoltare durabilă în agricultură, silvicultură şi pescuit,
a artizanatului, a industriei, a turismului şi a sectorului serviciilor, deopotrivă cu
salvgardarea spaţiului natural, de viaţă şi de destindere.
b) Toate politicile de amenajare a teritoriului în spaţiul rural ar trebui să se
bazeze pe principiul umanist, după care omul se află în centrul proiectelor şi luării
deciziilor, în aplicarea acestui principiu, politica de amenajare a spaţiului rural
trebuie aplicată luându-se în considerare, cu prioritate, nevoile şi interesele
populaţiei în cauză şi respectarea principiului unei dezvoltări durabile. Principiul
transparenţei este necesar să fie aplicat în toate proiectele de echipare sau

24
infrastructură (aeroporturi sau autostrăzi) de interes general, comunicând populaţiei
în cauză, toate informaţiile utile asupra implantării proiectelor;
c) Politica de amenajare a zonelor rurale ar trebui să promoveze cooperarea
între oraşe, între regiuni şi chiar între ţări;
d) Politica de amenajare a zonelor rurale ar trebui să facă obiectul unui plan
general de amenajare care să ţină cont de toate caracteristicile unui asemenea
domeniu şi de funcţiile (economice, ecologice, socio- culturale, infrastructuri,
educaţie, agricultură şi politica agrară, întreprinderi mici şi mijlocii, comerţ
industrial şi meşteşugurile, locuinţele şi sănătatea, cultura, mediul natural şi
peisajul, ş.a.).
Nu trebuie minimalizat rolul agricultorilor ca principala forţă care întreţine
spaţiul rural - de multe ori cu un efort prost recompensat, deşi sunt adevăraţii
susţinători ai ruralului, bine diferenţiaţi de cei care folosesc satul numai ca
rezidenţă de vacanţă şi odihnă.
"Pas de pays sans paysans (Nu se poate ţară fără ţărani) este mai actual ca
oricând.
De fapt cuvântul "rural" derivă de la cuvântul latin "rus" care înseamnă
"ţară" şi care evocă noţiunea şi teritoriile rurale. "Ţărani" defineşte noţiunea
complexă de bun utilizator al pământului şi al naturii. Totuşi, acum, reprezentarea
ruralului trebuie să ţină seama de tot mai numeroşi neagricultori din spaţiul rural.
Aceasta cu atât mai mult cu cât abandonarea satelor a fost accentuată de procesul
industrializării. Cu timpul locul aşezărilor dispersate şi în care prezenţa omului
este continuă este luat de aşezările grupate dar în care se simte absenţa periodică a
bărbaţilor, ceea ce face ca dezechilibrul natural să fie însoţit şi de dezechilibrul
uman. Deci menţinerea populaţiei rurale la un nivel satisfăcător pentru întreţinerea
unui mediu natural şi cu asigurarea pentru aceasta populaţia resurselor necesare.
Căci altfel se produce o reacţie în lanţ, şi agenţii secundare (comercianţi, artizani,
medici etc.) se retrag. Deci popularea zonei cu cât este mai bine reprezentată cu
atât se realizează pragul necesar dotării şi echipării tehnice a zonei. De aici

25
necesitatea de a dezvolta în paralel cu structurile vechi structuri noi de producţie
care să permită menţinerea unei populaţii rurale, cu agricultori pricepuţi
(şcolarizaţi) şi cu mijloace mecanice necesare, ceea ce înseamnă o reconversie
parţială a populaţiei active rurale59.
La acest aspect de bază trebuie adăugată agricultura profesată pentru un
venit suplimentar. Căci la structura de proprietate existentă, este necesar ca venitul
de bază să se revină din industria minerit, industria lemnului ş.a., completând acest
venit cu aceea ce-i revine din exploatarea terenului agricol, deci muncitorul
agricultor îşi conserva casa, gospodăria, ambianţa şi terenurile, situaţie socială
fericită.
În acelaşi timp procesul de descentralizare industrială condiţionată de
resursele de forţa de muncă , de transporturi, de materiale prime etc., care
influenţează favorabil zona, în special prin dezvoltarea industriei alimentare şi
agricole locale.
Iar pe măsura ce populaţia rurală devine mai numeroasă şi stabilă se
dezvoltă şi activitatea serviciilor în sectorul privat (comerţ, artizanat, electricitate,
reparaţii auto etc.). Paralel se reactivează şi dezvoltă şi serviciile colective: şcoli,
colegii, unităţi de transport, comunicaţii, reţele de drumuri, aşezăminte culturale
etc., ceea ce crează o nouă ambianţă rurală, o ameliorare netă a nivelului de viaţă şi
o perspectivă favorabilă pentru tineri.60
Imaginea devine mai completă dacă adăugăm şi ocuparea rezidenţială a
terenurilor, în special rezidenţele secundare amplasate la cea 50 km de oraş care
conduc la creşterea veniturilor populaţiei rurale.
Toţi locuitorii contribuie la întreţinerea mediului rural (principalele obiecte
fiind apa, aerul, solul, peisajul) îmbinând interesul material cu cel spiritual. Spaţiul
rural este mediul natural în care se instalează activităţile umane cu condiţia ca
acestea să nu provoace degradarea lui. Revenirea populaţiei spre satele depopulate

59
Michel Blanc, La ruralite: diversite de approches. Economie Rurale, nr.242, 1997, p.5/12.
60
P.Maury, Structures rnrales et entretien du milieu naturel, Paris.

26
constituie un factor de reechilibru biologic, în spaţiul rural lipsind ceea ce face de
evitat urbanul : concentraţia de otrăvuri oxid de carbon şi anbroxidă carbonică în
aer, poluare organică şi minerală în ape)intensitatea traficului şi a zgomotului etc.61
Charta evidenţiază principalele funcţiuni pe care trebuie să le ia în
considerare în procesele dezvoltării spaţiului rural:
a) Să promoveze un sistem de producţie agricolă care să asigure : Nevoile
alimentare ale populaţiei: Să ofere agricultorilor şi familiilor lor un nivel al
beneficiilor comparabil cu cel al altor profesii liberale cu nivel de responsabilitate
comparabil, asigurând astfel o sursă durabilă de beneficii pentru populaţia rurală;
Să protejeze mediul înconjurător şi să asigure regenerarea mijloacelor de producţie,
astfel încât solul sau pânza de apă freatică să ofere condiţii favorabile generaţiilor
viitoare, în contextul unei dezvoltări durabile;
b) Să producă materiile prime necesare economiei, destinate industriei şi
producţiei de energie;
c) Să răspundă nevoilor întreprinderilor mici şi mijlocii agricole,
industriale, artizanale sau comerciale, precum şi prestărilor de servicii;
d) Să asigure baza activităţilor necesare pentru recreere şi turism;
e) Să conserve resursele genetice, ca bază pentru progresul agriculturii şi
promovarea biotehnologiilor.
- să conserve resursele naturale viaţă - sol, apă, aer — utilizându-le într-o
manieră judicioasă şi durabilă;
- să protejeze biotipurile şi "spaţiile verzi" de care se dispune şi care joacă
un rol esenţial în calitatea mediului înconjurător;
- să întreţină şi să conserve peisajul natural;
- să conserve şi să protejeze biodiversitatea şi în particular biodiversitatea
genetică, diversitatea speciilor şi a peisajelor naturale;
- să asigure protecţia animalelor sălbatice, prin instrumentele juridice
necesare şi în condiţiile ecologice adoptate ca atare

61
F.Blaizol, Leş amenagements ruraux. Paris.

27
 - funcţia socioculturală : Spaţiul rural trebuie să asigure şi să lărgească
rolul socio-cultural în viaţa asociativă locală, precum şi dezvoltarea relaţiilor între
populaţiile urbană şi rurală, facându-se uz inclusiv de tehnologiile moderne de
informare.
Pentru definirea şi punerea în aplicare a politicii sale de dezvoltare
economică şi tehnologică, de amenajare a teritoriului de protecţia biodiversităţii
agriculturii, pescuitului, silviculturii, horticulturii, a infrastructurii sociale, a
turismului, a educaţiei şi a relaţiilor internaţionale, ia în consideraţie nevoile
specifice spaţiului rural, respectând principiile complementarităţii şi solidarităţii
europene.
O concluzie se desprinde: Societatea urbană şi societatea rurală utilizează
în acelaşi timp spaţiul geografic şi proiectează propria structură socială,
conferindu- le dimensiuni originale62.
În acest sens există mai curând o gradaţie continuă de la rural la urban
decât o simplă dihotomie rural-urbană, marcând existenţa rural-urban.
Deşi cadrul fizic ce caracterizează cele două tipuri de comunităţi umane
oferă indicii unei ritmice interferenţe de conţinut şi cu toate că mulţi dintre
cercetătorii contemporani prevăd asimilarea comunităţilor rurale în dimensiunile
celei urbane, totuşi înclinăm a crede că din cerinţele de ordin funcţional şi din
motive ce poartă asupra echilibrului organicităţii sociale în general, satul şi oraşul
(nu în forma lor tradiţională bineînţeles) îşi vor păstra în continuare identitatea lor
şi se vor menţine într-un raport reciproc de referinţă colaterală, unde fiecare
entitate socială îşi va impune valoarea sa specifică şi se va menţine în baza
ontologică a acestei valori.
Menţinerea identităţii fiecărei comunităţi sociale anterior notate nu
presupune şi actul izolării lor individuale şi nici circumscrierea existenţei lor
particulare într-un cadru închistat în sine, ci considerăm ca efectivă desfăşurarea
permanentă a unui schimb de simboluri şi valori, precum şi transmiterea continuă

62
Placido Rambau, Societe rurale et urbanisation, Editure du Seuil, Paris, 1969.

28
de atribute şi elemente dinspre oraş către sat şi invers, care determină o interşarjare
neîntreruptă de semnificaţii reciproce. Aceasta face ca cele două tipuri de
comunităţi să-şi dureze existenţa lor reală nu într-o postură fragmentară şi
fărâmiţată şi nici într-o opoziţie esenţială izolată şi neutră, ci într-o continuă
conjugare de direcţii şi tendinţe, într-un consens unitar de semnificaţii şi elemente
care conferă societăţii în ansamblul său unitate şi echilibrare.
Şi totuşi esenţial este că rural şi urban este din ce în ce mai mult o opoziţie
depăşită fiindcă funcţiile urbane sunt indispensabile şi în mediul rural în acelaşi
sens.
Rural şi urban nu sunt diferite prin natură, puţin au semnificaţie de spaţiu
social urban sau rural şi determină organizarea teritorială63.
Mai sintetic ruralul privit în diversitatea posibilităţilor de acces (de
apropiere) de acesta se diferenţiază în trei puncte de vedere64.
Prima posibilitate de apropiere a spaţiului este prin considerarea lui ca un
ansamblu de atribute şi distanţe în continuă competiţie pentru o utilizare optimă a
acestuia. A doua posibilitate consideră spaţiul ca un ansamblu de entităţi bine
definite într-o continuă competiţie de performanţă. A treia cale priveşte spaţiul
rural din punctul de vedere al construcţiei sale sociale.
Pentru comoditatea languajului s-a denumit prima cale acces spaţial, a
doua acces teritorial şi a treia acces constructivist.
Accesul spaţial. Acest punct de vedere în analiza ruralului îl consideră pe
acesta integrat urbanului şi depinzând de acesta, din două raţiuni.
În primul rând pentru că unele modele de economie spaţială propun o
viziune puternic ierarhizată a spaţiului, iar în al doilea rând pentru că există forţele
de aglomerare a populaţiei cărora li se opun forţele de dispersare a populaţiei
ruralului fiind conceput ca o frână în calea dezvoltării marilor aglomerări.
Modelele care propun o ierarhizare a spaţiului aduc o clasificare a bunurilor

63
V. Constantinescu. Puncte de vedere actuale privind conţinutul rural-urban. Analele universităţii Bucureşti.
Sociologie. 1970/1971. P. 93-102.
64
M. Blanc, La rural it6: diversite des aproches, Economie rurale, nr. 242, noiembrie-decembrie 1997.

29
şi serviciilor după următoarele criterii:
- economie bine dezvoltată, concretizată într-o piaţă dezvoltată şi o
producţie pe măsură;
- costurile de producţie care influenţează prin nivelul lor nivelul
consumurilor;
- costurile de transport scăzute; un cost scăzut (deci apropierea) nu necesită
deplasarea consumatorului.
Modelul lui Thiinen face o ierarhizare a spaţiului agricol, deci sunt clasate
numai producţiile agricole.
Surplusul de producţii pe unitatea de suprafaţă determină şi nivelul
costurilor de transport pe unitatea de suprafaţă.
Modelul lui Thiinen conduce la delimitarea periurbanului şi a ruralului
trecând prin toate situaţiile intermediare.
Jocul complex al constituirii aglomerărilor de populaţie ca şi dispersarea
acestora este determinat de natura activităţilor şi de caracteristicile gospodăriilor,
în această idee se desprind structuri de spaţii în care între centru şi periferie nu
există diferenţă din punct de vedere al diversităţii populaţiei şi utilităţilor ei numai
din punct de vedere al structurii lor.
Aceasta conduce spre o specializare funcţională a diferitelor tipuri de spaţii.
Compoziţia socială a populaţiei în condiţiile unei specializări a producţiei
nu este cea dorită şi de aceea se pune acut problema unei înnoiri demografice a
comunelor şi dezvoltarea funcţiilor şi serviciilor rezidenţiale.
Localizarea optimă a activităţilor este dependentă de costurile de transport
şi are ca efect pierderi sau scăderi de profit în cazul unei localizări sub-optimale.
Reducerea costurilor de transport şi de comunicare permite
întreprinzătorilor plasaţi la o distanţă dată de centre un acces mai uşor la o mare
varietate de servicii.
Zonele periurbane sunt tentate să reducă evantaiul activităţilor care nu pot
fi prospere şi care nu pot face faţă concurenţei activităţilor terţiare.

30
 În consecinţă, modelele clasice de acces spaţial se dezvoltă cu trei variabile
de bază (cheie):
- economia care concentrează producţiile într-un număr limitat de puncte
de referinţă;
- costurile de transport care influenţează oamenii şi activităţile în decizia
de a se stabili în jurul acestor aglomerări ca şi puncte de referinţă;
- concurenţa funciară care elimină din centru anumite sectoare. Ruralul
apare şi ca spaţiul spre care pleacă populaţiile şi activităţile de care nu mai are
nevoie urbanul. Satul devine un sat urbanizat.
Acces teritorial Teritoriul nefiind un concept riguros construit el poate
cuprinde următorii termeni: sisteme locale de producţie, districte industriale,
mediu pentru cercetare, etc., definiţiile schimbându-se de la autor la autor.
G. Becattini defineşte districtul industrial ca fiind o entitate socio-
teritorială caracterizată de o existenţă într-o arie teritorială circumscrisă naturală şi
istorică determinată a unei comunităţi de persoane şi a unei întreprinderi
industriale, cu personal calificat.
În acest caz distanţele în interiorul unui teritoriu dispar (nu sunt luate în
considerare) ca şi poziţia geografică.
Acest punct de vedere poate fi confundat cu un acces economic local.
O densitate a populaţiei slabă face dificilă dezvoltarea economică pentru
care sunt necesari agenţi economici diversificaţi.
Accesul teritorial concepe ruralul ca pe un spaţiu mai puţin propice pentru
dezvoltarea teritoriilor puternic structurate, dar acceptă inerţia activităţilor locale.
Accesul constructivist. In acest concept noţiunea de rural apare şi
reprezentarea socială. Aceasta reclamă pe de o parte acţiune, iar pe de alta forme
de organizare care să asigure mobilizarea oamenilor la luarea deciziilor.
Referirea la trecut se conjugă cu scoaterea în valoare a micii colectivităţi,
pentru a se păstra valorile existente şi utilizarea lor într-un mod nou şi superior.
Avantajele micii colectivităţi sunt date de personalizarea relaţiilor sociale

31
facilitând cooperarea şi ajutorarea în opoziţie cu raporturile anonime date de
marile organizări şi aglomerări care îl fac pe individ închis în interesele sale
egoiste.
Astfel, reprezentarea ruralului tinde să fie diferenţiată geografic fără a fi
determinată de factori spaţiali. Aceasta a condus la definirea a 4 tipuri de sat
englezesc ideal: satul rezervaţie (păstrat); satul contestat; satul paternalist; satul
clientelar.
Satul rezervaţie îşi propune ca în numele păstrării valorilor estetice, a
mediului natural şi arhitectural el opunându-se proiectelor de dezvoltare industrială
ce îl poate ameninţa.
Satul contestat este acela în care agricultorii şi antreprenorii locali
influenţează scena politică şi privesc satul doar ca un ansamblu de resurse
economice de exploatat.
Satul paternalist corespunde zonelor unde domină marea proprietate
funciară, ataşată valorilor paternaliste.
Satul clientelist este acela în care societatea locală aşteaptă ajutoare
publice pentru dezvoltarea de servicii şi investiţii ea rămânând fidelă menţinerii
activităţilor agricole.
În Franţa, agricultorii cu organizaţiile lor profesionale şi Ministerul
Agriculturii joacă un rol foarte important în elaborarea şi difuzarea reprezentărilor
ruralului.
Astăzi, agricultorii reprezintă 5% din populaţia activă, devenind un grup
minoritar în societatea franceza.
Franţa menţine unităţile administrative vechi, ceea ce face ca mai mult de
trei sferturi din comune să regrupeze 2000 locuitori.
În aceste mici comune, deşi populaţiile nu sunt numeroase, spaţiile pe care
ei le gestionează sunt considerabile şi de aceea agricultorii sunt înclinaţi să se
considere ca reprezentanţi naturali ai mediului rural.
Agricultorii sunt singurii "veritabili rurali" spre deosebire de ceilalţi

32
locuitori ai satului.
Fiecare din cele trei posibilităţi de acces la rural bare specificul ei. Distanţa
faţă de aglomerările de populaţie şi slaba densitate au un impact statistic
considerabil asupra structurii economice şi sociale a spaţiilor.
Ele conduc la diferenţierea centru-periferie, diferenţiind ruralul, ruralul-
periurbanul şi ruralul profund.
Accesul teritorial focalizând atenţia pe organizarea internă a economiilor
locale oferă teren de analiză a performanţelor între teritoriile dotate cu atribute
spaţiale comparabile.
Spaţiul rural este adesea definit ca o entitate omogenă de spaţii, de
activităţi ale populaţiei, de însuşiri ale acesteia, etc. Această viziune lasă în umbră
procesele economice şi sociale care au loc în acest spaţiu65.
Lăsând de o parte vechea dispută între urban-rural, vom încerca să punem
accent pe analiza mecanismelor economice care conduc la punerea în valoare a
spaţiilor rurale, diferenţiate de natura factorilor economici, de activităţile pe care le
dezvoltă populaţia în sânul său.
în rândurile ce urmează după ce vom analiza câteva definiţii ale spaţiului
rural, vom examina factorii ce explică localizarea activităţilor şi a populaţiilor în
spaţiile rurale contemporane şi apoi vom analiza delimitarea între urban şi rural din
punctul de vedere al spaţiului dominant rural.
Pentru economişti oraşul este o aşezare aglomerată de activităţi productive
şi de populaţie angrenată în aceste activităţi, agricultura fiind în afara acestui
sistem.
În acest context spaţiul rural apare ca slab populat, slab diversificat,
agricultura ocupă un loc dominant, şi activităţile agricole sunt realizate de o
populaţie diversificată. Mişcările de populaţie şi de activităţile care au avut loc în
ultimele decenii către spatiile rurale occidentale, au făcut ca agricultura să rămână

65
B. Schmitt, Goffette-Nagot, Definir l'espace rural? De la difficultâ d'une definition conceptuelle a la necesite d'une
delimitation statistique, Economie rurale, 257, Mai-June 2000.

33
dominantă din punct de vedere al ocupării solului, dar să piardă rolul de motor
economic.
Diversitatea spaţiilor rurale a făcut să apară definirea mai multor
categorii de ruralitate şi anume:
- o coroană periurbană în care procesele de urbanizare pun faţă în fată
agricultura cu o societate rurală în plină activitate;
- un spaţiu de economie agricolă productivă şi profesională;
- un spaţiu rural sărăcit, marginal şi deci disponibil;
- un spaţiu ocupat de servicii şi activităţi;
- un spaţiu ocupat de servicii şi activităţi urbane cum ar fi turism, odihnă,
tratament.
Aceste categorii de rural definite mai sus rămân puternic impregnate de
viziunea agricolă asupra ruralului.
În zonele rurale ca efect al influenţei urbanului apar avantajele cererii
crescute de bunuri pentru recreere fapt ce influenţează şi caracteristicile forţei de
muncă.
Se definesc două categorii fundamentale de spatii rurale în care forţele de
muncă se localizează în funcţie de nivelul geografic pe care se plasează.
• Primul tip de spaţiu rural este format din teritoriile situate la periferia
oraşelor ca rezultat al concurenţei pentru ocuparea solului
determinată de populaţia urbană. Acest spaţiu rural este puternic
legat de oraş prin migraţiile definitive sau alternante ale populaţiei şi
unde se dezvoltă activităţi terţiare sau industriale.
Aceste spaţii rurale sunt o prelungire a oraşului dar activităţile care se
desfăşoară aici nu sunt considerate urbane (cum ar fi agricultura) şi ele se regăsesc
şi sub denumirea de "rural urbanizat".
• Al doilea tip de spaţiu rural este în afara influenţei urbane şi este
organizat în bazine de exploatare în jurul micilor aglomerări umane.
Sectoarele de activitate cu caracter rural cum ar fi cel agricol şi

34
 forestier sau activităţile recreative au mare nevoie de spaţiu şi sunt
marcate de un specific local.
Astfel, făcând o cercetare a criteriilor de delimitare a spaţiului rural găsim
un ansamblu de mecanisme în cadrul cărora acţionează dispersia activităţilor şi a
populaţiei.
Noi reţinem două categorii de spaţii rurale după specificul proceselor care
se derulează: spaţii rurale sub influenţa oraşelor şi spaţii rurale organizate în
bazine.
Noile definiţii statistice propuse în Franţa
Elementele ce caracterizează cele două tipuri de categorii de spaţii rurale ca
urmare a ceea ce am arătat mai sus nu aduc şi o delimitare statistică între urban şi
rural, având ca bază Zonarea în arii urbane (ZĂU) şi complementul său - rural.
Zonarea în arii urbane distinge trei mari categorii de spaţii: polii urbani, cu
mai mult de 5.000 de locuitori, sunt concentraţi în sânul unei unităţi urbane;
comunele periurbane caracterizate de faptul că mai mult de 40% din locuitori
muncesc în polii urbani.
Polii urbani şi comunele periurbane constituie spaţiul de dominanţă urbană:
- ansamblul celorlalte comune formează spaţiul de dominanţă rurală.
În acest moment definirea noţiunii de oraş este total modificată şi adaptată
concepţiei economiştilor care caracterizează oraşul ca pe o aglomerare de activităţi
în cadrul unei aglomerări de populaţie, în realitate influenţa urbanului nu se
limitează numai la comunele periurbane ci şi asupra ruralului din care 20-40% din
populaţie lucrează la oraşe.
În această optică se delimitează în Franţa: poli rurali cu un număr de 2000-
5000 locuitori; periferia polilor rurali care cuprinde comunele plasate sub influenţa
polilor rurali; ruralul izolat.
Noţiunile de comune periurbane şi de rural influenţat de urban sunt de fapt
spaţiul rural periferic al oraşelor în sensul că aceste comune ocupă un sfert din
populaţia franceză din anul 1999 pentru 45% din teritoriu.

35
 Aceste două categorii sunt guvernate de aceleaşi mecanisme şi nu diferă
între ele decât prin intensitatea forţelor care le dirijează.
Este surprinzător ce sferă redusă au polii rurali şi periferia lor (în 1999
ocupau 10% din teritoriu cu 3 milioane de locuitori).
Ruralul izolat are un bilanţ natural negativ urmare a îmbătrânirii populaţiei
din această categorie de comune.
Zonarea în arii urbane şi complementul lor — ruralul Urmărind definirea
precisă a oraşelor şi a zonelor lor de influentă deosebim un spaţiu de dominanţă
urbană şi un spaţiu de dominanţă rurală. Spaţiul urban este dat de:
- polii urbani, care sunt unităţi urbane cu peste 5000 locuitori şi care nu
aparţin coroanei periurbane;
- coroanele periurbane constituite din ansamblul comunelor rurale sau
unităţilor urbane mici a cărei populaţie lucrează în proporţie de 40% într-un poi
urban. Un poi urban şi coroana sa periurbană formează Aria urbană;
- comunele multipolarizate sunt comunele rurale situate în apropierea Ariei
urbane.
Ansamblul comunelor care nu se integrează în spaţiul de dominantă urbană
constituie spaţiul de dominanţă rurală, pentru care distingem:
- polii rurali, care sunt unităţi urbane sau comune rurale cu 2000 până la
4999 locuitori şi în care numărul locuitorilor care muncesc la oraş este superior
rezidenţilor;
- ruralul cu slabă influenţă urbană este un ansamblu de comune rurale în
care 20% din locuitori lucrează în arii urbane;
- periferia polilor rurali este dată de ansamblul comunelor rurale care nu
sunt nici poli rurali nici rural cu slabă influenţă urbană;
- ruralul izolat este format din ansamblul comunelor rurale care nu aparţin
altor categorii.
Transformarea vieţii rurale rămâne caracteristica generală a evoluţiei
ruralului.

36
 Intrarea agriculturii într-o economie de piaţă şi reducerea numărului de
agricultori sunt cei doi factori care au condus la schimbarea modului de viată în
mediul rural.
Antrenând dispariţia artizanatului rural de orientare agricolă, exodul şi
progresul tehnic în agricultură s-a dezvoltat un cadru de viaţă orăşenesc, în
general, în mediul rural asistăm la un alt mod de viată rurală cu tensiuni multiple
între ceea ce aparţine trecutului şi ceea ce este deja viitorul66.
Dezvoltarea mijloacelor de transport şi de comunicaţii, dezvoltarea
mijloacelor de informare apariţia noilor forme de petrecere a timpului liber în
mediul rural şi apariţia de cerinţe noi în materie de servicii acestea sunt
principalele raţiuni ale regresiei micului orăşel tradiţional în favoarea oraşelor.
Progresul tehnic şi mecanizarea lucrărilor agricole au contribuit la faptul că timpul
petrecut de agricultori cu alte probleme decât cele de producţie agricolă cum ar fi
petrecerea timpului liber şi cultura a crescut simţitor.
Transformările actuale ale vieţii rurale vin din apariţia de cerinţe la
comportamente noi.
Criza mediului rural în raport cu exigenţele vieţii moderne este resimţită de
oameni. Numai ţinând cont de oameni se poate realiza o imagine realistă a ceea ce
se numesc "funcţiunile mediului rural".
Agricultura în condiţiile de viaţă sunt legate de venitul agricol, dar şi de:
meserie, cadru de viaţă şi relaţii sociale, suferă de caracterul acaparator al meseriei
lor, tinerii regretă de a nu-şi putea permite nici o vacanţă, iar bătrânii se văd
obligaţi să muncească până la moarte. Şi totuşi ataşamentul lor faţă de meserie
rămâne masiv, legat de valorile tradiţionale şi de legătura cu pământul şi
animalele.
Cadrul de viaţă priveşte echipamentele individuale (apă curentă, canalizare,
instalaţii sanitare) componente ale habitatului rural şi care lasă mult de dorit.

66
M. Genin, Raport General Colloque International "Amenagement de l 'Espace rural, 2-4 marş 1965, Cahier du
CENECA, p. 51-63.

37
 Relaţiile sociale ale agricultorilor sunt legate de calitatea unei atitudini
globale care se răsfrânge asupra lor. Informaţia şi şcolarizarea rămân pentru
mediul rural calea de acces cea mai importantă către mediul exterior.
Reţeaua de relaţii sociale a agricultorilor depinde de posibilităţile de
comunicare şi de timpul acordat activităţilor profesionale.
Agricultorii au sentimentul că sunt victimele unei injustiţii. Ei estimează că
venitul lor este insuficient comparativ cu alte categorii socio-profesionale.
Ideea că agricultura este "ultima meserie" este generată de venitul scăzut
pe care îl dă dar şi un raport social scăzut ataşat acestei meserii.
Astăzi agricultorii aspiră la a ieşi din izolarea materială, intelectuală şi
morală specifică mediului rural în perioada rezoluţiei industriale.
Analizând apariţia dintre rural şi urban prin prisma modelului de existentă
urbană pe care şi-l doresc locuitorii din mediul rural, ţinta tuturor eforturilor ar
trebui să fie construcţia unui mediu de viaţă rural în slujba oamenilor.
Cercetările actuale în materie de urbanism nu definesc oraşul nici din punct
de vedere geografic, nici demografic ci pornind de la analiza funcţiunilor şi
anume:
- funcţiunile administrative;
- funcţiunile culturale, bazate mai ales pe cerinţa de informare a tinerilor
din mediul rural cât mai aproape de nivelul informării celor din mediul
orăşenesc. Funcţia culturală se poate concretiza şi prin multiplicarea schimburilor
de idei, pe dezvoltarea schimburilor artistice şi nu în ultimul rând pe participarea la
cunoaşterea, circulaţia şi crearea valorilor ce caracterizează o civilizaţie; funcţiile
sanitare şi sociale; funcţiile economice care rămân de importanţă capitală.
Activităţile care relevă dezvoltarea funcţiei economice în mediul rural sunt legate
de trei factori şi anume:
• evoluţia structurilor agricole;
• industrializarea mediului rural;
• cultivarea şi dezvoltarea relaţiilor or aş-sat.

38
 - funcţiile de legătură date de transporturile colective, dar şi cele
individuale.
Rural — urban: o opoziţie ce se cere depăşită.
După cum am văzut de multe ori locuitorii din mediul rural şi mai ales
agricultorii îşi definesc cerinţele prin raportare la modelul urban. Transformările
vieţii rurale care este într-un proces de urbanizare continuă demonstrează că:
ruralul şi urbanul nu sunt diferite prin natura lor, doar că trebuiesc utilizaţi aceeaşi
termeni nu numai pentru a analiza spaţiul social rural şi spaţiul social urban dar şi
în proiectele de concepere a modului lor de organizare.
De fapt opoziţia oraş-sat este istorică şi ideologică. Este istorică în măsura
în care ea a fost provocată de concentrările urbane realizate ca urmare a revoluţiei
industriale din a doua jumătate a sec. 19.
Opoziţia oraş-sat a apărut şi în măsura în care centrele de decizie
importante se găsesc concentrate în oraşe şi se înscriu în doctrinele politice. Chiar
şi concepţia de amenajare a teritoriului tinde să rezerve mediului urban toată
puterea economică, administrativă şi politică, conform unui model de organizare a
spaţiului în care zonele rurale sunt integrate micilor regiuni, ele însele integrate la
rândul lor în sistemul urban.
Dar pentru a vedea teritoriul şi ca pe un spaţiu social (de viaţă) în care
raţiunile de oraş şi sat sunt atenuate (integrate), în care activităţile agricole şi
industriale se învecinează, în care densitatea populaţiei este relativ puţin variabilă.
Acesta nu este o utopie ci o realitate — societăţile agro-industriale
elveţiene, daneze, olandeze o probează.
Problema mediului rural — cadru de viaţă trebuie ancorată în problematica
generală a organizării spaţiului social — rural sau urban — dar cadrul de viată
colectivă şi individuală.
Spaţiul rural este mediul de viată, cadrul în care oamenii participă la
cultivarea lor. Transformările vieţii legate de modernizarea agriculturii, de
diversificarea categoriilor socio-profesionale în mediul rural creşterea

39
mijloacelor de informare au ca scop îmbunătăţirea vieţii economice, sociale,
culturale politice a tuturor oamenilor.
Exigenţele vieţii colective actuale se opresc asupra raţiunii de habitat şi
asupra importanţei distanţelor.
Pentru a fi în serviciul oamenilor, mediul rural trebuie să fie un cadru de
viaţă care să răspundă exigenţelor epocii.
Amenajarea (sistematizarea) teritoriului rural
Cercetarea unui mediu rural în serviciul oamenilor ne conduce spre a defini
un număr de funcţiuni indispensabile mediului rural. Aceste funcţiuni se
concretizează în servicii şi echipamente.
Realizarea acestor servicii conduce spre un mediu rural organizat adaptat
exigenţelor unei vieţi civilizate în concordanţă cu politica de organizare şi
amenajare a teritoriului şi localităţilor.
Cele mai importante servicii sunt serviciile publice pentru infrastructură
cum ar fi canalizare, alimentare cu apă, electrificare, etc.; echipamente sanitare şi
sociale, poştă şi telefon, echipamente judiciare şi fiscale; bănci; comerţ, artizanat,
profesiuni liberale; dezvoltarea exploataţiilor agricole viabile şi organizarea lor
teritorială pe ansamblul comunei.
Concentrarea implantaţiilor umane în mediul rural reprezintă o tendinţă
generală în ţările industrializate.
Din dorinţa de a îmbina aceste cerinţe a apărut teoria orăşelelor — centru,
ca metodă de amenajare a teritoriului rural, suport pentru regruparea funcţională a
echipamentelor rurale şi care să răspundă următoarelor (funcţiuni) criterii: criteriul
material: ele trebuie să se afle la intersecţia căilor de comunicaţii; criteriul
demografic; criteriul social, care corespunde posibilităţilor de utilizare a dotărilor
şcolare, universitare sau de odihnă; criteriul economic care este barometrul
potenţialului localităţii; criteriul personalităţii care este dat de potenţialul comunei
care poate fi propriu sau poate proveni de la un oraş vecin căruia îi este satelit.
Oraşele — centru trebuiesc definite de existenţa serviciilor de bază cum ar

40
fi accesibilitate, comerţ, etc. la o populaţie de l 500 — 2000 locuitori pe o rază de
max. 15 km.
La nivelul superior orăşelelor centru se află centrul rural (polarizator) care
are personal administrativ calificat, este un centru de informare generală, de
formare profesională, de cultură, comerţ, bănci, profesiuni liberale, spital, eventual
hotel, cinema, ateliere industriale (cu cea. 50-1 50 muncitori). Acest centru rural
deserveşte 5000-10000 locuitori pe o rază de cea. 25 km.
În funcţie de condiţiile specifice, apare noţiunea de centru rural primar şi
centru rural secundar.
Amenajarea teritoriului rural necesită coordonarea acţiunilor publice şi
private prin planuri de amenajare a teritoriului şi echipamente.
În toate ţările, lucrătorii agricoli formează un grup special, care diferă de
celelalte grupuri de populaţie. Activitatea agricolă impune, are o amprentă evidentă
poate şi datorită faptului că în toate ţările care iniţial au fost majoritar agricole, se
consideră că activităţile industriale şi comerciale sunt derivate din producţia
agricolă67.
1. Efectele industrializării asupra echilibrului geografic şi demografic
sunt esenţiale.
Industrializarea este caracterizată printr-o centralizare acută a activităţilor
economice şi a populaţiei în marile aglomerări umane. Concentrarea industriei
atrage migrarea populaţiei rurale către centrele industriale, ca forţă de muncă.
Construirea unei infrastructuri este necesară pentru realizarea
comunicaţiilor între zonele urbane şi rurale dat fiind că zonele rurale sunt rămase
în urmă fată de oraşe şi cu zonele urbane.
La sat se pun trei probleme: depopularea zonelor agricole; comunele rurale
suportă greu cheltuielile de întreţinere a serviciilor publice; existenţa unui număr
mare de şomeri şi de familii cu venit redus, lucrul cel mai grav în privinţa evoluţiei
agricole.

67
S. Hervetijer, E. Deng, Raport general, operă citată, p.265-270.

41
 Autorităţile publice trebuie să stabilească planurile de investiţii şi de
activităţi. Este evident că toate regiunile nu se pot dezvolta în acelaşi ritm şi în
acelaşi fel.
Creşterea economică optimă a unei zone rurale este limitată de resursele
sale, de posibilităţile de a atrage capital extern şi de poziţia geografică fată de
traseele comerciale. Planurile economice trebuie să aibă în vedere o amplă
dezvoltare a infrastructurii regionale cu serviciile publice esenţiale.
Expansiunea industriei este un stimulent al societăţii rurale, singurul punct
de divergenţă fiind eventual locul de implantare a acestor industrii.
Principalele caracteristici ale politicii de industrializare enunţă următoarele
principii:
- alegerea zonelor de amplasare şi în care se aplică măsuri de stimulare;
- delimitarea centrelor de industrializare;
- aceste zone trebuie să fie atractive pentru noi industrii prin ameliorarea
structurilor de infrastructură şi a climatului social;
- toate măsurile care se iau trebuiesc coordonate cu măsurile automaţilor
publice.
Consecinţele industrializării pentru agricultură, în ţările dezvoltate,
industriile nonagricole au cea mai mare dezvoltare şi exercită o mare influenţă
economică şi politică.
Consecinţele industrializării asupra agriculturii sunt:
- dezvoltarea pieţelor agricole;
- creşterea productivităţii agricole;
- se pune capăt izolării familiilor rurale şi introduce agricultura în circuitul
comercial.
- Mulţi cultivatori se asociază în efortul de mecanizare a lucrărilor agricole,
în executarea de lucrări contra eroziunii solului, contra inundaţiilor.
Numai comasarea din sistemele de amelioraţii pot constitui soluţia reală.
3. Participarea agriculturii la dezvoltarea industrializării

42
 Principala contribuţie a agriculturii la dezvoltarea industrială este forţa de
muncă ceea ce aduce schimbări şi la structura demografică şi în evoluţia socială şi
economică.
4. Rolul industriilor agricole
Acesta trebuie văzut sub două aspecte:
- locul industriilor agricole în industrializarea unei ţări;
- crearea de noi zone industriale poate stimula şi industriile agricole. Trei
factori contribuie la dezvoltarea şi integrarea pe verticală:
- cerinţa de capital în agricultură;
- întreprinderile de comercializare şi furnizare a produselor agricole doresc
să-şi impună controlul şi asupra producţiei agricole;
- comercializarea agricolă necesită o specializare şi o coordonare
permanentă.
Pe termen lung singura soluţie pentru dezvoltarea agriculturii este
expansiunea rapidă a industriei şi serviciilor structurate şi ghidate de interese
private dar şi de puterile publice.
Este o relaţie în dublu sens între agricultură şi restul economiei, succesul
industrializării determinând şi progresul paralel al agriculturii.
Dezvoltarea rapidă a industriei şi serviciilor este obligatorie pentru
dezvoltarea agriculturii şi prosperitatea rurală.
Rămân actuale conceptele lui I. Malassis în contextul dezvoltării
economice globale respectiv organizarea şi amenajarea spaţiului rural trebuie să
acorde atenţie68:
- Zonelor economice funcţionale. Modelul dezvoltării occidentale arată
clar că există relaţii între creşterea globală şi creşterea agricolă, între transformările
economiei globale şi cele ale agriculturii.
Regiunea agricolă naturală, cadrul geografic propriu agriculturii ne conduc

68
I. Malassis, Croisance economique et espace rural, opera cotată, p. 19-29.

43
spre definirea de zone economice funcţionale în care activităţile terţiare sunt
convenabil repartizate
- Rolul fundamental al structurilor urbane, în dezvoltarea societăţii
industriale polii de creştere sunt polii urbane. Toate ipotezele prevăd în viitorii ani
o creştere a populaţiei urbane din totalul populaţiei.
În această perspectivă, studiul armăturii urbane, bază a creşterii globale
conduce spre dezvoltarea centrelor rurale care să permită satului accesul la
binefacerile investiţiilor colective privind: igiena, sănătatea, educaţia, sportul,
cultura şi odihna, într-un cuvânt atenuarea diferenţelor rural-urban.
- Urbanizarea comunelor. Tendinţa generală în economiile
industrializate este diminuarea populaţiei agricole.
Deci densitatea populaţiei agricole tinde să devină slabă şi în viitor
vitalitatea zonelor rurale va depinde de popularea acestor zone de nonagricultori.
Amenajarea teritoriului tinde să conducă la ameliorarea nivelului de viată
şi a condiţiilor de existenţă a indivizilor cărora li se oferă condiţii de existentă şi de
muncă atenuând diferenţa dintre oraş şi sat.
Amenajarea teritoriului se situează în dubla perspectivă de analiză a
creşterii globale dar şi a repartizării oarecum uniforme a bunăstării, menţinând
viaţa socială în mediul rural, renovarea habitatului şi o repartizare geografică a
investiţiilor colective.
Viitorul regiunilor agricole va depinde de potenţialele naturale, de
progresul tehnic, de localizarea industriilor, de transformarea produselor agricole
etc.
Coerenţa concepţiei şi acţiunilor, în măsura în care creşterea economică şi
organizarea spaţială a producţiilor şi a bunăstării sunt vizibile, rezultă că
organizarea şi amenajarea teritoriului şi dezvoltarea economică au fost coerente.
Apărarea adevărului prin decizii coerente şi analize pe termen lung necesită
corelarea dezvoltării economice în favoarea industrializării, a echipamentelor
colective, a marilor amenajări teritoriale, toate fac parte dintr-o politică agricolă

44
într-o economie în creştere dar umanizată.
Trebuiesc dezvoltate formele socio-economice de producţie agricolă
suficient de suple ca să se poată adapta schimbărilor rezultate din dezvoltarea
propusă.
Organizarea mobilităţii profesionale, adaptarea permanentă a structurilor
economice, amenajarea cadrului de viaţă sunt cele trei obiective majore ale
amenajării spaţiului economic şi social.
La acestea se integrează organizarea şi amenajarea teritoriului agricol
definită prin organizarea teritoriului interunităţi (comasări de teren şi rectificări de
hotare) urmată de organizarea exploataţiilor agricole adecvat condiţiilor specifice
locale (profilarea, organizarea fermelor, amplasarea şi dimensionarea categoriilor
de folosinţă, amplasarea centrelor de producţie, organizarea şi amenajarea
categoriilor de folosinţă corespunzător specificului sistemelor de cultură (arabil,
plantaţii de pomi, vii şi hamei, păşuni şi faneţe, păduri) şi încheind cu reţeaua de
drumuri de exploatare.
Spaţiul rural, cel neafectat de industrializare şi urbanizare, are o seamă de
caracteristici care îi dau individualitate, specificitate şi autenticitate comparativ cu
alte zone (spaţii). Spaţiul rural autentic se distinge din toate punctele de vedere
(structură economica, populaţie, ocupaţii, cultură, viată socială etc.) de spaţiile
urbane, industriale, miniere, zone portuare etc.69
1. Din punctul de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile
agricole ocupă, de regulă, cele mai întinse zone, agricultura reprezentând "coloana
vertebrală" a ruralului. Am precizat că agricultura ocupă, de regulă, cel mai mare
teritoriu rural, pentru că în unele zone, cum sunt cele montane şi piemontane,
silvicultura, împreună cu activităţile conexe silviculturii, exploataţii forestiere,
prelucrarea lemnului, activităţi meşteşugăreşti, casnice, industrii prelucrătoare ale
resurselor pădurii, este predominantă atât din punct de vedere teritorial cât şi
ocupaţional. De asemenea, în unele zone montane, litorale şi de deltă,

69
P.I. Otiman, Dezvoltarea rurală în România, Editura Agroprint, Timişoara, 1997, p.33-36.

45
predominante pot să fie activităţile agroturistice, de agrement, de pescuit şi
vânătoare sportivă. Dar, cu toată diversitatea economică, spaţiul rural, în esenţa sa,
rămâne un spaţiu preponderent agrar.
2. Spaţiul rural este, din punct de vedere ocupaţional, preponderent un
spaţiu de producţie în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de
ridicată din punct de vedere economic. Sectoarele producţiei agroalimentare
(culturi de câmp, pajişti, legumicultura, viticultură, pomicultură, creşterea
animalelor), silvicultura şi exploatarea pădurii, industrializarea lemnului, mineritul,
industria conexă agriculturii, industria casnică şi meşteşugurile deţin pondere în
cadrul activităţii generale din spaţiul rural.
Mare parte din profesiunile practicate în spaţiul rural sunt profesiuni
practice, manuale, unele dintre acestea solicitând policaliftcare profesională, în
plus, prin natura activităţii, fenomenul de întrajutorare, de cooperare între săteni
este mult mai prezent comparativ cu spaţiul urban.
Populaţia ocupată în servicii, în activităţile administrative, sociale etc. este
mai redusă ca pondere. In acelaşi timp, mare parte din populaţia care lucrează cu
timp integral în sectorul neproductiv depune şi o activitate productivă în
agricultură şi alte sectoare în timpul secundar, fie ajutând membrii de familie-
agricultori, fie lucrând în micile lor gospodării agricole sau în hobby-ferme. Este o
caracteristică importantă a populaţiei rurale de a lucra concomitent în sectoare
agricole şi neagricole. De la profesor, învăţător, medic, muncitor, funcţionar la
preot, în mare parte, lucrează şi în gospodăria lor proprie. Această pluriactivitate
are consecinţe multiple asupra stării de spirit a lumii rurale, inclusiv în ceea ce
priveşte autoconsumul alimentar.
3. În spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială,
comparativ cu zonele urban-industriale. De asemenea, în zonele rurale,
proprietatea publică şi privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se, de
regulă, la rezervaţii şi parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi
reţelelor de transport, unele terenuri cu destinaţie specială.

46
 Difuziunea proprietăţii private în spaţiu rural, dezvoltarea simţului
proprietăţii, cu excepţia perioadei comuniste, a avut o serie de consecinţe pozitive
asupra spiritului antreprenorial al locuitorilor rurali. Din păcate, în fostele ţări
socialiste din Estul Europei aceste preocupări au dispărut la majoritatea locuitorilor
satelor, având consecinţe nefaste asupra stării de spirit gospodăresc şi asupra
moralităţii populaţiei rurale.
4. Spaţiul rural, din punct de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii
aşezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat.
Comunităţile rurale au unele caracteristici specifice, în primul rând
raporturile interumane sunt mai bune, iar participarea cetăţeanului la problemele
comunităţii este mai accentuată. Spaţiul rural are o viată socială mai apropiată,
locuitorii se cunosc între ei, din toate punctele de vedere. De asemenea,
cunoaşterea familiilor este foarte importantă. Nu de puţine ori aprecierea tinerilor
se face funcţie de modul de comportare socială al ascendenţilor, adică al părinţilor
şi chiar al bunicilor.
5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală,
prin peisajul îngrijit şi aerisit prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos şi
mai apreciat de mulţi locuitori. Aerul mult mai curat, liniştea qvasipermanentă,
pacea care guvernează atmosfera majorităţii aşezămintelor rurale "curate" şi
"aşezate" sunt alte caracteristici ale climatului vieţii la ţară. A avea o reşedinţă la
ţară acum nu mai este considerat un moft ca în urmă cu unu sau două decenii.
Acum, tot mai mulţi orăşeni "ies" zilnic sau la sfârşit de săptămână din
aglomeraţiile urbane, din zgomotul şi smogul acestora. Un om care este intens
solicitat prin meseria sa, prin activitatea lui zilnică sau săptămânală, prin stresul
acumulat, caută o oază de linişte pentru sfârşitul zilei sau al săptămânii.
Aceste câteva caracteristici: liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul
liniştitor, de calm social nu pot fi cuantificate pentru a măsura calitatea habitatului
rural. Peisajul natural al ruralului constituie un patrimoniu inestimabil al
umanităţii.

47
 6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este
aşezată pe o serie de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din
tradiţiile, obiceiurile şi cultura locală. Modul de viată rurală, tradiţiile şi
obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală sau regională. Tezaurul
acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea, o caracteristică de mare atracţie
pentru viaţa la ţară, pentru petrecerea unei anumite părţi din timp la sat sau pentru
turismul rural. Din ce în ce mai mulţi "orăşeni" caută zonele frumoase de la ţară
pentru a petrece un week-end sau un concediu pentru un peisaj frumos, liniştit şi
curat şi pentru a trăi, împreună cu copiii, în gospodăriile rurale, pentru a cunoaşte
tradiţiile şi obiceiurile caracteristice localităţii sau regiunii.
Viată socială şi culturală, caracteristică ruralului, este un patrimoniu de
neegalat al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie, dă adevărata
dimensiune şi valoare spaţiului rural.
Dezvoltarea agriculturii, creşterea randamentelor agricole şi a
productivităţii muncii în agricultură, a determinat eliberarea unei importante părţi
din populaţia agricolă şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii, sociale etc.
În ţările unde s-au aplicat politici concrete de menţinere a populaţiei (devenite)
neagricole în spaţiul rural s-au dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole,
de tip industrial sau de service. Dacă implantarea acestor activităţi s-a făcut fără
agresarea spaţiului rural, dacă activităţile neagricole s-au lăsat în sfera ruralului, s-
a reuşit, în aceste cazuri, păstrarea autenticităţii acestuia.
7. Politica de dezvoltare a spaţiului în ţările vest-europene s-a axat pe
principiul continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare.
Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de service, s-au bazat pe
complementaritatea faţă de agricultură.
8. Pornind de la iniţiativa privată, statul a sprijinit prin politici regionale şi
rurale dezvoltarea acelor activităţi agricole plasate în aval şi amonte de agricultură
precum şi cele care prelucrează materii prime locale, în spaţiul rural s-au implantat
întreprinderi mici şi mijlocii care au angajat forţa de muncă din zonele rurale

48
respective. Astfel, segmentul de populaţie rurală angajată în activităţi neagricole
are posibilitatea de a lucra cu timp integral (full-time) în industrie sau service şi cu
timp parţial (part-time) în agricultură. In acelaşi timp, principiul integrării
activităţilor agroalimentare a constituit unul dintre pilonii politicilor rurale ale
guvernelor vest-europene. A fost stimulată prelucrarea produselor agricole în
întreprinderi mici şi mijlocii sau în cooperative de prelucrare locale sau regionale.
Principiul după care mai uşor şi mai economic se transportă produsul finit
comparativ cu materia primă agricolă a condus la extinderea investiţiilor
agroalimentare în localităţile rurale.
9. Acest tip de politică agricolă şi de industrie agroalimentară a atras după
sine extinderea reţelei infrastructurale, a instituţiilor de învăţământ, social-
culturale, fmanciar-bancare şi de credit. Cu alte cuvinte, au menţinut spaţiul agricol
în viaţă, l-au fortificat, fără însă a atenta la ruralitatea sa, la caracteristica sa
fundamentală de viaţa la ţară.
10. Desigur, nu se pot fetişiza politicile rurale vest-europene. Şi ei au făcut
greşeli, pe care le cunosc şi le recunosc. Aşa se explică preocuparea ţărilor vest-
europene de a redacta o Cartă europeană a spaţiului rural, un document juridic -
cadru de conservare a ruralitătii europene. De asemenea, asistăm în prezent, în
ţările şi zonele în care s-au făcut greşeli majore în exploatarea rurală, la discuţii cu
privire la fenomenul de dezurbanizare sau reruralizare. Se întâlnesc curente de idei
realiste, dar şi unele care nu pot fi puse în practică, fie datorită restricţiilor
financiare, fie, de cele mai multe ori, din cauza imposibilităţii (pe termen scurt şi
mediu) demontării structurilor de tip urban-industrial existente în unele zone.
11. Conceptul de "revenire" la ruralul european sau românesc patriarhal
specific perioadelor antebelice sau interbelice nu mai este posibil, în primul rând
din motive tehnologice şi economice.
12. În fine, considerăm că nu se poate pune semnul egalităţii între rural şi
rustic. Trebuie să acceptăm că şi în domeniul ruralului acţionează legea
progresului. Or, această lege vine în contradicţie cu conceptul de rustic.

49
Considerăm că numai excentricii, cei care vor să fie în orice condiţii "originali",
caută cu orice preţ rusticul. Nu credem însă în rusticizarea ruralului, atât datorită
mutaţiilor majore în economia de tip rural practicată acum, cât şi datorită evoluţiei
(sau, pe alocuri, involuţiei) structurilor rurale.
Am văzut la început că în viziunea Consiliului Europei, spaţiul rural este
definit puţin mai larg, ca o zonă interioara sau de coastă a unei ţări cuprinzând
satele şi oraşele mici, în care majoritatea teritoriului este folosită pentru
agricultură, silvicultură, acvacultura şi pescuit, activităţi economice şi culturale ale
populaţiei acestor zone (industrie, artizanat, servicii, etc), amenajări montane
pentru petrecerea timpului liber şi distracţii sau rezervaţii şi parcuri naţionale,
regionale sau naturale, habitat şi alte folosinţe.
„Noua filozofie a spaţiului rural în esenţa sa spune: "Spaţiul rural în Europa
constituie un spaţiu preţios, fruct al unei lungi istorii şi a cărui salvare este o vie
preocupare pentru societate. Spaţiul rural îşi poate îndeplini funcţiile de
aprovizionare, de destindere şi de echilibru, din ce in ce mai dorite în societate,
doar dacă el rămâne un spaţiu de viata atrăgător şi original dotat cu: o bună
infrastructură; o agricultură şi o silvicultură viabile; condiţii locale favorabile
activităţilor economice neagricole; un mediu intact Şi cu un peisaj îngrijit.
Noua filozofie a spaţiului rural trebuie, de asemenea să se sprijine pe
conceptul de dezvoltare locală globală, durabilă...70
Problematica dezvoltării rurale globale şi durabile constituie chintesenţa
politicilor economice şi sociale ale dezvoltării comunităţilor locale (rurale) într- un
ansamblu armonios.
Dezvoltarea rurală durabilă este o componenta a conceptului şi în acelaşi
timp o parte a strategiei economico-sociale de dezvoltare durabilă, rezultatul unor
analize macroeconomice şi sociale efectuate în ultima jumătate de secol asupra
unor fenomene contradictorii ale lumii contemporane, cele mai puternice din punct
de vedere al impactului asupra oamenilor fiind:

70
E. Buciuman, Economie rurală, Şcoala superioară de afaceri Alba lulia, 1999, p. 125-152.

50
 • polarizarea accentuată a procesului de dezvoltare economică care a
condus la existenţa concomitentă a unor insule de bogăţie într-o mare de sărăcie,
cazul ţărilor în curs de dezvoltare şi insule de sărăcie în zone întinse bogate
(supradezvoltate), în cazul unor zone (provincii) europene sau americane;
• degradarea mediului natural prin agresivitatea fără precedent şi extinderea
necontrolă a industriei, intensificarea agriculturii şi mărirea peste limitele
ecologice a agroindustriei, căilor de comunicaţii, turismului, etc., ca surse majore
de poluare;
• urbanizarea galopantă, necontrolată a unor zone, transformarea
acestora în megalopolisuri şi poli superindustriali;
• eliminarea valorilor tradiţionale şi înlocuirea acestora cu cele
industriale (de serie mare, standardizate), în dorinţa de sporire a profitabilităţii,
treptat s-au înlocuit, începând cu elementele de cultură şi agricultură tradiţională şi
continuând cu tehnologiile clasice sau meşteşugurile, aproape toate elementele
tradiţionale naţionale sau locale...
• cronicizarea şi amplificarea unor fenomene social-economice
negative, cum sunt creşterea şomajului, sporirea subocupării forţei de muncă
rurale, alienarea tineretului, migraţia necalificată a forţei de muncă înalt calificate
spre zone de atracţie economică şi profesională..." ;
Dezvoltarea rurală, din punct de vedere conceptual, are multiple sfere de
cuprindere:
- în primul rând, se poate vorbi despre dezvoltarea rurală locală, la nivelul
comunităţilor locale (sate, comune) şi a gospodăriilor componente ale acestora;
- în al doilea rând, datorită relaţiilor de interdependenţă intercomunitară în
plan regional, se poate vorbi despre dezvoltarea rurală regională;
- în al treilea rând, pornind de la legăturile strânse pe multiple planuri,
inclusiv culturale, între comunităţile de graniţă ale diferitelor ţări, putem aprecia că
există o importantă componentă a dezvoltării rurale transfrontaliere;
- în al patrulea rând, daca vom analiza fenomenul la nivel european, ca un

51
concept continental, se poate dezvolta ideea de dezvoltare rurală paneuropeană.
(Păun Ion Otiman: op. cit. pag: 272-275).
Uniunea Europeană, într-un studiu recent, definind spaţiul rural la nivelul
continentului, spune că „Europa Rurală aşa cum este ea înţeleasă în mod general,
cuprinde regiuni, peisaje naturale de la ţară, terenuri agricole, păduri, oraşe mici,
pungile industrializării şi centrele regionale. Ea conţine o ţesătură economică şi
socială variată şi complexă: ferme, magazine şi afaceri mici, comerţ şi servicii,
industrii mici şi mijlocii. Casă a marii bogăţii de resurse naturale, a habitaturilor şi
a tradiţiilor culturale, ea îşi asumă un rol crescând în importanţa pentru relaxare şi
activităţi în timpul liber71.
Particularităţi ale spaţiului rural
Spaţiul rural nu constituie un ansamblu omogen, în primul rând' pentru ca,
luat in considerare chiar şi numai din punct de vedere agricol sub aspectul
capitalului funciar, spaţiul rural conţine terenuri de calităţi foarte diferite, şi care,
in funcţie de climat, sunt favorabile unor culturi şi nefavorabile altora, în al doilea
rând, pentru ca, combinarea teren arabil-întindere disponibila-mediu înconjurător,
putându-se face după dozaje foarte variate, conferind diferitelor fracţiuni din
spaţiul rural fizionomiile cele mai diverse. Dar pentru un spaţiu rural determinat,
acest lucru nu este imuabil deoarece dezvoltarea economică are ca efect
privilegierea succesivă a unuia sau altuia dintre diversele aspecte ale spaţiului
rural.
Spaţiul rural pate, în anumite ipoteze, atunci când este un spaţiu închis, de
exemplu, să aibă o semnificaţie prin sine însuşi. Dar cel mai adesea spaţiul rural
întreţine relaţii cu un spaţiu urban. Aceasta fixează, cel puţin parţial, conţinutul
spaţiului rural. Dar relaţiile dintre spaţiul rural şi spaţiul urban nu sunt niciodată
definitive. Dezvoltarea aduce schimbări în efectele de atracţie şi efectele de
difuzare pe care le exercită unul asupra celuilalt dintre cele două spaţii. Tendinţele

71
European Commission, Directorat general for Agriculture (DG VI) Rural Development CAP 2000, Working
Document, July, 1977.

52
de apropiere pot să succedă unei îngroşări a distanţării.
În fine, spaţiul rural este supus calculului economic ale cărui rezultate
pot determina densităţile de ocupare sau distribuţia culturilor.
„Expresia "spaţiu rural" rămâne imprecisă" este de părere R. Badouin. O
tentativă de analiză relevă existenţa a trei clemente a căror analiză permite punerea
in evidenţă a realităţii pe care încearcă să o redea această expresie.
Spaţiul desemnează o anumită întindere. Acest spaţiu este mărginit sau
limitat. El este limitat în percepţiile celor care-1 frecventează iar gradul de
intimitate în înţelegerea acestui spaţiu descreşte odată cu creşterea îndepărtării.
Limitele decurg de asemenea din organizarea socială: spaţiul este un subiect de
drept; un individ sau o comunitate îşi pot exercita drepturile, cu titlul de
exclusivitate, asupra unei întinderi mai mult sau mai puţin mare. Spaţiul este
segmentat în parcele, exploataţii, comune. El devine suprafaţa cadastrala, cartiere
şi teritorii, teritorii comunale.
Fragmentându-se, spaţiul capătă o dimensiune. Aceasta poate constitui o
constrângere. Spaţiul vital al unei "economii a culesului" avea dimensiuni
superioare celei a unei societăţi care practică o agricultură intensivă. Dimensiunea
unei exploataţii agricole se poate adeveri a fi prea mică pentru a facilita
introducerea unor tehnici sau să asigure titularului sau un venit considerat
satisfăcător, întinderea terenurilor disponibile intervine in determinarea sistemului
de Cultură.
Spaţiul se defineşte în primul rând printr-o dimensiune, adică o întindere cu
care se poate avea un anumit grad de intimitate şi asupra căreia se poate dispune de
anumite drepturi.
Dar pentru că este rural, spaţiul este locul unde se exercita activităţile
agricole. El nu este numai un sol de o anumită întindere, ci un teren dotat cu
calităţi variabile. Spaţiul nu este uniform şi serveşte de suport unor terenuri de o
fertilitate din ce in ce mai scăzută. Terenul arabil defineşte o vocaţie agricolă a
solurilor, cu conţinut variabil după compoziţia lor. Suprafaţa agricolă utilă

53
delimitează acele suprafeţe care pot să ofere condiţii de cultură avantajoase de cele
care nu au asemenea aptitudini.
Spaţiu rural, considerat după terenurile pe care le conţine, constituie un
factor de producţie. Cum el este durabil, el reprezintă un capital care a fost
denumit capital funciar. Sub aspectul întinderii, spaţiul rural determină un orizont,
cultura solurilor fertile duce la o înrădăcinare a agricultorului în mediul sau.
Întinderea geografică şi fertilitatea solurilor nu sunt suficiente pentru a
defini spaţiul rural. Aceasta corespunde de asemenea unui mediu înconjurător. El
nu constituie un spaţiu gol; el este un peisaj ce poate fi calificat ca sălbatec,
câmpenesc sau cultivat (fasonat). Natura predomină şi modelarea umană este
uneori importanta, aceasta traducându-se prin schimbarea speciilor vegetale şi
animale sau prin îndesirea construcţiilor.
Întinderea geografică, fertilitatea solurilor, alura mediului înconjurător
definesc spaţiul rural. Conjugarea întinderii cu fertilitatea solurilor determina o
vocaţie agricolă a spaţiului considerat; disponibilitatea terenurilor şi calitatea
mediului înconjurător fixează o vocaţie rezidenţială.
Trebuie subliniat că aceste calităţi fizice nu epuizează calităţile spaţiului
rural. O reţea de drepturi şi de dispoziţii regulamentare se grefează pe tot spaţiul
rural ocupat de oameni. Spaţiul poate fi de asemenea sediul unor anumite credinţe.
Ansamblul acestor elemente se regăsesc în toate momentele dezvoltării, dar
cu o intensitate variabilă. Uneori spaţiul rural este considerat bun de consum,
alteori va fi apreciat drept capital funciar. Spaţiul liber poate fi în anumite
circumstanţe mai căutat decât fertilitatea terenurilor. Pornind de la rolul jucat de
spaţiul rural, se poate schiţa o suită o suită de situaţii care s-au succedat în cursul
istoriei economiei rurale.
În economia de subzistenţă, părea logic ca pământul hrănitor sa fie aspectul
sub care societatea să privilegieze spaţiul rural. Acesta era cu atât mai apreciat cu
cât conţinea terenuri mai fertile. Legătura dintre subzistente şi terenuri este pe de
altă parte destul de lejeră în măsura în care terenurile abandonabile (furnizau uşor

54
cantitatea cerută de hrană. Adesea spaţiul rural are o semnificaţie mai importantă
ca întindere teritorială decât ca suprafaţă agricola utila. Aceasta ţine de credinţe.
Spaţiul în care s-au aşezat societăţile tradiţionale este cel în care străbunii au ales
sa se instaleze după peregrinările lor voluntare sau forţate. Ritualuri şi rituri au
putut preceda aceste implantări şi dau acestor locuri un caracter sacru. Semnificaţia
religioasă a solului este mai importantă decât utilitatea sa economică. Ultima
depinde de prima deoarece, spaţiul rural constituie cadrul în care cei care sunt în
mod temporar aici trebuie să asigure prelungirea străbunilor. Respectul acestora
din urmă este esenţial, deoarece nemulţumirea străbunilor s-ar traduce prin
intervenţia forţelor oculte capabile să provoace secetă şi foamete. Cei vii nu sunt
decât depozitarii unei întinderi de sol care nu le aparţine în funcţie de dorinţa lor
sau de eficacitatea lor tehnică, ci după dorinţele celor ce nu mai sunt. Trebuiau
menajate spiritele lor pentru a evita nemulţumirile şi pedepsele.
Pământul a avut întotdeauna un aspect instrumental, dar dacă cantitatea
disponibilă este suficientă, el se reduce la un simplu suport pentru culturi, pentru
aşezarea locuinţelor, etc. Intervenţia dincolo (de aceasta este considerată la fel de
decisivă pentru randamentul culturilor ca şi pentru fertilitatea solurilor. Astfel s-a
convenit, respectarea locurilor sacre, zonele tabu, interdicţiile de a cultiva în cutare
zi sau cu cutare utilaj, de a îndeplini cutare act productiv în cutare perioadă.
Spaţiul rural devine astfel un "teatru" în care actorii se forţează să adopte
un comportament conform celui pe care îl prezintă în mod confuz ca corespunzător
dorinţelor celor ce exercită asupra lor o putere difuză şi ocultă.
în alte circumstanţe, prin drepturile asupra lui, spaţiul rural capătă cea mai
mare semnificaţie socială. Regimul aproprierii solului poate determina structurile
sociale cele mai caracteristice ale unui ansamblu. Modul de apropiere a solului
poate să ducă la o structură segmentară şi comunitară a societăţii sau la o structură
ierarhizată şi diferenţiată.
Diviziunea între proprietari funciari şi exploatând agricoli a exercitat o
influenţă determinantă asupra evoluţiei. Atribuirea terenurilor în proprietate

55
deplină şi arendarea lor a stat la originea realizării unui surplus agricol. Ea a dat
naştere unei societăţi diferenţiate, în sistemele feudale, proprietatea asupra
pământului a conferit nu numai dreptul de a percepe acest tip particular de venit
numit rentă funciară, ci şi o putere politică şi jurisdicţională. Condiţiile oamenilor
pot fi determinate de condiţiile bunurilor. Ierarhia socială s-a suprapus atunci pe
ierarhia terenurilor şi a drepturilor care se raportează la acestea. Seniorul locului
trăieşte din locaţia terenurilor pe care le stăpâneşte.
Mănunchiul de instituţii şi de drepturi rezultate din statutul solului
reprezintă de acum elementele care determină fizionomia spaţiului rural. Peisajul
se estompează, economia pământului dispare în spatele acestei ierarhii juridice
născută din sistemul funciar.
Când dezvoltarea economică a devenit obiectivul societăţii, spaţiul rural
devine interesant prin terenurile de bună calitate pe care le conţine. Ceea ce
importă este capacitatea sa productivă, într-o eră marcată prin voinţa de a constitui
un aparat productiv eficace, spaţiul rural constituie un factor de producţie. Aceasta
are caracterul unui capital, subiect al unei epuizări a calităţilor sale, dacă nu se iau
măsuri de întreţinere şi de bonificare.
Care poate fi aptitudinea de a produce a unui capital funciar? Capitalul
funciar nu este domeniul în care legea randamentelor descrescătoare se afirmă cu
cea mai mare rigoare? Creşterea economică, născută din expansiunea industrială,
nu va ti blocată de incapacitatea capitalului funciar să-şi crească propria
productivitate? Cea mai mare parte a dinamicilor realizărilor, elaborate de către
economiştii clasici în cursul începutului secolului al XlX-lea, se bazează pe o
apreciere a eficacităţii terenului ca factor de producţie. Existenţa acestor calcule şi
studii arată că de acum, spaţiul rural este considerat mai puţin în funcţie de
mănunchiul de drepturi cărora le dă naştere ci în funcţie de contribuţia sa
eventuală la creşterea economică.
Evoluţia dejoacă uneori pronosticuri. Terenurile marginale, departe de a
determina preţurile al căror caracter strategic antrenează blocajul creşterii, sunt

56
abandonate din raţiuni de productivitate scăzută. Puterea publică favorizează
retragerea unui anumit număr de hectare din cultură atunci când excedentele tind
să se acumuleze, în măsura în care pământul nu mai pare să constituie un ,„loc
îngust" pentru extinderea producţiei, interogaţia asupra capacităţii sale de producţie
îşi pierde interesul. Se ajunge astfel la înţelegerea faptului că elementul decisiv al
volumul de producţie nu mai este fertilitatea solurilor ci aporturile complementare
efectuate şi modurile culturale efectuate.
O asemenea situaţie se poate prezenta atunci când economia a realizat
performanţe înalte. Estomparea spaţiului rural ca loc de producţie poate să coincidă
cu promovarea sa ca bun de consum, în societăţile în care fenomenele de consum
tind să devină cele mai semnificative, spaţiul rural găseşte o vocaţie nouă. El
permite în acelaşi timp un consum de spaţiu, bucuria unui mediu şi constituirea
unui cadru de viaţă. Spaţiul rural devine spaţiu rezidenţial şi spaţiu recreativ, în
mod cert, spaţiul rural arbitrează populaţii. Dar funcţia sa rezidenţială a fost timp
îndelung dependentă de activităţile agricole. Habitatul se suprapunea sau se
juxtapunea clădirilor exploataţiei, agricultura constituind un mod de viaţă în care
activitatea agricolă şi activitatea familiei se amestecau şi se susţineau reciproc.
Atunci când spaţiul rural încetează de a mai fi ocupat numai de către
agricultori şi va servi mai mult ca loc de rezidentă pentru cei care au alte profesii,
el devine un cadru de viaţă. Ori, ce consum nu are valoare numai prin sine însuşi ci
şi prin cadrul în care se realizează. Un mediu de calitate pune spaţiul rural in
valoare, un mediu dezagreabil îi reduce valoarea, în opoziţie cu spaţiul urban,
totdeauna măsurat cu zgârcenie, spaţiul rural, mai puţin scump, poate să se mişte
mai uşor. Mediul înconjurător poate fi de calitate mai bună şi mai puţin înghesuit
decât in spaţiul urban, întinderea priveliştii, farmecul peisajului, agrementul
vegetaţiei devin elemente mai căutate şi mai apreciate decât compoziţia chimică a
solurilor şi calităţile lor pedologice. Atracţia sitului contează mai mult decât
fertilitatea terenului, în momentul în care se manifestă interesul pentru spaţiul rural
ca bun de consuni, asistăm la o răsturnare a valorilor. Porţiuni de teritoriu lipsite de

57
orice vocaţie agricolă şi a căror valoare de vânzare era nulă înregistrează, atunci
când se pretează pentru o funcţie rezidenţială, o creştere a valorii lor de piaţă de
aşa manieră încât preţul unei unităţi de suprafaţă depăşeşte pe cel al suprafeţei
agricole utile.72
Funcţia rezidenţială a spaţiului rural este legată de dimensiunea oraşelor, de
difuzarea mijloacelor de transport şi de căutarea unui cadru de existenţă. Unele
teorii ar putea lăsa să se înţeleagă ca această funcţie rezultă dintr-un fenomen de
respingere pe care îl emană oraşul. Unii dintre cei care aleg habitatul rural o fac şi
din motive de costuri ale chiriei urbane. După anumite formule, „cei care pot plăti
proprietarilor solului o rentă ridicată sunt aproape de centru sau chiar în centru,
ceilalţi sunt surghiuniţi la periferie". Şi în felul acesta s-au creat unele comune
dormitor.
Dar, în alte cazuri, localizarea reşedinţei la ţară este un act voluntar, în mod
cert, aceasta implică un cost suplimentar şi o pierdere de timp. Dar, atracţia locului
sau dorinţa de a avea la dispoziţia sa un spaţiu, îi dă o compensaţie. Costurile
suplimentare datorate unei reşedinţe îndepărtata de locul unde se desfăşoară
activitatea profesională pot fi considerate ca o măsură, cel puţin aproximativă, a
suplimentului de utilitate pe care o oferă o reşedinţă de tip rural.
Funcţia rezidenţială a satelor situate la o distanţă scurtă de oraş a suferit o
mutaţie. Ea a fost la început rezultatul unei constrângeri. Criza de locuinţe a
obligat candidaţii la o implantare urbană sa găsească o locuinţă în satul vecin.
Distanţa era atunci un cost. Mai târziu, această implantare a devenit voluntară şi
sistematică.
Din aceste transformări rezultă că spaţiul rural nu mai este locuit numai de
către agricultori. Satul, comunitatea rurală prin excelenţă, nu mai este constituită
doar prin juxtapunere cultivatorilor pământului care au aceleaşi preocupări, supuşi
aceloraşi ritmuri, trăind după acelaşi model cultural, în funcţie de diversele vocaţii,
apare o nouă tipologie a satelor ceea ce este de fapt o nouă diferenţiere a spaţiului

72
R. Badourin, Economie rurale, Librairie Armând Colin, 1971.

58
rural.
Satul care rămâne în permanenţă o aglomeraţie de agricultori tinde sa
devină rezidual. Caracteristicile le sale cele mai frecvente rezidă în declinul
demografic, absenţa noilor construcţii, mişcarea migratorie a populaţiei sale.
Satul rezidenţial situat în aria de atracţie sau de difuziune a oraşelor se
caracterizează prin importanţa venitului menajelor care îşi au reşedinţa acolo, în
afara activităţii lor profesionale, îl raport cu veniturile acestei fracţiuni a populaţiei
care trăieşte şi munceşte acolo. Ruptura între locul de muncă şi locul de reşedinţă
poate fi caracteristică la fel de bine pentru ruralii care au avut accesul la o ocupaţie
urbană ca şi pentru citadinii care au optat pentru o reşedinţă la ţara.
Satul industrializat este acela în care prezenţa uneia sau a mai multor unităţi
industriale are ca efect, traversând o combinare de activităţi agricole şi industriale,
să deturneze o fracţiune populaţiei de la singura activitate de cultivare a plantelor.
Satele turistice sunt marcate prin importanţa populaţiei temporare în raport
cu populaţia permanentă.
Cea mai mare parte a satelor conservă o activitate agricolă şi oferă o aliură
dualistă. Activitatea agricolă se combină cu o altă funcţie sau se acumulează cu
aceasta. Pe de altă parte, oraşul poate să absoarbă complet câteva sate care se
situează în imediata sa apropriere. Invers, noile funcţii ale spaţiului rural pot fi mai
bine îndeplinite într-un loc care nu a fost ocupat până acum decât într-unul în care
există deja o comunitate rurală. Staţiunile balneare, oraşele de vacanţă ocupă o
parte a spaţiului rural fără ca acolo să fî fost ocupat spaţiul rural de mai înainte de
către agricultori.
O nouă diferenţiere a spaţiului rural provine din vocaţia sa inegală în
diferitele funcţii la care s-ar putea preta, în unele zone spaţiul rural pare polivalent
şi se pretează la fel de bine pentru agricultură ca şi pentru rezidenţă, turism sau
pentru implantarea unor unităţi industriale. Tranzacţiile imobiliare sunt relevante
în privinţa acestui fenomen şi au loc între contractanţi care aparţin tuturor
categoriilor socio-profesionale. In alte zone rurale aceste tranzacţii nu interesează

59
decât suprafeţele agricole utile şi nu au loc decât între agricultori. Din această
categorie fac parte satele al căror conţinut agricol este preponderent, în alte părţi,
tranzacţiile nu au loc decât între străinii de zonă, în calitate de cumpărători. Aici,
regiunile de agricultura săracă şi cu vocaţie turistică sunt cele mai sensibile la acest
fenomen.
Caracteristicile, tipologia şi funcţiile spaţiului rural
Caracteristicile spaţiului rural
Spaţiul rural are o seamă de caracteristici care îi dau individualitate,
specificitate, şi autenticitate comparativ cu alte zone (spaţii sau teritorii). Prof.
Păun Ion Otiman realizează, în lucrarea sa citată deja, o sinteză reuşită a
caracteristicilor spaţiului rural. După părerea sa "Spaţiul rural autentic se distinge
din toate punctele de vedere (structura economică, populaţie, ocupaţii, cultură,
viaţă socială etc.) de spaţiile urbane, industriale, miniere, zone portuare, etc". iată
cum se prezintă caracteristicile spaţiului rural din aceste puncte de vedere;
l. Din punctul de vedere al structurii economice, în spaţiul rural activităţile
agricole ocupă de regulă cele mai întinse zone, agricultura reprezentând "coloana
vertebrală " a ruralului. Am precizat că agricultura ocupă de regulă cel mai mare
teritoriu rural, pentru că în unele zone, cum sunt cele montane şi piemontane,
silvicultura, împreună cu activităţile conexe silviculturii, exploataţii forestiere,
prelucrarea lemnului, activităţi meşteşugăreşti, casnice, industrii prelucrătoare ale
resurselor pădurii, este predominantă atât din punct de vedere teritorial cât şi
ocupaţional. De asemenea, în unele zone montane, literale şi de deltă,
predominante pot să fie activităţile agroturistice, de agrement, de pescuit şi
vânătoare sportivă. Dar cu toată diversitatea economică, spaţiul rural, rămâne, în
esenţă, un "spaţiu preponderent agrar". Asupra acestei preponderenţe agrare a
spaţiului rural rămâne de discutat deoarece aşa cum rezultă şi din capitolul
precedent şi din alte surse consultat, pe măsură ce se implantează în spaţiul rural o
serie de elemente urbane (infrastructuri şi activităţi economico-sociale şi culturale)
ponderea agriculturii scade din punctul de vedere al locului pe care îl ocupă în

60
totalul populaţiei ocupate, în produsul brut şi în valoarea adăugată din mediul
rural. Nici chiar spaţiul nu mai rămâne o dominanţă agricolă pe măsură ce
terenurile agricole marginale şi nu numai acestea, capătă alte destinaţii:
construcţii, plantaţii silvice, drumuri, şosele, terenuri sportive etc. Treptat, zonele
rurale cu o predominanţă spaţială agricole tind să se reducă în toate ţările
dezvoltate.
2. Spaţiul rural este, din punct de vedere ocupaţional, preponderent un
spaţiu de producţie, în care activităţile sectoarelor primare au o pondere destul de
ridicată din punct de vedere economic. Sectoarele producţiei agroalimentare
(culturi de câmp, pajişti, legumicultura, viticultură, pomicultură, creşterea
animalelor), silvicultură şi aici exploatarea pădurii, industrializarea lemnului,
mineritul, industria conexă agriculturi, industria casnică şi meşteşugurile deţin
pondere în cadrul activităţii generale din spaţiul rural
Mare parte din profesiunile practicate în spaţiul rural sunt profesiuni
practice, manuale, unele dintre acestea solicitând policalificare profesională, în
plus, prin natura activităţii, fenomenul de întrajutorare, de cooperare între săteni
este mult mai prezent comparativ cu spaţiul urban.
Populaţia ocupată în servicii, în activităţile sociale etc., este mai redusă ca
pondere, în timp, mare parte din populaţia care lucrează cu timp integral în
sectorul neproductiv depune o activitate productivă în agricultură şi alte sectoare in
timpul secundar, fie ajutând membrii de familie-agricultori, fie lucrând în micile
lor gospodării agricole în hobby-ferme. Este o caracteristică a populaţiei rurale de
a lucra Concomitent în sectoare agricole şi neagricole. De la profesor, învăţător,
medic, muncitor, funcţionar la preot, în mare parte, lucrează şi in gospodăria lor
proprie. Această pluriactivitate are consecinţe multiple asupra stării de spirit a
lumii rurale, inclusiv în ceea ce priveşte autoconsumul alimentar.
3. În spaţiul rural este predominantă proprietatea privată, familială,
comparativ cu zonele urban-industriale. De asemenea, în zonele rurale,
proprietatea publică şi privată a statului este mult mai restrânsă, reducându-se, de

61
regulă, la rezervaţii şi parcuri naţionale, terenuri limitrofe căilor de comunicaţii şi
reţelelor de transport, unele terenuri cu destinaţie specială.
Difuziunea proprietăţii private în spaţiul rural, dezvoltarea simţului
proprietăţii, au avut o serie de consecinţe pozitive asupra spiritului antreprenorial
al locuitorilor rurali, Din păcate, in fostele ţări socialiste din Estul Europei aceste
preocupări au dispărut la majoritatea locuitorilor satelor, având consecinţe nefaste
asupra stării de spirit gospodăresc şi asupra moralităţii populaţiei rurale.
4. Spaţiul rural, din punctul de vedere al densităţii populaţiei şi al mărimii
aşezămintelor umane, este mult mai aerisit, mai umanizat. Comunităţile rurale au
unele caracteristici specifice, în primul rând, raporturile interumane sunt mai bune,
iar participarea cetăţeanului la treburile publice este mai accentuată. Spaţiul rural
are o viaţă socială mai apropiată, locuitorii se cunosc între ei, din toate punctele de
vedere. De asemenea, cunoaşterea familiilor este foarte importantă. Nu de puţine
ori aprecierea tinerilor se face funcţie de modul de comportarea socială al
ascendenţilor, adică al părinţilor şi chiar al bunicilor.
5. Din punct de vedere peisagistic, spaţiul rural, prin structura sa naturală,
prin peisajul îngrijit şi aerisit, prin flora şi fauna sa, este incomparabil mai frumos
şi mai apreciat de mulţi locuitori. Aerul mai curat, liniştea cvasipermanentă, pacea
care guvernează majoritatea aşezămintelor rurale „curate" şi „aşezate" sunt alte
caracteristici ale climatului vieţii la ţară. A avea o reşedinţă la ţară acum nu mai
este considerat un moft ca în urmă cu unui sau două decenii. Acum tot mai mulţi
orăşeni ies. ..la sfârşit de săptămână din aglomeraţiile urbane, din zgomotul şi
smogul acestora. Un om care este intens solicitat prin meseria sa, prin activitatea
lui zilnică sau săptămânală, prin stresul acumulat, caută o oază de linişte pentru
sfârşitul zilei sau al săptămânii.
Aceste câteva caracteristici: liniştea, pacea, climatul, aerul curat, peisajul
liniştitor, de calm social nu pot fi cuantificate pentru a măsura calitatea habitatului
rural. Peisajul natural al ruralului constituie un patrimoniu inestimabil al
umanităţii.

62
 6. Viaţa în spaţiul rural, mai mult decât în oricare alt mediu social, este
aşezată pe o serie de norme emanate din experienţa de viaţă multiseculară, din
tradiţiile, obiceiurile şi cultura locală. Modul de viaţă rurală, tradiţiile şi
obiceiurile, formează laolaltă cultura populară locală sau regională. Tezaurul
acumulat timp îndelungat constituie, de asemenea, o caracteristică de mare atracţie
pentru viaţa la ţară, pentru petrecerea unei părţi din timpul liber la sat sau pentru
turismul rural. Din ce în ce mai mulţi „orăşeni" caută zonele frumoase de la ţară
pentru a petrece un week-end şi un concediu pentru un peisaj frumos, liniştit şi
curat şi pentru a trăi, împreună cu copiii, în gospodăriile rurale, pentru a cunoaşte
tradiţiile şi obiceiurile caracteristice localităţii şi regiunii.
Viaţa socială şi culturală, caracteristicile ruralului, reprezintă un patrimoniu
de neegalat al umanităţii, element care, alături de economie şi ecologie, dă
adevărata dimensiune şi valoare spaţiului rural.
Dezvoltarea agriculturii, creşterea randamentelor agricole şi a
productivităţii muncii în agricultură, a determinat eliberarea unei importante părţi
din populaţia agricolă şi ocuparea ei în activităţi industriale, de servicii, sociale,
etc. în ţările unde s-au aplicat politici de menţinere a populaţiei (devenită)
neagricolă în spaţiul rural s-au dezvoltat armonios o serie de activităţi neagricole,
de tip industrial sau de service. Dacă implantarea acestor activităţi s-a făcut fără
agresarea spaţiului rural, dacă activităţile neagricole s-au plasat în sfera ruralului,
s-a reuşit, în aceste cazuri, păstrarea autenticităţii acestuia.
7. Politica de dezvoltare a spaţiului in ţările vest-europene s-a axat pe
principiul continuităţii şi complementarităţii activităţilor agroalimentare.
Activităţile neagricole, în special cele industriale şi de service, s-au bazat pe
complementaritatea faţă de agricultură.
8. Pornind de la iniţiativa privată, statul a sprijinit prin politici regionale şi
rurale dezvoltarea activităţilor plasate în avalul şi în amontele agriculturii şi a celor
care prelucrează materii prime locale, în spaţiul rural s-au implantat întreprinderi
mici şi mijlocii care au angajat forţa de muncă din zonele rurale respective. Astfel,

63
segmentul de populaţie rurală angajată în activităţi neagricole are posibilitatea de a
lucra cu timp integral (full-time) în industrie sau service şi cu timp parţial (part-
time) în agricultură, în acelaşi timp, principiul integrării activităţilor
agroalimentare a constituit unul dintre pilonii politicilor rurale ale guvernelor vest-
europene. A fost stimulată prelucrarea produselor agricole in întreprinderi mici şi
mijlocii sau in cooperative de prelucrare locale sau regionale. Principiul după care
mai uşor şi mai economic se transportă produsul finit comparativ cu materia primă
agricolă a condus la extinderea investiţiilor, agroalimentare în localităţile rurale.
9. Acest tip de politică agricolă şi de industrie agroalimentară a atras după
sine extinderea reţelelor infrastructurale, a instituţiilor de învăţământ, social-
culturale, financiar bancare şi de credit. Cu alte cuvinte, au menţinut spaţiul agricol
in viaţă, 1-au fortificat, fără însă a atenta la ruralitatea sa, la caracteristica sa
fundamentală de viaţă la ţară.
10. Desigur, nu se pot fetişiza politicile rurale vest-europene. Şi ei au făcut
greşeli, pe care le cunosc şi le recunosc. Aşa se explică preocuparea ţărilor vest-
europene de a redacta o Cartă a spaţiului rural, un document juridic-cadru de
conservare a ruralităţii europene. De asemenea asistăm în prezent, în ţările şi în
zonele în care s-au făcut greşeli majore în exploatarea rurală, la discuţii cu privire
la fenomenul de dezurbanizare sau reruralizare. Se întâlnesc curente de idei realiste
care nu pot fi puse în practică, fie datorită restricţiilor financiare, fie, de cele mai
multe ori, din cauza imposibilităţii (pe termen scurt şi mediu) demontării
structurilor de ti urban-industrial existente în unele zone.
11. Conceptul de "revenire" la ruralul european sau românesc patriarhal
specific perioadelor antebelice sau interbelice nu mai este posibil, în primul rând
din motive tehnologice şi economice.
12. în fine considerăm că nu se poate pune semnul egalităţii între rural şi
rustic. Trebuie să acceptăm că şi în domeniul ruralului acţionează legea
progresului. Ori, această lege vine în contradicţie cu conceptul de rustic.
Considerăm că numai excentricii, cei care vor să fie în orice condiţii "originali"

64
caută cu orice preţ rusticul. Nu credem în rusticizarea ruralului, atât datorită
mutaţilor majore în economia de tip rural, practicată acum, cât şi datorită evoluţiei
(sau, pe alocuri, involuţiei) structurilor rurale.
Funcţiile spaţiului rural
Carta europeană a spaţiului rural, adoptată de către Consiliul Europei,
sintetizează diferitele funcţii ale spaţiului rural, menţionate mai sus, în trei mari
grupe: funcţia economica, funcţia ecologică şi funcţia socio-culturală.
l. Funcţia economică
„Funcţia economică a spaţiului rural, este considerată funcţia de bază,
primară, care are ca principal pilon, coloana vertebrală - agricultura. Alături de
agricultură, în conexiune cu aceasta ramură de bază (cum se obişnuia a se spune la
noi), în spaţiul rural se dezvoltă, se extind şi alte ramuri din aval şi amonte de
agricultură, precum silvicultura, industria, mineritul, meşteşugurile, etc.
Ţările semnatare ale Cartei europene a spaţiului rural se angajează „să
garanteze un sistem de producţie agricolă care să asigure:
1. necesarul de alimente al populaţiei;
2. garantarea unui nivel al venitului (profitului) agricultorilor şi al
familiilor lor apropiat şi comparabil cu a celorlalte profesiuni libere cu un nivel de
responsabilitate comparabil, păstrând o sursa de venit (profit) fundamental pentru
populaţia rurală;
3. protejarea mediului înconjurător şi asigurarea regenerării mijloacelor de
producţie ca solul şi apa freatică pentru generaţiile viitoare în spiritul unei
dezvoltări durabile.
Funcţia economică, aşa cum este definită de Carta europeană, are şi alte
funcţii dintre care amintim:
• producerea de materii prime reciclabile destinate industriei şi producţiei
de energie;
• să asigure nevoile întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, industriale,
artizanale sau comerciale şi de prestări de servicii;

65
 • să asigure o bază pentru recreaţie şi turism;
• conservarea resurselor genetice ca bază a agriculturii şi biotehnologiei.
După cum se poate vedea din prezentarea anterioară, funcţia economică, în
concepţie modernă, este de fapt, o funcţie complexă care cuprinde un număr mare
de activităţi (pluriactivităţi). Spaţiul rural nu mai este conceput ca o zonă
„eminamente" agricolă. Cu cit structura ruralului este mai diversificată, cu atât
implicaţiile sociale sunt mai favorabile: posibilităţi de plasare a for(ei de muncă,
stabilitatea populaţiei, menţinerea tineretului în spaţiul rural cu posibilităţi de a
lucra în ramuri neagricole, dar apropiate de agricultură, garantând astfel surse
diferite de venituri pentru populaţia rurală, complementaritate in folosirea forţei de
muncă, utilizarea timpului secundar (parţial) al salariaţilor în gospodăriile
(fermele) agricole privat-familiale etc."
2. Funcţia ecologică
„Este de notorietate faptul că industrializarea excesivă în unele regiuni
rurale, exploatarea rapace în unele zone miniere, intensificarea şi industrializarea
zootehniei, comasarea acestora în mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole
foarte reduse, chimizarea excesivă in cultura mare şi legumicultura, extinderea
necontrolată a turismului, exploatarea neraţională în unele perimetre silvice,
exploatarea agricolă şi forestieră fără protecţie antierozională şi multe alte
activităţi de acest gen au determinat apariţia şi intensificarea unora dintre cele mai
grave flagele ale lumii moderne: poluarea intensă a spaţiului rural, deteriorarea
peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a florei şi faunei şi stricarea
echilibrului ecologic In foarte multe ecosisteme ale spaţiului rural.
Reechilibrarea ecologică, revenirea la un anumit standard de ruralitate,
eliminarea fenomenelor negative amintite anterior, fac din funcţia econologică a
spaţiului rural un element important al ameliorării acestui spaţiu".
3. Funcţia social-economică
„Spaţiul rural, prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul
comunităţilor şi celor intercomunitare, este un spaţiu social. Dimensiunile relativ

66
reduse ale localităţilor, statornicirea unor raporturi deosebite între membrii
comunităţii, cunoaşterea reciprocă şi ierarhizarea socială sunt caracteristici ale
relaţiilor sociale din mediul rural. Spre deosebire de marile aglomeraţii urbane,
unde caracteristica esenţială a omului, în raport cu societatea este anonimatul, în
localităţile rurale toţi oamenii se cunosc între ei din toate punctele de vedere, în
acest cadru social, comportamentul omului-identitate al colectivităţii rurale este
total diferit de comportamentul omului-anonim din colectivităţile urbane. Cu totul
altele sunt regulile de comportament ale cetăţeanului rural faţă de cetăţeanul rural
faţă de cetăţeanul în general anonim urban. Responsabilitatea actelor
comportamentale este cu mult mai puternică in cazul colectivităţilor rurale, în sat
toţi localnicii se cunosc între ei de generaţii. Această cunoaştere incumbă norme
de care nu se respectă aceste norme sunt (auto) eliminaţi din colectivitate,
îngroşând, de regulă, rândul anonimilor din alte spaţii sociale, în acelaşi timp ",
asimilarea" celor noi veniţi în colectivităţile rurale (relativ) închise se produce
relativ greu şi numai după o îndelungată "testare". Referinţele comportamentale
din mediile originare, alături de dovada de loialitate şi comportamentul ireproşabil,
sunt factori care contribuie la asimilarea graduală. De asemenea orăşenizarea (nu
de puţine ori împrumuturile aşa—zise „culturale" din mahalaua orăşenească) a dus
la degradarea autenticului în cântec şi tradiţii. Imitaţia şi mixtura sunt grave
atentate la autenticitatea culturilor populare naţionale, regionale şi locale.
Considerăm că prin Carta europeană a spaţiului rural trebuia să se prevadă o
normă juridică care să instituie obligaţia tezaurizării culturii populare din diferite
zone şi regiuni încă neafectate de degradări ireparabile.
Din păcate, multe din elementele vieţii sociale şi culturale rurale descrise
mai sus s-au pierdut şi în mediul rural. Masivele mişcări ale populaţiei, migraţia
determinată de depopulare masive ale satului au „stricat" multe norme care păreau
definitiv statornicite.
Viaţa socială a localităţilor rurale este intim legată de viaţa spirituală,
culturală. Cultura tradiţională, obiceiurile, constituie un patrimoniu inconfundabil

67
al fiecărei localităţi, zone sau regiuni rurale. Chiar dacă unele tradiţii au dispărut ca
efect al "modernizării', al producţiei de serie mare, totuşi în spaţiul rural se menţin
încă tezaure de etnografie şi folclor, meşteşuguri care constituie o mare bogăţie. Se
fac mari eforturi în multe puncte din lume pentru a se reînvia sau realiza
preocupările tradiţionale în domeniul alimentar şi casnic. Multe comunităţi şi
popoare sunt mândre de tradiţiile lor. La multe manifestaţii locale sau naţionale
portul naţional, gastronomia sunt la mare cinste. De fapt, ceea ce are autenticitate
este tocmai cultura populara tradiţională, obiceiurile, folclorul şi etnografia."

68
 CAPITOLUL 2
SPAŢIUL RURAL ROMANESC73

2.1. Informaţii de bază

Cu o suprafaţă însumând 238.391 kilometri pătraţi, România se situează pe

locul 13, ca suprafaţă, în Europa, clasându-se intre Belarus şi Marea Britanic.
Localizată în partea de sud-est a Europei Centrale, România are ca vecini în nord şi
nord-est, Ucraina şi respectiv Moldova, în vest, Ungaria, în sud şi sud-vest
Bulgaria şi Iugoslavia. Graniţa de est de la Marea Neagră are o lungime de 194
kilometri.
Relieful României este foarte variat şi se compune din dealuri, platouri şi
câmpii concentrate în jurul munţilor Carpaţi la nord-vest, munţii Apuseni
adăpostesc Podişul Central Transilvănean, în est şi sud-est câmpiile Moldovei,
Munteniei şi Olteniei sunt predominante. Podişul Transilvaniei, împreună cu
dealurile, acoperă 36% din suprafaţa ţării, în timp ce munţii deţin 31% din
suprafaţa totală a României. Câmpiile reprezintă restul de 33% Vârful cu înălţimea
cea mai mare, 2544 m, este Muntele Moldoveanu.
Aproximativ 62% din teritoriul României este utilizat în agricultură, ar
28% reprezintă suprafaţa împădurită; 4% din suprafaţă este acoperită de ape şi
restul de 6% are diverse utilizări. Din teritoriul destinat agriculturii, 63% este teren
arabil, 23% păşuni permanente, 10% faneţe şi aproximativ 4% vii şi livezi.
Aproximativ 2/3 din suprafaţa agricolă este caracterizată de un sol propice
dezvoltării agriculturii, solurile fiind de tipul stepă, brun-roşcat de pădure sau mixt.
Pe de alta parte, zonele montane şi submontane au solul sărac, nefavorabil
dezvoltării culturilor agricole. Mare parte din aceste suprafeţe sunt utilizate ca
păşuni.

73
OECD, Evaluarea politicilor agricole - România, Centrul OECD pentru cooperare cu statele nemembre, Bucureşti,
2000.

69
 Clima diferă de la continentală în nord est, la temperată în sud-vest.
Temperatura medie variază de la 23° C în iulie la minus 30 C în ianuarie
Precipitaţiile medii anuale ating 637 milimetri, înregistrând valori minime pe
ţărmul Mării Negre (375 milimetri) şi valori maxime, peste 1000 milimetri, în
zonele montane, în ceea ce priveşte resursele naturale, România deţine zăcăminte
de petrol şi gaze naturale (la ambele resurse inregistrându-se o scădere
importantă), cărbune, minereuri feroase şi neferoase, bauxită, sare, lemn şi
valoroase izvoare de apă minerală.
La mijlocul anului 1998, populaţia României insuma 22,5 milioane
locuitori (locul 10 în Europa) cu o densitate medie a populaţiei de 94 de
locuitori/kilometru pătrat. Populaţia a inregistrat o creştere uşoară până în 1990,
după care a urmat o scădere de aproximativ 700 000 locuitori, datorită unei rate
anuale negative (0,2% pe an) şi emigrării. Speranţa medie de viaţă la naştere este
de 69 ani (65,2 pentru bărbaţi şi 73,0 pentru femei). Ponderea populaţiei urbane
reprezintă 55%, din care un procent de 31% locuieşte în oraşe mari, cu peste 100
000 locuitori (aici incluzându-se şi capitala cu un procent de 9%).
În ceea ce priveşte structura pe naţionalităţi a populaţiei, România dispune
de: naţionalitate română - 89%, naţionalitate maghiară 8,9%, romi 1,6%,
naţionalitate germană 0,4%, restul fiind alte etnii, precum ucrainenii, ruşii, turcii,
sârbii şi slovacii. Limba oficială este limba română, de sorginte latină. Religia
predominantă este creştin-ortodoxă (87%), aceasta fiind elementul de legătură cu
cultura est-europeană.2
Relieful României se desfăşoară pe trei trepte majore: Munţii Carpaţi,
Subcarpaţi, dealuri, podişuri şi câmpii (inclusiv luncile şi Delta Dunării).
Caracteristicile principale ale unităţilor de relief sunt proporţionalitatea
suprafeţelor (3 1% munţi, 36% dealuri şi podişuri, 33% câmpii şi lunci) şi
dispunerea concentrică şi sub formă de amfiteatru a treptelor majore de relief
Clima României este temperat continentală de tranziţie, cu influenţe
oceanice dinspre vest, mediteraneene dinspre sud-vest şi continental-excesive

70
dinspre nord-est.
Precipitaţiile medii anuale sunt variabile în funcţie de altitudine: 500 mm la
câmpie, 700 mm la deal şi 1200 mm la munte.
2.2. POTENŢIALUL SECTORULUI AGRO-ALIMENTAR
2.2.1. Agricultura
Structuri agricole şi silvice în mediul rural.
Structura de folosinţă a terenurilor agricole comparativ cu suprafaţa
agricolă totală este următoarea:
• terenuri arabile reprezintă 63 % din suprafaţa agricolă a ţării;
• plantaţii pomi-viticole reprezintă 4% din suprafaţa agricolă a ţării;
• plantaţii de viţă-de-vie reprezintă 1,9% din suprafaţa agricolă a ţării;
• pajişti naturale 33%.
Această structură nu a înregistrat modificări semnificative în perioada
1989-1998, cu excepţia reducerii suprafeţelor ocupate de livezi cu 24%.
În prezent, terenurile agricole aparţin în majoritate (84%) sectorului privat
şi în proporţie de 16% sectorului de stat.
Raportul cotelor regionale în Valoarea Adăugată Brută, 1993-1995
Tabelul nr. 2.1.
Specificare Primar/Secundar Primar/Secundar
1993 1994 1995 1993 1994 1995
ROMÂNIA 0,538 0,465 0,501 0,642 0,669 0,599
1. Nord-Est 0,874 0,627 0,703 1.019 0,876 0,822
2.Sud-Est 0,773 0,490 0,521 0,882 0,643 0,628
3. Sud 0,562 0,573 0,567 0,846 0,988 0,907
4.Sud-Est 0,477 0,626 0,560 0,688 1.190 0,852
S.Vest 0,587 0,610 0,586 0,769 0,810 0,666
6.Nord-Vest 0,634 0,606 0,645 0,649 0,770 0,686
7.Centru 0,458 0,394 0,486 0,668 0,663 0,671
S.Bucureşti 0,071 0,051 0,061 0,059 0,060 0,050

Sursa: calculat pe baza datelor din AS-RO 1994-98

71
 Urmare a disparităţilor sectoriale regionale, prezente atât la populaţia
activă ocupată cât şi la valoarea adăugată brută, există mari decalaje de
productivitate sectorială a muncii în sectorul primar. Nivelul minim se
înregistrează în regiunea Nord-Est (86,7 % din media naţională), iar cel maxim în
regiunea Vest (cu 27,7 % peste media naţională).
Decalaje regionale ale productivităţilor sectoriale ale muncii, 1993-1995
(România = 1)
Tabelul nr. 2.2.
Specificare Sector primar Sector secundar Sector terţiar
1993 1994 1995 1993 1994 1995 1993 1994 1995
ROMÂNIA 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000
1. Nord-Est 0,966 0,806 0,867 0,885 0,892 0,896 0,957 0,915 0,902
2.Sud-Est 1.161 0,875 0,951 1.059 1.103 1.116 0,911 1.014 0,976
S.Sud 1.021 1.062 1.018 1.088 0,997 1.016 1.069 1.041 0,928
4.Sud-Est 0,635 1.033 0,881 1.104 1.090 1.111 0,913 0,932 0,936
5.Vest 1.299 1.411 1.277 1.028 0,890 0,917 0,881 0,943 0,920
6.Nord-Vest 0,889 0,949 0,960 0,905 0,867 0,873 1.052 0,935 0,998
T.Centru 1.185 1.094 1.269 0,920 0,908 0,921 1.005 0,997 1.005
S.Bucureşti 1.252 1.239 1.035 1.018 1.220 1.146 1.110 1.130 1.237
Sursa: calculat pe baza datelor din AS-RO 1994-98

În raport cu ponderea populaţiei rurale şi densitatea demografică,

potenţialul agricol al României este destul de mare. În profil regional, se
înregistrează niveluri foarte diferite ale înzestrării funciare cu teren agricol. Astfel,
faţă de media naţională de 0,65 ha/loc. (1996), maximul de înzestrare funciară pe
locuitor se situează în Regiunea Vest (0,94 ha/loc.) şi minimul în Regiunea Nord-
Est (0,56).
Înzestrarea funciară pe persoană ocupată agricol este de circa 4 ha, cu
diferenţe regionale sensibile, iar tendinţa este de uşoară creştere.
Distribuţia folosinţelor agricole pe regiuni statistice este diferenţiată în
raport cu condiţiile de relief, cu caracteristicile pedo-climatice şi de pretabilitate la

72
culturi. Pe ansamblu, structura de calitate terenurilor agricole arata ca numai 25%
prezintă un potenţial productiv bun şi foarte bun.
Ponderea ridicata a suprafeţelor agricole situează România pe un nivel
mediu în Europa. Oferind informaţii despre potenţialul de producţie agricolă,
analiza raportului dintre categoriile de folosinţa ale suprafeţei agricole şi populaţie
are o semnificaţie deosebita, în anul 1996 conform statisticilor FAO în România pe
flecare locuitor revin 0.44 ha teren cultivat şi 0.41 ha teren arabil. Comparativ cu
tarile vecine, resursele de pământ ale României sunt mai scăzute.
De menţionat că solurile se află într-un proces de degradare continua.
Pentru România problema ameliorărilor funciare a fost şi este deosebit de acuta
deoarece terenurile agricole sunt afectate de diverşi factori limitativi ai capacităţii
productive: seceta frecventă, eroziunea solului prin apa, exces frecvent de apa în
sol, compactarea solului datorita lucrărilor executate necorespunzător.
Structura exploataţiilor agricole
După statutul juridic al exploataţiilor agricole exista doua sectoare: sectorul
privat şi sectorul de stat.
Sectorul privat, gestionează (în anul 1998) o suprafaţa agricolă de 12342
mii ha, sub forma a trei tipuri de exploataţii agricole.
• gospodării individuale în număr de cea. 3,9 milioane în care se lucrează
mai mult de trei sferturi din pământul aflat în proprietate privata (9182 mii ha), cu
o suprafaţa medie de 2,3 ha;
• asociaţii familiale (fără personalitate juridică) în număr de 7175 având o
suprafaţa medie de 132 ha şi care gestionează 950 mii ha;
• societăţi agricole (cu personalitate juridică) în număr de 3578 cu o
suprafaţa medie de 435 ha şi care au în exploatare 1558 mii ha.
În prezent, 84,9% din terenul agricol şi 83,2% din terenul arabil sunt în
proprietate privata. Aplicarea Legii fondului funciar s-a efectuat insa cu întârziere
astfel ca la aceasta data nu este încheiat procesul de acordare a titlurilor de
proprietate aşa cum este redat în tabelele privind: situaţia aplicării Legii fondului

73
funciar.
Stadiul aplicării legii fondului funciar la data de 30.11.1999
Suprafaţa totala ce trebuie pusa în posesie Ha 9.366.806
Suprafaţa totala care a fost pusa în posesie Ha 7.998.301
Procent 85,4%
Număr total persoane de pus în posesie 4.696.280
Număr total persoane puse în posesie cu
procese verbale 3.847.118
Procent 81,9%
Titluri de proprietate de eliberat 4.329.973
Titluri de proprietate eliberate 3.349.273
Procent 77,4%
Titluri de proprietate în curs de completare 36.036
Suprafaţa solicitată de acţionari pentru validare Ha 701.088
Număr acţionari 260.678
Suprafaţa aprobată după validare acţionarilor Ha 633.656
Număr acţionari 247.910
Decizii eliberate acţionarilor 217.406
Suprafaţa Ha 590.564
Total titluri de proprietate (la zi) 3.343.288 77,17 %
Titluri de proprietate de eliberat 430.882

Situaţia emiterii titlurilor de proprietate în perioada martie 1999 -

noiembrie 1999
Tabelul nr. 2.3.

Număr de titluri de proprietate

Anul % din totalul de eliberat
emise anual
1991 25.963 0,60
1992 81.870 1,88
1993 592.564 13,68
1994 857.551 19,80
1995 843.085 19,46
1996 439.992 10,16
1997 188.174 4,34
1998 188.245 4,35
1999 125.934 2,90
Aplicarea Legii fondului funciar a avut efecte pozitive prin faptul că s-a
extins proprietatea privată, dispariţia structurilor cooperatiste de tip comunist

74
neeficiente, diversificarea structurilor de organizare şi conexiunile la circuitele
pieţii.
Efectele negative sunt: fărâmiţarea exploataţiilor agricole, necorelarea
aplicării Legii fondului funciar cu apariţia pieţei funciare, aceasta a apărut cu
întârziere, în anul 1998 (Legea 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor);
neasigurarea odată cu dreptul de proprietate asupra terenurilor şi a mijloacelor
adecvate pentru efectuarea lucrărilor agricole.
Legea 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în
agricultură a stimulat înfiinţarea de asociaţii agricole fără personalitate juridică şi a
creat un nou tip de cooperaţie primară la nivelul producţiei (societăţi agricole cu
personalitate juridică) care nu are însă o evoluţie pozitivă nici din punct de vedere
al numărului şi nici din punct de vedere al suprafeţelor exploatate în comun.
Aceste date confirmă gradul ridicat de fărâmiţare a terenului agricol privat,
cu implicaţii nefavorabile asupra utilizării eficiente a resurselor funciare şi a
activelor productive.
Se poate remarca ponderea însemnată (72 %) a exploataţiilor de
subzistenta, cu dimensiuni mai mici de 3 ha şi ponderea extrem de redusa (0.3%) a
exploataţiilor cu suprafaţa mai mare de 10 ha.
În perioada 1993-1998 se remarca o uşoară tendinţă de concentrare a
terenurilor în gospodăriile individuale. Intre regiuni există mari disparităţi privind
structura pe clase de mărime a exploataţiilor individuale.
Din numărul total de proprietari, aproximativ 40-45% nu se află în
proximitatea proprietăţii, mulţi fiind locuitori urbani iar alţii având domiciliul în
alte localităţi decât unde este situat terenul. Acest fapt revendica fluidizarea pieţei
funciare şi dezvoltarea sistemului asociativ.
Daca în ţările vest-europene sistemul cooperatist se află situat în aval şi
amonte de Producţia agricolă, în România el este prezent mai ales în sectorul
productiv. Comportamentul asociativ al actualilor proprietari este generat de
gradul redus de dotare tehnică a exploataţiilor individuale, capacitatea redusă de

75
muncă, determinata de vârstă înaintată a proprietarilor de pământ şi de starea
precara de sănătate, incapacitatea managerială.
Suprafaţa medie a societăţilor agricole cu personalitate juridică şi a
asociaţiilor familiale raportate la media naţionala prezintă de asemenea variaţii
foarte mari. Există o diferenţă foarte mare intre suprafaţa medie (2.3 ha) a
exploataţiilor individuale din România şi suprafaţa medie a exploataţiilor Uniunii
Europene (16,6 ha).
In România se impun o serie de politici structurale cu doua ţinte: una
adresată producătorilor care optează pentru activităţi neagricole şi alta adresată
celor care au nevoie de ajutor pentru a-şi exercita ocupaţia agricolă în condiţii de
rentabilitate.
Evoluţia exploataţiilor agricole private
Tabelul nr. 2.4.
Anul
Specificare UM
1994 1995 1996 1997 1998 1999
Suprafaţa agricolă
aflată în exploatarea
sectorului privat mii ha 11.212 11.381 11.539 11.612 11.690 11.921
A. Societăţi agricole cu personalitate juridică
1. Număr mii 3.970 3.973 3.759 3.913 3.578 3.525
2.Suprafaţa agricolă mii ha 1.770 1.732 1.751 1.715 1.588 1.463
3. Suprafaţa medie ha 446 436 466 438 435 415
B. Asociaţii simple
1. Număr mii 13.741 15.915 15.107 9.489 7.175 6.082
2.Suprafaţa agricolă mii ha 1.537 1.596 1.440 1.000 950 879
3. Suprafaţa medie ha 112 100 95 105 132 145
C Gospodării individuale
1. Număr mii 3.578 3.597 3.626 3.973 3.946 4.097
2.Suprafaţa agricolă mii ha 7.905 8.053 8.348 8.897 9.182 9.579
3. Suprafaţa medie ha 2,21 2,24 2,30 2,24 2,33 2,34
Situaţia la 30 VI. 1999
Sectorul public este reprezentat prin societăţile comerciale agricole cu
capital majoritar de stat care administrau (in 1997) o suprafaţa de 1652 mii ha

76
teren agricol. Suprafaţa medie ce revine pe o societate comerciala este de 3370 ha
teren agricol.
În ceea ce priveşte societăţile comerciale agricole cu capital majoritar de
stat (constituite în baza Legilor 15 şi 31/1990) în marea majoritate nu s-au adaptat
noilor cerinţe ale economiei de piaţă fapt ce a determinat ca multe din acestea să
fie lichidate (complexe de porci şi păsări), o parte au fost privatizate, iar cele cu
profil agricol (foste IAS-uri) sunt într-o situaţie financiară precară în marea
majoritate urmând ca în acest an să se stabilească privatizarea şi modul de
funcţionare a acestora.
Structura producţiei agricole
Suprafeţele cultivate cu cereale boabe deţin cele mai mari ponderi (66 %).
Restul suprafeţelor sunt ocupate cu plante de nutreţ (14 %) şi plante tehnice (13
%). împreună, aceste grupe ocupă 93 % din întreaga suprafaţă cultivată. Aceasta
reflectă slaba diversificare a culturilor agricole practicate, ceea ce impune măsuri
pentru lărgirea paletei culturilor agricole, îndeosebi a celor care valorifică
condiţiile locale şi care încorporează un grad sporit de tehnicitate.
În producţia vegetală s-a manifestat o tendinţă generală de reducere a
randamentelor medii şi a producţiilor totale.
Producţiile medii sunt modeste sau chiar foarte mici la aproape toate
culturile, în principal ca urmare a apelului foarte redus la factori de producţie
sporitori de randamente.
Caracterul preponderent cerealier al structurii de producţie reprezintă un
aspect negativ al agriculturii româneşti. Ponderea suprafeţelor ocupate de cereale
în toate regiunile este ridicată, chiar dacă acestea nu dispun de condiţii agro-
pedoclimatice favorabile pentru cultivarea speciilor respective.
O analiză de ansamblu a actualei structuri a producţiei vegetale pune în
evidenţă o serie de "carenţe" de ordin agrotehnic şi economic, ce creează puternice
distorsiuni între cererea şi oferta de produse agricole.
Comparativ cu ţările Uniunii Europene, suprafaţa cultivată cu cereale în

77
România este relativ mare, explicabilă prin faptul că se poate realiza şi cu alocări
reduse de mijloace tehnice şi de forţă de muncă şi prin tradiţia în cultura
cerealelor.
Randamentele obţinute la hectar, sunt, în general, de 2-3 ori mai mici
raportat la ţările vest europene dezvoltate, însă sunt apropiate ca valoare de cele
obţinute în ţările vecine.
Toate aspectele structurale şi tehnice prezentate conferă agriculturii
româneşti un caracter extensiv, de subzistenţă.
Producţia de cereale are oscilaţii în funcţie de condiţiile climatice, fiind
influenţată şi de resursele financiare ale producătorilor agricoli la înfiinţarea
culturilor.
Suprafeţele ocupate cu cereale au oscilat la unele culturi cum sunt grâul şi
orzul, aceasta din cauza problemelor care sunt în perioada semănatului cu arăturile
după culturile de toamnă, insuficienţa tractoarelor pentru această lucrare,
decapitalizarea producătorilor agricoli, condiţiile climatice. Cu toate aceste
greutăţi în funcţie de condiţiile climatice ce remarcă realizarea în anul 1997, a unei
producţii record de cereale 22,1 mii tone fizic la recoltare, respectiv 20,1 milioane
tone la indici de calitate şi a unui an excepţional pentru porumb 12,68 milioane
tone - fizic şi respectiv 11,2 milioane tone la indici de calitate. Producţii deosebite
s-au obţinut şi la grâu în anii 1995 - 7709 mii tone şi în 1997 - 7185 mii tone. Din
analiza producţiei de cereale se constată că în anii favorabili s-au obţinut producţii
corespunzătoare peste nevoile de consum ale ţării cu excedente pentru export.
Suprafeţele cultivate cu grâu şi orz au tendinţe de scădere datorită valorificării
necorespunzătoare atât ca preţ cât şi a cererii diminuate. Producţiile medii au
oscilat numai în funcţie de condiţiile climatice deoarece îngrăşămintele chimice au
fost alocate în cantităţi insuficiente în toată această perioadă. Analizând modul
cum s-a asigurat consumul intern se desprinde faptul că au fost ani cu excedent de
grâu şi ani când s-au efectuat şi importuri.
Cultivarea de floarea-soarelui în ultimii ani a cunoscut o creştere

78
semnificativă ca suprafaţă şi producţie totală, depăşind prognozele. Această
situaţie s-a creat datorita faptului ca fabricile de ulei au realizat o colaborare
corespunzătoare cu producătorii de seminţe de floarea soarelui - valorificarea
rapida şi plata la timp a producţiei, fapt ce a condus la exportul atât de ulei cât şi de
seminţe de floarea soarelui.
In ultimii ani se constată o creştere a suprafeţei cultivată cu răpită pentru
ulei.
Cultura de soia a fost mai greu acceptata de producătorii agricoli din cauza
tehnologiei deosebite.
Cultura de sfecla de zahăr a înregistrat an de an regrese prin reducerea
suprafeţei cultivate şi a producţiei obţinute. Reducerea drastica a suprafeţei
cultivate cu sfecla de zahăr s-a manifestat din lipsa de colaborare şi susţinere a
cultivatorilor de sfecla care au fost decapitalizati, privatizările fabricilor de zahăr
s-au făcut cu întârziere şi susţinerea insuficienta a acestei culturi cu subvenţii de la
buget.
Cultura de cartofi în ultima perioada a satisfăcuţi necesarul de consum,
asigurând piaţa la preturi accesibile. Producţia de cartofi în anul 1998 a fost de
3.303.mii tone.
Legumele sunt asigurate pentru perioada de sezon dar în perioadele de
extra sezon sunt deficitare, necesitând importuri. Pentru aceasta cultura se constata
ca industria conservelor de legume s-a redus, ca urmare a costurilor ridicate
comparativ cu produsele din import. Producţia totala de legume din anul 1998 a
fost de 2.618. mii tone.
Viticultura este într-un proces de transformare din păcate cu influenţe
negative asupra calităţii - extinderea nepermisă a suprafeţelor hibride în
detrimentul plantaţiilor nobile. Cantitatea totala de vin produsa în 1998 a fost de
5.002 mii hl.
Pomicultura. Suprafaţa ocupată cu pomi şi alte specii pentru fructe şi
Producţia totala au evoluat în funcţie de condiţiile climatice. Suprafaţa ocupată de

79
plantaţiile pomicole a fost relativ constanta în perioada 1990 - 1994, înregistrând o
scădere notabila în 1996, ca urmare a defrişării unor livezi la care durata de
exploatare a ajuns la limita. Se constata că o mare parte din plantaţiile pomicole
sunt îmbătrânite şi ca producţia de material săditor a scăzut cu 20 %, fata de anul
1990. Producţia totală de fructe din 1998 a fost de 1.022 mii tone. Formarea şi
întreţinerea livezilor cu un efort investiţional mare, pe care agricultorii privaţi nu
le pot face fără susţinere cu credite avantajoase.
Trebuie remarcat că producţia vegetală înregistrează mari variaţii de la an
la an, atât sub aspect cantitativ cat şi calitativ.
Structura producţiei animaliere
Comparativ cu anul 1989, în anul 1998 s-a înregistrat o reducere
considerabilă a efectivelor de animale: cu 48% la bovine, 44% la păsări, 36% la
porcine şi 27% la ovine. Numai cabalinele au înregistrat o sporire a efectivelor cu
23%. Reducerea s-a manifestat şi la efectivele matca, tendinţă deosebit de
îngrijorătoare. Diminuarea lor sub nivelul actual, care reprezintă un minim
tehnologic, poate conduce la compromiterea fondului genetic în zootehnie.
In sectorul creşterii animalelor, rezultatele din perioada 1989- 1998
prezintă o evoluţie fluctuantă, diferenţiată de la un produs la altul şi deseori de la
un an la altul.
Producţiile medii obţinute în zootehnie sunt departe de progresul genetic şi
tehnologic înregistrat pe plan vest-european. Comparativ cu tarile membre ale UE,
aproape la toate speciile şi categoriile de animale randamentele medii sunt
inferioare
Intre România şi tarile UE exista decalaje marcante care releva necesitatea
unor măsuri radicale privind ameliorarea şi furajarea animalelor. Daca producţiile
medii obţinute în tarile Uniunii Europene au ţinut ritmul progresului genetic şi
tehnologic, nu acelaşi lucru se poate spune despre România.
Evoluţia efectivelor de bovine şi a producţiei acestei specii sunt redate în
tabelele şi graficele ce urmează. Din datele statistice rezultă că în anii 1990 - 1994

80
scăderile au fost marcate de distrugerea unităţilor CAP şi tăierile masive de bovine
de la aceste unităţi, fără sa fie luate masuri de stopare a acestora. Preluările la
gospodăriile populaţiei nu s-au efectuat deoarece acestea nu aveau nici capacităţi
de cazare şi nici furajele necesare. O alta cauza a scăderii efectivelor de bovine
este şi situaţia dramatica a stării de sănătate a acestora la finele anului 1989 -
majoritatea animalelor erau tarate, neproductive, bolnave de tuberculoza şi
leucoza. în acest sector (CAP) se înregistrau producţii de lapte şi carne printre cele
mai mici din Europa şi din lume (sub l 800 litri lapte/vaca) dar multe unităţi erau
sub l 000 litri).
Tăierile pentru came care se efectuau reprezentau tăieri de necesitate în
proporţie de peste 60 % la greutăţi sub 250 kg. Lucrărilor 1989 efectivele de vaci şi
juninci s-au menţinut la un nivel acceptabil, care corelat cu o îngrijire
corespunzătoare în gospodăriile populaţiei a condus la creşterea producţiei medii
cu mult peste producţiile din unităţile CAP. Aceasta situaţie a condus la asigurarea
în buna parte în ultimii ani a necesarului de lapte şi produse din lapte. Dezvoltarea
sectorului bovin se va face prin creşterea producţiilor medii de lapte şi a greutăţii
medii de taiere, aceasta efectuându-se în ferme specializate de dimensiuni mici şi
mijlocii .
Cauzele care au determinat scăderea efectivelor de porcine se datoresc în
special problemelor cu care s-au confruntat marile complexe de creştere şi
îngrăşare a porcilor ).
Acestea fiind proprietate de stat, preturile de livrare nu au fost liberalizate
mulţi ani, acestea fiind menţinute sub costurile de producţie - nesusţinere financiar
— s-au decapitalizat şi au condus la falimentarea multor unităţi. Neadaptarea la
condiţiile economiei de piaţa - la cererea pieţei, a determinat, ca în concurenta cu
preţul cărnii obţinut de sectorul particular şi cu importul de carne la preturi
subvenţionate de tarile de origine, sa se ajungă la situaţia de ineficientă în
majoritatea unităţilor de profil. Lucrărilor anul 1996, s-a trecut la privatizarea sau
lichidarea unităţilor de creştere şi îngrăşare a porcilor. Creşterea şi îngrăşarea

81
porcilor în unităţi mari industriale presupune o piaţa sigura, un management
competitiv şi găsirea de soluţii economice viabile care sa poată concura creşterea
porcilor în gospodăriile populaţiei. Complexele industriale de creştere a porcilor
trebuie să se transforme în furnizori de tineret de reproducţie şi de purcei pentru
îngrăşare pentru gospodăriile populaţiei şi pentru fermele mici şi mijlocii. Aceste
complexe cu probleme de poluare, de întreţinere şi reparaţii a utilajelor şi
adăposturilor, cu suprastructura administrativa supradimensionata, cu cheltuieli
mari de aprovizionare şi cu probleme financiare deosebite în condiţiile în care se
utilizează munca salariată nu vor putea deveni competitive în condiţiile aderării
României la U.E. fără investiţii majore.
Evoluţia efectivelor de ovine şi caprine în perioada analizata a avut
permanent o tendinţă de scădere, dar cu specificarea ca scăderea dramatica a fost
până în anul 1994, dar şi lucrărilor aceasta data scăderea efectivelor a continuat.
Cauza scăderii efectivelor la ovine este în principal în primii ani aceeaşi ca şi la
specia bovine. Tăierile pentru carne şi exportul de ovine vii fără nici o restricţie a
condus la aceasta situaţie. Sectorul particular şi-a menţinut efectivele în special
pentru producţia de lapte şi came, deoarece producţia de lână nu a fost valorificată
la timp şi preţurile obţinute nu satisfac crescătorii.
Evoluţia efectivelor şi producţiei avicole în ultimii 10 ani se încadrează ca
şi celelalte specii intr-o scădere dramatica a efectivelor până în 1996, care a
continuat şi lucrărilor 1997, dar lucrărilor ce în aceasta perioada s-au luat masuri
de lichidare a unităţilor neprofitabile, în ultima perioadă se constată o redresare a
situaţiei funcţie şi de cererea pieţei pentru produsele avicole
Scăderea efectivelor de păsări s-a produs în complexele industriale, cauza
fiind ca şi la specia porcine neadaptarea la cerinţele pieţei, managementul
defectuos, neprivatizarea la timp, menţinerea preturilor la comanda autorităţilor,
decapitalizarea unităţilor, creşterea costurilor inputurilor liberalizate, importul de
produse avicole la preturi mai mici decât cele obţinute în complexe. Din anul
1997, s-a trecut la privatizarea complexelor de păsări şi la lichidarea celor cu

82
pierderi ridicate.
Analizând situaţia pentru toate speciile de a.nimale, lucrărilor modul cum
s-a desfăşurat distrugerea efectivelor lucrărilor anul 1991, aceasta a avut şi o notă
intenţionată pentru a se ajunge la o penurie accentuata de produse agroalimentare
pentru a se demonstra ulterior ca proprietatea privata nu este compatibila în
România, aceasta este valabil şi atunci când s-a efectuat aplicarea Legii fondului
funciar, fără să se acorde şi mijloace mecanice pentru efectuarea lucrărilor
agricole. S-a crezut ca sectorul particular nu va asigura necesarul pentru siguranţa
alimentară a populaţiei şi se vor putea restaura din nou vechile structuri.
2.2.2. Capitalul
Mijloacele de producţie
Analiza situaţiei privatizării şi lichidării societăţilor comerciale din
agricultura şi industria alimentară, precum şi structurii acţionariatului acestora
dezvăluie faptul ca societăţile comerciale care deţin în administrare terenuri
agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apa sunt cele care au fost
privatizate în cea mai mica măsură (20 din 547, respectiv 3,66%).
Stadiul procesului de privatizare în anul 1999
Tabelul nr. 2.5.

In lichidare In lichidare
Specificare Nr. Privatizate
juridică administrativă
Total SC 3410 2155 225 20
Agricultura, din care: 2970 1887 196 18
SC agricole (IAS) 547 20 51 2
Avicole 56 16 24 6
Suine 54 17 26 0
Servicii în agricultură 1813 1609 45 2
Comerţ cu cereale 71 46 4 0
Alte activităţi 429 179 46 8

Legea nr. 219/1998 privind regimul concesionarii şi Ordonanţa de Urgenţă

a Guvernului nr. 1987 1999, privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin

83
în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apa,
sunt menite sa asigure restructurarea şi privatizarea sectorului de stat din
agricultura într-un ritm accelerat.
Capitalul financiar
Programul ASAL (Agriculture Sector Adj'isîment Loan) - 350
milioane USD.
Principalul împrumut acordat României este cel prin programul ASAL,
destinat redresării sectorului agricol.
Prima tranşă, a reprezentat echivalentul a 200 milioane USD şi a fost
acordata la 2 septembrie 1997. 4Cea de-a doua transa, de 150 milioane USD care
se aşteaptă a fi acordată până. la 31 iunie 1999 a fost mutată pentru anul 2000.
Pentru a putea beneficia de acest împrumut, România trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii convenite prin programul ASAL. Majoritatea
acestora au fost îndeplinite; exista însă unele întârzieri în ceea ce priveşte:
programul de privatizare, regimul comerţului cu produse agro-alimentare,
funcţionarea pieţei funciare şi politica taxelor vamale.
Obiectivele programului ASAL sunt: promovarea masurilor destinate
sprijinirii tranziţiei la economia de piaţa şi folosirii mai eficiente a resurselor;
privatizarea unei mari părţi a capacităţilor de producţie din agricultura;
liberalizarea preturilor şi sporirea posibilităţilor sectorului privat pentru realizarea
de investiţii, acţiuni de susţinere a producţiei şi comerţului în conformitate cu
dezvoltarea avantajului comparativ al României.
2.2.3. Industria alimentară
Producţia de bunuri alimentare dispune de un semnificativ potenţial de
dezvoltare asigurat, in
• principal, de diversitatea materiilor prime de origine vegetala şi animala,
capacităţile de producţie instalate şi resursele umane existente.
Activitatea în industria alimentară este organizată în 10 subramuri
principale, cunoscând lucrărilor anul 1990 o creştere substanţială a numărului de

84
agenţi economici, îndeosebi a celor priwţi. Astfel, la finele anului 1997 au fost
înregistraţi 17069 agenţi economici, cărora li s-au eliberat 244 S221icente de
producţie.
Numărul agenţilor economici în anul l 997 a crescut cu 5676 fata de anul l
996, iar numărul licenţelor cu 9115.
In paralel cu societăţile comerciale de profil din industria alimentara, mai
funcţionează în complexele de creştere şi îngrăşare a porcilor un număr de 4?
abatoare, la unităţile avicole un număr de 53 abatoare, care fac obiectul
restructurării. De asemenea, la societăţile comerciale agricole cu capital majoritar
de stat (foste IAS) exista capacităţi de producţie, condiţionare, învechire şi
îmbuteliere a vinului, producţie de şampanie, coniac, ţuica şi rachiuri naturale,
brânzeturi şi produse lactate.
De remarcat ca foarte puţine capacităţi de industrie alimentară au putut sa
beneficieze în perioada 1993 - 1998 de fondurile de modernizare acordate de
Fondul Proprietăţii de Stat.
În prezent nu există o statistică referitoare la gradul de uzură al
capacităţilor de producţie din industria alimentară, deoarece lucrărilor 1990 peste
65% din acestea au trecut în proprietate privata, fără a mai exista obligativitatea
raportării a situaţiei amortizării acestora sau retehnologizărilor. Din procentul celor
ramase în proprietatea statului marea lor majoritate datează din perioada anilor
1975- 1980.
Lucrărilor 1990 a crescut continuu ponderea agenţilor privaţi, aceştia
ajungând sa deţină un procent însemnat în producţia din unele subramuri ale
industriei alimentare, în industria uleiului, ponderea agenţilor privaţi este de 82%,
în industria de morărit şi panificaţie de 68%, în industria biscuiţilor de 53%, în
industria laptelui 62%, în industria cărnii şi preparatelor de carne 71%, în industria
berii peste 75% etc .

85
 Capacităţile de producţie existente în industria alimentară în anul 1999
Tabelul nr. 2.6
Sector Sector
Industria UM Total
privat stat
Mii
Industria cărnii 5.023 2.681,2 2.341,8
tone
Industria laptelui - Lapte şi
Mii hl 13.328 8.310 5.018
produse lactate proaspete -
mii tone 333 207 126
Brânzeturi, unt, lapte praf
Industria peştelui mii tone 38,2 11,3 26,9
Industria morărit şi panificaţie mii tone 15.563,4 13.014,2 2.549,2
Industria zahărului şi produselor mii tone 232,2 161,5 69,8
zaharoase
Industria uleiurilor comestibile mii hl 1.847,8 1.458,4 389,4
Industria conservelor din legume şi mii tone 306,3 56,3 250
fîtfcte - Conserve - Băuturi răcoritoare mii hl 14.267,1 11.238,1 3.029

Industria prelucrării vinului mii hl 2.386,2 748,9 1.637,3

Industria berii mii hl 15.997 12.364,4 3.632,6

Procesul de privatizare a societăţilor comerciale din industria alimentară, a

fost mai alert decât cel al societăţilor comerciale agricole.

Situaţia privatizării în industria alimentară

Tabelul nr. 2.7
Total societăţi
Societăţi privatizate (cumulat)
Industria privatizate la
31.12.1999 31/12/96 31/12/9 31/12/98 31/08/99
807 144 181 206 266
Industria cărnii 69 12 15 16 26
Industria laptelui 108 23 24 26 35
Industria peştelui 11 1 1 1 1

86
Industria
morărit şi 229 45 55 58 71
panificaţie

Industria
zahărului şi 55 7 11 16 21
produse
zaharoase
Industria uleiului 52 10 12 15 15
Industria 17 1 2 6 8
Industria vinului 78 6 13 17 42
Industria berii 148 30 38 40 40
Industria prestări
servicii 40 9 10 11 10

Anul 1997 a însemnat pentru industria alimentară romanească un pas

hotărâtor în crearea unui autentic mediu concuretial şi adaptarea legislaţiei de
funcţionare a acestei industrii la condiţiile de piaţa şi concurenta, mai ales prin
adoptarea unor reglementari de import a produselor agroalimentare şi aderarea la
CEFTA.
In ansamblul ei, producţia realizată în anul 1997 se înscrie în traiectoria
trendului descendent caracteristic ultimilor arii? Principalele cauze care au
determinat acest fenomen sunt:
• reducerea ofertei de materii prime la unele grupe de produse alimentare,
cum sunt: zahăr rafinat, conserv&vde legume, conserve din fructe, pasta
J«K*
de tomate, carne şi preparate din carne, peste şi produse din peşte;
• intrarea pe piaţa romanească a unor produse de import, la concurenţa cu
produsele din producţia internă - zahăr, paste făinoase, ulei rafinat, pasta de
tomate, lapte praf, conserve din legume şi fructe, brânzeturi, preparate din carne -
în condiţiile reducerii la 50% în medie a taxelor vamale la importul produselor
alimentare şi a perpetuării unui ritm lent în desfăşurarea proceselor de ajustare

87
sistemică şi structurala a societăţilor comerciale din sectorul de stat;
• liberalizarea preţurilor şi eliminarea totală a subvenţiilor de consuni - la
pâine şi produse de panificaţie, lapte de consum şi produse lactate proaspete, unt,
lapte praf, carne tăiată de porc şi pasare - au condus la diminuarea cererii solvabile.
Pe subramuri, structura industriei alimentare, în anul 1997, se prezintă
lucrărilor cum urmează:
Industria cărnii
Deţine 14% din volumul industriei alimentare.
Numărul agenţilor economici care desfăşoară activităţi în domeniu a
cunoscut o creştere permanentă, în prezent acesta fiind de circa 4000.
Peste 71% din producţie se realizează în sectorul privat, în timp ce în
sectorul de stat acesta a înregistrat o scădere substanţială.
Producţia realizată în l 997 a fost de 445 mii tone, gradul de utilizare a
capacităţii fiind de doar 31% (1457 mii tone), la preparate din carne, 107 mii tone
faţă de 331 mii tone (32%) şi la conserve şi semiconserve de carne, 13 mii tone
faţă de 73 mii tone capacitate (16%).
Gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în sectorul de stat este sub
20%.
Capacităţile de producţie ale societăţilor comerciale cu capital de stat au o
vechime de 20-25 de ani, dotate în principal cu instalaţii indigene, ale căror
tehnicitate şi fiabilitate sunt scăzute, fapt ce a condus la obţinerea unor randamente
scăzute, costuri ridicate şi realizarea unor produse necompetitive.
Industria laptelui
Numărul agenţilor economici care desfăşoară activităţi în domeniul a
crescut, în prezent fiind de 500.
Producţia fizică realizată în anul 1997 este de : lapte consum - 2734 mii hl;
produse lactate proaspete - 1393 mii hl; unt - 9812 tone; brânzeturi - 45288 tone;
lapte praf- 10683 tone.
Aceasta producţie exprimata în lapte materie prima reprezintă l l , 5%

88
mil.hl, faţă de capacitate instalata de 28,0 mil.hl de lapte (41%).
In ceea ce priveşte activitatea de retehnologizare şi investiţii în industria
laptelui, acestea au cunoscut o creştere de 13% fata de anul 1996, în principal prin
dotare cu: linii pentru fabricarea prin extrudare a îngheţatei, pentru freezarea şi
ambalarea acesteia; instalaţi pentru pasteurizarea şi îmbutelierea laptelui; utilaje şi
echipamente pentru producerea brânzeturilor proaspete şi fermentate şi ambalarea
acestora sub vid.
Industria de panificaţie şi morarii
Numărul agenţilor economici producători de produse de morărit,
panificaţie şi făinoase a crescut an de an, în prezent atingând aproape 5000, din
care 75 cu tradiţie şi de mare capacitate şi peste 4900 de societăţi mici cu capital
privat.
Producţia fizica realizata în anul 1997: măciniş de grâu - 261 l mii tone;
măciniş de porumb - 50 mii tone; panificaţie - 2410 mii tone; paste făinoase - 47
mii tone; biscuiţi - 68 mii tone.
Capacităţile de producţie din acest sector de activitate sunt folosite astfel:
măciniş de grâu - 2900 mii tone - 72%; panificaţie - 3400 mii tone - 53%; paste
făinoase - 70 mii tone - 43%; biscuiţi - 135 rnii tone - 34%.
Retehnologizările şi investiţiile în acest domeniu au cunoscut o creştere faţă
de anul 1996 cu 13% în activitatea de morărit şi panificaţie şi cu 7% în Producţia
de paste făinoase şi biscuiţi.
Industria uleiului
Acest sector a cunoscut o evoluţie ascendentă, datorată în principal creşterii
constante a producţiei de floarea-soarelui şi a cererii constante de ulei brut de
floarea-soarelui pe piaţa externa, de 100 mii tone pe an.
In industria uleiului numărul societăţilor comerciale a crescut, în prezent
funcţionând un număr de 352 unităţi de producţie.
Indicele de folosire a capacităţii de producţie în anii 1997-1996 a fost de:
82% pentru uleiul de floare-soarelui; 26% pentru uleiul de soia; 53% în cazul

89
uleiului rafinat.
In anul l 997, retehnologizarea şi investiţiile în industria uleiului au fost de
48 miliarde lei şi au constat în principal în retehnologizarea operaţiilor de
extracţie, vintenizare, de lecitinizare şi rafinare, precum şi în procurarea de
tehnologii şi instalaţii pentru producerea de emulgatori cu conţinut ridicat de
monogliceride, instalaţii de fabricare a plantolului.
Industria zahărului
In anul 1989 în acest domeniu existau 33 de unităţi, cu o capacitate
nominala de prelucrare de 83 mii tone sfecla!24 de ore; în prezent, capacitatea
efectivă de industrializare este de 50 mii tone sfecla!24 de ore şi se realizează cu
numai 19 fabrici de zahăr.
Producţia de zahăr a înregistrat un trend descendent, aceasta reprezentând
în 1997 doar 40,6% (206 mii tone zahăr rafinat) din Producţia anului 1989 şi 87%
din cea a anului 1996, asigurând necesarul de consum al României numai în
proporţie de 45-50%.
In anul 1997 coeficientul mediu de folosire a capacităţilor de producţie a
fost de 49%, depăşind 70% doar în 2 societăţi.
Acţiunile de retehnologizare şi investiţii în industria zahărului şi a
produselor zaharoase au avut o dinamica ascendentă în 1997 faţă de anul precedent
şi au fost orientate în principal spre: dotarea cu utilaje şi echipamente pentru
industrializarea sfeclei de zahăr şi pentru secţiile de ciocolată, produse zaharoase şi
cofetării.
Industria vinicolă
Producţia vinicolă a cunoscut un proces de mutaţii generale în special de
schimbarea structurii de proprietate a plantaţiilor viticole.
Producţia totală de vin realizată în anul 1998 a fost de 5.002 mii hl., din
care:
- soiuri nobile = 2.602 mii hl., reprezentând 52%;
- soiuri hibride = 2.400 mii hl., reprezentând 48%.

90
 Gradul mediu de utilizare a capacităţii de producţie a fost în anul 1997 de
86%.
In sectorul vinicol dotarea tehnica este în general depăşită moral şi fizic,
rămânând la nivelul anilor 1960-1970. Lipsa unor tehnologii adecvate în anumite
faze ale fluxului tehnologic a condus uneori la obţinerea unor vinuri albe
necompetitive.
Industria berii
Putem spune ca a fost un succes în procesul reformei şi privatizării ca şi la
ulei.
Rezultatele obţinute în acest domeniu sunt spectaculoase, varietatea
produselor, calitatea lor şi colaborarea cu firme străine şi investiţiile acestora a
condus la ridicarea performantelor în acest sector.
Industria conservelor de legume şi fructe
În acest domeniu activează 95 de societăţi comerciale, cu o capacitate de
prelucrare zilnica de 2240 tone, care faţă de anul 1995 reprezintă o creştere de cea
10%.
Dintre principalele obiective pe termen mediu, putem enumera: asigurarea
unor producţii de semiconserve şi conserve de legume şi fructe, la nivelul
necesarului de consum; îmbunătăţirea calităţii şi diversificarea gamei sortimentale
de semiconserve şi conserve de legume şi fructe precum şi calitatea prezentării
produselor proaspete pe tot parcursul anului; valorificarea integrala a condiţiilor
pedoclimatice, naturale.
Producţia realizata în anul 1997 faţă de anul 1996 a înregistrat o scădere,
lucrărilor cum urmează:
- cu 44,7% la conservele de legume;
- cu 55,2% la pasta de tomate.
Gradul mediu de utilizare a capacităţii de producţie în anul 1997 a fost de
cea 12%, determinat, în special de nivelul scăzut al producţiei de legume,
îndeosebi tomate.

91
 In anul 1997 acţiunile de retehnologizare şi investiţii în acest domeniu au
fost orientate în principal spre dezvoltarea sectorului de băuturi răcoritoare, fiind
aproape inexistente în sectorul prelucrării legumelor şi fructelor.
Piscicultura şi acvacultura.
Suprafaţa totală a apelor interioare din România este estimată la 730.000
ha, reprezentând aproximativ 3% din suprafaţa totala a tării. Există 100.000 ha de
amenajări piscicole (iazuri şi heleşteie) şi 99.000 ha lacuri de acumulare,
organizate ca ferme piscicole.
In prezent, în România piscicultura are un specific tehnologic, cu un
caracter preponderent semiintensiv. Capacitatea de producţie piscicola a multor
ferme se bazează în mare parte pe productivitatea naturala a bazinelor piscicole,
datorita amplasării acestora, fiind cuprinsă între 100-300 kg/ha. Utilizarea furajelor
şi îngrăşămintelor organice şi chimice a condus la obţinerea unor producţii de până
la 3.000 kg/ha; în prezent, media producţiei piscicole pe tara este de 500 kg/ha.
In prezent, exista un număr de aproximativ 300 de ferme piscicole în care
se practica acvacultura, marea majoritate (95%) aplicând tehnologii de creştere a
peştilor, iar 5% (respectiv 15 ferme) practica acvacultura altor vieţuitoare acvatice
(midii, raci, broaşte, etc.).
Acvacultura se practica numai în regim privat şi este în continua
dezvoltare, în mod deosebit datorita cererii pieţei. Principalele specii cultivate sunt
crapul, sângerul, novacul, cosaşul, carasul şi păstrăvul, care împreună reprezintă
aproximativ 90% din Producţia curenta. Exista şi un interes crescut pentru
introducerea în cultura a speciilor cu valoare economica ridicata, precum şalău,
sturioni, raci, broaşte, scoici etc.
Producţia realizată prin piscicultura a suferit o scădere accentuata mai ales
lucrărilor anul 1988 (74.764 tone), când s-au înregistrat valori mai mici de la un an
la altul cu aproximativ 10-15 mii tone. în perioada 1994-1998 Producţia a scăzut
de la 24 mii tone la 14 mii tone în 1997, în 1998 producţia înregistrând o uşoară
creştere, obţinându-se peste 16.000 mii tone, din care cea. 3.000 tone au fost

92
obţinute în fermele piscicole prin cultivarea altor vieţuitoare acvatice în afară de
peşte.
Capacităţile de prelucrare sunt 100% private şi acestea asigura preluarea,
condiţionarea şi procesarea peştelui şi altor vieţuitoare acvatice. Ele reprezintă
peste l 80 de unităţi, care asigura prelucrarea a cea. 100.000 tone/an materie prima.
In absenţa unei legislaţii adecvate care să confere dreptul de proprietate sau
de folosinţa îndelungată a terenului şi a construcţiilor specifice fermelor piscicole,
datorita creditelor cu dobânzi ridicate, a cotelor mari de fiscalitate şi a ratei scăzute
a profitului reinvestit şi de recuperare a investiţiilor, acvacultura din România nu a
beneficiat de un aport de capital romanesc sau străin, care sa o consolideze şi sa o
dezvolte în raport cu cererea pieţei.
Pe baza controalelor efectuate în culturi se stabileşte aria de răspândire a
bolilor şi dăunătorilor pe teritoriul tării, evaluarea gradului de dăunare şi
tratamentele ce trebuie aplicate, avându-se în vedere protecţia mediului, prin
măsuri specifice.
Controlul fitosanitar se execută şi la vegetalele şi produsele vegetale care se
importa, exporta sau tranzitează teritoriul României în vederea prevenirii
introducerii şi răspândirii pe teritoriul tării a organismelor dăunătoare de carantina
şi pentru respectarea la export a clauzelor contractuale fîtosanitare ale ţărilor
importatoare.
Îmbunătăţirea activităţii de control fitosanitar conduce la creşterea
performantelor de producţie a plantelor prin asigurarea unei stări de sănătate
normala prin depistarea, prevenirea apariţiei şi răspândirii organismelor
dăunătoare.
Controlul calităţii pesticidelor se realizează prin analize şi expertize de
laborator privind parametrii fizico-chimici ai acestora , şi compararea rezultatelor
cu baremurile interne şi internaţionale.
Reziduurile de pesticide în/pe vegetale şi produse vegetale constituie aşa
numita "bariera toxicologică" la importul şi exportul vegetalelor şi produselor de

93
origine vegetala. Noile reglementari internaţionale privind sănătatea publica şi
protecţia mediului înconjurător prevăd restricţii severe privind limitele maxime de
reziduuri, la care ţara noastră trebuie sa se alinieze.
2.3. Pieţe agricole şi comerţ
Pentru realizarea echilibrului pe piaţa de produse alimentare s-au efectuat
importul sau exportul de produse funcţie de cerinţele pieţei.
Piaţa internă de produse agroalimentare a fost aprovizionată permanent la
standarde internaţionale, în prezent neexistând deficit pentru nici un produs.
2.4. Activităţi economice neagricole şi turism rural
Pe lângă agricultură, care constituie activitatea economică principală, în
spaţiul rural se desfăşoară şi multe alte activităţi economice negricole, punctual
sau pe arii restrânse. Exceptând industria extractivă şi energetică, activităţile
neagricole se desfăşoară în întreprinderi mici şi mijlocii. Din totalul IMM-urilor,
doar 17% activează în mediul rural (în 1997).
Situaţia importurilor şi exporturilor de produse alimentare realizate în
perioada 1.01.1999 — 31.12.1999 cu Uniunea Europeană
Tabelul nr. 2.8

Nr.
Specificare UM Import Export
crt.
1. Animale vii capete 844.769 34.947.325
2. Carne şi organe kg 13.627.372 992.084
3. Peşte şi produse din peşte kg 13.859.691 1.193.900
4. Lapte şi brânzeturi kg 8.095.327 833.223
5. Cartofi kg 2.147.255 1.794
6. Legume proaspete şi conservate kg 5.206.400 7.667.898
7. Fructe proaspete şi conservate kg 59.571.244 13.364.446
8. Cafea şi ceaiuri kg 1.593.607 35.508
9. Condimente kg 691.349 1.308.231
10. Cereale kg 23.386.642 60.293.005
11. Uleiuri comestibile hi 12.070.365 13.789.632
12. Zahăr şi produse zaharoase kg 71.993.370 505.566

94
 Structura pe tipuri de activităţi desfăşurate este direct corelată cu:
• tipul resurselor disponibile la nivel local;
• tradiţiile profesionale. De exemplu în judeţele Covasna, Harghita,
Maramureş este predominanta prelucrarea lemnului, în judeţele Arad,
Neamţ şi Satu-Mare s-a dezvoltat industria uşoară, judeţele Alba, Bistriţa Năsăud
şi Sibiu, unde s-a dezvoltat industria alimentară. Excepţie fac activităţile
comerciale care sunt răspândite pe întreg teritoriul ţării. Cel mai mare numai de
IMM-uri sunt concentrate în spaţiul rural din Regiunea 3-Sud (21% din IMM-urile
din total). Cele mai multe IMM-uri îşi desfăşoară activitatea în domeniul
comerţului, similară cu tendinţă de la nivel naţional (aproximativ 70%).
Numărul unităţilor care desfăşoară activităţi meşteşugăreşti şi de prestări
servicii a descrescut destul de accentuat faţă de 1989. Astfel, în 1997, totalul
acestor unităţi reprezentau 46,2% din totalul celor la nivelul anului 1989.
Este de semnalat ca în spaţiul rural, comparativ cu cel urban numărul
întreprinzătorilor particulari este mai redus, dar este clara tendinţă de creştere a
acestora (2,8%/an).
Structura întreprinzătorilor privaţi
Tabelul nr. 2.9
Din care în spaţiul
Total
Specificare rural
1995 1996 1995 1996
Asociaţii familiale 54.508 65.289 24.420 29.054
Persoane fizice 281.700 213.241 72.960 71.009
întreprinzători particulari, total 336.208 278.530 97.380 100.063

Din punct de vedere al veniturilor brute înregistrate de întreprinzătorii

particulari din mediul rural menţionăm că aceştia realizează doar circa 17% din
volumul total.

95
 Structura veniturilor brute
Tabelul nr. 2.10

Specificare Urban Rural Total

Asociaţii familiale 76,5 23,5 100
- în producţie 55,5 44,5 100
- în servicii 77,8 22,2 100
Persoane fizice 89,0 11,0 100
- în producţie 53,4 46,6 100
- în servicii 90,2 9,8 100
Întreprinzători particulari, 83,2 16,8 100

O parte din cauzele acestor rezultate se regăsesc în studiul „Obstacole în

calea dezvoltării sectorului de IMM" realizat de Fundaţia "Centrul român pentru
IMM-uri" şi de CCI a României în anul 1997.
In urma analizei chestionarelor aplicate în cazul a 2000 de întreprinderi
private de dimensiuni diferite-mică (1-9 angajaţi), mici (10-49 angajaţi) şi mijlocii
(50-249 angajaţi) s-au evidenţiat următoarele: (I) obstacole legate de aprovizionare
(I) Obstacole legate de aprovizionare
Obstacole % din persoanele intervievate
Preţ 47
Lipsa finanţării pe termen scurt 31
Calitatea muncii specializate 25
Management 21
(II) Obstacole legate de activitatea de desfăşurare
Obstacole % din persoanele intervievate
Cerere insuficienţa sau instabila pe piaţa 86
Fondurile restrânse disponibile pentru publicitate 60
Calitatea forţei de munca 55
(III) Probleme legale cu care se confruntă întreprinzătorii

96
 Aspectul % din persoanele intervievate
Modul de calcul al TVA 65
Calculul şi plata impozitului pe profit 85
Cadrul legal neclar, cu multe schimbări 37
Turismul rural
Spaţiul rural dispune de un bogat potenţial turistic.
De aceea, acţiunea de a atrage satele româneşti care dispun de potenţial
natural, cât şi cultural-spiritual, în cadrul reţelelor de turism intern şi internaţional,
este în progres în multe, judeţe din România. Astfel au apărut ONG-uri care se
ocupa de asemenea activităţi cum sunt: Agenţia Naţională de Turism Rural,
Ecologic şi Cultural - ANTREC şi Federaţia Română de Dezvoltare Montana şi
Rurală - FRDMR..
ONG-urile din mediul rural contribuie la dezvoltarea şi promovarea
turismului rural prin: cursuri şi seminarii de pregătire, instruire în domeniul
prestărilor de servicii turistice.
In prezent, în România exista peste 4000 de pensiuni turistice şi agro-
turistice inventariate, un număr de 1965 fiind incluse în diferite structuri, dintre
care reţeaua ANTREC este cea mai cunoscuta. Menţionăm că există 1267 pensiuni
care sunt omologate şi îndeplinesc condiţiile legale, diferenţă rezultată necesitând
modernizări pentru a ajunge la standardele necesare. Capacitatea de cazare totala a
unităţilor turistice omologate este de 4612 camere, adică 9637 locuri de cazare.
Din acestea, 948 de unităţi sunt pensiuni turistice, având o capacitate de 373 l
camere, 7836 locuri de cazare şi 3 19 sunt pensiuni agro-uristice, cu o capacitate de
881 camere, respectiv l 80 l locuii de cazare.
Repartizarea geografică acestor unităţi turistice în teritoriu respecta în
general zonele turistice consacrate ale ţării:
• judeţul Braşov: 156 unităţi turistice (12,31% din cele omologate); judeţul
Harghita: 151 unităţi turistice (11,91 % din cele omologate) judeţul Sibiu: 118
unităţi turistice ( 9,3 l % din cele omologate); •judeţul Maramureş: 90 unităţi

97
turistice (7, 1% din cele omologate); judeţul Suceava: 78 unităţi turistice ( 6, l 5%
din cele omologate).
De menţionat însă, ca România dispune de un vast potenţial turistic
2.5. Infrastructura rurală
O componentă importantă a resurselor dezvoltării rurale, cu impact direct
asupra gradului de civilizaţie a localităţilor rurale, este infrastructura fizică, în
această secţiune vom prezenta informaţii privind următoarele elemente ale
infrastructurii fizice din mediul rural: fondul locativ, infrastructura cailor de
comunicaţie şi a reţelelor edilitare care asigura utilităţile publice de interes local,
concentrându-ne asupra diferenţelor care există în plan regional.
2.5.1. Învăţământ
Dotarea materială din învăţământul rural, exprimată în termeni cantitativi,
nu pare nefavorabilă. Unităţile de învăţământ sau numărul sălilor de clasa raportate
la numărul de locuitori, şi cu atât mai mult la numărul de elevi, sunt chiar
excedentare în multe zone, din cauza scăderii numărului de tineri.
Doar analiza în termeni calitativi ar pune în evidenta aspectele grave ale
serviciilor de învăţământ din rural şi decalajul între serviciile asigurate în rural şi în
urban.
In cea mai mare parte a comunelor (circa 90%), procesul de învăţământ se
realizează cel mult până la nivelul şcolilor gimnaziale (în unele cazuri chiar numai
până la nivel primar).
In zonele montane şi premontane, în principal, s-au dezvoltat în timp o
serie de ocupaţii relativ deosebite între ele, dar derivând practic unele din altele, ce
pot fi grupate astfel: a) obţinerea (apicultura, sericicultura, vânătoare şi pescuitul;
b) producerea (agricultura, păstorit, minerit); c) fabricarea (meşteşuguri, mici
industrii). Aceste ocupaţii au constituit multe secole de-a rândul ocupaţiile
tradiţionale principale ale locuitorilor din cuprinsul Curburii Carpatice Nordice
meseriile transmiţându-se din tata în fiu.
O parte din meşteşuguri au căpătat în timp şi o încărcătură culturală

98
deosebită, având în vedere bogăţia folclorică şi etnografică care caracterizează
spaţiul rural românesc, transformându-se practic într-o mică industrie artizanală.
Astfel s-au dezvoltat: olăritul, ţesutul, prelucrarea lemnului şi a metalelor etc.
In prezent, datorită inexistenţei unui sprijin real acordat acestui sector
precum $i încurajării tinerilor pentru a se stabilii în spaţiul rural ponderea
meşteşugarilor şi artizanilor a scăzut foarte mult.
In unele zone s-au dezvoltat o serie de meşteşuguri prin care sunt produse
materiale de construcţii cum sunt: cărămizi, olane, ţigle, teracota, var, scânduri,
şindrila etc. Lucrărilor anul 1990, odată cu începerea construcţiei de locuinţe
particulare în spaţiul rural aceasta activitate s-a revigorat, dar deşi necesarul de
astfel de materiale de construcţii este mare, nu exista încă posibilitatea ca acesta sa
fie acoperit în totalitate pe plan local.
Cele mai acute probleme cu care se confrunta activitatea meşteşugărească
şi artizanală o constituie pe de o parte lipsa fondurilor pentru modernizarea
producţiei şi pe de alta parte lipsa ucenicilor tineri care să înveţe şi sa preia
meşteşugul, în acest moment nu există un sprijin real acordat tinerilor din spaţiul
rural pentru învăţarea şi dezvoltarea unor meşteşuguri tradiţionale şi stabilirea
acestora în mediul rural.
O altă problemă cu care se confruntă spaţiul rural romanesc o constituie
slaba reprezentare a serviciilor pentru populaţie cum sunt: întreţinerea şi repararea
obiectelor şi aparaturii de uz casnic şi gospodăresc, depanare radio- TV, igiena,
croitorie, vopsitorie şi curăţătorie chimică etc.
Dezvoltarea unor reţele de servicii pentru populaţie în spaţiul rural ar crea
perspectiva creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă în general şi al femeilor
în special.
Instituţiile de nivel liceal sau post-liceal sunt foarte reduse ca număr în
rural. Ele sunt amplasate doar în câteva comune (2-7) din flecare judeţ. Astfel, în
numai 173 de comune (6,5%) procesul de învăţământ se realizează de la nivelul
preşcolar până la nivel liceal sau post-liceal.

99
 Cele mai multe din unităţile şcolare din comune se află intr-o stare
materiala precara şi sunt lipsite sau sărace în dotări şi materiale didactice.
Condiţiile de viata din rural nu sunt atractive pentru personalul didactic, astfel ca
în multe zone mai slab dezvoltate cadrele calificate care lipsesc sunt înlocuite cu
personal cu pregătire inadecvata. Sistemul actual de informaţii statistice nu
surprinde aceste aspecte calitative deficitare ale învăţământului rural.
Nivelul de instruire a populaţiei
Majoritatea populaţiei din rural (trei sferturi din total) are o pregătire
şcolară care se limitează la învăţământ primar sau cel mult gimnazial
(reprezentând nivelul maxim de şcolarizare obligatorie): o treime din populaţie
(33, 1%) are numai instruire de nivel primar; încă o treime (33,7%) a urmat şi
cursurile şcolii gimnaziale. O proporţie însemnată din locuitori (7,4%) nu au
absolvit nici o formă de şcolarizare.
Doar l din 100 de locuitorii ai satelor a absolvit o instituţie de învăţământ
superior. Marea majoritate a absolvenţilor de învăţământ superior trăiesc în oraşe.
Numai 10% dintre aceştia au optat sa locuiască în sate.
Efectele acestei stări sunt multiple: activităţile economice sunt puţin
diversificate, agricultura practicată este neperformantă, (nu face apel la tehnică şi
tehnologii moderne), starea igienico-sanitară a locuinţei este scăzută, mortalitatea
este ridicată.
Învăţământul agricol ocupă o pondere foarte mica în sistemul de
învăţământ românesc. Absolvenţii profilului agricol de la toate nivelurile de
instruire reprezintă o proporţie foarte redusa în totalul absolvenţilor, mult
subdimensionata în raport cu importanţa agriculturii în economia românească.
Pentru ca gradul de pregătire profesionala să crească în viitor şi pentru ca
să se realizeze formarea continuă a adulţilor în domeniile agricol, montan şi de
industrie alimentară vor fi autorizate ca furnizori de servicii de acest tip o serie de
instituţii de învăţământ, conform Ordonontei de Guvern nr. 102/27.08. 1998
privind formarea profesionala continuă prin sistemul educaţional.

100
 2.5.2. Sănătate
Mediul rural beneficiază de asistenţă sanitară şi medicală cu mult sub
nivelul asigurat în mediul urban.
In majoritatea comunelor, se asigura numai serviciile sanitare primare.
Pentru servicii de specialitate, locuitorii din rural trebuie sa apeleze, de regulă, la
unităţile medicale din oraşe şi municipii. Calitatea actului medical din mediul rural
este relativ scăzuta, în principal din cauza slabei dotări cu clădiri şi cu aparatura
medicală, de regulă învechită sau chiar inexistenta.
Gradul de asigurare cu servicii medicale de către personalul calificat este
în general scăzut, numărul medicilor fiind relativ mic în raport cu numărul de
locuitori. Revin în medie 1417 locuitori la l medic, faţă de o medie de 378
locuitorii în mediul urban.
Există numai 322 de comune (12% din total) unde prezenta medicilor este
satisfăcătoare în raport cu numărul de locuitori, revenind l medic la 600 de
locuitori (în special în zonele din vecinătatea oraşelor).
Există însă 148 de comune (6%) în care nu activează nici un medic, iar în
378 de comune (14%) un medic este în situaţia de a asigura servicii pentru mai
mult de 3500 locuitori.
Zonele mai întinse care sunt slab asigurate cu servicii ale medicilor, sau,
unde chiar lipsesc medicii sunt situate în partea de est a tării: în judeţele din
regiunea Nord-est (Botoşani, Vaslui şi parţial în estul judeţului Bacău) şi în
regiunea Sud-Est (în partea muntoasa a judeţelor Vrancea şi Buzău, în centrul
Dobrogei şi mai ales în Delta Dunării).
Ca urmare a slabei calităţi a asistenţei medicale, un locuitor din rural are
speranţa de viata mai scăzuta cu 2 ani decât un locuitor din urban.
Rata mortalităţii infantile atinge niveluri foarte mari în mediul rural,
depăşind cu 35% nivelul din urban.
Actualul nivel al mortalităţii este rezultatul totuşi al unei continue scăderi a
intensităţii acesteia, astfel ca rata medie actuală a mortalităţii infantile reprezintă

101
numai jumătate din nivelul anului 1970. în 1990, nivelul mortalităţii infantile
atingea încă 29,7 %o, pentru a scădea la 25,0%o în 1997.
Sunt încă zone întinse unde decesele infantile continua sa depăşească
numărul de 27-30 la 1000 de născuţi. Nu sunt puţine cazurile în care se
înregistrează chiar peste 40 decese/1000 naşteri. Aproape întreaga zona rurală din
regiunea Nord-Est şi zona Dobrogei din Regiunea Sud-Est au o mortalitate
infantilă foarte ridicată, de peste 27%o. De asemenea, în zona de câmpie din sudul
tării, aparţinând regiunilor Sud şi Sud-Vest, sunt foarte numeroase comunele în
care mortalitatea infantila depăşeşte nivelurile amintite.
2.5.3. Infrastructura tehnico- edilitară
Fondul de locuinţe în mediul rural
In cadrul localităţilor rurale, populaţia are la dispoziţie pentru satisfacerea
condiţiilor de locuit un fond de aproape 3,7 mii. Locuinţe. Aceasta reprezenta, la
finele anului 1997, 46,9 % din fondul total de locuinţe al României, în perioada
ultimilor ani s-a înregistrat o evoluţie favorabilă, atât numerică, cât şi calitativă a
fondului locativ rural.
Între anii 1991-1997, numărul locuinţelor din mediul rural cat şi numărul
camerelor de locuit şi suprafaţa locuibila (a camerelor de locuit) au înregistrat o
creştere superioara celei înregistrate pe total tara sau al celei din mediul rural. Ca o
consecinţă a acestei evoluţii, s-au îmbunătăţit şi nivelurile indicatorilor care
caracterizează caracteristicile constructive ale fondului locativ, în aceasta perioada
a crescut şi numărul mediu de camere pe o locuinţă, şi suprafaţa locuibila medie pe
o locuinţă.
Dinamica fondului de locuinţe în mediul rural, în perioada 1991-1997
Tabelul nr. 2.11
Specificare 1991 1994 1996 1997
Număr de locuinţe - mii 2.583 3.618 3.656 3.673
Număr camere de locuit - mii 9.170 9.296 9.422 9.485
Suprafaţa locuibilă - mii mp 119.853 121.823 123.880 124.925

102
 Specificare 1991 1994 1996 1997
Locuinţe la 1000 locuitori 344 353 360 362
Camere de locuit pe o locuinţă 2,56 2,57 2,58 2,58
Suprafaţa locuibilă pe o locuinţă 33,5 33,7 33,9 34,0
Suprafaţa locuibilă pe un locuitor 11,5 11,9 12,1 12,3
Principalul factor care a determinat îmbunătăţirea condiţiilor de locuit ale
populaţiei rurale au fost creşterea fondului locativ pe seama construcţiilor noi de
locuinţe în aceasta perioada, în anii 1992-1997 s-au construit 105.302 locuinţe noi,
reprezentând 55,6 % din totalul locuinţelor construite în tara, şi respectiv 10,3
locuinţe noi la 1000 locuitori.
De asemenea, este de remarcat ca proporţia locuinţelor nou construite, pe
totalul fondului locativ, a fost mai ridicata în comunele mari cu peste 5000
locuitorii, respectiv mult mai scăzuta în comunele sub 2000 locuitori.
Ca o caracteristică a fondului de locuinţe din mediul rural, se poate
menţiona faptul că, mărimea locuinţei rurale lucrărilor suprafaţa locuibilă este
aceeaşi ca în mediul urban, doar ca aceasta este compusa în medie dintr-un număr
sensibil mai mare de camere, ceea ce asigura condiţii ceva mai bune de locuire
pentru gospodăriile din mediul rural.
O alta trăsătură specifică a diferenţierilor teritoriale ale fondului de locuinţe
din mediul rural îl constituie forma de proprietate a locuinţelor. Mediul rural, spre
deosebire de mediul urban este caracterizat prin ponderea quasi-totală a locuinţelor
proprietate privată — îndeosebi a populaţiei - şi ponderea nesemnificativă a
locuinţelor proprietate publică. La sfârşitul anului 1997, o pondere de 97,4 % din
locuinţele situate în mediul rural erau în proprietate privată.
Caracteristicile constructive ale locuinţelor care asigura un grad de confort
sporit al locuirii sunt, însă, determinate şi de existenta în locuinţă a principalelor
dependinţe (bucătărie, baie, closet cu apă), respectiv, instalaţii edilitare (alimentare
cu apa potabilă, canalizare, instalaţie electrică sau chiar încălzire centrala sau prin
sobe cu gaze naturale). Ultimele date disponibile - cele ale recensământului din
ianuarie 1992 - arăta însă un grad nesatisfacător de dotare a locuinţelor rurale cu

103
dependinţe şi instalaţii.
Astfel, la începutul anului 1992, din totalul locuinţelor rurale, o proporţie
de 81,8 % dispuneau de bucătărie (încăperi cu destinaţie exclusiva pentru
prepararea hranei), numai 8 % dintre ele dispuneau de baie (cu sau fără dus) şi
doar 5,8 % dintre ele erau dotate cu closete cu apa (şi instalaţie corespunzătoare de
canalizare), în privinţa dotării locuinţelor cu principalele instalaţii edilitare, o
pondere de 11,4 % aveau reţea de alimentare cu apă (publica sau sistem propriu), o
pondere de 10 % aveau instalaţie de canalizare, iar numai 4,4 % aveau asigurată
încălzirea prin sistem de încălzire centrala sau prin sobe cu gaza naturale. O
proporţie de 93,6 % din locuinţele situate în mediul rural aveau instalaţie electrică.
In ultimii ani din 1992 până în 1997 a crescut numărul locuinţelor care au
fost dotate cu instalaţie de alimentare cu apă, de canalizare sau de încălzire prin
reţeaua de distribuţie a gazelor naturale. Dar, aceasta creştere nu a fost
semnificativa, nemodificând ponderile constatate în anul l 992, ceea ce releva
faptul ca locuinţele rurale sau încă foarte departe de condiţiile corespunzătoare de
confort asigurate de fondul de locuinţe din municipii şi oraşe.
Situaţia dotărilor edilitare
Caracterizarea modului de viata a populaţiei rurale nu poate omite gradul
de dotare edilitara a locuinţelor rurale, respectiv asigurarea populaţiei cu
principalele activităţi de utilitate publica: apa potabilă, evacuarea apelor uzate,
Distribuţia gazelor naturale pentru încălzit şi prepararea hranei, consumul de
energie electrică. Sub acest aspect, mediul rural din România este încă deficitar,
prezentând o diferenţiere marcantă faţă de utilităţile publice puse la dispoziţia
populaţiei urbane. Cu toate preocupările existente în ultimii ani de a îmbunătăţi
situaţia edilitara a comunelor rurale cu un volum mai mare de servicii edilitare, din
cauza unor eforturi investiţionale insuficiente, dotările edilitare în mediul rural
prezintă, însă, un nivel nesatisfacător.
Reţeaua şi distribuirea apei potabile
Din totalul reţelei de distribuire a apei potabile existente în tara, în mediul

104
rural reţeaua de distribuire a apei are o lungime de numai 13.550 km, la sfârşitul
anului 1997, reprezentând mai puţin de 2 cincimi (38,4 %) din totalul reţelei
publice de apă a ţării. Lungimea simpla a reţelei de distribuire a apei potabile a
crescut în ultimii 2 ani cu numai 1366,2 km, adică cu peste o zecime (11,2 %). în
privinţa apei potabile distribuite consumatorilor rurali, cele 181,8 mii. mc apa
distribuita reprezintă numai 9 % din totalul apei potabile distribuite populaţiei ţării.
In cadrul volumului de apă potabilă distribuită consumatorilor din mediul
rural, consumul pentru uz casnic reprezintă o pondere de aproape 4/5 (respectiv
78,8 %), dar acest consum casnic de apa în mediul rural reprezenta la finele anului
1997 numai 11,1 % (a noua parte) din totalul consumului casnic de apă potabilă a
populaţiei ţării, asigurat prin reţele publice.
Reţeaua publică de distribuire a apei potabile exista la sfârşitul anului 1997
numai într-un număr de 1287 comune (din totalul celor 2686 comune), respectiv
într-un număr de 2541 sate, ceea ce reprezintă mai puţin de o cincime (19,4 %) din
totalul localităţilor rurale din România.
Capacitatea totală a instalaţiilor de producere a apei potabile în mediul
rural s-a ridicat la finele anului 1997 la 835,4 mc pe zi (numai 8,1 % din
capacitatea totală disponibilă). Trebuie însă subliniat faptul ca nu toate
gospodăriile din localităţile rurale care dispuneau de reţea publică de distribuire a
apei, au şi beneficiat de acest serviciu edilitar strict necesar unui mod de viata
decent.
De altfel, în cadrul celor 1287 comune care aveau o reţea de distribuire a
apei, deşi nu în toate satele componente, aveau domiciliul mai puţin de o pătrime
din populaţia rurală a tării. Aceste constatări sunt confirmate şi de situaţia
înregistrată la ultimul recensământ de la începutul anului 1992, când numai 11,7 %
din gospodăriile rurale dispuneau în locuinţe de instalaţii de alimentare cu apă (din
reţeaua publică sau din sistem propriu). Cum rezultă din tabelul de mai jos, o
lungime mai mare a reţelei apare în comunele mari cu peste 5000 locuitori, în timp
ce în comunele mici, sub 2000 locuitori, sunt deficitare şi din acest punct de

105
vedere.
Gruparea comunelor şi lucrărilor lungimea reţelei de distribuire a apei
potabile, la sfârşitul anului 1997
Tabelul nr. 2.12
Total Lungimea simplă de distribuire a apei, km
Mărimea în număr Fără 20-29,9
Sub 2 km 2-9,9 km 10-19,9 km 30+ km
de locuitori reţea km
Total 2686 1399 200 610 268 121 88
Sub 1000 52 42 6 3 1 1
1000-1999 385 226 17 94 39 4 5
2000-4999 1666 909 123 374 153 67 40
5000-9999 350 216 49 129 72 45 39
Peste 10.000 33 6 5 10 3 5 4
In repartiţia teritorială a activităţilor de utilitate publică, apar unele
deosebiri semnificative între judeţe.
In concluzie, se poate constata ca reţeaua publică de distribuire a apei
potabile, capacitatea instalaţiilor şi volumul de apă potabilă distribuită
consumatorilor casnici, sunt departe de a putea asigura necesităţile edilitare ale
populaţiei rurale, atât ca număr de locuitori beneficiari de acest serviciu edilitar,
cat şi ca proporţie de localităţi rurale dotate.
Sub acest aspect, populaţia rurală nu este asigurata cu condiţii acceptabile
ale traiului, fiind dependente de obţinerea apei potabile din alte surse (fântâni,
izvoare), care nu în toate cazurile asigura o apa potabila corespunzătoare - afectând
starea de sănătate a populaţiei şi contribuind la un nivel crescut al morbidităţii
populaţiei prin boli infecţioase şi parazitare.
Reţeaua de evacuare a apelor uzate
Şi din acest punct de vedere, populaţia rurală este dezavantajată,
comparativ cu cea urbana. Din totalul lungimii conductelor de canalizare existente,
în mediul rural era disponbila o reţea de canalizare de numai 864, l km, deci o
pondere de 5,6 din totalul reţelei de canalizare existente în localităţile ţării. De
astfel de reţea de canalizare dispuneau numai un număr de 358 sate, respectiv 2,8

106
% din localităţile rurale, lungimea medie a reţelei de canalizare pe un sat fiind de
circa 2,4 km.
Din totalul volumului de apă reziduală epurată pe ţară, în mediul rural a
fost asigurat numai 1,1 % din volumul total anual în anul 1997, respectiv 13377
mii mc apă reziduală, ceea ce reprezintă numai circa 102 mc/zi pentru unul din cele
358 sate. Numărul satelor cu reţea de canalizare de evacuare a apelor reziduale
reprezenta faţă de numărul satelor cu reţea disponibila de distribuire a apei potabile
o pondere de numai 14 %. Lipsa asigurării unei capacităţi corespunzătoare de
evacuare a apei reziduale, generează între altele şi pericolul poluării mediului
ambiant.
In profil teritorial, reţeaua publica de canalizare este în mediul rural foarte
diferită între judeţe.
Reţeaua de distribuire a gazelor naturale
Din reţeaua de distribuire a gazelor naturale existente în România la
sfârşitul anului 1997, o lungime de 5591 km, respectiv 31 % din total, este situată
în mediul rural într-un număr de 697 sate din 320 comune, dar în 67 comune, deşi
exista reţea nu s-au distribuit gaze pentru consum casnic.
In totalul volumului de gaze naturale distribuite, mediul rural i-a fost
distribuit numai 1465 mii. mc - respectiv l 0,3 %, iar în ceea ce priveşte ponderea
gazelor distribuite pentru uzul casnic ea a fost de doar 7,9 % din total. De altfel, se
remarca ponderea redusa a gazelor distribuite pentru uzul casnic în mediul rural,
mai puţin de o treime din totalul gazelor distribuite comunelor, în timp ce în cadrul
celor 166 municipii şi oraşe ponderea consumului casnic în volumul total de gaze
distribuite a fost mai ridicata de 2 cincimi din total (43,9 %).
In consecinţă, prin reţeaua de distribuire a gazelor naturale i s-au asigurat
mediului rural, doar 13 18,5 mii mc/zi, revenind pe o localitate racordată un
consum mediu zilnic de numai 1892 mc de gaze naturale distribuite.
Gradul mai ridicat de dotare a unor localităţi rurale din aceste judeţe cu
reţele de distribuire a gazelor naturale se datorează, în primul rând, existenţei în

107
această zonă a ţării a unor rezerve de gaze naturale şi a concentrării extracţiei de
gaze naturale în cadrul acestor judeţe. Trebuie, totuşi, menţionat ca ponderea
gospodăriilor rurale din aceste judeţe care beneficiază de instalaţii şi racorduri de
gaze naturale utilizate pentru încălzirea sau prepararea hranei, nu este nici în aceste
judeţe foarte ridicată.
Intr-o situaţie complet diferită se află un număr de 11 judeţe, majoritatea
situate în sudul şi estul ţării, în care nici o singură localitate rurală nu este încă
racordată la reţeaua de distribuire a gazelor naturale pentru consumul casnic.
Reţeaua de distribuire a energiei electrice
Consumul de energie electrică a populaţiei reprezintă un indicator
important al modului de viata a locuitorilor ţării. Din acest punct de vedere,
situaţia apare mult mai favorabilă pentru populaţia rurală, având în vedere ca
actualmente toate cele 2686 comune existente au asigurate racorduri la reţeaua
publica (sau locală) de energie electrică. Conform ultimelor date disponibile marea
majoritate a gospodăriilor rurale, circa 98,5 % din totalul lor, dispun de racordare
la reţeaua de energie electrică.
Consumul de energie electrică al populaţiei rurale nu este însă, asigurat în
totalitate în mod corespunzător, datorită unor fluctuaţii mari a frecventei în reţele
sau a căderilor de tensiune, datorate unor condiţii tehnice nesatisfacătoare a
echipamentelor şi a reţelei de distribuţie în mediul rural.
De menţionat ca reţeaua de distribuţie a energiei electrice a fost construită
în ceea mai mare parte în perioada 1950 — 1970 şi în prezent echipamentele
(posturile trafo) şi cablurile de alimentare au un grad ridicat de uzura, în peste 70%
din comune aceasta reţea nu permite racordarea unor instalaţii moderne necesare
dezvoltării exploataţiilor agricole.
Reţeaua de transport
Mediul rural se confruntă şi cu lipsa unei reţele satisfăcătoare de mijloace
de transport şi de comunicaţie, care ar putea asigura populaţiei servicii utile pentru
un mod de viaţă modern.

108
 Sub aspectul mijloacelor de transport, ne referim în primul rând la reţeaua
drumurilor publice judeţene şi comunale, care la sfârşitul anului 1997 avea o
lungime de 58478 km, respectiv 4/5 din totalul reţelei naţionale de drumuri
publice. Din acestea mai puţin de jumătate (47 %) erau drumuri judeţene şi 53 %
drumuri comunale. Se remarca ponderea foarte redusa a drumurilor judeţene şi
comunale modernizate —7,7 % (şi doar 3,1 % din cele comunale), respectiv o
pondere de peste 2/5 a drumurilor pietruite. Se mai poate menţiona faptul ca, în
ceea ce priveşte drumurile comunale, aproape 3/5 erau pietruite, dar un sfert din
totalul lor erau drumuri de pământ. Densitatea reţelei de drumuri diferă de la o
regiune la alta.
Sub aspectul accesului populaţiei rurale la reţeaua naţională de drumuri
publice, trebuie evidenţiat ca numai circa jumătate din totalul comunelor (1462)
aveau acces direct la.reţeaua principala de transport rutier, deservind astfel
aproximativ 3/5 din totalul populaţiei rurale. De altfel semnificativă este şi
densitatea redusă a drumurilor publice judeţene şi comunale, care la sfârşitul
anului 1997 se ridica la 27,3 km drumuri la 100 kmp teritoriu rural.
Drumurile publice şi densitatea acestora pe regiuni de dezvoltare
Tabelul nr. 2.13
Din care: Densitatea
Drumuri publice murilor publice
Nr. Drumuri Drumuri
Regiunea (total) pe 100 km2 de
crt. naţionale judeţene teritoriu
-km- şi comunale

1. Nord-Est 12.797 2.476 10.321 35,5

2. Sud-Est 9.992 1.745 8.247 29,2
3. Sud Muntenia 11.083 2.534 8.549 32,1
4. Sud-Est Oltenia 9.946 1.929 8.017 34,5
5. Vest 8.801 1.862 6.939 27,4
6. Nord-Vest 10.820 1.917 8.903 31,9
7. Centru 8.931 2.027 6.904 25,9
8. Bucureşti Ilfov 791 193 598 37,8
73.161 14.683 58.478

109
 2.5.4. Telecomunicaţii
Din punct de vedere al mijloacelor de comunicaţie, este de remarcat şi
faptul ca reţeaua unităţilor poştale şi de telefonie — telegrafie nu asigura
populaţiei rurale un volum necesar de servicii de comunicaţii. Numărul unităţilor
poştale în mediul rural a fost în 1997 de 7214 unităţi, adică o pondere de 90% din
totalul unităţilor Poştei naţionale. Mai existau şi un număr de 9805 cutii poştale,
al căror număr a scăzut în cursul anului 1997 cu 6,8 %, ceea ce a determinat o
reducere a volumului serviciilor poştale în mediul rural. Reţeaua unităţilor poştale
este foarte scăzuta, în special într-un număr de 5 judeţe situate în sudul tării.
Numărul unităţilor cu servicii de telefonie — telegrafie situate în mediul
rural a fost 2182, adică circa 4/5 din totalul unităţilor TT fixe pentru public, dar se
remarca faptul ca în anul precedent şi numărul lor a fost în scădere cu 50 unităţi
(2,2 %). Numărul posturilor telefonice în mediul rural a fost la sfârşitul anului
1997 de 530 mii, cu o pondere de 13,4 % din totalul posturilor telefonice
instalate, dar care (cu toate ca cuprinde şi posturi telefonice de oficiu sau pentru
persoane juridice), nu reprezintă decât 52 de posturi Ia 1000 de locuitori în mediul
rural. Astfel este.de remarcat ca doar un număr de l 160 comune au asigurate
servicii telefonice pentru toate satele componente (adică 43 % din totalul
comunelor) în timp ce într-o cincime din comune, mai puţin de jumătate din
localităţile componente au acces la reţeaua de telefonie. Sub aspectul
diferenţierilor în profil
teritorial, evidenţiate în Harta 8 "Abonamente telefonice la 1000 locuitori"
din Anexa l, se menţionează ca o reţea de telefonie publică mai dezvoltată este
asigurată în cadrul judeţelor din zona de nord-vest a ţării şi parţial în zona din
centrul Transilvaniei.
In sfârşit, un alt mijloc modern de comunicaţii, asigurat prin reţeaua de
transmisie a radiocomunicaţiilor şi anume receptarea de gospodăriile rurale a
programelor de radio şi televiziune, nu este accesibil pe scară largă în cadrul
populaţiei rurale (deşi marea majoritate a localităţilor rurale dispun de reţea de

110
energie electrică).
Cu toate ca nu reprezintă numărul real al posesorilor de receptoare radio şi
TV, putem menţiona că numărul abonamentelor radio (inclusiv ale populaţiei) din
mediul rural -1,5 mii. -reprezintă doar 36,7 % din totalul abonamentelor pe ţară,
respectiv un număr de 148 abonamente radio la 1000 locuitori din mediul rural.
Cele 1,23 mii. abonamente de televiziune deţin o pondere de 30,5 % din totalul
abonamentelor tv/ţară, ceea ce reprezintă doar 121 abonamente T V la 1000
locuitori din mediul rural.
Accesul mai redus al populaţiei rurale la aceste mijloace rurale moderne de
comunicaţie - radio şi TV - îngrădeşte posibilităţile locuitorilor din mediul rural de
a dispune de informaţii necesare şi de a asigura acestei populaţii un nivel de
educaţie corespunzător.
In concluzie, sub aspectul dotării edilitare a localităţilor, mediul rural din
România este foarte deficitar, gradul de dotare fiind mult inferior celui din urban.

Distribuţia pe medii de rezidenta a infrastructurii tehnice, 1997

Tabelul nr. 2.14
Specificare Rural Urban
Populaţia totală (1. VIII) 45 55
Lungimea simplă a reţelei de distribuţie a apei potabile - km 38 62
Lungimea simplă a conductelor de distribuţie a gazelor - km 31 69
Lungimea simplă a reţelei de canalizare - km 6 94
Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică "Activităţile privind utilitatea publică de interes
local", 1998

Reţele publice sunt departe de a putea asigura necesităţile edilitare ale

populaţiei rurale, fiind subdimensionate în raport cu numărul populaţiei. Partea din
reţelele edilitare care este instalata în rural este mult mai mica decât partea pe care
o reprezintă populaţia rurală în întreaga populaţie.

111
 2.6. Silvicultura
România dispune de un fond forestier dintre cele mai valoroase din Europa.
Cu o suprafaţa de 6367 mii ha, pădurile ocupa 28% din teritoriul ţării având o
pondere apropiată mediei europene. Ca structură de producţie, fondul funciar
romanesc este format din: fag 3 1%, răşinoase 3 1%, stejar l 8% şi alte specii 21%.
Cele mai extinse suprafeţe împădurite, cu o structură a speciilor diversă, se
găsesc în regiunile carpatice şi de deal (cea. 90% din suprafaţa totală).
In perioada 1989-1997 nu s-au înregistrat mutaţii semnificative ale
dimensiunii fondului forestier.
Producţia forestieră a înregistrat un regres. Astfel, masa lemnoasă
exploatată în anul 1997 reprezintă numai 75% din cea a anului 1989, tendinţă care
se regăseşte şi structural
In anul 1996, pentru cultura şi regenerarea pădurilor s-au efectuat
împăduriri pe o suprafaţă
Ritmul suprafeţelor împădurite a scăzut drastic raportat la anul 1989.
Coeficientul de refacere a pădurilor se situează la un nivel foarte scăzut (0,20%).
In prezent, înainte de aplicarea Legii 1/2000, doar 400.000 ha de pădure
aparţin sectorului privat, urmând ca o data cu aplicarea acestei legi sectorul privat
să se extindă până la cea. 3 mii. ha de pădure. Datorita numărului mare de
proprietari, deţinători de suprafeţe mici cu pădure şi gradului redus de asociere al
acestora, suprafaţa medie de exploatare este redusa la 1-2 ha.
Cele 6 mii. ha pădure aflate în proprietatea statului sunt administrate de
către Regia Naţională a Pădurilor "ROMSILVA", care are în subordine 27 direcţii
silvice, fiecare direcţie, la rândul ei, având în componenta ocoale silvice, districte
şi cantoane.
In anul 1998, în exploatarea lemnului existau 31 de societăţi cu capital
majoritar de stat şi peste 1000 de agenţi economici privaţi. Unităţile private
exploatează în prezent cea. 40% din masa lemnoasa recoltata şi numărul lor este în
continuă creştere.

112
 La sfârşitul anului trecut existau 2700 de gatere şi 6500 de circulare pentru
prelucrarea primară a lemnului. De regula, instalaţiile de debitat şi prelucrat lemn
rotund sunt vechi, au consumuri tehnologice exagerat de mari, cu pierderi de lemn
de circa 10-30% din rumeguş.
Agenţii economici cu capital de stat au o capacitate instalată de debitare a
lemnului de circa 16 mii. mc anual, iar agenţii economici cu capital privat, de l mii
mc anual, existând pe ansamblul întregii tari o capacitate totala de prelucrare
primara a lemnului de 17 mii. mc anual.
Convenţia Patronală din Economia Forestieră reprezintă interesele tuturor
asociaţiilor din sector, inclusiv a Asociaţiilor Forestierilor din România (ASFOR),
care operează mai ales la nivelul exploatării pădurilor.
Aproximativ 2,5 mii. ha terenuri agricole sunt puternic degradate şi
necesită împăduriri, în conformitate cu strategia de dezvoltare pe termen lung a
silviculturii, obiectivul principal îl reprezintă creşterea gradului de împădurire de la
27%, cat este în prezent, la 35% din suprafaţa ţării.
Exporturile de produse din lemn, exclusiv mobilierul, au înregistrat în anul
1997 o valoare de 2.449.538 mii. lei, din care cele cu Uniunea Europeană au avut o
pondere de 31% (756.715 mii. lei).

2.7. Protecţia mediului înconjurător

Aerul ca factor de mediu
Aerul este supus unei poluări intense, îndeosebi în zonele aflate în imediata
vecinătate a unor unităţi industriale care aplica tehnologii depăşite şi nu dispun de
instalaţii corespunzătoare de epurare a emisiilor poluante.

Poluanţii principali - comparaţie România – UE Kg/locuitori/an

Tabelul nr. 2.15
Sursa: Raportul Dezvoltării Rurale în România, vol.2, 1998, proiect
PHARE;

113
 Poluanţi
SO2 NO2 CO CO2 CH4 N2O SOVM NH3 C
(kg/locuitor/an)

Emisii specifice
40 14 106 5.400 67 4,6 28 10 1472
(România, 1994)

Emisii specifice (UE

36 37 137 8.822 61 3 38 12 2.300
12, 1990)

Pe ansamblul ţării, emisiile medii anuale raportate la numărul de locuitori

sunt apropiate de mediile europene, la unele substanţe (C02) situându-se net sub
media tarilor UE. Aceasta se datorează şi reducerii activităţilor economice
lucrărilor 1989, în speţă închiderea unor combinate industriale şi complexe
zootehnice, cat şi introducerii unor tehnologii nepoluante.
În anii 1995, 1997 şi 1998 calitatea aerului se prezenta astfel: - în 29 de
localităţi din cele 87 monitorizate s-a depăşit valoarea limită UE pentru S02 la 24 -
de - ore de 125 g/m3, în doua dintre acestea, Baia Mare şi Zlatna, cu valori
considerabile;
- în 13 de localităţi din cele 76 monitorizate s-a depăşit valoarea limită
anuală UE pentru N02 de 40 g/m3 în şapte dintre acestea peste valoarea limită plus
marja de toleranţă
- în 31 de localităţi din cele 55 monitorizate s-a depăşit standardul românesc
anual pentru particule de 75 g/m3
- în 4 localităţi din cele 5 monitorizate s-a depăşit standardul anual UE
pentru Pb de 0.5 g/m3
Apa ca factor de mediu
In cursurile de apă se evacuează anual cea. 6,5 mii tone substanţe poluante,
între care cloruri, substanţe organice, amoniac, suspensii, fenoli, cianuri, hidrogen
sulfurat, detergenţi, pesticide. Sursele majore de poluare sunt deversările de
reziduuri industriale, de la fermele zootehnice, menajere etc.

114
 Deşi la 31 dec. 1997, existau 3116 instalaţii de epurare a apelor uzate, 1654
nu funcţionează la parametri sau deloc date CNS, 1998).
Analiza tendinţelor de evoluţie (Anexa 65) pe termen scurt, a calităţii apei,
efectuată prin compararea situaţiilor din anii 1997 şi 1998 au pus în evidenta
preponderenta situaţiilor staţionare —peste 82%, înrăutăţirile sau îmbunătăţirile au
fost în proporţie egală: circa 9%.
Bazinele hidrografice cu cele mai mari lungimi de cursuri de apa
"degradata" (în raport cu lungimea totală a râului respectiv) sunt: Ialomiţa (cu
afluenţii Prahova, Dâmbu), Prut (cu Jijia, Bahlui), Mures-Aranca (Arieş, Geoagiu,
Ampoi, Târnava Mică, Târnava Mare), Şiret (Bârlad, Râmnicu Sărat), Someş
(Sasar) şi Olt (Cibin).
Bazinele hidrografice care includ cursuri de râu cu porţiuni mari de
categoria 111 de calitate sunt Olt, Prut, Şiret, Argeş, Jiu, Bega-Timiş, Mureş-
Aranca, Someş.
Calitatea globală în anul 1998 a fluviului Dunărea, datorită debitelor de apă
ridicate care asigura o diluţie corespunzătoare, a corespuns STAS 4706/1998
înregistrându-se totuşi o deteriorare a calităţii, datorită evacuării de importante
cantităţi de ape uzate, atât în amonte de intrarea Dunării în ţară (Baziaş), cât şi pe
teritoriul României, prin intermediul poluării difuze, prin aportul afluenţilor Jiu,
Olt, Argeş, Ialomiţa, Şiret, Prut, prin evacuările de ape uzate neepurate sau
insuficient epurate de la o serie de unităţi economice şi prin evacuările de ape uzate
orăşeneşti dintr-o serie de localităţi situate pe malul Dunării (Drobeta Tr. Severin,
Brăila, Galaţi, Tulcea), care nu au staţii de epurare a apelor uzate.
Solul ca factor de mediu
Gradul de deteriorare a calităţii solului prin fenomene de eroziune,
acidiflere, alcalinizare, exces de umiditate sau secetă, îmlăştinirea, sărăturarea,
compactarea, poluarea chimică cu pesticide, metale grele, fluoruri, petrol etc.,
determină pretabilitatea terenurilor pentru multiple folosinţe, favorabilitatea
soluţilor pentru diverse culturi vegetale şi funcţia ecologică a acestora.

115
 Cea. 3,7 mii. ha din cele 9,5 mii. ha terenuri arabile întrunesc condiţiile
pentru o agricultură durabilă şi eficienţă.
Poluarea chimica a solului agricol afectează 0,9 milioane ha teren agricol şi
0,3 milioane teren forestier, iar poluarea cu petrol şi apa sărată afectează circa 0,05
milioane ha. Poluarea prin depozitari de deşeuri afectează l l .09 milioane ha teren.
Terenurile sărăturate reprezintă 0,6 milioane hectare, alunecările de teren 0,7
milioane ha, iar compactarea solului afectează 6,5 milioane ha. Excesul periodic de
umiditate afectează 3,8 milioane ha teren agricol şi 0,6 milioane terenuri forestiere,
iar excesul de secetă frecventă se manifestă pe 7, l milioane ha de teren agricol şi
0,2 milioane ha teren silvic. Alte 0,32 milioane ha sunt afectate de prezenta
conţinutului excesiv de schelet la partea superioara a solului şi de lucrări de
evacuare.
Deci cea mai importanta problema o constituie eroziunea soluţiilor, care
afectează aprox. 7 mii. ha teren agricol şi care manifesta tendinţă de extindere şi
intensificare. Eroziunea eoliană a solului (manifestată în prezent pe 378000 ha) are
tendinţă de extindere datorită defrişării unor păduri şi perdele de protecţie în zone
mai expuse pericolului spulberării de către vânt.
Pădurile ca factor de mediu
In România suprafaţa totală a fondului forestier era de 6.37 mii. ha,
reprezentând o pondere din suprafaţa tării de 27%.
Volumul total de masa lemnoasă (din care: 39% răşinoase, 37% fag, 13
stejar, 11% alte foioase) este de 1,350 milioane m3 iar volumul mediu de masă
lemnoasă exploatată anual, este de circa 14 milioane.
Se constată un proces incipient de degradare a pădurilor în România, ca o
consecinţă a defrişărilor care au condus la fenomene de eroziune şi aridizare a
versanţilor.
O alta cauză a diminuării calităţii fondului forestier este poluarea
industriala care a provocat ploile acide şi, implicit, fenomenul de uscare a pădurii.
Astfel, pe 5,5% din suprafaţa, pădurile sunt afectate de poluare şi dăunători.

116
Suprafeţe forestiere afectate de factorii poluanţi se găsesc în judeţele: Sibiu, Argeş,
Suceava, Neamţ, Braşov, Teleorman, Dâmboviţa, Ialomiţa, Hunedoara, Gorj,
Caraş-Severin, Maramureş, Cluj, Sălaj.
Procentul cel mai mare de defoliere a pădurilor se înregistrează în zona de
secetă, cea mai intensa înregistrându-se în zonele cu procent scăzut de împădurire.
Referitor la toate speciile de arbori inventariaţi la nivelul anului 1998, se
poate preciza ca un procent de 87,7% se afla în clasele 0-1 de defoliere, iar 12,3 în
clasele 2-4.
Zona de câmpie are un procent de împădurire de aproximativ 7%,
considerat insuficient pentru condiţiile tării noastre (proporţia optimă de
împădurire în aceasta zonă fiind estimată la 15- 20%).
In prezent România este considerata, conform criteriilor internaţionale, ţara
cu păduri moderat afectate.
Suprafaţa acoperita cu păduri în România este mai mare decât în unele ţări
Albania, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Austria, Danemarca, Grecia, Olanda,
Regatul Unit
Situaţia fondului cinegetic a început şi continuă să se stabilizeze începând
cu anul 1997.
Starea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice
Ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă aproximativ 47% din
suprafaţa tării. Ca urmare a studiilor efectuate prin Programul CORINE Biotops au
fost identificate 783 tipuri de habitate în 26 l de zone de pe întreg teritoriul ţării.
In România au fost desemnate un număr de 584 de arii naturale protejate
care acoperă o suprafaţă de l 140 590 ha, în conformitate cu normele Uniunii
Internaţionale pentru Conservarea Naturii (NJCN) şi pe baza studiilor efectuate de
Academia Română.
Situaţia deşeurilor
In anul 1997, în România s-au produs 277,5 milioane tone de deşeuri
pentru 1998 înregistrându-se o reducere cu l 0-25% a acestei cantităţi, datorită

117
recesiunii economice.
Din cantitatea totală de deşeuri, cele agricole reprezintă 2%. Principalele
tipuri de deşeuri agricole sunt reprezentate de deşeurile chimice (organice şi
anorganice).
Deşeurile chimice (organice şi anorganice), totalizând 2,6 mii. tone în anul
1998, cuprind numeroase tipuri, cum ar fi: acizi reziduali, baze reziduale, deşeuri
de săruri, deşeuri cu conţinut de metale, deşeuri cu conţinut de halogeni, deşeuri
cu fosfor, deşeuri cu conţinut de azot etc.
Capacitatea administrativă
Până la începutul anului 1999, problemele dezvoltării rurale s-au rezolvat
punctual la nivelul diferitelor structuri ale administraţiei publice centrale şi/sau
locale în func'ie de specificul acestora.
Astfel, între anii 1990 - 1998 dezvoltarea a fost în sfera de preocupări a
următoarelor instituţii:
• Departamentul pentru Administraţie Publică Locală - în ceea ce privesc
unele atribuţii de natură administrativă;
• Fostul Departament de monitorizare a reformei din cadrul Consiliului
pentru Reforma Economica de pe lângă Guvernul României, care începând cu anul
1999 a dispărut, unele din atribuţiile acestuia privind ruralul fiind preluate de
Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională care are ca principale atribuţii:
elaborarea strategiei de dezvoltare regionala în care sunt incluse compartimentele
teritoriale şi funcţionale ale spaţiului rural, promovarea parteneriatelor orizontale şi
verticale între structurile administrative existente; coordonarea aplicării Planului
Naţional de Dezvoltare, document complex ce conţine şi Planul Naţional pentru
Agricultura şi Dezvoltare Rurală, în scopul corelării asistenţei străine acordate
României de la Uniunea Europeană.
• Agenţia Română de Dezvoltare, care răspunde de promovarea
investiţiilor străine;
• Agenţia pentru întreprinderile Mici şi Mijlocii, care este o structură

118
instituţională nou apăruta începând cu 1999;
• Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei;
• Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului pentru
dezvoltarea unor infrastructuri locale în concordanta cu programele generale de
amenajare teritorială;
• Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului care este responsabil
pentru dezvoltarea politicii generale şi a legislaţiei naţionale în domeniul protecţiei
mediului.
In cadrul reformelor instituţionale iniţiate de Guvernul României începând
din primăvara anului 1999 s-a constituit Comitetul Interministerial Naţional pentru
Agricultură şi Dezvoltare Rurală care este prezidat de Ministerul Agriculturii şi
Alimentaţiei.
Atribuţiile acestei instituţii sunt : de coordonare a efortului naţional pentru
elaborarea strategiei de dezvoltare a spaţiului rural; elaborarea Planului Naţional
pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, ca document de bază pentru
implementarea programului SAPARD.

2.8. Programe şi ajutoare de stat privind dezvoltarea durabilă

Acţiuni de susţinere financiară a agriculturii de la bugetul de stat şi
din alte resurse
Principalele acţiuni întreprinse cu finanţarea de la bugetul MAA, bugetul
statului şi alte surse locale în ultimii 5 ani (din ianuarie 1995) a acoperit în
principal nevoile agriculturii.
Modul de finanţare a sectorului agricol până în anul 1996 a presupus în
mod constant injectarea unor fonduri însemnate din banii publici, de la bugetul
statului dar şi din afara acestuia, cu scopul declarat de a pune la dispoziţia
producătorilor credite ieftine.
Transferurile de la buget au fost completate de fonduri mai puţin
transparente (cvasi - fiscale), sub forma de credite direcţionate, refinanţate de

119
Banca Naţională, la o rată negativă a dobânzii în termeni reali. Astfel de practici
au contribuit substanţial la deteriorarea şi tensionarea situaţiei la nivel
macroeconomic, culminând în 1996, an în care sprijinul total acordat agriculturii
din surse bugetare şi sub forma transferurilor din afara bugetului a atins 3,85% din
PIB.
Structura bugetului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (%)
Tabelul nr. 2.16
Specificare 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999*
Total agricultură din care: 100 100 100 100 100 100 100
Cheltuieli personal 9,9 9,6 9,2 7,4 7,7 11,9 13,0
Cheltuieli materiale 3,5 6,4 7,4 4,4 3,5 4,3 4,9
Total subvenţii (inclusiv prime şi
84,7 82,2 81,5 85,4 65,2 67,0 66,5
transferuri)**
Cheltuieli de capital 1,9 1,8 1,8 1,1 0,8 3,0 3,2
Cheltuieli angajate anterior
- 0,1 0,1 0,3 0,7 0,8 1,2
(rambursări la credite şi dobânzi)
Credite din resurse bugetare *** 22,1 13,0 11,2
Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei -* previzional; ** transferurile includ şi
valoarea cupoanelor; ***(fondul de finanţare a lucrărilor agricole şi al creşterii animalelor,
fondul grâului)
Volumul acestor transferuri a fost foarte ridicat faţă de posibilităţile reale
ale economiei româneşti şi, ca urmare, în anul 1996, pentru finanţarea agriculturii
s-a apelat la emisiune de monedă fără acoperire, generatoare de inflaţie.
Până în primăvara anului 1997, sistemul prin care se furnizau credite pe
termen scurt producătorilor agricoli era destul de greoi şi generator de inflaţie, iar
piaţa distribuirii inputurilor pentru agricultură era dominată de societăţile
comerciale de tip integrator, cu capital majoritar de stat. Fondurile alocate
finanţării agriculturii au fost utilizate concret, în cea mai mare parte, în sectorul de
stat.
Deşi asigura 80% din producţie ramurii, sectorul privat agricol a primit
doar circa 20% din transferurile bugetare şi cvasi-bugetare acordate sub forma
subvenţiilor la dobânzi în toata perioada în care acest mecanism a funcţionat.

120
 Începând din 1997, politica agricolă a Guvernului a urmărit doua obiective:
• Susţinerea financiară a producătorilor să fie făcută transparent şi pe o
cale neinflaţionistă, din resurse reale, prin eliminarea creditului direcţionat
inflaţionist, refinanţat de BNR şi includerea în buget a sumelor aferente întregului
sprijin financiar;
• Subvenţiile acordate de puterea publică să ajungă nemijlocit la
producătorul agricol sub forma unor plăţi directe.
Cheltuielile bugetare s-au cifrat în 1997 la 4.760 miliarde lei (aproape 1,8%
din PIB), ponderea subvenţiilor, primelor şi transferurilor reprezentând peste 65%.
începând cu acest an, subvenţiile au fost reorientate către piaţă inputurilor agricole,
a stocării şi a creditului pentru agricultură, dar într-o forma diferita, cu scopul de a
încerca evitarea efectelor negative de tipul celor care s-au produs în anii anteriori.
In anul 1997 a fost introdus un nou capitol de cheltuieli în structura
bugetului MAA care sa vina în sprijinul producătorilor agricoli, „ credite din
resurse bugetare", care a cuprins fondul de finanţare a lucrărilor agricole şi fondul
grâului, şi care a reprezentat 22% din bugetul MAA pe 1997.
Ţinând seama de experienţa din anul 1997, în anul 1998 a fost alocată de la
buget, suma de 700 miliarde lei pentru finanţarea cheltuielilor din sectorul
producţiei vegetale şi al creşterii animalelor.
O ultima schema de subvenţionare a agricultorilor privaţi a fost cea de
cupoane, iniţiată în toamna anului 1997. Acesta a fost răspunsul ales la Guvernul
României la problema trecerii comercializării inputurilor de la integratori la
filierele private de angrosişti şi detailişti. Pe de altă parte, Guvernul a considerat
necesară menţinerea, chiar pentru o perioadă limitată, a subvenţiilor pentru
agricultură, dar mai ales orientarea lor spre agricultura privata, care deşi
dominanta, a beneficiat până în 1997, de subvenţii incomparabil mai reduse faţă de
cea de stat. în implementarea sistemului de cupoane, opţiunea fundamentală a
MAA a fost: cupoanele vor fi acordate tuturor proprietarilor de terenuri agricole,
proporţional cu suprafaţa. Ponderea cupoanelor în totalul bugetului MAA a fost:

121
28 % în 1997, 52 % în 1998 respectiv 41 % în 1999.
Acţiuni de susţinere financiară comunitară
Principalele acţiuni întreprinse cu sprijin comunitar în ultimii ani (din
ianuarie 1995) în domeniul dezvoltării rurale şi agriculturii sunt cele derulate prin
programele Phare ale Uniunii Europene - programe de finanţare nerambursabile.
Fondurile Phare pentru agricultură şi dezvoltare rurală au fost derulate prin:
• Unitatea de Gestionare a Programelor Phare PMU - din cadrul MAA,
• Fundaţia Internaţională de Management - FIMAN prin programul
FIDEL Programul pentru întreprinderi mici şi mijlocii şi dezvoltare
regională;
• Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului. - MLPAT.
Asistenţa acordată de către Uniunea Europeană sectorului agricol din
România, prin intermediul programelor Phare derulate de MAA, a început
în anul 1991.
Activităţile principale susţinere prin Phare s-au orientat spre (I) Sprijin
pentru reforma funciara, înregistrarea proprietăţii şi sistemul informaţional
teritorial
UE a alocat în acest sens 10,2 MECU, sprijinul acordat constând in: a)
asistenţă tehnică pentru transferul de know-how, pregătirea şi gestionarea
computerizata a datelor şi

Evoluţia venitului de programe din fondduri Phare prin PMU

Tabelul nr. 2.17.

Nr. Programe
Anul Valoarea Denumire programe
Subprograme

1991 39 MECU 3 PATG - Programul de Asistenţă Tehnică Generală

pentru România; Furnizări pentru agricultură; Importuri de
urgenţă pentru industria alimentară

122
 Nr. Programe
Anul Valoarea Denumire programe
Subprograme

1992 32 MECU 1/9 Asistenţă tehnică pentru privatizarea agriculturii şi industriei

alimentare
1993 5 MECU 1/2 Suport pentru reformă financiară
1994 - - -
1995 10 MECU 1/4 Programul de dezvoltare agricolă şi rurală
1996 - - -
1997 4 MECU 1/2 Armonizarea standardelor româneşti cu cele ale UE în
domeniul produselor agroalimentare
Total 90 MECU 7/17
b) achiziţionarea de echipament şi software necesare sistemului
informaţional şi de înregistrare a teritoriului.
Datorită echipamentului suplimentar şi a transferului de know-how,
reforma funciară a progresat. Până în iulie 1997, au fost eliberate 99% din titlurile
provizorii (adeverinţe) şi 68% din titlurile de proprietate, în cadrul acestui
program a fost oferită şi pregătire pentru evaluarea funciară.
(II) Sprijinirea politicilor agricole
Pentru a asista MAA din România la formularea unei strategii coerente
pentru o agricultura privata intr-o economie de piaţa, UE a acordat prin experţii
sau consultantă în acest sens.
În 1991, în PATG a fost prevăzut proiectul "Celula de politici şi strategii ,„
în valoare de 1,2 MECU. Proiectul a avut ca obiectiv acordarea de asistenţă tehnică
la cererea MAA pentru elaborarea de politici agricole.
În 1995, a fost prevăzut proiectul "Ajustarea sectorului agricol şi sprijin
pentru politici", în valoare de 2,8 MECU. In cadrul acestuia, Integrarea în UE şi
Reforma Politicii Agricole, reprezintă un sub-proiect cu un buget de l MECU, al
cărui obiectiv a fost de a susţine MAA printr-un un program de pregătire şi sprijin
tehnic oferit echipelor implicate în pregătirea negocierilor pentru aderarea la UE,
pentru a determina acţiunile necesare şi asistenţa Phare posibila în vederea

123
armonizării legislaţiei şi a standardelor în contextul integrării europene, pentru a
disemina informaţiile referitoare la politicile agricole.
(III) Îmbunătăţirea eficienţei pieţelor agricole
În vederea îmbunătăţirii eficienţei pieţelor pentru produsele agricole, Phare
a acordat sprijin pentru:
• înfiinţarea unor filiere agroalimentare precum şi
• înfiinţarea unui sistem informaţional de piaţa agricolă
In 1992, a fost prevăzut proiectul Canale de distribuţie, în valoare de 4,6
MECU.
• Sub-proiectul care a avut ca obiectiv înfiinţarea pe piaţă a unor canale
de distribuţie private s-a concretizat în crearea a sase pieţe pilot a căror funcţionare
urma să înceapă până la sfârşitul anului 1995. Valoarea acestuia a fost de 2 MECU.
Au fost înfiinţate sase pieţe pentru legume, fructe, cereale şi animale, a fost
deschisa o bursa de cereale şi carne. Din cauza cadrului legal nepotrivit, cinci din
cele şase pieţe nou-create şi-au întrerupt activitatea.
• Sistemul Informaţional de Piaţa a fost înfiinţat pentru a oferi fermierilor,
oamenilor de afaceri şi administraţiei publice informaţii despre piaţa, despre
preţurile produselor agricole din întreaga ţară. Sub-proiectul prin care s-a realizat
acest obiectiv a fost în valoare de 2,6 MECU şi avut următoarele componente:
asistenţă tehnică pentru proiectarea sistemului, pregătirea acordată operatorilor şi
furnizarea de echipament.
(IV) Asistenta tehnică, juridică şi financiară acordată fermierilor privaţi.
Fermierii Au nevoie de ajutor pentru a opera într-un mediu nou orientat spre
piaţă. Acest ajutor este acordat prin:
a) Servicii de extensie agricolă
În 1992f prin proiectul Asistenţa pentru dezvoltarea serviciilor de
distribuţie a informaţiilor, care a avuta ca obiectiv asigurarea de asistenţă tehnică
pentru dezvoltarea unei reţele de servicii specializate în domeniu a fost în valoare
de l,9 MECU.

124
 În 1995,m cadrul proiectului Extensia agricolă, în valoare de 3,5 MECU.
Rezultatele acestui proiect s-au concretizat prin înfiinţarea unor ferme
demonstrative şi a Agenţiei Naţionale de Consultanţă Agricolă - ANCA (în
octombrie 1998).
b) Sistemul de prognoză a culturilor
În 1992, proiectul pilot Sistem de prognoză agricolă - 670 mii ECU a avut
ca obiectiv folosirea sistemului de teledecţie combinat cu analiza de teren, în 17
judeţe. S-a înfiinţat Centrul Român de Utilizare a Teledecţiei în Agricultură
(CRUŢA) care a devenit în prezent un organism independent, oferind informaţii
Ministerului Agriculturii pe bază de contract.
În 1995, Sisteme de prognoză a culturilor l MECU - şi-a propus
dezvoltarea sistemului la nivel naţional, consolidarea instituţiei responsabile
(CRUŢA) şi lărgirea seriei de produse informaţionale în domeniul de raportare
(prognoză agricolă) şi în domeniul administrativ (fertilizare, irigaţii, protecţia
solului).
c) Agricultura în zonele montane
În 1992, prin sub-proiectul Agricultura în zona montană - 950 mii ECU.
Rezultatul a constat în finanţarea prin credite nerambursabile a 61 de societăţi mici
şi mijlocii (asociaţii şi persoane private) din 4 judeţe.
(V) Înfiinţarea Fondului de Garantare a Creditului Rural prin proiectul
Creditul Agricol din anul 1992, în valoare de 9 MECU;
Insuficienţa capitalului şi accesul limitat al fermierilor privaţi la credite
reprezintă două din principalele obstacole în calea dezvoltării sectorului agricol,
înfiinţarea Fondului are ca scop sprijinirea dezvoltării în România a unei
agriculturi private, prin oferirea de garanţii bancare întreprinzătorilor mici şi
mijlocii din mediul rural pentru împrumuturi pe termen mediu şi lung necesare
finanţării noilor investiţii pentru agricultură în segmentele de producţie, distribuţie,
prelucrare şi servicii. Fondul operează prin patru bănci participante la schema:
Banca Agricolă, Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare şi

125
Bancoop. Fondul poate garanta până la 60 % dintr-un împrumut, în timp ce băncile
care împrumută suportă riscul pentru cel puţin 40 % din împrumut.
UE a contribuit cu 9 MECU la înfiinţarea Fondului şi a oferit training
personalului din bănci pentru gestionarea fondului printr-un alt proiect din 1992,
Instruire bancară, în valoare de peste l MECU.
(VI) Înfiinţarea unor Centre de Consultanţă pentru ferme şi
întreprinderi agro-in dustriale
În 1992 a fost derulat proiectul "Fermieri şi afaceri agricole", în valoare de
aproape 3 MECU. Rezultatul acestui proiect a fost înfiinţarea unui serviciu de
consultanţă privat, independent, pentru agricultură şi societăţi agro-
industriale care să poată oferi clienţilor săi cunoştinţele de management necesare
pentru a conduce o firmă profitabilă. La sfârşitul proiectului de 3 ani, în tara erau
înfiinţate 16 firme private de consultanta. Fiecărei noi companii i s-a oferit
training, asistenţa juridică şi financiară, precum şi o dotare minimă.
(VII) Asistenţa tehnică pentru restructurare şi privatizare Phare a acordat
sprijin pentru accelerarea privatizării şi restructurării sectorului agricol, prin
următoarele acţiuni:
a) Privatizarea societăţilor agro — industriale.
încă din anul 1991 a fost realizat un studiu agro-industrial cu obiectivul -
asistenţă tehnică pentru redresarea şi reforma industriei de prelucrare a produselor
agricole - în valoare de 1,2 MECU şi care a avut ca rezultat stabilirea strategiei de
restructurare/privatizare a 193 de societăţi comerciale agro-industriale.
In anul 1992 a fost implementat proiectul "Sprijin pentru industria
alimentara" prin care, 18 companii comerciale din domeniul agro-industriei au
primit consultanţă specializată în vederea pregătirii pentru privatizare. Ca urmare a
acestui proiect, 6 societăţi comerciale au fost privatizare. De asemenea, au fost
pregătite planuri de afaceri pentru toate companiile selectate şi au fost realizate
contacte cu potenţiali investitori locali şi străini importanţi.
Tot în 1992 un alt proiect Phare "Privatizare/restucurare,, în valoare de

126
peste 4,5 MECU a inclus un sub-proiect "Instruirea echipelor manageriale ale unor
societăţi comerciale din industria alimentara" (1,3 MECU) care a avut ca obiectiv
îmbunătăţirea eficienţei acestor societăţi de prelucrare a produselor agricole prin
introducerea unui management modern, adaptat economiei de plată.
In 1995, a fost iniţiat proiectul "Asistenţa financiară pentru ferme şi
societăţi agroindustriale private" -2,5 MECU.
b) privatizarea complexelor industriale de creştere a păsărilor şi porcilor
Iniţial în 1991 s-a pus accent pe furnizarea în regim de urgenţă a furajelor
pentru animale şi a echipamentului necesar pentru a sprijini un sector în
criza, astfel:
In 1991, prin programul Furnizări pentru agricultură cu un buget alocat de
25 MECU. Programul a cuprins două proiecte:
• "Furnizări pentru agricultură" - 15,8 MECU, care a avut ca obiectiv
sprijinirea sectorului zootehnic prin importul unor cantităţi considerabile de
produse necesare acestui sector.
• "Sprijin pentru fermierii privaţi" - 9 MECU prin asigurarea asistenţei
tehnice pentru redresarea şi reforma producţiei zootehnice, precum şi
pentru sprijinirea mecanizării lucrărilor agricole.
In 1992, s-a alocat suma de 1MECU proiectului "Privatizarea complexelor
de creştere a puilor şi porcilor", pentru a asista procesul de privatizare.
a)restructurarea/privatizarea serviciilor în agricultură
Phare a acordat asistenţă tehnică pentru dezvoltarea şi implementarea
politicii privind serviciile de conservare a solului, protecţie a plantelor şi serviciilor
sanitar-veterinare, selecţie şi reproducţie a animalelor, în prezent aflate sub
controlul direct al Ministerului Agriculturii. Principalul obiectiv al acestor proiecte
a fost restructurarea serviciilor menţionate mai sus pentru a corespunde nevoilor
unei economii de piaţa, respectiv privatizarea acelor activităţi care s-ar putea
dezvolta eficient sub proprietate privată.
Proiectele au fost:

127
 In 1992, "Privatizarea serviciilor de protecţia solului şi plantelor", cu un
buget de 530.000 ECU
In 1992, "Privatizarea serviciilor de reproducţie a animalelor şi sanitar-
veterinare", -500.000 ECU.
d) restructurarea şi privatizarea ROMCEREAL — monopolul în comerţul
cu cereale
Guvernul a recunoscut nevoia restructurării şi privatizării sistemului de
depozitare a cerealelor reprezentat de Romcereal, care reprezenta atât un monopol
(la achiziţionarea de cereale) cat şi un monopol (pentru furnizarea input-urilor)
raportat la producătorul obişnuit, în 1995 Guvernul a hotărât restructurarea
ROMCEREAL- ului pe doua nivele: Agenţia Naţională pentru Produse Agricole
(ANPA) şi 41 societăţi comerciale (COMCEREAL) locale judeţene implicate în
comerţul cu cereale. Phare a sprijinit atât Agenţia Naţională cât şi companiile
locale prin două proiecte separate.
Primul, "Asistenţa tehnică pentru ANPA", cu un buget de 543.000 ECU a
avut ca obiectiv acordarea de asistenţă tehnică pentru echipa managerială a
agenţiei nou formate, pentru a o ajuta la restructurarea ulterioară şi a propus
consolidarea sectorului cerealier.
Cel de-al doilea proiect, "Asistenţa tehnică pentru
restructurarea/piivatizarea societăţilor comerciale Comcereal, rezultate din
divizarea Romcereal", cu un buget de 720.000 ECU a oferit asistenţă tehnică
pentru restructurarea a 5 societăţi comerciale pilot.
Rezultate şi estimări ale proiectelor finanţate prin PHARE, în perioada
1998- 1999:
Proiectele finanţate prin Phare pentru sectorul agricol în perioada 1998-
1999 au fost:
- RO-9704 Harmonisation Food Standards
- RO-9804 Institution Building
- RO-9810 Twinnings

128
 şi au avut ca principale obiective accelerarea procesului de aliniere a României la
standardele U.E. în domeniile:
- standarde alimentare,
- sănătatea plantelor şi animalelor, precum şi dezvoltarea capacităţii
Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei şi structurilor sale pentru
implementarea Acquis-ului Comunitar.
Proiecte RO-9804 şi RO-9810 în curs de desfăşurare
Tabelul nr. 2.18.

Data
Data Suma Rambur- Situaţia
Program finali- Angajate
începerii (MEURO) sate actuală
zării
RO-9704 31/01/98 31/12/99 4,00 100 21 In derulare
RO-9804 30/09/98 31/12/00 4,79 O6 0 Activ
RO-9810. 30/09/98 31/12/00 0,21 100 58 Activ
TOTAL 9,00

* Sursa: Raport Anual de Evaluare Nr. RIRO/AGR199085.

In cadrul Proiectului RO-9704 a fost iniţiată o lege generală a alimentaţiei
şi adoptată o legislaţie ce aliniază România la reglementările Uniunii Europene
privind etichetarea alimentelor
Colaborarea prevăzută în cadrul proiectului şi începută de către M.A.A. cu
Institutul de Chimie Alimentara a fost abandonată, urmând ca M.A.A. sa-şi
găsească un nou partener de lucru.
În 1997 în cadrul Programului Operaţional de ţară (COP'97) fondurile
destinate sectorului agricol au fost în valoare de 4MECU, obiectivul fiind
sprijinirea armonizării şi alinierii legislaţiei sectorului agro-alimentar din
România, a standardelor şi a practicilor de producţie cu "acquis-ul comunitar".
în 1998 — în cadrul Programului Phare'98 principalele priorităţi sunt
armonizarea legislaţiei sanitar-veterinare şi fitosanitare, pregătirea/implementarea
strategiilor de aliniere şi a altor sectoare.

129
 Intervenţii Phare prevăzute cu începere din anul 2000 pentru sectorul
agricol
Tabelul nr. 2.19 - MEURO

Nr. Asistenţă
Titlul proiectului Total Twinning Investiţii
crt. tehnică
1. Suport pentru politii agrare 2,55 1,55 1,00 0,00
2. Statistici agricole 2,60 0,60 1,70 0,30
3. Acquis în domeniul veterinar 2,90 0,60 0,30 2,00
4. Echipament fitosanitar 1,95 0,00 0,30 1,65
5. Acquis în domeniul vinului 2,00 0,75 0,00 1,25
6. Controlul calităţii alimentelor 2,00 0,00 1,00 1,00
7. Identificarea animalelor 4,00 0,00 1,10 2,90
TOTAL 18,00 3,50 5,40 9,10
FIMAN Fundaţia Internaţională de Management - programul FIDEL - Programul
pentru întreprinderi mici şi mijlocii şi dezvoltare regională (numai o parte din
acestea au fost pentru agricultură, iar unele au avut impact asupra acestui sector).
Au fost derulate 20 proiecte pentru agricultură şi dezvoltare rurală.
Alte Programe Phare
Proiectul: "Suportul pentru ministere şi alte servicii publice în vederea
armonizării standardelor alimentare (RO 9704 — 01)"
Obiectivul proiectului: Acest proiect are drept obiectiv specific
susţinerea ministerelor şi a instituţiilor în implementarea legislaţiei U.E.
referitoare la alimentaţie conform Programului, aşa cum se stipulează în Anexa 2
a Cărţii Albe referitoare la pregătirea ţărilor membre a CEEC pentru participarea
la Piaţa Interna (a C.E.) — peste 150 de directive cu privire la: determinarea
ministerelor şi organizaţiilor şi a metodologiei adoptate în funcţie de nevoile lor
specifice. Ministerele (Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Ministerul
Sănătăţii, Ministerul Industriei şi Comerţului, Oficiul Protecţiei Consumatorului)
sunt responsabile pentru implementarea întregii legislaţii referitoare la aria
alimentaţiei şi agriculturii.

130
 Data de începere a proiectului a fost 30 martie 1999; proiectul se va
finaliza la 31 ianuarie 2001.
Rezultate principale obţinute până în prezent
Au fost create doua Unităţi de Armonizare a Legislaţiei Alimentare atât la
Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei (in cadrul Direcţiei pentru industrie
alimentară) cât şi al Ministerului Sănătăţii (in cadrul Direcţiei generale
pentru igiena şi sănătate publică), ambele unităţi au fost echipate cu computere,
imprimante şi soft necesar.
"Unitatea de traduceri pentru legislaţia alimentară" a fost creată de către
Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi a fost dotata cu personal şi echipamente
necesare. Personalul selectat include: 4 translatori, un terminologist şi un
administrator de date. Aceştia au fost pregătiţi în tehnicile de traducere utilizate de
statele noi ale UE în perioada de preaderare şi aderare. Au fost instalate programe
soft speciale şi a fost editat un manual de traducere.
Unitatea de traducere a tradus peste 150 de directive ale UE (inclusiv
amendamentele) pentru industria alimentară, conform priorităţilor stipulate în
Cartea Albă, lucrărilor cum urmează: etichetarea alimentelor; aditivi alimentari;
materiale şi articole în contact cu alimentele; igiena alimentara şi controlul oficial
al alimentelor; produse contaminanţi, produse alimentare ecologice, acid erucic în
uleiuri şi grăsimi; apă potabilă, apă minerală şi produsele congelate; cacao şi
ciocolata; zahăr; miere de albine; suc de fructe; gemuri de fructe, jeleuri,
marmelade, piure de castane, lapte conservat, lapte parţial sau total deshidratat;
caseina şi produse caseinizate; extracte de cafea şi cicoare. Rezultatele primei
traduceri a fost considerat traducere bruta. Documentele traduse au fost supuse
următoarelor procesări: revizuire legislativă şi lingvistică.
Au fost create 6 Grupuri Comune de Lucru (GCL). Personalul GCL
aparţine: Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, Ministerului Sănătăţii,
Ministerului Industriei şi Comerţului, Oficiului pentru Protecţia Consumatorului.
Membrii celor 6 GCL au făcut o revizie tehnică a traducerii directivelor UE

131
şi apoi cu suportul echipei de traducători s-au realizat versiuni consolidate a
flecarei părţi a legislaţiei traduse. Membrii GCL au primit susţinere şi asistenţă
tehnică din partea experţilor UE.
Membrii GCL au alcătuit "Planuri de Acţiune" în vederea implementării
fiecărui pachet legislativ.
Pentru întărirea mecanismelor, se va face o bază de date pentru 139 de
laboratoare pentru controlul calităţii produselor alimentare (MAA, MS, OPC şi
private). A fost stabilit necesarul de echipamente pentru acestea. Dosarul de
licitaţie pentru echipamente a fost pus în circulaţie. Proiectul este în curs de
implementare.
Personalul din cadrul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, Ministerul
Sănătăţii, Oficiul pentru Protecţia Consumatorului şi Ministerul Industriei şi
Comerţului implicat în problemele de industrie alimentară este bine pregătit, este
capabil să înţeleagă şi să pună în aplicare legislaţia UE cu privire la produsele
alimentare.
Este inserată o glossă cu terminologia UE în domeniu alimentar.
Conducerea celor 18 laboratoare pentru controlul alimentelor este, pregătită
cu procedurile referitoare la obţinerea acreditării din partea UE şi 6 laboratoare vor
fi parţial echipate.
Dificultăţi majore nu au fost întâmpinate până acum.
Proiectul "Susţinerea întreprinderilor din industria alimentara în vederea
armonizării standardelor alimentare (Ro 9704 — 02)"
Obiectivele proiectului: Să susţină întreprinderile din industria alimentara
în vederea adaptării din mers la noul mediu rezultat în urma consolidării noilor
standarde de calitate şi pregătiţi de aderare la Uniunea Europeana.
Proiectul a început la 30 martie 1999 se va finaliza la 31 ianuarie 2000.
Rezultate principale realizate până în prezent
O supraveghere a pieţei pentru 50 de importanţi producători de produse
alimentare în vederea identificării informaţiilor de care aveau nevoie în conexiune

132
cu procesul de aliniere la Uniunea Europeana.
Partenerul roman pentru "Centrul de Informare" şi "Newsletter" ambele
pentru industria alimentară a fost selectat în urma unei licitaţii restrânse.
Activităţile pentru ambele componente sunt implementate împreună cu
personalul selectat al Partenerului roman.
Numărul pilot al "Ştiri pentru Industria Alimentară" a fost editat iar
următoarea ediţie (lunara) va fi pregătită.
Partenerul pentru componentele "Pregătire şi Consultanţă" este în curs de
selectare.
Efecte potenţiale
Industria alimentara românească va avea un centru de informare propriu şi
auto finanţat şi un jurnal la dispoziţie conducând la o capacitate informaţională
unitară.
Dificultăţi întâmpinate
Există un număr limitat de companii romane (de stat sau private) interesate
în dezvoltarea unui sistem informatic şi informaţional pentru industria alimentara
(lipsa capitalului duce la reducerea drastica a potenţialilor clienţi).
Proiectul "Dezvoltarea Serviciului Naţional de Extensie" (Ro 9505 - 01-
01) "
Obiectivele proiectului: In continuarea proiectului 9203, acest proiect a
dus la crearea unui Serviciu Naţional de Extensie (SNE), în agricultură la nivel
local, ca proiect de construcţie instituţională. Acest serviciu fiind finanţat de
bugetul naţional a fost proiectat pentru a se adresa în special fermierilor mici şi
mijlocii,
iniţial gratuit. Serviciile de extensie şi de consultanţă oferă fermierilor
informaţii actualizate din domeniile agricol şi agrozootehnic.
Proiectul a început în ianuarie 1998 şi s-a finalizat în decembrie 1998.
Principalele rezultate obţinute
Au fost create Servicii Naţionale de Extensie la nivel central şi local.

133
 Sediile locale şi cele centrale au fost parţial echipate.
Un număr de 16 persoane din tot atâtea judeţe pilot au fost pregătite în
special în domenii manageriale şi economice (pregătirea tehnică nu s-a dovedit a fi
necesară).
Un număr de l 8 persoane din 10 judeţe care nu erau pilot au fost de
asemenea pregătite pe o perioada scurta în aceleaşi domeniu.
Au fost acumulate mai multe studii de caz.
Efecte: Asistenţă tehnică privind producătorii mici şi mijlocii este acum
definitivată ca o instituţie existentă, creată în acord cu standardele Uniunii
Europene.
A fost făcut funcţional un important şi accesibil sistem de difuzare la nivel
de comună prin intermediul scrisorilor de afaceri, utilizarea mass-mediei, ateliere
de lucru, întâlniri periodice între producători şi cei din serviciul de extensie etc.
Ca un efect colateral trebuie menţionata creşterea numărului de beneficiari.
Dificultăţi întâlnite: Sistemul a fost proiectat pentru a deveni cu
autofinanţare şi capabil de a se privatiza în următorii 10 ani. Introducerea de noi
taxe pentru serviciile acordate este perceputa ca o dificultate.
Proiectul "Politica de consultanta pentru dezvoltarea serviciilor de
creditare rurală" (Ro 9505 — 03 — 02)
Obiectivele proiectului: Să propună un sistem de credite agricole mutuale
în România şi sa introducă termenii de referinţă pentru lansare.
Proiectul a început în februarie 1998 şi s-a finalizat în iunie 1998 (a
beneficiat de o alocare bugetara limitată de 52.000 EURO).
Rezultate principale:
S-a publicat o diagnoza a situaţiei existente.
In corelaţie cu activitatea Fondului de Garantare a Creditelor Rurale a fost
proiectat un sistem mutual de credite.
Au fost schiţaţi "Termenii de Referinţă" pentru implementarea unui astfel
de sistem.

134
 Efecte: Exista o idee coerenta despre implementarea unui sistem de credite
mutuale pentru agricultura României.
Dificultăţi întâmpinate: Concepţia creată de actualul proiect trebuie să fie
adusă la zi şi trebuiesc identificate şi alocate resursele financiare pentru
implementarea proiectelor de asistenţă tehnică.
Proiectul "Dezvoltarea rurală în România" (Ro 9505 - 04 - 03 - 0005)
Obiectivele proiectului: Să definească o strategie complexa de dezvoltare a
zonelor rurale ale României şi să creeze un cadru de lucru la nivel instituţional
pentru implementarea viitoarelor politici de dezvoltare rurală.
Proiectul a început la 12.01.1998 şi s-a finalizat la 12.10. 1998.
Rezultate principale
O diagnoză a spaţiului rural (pentru 2685 comune) pentru care s-au analizat
45 de indicatori. Bazat pe acest studiu s-au definit zone cu diferite potenţiale de
dezvoltare.
A fost creata, tipărită şi distribuită Cartea Verde pentru Dezvoltarea
Rurală în România.
Un Plan de Acţiune pentru Dezvoltare Rurală a fost adoptat la sfârşitul
acestui proiect sub forma unui document interministerial.
S-au adoptat un număr de 34 de sugestii pentru proiecte pilot.
Efecte: România deţine acum o diagnoza a zonei rurale pentru toate
comunele şi o supraveghere a gospodăriilor (doar pentru un număr limitata de
comune).
O cale coerenta de colaborare pe termen mediu şi lung a fost acceptata şi
adoptata de către toate autorităţile interesate.
Au fost puse bazele planului de dezvoltare rurală.
Dificultăţi întâmpinate: In timpul implementării proiectului în 1998 nu au
existat dificultăţi majore cu excepţia inexistentei datelor despre veniturile
fermierilor.
Proiectul "Alinierea la UE şi politica de reformă" (Ro 9704 - 03)

135
 Obiectivele proiectului: Asistenţa suplimentară pentru "Grupurile de
Lucru" ale Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei în cadrul activităţii lor de
transpunere a aquis-ului comunitar şi pregătirii pentru mulţi şi bilaterale exerciţii
de screening.
Proiectul a început în iunie 1999 şi s-a finalizat în noiembrie 1999.
Rezultate principale
Au fost traduse multe regulamente şi directive ale UE, în special de
membrii Grupurilor de Lucru.
Membrii grupurilor de lucru au fost pregătiţi pentru a înţelege şi a prezenta
domeniul lor de activitate în faţă examinatorilor UE.
Prezentarea pentru screening-ul bilateral a fost pregătită incluzând fişele
sectoriale.
Efecte: personalul Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei implicat în
PAC este antrenat şi pregătit sa înţeleagă şi să aplice legislaţia europeană.
Dificultăţi întâmpinate'. Slaba cunoaştere a limbilor străine de către
membrii grupurilor de lucru.
O perioadă prea scurtă acordată pentru implementarea proiectului.
Proiectul Ro 03 Fondul de Garantare a Creditului Rural
Obiectivele proiectului: Obiectivele specifice ale acestui proiect sunt de a
furniza asistenţă pentru înfiinţarea Fondului de Garantare a Creditului Rural
(FGCR) şi de asemenea, sa furnizeze asistenţă tehnică pentru Institutul Roman
Bancar.
Proiectul a început în 1994 şi s-a finalizat în 1998.
Rezultate principale
Asistenţa tehnică sub formă de studii pregătitoare şi revizii ale funcţionării
FGCR.
O linie de finanţare de 9 MECU.
Organizarea. Pregătirii pentru Institutul Bancar Roman şi personalul din
bănci implicat, furnizarea de material didactic şi echipament.

136
 Efecte: 14 specialişti pregătiţi; 24 de persoane pregătite; un manual în 3
volume; 6 instructori pregătiţi; 20 de seminarii totalizând 189 de ofiţeri de credit
din filialele locale
Dificultăţi întâmpinate
Lipsa unei proiectări care să cuprindă toate dimensiunile: construcţii
instituţionale în interiorul sectorului financiar, construcţii instituţionale care să
asiste sectorul rural în adresarea lui către sectorul financiar, pregătirea, existenta
surselor de fonduri pentru credite pe termen lung.
În 1997 în cadrul Programului Operaţional pe Ţară (POT '97) fondurile
pentru sectorul agricol au fost în valoare de 4 MECU, având ca obiectiv sa susţină
armonizarea şi alinierea legislaţiei agroalimentare, a standardelor de producţie la
aquis-ului comunitar.
În 1998 - în cadrul programului PHARE '98, priorităţile principale au fost
armonizarea legislaţiei sanitar-veterinare, pregătirea implementarea strategiilor de
aliniere. Valoarea programului a fost de 5 MEURO.
FIMAN Fundaţia Internaţionala de Management - programul FIDEL -
Program pentru întreprinderi mici şi mijlocii şi pentru dezvoltare rurală (doar o
parte a acestora a fost pentru agricultura, şi cate au avut impact asupra acestui
sector). Au fost 20 de proiecte pentru agricultură şi dezvoltare rurală.
Alte acţiuni pentru ajutor rural
PHARE operează în strânsă colaborare cu alte instituţii şi organizaţii
internaţionale: BIIRD, BERD, USAID, Guvernele din Franţa, Germania şi
Olandei. In acest caz majoritatea proiectelor beneficiază de credite de tip grant şi
nu de fonduri nerambursabile, împrumuturile de tip grant include de regulă
asistenţă tehnică necesară implementării proiectului. Există anumite granturi axate
în special pe problemele de mediu.
O importantă asistenţă financiară este furnizată de proiectele bilaterale
finanţate de statele membre.
Proiecte dezvoltate cu ajutorul guvernelor Franţei, Germaniei şi Olandei au

137
fost implementate cu succes.
Alte acţiuni de susţinere a spaţiului rural
Programele Comunitare Phare au fost aplicate în strânsă cooperare cu alte
instituţii şi organizaţii internaţionale: B1R.D, BERD, USAJD, Guvernele Franţei,
Germaniei şi Olandei, însă, în aceste cazuri, majoritatea proiectelor au fost
realizate prin acordarea de împrumuturi şi nu prin granturi şi/sau donaţii,
împrumuturile acordate au inclus în mod obişnuit şi asistenţă tehnică necesară
implementării proiectelor. S-au acordat şi câteva grant-uri orientate în special
pentru problemele de mediu.
Se dezvoltă asistenţă importantă prin proiecte bilaterale finanţate de statele
membre. Au fost implementate cu succes proiecte cu ajutorul guvernelor Franţei,
Germaniei şi Olandei.
Acţiuni de susţinere financiară prin Banca Mondială
În momentul începerii reformelor structurale ale (3uvernului României,
Banca Mondială şi-a redefinit programul de împrumut pentru a sprijini România sa
realizeze redresarea economica, oferind consultanţă şi finanţare pentru sprijinirea
reformei în diferite sectoare. Pe termen mediu, Banca va acordă prioritate
sprijinirii programelor sectoriale legate de aderarea la Uniunea Europeană.
Începând din 1990, împrumuturile angajate de la Banca Mondiala pentru
România totalizează aproximativ 2,681 miliarde USD (Sursa: Projects Portofolio
World Bank).
Agricultura reprezintă un sector cheie pentru Banca Mondială. Principalele
proiecte se concentrează pe dezvoltarea cadastrului general, servicii de sprijin
pentru agricultură, sisteme de irigaţie şi administrarea lor, sistemul de finanţare
rurală. Cele mai importante proiecte desfăşurate de BM:
(II). Proiect cofinanţat pentru Sprijinirea Fermierilor şi a
întreprinderilor Agricole Private.
Valoarea proiectului - 164, 7milioane USD din care 100 milioane USD
reprezintă împrumutul acordat de către Banca Mondiala, Co-finanţarea a fost

138
realizata de către Banca Agricolă, Banca Comerciala Romana şi beneficiarii finali.
Proiectul are ca obiective: sprijinirea dezvoltării zonelor rurale, încurajarea
creşterii productivităţii şi eficienţei în agricultura, generarea de locuri de munca şi
îmbunătăţirea nivelului de trai.
Beneficiarii acestui proiect sunt: ţăranii şi întreprinderile prelucrătoare de
produse agricole. Unităţile sau societăţile proprietate de stat sau publice în care
majoritatea acţiunilor este deţinută de sectorul public au fost excluse. Investiţiile în
producţia de tutun, noi livezi, noi vii şi ferme de animale au fost excluse.
(III). Proiectul de cadastru
Valoarea acestui proiect este de 37 milioane USD, din care împrumutul
acordat de Banca Mondială este în valoare de 25,5 milioane USD. Proiectul are ca
obiectiv sprijinirea programului de reformă financiară prin asigurarea unei baze de
înregistrare şi protecţie a dreptului de proprietate asupra pământului şi crearea unei
pieţe eficiente de vânzare a terenurilor. Proiectul va fi implementat pe o perioadă
de 4 ani, începând din 1998. Proiectul este destinat realizării unui sistem general de
cadastru şi înregistrare a terenurilor, în zonele urbane şi rurale.
(IV). Proiectul privind crearea unui sistem naţional de servicii pentru
agricultura
In cursul celui de-al treilea trimestru al anului 1996, Guvernul Japoniei a
acordat Guvernului României un împrumut nerambursabil pentru agricultură
gestionat de către Banca Mondială.
Ministerul Agriculturii este beneficiarul proiectelor şi gestionar al
fondurilor. Cele două proiecte au fost:
a) Asistenţa tehnică pentru studiul privind reabilitarea sistemului de
irigaţii - 295.000 USD.
b) Asistenţă tehnică pentru studiul privind crearea unui sistem naţional de
servicii pentru agricultura - 219.840 USD
Ambele proiecte au avut ca principal obiectiv întocmirea de studii de
fezabilitate şi termenii de Referinţă pentru viitoare împrumuturi ale Băncii

139
Mondiale, vizând cele două domenii. Ambele contracte s-au definitivat la sfârşitul
anului 1996 şi s-au implementat în cursul anului 1997.
Ca urmare a acestor studii, s-a stabilit că vor fi acordate împrumuturi
pentru cele două proiecte: pentru cel referitor la dezvoltarea serviciilor destinate
agricultorilor, costul a fost estimat la circa 25 milioane USD, iar împrumutul
acordat de către Banca urmează a fi stabilit.

140
 CAPITOLUL III
DEZVOLTAREA SPEŢIULUI RURAL

3.1. Actualitatea şi modernitatea conceptului de dezvoltare rurală

5.1.1. Declinul rural; Redescoperirea şi reînnoirea ruralului; Noile
perspective; Criza urbană; Atracţia ruralului; Noile potenţialităţi rurale; Voga
ruralului.
În ţările occidentale, de mai bine de un secol, iar la noi de circa 50 de ani,
exodul agricol a creat concentrări demografice puternice în oraşe paralel cu
deşertificarea treptată a ruralului. El a hrănit dezvoltarea industrială şi urbană,
golind satele de populaţie şi acest lucru a fost considerat "un progres,,. A părăsi
lucrarea pământului pentru o slujba într-un birou sau într-o uzină era perceputa ca
o „promovare socio-profesionala„. Această mişcare spre oraş părea fără întoarcere.
Numeroşi autori se precipitau să prorocească "/0 fin de la paysannerie", uneori nu
fără regrete sau murmure contra ordinii sociale care generează acest fenomen.
Astfel, Jean Francois Gravier, în cartea sa: "Paris ei le deserifrancais\ publicată în
1947 şi reedita în 1958, a fost unul dintre cei care au ridicat glasul împotriva
acestui declin rural şi a creşterii fără măsură a aglomerării urbane; analizele şi
cifrele elocvente cuprinse în lucrarea să constituie un veritabil rechizitoriu adresat
unei societăţi incapabile să asigure o dezvoltare armonioasă şi o populare
echilibrată a întregului teritoriu.
„De prin 1960, o "revoluţie silenţioasă" a transformat profund societatea
ţărănească; un progres fulgerător a bulversat economia agricolă, în 1971, Mendras
(sociolog rural francez) a publicat o carte cu conţinut provocator: „ La fin des
paysans" prin care răsuna glasul vechii societăţii ţărăneşti tradiţionale care a
construit Franţa câmpurilor şi a satelor. Condiţia ţărănească de altădată dispărea şi
făcea loc unei corporaţii de agricultori din ce în ce mai performanţi; ei exercitau o
meserie devenită complexă, în care trebuie investit din ce în ce mai mult capital şi

141
pricepere. Dar aceşti agricultori mecanizaţi şi informatizaţi sunt din ce în ce mai
puţin numeroşi şi plecarea lor contribuie la trista depopulare rurală care continuă".
(Jean Gadant: „Amenagement et development rural", 1987, pag. l şi următoarele).
Fantastica dezvoltare a ştiinţelor şi a tehnologiilor era purtătoarea
bunăstării, culturii şi fericirii pentru toţi. Totuşi, în timp ce apăreau „noii săraci",
economia intra în criză suferind din cauza excedentelor de bogăţie pe care le-a
creat. Cursa nestăpânită a productivităţii a ghiftuit consumul: prea multe textile,
prea mult oţel, prea mult grâu, prea mult din de toate. Insecuritatea, denatalizarea,
abandonarea vechilor valori morale zguduie opulenta societate industrială care
pare a fi dereglată.
Efectivele de agricultori au regresat în mod constant în profitul numărului
de muncitori industriali din uzine şi a numărului de locuitori din oraşe. Astăzi,
agricultorii reprezintă sub 10% din totalul populaţiei active a ţărilor dezvoltate, în
multe dintre acestea ei se situează sub 5%. Ajungerea la aceasta situaţie în ţările
occidentale a fost rezultatul unei evoluţii care a cunoscut mai multe trepte esenţiale
sau mai multe mutaţii, astfel:
Prima revoluţie industrială din secolul trecut a fost cea a maşinii cu vapori,
a cărbunelui şi a oţelului şi după aceea a urmat minunata sinteza a celor trei: calea
ferată. Industriile grele s-au instalat în zonele cu minereuri şi energie. De atunci,
micile fabrici mai mult sau mai puţin artizanale diseminate la ţară, tributare apei
râurilor sau lemnului din pădure, au fost condamnate la dispariţie iar mâna de lucru
la „expatriere" spre oraş.
Ruralul, acest vast rezervor de oameni aprovizionează uzinele cu mână de
lucru şi hrăneşte urbanizarea. Societatea ţărănească tradiţională se transformă, iar
plecarea copiilor săi spre oraş apare ca o promovare sociala. Acest exod agricol a
deşertificat şi desertifică zonele cele mai defavorabile, mai ales zonele de munte
izolate şi prost dotate cu servicii, infrastructuri şi locuri de muncă, unde solurile
puţin fertile şi climatul aspru nu permit randamente bune.
A două mutaţie industrială a fost cea a energiei care a devenit mult mai

142
uşor de procurat, în primul rând, petrolul, care se afla din abundenta în măruntaiele
pământului, înlocuieşte vaporul de apa şi acţionează motorul cu explozie. Apoi
apar pneumaticele care fac să prospere autoturismele ce invadează încet, încet o
reţea rutiera; aceasta la rândul ei se îndeseşte şi se gudronează, în sfârşit,
electricitatea aduce lumina în căminele cele mai îndepărtate şi distribuie peste tot
forţa motrice. Această revoluţie a energiei instaurează supleţe şi rapiditate în
transporturi; ea anunţă o explodare a marilor complexe industriale care erau legate
de zăcămintele de materii prime şi de cărbune. Mâna de lucru devine şi ea mai
mobilă, iar căutarea unui loc de muncă dispersează familia care, până atunci, era
ataşată unui teritoriu. Localizarea activităţilor este din ce în ce mai puţin legată de
un anumit loc. Producţia agricolă, ea însăşi începe să populeze terenurile cu
„crescătorii de animale fără terenuri agricole" şi cu producţii vegetale în sere.
Maşinile şi îngrăşămintele pun în valoare regiunile sterile transformând mizerabila
„ţară" nisipoasă, precum şi platourile calcaroase şi aride în grânare.
După război, industrializarea şi urbanizarea au cunoscut un nou avânt.
Creşterea nivelului de viaţă şi a confortului urban fac să continue depopularea
zonelor urbane. După privaţiunile şi tristeţile războiului erau foarte atrăgătoare
luminile şi vitrinele oraşelor, securitatea oferită de un loc de muncă în oraş, mai
ales pentru un ţăran a cărui recoltă nu era niciodată asigurată, şi care primea în
schimb, în oraş, un salariu care-i „pica" în mod regulat la sfârşitul fiecărei luni.
Astfel, cu securităţile şi atracţiile sale, oraşul impune modelul său, iar această
mişcare de concentrare urbană părea cu atât mai ireversibilă cu cât agricultorii, din
ce în ce mai puţin numeroşi, sporesc fără încetare randamentele lor şi contribuie
din ce în ce mai bine la satisfacerea nevoilor alimentare ale ţării. Populaţia agricolă
a continuat deci să regreseze, ceea ce a făcut ca, de prin anii '60, ministerele
agriculturii şi organizaţiile profesionale agricole, din unele ţări occidentale, să
demareze o politică de amenajare rurală menită să frâneze abandonul neliniştitor
care instala deserturi. Totuşi, această cale de reanimare a acestor teritorii rurale în
declin a fost asemuit cu nişte „lupte de ariergardă". Industrialul şi urbanul

143
rămâneau încă valorile sigure ale zilei de mâine.
Redescoperirea şi reînnoirea ruralului. Cu toate acestea, recensămintele
demografice din anii '80 arată că în unele ţări (în Franţa de exemplu) tendinţele de
mişcare a populaţiei tind să se inverseze: populaţia rurală creşte global mai repede
decât populaţia urbană. Astfel, în timp ce poluările de tot felul agresează „oraşele
orgolioase", serenitatea rurală şi liniştea parfumată a câmpurilor atrag cetăţenii
„intoxicaţi de modernism". Aceasta i-a făcut pe unii analişti să strige: "Mâine,
exodul urban!". Teritoriile rurale îşi recapătă încet vitalitatea. De acum, comunele
rurale câştigă global populaţie, în timp ce oraşele pierd cu atât mai mulţi locuitori
cu cât sunt mai importante, între mijlocul anilor '70 şi începutul anilor '80, în
Franţa, s-a instalat o încetinire generală a creşterii demografice, limitată la 3%. în
acest context, în timp ce ansamblul comunelor urbane, pentru prima dată, nu au
progresat în acest interval decât cu 2%, ansamblul populaţiei rurale a crescut cu
6%. (Jean Gadan: op. cit. pag. 5-6 şi urm.).
Desigur că analiza acestui fenomen nu este simplă şi, în mod cert, este
prematur să se tragă concluzia ca exodul urban a început. Se pare că este vorba
mai degrabă de o extindere a oraşului asupra zonelor rurale înconjurătoare sau de o
dezvoltare a siturilor turistice decât de o revitalizare profundă a ruralului îndepărtat
de centrele urbane, unde continuă deşertificarea. Pe de altă parte, criza economică
şi şomajul au încetinit plecările spre oraş. în sfârşit, dacă jumătate din comunele
rurale se află în curs de revitalizare, cealaltă jumătate continuă să se depopuleze.
Prăpastia continuă să se mărească între comunele plasate în zona de atracţie a unui
oraş sau care beneficiază de vecinătatea unei instalaţii industriale sau a unei
resurse turistice şi teritoriile deşertifîcate unde continuă declinul economic.
Şi totuşi, ruralul continuă să se mişte. Unul dintre bunii observatori francezi
ai ruralului, sociologul Mendras, declara în a două jumătate a anilor '80: „Dacă
exista o parte vivant a societăţii franceze care a ştiut să se adapteze în mod
extraordinar, să creeze instituţii noi, aceasta nu este Franţa urbană ci Franţa rurala'.
Necesităţile economice cer încă plecări din agricultură, dar exodul rural, în ţările

144
dezvoltate, se încheie iar mişcarea migratorie se inversează. Colectivităţile rurale
devin mai dinamice. Dispunând de toate facilităţile vieţii moderne, ele regăsesc
vitalitatea. Astfel, ultimul recensământ anunţa sfârşitul lungului declin: el suna
trezirea .. ţărilor rurale" cărora noua societate le oferă atuuri foarte bune. Ştiinţele
şi tehnologiile, care avansează cu paşi mari, deschid perspective fabuloase, încă
nebănuite, care pot rupe izolarea ruralului şi pune la loc de cinste valorile sale
imense.
In câteva decenii s-au realizat progrese remarcabile. Luna şi-a arătat
secretele sale oamenilor care au vizitat-o; aventura cuceririi spaţiului a început;
sateliţii observă pământul şi multiplică reţelele de comunicaţii de orice natură;
energia atomică este prezentă, ucigătoare, capabilă de mai rău dar şi de mai bine.
Ordinatorul (computerul, calculatorul), mai performant decât un creier şi dotat cu
memorie, operează calcule vertiginoase cu viteza electricităţii şi ce să mai spunem
de progresele medicinii care prelungeşte fără încetare viaţa, de biotehnologii şi de
geniul genetic capabil să manipuleze speciile de plante şi animale şi care deschide
orizonturi nebănuite, promiţătoare şi neliniştitoare în acelaşi timp. Roboţii
automatizării înlocuiesc lucrătorii. Dacă activităţile productive nu vor mai folosi
decât 10% din forţa de muncă activă din ţările dezvoltate la intrarea în cel de al
treilea mileniu, aşa cum estimează unii analişti, ce vor face ceilalţi? Perspectiva
este entuziasmată sau redutabilă? Ori cum ar fi, ea deschide pentru spaţiul rural noi
şanse încă insuficient explorate.
Sistemul social-economic este în criza. El se încăpăţânează să facă
productivitate în timp ce numărul şomerilor se măreşte; natalitatea societăţi scade.
Clubul de la Roma a presimţit sosirea unui nou mod de dezvoltare, făcut de o
economie mai puţin productivistă, în cadrul unei bune amenajări a teritoriului,
integrând dimensiunea ecologică, socialmente mai conviviabilă. Aceasta
perspectivă a unei dezvoltări mai calitative, mai aerate, mai dulci, nu poate decât
să surâdă acestui „zăcământ natural de spaţiu rural" care reprezintă un atu enorm.
Ceea ce trebuie este deci, amenajarea şi valorificarea acestui spaţiu rural Faimosul

145
Philippe Lamour, fostul preşedinte al Companiei Bass-Rohn Languedoc din
Franţa, a pus în mod clar aceasta problemă şi a definit obiectivele: „Viaţa urbană
este suportată dificil. Asistăm la un retur în mediul rural. Dar cadrul de primire
pentru această nouă migraţie nu a fost pregătit suficient. Nu trebuie să fim la fel de
neprevăzători ca planificatorii de după război care n-au prevăzut urbanizarea.
Trebuie pregătită amenajarea spaţiului rural care reprezintă 90% din spaţiul
naţional".
Noile perspective. Economia ţărilor dezvoltate a intrat în a treia bulversare
industrială. Precedentele două erau creatoare de energie şi vizau decuplarea forţei
muşchiulare a omului şi a animalului pentru multiplicarea fabricării tuturor
felurilor de bunuri. Revoluţia prezentă este creatoare de inteligenta, decuplând
capacităţile creierului uman.
După o eră a "producţiei de masă", a creşterii continue a mărimii oraşelor şi
a industriilor, iată că societatea şi activităţile sale se diversifică. Habitatul
individual este preferat habitatului colectiv; industria mică şi medie câştigă în
rentabilitate; particularismele locale renasc. Trăim o mutaţie tehnologică ale cărei
posibilităţi le întrevedem încă destul de puţin. Tehnicile de teleprocesare
redimensionează spaţiul, fac să eclateze centrele de decizie, dispersează atelierele
de producţie, astupă prăpăstiile profunde care s-au crăpat între oraşe şi sate.
Informatica, telematica, birotica nu vor rămâne apanajul exclusiv al birourilor din
oraşe şi vor constitui purtătoarele de noi posibilităţi şi oportunităţi pentru lumea
rurală. La fel de rapid ca şi un birou de studii dintr-o capitală, ferma cea mai
îndepărtată dintr-o provincie oarecare va putea interoga o bază de date sau să
consulte zilnic cursurile pieţei oilor. Internetul este un instrument al comunicării
fără frontiere. Posibilităţile de lucru la domiciliu pot bulversa economia locală în
anii care vin. Reţelele de comunicaţii vor favoriza vânzările directe spre oraşe
dintr-o multitudine de mici unităţi de producţie artizanale şi agricole. Telexul va
realiza schimburile instantanee de mesaje scrise. Diferite sarcini administrative vor
putea fi exercitate de la distanţă (secretariat, statistică, contabilitate, sesizări

146
informatice, etc.). O dactilografa rămasă în valea sa natală dintr-o minunată zonă
montană, va pute să scrie o corespondenţă la domiciliul sau pe care s-o transmită în
capitală şi va putea primi şi transmite instantaneu un document prin telecopiator
sau prin poşta electronică. O direcţie dintr-un minister va putea convoca, pe un
ecran de televiziune, un colaborator aflat pe un platou la 2000 de metri altitudine
mai repede decât dacă s-ar afla într-un birou vecin. O conferinţă care reuneşte o
jumătate de duzină de persoane aflate în teritoriu va putea fi convocată rapid şi
oriunde. Transporturile în comun au făcut progrese enorme, scurtând distanţele
dintre oraş şi sat. Un locuitor dintr-o localitate rurală care şi-a amplasat locuinţa
într-o liziere de pădure are acces la un birou din capitală la fel de repede ca şi un
locuitor dintr-un cartier al capitalei. Trenurile de mare viteză scurtează timpul de
deplasare la mare distanţă şi permit contacte rapide, dese şi o folosire mai bună a
timpului. Transporturile aeriene contribuie în aceeaşi direcţie la comprimarea
timpului, reducerea distanţelor, intensificarea circulaţiei şi a schimburilor mărind
eficienţa activităţii umane. Progresul continuă şi distanţele se scurtează din ce în ce
mai mult.
Toate aceste inovaţii dispersează locuitorii şi activităţile pe spaţiul
geografic al unui teritoriu, îndepărtează locurile reşedinţă şi de muncă. Industria se
eliberează de zăcămintele de energie, de materii prime şi de mâna de lucru. Se va
ajunge ca ea să caute în favoarea salariaţilor săi un climat agreabil (însorit), cu
peisaj împădurit, în vecinătatea zonelor înzăpezite sau a unui ochi de apă în
vederea creării unor condiţii de viaţă şi de muncă de o calitate deosebită.
Criza urbană. Marele oraş a pierdut atracţiile sale de altădată. El este astăzi
poluat şi zgomotos. Marile ansambluri au creat monotonie, insecuritate şi un trist
anonimat. 300 de locuitori care locuiesc într-un bloc turn se ignorează total, în
timp ce 300 de locuitori dispersaţi într-o mică localitate rurală se cunosc toţi şi sunt
vecini. Deplasările de la domiciliu la locul de muncă în transporturile colective
sunt stresante şi nervos penibile. Existenţele agitate şi robotizate ale oraşului fac ca
ruralitatea să fie idealizată cu calmul său, verdeaţa sa, convivialitatea sa, valorile

147
sale sociale şi culturale regăsite, cu timpul său care pare mai puţin socotit. In
fiecare citadin se află un vechi atavism ţărănesc şi un pământean care doarme.
Atracţia ruralului. America a precedat tot timpul vechea Europa pe drumul
evoluţiilor. De prin 1970, populaţiile cele mai avute din oraşele sale părăseau
centrele urbane plicticoase pentru a se instala în zonele rurale înconjurătoare.
Astăzi, acest fenomen s-a generalizat atât de mult încât terenurile agricole din
aceste zone rurale anturante sunt rapid înghiţite de construcţii de locuinţe, cu toate
consecinţele ce decurg de aci asupra pieţei funciare.
Zonele rurale europene au devenit mai atrăgătoare. Plecarea spre oraş nu
mai este considerată o promovare, inversul fiind tot mai apreciat. Tinerii îşi
exprimă tot mai mult dorinţa de a rămâne să lucreze la ţară. Citadinii vin să-şi
regăsească rădăcinile. Muncitorii din ce în ce mai numeroşi îşi construiesc
locuinţele în mediul rural din vecinătatea uzinelor în care lucrează. Milioane de
reşedinţe secundare provoacă o veritabilă transhumantă la fiecare sfârşit de
săptămână şi în timpul vacanţelor sau a concediilor mai ales spre „ la ţară".
Pensionarii se instalează de asemenea aci. Spaţiul rural se populează din ce în ce
mai mult, până la punctul în care crează nelinişte în rândul protectorilor naturii,
mai ales atunci când construcţiile se amplasează şi se dezvoltă anarhic.
Comunele rurale din ţările dezvoltate au beneficiat de un efort important de
amenajare şi de dotare cu echipamente colective. Apa este asigurată peste tot şi
asanarea progresează, în toate capitalele de cantoane este instalat un "centru
economic de gestiune"; se fac lotizări; turismul verde se implantează. Comodităţile
şi confortul urban s-au instalat în mediul rural. Telefoanele leagă toate căminele
până la rudele de pe alte continente. Electricitatea răspândeşte peste tot luminile şi
căldura sa; ea acţionează nenumărate motoare în slujba oamenilor. Astăzi fiecare
familie are cel puţin un automobil cu care poate să ajungă rapid la un
„supermarket", la cinema, la piscina din oraşul vecin sau la locul de muncă.
Imaginile mai multor canale de televiziune, provenind din tot universul, pătrund în
fiecare casă. Ruralul, ca şi urbanul, dispune de "servitori electro-menajeri" şi în

148
curând de o consola de ordinator. Fiecare familie beneficiază, pe lângă casa
proprie, de un spaţiu de grădină cu arbori şi flori, adesea de fructe şi legume „mai
biologice" şi mai proaspete decât cele de la comerciant.
Noile potenţialităţi rurale. Teritoriul rural va conserva multă vreme spaţiile
sale depopulate din munţi şi din zonele defavorizate unde resursele sunt mai
limitate şi unde viaţa este grea. Pe de altă parte, aceste zone dispun de atuuri care
ar putea fi exploatate mai bine prin:
- obţinerea celui mai bun profit din producţia de lemn;
- dezvoltarea turismului rural care răspunde nevoilor de repaus, de sănătate,
de natura şi de autenticitate exprimate şi căutate din ce în ce mai mult de către
cetăţenii intoxicaţi de modernism;
- promovarea artizanatului;
- îngrijirea mediului înconjurător.
Pe de alta parte, diversificarea producţiei agricole deschide posibilităţi noi:
dezvoltarea numeroaselor mici producţii agricole vegetale şi animale încă
deficitare; oferirea unor produse de calitate de „tip fermier"; adoptarea unor
sisteme de producţie mai extensive; practicarea pluriactivităţii pentru a consolida şi
pereniza locurile de muncă agricolă.
Voga naturalului. Respingerea oraşului mineral plin de noxe, excesele unei
economii prea productiviste şi prea consumatoriste au determinat o întoarcere
presanta la valori autentice şi la surse mai pure. Aceste aspiraţii se concretizează
într-o extraordinară căutare a "naturalului". "Naturalul este binefăcător iar
artificialul este rău!"
Creşterea nivelului de trai şi sporirea timpului liber angajează marele
public, mai ales mediile intelectuale şi mai înstărite, în vaste mişcări de opinie în
favoarea "protecţiei naturii", apărării mediului, cercetării calităţii vieţii. Ei resping
o economie prea galopantă şi prea industrializata consumatoare a spaţiului şi a
resurselor limitate sau a unor resurse prea încet regenerabile. Trei exemple
ilustrează această înverşunare pentru natural de care ruralul va profita.

149
 În primul rând, "valul ecologic" al anilor '70; el a suscitat apariţia
multiplelor asociaţii de protecţie a naturii şi mişcările verzilor pe care politicienii
tradiţionali au fost constrânşi să le la în serios. Aceşti apărători ai naturii,
contestatatori ai economiei şi adesea ai societăţii consumatoriste, au ajuns chiar să
la poziţii excesive. Dar ceea ce este important din aceste critici şi constatări, graţie
lor, oraşul şi marele public au început astfel să se intereseze mai mult de natură.
După aceea, condamnarea produselor agricole contaminate chimic şi
înverşunarea pentru produsele naturale şi biologice pe care le distribuie
"magazinele naturii". Agricultorii tradiţionali trebuie să cheltuiască averi întregi
pentru a cumpăra îngrăşămintele necesare fertilizării solului şi sunt constrânşi să
utilizeze produsele fitosanitare pentru a lupta contra bolilor şi dăunătorilor
culturilor cu ajutorul ştiinţific al cercetărilor agronomice, în timp ce unii, din ce în
ce mai numeroşi, pretind că pot furniza produse naturale, cu randamente
satisfăcătoare, fără îngrăşăminte şi pesticide.
în sfârşit, mai recent, la sfârşitul anilor '80, solitară şi sigură de ea, cu
unicul slogan magic de "natural", Rika Zarai ţine capul cohortei de medici şi de
cercetători serioşi; în numele "naturalului", aceasta cântăreaţă vegetariană publică
best-seller-ul anului respectiv, copiind "reţetele de pe vremea bunicii". Cartea sa
de bucate propovăduieşte religia naturalului şi medicina plantelor, al căror consum
s-a dublat în zece ani.
Naturalul a devenit astfel un argument puternic de publicitate. Un
apartament care are priveliştea unui spaţiu verde capătă valoare; la fel şi o vila la o
liziera de pădure. Pasta de dinţi cu clorofilă, săpunelele aromatizate cu parfumuri
de flori de câmp au virtuţii particulare. Dar ceea ce importa din aceste mişcări
intempestive ale ecologiei, ale biologiei şi ale naturalului este faptul ca ele pot
contribui la reanimarea unor adevăruri vechi şi fundamentale care începeau a fi
uitate: o economie mai productivă de resurse naturale limitate, o existenţă şi
activităţi în mai bună armonie cu mediul natural fragil, hrăniri şi medicaţii mai
puţin artificializate. Această vogă a naturalului nu poate fi decât în profitul

150
ruralului trezindu-i "ţările".
3.2. Definirea conceptului de dezvoltare rurală şi a altor concepte
adiacente
Definirea conceptului de "dezvoltare rurală " este strâns legată de definirea
unui concept cu portantă mai mare şi anume conceptul de "economie rurală". Jean-
Marc Boussard, în lucrarea sa: „Introduction a l'economie rurale" (Edition
GILLAS, 1992), defineşte "Economia Rurală" ca „o ramură a ştiinţei economice
care se interesează în mod special de agricultură de lumea rurală şi de sectorul
agroalimentar". înţelegerea acestei definiţii presupune înţelegerea principalilor
termeni cuprinşi în ea şi anume: "ştiinţa economică, "agricultura", "rural" şi
„agroalimentar". Aceasta lucrare fiind destinata unui mediu economic, se poate
admite ca termenul de Ştiinţa economică este familiar, în mod evident şi termenii
de agricultura şi agroalimentar sunt în general cunoscuţi. De regula, atunci când se
defineşte un concept ce desemnează un sector al activităţii economice, sunt
invocate adesea caracteristicile care fac ca acest sector economic să se deosebească
de alte sectoare economice. Ori tocmai aici, în acest domeniu al „diferenţelor" sau
al „deosebirilor", apar, la o examinare mai atenta, unele dificultăţi. Oricât ar părea
de ciudat, asemenea dificultăţi apar şi în ceea ce priveşte definirea unui concept
atât de larg cunoscut şi uzitat cum este „ agricultura ", asupra definirii căruia ar
părea ca nu mai pot exista dubii. Prezentăm mai jos câteva dintre aceste aspecte
reliefate de Jean-Marc Boussard în lucrarea citata.
Agricultura este o activitate economică care constă în a favoriza
dezvoltarea plantelor şi a animalelor în scopul obţinerii substanţelor utile omului,
în special produse alimentare dar nu în mod exclusiv alimentare, deoarece, pe
lângă acestea agricultura produce şi produse nealimentare de mare utilitate: fibre
de in, cânepă şi bumbac, lână, piei, blănuri, etc., pentru a cita doar câteva dintre
produsele necomestibile şi deci nealimentare. O asemenea activitate necesită, în
general, mult spaţiu, şi aceasta este considerată o particularitate distinctivă sau o
originalitate majora a agriculturii faţă de alte economice, în special faţă de cele

151
industriale. Trebuie însă menţionat că şi alte ramuri economice folosesc suprafeţe
întinse, cum ar fi de exemplu silvicultura şi piscicultura sau acvacultura, ceea ce
face ca „originalitatea majora a agriculturii" menţionată mai sus să fie comună şi
altor ramuri. De la o regiune la alta, piscicultura şi silvicultura, fiecare în parte, pot
ocupa suprafeţe mult mai mari decât agricultura. Aceasta face ca nici aserţiunea
cuprinsă în multe lucrări de specialitate, potrivit căreia, agricultura ar ocupa cea
mai mare suprafaţă a spaţiului geografic, nu poate fi luată în consideraţie ca atare
nici la nivel planetar, nici la nivel naţional şi nici chiar la nivel regional. Aserţiunea
respectivă poate fi valabilă numai în unele zone şi nu în mod generalizat
Valoarea producţiei la hectar, în agricultura, este de multe zeci de ori sau
chiar de sute de ori inferioară celei pe care o obţin marea majoritate a altor
activităţi. Această particularitate ar putea apare ca paradoxală pentru ca, toţi
agricultorii din lume sunt foarte mândri atunci când pot creşte producţia lor pe
hectar. Pe de altă parte, valoarea producţiei agricole la hectar variază în largi
proporţii de la o cultură la alta şi în funcţie de tehnicile şi tehnologiile folosite la
acelaşi gen de cultură. De exemplu, cultura tomatelor poate asigura o producţie
de 10-20 de ori mai mare la ha, faţă de cultura grâului chiar în condiţiile celui
mai mare randament de grâu la hectar. De asemenea un hectar de mei cultivat
într-o ţară dezvoltata europeană poate asigura o valoare dublă la ha faţă de
aceeaşi cultură într-o ţară africană.
Între altele, agricultura este puternic dependentă de condiţiile naturale:
calitatea solului şi condiţiile climaterice. Aci este locul să remarcăm o distincţie ce
trebuie făcută între „sol" şi „pământ". Solul este mediul biologic particular, mai
mult sau mai puţin favorabil culturii plantelor, şi mai mult sau mai puţin natural (el
poate fi ameliorat, cu toate ca aceasta poate costa scump şi cere mult timp).
Pământul este, fără îndoială, parţial, un dar al naturii, "un dar gratuit al naturii"
despre care vorbea David Ricardo, şi el desemnat adesea prin termenul de "teren ",
ceea ce reprezintă „spaţiul", adică suprafaţă ocupată de agricultură sau de alte
categorii de folosinţă (păduri, ape, drumuri, construcţii, terenuri sportive, etc.). Se

152
poate deci spune pe bună dreptate că dependenţa de spaţiu nu este o caracteristică
specifică numai agriculturii. Se poate spune acelaşi lucru despre toate activităţile
menţionate în paranteza de mai sus şi în plus şi despre turism, transporturi şi alte
activităţi. Nici chiar dependenţa de factorii naturali nu este specifică numai
agriculturii, ea fiind comună şi altor activităţi, de exemplu: turismul, mineritul,
balneologismul, hidroenergia, şi toate ramurile industriale bazate pe exploatarea
sau folosirea resurselor naturale.
S-a spus ca una dintre specificităţile agriculturii constă în faptul ca Qăface
apel la procese biologice. Este adevărat că agricultura este o activitate economică
în care procesele de muncă se îmbină cu procesele biologice, dar este tot la fel de
adevărat că procesele biologice joacă un rol important şi în alte activităţi
economice, de exemplu, în orice industrie ce lucrează cu procese fermentative.
Prin urmare se poate pune întrebarea dacă folosirea proceselor biologice constituie
realmente o particularitate numai a agriculturii şi dacă există într-adevăr o
originalitate proprie agriculturii din acest punct de vedere.
O altă veche dezbatere, privind definirea agriculturii, este aceea de a ştii
dacă pădurea este o activitate agricolă, în sensul restrâns al termenului, pădurea
este distinctă de agricultură, probabil pentru că la origine, aceasta era un reziduu,
adică un ansamblu de vegetale care nu făceau obiectul nici unei îngrijiri speciale,
în afară de recoltare. La ora actuală este din ce în ce mai frecventă cultivarea
pădurii şi, pornind de la aceasta, pădurea este tot mai mult considerată ca făcând
parte din sfera agricolă, în fapt, caracteristicile prezentate mai sus pentru
agricultură sunt valabile şi încă în proporţii mult mai mari pentru silvicultură.
Productivitatea pădurii este de 10 până la 100 de ori mai scăzută decât cea obţinută
de cereale sau de creşterea bovinelor, ceea ce conduce la considerarea silviculturii
ca o formă extremă de agricultură.
Prestigiosul cercetător roman în domeniul istoriei agrare, Dr. Eugen
Meves, care dovedeşte o scrupulozitate sisifică în definirea terminologiei, a
conceptelor şi a limbajului ştiinţific „...fără de care nesiguranţa începe să marcheze

153
gândirea ştiinţifică şi chiar interpretarea, ca etapă obligatorie a investigaţiei... ", a
adus o importantă contribuţie la delimitarea conţinutului şi la identificarea
relaţiilor dintre trei concepte larg uzitate: AGRAR - AGRICOL - RURAL. Redăm
mai jos reflecţiile sale bazate pe o impresionantă cercetare documentară în legătură
cu aceste „noţiuni fundamentale, cu caracter general".
„Cuvântul AGRAR îşi are izvorul în latinescul agrarius din familia lui ager
(= câmp). Sensurile care se dau acestei noţiuni sunt oscilatorii. Se admite că ea
exprimă ceva care are legătură cu pământul (de ex. Arul este o unitate de măsură
agrară), sau care priveşte proprietatea pământului, proprietatea funciara şi
problemele politice, juridice, economice etc., legate de această proprietate, în acest
sens se utilizează expresia, .problema agrară " care este interpretată ca o problemă
a proprietăţii, a modelului de posesiune a pământului. Există însă şi alte
interpretări. Astfel se poate întâlni opinia după care problema agrara ar fi o
problemă a căilor de dezvoltare a agriculturii şi a raporturilor de clasă la sate, sens
identic cu cet din expresia "ţară agrară", definită ca ţara care îşi sprijină economia
în special pe producţia agricolă. Uneori noţiunea de agrar este echivalentă cu cea
de rural, pe când alţi autori diferenţiază cele două noţiuni. Alteori se stabileşte o
egalitate între agrar şi agricol. O interpretare realistă este cea care cuprinde în
fenomenul agrar toate manifestările omeneşti legate de agricultură.
„ Cuvântul AGRICOL îşi are originea tot în limba latina: agricolă, iar
acesta provine din asocierea lui ager câmp, cu colere = a cultiva, adjectivul
respectiv referindu-se la ceva care ţine de agricultură sau care este folosit în
agricultură. Prin urmare cuvântul agricultură ar semnifica cultivarea pământului,
prin interpretare strict toponimică. Interesant este faptul,..., ca unii istorici şi
etnografi continuă să acorde credit acestui sens restrictiv, fapt care reduce ramura
economică a agriculturii numai la activitatea de cultivare a plantelor, deşi
dicţionarele sunt corecte şi precizează că agricultura are două mari diviziuni:
cultura plantelor şi creşterea animalelor.
„În ceea ce priveşte sectorul vegetal, trebuie spus că acesta include nu

154
numai cultivarea propriu-zisă a plantelor, ci şi exploatarea suprafeţelor acoperite
de păşuni şi fâneţe. De altfel, statistica înregistrează sub noţiunea de „teren
agricol" următoarele categorii: culturi de câmp, legume, vii, livezi, păşuni şi
fâneţe.
În engleză se utilizează adesea expresia de "farming" pentru a desemna
procesul tehnic de producţie agricolă (vegetală + animală), paralel cu cel de
„agriculture", căruia i se dă un sens mai larg. Adevărul este că literatura anglo-
saxonă nu a delimitat net în prezent cele două noţiuni, ele coexistând şi
contribuind astfel la adâncirea confuziei existente. Astfel, citim în Dicţionarul
Webster că prin „agriculture" se înţelege „ The art or science of cultivating the
ground; the production ofcrops and livestock on a farm", iar prin „farming" s- ar
desemna „Act or business of cultivating land". După cum se vede, între sensul
acceptat în literatura de specialitate de limba engleza şi sensul acordat de autorii
dicţionarului există o opoziţie completă. De fapt, în practică, cele două expresii îşi
schimbă între ele rolurile într-un mod nestatornic, confuzia luând proporţii şi mai
mari prin echivalarea de către cercetătorii istorici a noţiunilor "agricultural" şi „
agrarian ".
„După părerea noastră - scrie E. Mewes - ţinând seama de existenţa celor
două noţiuni cu circulaţie paralelă, termenul „farming" cuprinde două domenii:
cultura plantelor şi creşterea animalelor, în timp ce termenul de „agriculture"
cuprinde toate domeniile (unelte şi maşini, sisteme de agricultură, solurile,
landsaftul, conservarea, prelucrarea şi industrializarea produselor, calitatea
producţiei, comercializarea produselor, transporturile, construcţiile, îmbunătăţirile
funciare, organizarea teritoriului, propaganda agricolă, statistica agricolă,
organizarea muncii şi a producţiei s.a). Restul domeniilor adiacente (din grupa
instituţiilor, relaţiilor şi ideologiilor) intră în noţiunea de "agrar". Deci, şi în limba
engleză problema se reduce tot la cele trei noţiuni de baza luate în discuţie.
Cuvântul RURAL provine din rus, care înseamnă câmp, ogor, loc de arat,
locuinţă la ţară, ţară, ţinut, loc, proprietate la ţara (vezi expresiile: "Paterna rura

155
bobus exercit suiş " = lucrează ogoarele părinteşti cu boii săi, sau: "Cum în sua
rura venerunt" - când au venit în proprietăţile lor de la ţară). Sensul adjectivului
rural este uneori îngustat: agricultura, alteori extins la întreaga viaţă a satului.
„Nesiguranţa terminologiei folosite se face simţită chiar şi în limbajul
sociologilor care au studiat fenomenul agrar. Astfel, H. Stahl, în studiul „Evoluţia
vechilor funcţii urbane ale oraşului Slatina, intitulează un capitol "Caracterul
agrar-rural al vechii Slatine " (p. 20), dar nu vorbeşte decât de caracterul rural,
materializat în „proporţia importantă a populaţiei agricole a oraşului" (p. 21), sau
chiar de caracterul agricol al oraşului, dată fiind ponderea însemnata a producţiei
agricole (p.20).
„ O încercare de analiza a întreprins în 1941 TraianHerseni, în cursul sau
de „Sociologie rurală „. El subliniază că „există atâtea sociologii rurale câte ţări
agrare au ajuns la conştiinţa de sine ". (p. 7). "Obiectul sociologiei rurale, este
pretutindeni de aceeaşi esenţă: fenomenul agrar, prin care înţelegem toate
manifestările omeneşti legate de agricultură "(p. 8). După care urmează o amplă
explicaţie: "sociologia rurală se ocupă cu realitatea socială agrară. Faţă de termenii
de sociologie ţărănească, sau cel de sociologie agrara, s-a impus termenul de
sociologie rurală ca fiind mai cuprinzător. Biserica, şcoala, primăria, cârciuma
etc., dintr-un sat nu sunt ţărăneşti, nici agrare. Instituţiile acestea, dacă nu sunt
ţărăneşti sau agrare, sunt însă instituţii rurale. Cum termenul de rural cuprinde atât
termenul de ţărănesc sau pe cel agrar, cât şi celelalte relaţii din cuprinsul unui sat
sau legate de agricultură, ştiinţa realităţii sociale constituită pe temeiul agriculturii
a adoptat numele de sociologie rurală. Când spunem ca obiectul sociologiei rurale
este fenomenul agrar cu toata complexitatea lui, ne gândim nu numai la agricultori
... şi la instituţiile sociale cuprinse într-un sat... ci şi la activitatea satului sau a
altor unităţi sociale în legătură cu agricultura ... fără de care realitatea socială
rurală nu poate fi pe deplin lămurită" (p. 8). "Iată ce înţelegem prin sociologie
rurală: ştiinţa formelor şi evoluţiei fenomenului agrar, a societăţilor şi civilizaţiilor
rurale. Problema centrală a sociologiei rurale o constituie societatea şi civilizaţia

156
ţărănească ". (p.29). Provenit din aceeaşi şcoală sociologică, O. N e a m n t u
distingea în 1970 sociologia rurală de sociologia agrară, fără a da nici o explicaţie.
„Faţă de cele arătate, - scrie E. Me w e s - istoricul agrar este pus în situaţia
de a opta în deplina cunoştinţă de cauză. Relaţia agrar - agricol - rural sub raport
istoric a fost stabilită în mod clar prin definiţia dată de noi istoriei agrare: Istoria
agrară este ştiinţa care se ocupă cu evoluţia, în timp şi spaţiu, a agriculturii şi
silviculturii, a instituţiilor, relaţiilor şi ideologiilor agrare precum şi a vieţii rurale,
din punct de vedere economic, tehnico-ştiinţific, social cultural şi politic..."
Ceea ce rămâne de lămurit este interferenţa noţiunilor, în scopul lămuririi
acestor interferenţe E.Mewesaga realizat următoarele grupe de relaţii:
"L Relaţia rural-urban (care reprezintă mediul social şi locul geografic al
existenţei colectivităţilor umane) tinde spre integrare în ambele sensuri: rural în
urban sau urbanizarea ruralului.
,,2.Fenomenul agrar are o bază obiectivă: pământul, deci este suma
activităţilor legate de aceeaşi sursă.
„3. Fenomenul agrar nu se suprapune cu mediul rural, o parte a activităţilor
din acest mediu neavând aceeaşi bază.
„4. Fenomenul agrar cuprinde o parte vasariabila a mediului urban propriu-
zis putând ajunge până acolo încât sa-i determine caracterul.
"5. Agricultura (ca proces de producţie vegetala şi animala) este doar o
parte a fenomenului agrar, dar care joacă un rol determinant.
„ 6. Agricultura este indisolubil legată de mediul rural, dar nu neapărat de
mediul urban.
„7. Raportul agrar/agricol este raportul dintre întreg şi parte.
„8. Raportul agrar/rural este raportul dintre parte şi întreg.
„ 9. Raportul rural-agricol este raportul dintre întreg şi parte.
„10. În proiecţie rurală, raportul între cei trei termeni merge descrescând:
rural-agrar-agricol" (Eugen MEWES: „Relaţia agrar - agricol - rural", în „Terra
nostra", vol. IV, 1981, pag: 89-93).

157
 În afara strădaniei de a da un conţinut cât mai exact termenilor şi
conceptelor cu care operam, este demn de reţinut, din argumentaţia prezentată mai
sus, punctul de vedere al autorului citat privind raportul dintre rural ca un
ansamblu sau un întreg, cum spune acesta, şi sectorul agricol care nu este decât o
parte a mediului sau a spaţiului rural. Aceasta distincţie pe care E.
Mewes a lacut-o în 1981, când toata lumea confunda ruralul cu agricultura
şi respectiv dezvoltarea rurala cu dezvoltarea agricolă, merita să fie reţinută şi
apreciată.
Mai recent, Prof Dr. Păun Ion Otiman precizează în acelaşi sens conţinutul
conceptelor analizate de Dr. Eugen Mewes, astfel: „Prima şi cea mai des întâlnită
impreciziune terminologică se referă la „spaţiul rural" şi „spaţiul agrar";
„activitate rurală şi „activitate agrară" sau mai simplu „rural - agrar". De la
început trebuie precizat ca cele două noţiuni, deşi relativ apropriate, nu pot fi
confundate sau considerate sinonime. Sfera noţiunii de spaţiu rural, activitate
rurală, de rural în general, este mai larga, cuprinzând în interiorul sau şi noţiunile
de spaţiu agrar sau activitate agrara sau, simplu, agrar. Chiar dacă cea mai
importantă componentă a ruralului este agrarul, iar cel mai extins spaţiu al
ruralului este cel agrar, şi chiar dacă cele mai importante şi mat multe activităţi
rurale sunt cele agrare, cu toate acestea cele două noţiuni nu se suprapun, nu se
confundă.
,Analizând în evoluţie corelaţia rural-agrar se constată o anumită
modificare a acesteia, în societăţile preponderent agricole, ponderea cea mai
ridicată a activităţilor în spaţiul rural o deţin activităţile agrare. Cu timpul, spaţiul
rural s-a diversificat atât structural cât şi funcţional, în sensul că au apărut mai
multe structuri şi activităţi neagrare, în prezent se vorbeşte tot mai mult de
neoruralism şi de spaţii de activitate neorurale. După opinia noastră, - scrie
P.I.Otiman - nu credem că este vorba de un neorural, ci mai degrabă de o anumita
evoluţie dictată de diversificarea activităţilor, prin apariţia şi extinderea
activităţilor neagrare pe seama reducerii ponderii populaţiei ocupata în agricultura

158
ca rezultat al unui proces de dezvoltare agrară, prin creşterea k productivităţii
muncii în agricultura propriu-zisă. Or, după părerea noastră, în concepţie nouă,
modernă, implantarea unui număr sporit de activităţi neagricolţ'i*
În spaţiul rural trebuie făcută cu atenţie, fără a afecta caracteristicile
fundamentale ale acestuia. Mutaţiile majore în rural, prin implantarea unor
activităţi preponderent nerurale ar duce, de fapt, nu la neoruralizare ci la
urbanizare. Industrializarea, prin amplasarea de mari unităţi industrializate,
conduce implicit la deruralizarea spaţiilor şi trecerea la spaţii urban-
industrializate".(pag: 3 1-32).
Reţinem deocamdată precizarea conţinutului noţiunii de rural din citatul de
mai sus şi acest strigăt contra dezruralizării ruralului asupra căruia vom reveni mai
târziu.
"Agroalimentarul" AGROALIMENTARUL desemnează un ansamblu de
activităţi economice care înglobează agricultura, dar care acoperă un câmp mai
vast, pentru ca el priveşte de asemenea prelucrarea şi comercializarea produselor
agricole, respectiv spaţiul economic cuprins între momentul în care acestea ies din
agricultura propriu zisa şi cel în care ajung la consumatorul final.
Altfel spus, agroalimentarul cuprinde agricultura şi activităţile din avalul
sau până la consumatorul final, reunind într-un singur concept activităţi agricole,
industriale, de transport, de depozitare, de conservare, de comercializare şi servicii.
Altă dată, partea neagricolă a "agroalimentarului" constituia ceva complet
secundar, pentru ca micul agricultor îşi vindea surplusul de produse direct
consumatorului final, pe piaţa vecină, şi în felul acesta, circuitul economic era
redus şi direct:
Producătorul agricol - consumatorul final. Insă, odată cu dezvoltarea
urbanismului, lucrurile s-au schimbat. Doar a avea lapte nu înseamnă nimic. El
trebuie conservat, prelucrat şi vândut, în tot acest ansamblu de activităţi,
agricultura ocupa un loc, adică o pondere din ce în ce mai redusa şi încasează o
parte din ce în ce mai mica din preţul produsului vândut consumatorului final.

159
Costul alimentaţiei depinde din ce în ce mai puţin de costurile producţiei agricole
propriu-zise. Costul laptelui „la ugerul vacii" este aproape neglijabil în totalul
costului laptelui vândut consumatorului final. Costul alimentaţiei depinde din ce în
ce mai puţin de producţia agricolă propriu-zisă.
Activităţile «post-recolta» cresc considerabil costurile alimentare pe
măsură ce produsele agricole fac obiectul unei prelucrări tot mai sofisticate, al
unui comerţ tot mai rafinat, parcurgând în mod succesiv filiere agroalimentare tot
mai complexe şi mai dezvoltate.
In afara sectoarelor de activitate din avalul agriculturii, menţionate mai sus,
agroalimentarul înglobează de asemenea, şi un ansamblu complex de activităţi
economice din amontele agriculturii care privesc furnizarea de bunuri şi servicii
intermediare necesare agricultorilor, şi anume: fabricarea şi distribuirea
îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, materialelor, energiei, combustibililor,
tractoarelor, maşinilor şi utilajelor agricole şi de industrializare a produselor
agricole, etc. Este vorba de industrii care pun în joc tehnici de vârf (chimie fină,
«zgeniul biologic»: ingineria genetică sau manipularea genetică, etc.) şi care se
află la originea unor câştiguri formidabile de productivitate observate în
agricultura propriu-zisă de câteva decenii. Aceste activităţi sunt desemnate uneori
sub denumirea de "agrofurnituri".
In fine, tot din agroalimentar fac parte de asemenea şi activităţile agricole şi
industriale care nu produc produse alimentare cum ar fi: producţia de alcool din
sfecla de zahăr sau trestie de zahăr destinat arderii sau producţia de textile ca lâna
şi produse din lână, bumbac şi produse din bumbac, in, mătase din viermi de
mătase, etc. întru-cât aceste produse nu sunt comestibile, unii economişti au simţit
nevoia unei nuanţări terminologice mai cuprinzătoare şi care să definească mai
corect diferitele ansambluri economice înglobate sau agregate, în acest sens, în
literatura de specialitate se foloseşte un concept mai larg, şi anume cel de sistem
AGROINDUSTRIAL, care cuprinde toate activităţile economice din amantele
agriculturii care asigură acesteia "zagrofurniturile ", agricultura propriu-zisă şi

160
toate activităţile economice din avalul agriculturii care conservă, prelucrează,
transportă, stochează şi comercializează produsele agricole alimentare şi
nealimentare. (Eugen Buciuman: .Integrarea agriculturii", Editura Ceres,
Bucureşti, 1975). în aceste condiţii, conceptul de agroalimentar se foloseşte
exclusiv pentru desemnarea ansamblului de activităţi economice care au ca
obiectiv producerea produselor alimentare.
Astfel, locul agriculturii în cadrul sistemului agroalimentar sau
agroindustrial este cât se poate de clar: agricultura este miezul sau sâmburele unui
agroalimentar sau agroindustrial mai înglobam. Toate activităţile economice
sectoriale integrate în aceste ansambluri economice rămân în interiorul unui
nomenclator de activităţi economice de tip clasic menţionate în capul balanţelor de
schimburi intersectoriale.
Urbanul şi ruralul. Relaţiile agriculturii cu lumea rurală sunt mai puţin
clare şi merită o discuţie mai largă. Până nu demult, geografului îi era uşor să
distingă două tipuri de spaţii, şi anume: SPAŢIUL URBAN, care de regula se
marca printr-un punct sau printr-un cerculeţ pe harta ţării la scara mare, şi
SPAŢIUL RURAL, adică restul spaţiului naţional Spaţiul rural era consacrat
esenţialmente pentru agricultura şi alte sectoare primare furnizoare de materii
prime naturale, iar spaţiul urban era rezervat pentru sectoarele secundare
(industriile de prelucrare), servicii şi alte activităţi economice. De asemenea
centrele urbane concentrează activităţile culturale de tip urban cele mai
importante. Această situaţie era complet logica atâta timp cât agricultura era
considerata ca singura activitate economica care necesita mult spaţiu (pădurile şi
apele fiind incluse prin tradiţie în sectorul agricol), în timp ce alte activităţi
ocupau o suprafaţă neglijabila. Desigur că existau şi unele excepţii locale sau
regionale, în literatura de specialitate se menţionează ca, de exemplu: creşterea
vacilor de lapte în centrul unor oraşe pentru aprovizionarea cu lapte proaspăt a
consumatorilor şi a lăptăriilor urbane, şi invers, fabricarea arcurilor de ceas de
către ţăranii din Munţii Jura (Franţa). Dar acestea nu reprezentau fenomene foarte

161
importante din punct de vedere macroeconomic. Aceasta dihotomie urban-rural nu
se mai pune astăzi în ţările dezvoltate. Exista, fără îndoială, zone cu o slabă
densitate a populaţiei, unde cea mai mare parte a spaţiului este ocupata cu
activităţi agricole, silvice, etc., şi zone cu o puternică densitate demografică,
lipsite de orice activitate agricolă (dar nu lipsite de zone recreative «biologice» ca
de exemplu: grădinile publice).
Activitatea economică din zonele rurale este departe de a fi în totdeauna în
principal agricolă, în ţările dezvoltate exista numeroase industrii şi chiar societăţi
de servicii care prefera să se instaleze în zonele rurale. Acest fenomen se constată
şi în ţările în curs de dezvoltare. Pe de alta parte, odată cu dezvoltarea mijloacelor
şi căilor de transport, numeroase persoane lucrează "în oraş" şi locuiesc «la ţară»,
în case proprii care ocupă suprafeţe deloc neglijabile în unele ţări. De exemplu, în
nordul Bostonului (SUA) există o localitate rurală, Bosford, al cărui teritoriu este,
în prezent, vânat de familii care lucrează în Boston şi care doresc să-şi construiască
locuinţe în această localitate. Consiliul comunal a hotărât însă avizarea construirii
pe teritoriul comunei numai cu condiţia ca suprafaţă construită a unei locuinţe să
nu fie sub 400 mp, iar suprafaţă minimă a unui lot de casă să nu fie sub 3 acri.
Acest lucru are desigur o serie de implicaţii asupra categoriilor sociale care se
stabilesc în zona, a preţurilor caselor şi a pământului, a calităţii sociale a zonei, etc.
Problemele zonelor rurale depăşesc deci, de departe pe cele ale sectorului
agricol sau chiar agr o alimentar, în acelaşi timp, din cauza slabei densităţi a
populaţiei, aceste probleme rămân adesea asemănătoare, în principiu, celor ale
agriculturii stricto sensus. De exemplu, furnizarea serviciilor publice este mai
costisitoare pe locuitor, dacă ne gândim la costul pe care îl reprezintă pentru
colectivitate aducerea unui ziar cotidian proprietarului unui sit aşezat la 2 km de
stradă sau de drumul principal, în raport cu livrarea aceluiaşi ziar în cutia poştală a
unui locuitor al oricărei metropole. Chiar şi relaţiile interprofesionale sunt mai
dificile în mediul rural decât în mediul urban.
O ultimă dificultate, dar nu cea mai mică, provine de la faptul ca definirea

162
zonelor „ rurale " sau „urbane " este făcută atât de încurcat încât este foarte greu de
înţeles. Se utilizează, de exemplu, definiţii potrivit cărora o comună este urbană
dacă are peste 1200 de locuitori aglomeraţi într-un perimetru delimitat (într-o zona
centrala sau localitatea în care se află sediul administrativ comunal). Este cât se
poate de clar ca o asemenea definiţie este complet arbitrară şi ca o lejeră schimbare
a pragului de 1200 locuitori duce la bascularea a mii de kmp., şi a milioane de
locuitori dintr-o parte în alta, fără ca nimic să se fi schimbat în calitatea reala a
localităţilor respective. Ba mai mult, acest gen de definiţii pot conduce la
deformarea completa a fenomenului. De exemplu, să remarcat ca descentralizarea
unei mici industrii dintr-o mare metropola spre un centru rural, respectiv o comuna
rurala mai răsărită, care este fără îndoială o mişcare de «ruralizare» a acestei
industrii, a făcut ca mica localitate să treacă de la statutul de „sat" sau „comuna
rurala" la cel de „zona urbană „, ceea ce are ca efect umflarea statistica a
importantei zonei urbane fără ca localităţile şi spatiile geografice ale acestor
localităţi să fî cunoscut modificări calitative de urbanizare corespunzătoare
conţinutului acestui concept. Trebuie deci găsite alte maniere de a defini „ruralul"
şi „urbanul", în acest domeniu încă nu exista soluţii satisfăcătoare.
Economia rurală şi economia agrară. Din prezentarea de mai sus rezultă
destul de clar ca economia rurală este o sferă mult mai largă decât economia
agrară şi ea o include şi pe aceasta. Cu toate acestea, mulţi economişti agrari şi- au
intitulat tratatele de economie agrara drept lucrări de economie rurala, ceea ce
denota faptul ca între cele două ramuri ale ştiinţelor economice puneau semnul
egalităţii, ca, în viziunea lor, mediul rural era redus la agricultura, şi ca prin
urmare, dezvoltarea rurala era identificată cu dezvoltarea agricolă, în acest sens,
Robert Badouin, profesor la Universitatea din Montpellier (Franţa), în cursul său
de „Economie Rurala" apărut în 1971, arată că „Literatura de limba franceza, fie
că emană de la economişti specializaţi în chestiunile agricole sau de la agronomi
versaţi în investigaţia economică, a preferat întotdeauna denumirea de economie
rurală celei de economie agricolă această expresie din urmă fiind utilizată în mod

163
mai curent de către autorii străini, mai ales de către cei anglo- saxoni" ...
„Denumirea reţinută pare mai evocatoare decât cea de economie agricolă... ,„ care
i se pare autorului ca are mai degrabă o „rezonanta tehnica" în timp ce economia
rurala îşi propune să studieze „...aspecte ale vieţii agricole... „. „ Ceea ce importă
pentru economist, - spune R Badouin - nu este arta de a cultiva vegetale şi de a
creşte animale, ci formele de organizare şi mecanismele economice pe care le
suscita, ţinând cont de evoluţiile tehnicilor agronomice şi biologice, articulaţia
între activitatea agricolă şi alte fenomene economi-ce". (s.n.). „Dar acest fascicol
de legaturi care unesc agricultura cu ansamblul economiei pot fi înţelese la diferite
niveluri: sectorul agricol considerat ca un univers dotat cu caracteristici
particulare, exploataţia agricola reprezentata ca un centru de punere în opera a
calculului economic, agricultorul considerat ca un subiect economic cu
comportament original", (s.n.) (Robert Badouinn „Economie Rurale", Librairie
Armând Colin, 1971, pag. 5 şi urm.).
Rezultă din cele de mai sus ca Economia Rurala ar trebui să se ocupe de
agricultura privită în contextul legaturilor sale cu ansamblul economiei. Aceasta
idee a fost exprimata şi de către alţi doi economişti francezi, cu zece ani înaintea
autorului citat, astfel, J. Milhau şi R. Montagne, în manualul lor de „Economie
Rurală", îşi definesc preocupările lor ca fiind „... voinţa sistematică de a explica
cititorilor că activitatea agricolă nu poate fi abordată ca un simplu capitol al
economiei generale „. (J. Milhau et R. Montagne, „Economie Rurale „, Paris,
RU.F. coli. "Themis", 1964, pag I, citat după R. Badouin, op. cit.).
R Badouin îşi propunea ca obiect al tratatului său de Economie Rurală mai
puţin punerea în evidenţă a specifîcităţilor sectorului agricol şi mai mult „...
cercetarea repercusiunilor la nivelul relaţiilor care unesc agricultura cu ansamblul
economiei „. El tratează sectorul agricol „ considerat nu în mod izolat, ci în
raporturile pe care acesta le întreţine cu o economie din care el însuşi reprezintă un
element constitutiv ...un ansamblu din care sectorul agricol este Parte
integrantă".(s.n.). „A proceda la analiza economică a sectorului agricol - scrie R.

164
Badouin - înseamnă a preciza comportamentul agricultorilor în prezenta
fenomenelor de producţie şi de piaţa, a repera legaturile care ii fac să comunice cu
alte sectoare, a se interoga asupra rolului ce-i revine (sectorului agricol - n.n) în
cursul procesului de dezvoltare, a prezenta atitudinea lumii agricole ca un
ansamblu de producători şi ca un ansamblu de consumatori, a cerceta modurile de
ocupare a spaţiului rural, a retine unele aspecte privind legaturile ce exista între
societatea agricolă şi societatea globală, a examina reacţiile mediului agricol în
cadrul raporturilor sale cu alte categorii sociale şi cu autoritatea publică, a studia
cum se exercita influenţele între oraşe şi sate, a detalia raportul dintre agricultor şi
subiectele economice cu care se afla în contact", R. Badouin considera că „ această
constelaţie de relaţii, de comportamente, de mecanisme" apreciate din punctul de
vedere al agriculturii, considerată la cele trei niveluri (sector economic, exploataţie
şi agricultor) formează obiectul Economiei Rurale ca ramura a ştiinţelor
economice şi pe care le tratează în lucrarea să menţionata mai sus. Studiul
raporturilor care leagă sectorul agricol de ansamblul economiei este ordonat de
către autor în trei grupe mari de probleme, şi anume:
În primul grup, sunt examinate, "formele pe care le îmbracă organizarea
economiei în agricultura. A cultiva vegetale, a creste animale se poate face în
multiple forme de organizare sociala. Dacă agricultura este o activitate care
conferă tuturor celor care o practica un anumit număr de reflexe comune şi de
reacţii identice, factori de permanenta şi de universalitate, ea dă naştere unor
sisteme economice numeroase şi variate. Ea este sediul unei mari diversităţi...
Cercetarea sistemelor de economie rurală adaptată este astăzi comună tuturor
fracţiunilor globului: cum să se armonizeze agricultura la o economie
dezvoltata,..., cum să reuşească mutaţiile de sisteme care să permită să iasă la
suprafaţă o economie agricolă capabila să răspundă cu succes exigentelor de acces
la dezvoltare „.
Al doilea grup de probleme se referă la „raporturile dintre sectorul agricol
şi ansamblul economiei în cursul dezvoltării. Aceste raporturi au aspecte

165
cantitative. Un anumit număr de variabile agricole suferă modificări apreciabile:
populaţia, producţia, productivitatea, comerţul, etc. Aceste relaţii îmbracă de
asemenea un caracter funcţional. Rolul cuvenit sectorului agricol în demarajul
dezvoltării, apoi m continuarea sa, variază în funcţie de strategiile adoptate şi de
condiţiile istorice. In sfârşit aceste raporturi au incidenţe structurale privind locul
agriculturii în economie şi articularea să cu celelalte componente „.
Al treilea grup, de probleme este consacrat agriculturii şi funcţionarii
economiei. „Aceste relaţii dintre agricultura, pe de o parte, şi economie şi procesul
de prelucrare ce se operează, pe de altă parte, au nevoie de mediatori.
Mecanismele economice reglează aceste legături sau le comandă. Adaptarea
producţiilor agricole la nevoile economiei se face prin intermediul pieţelor.
Agricultura resimte efectele fluctuaţiilor economice concurând la formarea
conjuncturii. Transferurile de factori de producţie se supun unei reţele de legături
care, uneori, este posibil de formalizat. Forţele economice provoacă o schimbare în
localizarea culturilor. Agricultura participă la mecanismele economice ".
Este vorba deci de o concepere larga a economiei rurale" spune R.
Badouin. Această abordare este opusă ideii lui P. Fromont care recomandă ca
economia rurală „să se restrângă în limitele exploataţiei agricole". (P. Fromont:
prefaţă la lucrarea lui J. Valarche: „Economie Rurale" Paris, Riviere, 1959, pag.
12; citat după R. Badouin, op. cit.). „Preeminenţa acordată studiului sectorului
agricol nu antrenează excluderea exploataţiei agricole... Organizarea economica a
sectorului agricol se bazează pe celulele elementare care reprezintă unităţile de
producţie. Fizionomia sectorului agricol nu poate fi independentă de cea a
unităţilor care o compun. Creşterea economică obligă adesea unitatea de producţie
agricolă să-şi modifice conţinutul său şi structurile sale. La nivelul exploataţiei
este locul unde mecanismele economice suscită un important număr de reacţii".
Cu toate acestea, exploataţia agricolă ca atare nu face obiectul de studiu al
Economiei Rurale, care nu tratează gestiunea exploataţiilor agricole şi contribuţia
pe care o pot aduce acestora tehnicile economice. Cu aceasta se ocupa gestiunea şi

166
managementul ca ramuri ale ştiinţelor economice.
„Dar comportamentul agricultorului la nivelul exploataţiei este din ce în ce
mai mult comandat de către fenomenele economice exterioare acestei exploataţii.
Deciziile agricultorilor se înscriu în mod cert în cadrul exploataţilor agricole, dar
sunt determinate de către mecanisme şi structuri ale căror amploare depăşesc
unitatea de producţie. Dacă aceasta rămâne locul calculului economic, ea nu mai
constituie în acest sens o localizare exclusiva. Familia şi satul au de asemenea
locul lor în cadrul acesteia la care se adaugă comportamentul vecinilor, directivele
cooperativei şi orientările politicii agricole „... „Exploataţia nu se confundă nici cu
câmpul, nici cu parcela. Dar chiar şi în domeniul producţiei, deciziile sunt
influenţate de sectorul de servicii şi de către organismul distribuitor de credit
agricol. Soarta exploataţiei depinde atât de contigente familiale şi de strategii
exterioare agriculturii cât şi de randamentul sau economic. Ea este un element
dintr-un patrimoniu care poate să cuprindă multe altele. Astfel, pare a fi oportună
situarea interesului esenţial al economiei rurale în studiul raporturilor care se
stabilesc între agricultură şi ansamblul economiei pentru că acestea sunt cele care
comandă comportamentelor agricultorilor, inclusiv cele care se manifestă cu o
forţă particulară în interiorul exploataţiei. Combinarea comportamentelor
agricultorilor, confruntarea cu alte comportamente determină conţinutul
mecanismelor economice şi modul lor de funcţionare. Reacţia agricultorilor în faţa
fascicolului de condiţii şi restricţii ale economiei compun obiectul central al
economiei rurale „. (s.n.). (R. Babouin: op. cit pag.: 5-10).
Rezultă clar din cele de mai sus ca R. Badouin abordează economia rurală
de pe poziţiile agriculturii şi o circumscrie la legăturile acesteia cu restul lumii
economice. Declarând ca: „Situarea analizei la nivelul sectorului agricol facilitează
studiul comportamentului agriculturii în prezenta mecanismelor economice ,„
pentru R. Badouin exista doar două ansambluri: ansamblul sectorului agricol şi
ansamblul economiei şi relaţiile dintre aceste două entităţi. Această abordare a
economiei rurale îşi are explicaţia sa istorica:

167
 În primul rând, studiul economiei rurale a fost abordat prima dată în special
de către economiştii agrari sau de către agronomi versaţi în investigaţia economică
şi ca atare, aceştia ridicându-se de la nivelul sectorului în care se simt înfipţi
profesional la nivelul ansamblului rural rămân totuşi legaţi de sectorul agricol. Ei
au dificultăţi în a se echidistanţa faţă de agricultură şi celelalte sectoare ale
economiei rurale şi a le trata în totalitatea şi complexitatea relaţiilor intersectoriale.
În al doilea rând, cea de a două jumătate a secolului al XX-lea a făcut paşi
importanţi în analiza macroeconomică a relaţiilor intersectoriale. Balanţa
legăturilor dintre ramuri ca tablou al schimburilor input-output, care a adus lui
Wassily Leontieff un Premiu Nobel pentru economie, a constituit expresia cea mai
vie a rezultatelor obţinute de analiza economică în acest domeniu. Prin urmare,
relaţiile sectorului agricol cu ansamblul economiei şi integrarea agriculturii în
acest ansamblu a constituit tema dominantă a cercetărilor considerate de economie
rurală în anii '60 şi '70. Modul în care Badouin defineşte obiectul economiei rurale
este edificator în această privinţă şi trebuie recunoscut că această definire a
obiectului economiei rurale axată pe relaţiile sectorului agricol cu ansamblul
economiei şi pe reacţiile şi comportamentul agricultorilor la comandamentele puse
în faţă lor de evoluţia conjuncturilor economice a constituit un pas înainte în
particularizarea economiei rurale ca ştiinţa cu obiect propriu diferit de cel al
economiei agrare. P. Fromont a exprimat-o şi după al doilea război mondial, aşa
cum s-a arătat mai sus, însă înainte de război, în prima jumătate a secolului al XX-
lea, economiştii puneau în mod unanim semnul egalităţii între economia rurala şi
economia agrară. Un exemplu ilustrativ în această privinţă îl constituie şi modul în
care economiştii români dintre cele două războaie mondiale au definit obiectul
economiei rurale. Astfel, Dr. N.O. Popovici-Lupa, în Manualul sau de economie
rurala, editat în 1929-1930, scria cât se poate de clar:
„Economia rurală, prin natura ei, este ştiinţa de sinteza a cunoştinţelor de
agricultură.
Economia rurală se ocupă cu agricultura în sensul ei restrâns; totuşi nu

168
trece cu vederea carierele, silvicultura, grădinăria, viticultura, piscicultura,
sericicultura şi creşterea albinelor, când acestea formează ramuri secundare ale un
ei exploataţii.
Scopul economiei rurale este astfel de a dezlega trei probleme, deosebite
una de alta:
1. De a expune principiile după cari se întocmeşte şi conduce o exploataţie
rurală:economia rurală propriu-zisă.
2. De a aplica prin calcul aceste principii la determinarea valorilor agricole:
estimaţii sau taxaţiunile agricole.
3. De a arăta cum se coordonează şi verifică rezultatele exploataţiei:
contabilitatea agricolă.
Când perceptele economiei rurale se aplica la totalitatea agriculturii
naţiunii sau naţiunilor, avem ştiinţa ce poartă numele de politică agrară sau
agricolă, care se ocupă atât cu principiile de cari trebuie să se călăuzească statul în
repartiţia proprietăţii rurale şi în încurajarea agriculturii, prin legi şi diferite
aşezăminte, cât şi teoria impozitelor aplicate în agricultură.
Prin urmare, economia rurală priveşte lucrurile din punctul de vedere al
gospodăriei particulare, iar politica agrară le consideră din cel al economiei
naţionale.
O gospodărie particulara este însă numai o verigă în reţeaua economiei
naţionale, care la rândul ei - prin dezvoltarea raporturilor economice, în special în
ce priveşte agricultura, prin concurenţa mondială - devine o verigă a economiei
mondiale. De aceea pentru tratarea şi dezlegarea problemelor agricole, trebuie să se
ţină seama de împrejurările şi condiţiile economiei naţionale şi mondiale „. (Dr.
N.O.Popovici-Lupa: „Manual de economie rurală pentru clasa a VH-a normală ",
Bucureşti, Editura Librăria «UNIVERSALĂ» Alcalay & Co., 1929-1930, pag: 3-
8).
Pentru economiştii români din prima jumătate a secolului al XX-lea există
un motiv foarte important de identificare a obiectului economiei rurale cu obiectul

169
economiei agrare şi de identificare a dezvoltării rurale cu dezvoltarea agrară: la
timpul respectiv peste 80% din populaţia ţării era ocupată în agricultura, deci
populaţia României era prin excelenţă o populaţie rural-agrara, iar agricultura
reprezenta o pondere importantă în produsul intern brut, în valoarea exporturilor,
etc. Totuşi, trebuie remarcat în citatul de mai sus sesizarea legăturilor dintre
exploataţia agricolă şi ansamblul economiei naţionale şi mondiale, legături pe care
tableaza economiştii rurali occidentali din deceniile 7 şi 8 ale secolului al XX-lea.
3.3. Dezvoltarea rurală în preocupările diferitelor organizaţii
internaţionale
Dezvoltarea rurală în preocupările FAO. Dezvoltarea rurală a preocupat
organizaţiile internaţionale încă de prin anii 70. FAO, ca organizaţie a Naţiunilor
Unite care se ocupă cu agricultură şi alimentaţia a întreprins mai multe acţiuni
menite să găsească soluţii pentru dezvoltarea rurala în concordanţă cu exigentele
dezvoltării economico-sociale. în cadrul acestei organizaţii internaţionale a fost
dezvoltat acum aproape trei decenii conceptul de dezvoltare rurală integrata.
Conferinţa FAO din 1969 a aprobat accentul pus pe abordarea integrată în
stabilirea şi dezvoltarea instituţiilor rurale. Conferinţele regionale care au precedat
această conferinţă generală, ţinute în 1968, au insistat ca Organizaţia să se
preocupe mai mult de această problemă. Mulţi delegaţi, printre care şi delegaţia
României, au cerut discutarea în detaliu a principiilor dezvoltării rurale integrate,
metodele utilizate şi si rezultatele obţinute. Pentru a răspunde acestor dorinţe, şi
graţie susţinerii financiare din partea Oficiului suedez pentru dezvoltare
internaţionala (SIDA), FAO a organizat în 1971 un important colocviu la Roma
care a abordat problemele instituţionale ale dezvoltării rurale integrate. Această
abordare a fost o cerinţa expresă în primul rând a ţărilor în curs de dezvoltare şi ca
atare colocviul din 1971 a avut caracterul unei consultaţii internaţionale data
acestor ţări. Colocviul respectiv, care remarca faptul ca abordarea integrată a
dezvoltării agricole suscita deja un interes deosebit de vreo zece ani, a definit
conţinutul acestui concept sub aspectul ajustărilor structural-instituţionale pe care

170
le implică. Astfel, în Raportul FAO/SIDA asupra acestui colocviu se arata ca:
„Prin dezvoltare rurala integrată se înţelege tot ansamblul de masuri -
guvernamentale şi ne guvernamentale - care au ca scop difuzarea tehnicilor
modeme m rândul populaţiilor rurale şi lacîitiaiea aîxuţt&m wx^vura, tec ^teit ^ei
interesaţi; aceste tehnici vizează creşterea producţiei, a productivităţii şi a
veniturilor; ridicarea nivelului de viaţă din punct de vedere economic şi social;
utilizarea, dezvoltarea şi protejarea mediului înconjurător, în scopul ca acesta să
ofere locuri de viata şi de munca agreabile şi permanente; antrenarea ruralilor la a
participă din plin şi activ împreună cu citadinii la viaţa socială, politică şi
economică a ţării „. („Rapport du colloque FAOISIDA sur l'etablisement
d'institutions agricoles en vue du developpement rural integre „. FAO, Rome,
1971, pag:4 şi unn.).
Dezvoltarea agricolă integrată cuprinde elementele dezvoltării rurale
integrate care sunt asociate producţiei, productivităţii şi veniturilor agricole,
precum şi alte elemente care aduc acesteia un suport direct sau favorizează de o
altă manieră bunăstarea agricultorilor. Colocviul menţionat şi definirea
conceptului de dezvoltare rurală integrată cu acest prilej au plecat de la
constatarea ca, pentru cea mai mare parte dintre ţările în curs de dezvoltare,
expansiunea agricolă era factorul cheie al dezvoltării rurale, în sensul că aceasta
furnizează principalele aşezăminte economice şi demografice. Din aceasta cauză,
instituţiile agricole sunt atât de importante în întregul proces de dezvoltare rurală.
Dezbaterile din cadrul colocviului au examinat rolul starului şi al organizaţiilor
profesionale private, necesitatea unei coordonări verticale şi orizontale a
diferitelor elemente ale programului dezvoltării agricole şi a subliniat necesitatea
unei integrări a diferitelor elemente în subsisteme strategice, cum ar fi facilităţile
de aprovizionare, de credit, de comercializare, de înmagazinare şi de prelucrare a
produselor, precum şi rambursarea împrumuturilor, în unele cazuri, în aproape
toate cazurile unde se anvizajază o dezvoltare agricolă şi rurală trebuie să existe
un anumit număr de mecanisme şi instituţiile corespunzătoare care să pună în

171
mişcare aceste mecanisme, astfel:
- un mecanism de comunicare şi de difuzare care să favorizeze penetrarea
şi propagarea ideilor privind mijloacele de ameliorare a agriculturii şi a vieţii
întregii comunităţi rurale;
- un mecanism care să permită mobilizarea şi investirea capitalurilor
disponibile în sânul comunităţii rurale, să le orienteze spre investiţii productive în
agricultură şi în agroindustriile din centrele rurale şi să faciliteze mişcarea
capitalurilor între comunitatea rurală şi alte părţi ale ţării, după cea mai bună
utilizare;
- un mecanism care să faciliteze accesul comunităţii rurale la utilizarea
monedei şi la facilităţile de comercializare care permit transferul de energii umane
şi materiale, precum şi schimbul de bunuri şi de servicii în interiorul comunităţii
rurale şi între aceasta şi lumea exterioară;
- un mecanism pentru mobilizarea resurselor umane ale comunităţii rurale,
furnizarea structurilor necesare constituirii de grupuri şi utilizarea de animatori
locali, dotarea populaţiei cu mijloacele necesare pentru a se exprima în afacerile
locale şi naţionale şi încurajarea participării sale active la dezvoltare;
- un mecanism pentru planificarea şi reglementarea utilizării resurselor în
comunitatea rurală, a cărei acţiune ar trebui să fie conjugată cu cea a organismelor
de planificare şi de reglementare la nivelul districtelor, a provinciilor şi a
guvernului central;
- un mecanism care să asigure pentru marea masă a ruralilor o parte
echitabilă din proprietatea şi utilizarea mijloacelor de producţie şi garantarea
locurilor de muncă pentru cei care nu posedă pământ.
Colocviul s-a încheiat cu o serie de recomandări privind structurile
instituţiilor rurale ce trebuiesc create în ţările în curs de dezvoltare pentru a asigură
dezvoltarea rurală integrată.
În anii care au urmat, conferinţele regionale din cele 5 regiuni ale FAO şi
numeroşi consultaţii regional de experţi privind dezvoltarea rurală integrată care s-

172
au ţinut la Colombo, Djakarta, Nairobi, Bogota şi Lome, în anii!975-1976, au
realizat o amplă şi profundă dezbatere internaţionala asupra acestui concept.
Concluziile acestor dezbateri s-au finalizat printr-un important simpozion
interregional organizat de FAO în colaborare cu Oficiul central suedez de ajutor
pentru dezvoltarea internaţionala (SIDA) şi Fundaţia germană pentru dezvoltare
internaţionala (DSE), şi care a avut loc la Berlin în 19-23 septembrie 1977. Acest
simpozion a sintetizat dezbaterile conceptuale, metodologice şi de politică
economică în domeniul dezvoltării rurale integrate. Vom reveni asupra acestui
concept într-un capitol separat dată fiind importanţa lui pentru o mare parte dintre
ţările planetei. O bună parte din concluziile simpozionului au fost prezentate la
timpul respectiv şi în literatura de specialitate, în special în revista „Tribuna
economică", iar autorii care i-au acordat importanţa cuvenită au fost mult regretatul
Dumitru şi Ionita Olteanu.
Amenajarea şi dezvoltarea zonelor rurale în preocupările Comisiei
economice OMJ pentru Europa. Paralel cu preocupările ţărilor în curs de
dezvoltare, grupate în jurul FAO, pentru definirea conceptelor, strategiilor şi
programelor de dezvoltare rurală adaptate condiţiilor lor, ţările dezvoltate din
Europa şi America de Nord, reunite în cadrul Comisiei Economice ONU ggntru
Europa (CEE/ONU) au început şi ele să-şi caute, prin consultaţii internaţionale
colective, soluţii apropriate pentru dezvoltarea ruralului lor. în acest context, CEE/
ONU a organizat un seminar asupra problemelor amenajării şi dezvoltării zonelor
rurale, care a avut loc la Plovdiv în Bulgaria, în 3-8 iunie 1974, şi la care au
participat delegaţii din 18 ţări europene şi din America de Nord. Subiectul precis al
seminarului a fost identificarea „relaţiilor dintre politica guvernamentală din
domeniul dezvoltării şi amenajării regionale globale, pe de o parte, şi principalele
sarcini ale amenajării şi dezvoltării zonelor rurale, pe de altă parte", în concluziile
generale ale seminarului s-a subliniat că: „Zonele rurale reprezintă cea mai mare
parte a teritoriului ţărilor CEE/ONU şi joacă un rol important în dezvoltarea lor
socială. Din această cauză dezvoltarea acestor zone trebuie să fie planificată

173
raţional şi compatibilă cu obiectivele globale ale naţiunii. Zonele rurale nu ar trebui
considerate ca entităţi omogene - ele diferă între ele prin dotarea lor cu resurse
naturale, tradiţiile lor culturale şi etnice, nivelul lor de dezvoltare economică,
socială şi tehnică, în numeroase ţări, dezvoltarea echilibrată la nivel regional şi
ameliorarea nivelelor de viaţă ale satelor au fost principalele obiective urmărite.
Progresele tehnice au creat interdependente din ce în ce mai mari între agricultura
şi industrie, şi între oraşe şi sate".
Dezvoltarea rurală în preocupările Băncii Mondiale» Banca Mondială,
implicată în finanţarea mondială a tuturor sectoarelor economice, nu putea să
rămână străina de preocupările de definire a dezvoltării rurale, ca un concept al
politicilor economice, şi prin urmare nu putea să nu-şi definească politica sa
financiară faţă de acest domeniu. Astfel, în raportul sau anual pa 1974, Banca
Mondiala scria că: „Dezvoltarea rurală este o strategie de creştere care se adresează
unei anume categorii de populaţie, respectiv celei de rurali săraci. Ea implică
extinderea binefacerilor dezvoltării celor al căror viitor este legat de căutarea
mijloacelor de existenţă la ţară adică este vorba de micii agricultori, de micii
arendaşi şi de cei care nu au pământ". (BIRD: „Rural Development and Bank
Policies", A Progress Report, Washington, D.C., 1974, p.1). De remarcat ca, deşi la
epoca respectivă, termenul de „ dezvoltare rurală integrată " era în vogă, Banca
Mondială nu adăuga calificativul de „integrată" la termenul de „dezvoltare rurală",
probabil pentru că ea interpreta acest calificativ ca sinonim cu „coordonarea" la
nivelul organizaţiei, ceea ce reprezintă un principiu elementar al dispozitivului
administrativ pentru a realiza un program specific.
Esenţa definiţiei prezentată mai sus are în vedere, ca prim obiectiv,
remedierea sărăciei de la ţara, deoarece, „ considerată ca grup, populaţia rurală
săracă este, printre toate grupurile comunităţii, cel care tinde sa fie cel mai
defavorizat; el are un acces mai puţin facil decât celelalte grupuri la servicii cum ar
fi sănătatea şi educaţia. Acest grup accede foarte greu la mijloacele moderne de
dezvoltare agricolă, în afară de cazul în care sunt elaborate programe special pentru

174
corectarea tendinţelor existente, sărăcia se măreşte şi se agravează, chiar dacă
există creştere economică".
O strategie de dezvoltare rurală trebuie să se bazeze pe trei puncte" - se
spune într-o lucrare speciala a Băncii Mondiale: „Developpement Rural. Politique
sectorielle", Banque Mondiale, 1975. „In primul rând, ritmul de acces al indivizilor
din agricultură cu o productivitate scăzută şi activităţile conexe ale întreprinderilor
mai rentabile a fost lent şi va rămâne lent, ţinând cont de dimensiunea relativă a
sectorului modern din cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare, în al
doilea rând, în ţările în curs de dezvoltare, masa populaţiei rurale cunoaşte grade
diverse de sărăcie; situaţia să nu poate decât să se înrăutăţească dacă populaţia
creste în ritmuri fără precedent, în timp ce continuă să se impună restricţii din
cauza resurselor disponibile, a tehnologiei şi chiar a instituţiilor şi organizaţiilor.
In al treilea rând, zonele rurale au mână de lucru, terenuri şi un anumit
volum de capitaluri, care, dacă sunt mobilizate, ar putea să diminueze sărăcia şi să
amelioreze calitatea vieţii. Aceasta implică o dezvoltare mai puternică a resurselor
existente, adică a construcţiei unei infrastructuri cum ar fi şosele şi reţele de
irigaţii, adoptarea unei noi tehnologii de producţie şi crearea unor noi tipuri de
instituţii şi organizaţii.
„Dezvoltarea rurală fiind destinata reducerii sărăciei, ea trebuie conceputa
în mod clar pentru a creste producţia şi a ridica productivitatea. Dezvoltarea
rurală are în vedere ca ameliorarea stocurilor alimentare şi a nutriţiei, precum şi
a serviciilor de bază cum ar fi sănătatea şi educaţia, pot nu numai să determine
progresul bunăstării fizice şi a calităţii vieţii a nevoiaşilor rurali, ci pot de
asemenea, în mod indirect, sa intensifice productivitatea lor şi aptitudinile lor de a
contribui la economia naţională. Dezvoltarea rurală trebuie să se preocupe de
modernizarea şi de monetizarea societăţii rurale şi de trecerea sa de la izolarea
tradiţionala la integrarea în economia naţională.
„Obiectivele dezvoltării rurale depăşesc deci orice sector particular. Ele
înglobează ameliorarea productivităţii, creşterea gradului de ocupare a forţei de

175
muncă, şi în consecinţă, o creştere a veniturilor grupurilor beneficiare, precum şi
nivelul minim acceptabil în materie de alimentaţie, de locuinţă, de instruire şi de
sănătate. Un asemenea program naţional ar trebui să fie compus dintr-un amestec
de activităţi care sa comporte proiecte pentru creşterea randamentelor agricole, să
creeze noi locuri de muncă, să amelioreze sănătatea şi educaţia, să multiplice
comunicaţiile şi să ridice nivelul calităţii locuinţelor. Un asemenea program ar
putea să fie format din proiecte privind un sector determinat sau din proiecte
plurisectoriale, ale căror elemente ar trebui puse în aplicare concomitent sau
succesiv. Elementele şi eşalonarea proiectelor sau a elementelor acestora trebuie să
fie concepute de asemenea maniera încât să suprime constrângerile şi să susţină
forţele care, în zona beneficiara, sunt favorabile dezvoltării.
„Natura şi conţinutul tuturor programelor şi proiectelor de dezvoltare
rurală vor reflecta circumstanţele politice, sociale şi economice ale ţării sau ale
zonei interesate. Acolo unde dimensiunea şi nevoile de dezvoltare rurală nu sunt
acceptate de către conducătorii guvernamentali, sau atunci când penuria de
resurse este extreme (in particular oferta de forţă de muncă calificata) proiectele
iniţiale pot fi de natura experimentala, sau de o aplicare restrânsă. Când nevoi
particulare au un caracter presant, ca în cazurile de foamete sau de boala, poate
sunt mai convenabile proiecte intensive cu o vocaţie mai restrânsă " (pag: 3-4).
Iată deci, definiţia Băncii Mondiale privind dezvoltarea rurală şi
justificarea sa care crează impresia ca este vorba de o opera de binefacere şi ca ea
nu conduce în mod explicit la interacţiunea consideraţiilor de bunăstare şi de
eficacitate şi la complementaritatea acestora. Ea nu ia poziţie în ceea ce priveşte
aceasta experienţa care demonstrează în toata lumea imposibilitatea
instituţionalizării împărţirii echitabile cu grupurile marginale ale populaţiei rurale
a produselor creşterii fără a le asigura în paralel o participare la puterea politică.
Dezvoltarea rurală în preocupările OCDE. La sfârşitul anilor '80, un
grup de experţi al OCDE care au analizat noile tendinţe privind formularea
politicilor rurale în ţările membre ale acestei organizaţii, constata ca structurile

176
economice şi sociale ale regiunilor rurale din zona OCDE s-au transformat
considerabil faţă de situaţia de la sfârşitul anilor '60, modifîcându-se de asemenea
compoziţia demografica a mediului rural. „Economia rurală s-a integrat în
economia naţională şi internaţională, ea nu mai este sinonima cu agricultura si, din
multe privinţe, ea s-a diversificat. Aceste procese de diversificare si
internaţionalizare au antrenat o noua interdependenta.
Ca efect, ţările membre tratează din ce în ce mai mult economia rurală ca
un sistem global. Se admite tot mai mult ca pentru rezolvarea problemelor sale şi
pentru a întări contribuţia sa la performanta economiei naţionale trebuie, înainte de
toate sa fie considerata sub unghiul caracteristicilor sale şi al capacităţii proprii.
Aceasta constituie o dezvoltare importanta deoarece analişti şi decidenţii au avut
tendinţa, foarte multă vreme, să trateze economia rurală ca o variabila de
importanta secundară în economia naţională, care la rândul ei, nu a fost definita, o
perioada lunga de timp, decât în termeni de dezvoltare urbana.
Tradiţionalmente, în multe ţări, teritoriile rurale au fost considerate drept
contextul fizic şi social lărgit pentru agricultura sa ca zone unde trebuiau create
locuri de muncă pentru a îndigui fluxul migrator spre oraşe. Astăzi, decidenţii au
conştientizat faptul ca, în cea maz mare parte a ţărilor, numai 1O-30% din
populaţia rurală este folosita în agricultura şi că, în mediul rural, capacităţile
întreprinderilor au contribuit într-o măsura mai mare la creşterea şi diversificarea
economiei rurale decât programele de industrializare la scara mare.
Toate acestea au condus decidenţii, dintr-un mare număr de ţări ale OCDE
să-şi regândească abordările. Concepte ca „economia rurală", „gestiunea resurselor
rurale " şi „politica rurală " se utilizează în mod curent în Statele unite, în Uniunea
Europeana şi în majoritatea ţărilor din OCDE". (OCDE: „Formulation de la
politique rurale. Nouvelles tendences." 1987, pag: 11 şi urm.).
Studiul citat, aşa după cum arata şi titlul sau, are ca obiectiv principal
formularea politicilor de dezvoltare rurală în ţările OCDE şi în acest context el
acorda o importanţă deosebita creării cadrului instituţional în care sunt elaborate

177
politicile. „Luarea deciziei pentru economia rurală a devenit unul dintre aceste
domenii care guvernele s-au confruntat cu o dublă sfidare: de a dezvolta şi de a
adapta cadrul instituţional pentru formularea lor. Pe de alta parte, problemele de
luare a deciziilor în domeniul rural pun de asemenea în competiţie capacităţile
statului şi instituţiile sale publice de a se adapta la schimbările economice şi
sociale şi de a-şi redefini propriile lor roluri în procesul politic „. Dar, schimbările
structurale necesare dezvoltării rurale vor fi tratate într-un alt capitol. Deocamdată
să revenim la conţinutul conceptului de "rural" şi de „dezvoltare rurală „.
Ţările OCDE au utilizat diferite criterii pentru a defini zonele rurale.
Politicile denumite "rurale" pot acoperi o mare varietate de obiective a căror
combinaţii pot varia de la o ţară la alta. Criteriul cel mai des folosit pentru a defini
zonele rurale este, numărul de locuitori pe o unitate teritoriala „. El prezintă
avantajul de a fi numeric şi aplicabil ansamblului teritoriului naţional, insă are
dezavantajul de a exclude informaţiile socio-economice şi de a nu conduce la o
tipologie care ar permite să se identifice enorma diversitate a zonelor rurale. La
nivel internaţional, informaţiile sunt cvasi imposibile. De exemplu, în Statele Unite
numerose politici sunt considerate ca „rurale" atunci când ele se raportează la
acţiuni pentru zone nemetropolitane. Ori, acestea din urma sunt definite ca:
„comune cu mai puţin de 50000 de locuitori, în Finlanda, sunt considerate comune
„rurale" localităţile care au mai puţin de 500 de locuitori.
În numeroase ţări clasificarea localităţilor în rurale şi urbane s-a făcut
numai după criterii economice, dar indicatorii utilizaţi şi diferitele tipuri de zone
rurale considerate variază de la o tara Ia alta, iar indicatorii utilizaţi nu sunt
comparabili la nivel internaţional. De exemplu: în Elveţia se utilizează următoarele
tipuri de zone rurale: coroane rezidenţiale, coroane de locuri de muncă, centre
medii terţiare, centre medii industriale, mici centre industriale, periferie
industriala, mici centre terţiare, centre medii industriale, mici centre industriale,
periferie industriala, centre turistice, periferie agroturistică, periferie agricola,
periferie agroindustriala, în Statele Unite, districtele rurale au fost clasificate ca

178
depinzând de agricultura, de industrie sau ca zone cu venituri scăzute sau pentru
primirea pensionarilor.
Nici o tara din OCDE nu a lucrat pe bază unei politici de ansamblu pentru
dezvoltarea economiei rurale, în unele ţări, politica rurală se raportează în principal
la zonele cu o slaba densitate a populaţiei, în alte ţări, asemenea politici au fost
formulate cu scopul de a ajuta categorii precise de zone defavorizate. Pe de alta
parte, în toate ţările OCDE exista o legătura tradiţională între politicile agricole şi
programele ce se raportează Ia dezvoltarea rurală.
Percepţia ruralului este adesea mai importanta decât definiţiile formulate.
Mulţi oameni asociază zonele rurale cu ideea de mari spatii libere, îndepărtate de
centrele de decizie, creuzete ale tradiţiei şi prudente în faţă schimbării, frumoase şi
de asemenea sărace. Le place multora să utilizeze asemenea imagini chiar dacă ele
nu mai corespund realităţilor actuale. Pe de alta parte ele pot fi utilizate pentru a
promova un anumit tip de turism sau pur şi simplu să constituie un mijloc care să
permită obţinerea cutărui sau cutărui ajutor public necesar pentru a depăşi unele
dezavantaje relative.
În final, experţii OCDE au dat conceptului de "rural" o accepţiune „strict
geografică, acesta desemnând mai degrabă teritorii. Decât comune şi oraşe, cu o
slaba densitate a populaţiei şi cu o activitate economică diversă şi dispersată,
relativ independentă de influenţa directă a zonelor metropolitane". (Ibidem, pag:
14). Luate în aceste sens, zonele rurale acoperă în ţările OCDE trei sferturi din
teritoriul acestora şi sunt locuite de mai mult de jumătate din populaţie.
Dezvoltarea rurală în preocupările Uniunii Europene. Experţii Uniunii
Europene au dat conceptului „rural" o accepţiune mai largă: „Noţiunile de spaţiu
sau de lume rurală implica mai mult decât o simplă delimitare geografică; ele se
referă la un întreg ţesut economic şi social, care cuprinde un ansamblu de activităţi
dintre cele mai diverse (CEE: „L'avenir du monde rural" Communication de la
Commission au Parlement european et au Conseil. Bulletin des Communautes
europeennes, Supplement 4/88, pag: 8 şi urm.).

179
 În afară funcţiei sale de cadru de viaţă şi de activitate economică, spaţiul
rural prezintă funcţii vitale pentru întreaga societate. Ca zona tampon şi spaţiu de
regenerare, spaţiul rural este indispensabil echilibrul ecologic şi el va trebui să fie
din ce în ce mai mult un loc de destindere şi de recreere. Ori, de multe decenii,
lumea rurală europeană este supusă unor mutaţii profunde iar echilibrul între
diferitele sale funcţii a devenit fragil. Faţă de aceasta situaţie, promovarea unei
dezvoltări rurale care să menţină - şi-n unele cazuri chiar să reinstaureze -
echilibrul indispensabil a devenit o necesitate pentru societatea europeană.
Abordarea Uniunii Europene în materie de dezvoltare rurală este ghidată de
trei preocupări fundamentale:
- coeziunea economică şi socială în faţa unei Comunităţi lărgite cu o
puternică diversitate regională;
- ajustarea inevitabilă a agriculturii europene ţinând seama de realităţile
pieţelor şi de consecinţele pe care le antrenează această ajustare atât pentru sectorul
agricol cât şi pentru economia rurală în general;
- protecţia mediului înconjurător şi menţinerea patrimoniului natural al
Comunităţii.
Ansamblul acestor probleme se pune într-un context general dificil: Nivel
ridicat al şomajului, creştere economică modestă, deficite bugetare importante.
Dar el se pune, de asemenea, în perspectiva marii pieţe unice, care va
antrena o mai bună alocare a resurselor şi o mai mare specializare a muncii.
În accepţiunea Uniunii Europene, care se bazează pe o accepţiune
generalmente admisă în ţările Europei occidentale, ar acoperi regiuni şi zone având
activităţi diverse şi ar cuprinde, în aceste regiuni, spaţiile naturale şi cultivate,
satele, burgurile, oraşele mici şi centrele regionale precum şi zonele rurale
«industrializate». Aceasta înseamnă că, în Uniunea Europeană, 50% din populaţia
ţărilor acesteia locuieşte în zona rurală şi ocupă 80% din teritoriul său. (UE, 1988,
op cit. pag: 15). în consecinţă, dezvoltarea rurală a constituit întotdeauna un
obiectiv important în cadrul politicilor Uniunii Europene, în prezent, dezvoltarea

180
rurală este considerată drept mijloc de îmbunătăţire generală a bunăstării
economice şi sociale a rezidenţilor rurali şi a mediului instituţional şi fizic în care
trăiesc aceştia. Această definiţie larg acceptată include deci condiţiile socio-
economice precum şi mediul, în contextul Uniunii Europene, conceptul de
"dezvoltare rurală" a suferit schimbări în decursul timpului, în aceasta privinţă pot
fi distinse trei faze, şi anume:
(I) O fază iniţială, care a durat de la fondarea Pieţei Comune şi până la
mijlocul anilor '70, perioadă în care „dezvoltarea rurală" era considerată în termeni
de „ dezvoltare agricolă ". Această abordare a fost justificată prin faptul că
agricultura era considerată un fel de „amortizor social" capabil să menţină migraţia
populaţiei din zonele rurale în limitele capacităţii de absorbite a celorlalte sectoare.
Acest punct de vedere a fost întărit de încrederea acordată, de-a lungul timpului,
politicii agricole comune (PAC), probabil datorită lipsei unei politici alternative
reale.
(II) A doua fază, din a doua jumătate a anilor '70 şi pană în prima perioadă
a anilor 80, când problemă rurală a fost văzută în contextul politicilor regionale, iar
soluţiile au fost găsite prin intervenţii extra-agricole, de exemplu, dezvoltarea
rurală integrată deschisă diferitelor activităţi economice şi serviciilor, în această
fază au apărut şi instrumentele care au făcut posibilă intervenţia pentru dezvoltarea
socio-economică a regiunilor mai puţin dezvoltate, şi anume: Fondul European de
Dezvoltare Regională (ERDF), Fondul Social European (ESF) şi Fondul Agricol
European de Orientare şi (Sarantare (EAG(~F) Secţia de Orientare şi Fondurile
Structurale.
(III) A treia fază, după 1985, în care problemele agriculturii au fost văzute
în termeni de dezvoltare rurală integrată, iar accentul fiind pus pe mediul
înconjurător, legaturile acestuia cu agricultura şi silvicultura capătă semnificaţii
pozitive şi chiar negative, în această fază au apărut tendinţe de renunţare la PAC
dintr-o serie de motive, inclusiv din cauza nerezolvării problemelor dezvoltării
rurale într-o serie de regiuni.

181
 În ciuda modificării şi extinderii conceptului de dezvoltare rurală, nu s- au
înregistrat schimbări în atitudinea faţă de fermele familiale, în special faţă de cele
mici şi slabe din punct de vedere economic. Asemenea ferme au fost adesea
considerate ca fiind esenţiale pentru dezvoltarea rurală din motive istorice şi
culturale şi pentru menţinerea locurilor de muncă în zonele rurale. Ele au de
asemenea de jucat un rol important în protecţia mediului înconjurător din zonele
rurale.
Dezvoltarea rurală în preocupările Consiliului Europei Dl. Prof. Dr. Păun
Ion Otiman, membru al Academiei Romane, în lucrarea sa privind „Dezvoltarea
rurală în România ", pe care am citat-o încă din primul capitol, ne aduce informaţii
interesante despre preocupările Consiliului Europei privind definirea spaţiului rural
şi despre definirea funcţiilor acestuia, precum şi despre contribuţiile delegaţiei
Parlamentului României la aceste definiri. Definirea spaţiului rural a trecut şi Ia
Consiliul Europei printr-o suită de variante până sa ajungă la forma finală statuată
prin Recomandarea nr. 1296/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
cu privire Ia Carta europeana a spaţiului rural, prin care se precizează ca expresia
(noţiune) de „spaţiu rural cuprinde o zonă interioară sau de coastă care conţine
satele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului este utilizată pentru:
a. agricultură, silvicultură, acvacultura şi pescuit;
b. activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone
(artizanat, industrie, servicii etc.);
c. amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi distracţii (sau
rezervaţii naturale);
d. alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit)", (pag: 3 1).
În titlul II al Cartei europene a spaţiului rural sunt definite funcţiile
acestuia, în număr de trei: funcţia economică, funcţia ecologica şi funcţia socio-
culturală. Revenim în alt capitol asupra funcţiilor spaţiului rural, însă aici reţinem
informaţia ca delegaţia parlamentarilor romani au propus o a patra funcţie, cea
culturală care nu fusese menţionată deloc în primele formulări ale funcţiilor

182
spaţiului rural, însă, în final s-a acceptat ca a treia funcţie să fie definită ca „socio-
culturală".

183
 Capitolul IV
FILIERELE AGROALIMENTARE

Rolul populaţiei active agricole de a hrăni ansamblul populaţiei, ceea ce

înseamnă să vândă producţia sa consumatorilor ce locuiesc la oraşe a căzut în
zilele noastre în desuetitudine, căci rolul esenţial este acum de a furniza materii
prime industriilor transformatoare din nivelul agriculturii.
Producţia agricolă este astăzi într-adevăr mai abundentă, mai bine
stăpânită, de o calitate din ce în ce mai bună, dar ea ajunge la consumatorul final
din ce în ce mai puţin în starea iniţială. Din ce în ce mai mult se consumă produse
de origine agricolă, dar care au suferit (au beneficiat) de transformări multiple. De
aceea, agricultorii nu mai sunt percepuţi ca producători de produse alimentare, ci
ca nişte verigi ale unui lanţ complex. Desigur, ei sunt un punct de trecere
obligatoriu al lanţului agroalimentar, dar nu se mai găsesc în centrul proceselor de
cele mai multe ori. Dimpotrivă, ei se găsesc într-o stare de dependenţă faţă de toţi
aceia care, cu titluri diverse, participă la procesul de transformare, distribuţie,
comercializare.
Din cauza acestei dependenţe, pentru a o putea stăpâni, agricultorii sunt
obligaţi să cunoască diferiţi operatori ai filierei, să înţeleagă funcţionarea lor,
slăbiciunile şi punctele lor tari; de ele depinzând în ultimă instanţă vânzarea
producţiilor şi obţinerea unor preţuri remuneratorii (stimulative) pentru ele.
4.1. Abordarea metodologică a conceptului de filieră
Filiera este o noţiune care a cunoscut un succes important începând cu anii
'70. Este fără îndoială una din noţiunile de economie industrială cele-mai
mediatizate, apărută în domeniul strict al lumii universitare şi cel al cercetării,
pentru a fi utilizată din plin în sfera politică şi profesională şi în mod special în
sectorul agricol şi agroindustrial.
În sectorul agricol şi agroalimentar, conceptul de filieră a cunoscut un

184
succes important începând din anii '60 când a reprezentat ocazia de abordare a
diferitelor teme în legătură cu importanţa economică şi politică a sectorului agricol
şi a industrializării sale (filiere în curs de industrializare, rolul director jucat de
industriile agroalimentare, integrarea verticală ca vector principal de modernizare a
agriculturii şi mai recent rolul distribuţiei alimentare). Actualmente este o temă
uzuală în discursul responsabililor profesionali agricoli care văd declinul relativ al
agriculturii şi necesitatea de afirmare a unei dorinţe de a continua, de â se ţine cont
de acest sector, dar şi ale emergentelor noilor preo- cupări şi problematici ca cele
referitoare la calitate sau la evoluţia modurilor de organizare a relaţiilor agricultură
- transformare.
Ideea de filieră este totuşi veche, deoarece întâlnim noţiuni precum
"circuite" (Bois Gillebert) şi de "canale" prin care circulă bogăţiile (bunurile)
(Mirabeau, Turgot, Quesnay) la economiştii fiziocraţi ai secolului al XVIH-lea.
Adam Smith utilizează noţiunea de filieră pentru a explica diviziunea muncii iar în
secolul XIX curentul marxist reafirmă rolul central al circulaţiei şi al raporturilor
de putere (Kautsky studiază raporturile între agricultură şi industriile din aval).
Dacă filiera este percepută clar în sens general (imaginea succesiunilor,
înlănţuirilor, a demersurilor, a itinerarelor, a etapelor), ea este dificil de definit în
mod precis rămânând un concept imprecis şi complex (vezi definiţiile de mai jos).
Această situaţie se explică prin diversitatea utilizărilor ce i se dau şi multiplici-
tatea persoanelor care o folosesc: ingineri şi tehnologi, guvernanţi şi planificatori,
cercetători şi universitari, birouri de studii, organizaţii profesionale.
Pentru a confirma cele spuse, prezentăm o serie de definiţii care s-au dat
filierei de-a lungul timpului de către diverşi autori:
- filiera este un ansamblu articulat de activităţi economice integrate,
integrări consecutive ale articulaţiilor în termeni de piaţă, tehnologii şi capitaluri
(Toledano, 1978);
- filiera este un ansamblu de agenţi economici transformatori sau nu, de
agenţi administrativi şi politici care jalonează direct sau indirect itinerarul unui

185
produs de la stadiul iniţial al producţiei (şi din amonte de producţie) la stadiul final
de consum; ea este compusă din toate interacţiunile dintre aceşti agenţi (Chalmin,
1983);
- filiera priveşte ansamblul agenţilor ca întreprinderi şi administraţie şi al
operaţiunilor cum sunt cele de producţie, de repartiţie, de finanţare care concură la
formarea şi transferul produsului până la stadiul final de utilizare, ca şi
mecanismele de ajustare a fluxurilor de produse şi de factori de producţie de-a
lungul filierei şi până la stadiul său final (Malassis, 1973);
- filiera este o schemă de reprezentare în care "articularea sistemului
productiv este purtătoarea unei ierarhizări a activităţilor în sânul căruia se produc,
se dezvoltă sau se difuzează efectele de antrenare de natură comercială,
tehnologică sau financiară (Mistral, 1980).
Propunem în continuare definiţia prezentat de F. Lauret în revista
"Economia şi Societatea", seria BE, numărul 17 din mai 1983: "Filiera este o
abstracţie, o reprezentare a unei părţi a realităţii economice vizând a măsura, a
înţelege, a explica structura şi funcţionarea unui anumit domeniu. Structura este un
ansamblu format de fenomene solidare cu toate că fiecare depinde de altele şi nu
poate fi ceea ce este decât în şi prin relaţia cu ele".
Domeniul corespunde obiectivului de studiu pe care convin să-1 definească
cu multă precizie.
- Care produs? De exemplu, produsul "vin" constituie un domeniu destul
de vast: trebuie precizat "vin cu denumire comercială" sau "vin de masă"., căci
multe întreprinderi intervin în privinţa acestor două tipuri de produse, analiza
relevând mari diferenţe între filiera "vin de masă" şi cea a "vinului cu denumire
comercială ". Aceeaşi remarcă se impune în ceea ce priveşte fructele şi legumele:
distincţia se face între fructele şi legumele proaspete şi fructele şi legumele
transformate;
- Care spaţiu geografic? Regiunea, ţara, Uniunea Europeană, Europa, sau
ansamblul lumii. Filiera "grâu", ca şi filiera "zahăr" sunt mai dependente de

186
producţia mondială decât filiera fructelor şi legumelor proaspete sau transformate;
- Ce durată? Perioada unui an, perioada de comercializare pentru un
produs sezonier.
După ce a definit domeniul plecând de la cele trei criterii de mai sus, F.
Lauret, în articolul deja citat, determină cele patru subansamble care compun
filiera:
- cel al întreprinderilor şi unităţilor de producţie, transformare,
comercializate care asigură elaborarea unui bun de la originea sa până la consumul
sau exportul său, dacă spaţiul geografic reţinut este ţara;
- cel al consumăriipropriu-zise a bunului;
- cel al serviciilor care intervin pentru a organiza şi orienta producţia,
schimbul şi consumul bunului;
- cel al relaţiilor mai mult verticale decât orizontale. Relaţiile verticale sunt
cele de la furnizori la clienţi. Cu toate că există o bună comple- mentaritate între
asemenea întreprinderi, există lupta pentru împărţirea profitului. Relaţiile
orizontale se stabilesc între operatorii care asigură aceeaşi activitate, care sunt
solidari din punct de vedere profesional dar concurenţi când este vorba de a obţine
pieţe.
Conceptul de filieră este prezent în toate domeniile economiei: filiera
electronică, filiera de comunicare, a hotelurilor etc. în toate cazurile se face refe-
rire la o activitate productivă în care intervin de la amonte până în aval multe
întreprinderi, dar într-o măsură care nu este în mod forţat lineară.
Astfel, filiera agroalimentară, luată ca exemplu, cuprinde în acelaşi timp:
™ furnizorii agriculturii, ceea ce înseamnă cei care produc materii prime
pentru agricultură - îngrăşăminte, produse chimice, de protecţie a culturilor şi
animalelor, echipamente agricole, instalaţii zootehnice şi agroalimentare - şi, de
asemenea, agricultorii înşişi în calitate de producători de seminţe sau furaje;
™ producătorii agricoli care graţie consumurilor precedente livrează
produsele culturilor vegetale şi produsele din creşterea animalelor;

187
 ™ industriile agroalimentare care-şi asumă transformarea livrărilor
efectuate de agricultură;
™ transportorii şi comercianţii care pun produsele la dispoziţia
consumatorilor;
™ întreprinderile gen cantine sau restaurante care încorporează servicii
suplimentare înainte de a le propune publicului;
™ consumatorii înşişi.
Filiera include în mod egal toate stadiile prin care trece un produs, toate
formele de producţie, de schimb şi de consum referitoare la un produs (F. Lauret,
1973) . Dacă luăm ca exemplu filiera fructelor şi legumelor (figura 9.1.), aparatul
de producţie se compune din:
- producătorii cu exploataţii mari, fie sub formă individuală fie sub formă
societară;
- producători de legume instalaţi în apropierea oraşelor (în general
legumicultori);
- producătorii din exploataţiile familiale sau exploataţii cu timp parţial.
A studia o filieră înseamnă a analiza operaţiile pe care le efectuează
întreprinderile asupra produsului şi relaţiile de complementaritate sau de concu-
renţă care există între ele.
Analizele de filieră îşi au originea în diferite tipuri de lucrări sau
preocupări:
- abordarea tehnologică bazată pe ansamblul actelor de producţie, de
transformare, de stocare, de distribuire şi de consum care concură la crearea şi la
transformarea unui bun sau serviciu până la stadiul său final de utilizare. Această
abordare pune accentul pe interdependenţele tehnologice între diferite stadii de
elaborare (grâu-iaină-pâine). Această referinţă la resursă (materie primă)
determină o abordare descendentă unde domină logica ofertei asupra celei a cererii.
- analiza fenomenelor de integrare verticală, utilizată de economiştii
anglo-saxoni în special, ce se interesează de rolul agenţilor economici, de

188
complementarităţile şi sinergiile dintre procese şi de internalizarea restricţiilor de
piaţă.
- studiul efectelor de dominare şi ierarhizare între activităţi, în cadrul

189
lucrărilor de macroeconomie privind politicile industriale cu ajutorul Tabloului de
Schimburi Interindustriale (T.S.L).
- analiza strategiilor firmelor şi grupurilor, în acest caz, filiera apare ca
un spaţiu de valorificare a capitalului, un loc de eficienţă, un spaţiu strategic unde
se afirmă şi se confruntă strategiile diverşilor autori.
- abordarea sistemică (analiza sistemelor) unde filiera, ca subsistem al
sistemului productiv, reprezintă un ansamblu organizat de relaţii dotat cu o
dinamică autonomă.
Originalitatea acestor lucrări se datorează atenţiei acordate modalităţilor de
organizare a ansamblului de relaţii între agenţii economici şi de percepţia filierei
ca spaţiu strategic. Filiera depăşeşte în acest caz sfera modificărilor produsului,
extinzându-se şi asupra organizării relaţiilor.
Această abordare are ca o primă importanţă faptul de a fi dinamică: ea
permite cunoaşterea funcţionării, a evoluţiilor unui sistem, a agresiunilor simul-
tane ale unui mediu concomitent tehnic, economic şi politic. Este, de asemenea,
interesantă deoarece permite ţinerea contabilităţii microeconomice şi macroeco-
nomice, cu toate că filiera depinde de părţile care o compun, fără adiţionarea
părţilor pur şi simplu.
Ea este, în sfârşit, operaţională, în măsura în care permite, o dată stabilit
diagnosticul privind situaţia oricărui agent, stabilirea unei strategii eficace.
În acelaşi timp filiera apare ca un mijloc pertinent de analiză, dar ea nu este
singura. Una dintre primele limite de considerat este faptul că ea nu permite
înţelegerea întreprinderilor ale căror activităţi sunt diversificate pentru că domeniul
său este limitat. Pe de altă parte, dacă ea furnizează indicaţii interesante privitoare
la preţuri, ea nu explică raporturile între preţurile diferitelor produse. De asemenea,
ia în considerare comportamentele consumatorilor fără a explica cauzele.
După opinia autorului, filiera este importantă pentru că ea este în acelaşi
timp: instrument de descriere tehnico-economic, instrument de decupaj statistic,
instrument de definire a unei politici economice şi un cadru de analiză a strategiilor

190
întreprinderilor.
Filiera - instrument de descriere tehnico-economic. Această noţiune
răspunde mai degrabă la cea de inginer. Acestea sunt filierele "tehnice"74 sau
"produse" care pun accentul pe coerenţa tehnico-economică a sistemului. Criteriul
de apartenenţă este adesea definit apriori pe baza unei caracteristici fizice sau
tehnice.
La bază analiza priveşte stadiile şi relaţiile tehnice dintre ele şi, de
asemenea, punerea lor în practica economică şi socială. Ea priveşte adeseori
analiza inovaţiilor şi difuzia lor, ca şi modificările induse în condiţiile de
exploatare şi la configurarea sistemului productiv.
Filiera - instrument de decupaj statistic. Filiera apare aici în serviciul
macroeconomistului, ca o categorie economică complementară noţiunilor de
industrie, sector, ramură. Este un lanţ de activităţi care se completează, legate între
ele prin operaţiuni de vânzare şi de cumpărare. Activităţile care au relaţii de
cumpărare şi de vânzare puternice sunt presupuse ca aparţinând aceleaşi filiere.
Ansamblul economic este decupat în ansambluri integrate de activităţi mai mult
sau mai puţin autonome, reperabile plecând de la relaţiile de schimb descris în TSI.
Această abordare utilizează tehnici matematice mai mult sau mai puţin sofisticate
pentru a descrie structura sistemului productiv şi ierarhizarea ramurilor şi
industriilor între ele.
Filiera - instrument pentru definirea unei politici economice. Pentru
puterile publice înseamnă organizarea aparatului productiv pe baza unei strategii
de filieră în vederea unei mai bune stăpâniri a inserţiei sale pe pieţele
internaţionale şi de a căuta o mai mare autonomie în procesele de internaţionalizare
a producţiilor şi pieţelor.
Filiera are aici un scop operaţional, direct şi este prezentată ca un
instrument de strategie economică şi/sau de planificare voluntaristă interesând

74
"Filierele tehnice sunt urmare a unor suite de asamblări tehnice destinate să furnizeze produsul dorit şi în care
fabricarea se face cel mai adesea în mai multe etape succesive. Asamblările tehnice sunt determinate de combinarea
structurilor tehnice elementare (instrumente, maşini)". B. Gille (Histoire de techniques, La Pleiade).

191
simultan întreprinderile şi puterile publice. Se disting trei tipuri de filiere a căror
dezvoltare simultană este necesară:
- filierele de antrenare ca, de exemplu, în siderurgie, chimie, care asigură
un rol de difuzie a tehnologiilor şi produselor;
- filierele de independenţă, ca, de exemplu, filiale nucleare, care contribuie
la ameliorarea balanţei comerţului exterior;
- filierele de suveranitate, ca, de exemplu, informatică, telecomu- nicaţii,
care asigură independenţa pe termen lung a ţărilor reducând vulnera- bilitatea sa în
raport cu exteriorul.
Filiera - cadru de analiză a strategiilor întreprinderilor. Filiera este
percepută ca un răspuns strategic la mediul economic. Strategia de filieră este o
alternativă la strategiile clasice de concentrare orizontală (diminuarea costurilor,
creşterea părţilor de piaţă), de integrare - sinergia între producţie şi comercia-
lizare), de diversificare - repartiţia riscului, de creştere - devans tehnologic.
Pentru o întreprindere, o politică de filieră are ca scop să asigure stăpânirea
aprovizionărilor cu materii prime şi a debuşeelor, să păstreze controlul tehnic şi
financiar în toate etapele de transformare şi să beneficieze de profiturile generate în
anumite stadii.
Strategiile de filieră răspund ipotezei că efectele de sinergie permit
performanţelor globale ale filierelor de a fi superioare performanţelor individuale;
Filiera este o modalitate de a ţine cont de existenţa unui spaţiu economic privilegiat
pentru întreprinderi, ceea ce înseamnă un mediu - furnizorii din amonte, pieţele şi
clienţii din aval, circuitele de distribuţie, concurenţă, administraţie, ce are o
influenţă directă asupra strategiei.
4.2. Caracteristicile şi factorii de influenţă asupra consumului
agroalimentar (cererea alimentară)
Cererea alimentară reprezintă cantitatea dintr-un produs pe care un
consumator este dispus să o cumpere, la un moment dat, la un anumit preţ. Cererea
apare-ca fiind o funcţie simultană a momentului dat, ceea ce înseamnă perioada,

192
dar în mod egal considerăm contextul, a preţurilor şi a venitului disponibil.
Variaţia cererii în funcţie de preţ; elasticitatea
Dacă variaţia preţului va antrena o variaţie mai importantă a cererii, se
consideră că cererea este elastică în raport cu preţul (elasticitatea este superioară
cifrei 1).
Dacă cererea variază puţin, indiferent de variaţiile preţului se consideră că
cererea este inelastică în raport cu preţul (elasticitatea este inferioară cifrei 1).
Dacă variaţia preţului antrenează o variaţie de aceeaşi importanţă a cererii,
se consideră că variaţia cererii este de aceeaşi amploare ca cea a preţului, dar de
sens invers (elasticitatea este egală cu 1).
Pentru ansamblul produselor alimentare, elasticitatea cererii în raport cu
preţul este scăzută (0,31). Dar această cifră ascunde situaţii foarte diferite funcţie
de specificul produsului. Se poate spune că elasticitatea este inferioară cifrei l
pentru produsele de consum curent, dar este superioară pentru anumite alimente ca
căpşunile, vinurile fine, deserturile.
Variaţia cererii alimentare în raport cu veniturile (Legile lui Engel).
Statisticianul german Engel, pe baza unor studii comparative asupra
variaţiilor bugetelor de familie a stabilit trei legităţi care pot fi formulate după cum
urmează:
Dacă într-o gospodărie veniturile cresc:
- cheltuielile alimentare cresc mai puţin decât veniturile;
- cheltuielile pentru îmbrăcăminte şi locuinţe progresează în acelaşi ritm
- cu veniturile;
- alte cheltuieli de sănătate, cultură, timp liber cresc mai repede decât
- veniturile.
Deci, după observaţiile lui Engel, care datează de la sfârşitul sec. XIX,
cheltuielile alimentare au o elasticitate scăzută în raport cu venitul, cheltuielile cu
îmbrăcămintea şi locuinţele au aceeaşi amploare, iar celelalte cheltuieli sunt foarte
elastice.

193
 În economia de piaţă, substituţiile provin din jocul variaţiilor venitului şi
ale preţurilor, în tabelul 9.6 se figurează elasticităţile pe termen lung în funcţie de
venit şi preţ (cazul Franţei în perioada anilor ' 70).
Elasticitatea pe termen lung a cererii alimentare în raport cu venitul şi
preţurile
Tabelul 4.1.
Elasticitatea funcţie de Elasticitatea funcţie de
Produsul
venit preţ
Pâine -0,08 -1,5
Biscuiţi +1,1 -
Produse pe bază de cereale +0,10 -
Cartofi +0,01 -0,13
Legume proaspete +0,46 -0,40
Conserve de legume +2 -
Legume +0,28 -
Citrice şi banane +0,3 -0,6
Alte fructe proaspete +0,2 -0,5
Conserve de fructe +0,9 -
Fructe +0,22 -
Carne de bovine +0,4 -0,6
Miel şi oaie 0,7 -0,9
Porc proaspăt +0,7 -0,4
Lapte concentrat şi praf +0,8 -0,8
Lapte proaspăt +0,14 +0,1
Unt +0,09 -
Margarina 0,04 -
Grăsimi +0,0 -
Creme + 1,6 -
Supe +0,7 -1,0
Vinuri curente -0,4 -0,2
Vin DOC +0,5 -0,4
Şampanie +2,1 -1,0
Bere +0,7 -
Cidru -0,6 -1,2
Ape minerale + 1,7 -
Băuturi gazoase +1,7 -1,1
Băuturi +0,3 -
Sursa: INSEE, E 54, p.20.

194
 Elasticitatea în funcţie de venit este în general pozitivă (pentru că prin
creşterea veniturilor cererea alimentară creşte şi ea), iar elasticitatea în funcţie de
preţ este în general negativă pentru că, atunci când preţurile cresc, cererea
alimentară scade.
În tabelul 4.1., toate elasticităţile în funcţie de venit sunt pozitive, cu
excepţia celei de la pâine, vinuri curente şi cidru, băutură similară rachiurilor
româneşti, în dezvoltarea agroalimentară franceză, aceste bunuri au devenit bunuri
inferioare: dacă venitul creşte, consumul lor scade.
Pentru cazul României, elasticitatea cererii la produsele alimentare de bază
în funcţie de câştigurile salariale nete a fost calculată pe baza consumurilor fizice,
având ca bază anul 1990, în cadrul Institutului de Economie Agrară. Evoluţia
elasticităţii cererii la produsele de bază alimentare, diferenţiate pe produse în
perioada 1991-1994 este redată în tabelul 4.2.
Pentru o serie de produse, cum ar fi uleiul, faina, laptele, zahărul, carnea de
bovine şi pasăre, cererea a fost inelastic pozitivă, acest fapt fiind caracteristic
produselor alimentare de bază.
Elasticitatea cheltuielilor totale cu produsele alimentare în funcţie de
salariul real demonstrează în mod constant o cerere inelastic pozitivă, fapt
explicabil dacă se are în vedere că ponderea cheltuielilor totale cu alimentele în
salariul real a crescut de la 49,4 % în 1990 la circa 62 % în anul 1994 (Dinu
Gavrilescu, 1996).
In acest caz noţiunea de elasticitatea permite o apreciere mai bună a
relaţiilor dintre produse:
- elasticitatea este negativă atunci când bunurile sunt complementare, ceea
ce înseamnă că diminuarea cererii la un produs duce la creşterea preţului celuilalt
produs;

195
Elasticitatea cererii la produsele alimentare de bază în funcţie de salariul real
Tabelul 4.2.
Produsul 1991 1992 1993 1994

Elasticitatea cheltuielilor
totale cu produsele alimentare 0,82 0,66 0,76 0,79
faţă de salariul real
Făină de grâu 0,405 0,353 0,205 0,068
Mălai 0,405 -0,115 0,139 -0,098
Zahăr 0,777 1,157 0,378 0,281
Uleiuri vegetale 0,759 0,286 0,136 0,110
Lapte 0,073 0,182 0,232 0,208
Carne de bovine 0,149 0,701 0,914 0,523
Carne de porc -0,480 -0,255 0,165 -0,027
Carne de ovine 0,504 -0,071 0,762 0,168
Carne de pasăre 2,577 0,919 0,321 0,363
Sursa: Calcule ale Institutului de Economie Agrară, 1994, citate de D. Gavrilescu (1996).

Variaţia cererii unui produs A atunci când preţul produsului B se schimbă.

Elasticitatea încrucişată
- elasticitatea este pozitivă atunci când bunurile sunt substituibile, ceea ce
se traduce prin creşterea cererii unui produs, dacă preţul celuilalt produs creşte.
Preţurile şi veniturile sunt două variabile care intervin în decizia de a
cumpăra a unui consumator. Ele constituie cei doi factori obiectivi care determină
consumul individual. Ca factori obiectivi mai putem aminti: transformarea
condiţiilor de producţie a alimentelor, modificarea populaţiei şi mai ales a
structurii sale.
În acelaşi timp, dacă venitul şi preţul stau la baza deciziei consumatorului,
nu este mai puţin adevărat că atunci când intervine un alt factor (cel subiectiv),
acesta poate influenţa decizia sau hotărârea consumatorului. Ca factori subiectivi:
obişnuinţele alimentare (alimentele simbol) şi publicitatea (acţiunea comercială a
întreprinderi lor).

196
 4.3. Evoluţia consumului agroalimentar în România
Consumul de alimente se cuantifică sub trei aspecte: cantitativ, calitativ şi
sortimental.
Din punct de vedere calitativ este deja intrată în uzanţa internaţională
exprimarea evoluţiei cantitative a consumului alimentar în numărul de calorii pe
persoană. Consumul calitativ se referă la raporturile pe care o raţie echilibrată
trebuie să le respecte în ceea ce priveşte proteinele (originea acestora), lipidele,
glucidele, sărurile minerale şi oligoelementele. în privinţa aspectului sortimental
consumul agroalimentar se exprimă kg/cap din diferitele sortimente agroali-
mentare folosite.
Necesarul zilnic de calorii pentru a acoperi cheltuielile energetice recla-
mate de procesele vitale ale organismului uman (respiraţie, efort fizic, circulaţie,
transpiraţie, excreţie etc.) este asigurat prin ingestia diferitelor alimente. Princi-
palele substanţe energetice ale alimentelor sunt: lipidele (care prin ardere gene-
rează 9,5 calorii pentru l g); glucidele (4,1 calorii/g) şi proteinele (5,7 calorii/g).
Energia furnizată de alimente, în cursul procesului de sinteză a acestora, asigură
menţinerea funcţiunilor vitale ale organismului uman.
Cerinţele de alimente ale unui subiect sunt strâns dependente de o multi-
tudine de factori, ca:
- felul activităţii desfăşurate, datorită căruia deosebim: cheltuieli mici de
energie: funcţionar, ceasornicar etc.; cheltuieli medii: şoferi, strungari, tracto- rişti,
zugravi, militari ş.a.; cheltuieli mari: turnători, lăcătuşi, betonişti, fierari, muncitori
agricoli etc.; cheltuieli foarte mar: spărgători de piatră, săpători de pământ, cosaşi
ş.a.;
- vârsta subiecţilor : bătrânii au un metabolism ce reclamă cheltuieli mici
de energie;
- greutatea corporală : cei cu greutatea corporală mai mare, fără a fi obezi,
cheltuiesc mai multă energie;
- anotimpul: iarna se consumă mai multă energie, mai ales dacă

197
îmbrăcămintea este mai sumară;
- femeile necesită o raţie alimentară mai redusă decât a bărbaţilor cu 20 %,
datorită metabolismului specific.
Este unanim acceptat, pentru o alimentaţie raţională, următorul necesar
zilnic de calorii, pentru un subiect în greutate de 70 kg:
™ 1400-1700 calorii pentru bătrânii fără ocupaţie sau în stare de repaus
la pat;
™ 2100-2500 calorii pentru activităţi uşoare;
™ 2500-2800 calorii pentru activităţi medii; 2800-3200 calorii pentru
activităţi grele; 3500-4000 calorii pentru activităţi foarte grele;
™ peste 4000 calorii sunt reclamate de subiecţii ce depun eforturi fizice
extrem de grele.
- O raţie alimentară zilnică normală (2200 - 3200 kcal) trebuie să cuprindă:
- carne şi produse din carne 4-9% (120-240 kcal)
- lapte şi derivate 10% (300 kcal)
- ouă 3-4% (90-120 kcal)
- grăsimi 12-17% (350-500 kcal)
- pâine şi derivate de cereale 24-25 % (750-1400 kcal)
- legume şi fructe 12-18% (360-540 kcal)
- zahăr şi produse zaharoase 7-8 % (200-250 kcal)
Aceste valori pot înregistra modificări în raport cu vârsta, sexul, activitatea
depusă, starea de sănătate etc. până la 10 % din necesarul zilnic caloric poate fi
furnizat ocazional şi de consumul de băuturi alcoolice. O raţie alimentară
echilibrată trebuie să conţină:
- proteine = 11-15 %, respectiv 1,0-1,2 g/kg corp zi, echivalentul a 70- 85
g. Aceste proteine trebuie să fie cel puţin 35 % de origine animală şi cel mult 65 %
de origine vegetală;
- grăsimi alimentare (denumite şi lipide) = 25-35 %; respectiv 1-2 g/kg
corp/zi, echivalentul a 70-150 g, din care cel puţin 50 % trebuie să fie de origine

198
vegetală (ulei de floarea soarelui, de soia, de măsline etc.);
- zaharurile (denumite şi glucide ), mai corectă este denumirea de hidraţi
de carbon = 55-65 %, respectiv 4-8 g/kg/corp, echivalentul a 200-560 g zilnic; ele
trebuie - în cazul zaharurilor - să fie constituite din cele nerafinate, sau mai puţin
concentrate. Alimentele bogate în glucide sunt: zahărul (100 %), produsele pe bază
de zahăr (60-80 %), pâinea (50 %), pastele făinoase (70-75 %),
- leguminoasele uscate (50-60 %), cartofii (17-20 %), mazărea verde (14
%),
- legumele proaspete (3-10 %), fructele (5-15 %).
O dietă alimentară completă mai trebuie să conţină:
- săruri minerale şi oligoelemente: clor (6 g/zi), sodiu (4 g), potasiu (3,2 g),
sulf şi fosfor (2 g), calciu (0,8 g), magneziu (0,3 g), zinc (20 mg), fier (18 mg),
- cupru (2,5 mg), mangan (3 mg), fluor (l mg), iod (0,3 mg) ş.a. Acestea
sunt asigurate de consumul de fructe şi legume, ca şi cel de carne, ouă, lapte ce
trebuie să facă parte din alimentaţia noastră zilnică;
- vitamine, un necesar zilnic de: C (50-150 mg), A (1,5 mg), E (2-3 mg), B
(1,5 mg), B (2-2,5 mg), B (2 mg), PP (15-25 mg), D (400 UI). Acestea sunt
conţinute atât în alimentele de origine animală, cât şi în cele de origine vegetală
îndeosebi fructe şi legume.
În ţările cu economie dezvoltată există o permanentă preocupare, atât a
oficialităţilor, cât şi a consumatorilor de a-şi asigura o alimentaţie raţională, cu
respectarea severă a principiilor de alimentaţie menţionate.
La nivelurile de producţie agricolă din ţările dezvoltate, pentru un subiect
cu greutate medie, în conformitate cu opiniile larg răspândite pe plan mondial,
necesarul de suprafaţă arabilă - în raport cu natura dietei alimentare – este
următorul:
ƒ dietă bogată (constituită în mare parte din produse prelucrate, în care
pierderile tehnologice sunt ridicate) necesită 0,6 ha; o dietă bună (constituită
din alimente de origine mixtă vegetală şi animală, o bună parte fiind

199
 consumate sub formă neindustrializată) necesită 0,4 ha;
ƒ dietă acceptabilă (constituită în majoritate din alimente de origine vegetală,
consumată în mare parte sub formă neindustrializată) necesită 0,2 ha;
ƒ dietă austeră (constituită exclusiv din produse de origine vegetală,
consumate sub formă neindustrializată) necesită O, l ha. în România, în
prezent, revine pe un locuitor o suprafaţă arabilă de 0,4 ha faţă de aproape l
ha cât a revenit înainte de cel de-al doilea război mondial, ceea ce poate
asigura, în cel mai fericit caz, numai o bună dietă.
Evoluţia consumului mediu zilnic de calorii pe locuitor este prezentată în
tabelul 4.3.
Asigurarea în medie în ţările din Uniunea Europeană a unui disponibil
alimentar de peste 3500 calorii şi respectiv 109 grame proteină, în structura căruia
produsele de origine animală deţin o pondere semnificativă (38,7 % la calorii şi
62,4 la proteine), evidenţiază decalajul existent în ceea ce priveşte consumul
alimentar în România faţă de U.E.
Consumul alimentar exprimat în calorii şi factori nutritivi, în medie zilnic,
pe locuitor, în România
Tabelul 4.3.
Anii Nivel mediu
Specificare UM 1.08.96- EU
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996*
1.07.97 -12(1992)
Calorii Nr 2949,0 3038,0 2832,0 2758,0 2959,0 2872,0 2908,0 2586 2597 3579
d.c.:
- de origine Nr 650,0 711,0 722,0 671,0 699,0 696,0 725,0 382 379 1383
animală
Fructe G 93,7 96,7 90,7 88,3 94,3 92,9 95,3 82,9 83 109,3
d.c.:
- de origine G 38,3 42,8 42,7 38,3 39,3 39,0 40,9 - - 68,2
animală
Lipide G 86,5 93,4 88,8 80,2 82,7 78,0 79,0 81,5 81,5 -
d.c.:
- de origine G 45,5 49,8 49,7 46,2 48,0 47,1 49,6 - - -
animală
Glucide G 430,2 433,3 399,3 403,2 440,7 431,7 435,9 360,1 359,5 -
Sursa: Anuarul Statistic al României, CNS, Bucureşti, 1995, 1996. Eurostat, Bruxel, 1994
Informaţii Statistice Operative nr. 1-2/1996, nr. 2/1997, CNS

200
* provizoriu
Consumul mediu alimentar zilnic al unei persoane a scăzut în mod drastic
în ultimii ani, după un uşor recensământ în 1993. Tendinţa este evident de scădere,
mai ales în ultimii ani. Faţă de datele înregistrate în Uniunea Europeană, ţara
noastră îşi menţine decalajul în ceea ce priveşte structura calitativă, caloriile sunt
de origine animală în proporţie de 22,5 % (1997), iar proteinele de origine animală
reprezintă 43 % (1995). Tendinţa înregistrată şi din punct de vedere calitativ este
tot de scădere ca şi trendul cantitativ. Pentru a ne face o imagine concludentă
asupra consumului alimentar al României, să-1 privim comparativ şi cu situaţia
consumului alimentar în lume (tabelul 4.4.).
Disponibilităţile alimentare în lume (1988-1990)
Tabelul 4.4.
Calorii de Proteine de
Calorii totale Proteine totale
Ţara origine animală origine animală
loc/zi g/ loc/zi
loc/zi g/ loc/zi
Mondial 2.697 424 71 25
Europa 1.452 1.121 102 58
Uniunea
3.560 1.204 104 62
Europeană
Franţa 3.593 1.385 113 73
CSI 3.380 949 107 57
Europa centrală
1.488 1.021 102 • 50
şi orientală
America de N şi
3.333 884 96 55
Centrală
Statele Unite 3.642 1.107 110 71
Canada 3.242 1.042 102 63
America de Sud 2.624 472 64 30
Asia 2.494 237 62 14
China 2.641 286 64 13
India 2.229 154 55 8
Africa 2.348 177 58 13
Oceania 3.173 1.050 91 58
Australia 3.302 1.224 100 68
Sursa: FAO, Annuaire de production, 1991.

În ceea ce priveşte consumul sortimental , prezentăm consumul mediu

anual în România (tabelul 9.10) şi în Uniunea Europeană (tabelul 4.6.). Se constată

201
că produsele cerealiere asigură pentru cazul nostru peste 46 % din aportul caloric
zilnic, consumul menţinându-se în jurul a 160 kg/cap, aproape dublu faţă de
Uniunea Europeană (ceea ce tine şi de tradiţia alimentară a românilor).
Numai că şi la celelalte produse - carne, lapte, zahăr, legume - consumul
mediu lunar pe locuitor este accesibil mai scăzut în România.
În domeniul consumului alimentar, România are de făcut faţă unei situaţii
care tinde să devină cronică. Trebuie luate măsuri imediate în caz contrar
consecinţele sunt previzibile, pentru ca România, ţară cu un potenţial agricol uriaş
poate hrăni cel puţin 100 milioane persoane anual să intre şi în acest domeniu în
rândul ţărilor europene.
Consumul mediu anual pe locuitor la principalele produse alimentare în
România
Tabelul 4.5.
Anii Nivel
Specificare UM mediu
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996
EU-12*
Carne şi produse din
carne kg 50,2 61,0 54,4 45,7 47,7 45,5 47,8 47,2 93,4
(echivalent carne)
Lapte şi produse din
Litri 135,9 140,1 163,3 163,7 178,9 179,5 188,6 192,7 237**
lapte(exclusiv unt)
Zahăr şi produse 24,7 27,3 26,4 24,4 23,7 24,3 23,5 24,8 37,8**
kg
zaharoase
Legume şi produse
din kg 135,6 110,8 88,5 10,7 112,7 110,3 115,6 115,4 125,2
legume
Cartof kg 71,7 59,4 48,0 60,0 73,9 66,7 71,0 73,4 78,2
Produse din cereale
(în kg 157,3 158,5 145,3 146,5 159,6 158,6 162,4 84,2
echivalent făină)
Sursa:Anuarul Statistic al României, CNS, 1995, 1996.
* Eurostat, Brussels, 1994.
** date provizorii.

202
 Consumul alimentar al anumitor produse agricole în Uniunea Europeană în 1996 (kg/cap)
Tabelul 4.6.

UE UEBL Dane- Germa Portu- Fin- Marea UE

Produsul Grecia Spania Franţa Irlanda Italia Olanda Austria Suedia
15 BLEU marca nia galia landa Britania 12

Cereale total
72,7 69,7 75,1 138,5 72,1 76,0 78,2 118,1 58,4 67,8 82,3 69,2 85,2 84,9
Orez
3,9 2,5 3,4 5,9 4,2 4,8 5,0 10,3 15,4 3,1 4,3 3,6
Cartofi
94,1 57,1 72,9 87,1 86,3 58,5 173,8 38,3 87,6 138,7 56,9 57,9 101,5 75,5
Zahăr
32,7 42,4 40,5 32,0 25,6 31,7 33,3 43,0 25,6 32,7 39,7 29,2 33,3 41,8 36,8 32,3
Legume total
110,0 81,4 157,1 83,3 177,3 93,9 121,9
Fructe
proaspete total 67,1 63,8 67.0 22,7 77,2 64,2 80,5
Vin (litri/cap)
37,0 27,0 22,7 29,1 38,4 60,3 6,9 62,2 11,6 57,4 5,1 12,2 12,1 35,9
Prouse
lactate 105,4 83,1 141,7 91,1 64,0 133,7 101,6 176,3 68,6 129,6 98,9 100,5 199,7 150,8 131,2 103,1
Brânză
15,6 14,2 15,9 18,4 23,4 7,1 23,3 5,3 19,0 14,1 14,2 7,2 13,5 15,6 7,8 15,7
Unit
4,7 5,9 9,6 7,2 1,2 0,6 8,3 3,6 2,6 4,0 5,0 1,5 5,4 5,5 3,3 4,7
Carne total
97,6 99,3 87,6 76,6 103,5 98,8 90,8 84,6 88,8 81,8 62,6 63,4 72,2 89,1
Grăsimi şi ulei
total 34,7 31,2 23,0 31,7 9,0

Sursa: La situation de l'agriculture dans l'Union Europeenne , Rapport 1997.

 4.4. Industria agroalimentară din România
Producţia de bunuri alimentare dispune într-adevăr de un potenţial de
dezvoltare asigurat în primul rând de bogăţia materiilor prime de origine vegetală
şi animală, de capacităţile de producţie instalate şi de resursele umane existente.
Activitatea domeniului agroalimentar este organizată în 10 subramuri
principale, înregistrând după anul 1990 o creştere substanţială a numărului de
agenţi economici privaţi urmare a evenimentelor din decembrie 1989.
Pe subramuri, structura industriei agroalimentare (pe baza Raportului anual
al MAA din 1997) în anul 1997 se prezintă după cum urmează:
Industria cărnii
• Deţine 14 % din volumul industriei alimentare.
• Numărul agenţilor economici care desfăşoară activităţi în domeniu a
cunoscut o creştere permanentă, în prezent acesta fiind de circa 4000.
• Peste 71 % din producţie se realizează în sectorul privat, în timp ce în
sectorul de stat aceasta a înregistrat o scădere substanţială.
• Producţia realizată în 1997 a fost de 445 mii tone, gradul de utilizare a
capacităţii fiind de doar 31 % (1457 mii tone), la preparate din carne, 107 mii tone
faţă de 331 mii tone (32 %) şi la conserve şi semiconserve din carne, 13 mii tone
faţă de 73 mii tone capacitate (15 %).
• Gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în sectorul de stat este
sub 20 %.
• Capacităţile de producţie ale societăţilor comerciale cu capital de
stat au o vechime de 20-25 de ani, dotate în principal cu instalaţii indigene, ale
căror tehnicitate şi fiabilitate sunt scăzute, fapt ce a condus la obţinerea unor randa-
mente scăzute, costuri ridicate şi realizarea unor produse necompetitive.
Industria laptelui
• Numărul agenţilor economici care desfăşoară activităţi în domeniu a
crescut, în prezent fiind de circa 500.
• Producţia fizică realizată în anul 1997 este de : lapte consum 2734 mii
hectolitri; produse lactate proaspete 1393 mii hectolitri; unt 9812 tone; brânzeturi
45.288 tone; lapte praf 10.683 tone.
Această producţie exprimată în lapte materie primă reprezintă 11,5
milioane hectolitri, faţă de o capacitate instalată de 28,0 milioane hectolitri de lapte
(41%).
In ceea ce priveşte activitatea de retehnologizare şi investiţii în industria
laptelui, acestea au cunoscut o creştere cu 13 % faţă de anul 1996, în principal prin
dotare cu: linii pentru fabricarea prin extrudare a îngheţatei, pentru freezarea şi
ambalarea acesteia; instalaţii pentru pasteurizarea şi îmbutelierea laptelui; utilaje şi
echipamente pentru producerea brânzeturilor proaspete şi fermentate şi ambalarea
acestora sub vid.
Industria de morărit şi panificaţie
• Numărul agenţilor economici producători de produse de morărit,
panificaţie şi făinoase a crescut an de an, atingând aproape 5000, din care 75 cu
tradiţie şi de mare capacitate şi peste 4900 de societăţi mici cu capital privat.
• Producţia fizică realizată în anul 1997: măciniş de grâu - 2611 mii
tone; măciniş de porumb - 50 mii tone; panificaţie - 2410 mii tone; paste făinoase -
47 mii tone; biscuiţi - 68 mii tone.
• Capacităţile de producţie din acest sector de activitate sunt folosite
astfel: măciniş de grâu - 2900 mii tone - 72 %; panificaţie - 3400 tone - 53 %; paste
făinoase - 70 mii tone - 43 %; biscuiţi 135 mii tone - 34 %.
• Retehnologizările şi investiţiile în acest domeniu au cunoscut o creş-
tere faţă de anul 1996 cu 13 % în activitatea de morărit şi panificaţie şi cu 7 % în
producţia de paste făinoase şi biscuiţi.
Industria uleiului
• Acest sector a cunoscut o evoluţie ascendentă, datorată în principal
creşterii constante a producţiei de floarea soarelui şi a cererii constante de ulei brut
de floarea soarelui pe piaţa externă, de 100 mii tone.
• în industria uleiului numărul societăţilor comerciale a crescut, în

205
prezent funcţionând un număr cfe 3S2 umtafr'cfe procfucpe.
• Acestea au produs în 1997: ulei brut de floarea soarelui - 413 mii tone;
ulei brut de soia - 23 mii tone; ulei brut de in - 1000 tone; ulei rafinat - 247 mii
tone; şrot de floarea soarelui - 409 mii tone; şrot de soia - 101 mii tone.
• Indicele de folosire'a capacităţilor de producţie în anii 1996-1997 a fost
de: 82 % pentru uleiul de floarea soarelui, 26 % pentru uleiul de soia; 53 % în
cazul uleiului rafinat.
• în anul 1997, retehnologizarea şi investiţiile în industria uleiului au fost
de 48 miliarde lei şi au constat în principal în retehnologizarea operaţiilor de
extracţie, vinterizare, de lecitinizare şi rafinare, precum şi în procurarea de
tehnologii şi instalaţii pentru producerea de emulgatori cu conţinut ridicat de
monogliceride, instalaţii de fabricare a plantolului.
Industria zahărului
• În anul 1989 în acest domeniu existau 33 de unităţi, cu o capacitate
nominală de prelucrare de 83 mii tone sfeclă/24 ore; în prezent, capacitatea
efectivă de industrializare este de 50 mii tone sfeclă/24 de ore şi se realizează cu
numai 19 fabrici de zahăr.
• Producţia de zahăr a înregistrat un trend descendent, aceasta repre-
zentând în 1997 doar 40,6 % (206 mii tone zahăr rafinat) din producţia anului 1989
şi 87 % din cea a anului 1996, asigurând necesarul de consum al României numai
în proporţie de 45-50 %.
• In anul 1997 coeficientul mediu de folosire a capacităţilor de producţie
a fost de 49 %, depăşind 70 % doar în două societăţi.
• Acţiunile de retehnologizare şi investiţii în industria zahărului şi a
produselor zaharoase au avut o dinamică ascendentă în 1997 faţă de anul precedent
şi au fost orientate în principal spre: dotarea cu utilaje şi echipamente pentru
industrializarea sfeclei de zahăr şi pentru secţiile de ciocolată, produse zaharoase şi
cofetării.

206
 Industria vinicolă
• Producţia vinicolă a cunoscut un proces de mutaţii generate în special
de schimbarea structurii de proprietate a plantaţiilor viticole.
• Producţia totală de vin brut realizată în anul 1997 a fost de 66,9 mii
vagoane, din care 67 % s-a realizat în sectorul privat. Din producţia totală de vin
brut, 62 % s-a obţinut din soiuri nobile.
• Gradul mediu de utilizare a capacităţilor de producţie a fost în anul
1997 de 85 %.
• În sectorul vinicol dotarea tehnică este în general depăşită moral şi
fizic, rămânând la nivelul anilor 1960-1970. Lipsa unor tehnologii adecvate în
anumite faze ale fluxului tehnologic a condus uneori la obţinerea unor vinuri albe
necompetitive.
Industria conservelor de legume şi fructe
• în acest domeniu activează 95 de societăţi comerciale, cu o capacitate
de prelucrare zilnică de 2240 tone, care faţă de anul 1995 reprezintă o creştere de
cea 10%.
• Producţia realizată în anul 1997 faţă de anul 1996 înregistrează o
scădere după cum urmează: cu 44,7 % la conservele de legume, cu 55,2 % la pasta
de tomate.
• Gradul mediu de utilizare a capacităţii de producţie în anul 1997 a fost
de cea 12 %, determinat, în special, de nivelul scăzut al producţiei de legume,
îndeosebi tomate.
• In anul 1997 acţiunile de retehnologizare şi investiţii în acest domeniu
au fost orientate în principal spre dezvoltarea sectorului de băuturi răcoritoare,
fiind aproape inexistente în sectorul prelucrării legumelor şi fructelor.
Paralel cu agenţii economici din industria alimentară, funcţionează în
cadrul complexelor de creştere şi îngrăşare a porcilor un număr de 42 abatoare, la
unităţile avicole un număr de 53 abatoare, care fac obiectul restructurării. De
asemenea, la societăţile comerciale agricole cu capital majoritar de stat (foste IAS)

207
există capacităţi de producere, condiţionare, învechire şi îmbuteliere a vinului,
producţie de şampanie, coniac, ţuică şi rachiuri naturale, brânzeturi şi produse
lactate.
Pe ansamblu, producţia alimentară a României realizată în 1997 continuă
degringolada din acest sector începută după anul 1990 (tabelul 9.13). Cauzele
relevante ale acestei situaţii sunt:
• lipsa acută de materii prime la unele grupe de produse agricole;
• pătrunderea pe piaţa românească a unor produse din import similare, în
condiţii de concurenţă neloială, reducerea în medie a taxelor vamale cu 50 % la
importul de produse alimentare, produse subvenţionate agresiv la export în ţările
de origine;

208
 Producţia fizică la principalele produse alimentare în perioada 1989 - 1997
Tabelul 4.7
1997
Date Estimări
Specificare U.M. 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996
operative MAA**
CNS*
Carne tăiată Mii tone 699 947 855 623 626 601 604 608 316 445
Preparate din carne Mii tone 279 365 260 184 168 175 179 150 70 107
Conserve din carne Mii tone 37 48 42 25 25 20 20 18 13 13
Semiconserve din peşte Mii tone 49 17 6 4 4 2 4 2 1 2
Conserve din peşte Mii tone 8 18 16 7 6 3 2 2 1 1
Conserve din legume Mii tone 257 190 139 118 98 122 131 110 26 26
Conserve din fructe Mii tone 117 124 71 48 47 48 48 53 8 9,4
Uleiuri comestibile Mii tone 248 270 236 216 213 194 224 216 247 247
Vlargarină Tone 47964 28711 26493 19791 20659 16443 17413 21939 23467 -
Lapte de consum Mii hl 5628 5222 4084 3843 3188 3855 3964 3491 1440 2734
Produse lactate proaspete Mii hl. 2757 4264 2707 1510 1443 1505 2250 2051 1312 1393
Unt Mii tone 46 33 23 20 17 14 16 13 9 9,8
Brânzeturi Mii tone 82 94 71 49 50 47 51 48 30 45,3
Făină de grâu şi secară
Mii tone 2842 2623 3006 2784 2625 2725 3030 3372 1323*** 2811
(echivalent grâu)
Zahăr Mii tone 716 538 348 290 185 231 266
d. c. din sfeclă de zahăr Mii tone 311 366 331 250 130 191 207 244 204 206
Produse zaharoase de
Mii tone 507 306 175 107 85 80 91 105 73 -
patiserie şi cofetărie
Alcool etilic de fermentaţie şi
de sinteză (echivalent 100 % Mii hl. 938 868 634 686 623 691 792 779 782 811
alcool)
Vin pentru consum Mii hl. 7173 8221 6944 5739 6549 8425 7351 6709 2381 6690
Bere Mii hl. 11513 10527 9803 10034 9929 9048 8768 9041 7564 7564
Produse din tutun Mii tone 33 27 26 26 23 22 23 25 26 26
Datele operative nu cuprind producţiile de la agenţii economici cu mai puţin de 50 de lucrători, de toţi agenţii economici.
** Estimările MAA cuprind producţia realiztă *** UM - mii tone faină. Sursa de date Anuarele Statistice ale României.
 - liberalizarea preţurilor şi eliminarea totală a subvenţiilor de consum în
condiţiile diminuării substanţiale a veniturile reale ale populaţiei au dus cum era şi
firesc la scăderea cererii solvabile;
- supradimensionarea capacităţilor de producţie, supradimensionarea
sche- melor de personal, tehnologiile învechite, decapitalizarea, blocajele
financiare şi recesiunea economică generală nu au favorizat deloc întreprinderile
cu capital de stat, ci dimpotrivă, cu un potenţial de adaptabilitate la cerinţele
economiei de piaţă extrem de scăzut ele sunt sortite dispariţiei.
4.5. Distribuţia şi comercializarea
Distribuţia. Grupează toate operaţiile materiale care au ca obiect punerea
produselor agricole sau a produselor agroalimentare la dispoziţia utilizatorilor
finali: gospodăriile populaţiei şi consumatorii publici.
Comercializarea. A comercializa un produs înseamnă a găsi pentru el un
cumpărător dispus să plătească un preţ determinat, în consecinţă funcţia de
comercializare include ,simultan căutarea debuşeelor sau pieţelor, punerea în scenă
a tehnicilor care favorizează vânzările şi operaţia de vânzare propriu-zisă.
Urbanizarea crescândă, intensificarea producţiei agricole, precum şi acce-
lerarea producţiei industriale au crescut considerabil rolul distribuţiei şi comer-
cializării. Pentru asigurarea funcţiilor economice: transport, stocare, manipulare,
disponibilitate spaţială şi temporală, necesare desfacerii de mărfuri a căror canti-
tate şi diversitate nu a încetat să crească, operaţiunile de distribuţie au ca obiectiv
permanent punerea la dispoziţia cumpărătorilor a produsului alimentar.
Aceste operaţiuni pot fi grupate în 3 funcţii principale: precomercia-
lizarea, transportul şi stocarea.
Precomercializarea precede vânzarea şi cuprinde trierea, calibrarea,
gruparea pe categorii (lotizarea), condiţionarea.
Trierea şi calibrarea intervin asupra produselor agricole şi au ca scop
asigurarea purităţii şi a omogenităţii loturilor. Aceste operaţiuni necesită echi-
pamente specializate (trioare, instalaţii complexe de calibrare şi sortare pentru
fructe, legume, ouă) şi mână de lucru abundentă pentru a realiza operaţiile care nu
pot fi mecanizabile: culoarea ouălor, curăţenia fructelor. Ele cresc valoarea
produselor prin cheltuielile pe care le antrenează (mâna de lucru şi amortismentul
echipamentelor) şi prin eliminarea unei părţi din recoltă (produsele din afara
standardelor oficiale).
Lotizarea constă în constituirea de loturi (partizi) mari plecând de la micile
loturi livrate de producători, răspunzând astfel exigenţelor transportatorilor.
Condiţionarea. Se pot executa 3 tipuri de condiţionări: primară, secundară
şi condiţionarea de expediţie. Funcţiunile asigurate prin condiţionare pot fi la
rândul lor împărţite în 2 categorii: funcţiuni fizice şi funcţiuni comerciale.
a) funcţiuni fizice: conţinut, protejare, regrupare, facilitarea utilizării
(sim- plificarea deschiderii, a dozării), transportul şi identificarea produsului pe
durata manipulării. Condiţionarea de expediţie normală raţionalizează schimbarea
cami- oanelor, a vagoanelor şi câteodată chiar şi punerea pe liniile de
comercializare din marile suprafeţe (hipermagazinele).
b) funcţiuni comerciale: la funcţiile de mai sus îşi aduc aportul cele
referitoare la "comunicare", realizate prin serviciile de publicitate, în care
condiţionarea este, de asemenea, implicată - ea permite o reperare uşoară,
diferenţiază produsele concurente, atrage şi seduce consumatorul, îl informează.
Ambalajul (semnifică sub acest termen condiţiile în care produsul alimentar
este prezentat consumatorilor) joacă un rol important în luarea deciziei de a
cumpăra, dar proliferarea sa nu ne lipseşte de punerea unor probleme legate de
consumarea produsului. Intr-adevăr, ambalajele constituie cea mai mare parte a
deşeurilor menajere şi, dacă reciclarea sticlei, a hârtiei a fost bine amorsată, bine
stăpânită, problemele nu lipsesc în ceea ce priveşte ambalajele din plastic şi din
aluminiu.
• Transportul permite expedierea produselor în locurile unde cumpă-
rătorul doreşte să le găsească.
Evoluţia mijloacelor de transport şi progresele realizate în materie de viteză

211
şi de congelare au modificat piaţa produselor agricole, în special a produselor uşor
perisabile. Transportul fluvial, maritim, rutier, aerian, sau pe cale ferată îşi împart
(şi nu fără tensiuni) activitatea de livrare a produselor alimentare.
• Stocarea nu este altceva decât păstrarea produselor agricole sau agro-
alimentare în anumite condiţii specifice fiecărui produs în parte fără a-i cauza
deprecieri calitative. Cele mai întâlnite forme de stocare sunt: stocarea de matu-
rare, stocarea de regularizare, stocarea de rezervă (report), stocarea comercială.
Stocarea de maturare este specifică numai anumitor produse agricole care-
şi îmbunătăţesc virtuţile o dată cu trecerea timpului (vinurile de calitate, anumite
sortimente, brânzeturile).
Stocarea de regularizare asigură staţionarea în cursul anului a producţiei
sezoniere. Ea se face la nivel de producător de o manieră individuală sau colectivă,
necesitând investiţii masive (silozuri pentru cereale, depozite reci pentru mere).
Acum se pun în practică noi forme moderne de distribuţie specifice
comerţului en gros sau comerţului en detail.
In cadrul comerţului en gros amintim centralele de cumpărare. Acestea sunt
organisme care, după cum numele lor ne sugerează, centralizează cumpă- rările
aderenţilor lor. Centralele de cumpărare nu au formă unică: unele sunt integrate
unui grup de distribuţie, altele au rezultat prin acordul unor comercianţi
independenţi sau societăţi de distribuţie diferite. Exemplu: Paridoc este o centrală
de cumpărare generală, care nu se limitează numai la cumpărarea produselor
alimentare. Ea aprovizionează firme diferite: Mammouth, Superpakbo, Cordial,
Nova, Geant Casino.
In ultima perioadă s-a dezvoltat sistemul grupurilor de cumpărare de tip
cooperatist. Au fost create la iniţiativa comercianţilor independenţi care s-au văzut
ameninţaţi de către marile întreprinderi comerciale cu mari suprafeţe. Una dintre
cele mai reprezentative grupări de cumpărare de tip cooperatist în Franţa este
Leclerc. Sistemul Leclerc, cu 400 de hipermarket-uri, mai mult de 300 super-
maketuri şi 4,5% din cifra de afaceri a comerţului cu ridicata ocupă primul loc

212
printre distribuitorii francezi. De altfel, hipermarketurile franceze aveau o supra-
faţă medie de circa 6700 m2 cu un personal ocupat de aproximativ 290 persoane
fiecare şi cu vânzări totale în valoare de 375 milioane franci fiecare din care
jumătate proveniţi din vânzarea produselor alimentare, realizând un profit brut de
aproximativ 4% la coloniale şi băuturi şi 17% la alimente proaspete (Michael
Tracy, 1996).
Se dezvoltă, de asemenea, noi forme de comerţ en detail: comerţul
asociativ, comerţul integrat.
Comerţul asociativ, acest termen desemnează comercianţii independenţi
care s-au asociat pentru realizarea performanţelor economiei de scară pentru
cumpărarea şi stocarea produselor lor şi pentru operaţiile publicitare, consolidarea
în domeniul aprovizionării, al gestiunii. In Franţa cele mai cunoscute firme din
comerţul asociativ sunt: Leclerc, Codec, Uno, Intermarche, Unico etc.
Comerţul integrat, rezultă din faptul că în acest tip de comerţ se cumulează
funcţiile comerţului en gros cu cel en detail. Comerţul integrat este reprezentat de
aşezăminte care practică politici comerciale identice, dar forma acestora este
diversă: de exemplu, în Franţa marile magazine (Galeries Lafayette), magazinele
populare (Monoprix), magazinele cu sucursale multiple (Casino, Docks de
France), marile întreprinderi cu suprafeţe întinse (Auchan, Rallye), cooperativele
de consum, întreprinderile de vânzare prin corespondenţi şi prin distribuire
automată.
Comercializarea
Aşa după cum s-a remarcat, funcţia de comercializare include căutarea de
debuşee, de pieţe, ca de altfel şi promovarea vânzărilor, publicitatea şi vânzarea
propriu-zisă. Pentru aceasta, întreprinderea producătoare are nevoie să cunoască în
orice moment care sunt consumatorii produselor sale, cu ce ocazie aceştia cum-
pără aceste produse. Plecând de la informaţiile existente, puse la dispoziţie de
organismele publice, profesionale sau de altă natură sau de la informaţiile culese
după eşantioanele de consumatori, întreprinderea poate lua decizii în deplină

213
cunoştinţă de cauză privind posibilităţile de a creşte producţia şi numărul de clienţi.
Dar cel mai important rămâne studiul de piaţă.
Derularea studiului de piaţă se realizează în trei etape, schematizate în
figura 4.1., după autorul francez L. Lagrange.
Acţiunile comerciale sau negustoreşti tipice, prin care se rezolvă proble-
mele întreprinderii care asigură comercializarea sau dezvoltarea vânzărilor unui
anumit produs, sunt următoarele: acţiunile asupra produsului, acţiunile asupra
preţului, acţiuni asupra politicilor de vânzare, de distribuţie şi de comunicare.
Circuitele agroalimentar e
Rolul fundamental al distribuţiei pe lanţul agroalimentare este de a
transfera produsele agricole, agroindustriale şi de a le concentra în vederea punerii
lor la dispoziţia utilizatorului final. La distribuţie participă industriile agroali-
mentare, care, datorită funcţiunii generale a aparatului de transformare-distribuire,
colectează, triază şi condiţionează, stabilizează, standardizează şi diversifică,
transformă şi stochează, creează condiţiile propice vânzării.
Funcţia de distribuţie, de-a lungul lanţului agroalimentar este asigurată prin
diferitele subsectoare funcţionale ale acestui lanţ ca operaţiile comerciale ale
întreprinderilor agricole şi industriale şi în mod particular de întreprinderile
comerciale propriu-zise, specializate sau nu în produse agroalimentare.
După locurile şi modalităţile de intervenţie ale comerţului, pot fi distinse
trei tipuri fundamentate de piaţă: de colectat sau de producţie, cea de gros şi en
detail. Realitatea este însă mai complexă: specialiştii clasează circuitele distri-
buţiei după lungimea circuitului, după relaţiile stabilite în circuit, după raportul de
forţe, după competenţele întreprinderilor participante la circuit etc.
După lungimea circuitului de distribuţie există: circuite directe, scurte,
tradiţionale şi integrate (figura 4.2.).

214
215
216
Figura 4.1. SCHEMA DE DERULARE A UNUI STUDIU DE PIAŢĂ (după L. Lagrange)
Sursa: L. Malassis (1973).

Activităţile (Producţie, Transformare, Consum).

Pieţele G - Gros; SG - Semi gros; D - detailist.

CA - centre de cumpărare, aprovizionare; Coop - cooperative

Figura 4.2. Structura funcţională a circuitului agroalimentar

218
 Circuitele directe corespund trecerii unui produs dintr-un subsector
funcţional în următorul fără intervenţia intermediarilor propriu-zişi. Producătorul
este acela care oferă consumatorului produsul agricol brut sau produsul alimentar
căruia el însuşi i-a asigurat transformarea. Vânzarea directă se poate efectua la
fermă, pe marginea şoselelor (cu sau fără magazin), pe pieţele interne, prin
corespondenţă. Circuitele directe cuprind, de asemenea, livrările directe ale
producătorilor către transformatori (lapte, sfeclă de zahăr, fructe pentru conserve)
sau ale transformatorilor la consumatori.
Circuitele scurte corespund vânzărilor spre detailiştii specializaţi (lactate,
măcelării, magazine de legume şi fructe) sau polivalenţi. Circuite scurte
generalizate cuprind în plus trecerea printr-o piaţă de gros sau o piaţă de detail.
Circuitele lungi sau tradiţionale, în aceste circuite intervin cel puţin trei
intermediari, sunt foarte complexe, pot comporta mai multe pieţe de gros şi, de
asemenea, mai multe operaţii de vânzare la numeroşi intermediari, cel mai adesea
specializaţi.
Circuitele agroalimentare pot fi analizate şi din punct de vedere al
structurii socioeconomice (figura 9.4). Această structură este caracterizată prin
aceea că unităţile care intervin în filieră (unităţi de formă capitalistă, artizanală,
cooperatistă, publică) care se diferenţiază prin notarea operaţiilor de pe piaţă şi
într-o măsură mai largă prin însăşi structura pieţelor. Circuitele pot fi: artizanale,
cooperatiste, capitaliste. In acelaşi timp aceste circuite pot fi omogene sau
heterogene.
Circuitele artizanale - întreprinderile care participă se caracterizează prin
mărimea lor relativ redusă şi prin importanţa muncii membrilor lor. Este vorba de
agricultori sau mici cooperative care, cu sau fără intermediul unui angrosist (ale
cărei funcţiuni sunt limitate în regiune), livrează producţia lor detailiştilor
specializaţi. Asemenea circuite asigură comercializarea unui volum de producţie,
destul de scăzut la ora actuală, dar îşi conservă în zilele noastre o anumită
importanţă.

219
 Circuitele cooperatiste. Aceste circuite implică vânzarea directă a coope-
rativelor de producţie sau de transformare către cooperativele de consum.
Specificitatea unui astfel de circuit este repusă în cauză prin faptul că coope-
rativele nu au în materie de vânzare sau de cumpărare un comportament diferă de
cel al întreprinderilor artizanale sau capitaliste cu care ele sunt în concurenţă.
Circuitele capitaliste. Intervin în cazul întreprinderilor de talie mare care
au cel mai adesea forma juridică de societate, societate civilă de exploatare,
societate civilă imobiliară, societate cu răspundere limitată, societate anonimă care
asigură producţia, transformarea şi distribuţia produselor graţie unei mâini de lucru
salariate abundente şi punerii la dispoziţie a unor capitaluri importante.
Circuitele heterogene. De cele mai multe ori circuitele se compun din
întreprinderi a căror structură socioeconomică este heterogenă: sunt simultan
prezenţi producători izolaţi, grupuri de producători, industrii agroalimentare cu
caracter cooperativ şi altele cu caracter capitalist, detailişti specializaţi care sunt
apropiaţi de artizani şi de distribuitorii preocupaţi de diversificare şi extensie.
Constatarea făcută de L. Malassis în lucrarea sa " Economie agro-
alimentaire" poate fi reluată. Caracteristicile fundamentale ale filierelor agro-
alimentare sunt capitalizarea la centru: transformare, distribuţie şi supravieţuirea
formelor artizanale la periferie producători, artizani, menaje.

220
 4.6. Elemente de geopolitică alimentară
4.6.1. Securitatea alimentară, populaţia şi agricultura
Prima necesitate a omului este de a mânca. Punând în discuţie situaţia
alimentară mondială actuală constatăm că nici pe de parte nu atinge un nivel
acceptabil: astăzi peste 1,3 miliarde de persoane trăiesc sub pragul de sărăcie din
care trei pătrimi în mediul rural; 840 milioane persoane suferă de subalimentare
cronică, 185 milioane de copii de vârstă preşcolară suferă de malnutriţie
(greutate insuficientă) şi 1,3 miliarde de persoane suferă diverse carenţe (Ghersi
G., 1996).
În fiecare an, populaţia mondială creşte cu 90 milioane de locuitori, din
care patru cincimi în ţările din lumea a treia. In viitorii 30 ani, populaţia poate să
crească cu 2 sau 2,5 miliarde locuitori, crescând nevoile alimentare cu apro-
ximativ 40%. Or, situaţia actuală face ca înjur de 800 milioane de persoane suferă
de subalimentaţie cronică şi, în fiecare an, 20 milioane de persoane mor, ca urmare
a foametei sau subalimentaţiei. Un autentic echilibru alimentar necesită o creştere
propriu-zisă a ofertei de ordinul a 50%. (C. Albogli, Conjuncture, 1998).
În mod global, aceasta înseamnă că totalul la grâu, orez, porumb şi plantele
furajere trebuie să treacă de la o producţie de 2 miliarde de tone (1996) la aproape
3 miliarde tone. Această ipoteză nu ţine cont de transformările în ceea ce priveşte
obiceiurile de alimentaţie care pot să se deplaseze de la orez către grâu, de la
cereale către carne, deci spre cereale furajere, de la apă sau vin spre bere: ceea ce
înseamnă încă o dată, spre creşterea necesarului de cereale.
Astăzi, piaţa cerealieră se repartizează de o asemenea manieră sau aproape
identică cu un plus de jumătate de miliarde de tone pentru fiecare din cele trei mari
cereale: grâu, orz, porumb. Rădăcinile şi tuberculii cu maniocul ca producţie
principală constituie o cincime din regimul alimentar al planetei, dar o cincime de
importanţă mai redusă. Pieţele cerealiere, chiar dacă sunt de o importanţă
cvasiegală, prezintă caracteristici diferite. Cumpărătorii de pe piaţa de porumb sunt
mai degrabă ţările industrializate, în timp ce pieţele de grâu sunt mai degrabă ţările

221
în curs de dezvoltare. Aceasta este numai o parte care explică că războiul
subvenţiilor se concentrează pe comerţul cu grâu. Această piaţă face obiectul,
urmare a Acordului de la Marrakech, care instituie OMC (Organizaţia Mondială a
Comerţului) unor reforme structurale profunde.
Piaţa orezului este relativ limitată. Producţia este consumată pe loc aproape
în întregime şi volumul subvenţiilor pe piaţa mondială este relativ scăzut dacă el se
compară cu cel de grâu sau porumb.
Pe planul strict al securităţii alimentare, pentru al treilea an consecutiv,
stocurile mondiale au trebuit să rămână în 1998 sub pragul minim de securitate
fixat de către FAO, la 2 luni de consum mondial. FAO consideră că această
situaţie, agravată de eventualele repercusiuni ale anomaliei climatice El Nino, nu
va antrena o creştere a preţurilor, care poate avea grave consecinţe privind
securitatea alimentară a ţărilor care cumulează scăderea veniturilor, deficit agricol
şi dependenţă de importurile alimentare.
Potrivit estimărilor FAO, în 1998, 38 de ţări, faţă de 31 în 1997, au trebuit
să se confrunte cu probleme de aprovizionare, ce au necesitat ajutoare excep-
ţionale de urgenţă. Dacă fenomenul climatic El Nino este una din cauzele acestei
agravări a situaţiei, în Africa, unde problemele alimentare sunt cele mai presante,
mişcările turbulente interioare vin, în anumite ţări, "să ajute" condiţiile climatice
defavorabile.
Securitatea alimentară va rămâne o problemă importantă pentru deceniile
viitoare, însăşi stabilitatea planetei depinzând de aceasta. Problema alimentaţiei
mondiale este deci în plină actualitate, ea interesând deopotrivă toate popoarele.
Umanitatea poate să-şi asigure nevoile alimentare? Care sunt factorii susceptibili
de a perturba dezvoltarea alimentară? Situaţia alimentară precară nu este oare
propice menţinerii şi reînnoirii problematicii sofisticate a armei alimentare, sau a
exercitării puterii alimentare? încercând să răspundem la aceste întrebări este
imperios necesar să facem un bilanţ schematic al producţiei alimentare mondiale şi
de a vedea mai ales care sunt perspectivele pentru deceniile viitoare.

222
 4.6.2. Bilanţul producţiei alimentare mondiale
în anul 1979, Joseph Klatzmann considera că o creştere anuală de 4% pe an
a producţiei agricole mondiale va fi necesară până în anul 2000 pentru realizarea
unui obiectiv extrem de ambiţios: satisfacerea cererii alimentare a întregii populaţii
a planetei. Suntem însă extrem de departe, pentru că această necesitate obiectivă nu
a fost atinsă: în anii '50-'60 creşterea a fost de aproximativ 3 %, apoi în anii '70 de
2,3 %, iar în anii *80-'90 nu a fost decât de 2 %. Pentru anii viitori previziunile
sunt chiar mai sumbre, o creştere de până la 1,8 % (FAO).
Cerealele
Grâul şi orzul sunt produsele de bază în alimentaţia omului, iar porumbul şi
orzul sunt componentele esenţiale ale nutriţiei animaliere. Cerealele fac mereu
obiectul unor jocuri extrem de importante. Aceasta deoarece asupra lor şi asupra
proteinelor vegetale şi animale care constituie elemente indispensabile în ali-
mentaţia oamenilor şi nutriţia animalelor apasă în cea mai mare parte puterea
alimentară - puterea verde.
Ţările care domină, atât prin suprafaţă cât şi prin cantitate, producţia de
cereale din lume sunt Statele Unite, India, Federaţia Rusă, China şi Uniunea
Europeană. Producţia lor reprezintă 62,5 % din producţia cerealieră mondială, ceea
ce este să recunoaştem considerabil. Aceste ţări (sau grupuri de ţări) sunt singurele
care au o producţie de cereale superioară a 100 milioane tone fiecare.
Cele cinci ţări mari producătoare joacă un rol diferit pe pieţele
internaţionale de produse agricole. Singurele Statele Unite şi Uniunea Europeană
au mijloacele de maniera unei arme alimentare. Rusia, India sau China sunt în
măsură, datorită necesităţilor lor potenţiale, să influenţeze prin strategia lor de
import formarea preţurilor internaţionale.
La ora actuală, cinci exportatori îşi împart pieţele internaţionale de cereale:
SUA, Canada, Australia, Uniunea Europeană şi Argentina (figura 4.4.).

223
 Figura 4.4. Exporturile mondiale la grâu (1967-1994) în %
— Statele Unite — Australia -™— Canada -^-Argentina _ CEE
Principalele proiecţii reţinute de către FAO la orizontul anilor 2010 sunt
următoarele:
- continuarea tendinţei de încetinire a creşterii producţiei de cereale în
ţările în curs de dezvoltare. Rata anuală de creştere a producţiei de cereale va fi de
2% pe perioada 1989-2010, ea rămânând superioară gradului de creştere a
populaţiei;
- frânarea creşterii producţiei de cereale în ţările dezvoltate. Rata anuală de
creştere a producţiei se va situa în aceşti viitori ani între 0,7-0,8% inferior gradului
de creştere din ultimii 20 de ani care a fost de l ,4 % pe an.
Trebuie să se spere că actualele condiţii de mediu nu vor afecta acest grad
de creştere a producţiei care în mod normal ar permite să se facă faţă la o rată
anuală de creştere a consumului în ţările dezvoltate de 0,5 % şi în cele în curs de
dezvoltare 1,9% pentru alimentaţia umană şi de 3,7% pentru nutriţia animală.

224
 Oleoproteaginoasele
Plantele oleoproteagionoase (în clasificarea franceză) - soia, răpită, floarea
soarelui, bumbacul, arahidele etc. - sunt bogate în proteine, în ulei, ceea ce le face
concurenţi parţiali ai cerealelor. Pieţele mondiale de oleoproteaginoase au fost
dominate de Statele Unite până prin anii '60. După anii '70, producţia, transfor-
marea şi schimburile de soia se dezvoltă extrem de rapid în Brazilia şi Argentina şi,
de asemenea, uleiul de palmier cunoscând aceeaşi dezvoltare în Malaesia. Această
evoluţie se traduce prin deplasarea centrului de greutate al economiei mondiale în
domeniul oleoproteaginoaselor spre aceste ţări.
Dacă SUA îşi conservă primul loc pe pieţele internaţionale de soia, partea
lor a scăzut de la peste 90 % înainte de criza din 1973, la 67 % în 1992-1993.
Brazilia şi Argentina sunt furnizori complementari neneglijabili. De asemenea, pe
pieţele de ulei de soia Statele Unite pierd teren considerabil, aceleaşi două state
Brazilia şi Argentina, mai ales după 1981, câştigând poziţii mai bune.
Brazilia este de altfel şi principalul exportator de turte de soia, înaintea
Argentinei şi Statelor Unite, turtele de soia conservându-şi pentru moment locul de
principal furnizor de produse bogate în proteine, mai ales celor destinate con-
sumului animal. Principalii importatori de turte de soia sunt: Uniunea Europeană,
Japonia şi PECO - ţările din Europa Centrală şi Orientală.
Un fenomen al zilelor noastre este delocalizarea industriei de triturare,
nodul strategic al întregului sistem oleaginos provocată prin investiţii masive în
Brazilia la soia, Argentina la soia şi floarea soarelui şi în Malaesia în ulei de
palmier, ceea ce nu a rămas fără urmări pentru ţările dezvoltate: o intensă
restructurare este în curs în SUA şi UE, actorii principali fiind firmele naţionale şi
grupurile multinaţionale.
Produsele animaliere
China este primul producător de carne, mai ales de porc şi ovine, înaintea
Statelor Unite, care rămân primul producător de carne de pasăre, de carne de
bovine şi de bivol, şi al treilea producător mondial de porc în urma Uniunii

225
Europene. Brazilia este al patrulea producător mondial de carne de pasăre, de carne
de bovine şi de bivol, în urma Statelor Unite, Uniunii Europene şi a Federaţiei
Ruse.
Schimburile mondiale de carne reprezintă cu greu 6% din producţia
mondială, cu 1,46 milioane tone în 1994, nu sunt incluse animalele vii. Ţările
dezvoltate sunt cele care realizează marea majoritate a exporturilor în jur de 72%
dintre ele în volum, exporturi care se fac cu destinaţia "ţări în curs de dezvoltare"
circa 40% şi ţări dezvoltate înjur de 60%.
Pentru carnea de bovine principalii doi exportatori sunt Uniunea Euro-
peană şi Australia, iar principalii importatori sunt Statele Unite şi Japonia, în ceea
ce priveşte carnea de ovine, Australia şi Noua Zeelandă furnizează împreună 90%
din importurile mondiale, realizate în principal de Uniunea Europeană şi Japonia.
Pentru această producţie, cursul lânii influenţează disponibilităţile
exportabile. Principalii exportatori de carne de porc sunt Uniunea Europeană,
Statele Unite şi China, iar importatori sunt Japonia şi Mexicul. Carnea de pasăre
este exportată de Statele Unite şi Brazilia şi importată de Japonia, Arabia Saudită şi
Mexic. Schimburile mondiale de carne de pasăre sunt la ora actuală într-o
puternică creştere.

226
 CAPITOLUL V
STRATEGIA SI PRIORITĂŢILE PENTRU AGRICULTURA SI
DEZVOLTAREA RURALA IN ROMÂNIA

5.1. Strategia propusa, obiective cuantificate, priorităţi selectate

5.1.1. Strategia şi priorităţile acţiunilor
Pe termen lung strategia propusă prin Planul Naţional pentru Agricultură şi
Dezvoltare Rurala (PNADR) are ca scop sa contribuie la aderarea României la
Uniunea Europeană, in cadrul parteneriatului de aderare (98/C/ 202/08 JOCE
29.06. 1998) si a Planului naţional de adoptare a acquis-ului comunitar.
Pentru susţinerea acestui obiectiv general, sprijinul acordat de Comunitate
se va referi la:
• contribuţia Ia implementarea acquis-ului comunitar, privind politica
agricolă comună şi politicile conexe;
• soluţionarea problemelor prioritare şi specifice pentru adaptarea durabilă
a sectorului agricol şi a zonelor rurale.
Pe termen scurt şi mediu, şi cu privire la punctele tari identificate,
diferentele, decalajele şi potenţialul descris, strategia propusă de PNADR se va axa
pe sprijinirea următoarelor priorităţi de dezvoltare rurală:
• Prioritatea 1: de a moderniza si îmbunătăţi prelucrarea şi marketingul
produselor agricole şi piscicole, în vederea creării unor noi reţele în zonele rurale,
in conformitate cu standardele minime de calitate impuse de Uniunea Europeana.
Aceasta prioritate este in mod necesar însoţită de implementarea unui sistem
eficient pentru calitate, control sanitar- veterinar şi fito-sanitar, controlul
alimentelor si protecţia consumatorului.
• Prioritatea 2: de a creste standardul de viaţă în zonele rurale prin
îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurilor de dezvoltare rurală şi agricultură
durabilă

227
 • Prioritatea 3: de a dezvolta economia rurala prin:
- înfiinţarea şi îmbunătăţirea exploataţiilor agricole şi forestiere private, în
cadrul unei dezvoltări durabile şi care sunt conforme cu standardele minime ale
acquis-ului comunitar;
- Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice, în vederea
creării de locuri de muncă şi venituri alternative, in special in domeniul prelucrării
produselor forestiere.
• Prioritatea 4: dezvoltarea resurselor umane prin:
- îmbunătăţirea instruirii profesionale a fermierilor şi deţinătorilor
de terenuri forestiere, ca şi altor persoane implicate in activităţi forestiere
- Construirea capacităţii instituţionale de implementare a
programului.
5.1.2. Obiective operaţionale ecuantiflcate şi efecte aşteptate
Obiective operaţionale
În conformitate cu Art. 4 al Reglementării 1268/1999 se acordă prioritate
măsurilor de îmbunătăţire a eficienţei pieţelor, a standardelor de calitate si sănătate
şi a măsurilor de menţinere a locurilor de munca si crearea noilor oportunităţi de
angajare în mediul rural, ţinând cont de prevederile privind protecţia mediului
înconjurător. Pentru a realiza priorităţile, obiectivele operaţionale referitoare la
masurile propuse de reglementare a SAPARD sunt următoarele, regrupate în 4 axe
prioritare. Obiectivele generale specifice fiecărei măsuri sunt descrise mai jos:
Axa 1: Îmbunătăţirea accesului la pieţe şi a competitivităţii produselor
agricole prelucrate
Măsura 1.1. Prelucrarea şi marketingul produselor agricole şi piscicole
• apariţia şi consolidarea unor agenţi economici privaţi competitivi;
• încurajarea sistemului de investiţii integrate, atât pentru introducerea unor
metode moderne de prelucrare, stocare, colectare, păstrare, ambalare, marketing (în
special marketing de tip engross şi mini-engross), pentru creşterea performanţelor
si a calităţii produselor comercializate

228
 • creşterea calităţii producţiei în domeniul prelucrării şi comerţului
• creşterea numerică a populaţiei angajate în spaţiul rural şi îmbunătăţirea
veniturilor producătorilor agricoli prin stimularea prelucrării şi comercializării
produselor obţinute la nivel local
• introducerea unor noi tehnologii şi inovaţii cu impact minim asupra
mediului ambiant şi modernizarea celor actuale care au impact minim asupra
mediului înconjurător.
Măsura 1.2. îmbunătăţirea structurilor în vederea realizării controlului de
calitate, veterinar şi fîtosanitar, pentru calitatea produselor alimentare şi pentru
protecţia consumatorilor
• creşterea competitivităţii în concordanţă cu normele de igienă, şi sanitar-
veterinare şi protecţia consumatorilor atât pentru comerţul pe piaţa internă cât şi în
perspectivă exportului;
• implementarea acquis-ului comunitar in domeniul sanitar-veterinar,
fitosanitar şi controlul calităţii produselor alimentare;
• îmbunătăţirea calităţii materiei prime de origine animală şi vegetală şi a
produselor agro-alimentare, la nivelul standardelor impuse de U.E.;
• adoptarea de noi tehnici de analiză de laborator similare cu cele ale
laboratoarelor din U.E cât si a echipamentelor corespunzătoare acestora
• eficientizarea controlului sanitar-veterinar, fitosanitar si al produselor
alimentare realizat in punctele de frontiera;
• încurajarea laboratoarelor particulare, sub control de stat, prin dotarea
acestora cu echipamente performante.
Axa 2: Îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltarea rurala şi
agricultură
Măsura 2.1. Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale
• ameliorarea accesului locuitorilor din localităţile rurale la reţeaua publică
de drumuri comunale, judeţene, naţionale, căi ferate, etc.;
• sprijinirea activităţilor economice comerciale si turistice prin dezvoltarea

229
unei infrastructuri minimale
• ameliorarea condiţiilor igienico-sanitare ale locuinţelor şi a activităţilor
productive desfăşurate în conformitate cu standardele în vigoare;
• crearea premiselor pentru modernizarea gradului de confort a locuinţelor,
în scopul reducerii decalajului existent între confortul populaţiei din mediul rural şi
cel urban
• ameliorarea calităţii mediului si diminuarea surselor de poluare;
• menţinerea populaţiei în zonele rurale.
Măsura 2.2. Îmbunătăţiri funciare şi reparcelare
• elaborarea si implementarea unor proiecte locale sau zonale pentru
controlul eroziunii solului, de apărare împotriva inundaţiilor şi de eliminare a
excesului de umiditate
• atragerea de investiţii din sectorul privat, pentru aplicarea corecta a
lucrărilor agrotehnicii antierozionale;
• consolidarea exploataţiilor rurale printr-o nouă distribuţie a parcelelor
mici şi disparate astfel ca ele să formeze o parcelă mai mare sau parcele bine
organizate.
Măsura 2.3. Renovarea si dezvoltarea satelor si conservarea patrimoniului
natural
• conservarea si reabilitarea fondului construit cu valoare istorica si
arhitecturala si renovarea centrelor satelor;
O — Strategia şi prwriiuilie pemru agncuiiuru şi uezvuuureu ruruiu in
numumu
• îmbunătăţirea accesului la cultură şi recreere în spaţiul rural;
• implementarea proiectelor de dezvoltare ale comunităţilor locale;
• sporirea valorilor locale tradiţionale si culturale in vederea dezvoltării
turismului rural.
Măsura 2.4. Elaborarea si actualizarea registrelor cadastrale
• introducerea Cadastrului General în condiţiile noilor structuri agricole si

230
in conformitate cu standardele europene;
• realizarea obligatorie a noii evidente cadastrale, bazate pe reintabularea
părţii tehnice pe teren (respectiv a planurilor topografice, care conţin hotarele
parcelelor cu suprafeţele lor exacte) şi prin elaborarea proiectelor de reorganizare
şi parcelare a noilor proprietăţi;
• evidenta fondului funciar pe proprietari şi categorii de folosinţă pentru
realizarea registrului cadastral al noilor proprietari;
Programul SAPARD va susţine în mod complementar Proiectul Băncii
Mondiale axându-se pe cadastrul agricol şi pe registrul funciar al zonelor selectate,
de mare interes şi valoare (vii si livezi).
Măsura 2.5. Managementul resurselor de apă pentru agricultură
• asigurarea unui management durabil al resurselor de apă din mediul rural,
refacerea şi conservarea calităţii mediului zonelor rurale;
• asigurarea consumului necesar de apa pentru culturile agricole din zonele
cu deficit de umiditate, în condiţii de eficienţă economică;
• eliminarea apei în exces de la suprafaţa şi din subteranul solului şi crearea
condiţiilor optime pentru efectuarea lucrărilor agricole cu efecte benefice in
favoarea creşterii stabilităţii producţiei agricole cât şi a protecţiei mediului;
• în intravilan: controlul nivelurilor apei freatice şi crearea condiţiilor
optime de funcţionare a diverselor utilităţi şi amenajarea versanţilor cu lucrări de
drenaj şi captări izvoare pentru reducerea riscului declanşării alunecărilor de teren
şi utilizarea apei captate pentru alimentarea cu apă a populaţiei sau pentru adăpatul
animalelor;
• evacuarea deşeurilor, după o prealabilă prelucrare a acestora.
Axa 3. Dezvoltarea economiei rurale Măsura 3.1. Investiţii în
exploataţiile agricole
• dezvoltarea, diversificarea si modernizarea unor procese de producţie,
atât in sectorul vegetal cat si in cel de creştere a animalelor, permiţând aplicarea
unor tehnologii moderne, in acord cu cerinţele fitosanitare şi sanitar-veterinare

231
asigurându-se premisele dezvoltării agriculturii durabile
• îmbunătăţirea calităţii materiilor prime de origine vegetala si animala,
asigurarea premiselor de introducere a standardelor minime ale U.E. si a unei
valorificări superioare a produselor;
• creşterea veniturilor beneficiarilor asistentei, cu efecte pozitive asupra
consolidării comunităţilor rurale slab dezvoltate din punct de vedere economic,
creşterea volumului de economii si a capacităţilor de reluare a procesului de
producţie;
• creşterea puterii economice a exploataţiei agricole şi consolidarea
proprietăţii private;
• constituirea de exploataţii moderne şi eficiente atât pentru producţia
vegetală cât şi pentru creşterea animalelor cu un înalt potenţial genetic;
• activarea potenţialului agricol şi turistic al diferitelor zone, valorificarea
resurselor locale (materii prime agricole, a construcţiilor existente, a materialelor
de construcţii);
• favorizarea luării in proprietate de către tineri a exploataţiilor agricole.
Măsura 3.2. Constituirea grupurilor de producători
• sprijin reciproc între exploataţiile agricole, inclusiv folosirea de noi
tehnologii şi practici de menţinere şi îmbunătăţire a mediului si de păstrare a
peisajului rural;
• încurajarea înfiinţării grupurilor de producători pentru adaptarea
produselor obţinute la cerinţele pieţei, pentru aducerea asociativa pe piaţă a
producţiei, pentru înfiinţarea de reguli privind informarea asupra producţiei.
Măsura 3.3. Măsuri de agro-mediu
• pregătirea pentru introducerea de metode si practici care se refera la
metode de producţie agricolă desemnate să protejeze mediul şi să menţină peisajul
rural se vor susţine prin proiecte pilot precis orientate;
• promovarea unor modalităţi de utilizare a terenului agricol compatibile cu
protecţia şi îmbunătăţirea mediului, peisajului şi caracteristicilor lui, a conservării

232
resurselor naturale, solului şi diversităţii genetice;
• promovarea unei agriculturi durabile, prietenoase faţă de mediu şi a unui
management al păşunatului cu intensitate scăzută;
• conservarea mediului agricol cu valoare naturală ridicată, care este
ameninţat în mod potenţial.
Măsura 3.4. Înfiinţarea serviciilor de ajutorare a personalului din
exploataţii agricole şi de management al exploataţiilor agricole
• Crearea unui sistem de ajutorare a fermei fie sub forma unor cooperative
fie în cadrul unor grupuri/asociaţii de producători care sa asigure:
- înlocuirea forţei de muncă în cazuri speciale (îmbolnăviri, accident,
cursuri de perfecţionare, concediu de odihna, perioadele de maxima solicitare de
forţa de muncă, etc);.
- servicii de management economic si financiar al fermei;
- servicii de management tehnic al fermei
- servicii de mecanizare in ferma.
Măsura 3.5. Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru
generarea de activităţi multiple şi venituri alternative
• Stimularea dezvoltării unor activităţi complementare neagricole în scopul
menţinerii populaţiei în spaţiul rural, în principal a tinerilor, precum şi implicarea
reală a femeilor în aceasta activitate;
• încurajarea apariţiei, dezvoltării şi / sau menţinerii întreprinderilor mici
mijlocii pentru activităţi specifice, complementare activităţii agricole;
• Dezvoltarea serviciilor productive si neproductive;
• Diversificarea activităţilor turistice specifice spaţiului rural.
Măsura 3.6. Sivicultura
• dezvoltarea, modernizarea şi retehnologizarea exploataţiilor silvice şi
companiilor de prelucrare a lemnului, creşterea cantităţii si calităţii materiei prime
disponibile furnizate de sectorul forestier concomitent cu creşterea gradului de
accesibilitate a acesteia;

233
 • îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor silvice şi
dezvoltarea sectorului de prelucrare şi comercializare a produselor secundare ale
pădurii;
• valorificarea superioară din punct de vedere economic a terenurilor
agricole degradate, reconstrucţia ecologică a ecosistemelor degradate, protejarea
obiectivelor sociale şi economice din mediul rural împotriva calamităţilor naturale
şi îmbunătăţirea condiţiilor generale de mediu;
• sprijinirea altor masuri silvice cum ar fi ecoturismul în ariile protejate,
rezervaţii naturale şi ale biosferei, parcuri naţionale.
Axa 4. Dezvoltarea resurselor umane
Măsura 4.1. Îmbunătăţirea pregătirii profesionale
• să pregătească fermierii şi alte persoane implicate în activităţi agricole
pentru a-şi orienta şi adapta producţia în funcţie de nevoile pieţii, aplicarea unor
metode şi tehnologii de producţie compatibile cu protejarea mediului şi menţinerea
peisajului, precum şi cu respectarea standardelor sanitar-veterinare, fîtosanitare şi
de calitate a produselor agricole. Scopul final al tuturor acestora este de realizare a
unor ferme viabile economic şi cu management corespunzător;
• pregătirea proprietarilor de terenuri silvice si a altor persoane implicate în
activităţi silvice pentru practicarea unui management corespunzător îmbunătăţirii
economice, ecologice şi a funcţiilor sociale ale exploataţiilor silvice;
• creşterea rolului femeilor în dezvoltarea rurală din România prin
implicarea acestora în viaţa socio-economică a comunităţilor rurale.
Măsura 4.2. Asistenţa tehnică
Asistenţa tehnică va fi orientată spre a asigura atât o bună pregătire a
proiectelor prin susţinerea unor studii specifice de fezabilitate, cât şi o bună
implementare a programului SAPARD:
• asigurarea cunoaşterii programului prin multiplicarea şi difuzarea
documentaţiei pentru implementarea programului;
• asigurarea exigentelor minime de publicitate ale programului pentru

234
beneficiari şi pentru diferite autorităţi publice însărcinate cu realizarea
programului;
• asigurarea mijloacelor materiale, financiare şi informaţionale necesare
pentru susţinerea realizării, monitorizării şi evaluării programului;
• asigurarea instruirii şi formării diferiţilor agenţi responsabili cu realizarea
programului;
• asigurarea evaluării şi controlului implementării programului din partea
Comisiei Europene.
Cuantificarea realizărilor aşteptate pentru fiecare obiectiv operaţional se
prezintă în anexa nr. l.
5.1.3. Efecte aşteptate
- Descrierea indicatorilor folosiţi în evaluare
În conformitate cu reglementările Comunitare de evaluare, pentru
evaluarea PNADR se folosesc trei tipuri de indicatori:
• Indicatori de realizare, care măsoară realizarea directă obţinută prin
activităţile programului. Resursele financiare şi administrative ale programului
sunt inputurile, iar acestea realizează obiectivele operaţionale menţionate anterior,
• Indicatori de rezultat, care măsoară efectele imediate ale asistenţei, cu
alte cuvinte, contribuţia obiectivelor operaţionale asupra obiectivelor specifice;
• Indicatori de impact, care derivă din rezultate şi sunt de aşteptat pe
termen lung.
Anexa l arata legăturile preconizate între inputuri (volumul financiar pentru
fiecare obiectiv operaţional), realizările, rezultatele şi impactul şi sintetizează
intervenţia logică a programului.
Aceşti indicatori pot fi defalcaţi şi pe priorităţi, respectiv jiupă domeniul
rezultatelor aşteptate şi al impactului.
* Prioritatea 1: de a moderniza şi îmbunătăţi prelucrarea şi marketingul
produselor agricole şi piscicole pentru a crea noi reţele în mediul rural, în
conformitate cu standardele minime de calitate impuse de U.E. Aceasta prioritate

235
este în mod necesar însoţită de implementarea unui sistem eficient pentru controlul
de calitate, sanitar-veterinar şi fito-sanitar, controlului alimentelor şi protecţia
consumatorului.
* Indicatori economici
Reducerea costurilor de producţie pe tipuri de produse şi pe proiecte;
Creşterea competitivităţii produselor alimentare romaneşti Creşterea valorii
adăugate, pe tipuri de produs şi pe proiecte;
* Indicatori tehnici
Creşterea cantităţii produselor agricole prelucrate şi comercializate, care se
încadrează în standardele minime de calitate şi igiena la U.E.
Numărul de analize efectuate anual prin îmbunătăţirea sistemului de
control Extinderea zonei de monitorizare a stării de sănătate a animalelor si
plantelor.
* Indicatori sociali
Număr de locuri de muncă înfiinţate în mod direct sau indirect.
* Indicatori de mediu
Diminuarea riscului introducerii de noi boli.
Prioritatea 2: Creşterea standardului de viata in mediul rural prin
îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii pentru dezvoltarea rurală şi pentru
agricultură durabilă.
* Indicatori economici
Creşterea veniturilor populaţiei rurale;
Creşterea valorii construcţiilor renovate;
Creşterea tranzacţiilor înregistrate privind vânzarea-cumpărarea terenurilor
* Indicatori tehnici
Creşterea volumului de bunuri transportate (tonelkm);
Număr de locuitori care beneficiază de fiecare tip de infrastructură;
Număr de întreprinderi deservite, pe tipuri de activitate (agricolă,
artizanală, turism);

236
 Debitul de apă potabilă, care este asigurat;
Debitul de apa uzată epurată;
Creşterea calităţii producţiei agricole cu 10-15% şi diminuarea poluării
produse cu cea. 12%;
Menţinerea sau creşterea suprafeţei în care se aplică corect practicile
agricole (agrotehnica antierozională, schimbarea modului de folosinţă a terenului);
Creşterea suprafeţei înregistrate în registrele cadastrale bine stabilite şi cu
acoperire Cadastrală;
Creşterea numărului de utilizatori a sistemelor de irigaţii existente
Creşterea cantităţii şi calităţii producţiei agricole obţinute ca rezultat al
aplicării irigaţiilor.
* Indicatori sociali
Număr de locuri de muncă menţinute sau nou create; Creşterea frecvenţei
turistice in zonele rurale (nr. de turişti şi durata sejurului);
Creşterea numărului de beneficiari ai serviciilor culturale şi infrastructura;
Scăderea numărului de îmbolnăviri la oameni şi animale; Stabilizarea populaţiei;
Numărul de exploataţii agricole consolidate.
* Indicatori de mediu
Creşterea gradului de confort în locuinţe măsurat prin numărul de case
racordate la sistemul de alimentare cu apă potabilă şi la cel de canalizare;
Diminuarea pagubelor produse de dezastrele naturale;
Creşterea calităţii apelor de suprafaţă şi a nivelului apei freatice şi a
calităţii acesteia.
Prioritatea 3: dezvoltarea economiei rurale prin:
- înfiinţarea şi îmbunătăţirea exploataţiilor agricole şi silvice private, în
cadrul unei dezvoltări durabile şi cu respectarea standardelor comune ale acquis-
ului comunitar;
- dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice pentru crearea de
venituri alternative şi a unor noi locuri de muncă, în special în domeniul prelucrării

237
produselor forestiere.
* Indicatori economici
Aceste principii de abordare integrată conduc la dezvoltarea, dar cu diferite
nivele de prioritate şi alocare, a tuturor măsurilor Reglementarii SAPARD.
5.1.4. Corelarea cu reglementările Comunitare şi abordarea
Corelarea cu reglementările Comunitare şi abordarea sunt stabilite în cadrul
criteriilor de eligibilitate şi selecţie a fiecărei masuri. Aceasta se poate sintetiza
pentru fiecare prioritate şi măsura după cum urmează:
* Prioritatea 1: de a moderniza şi îmbunătăţi prelucrarea si marketingul
produselor agricole şi piscicole, în vederea creării unor noi reţele în zonele rurale,
în conformitate cu standardele minime de calitate impuse de Uniunea Europeana.
Aceasta prioritate este in mod necesar însoţită de implementarea unui sistem
eficient pentru calitate, control sanitar-veterinar şi fito-sanitar, controlul
alimentelor şi protecţia consumatorului.
* Politica agricolă comună
Sunt eligibile în cadrul acestei priorităţi prelucrarea şi marketingul
produselor agricole piscicole, incluse in Anexa l a Tratatului şi care îşi are originea
în Ţările Solicitante sau în Comunitate;
* Competiţia
Proiectele trebuie să dovedească viabilitatea economica si financiara.
Pentru proiectele private, este necesar să se dovedească existenţa debuşeelor de
piaţă pentru produsele respective. Pentru proiectele publice, este necesar sa se
demonstreze cum acţionează şi cum este folosit personalul competent, în cadrul
investiţiilor pentru sistemele de control avute in vedere; acele proiecte vor fi
examinate din punct de vedere al eficientei economice (cost/ beneficiu);
* Dispoziţii financiare

238
 Costul maxim Procentul
Costul minim al
Măsura al proiectului contribuţiei
proiectelor (EURO)
(EURO) publice

1.1. 10,000 1,000,000 50

1.2. 10,000 2,000,000 50 sau 1000
* Adoptarea acquis-ului comunitar
Proiectele de prelucrare şi marketing trebuie să corespundă standardelor
minime privind protecţia mediului, igiena şi bunăstarea animalelor, în conformitate
cu reglementările Comunitare.
Proiectele din sistemul de control vor aparţine obiectivelor şi strategiei de
aderare la U.E. a sectorului respectiv şi vor asigura armonizarea metodelor şi
tehnicilor de laborator cu cele folosite in U.E.
* Ocuparea forţei de muncă, integrarea femeilor şi bărbaţilor şi
politicile pentru tineret
Se va acorda prioritate proiectelor care menţin sau generează noi locuri de
muncă prin atragerea si stabilirea tinerilor in mediul rural, care sunt iniţiate de
către beneficiarii in vârstă de maximum 45 de ani şi cu aptitudini ocupaţionale
adecvate, in concordanta cu proiectul.
Beneficiarii (persoane fizice si/sau persoanele responsabile din cadrul
organizaţiilor) vor dovedi abilităţi profesionale privind proiectele pe care doresc să
le iniţieze, deţinerea unei experienţe profesionale de minim 3 ani pentru persoanele
juridice, sau o diplomă emisă de autorităţi competente şi care să certifice faptul ca
beneficiarul poseda abilităţile ocupaţionale adecvate şi competenţă.
* Politici de mediu
Se va acorda prioritate proiectelor care folosesc resurse locale (materii
prime, materiale, forţă de muncă) şi existenţa infrastructurii, în toate cazurile se va
demonstra viabilitatea din punct de vedere a protecţiei mediului.
* Prioritatea 2: de a creşte standardul de viaţă în zonele rurale prin
îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii pentru dezvoltare rurală şi agricultura

239
durabilă
* Competiţia
Beneficiarii publici se vor angaja să realizeze lucrările în conformitate cu
reglementările in vigoare privind organizarea licitaţiilor, prezentarea de oferte si
adjudecarea proiectelor desemnate pentru investiţii publice (HG 727/1993) şi în
conformitate cu Reglementările Comunitare.
Proiectele din sectorul public vor dovedi viabilitatea lor funcţională.
Proiectele din sectorul privat vor trebui sa demonstreze viabilitatea lor financiară şi
economică printr-un memoriu justificativ si/sau studiu de fezabilitate si/sau plan
de afaceri.
* Dispoziţii financiare
Măsura Costul minim al proiectelor Costul maxim al proiectului Procentul
(EURO) (EURO) contribuţiei publice

2.1. 200,000 1,000,000 100

2.2. 2,000 200,000 50 sau 100
2.3. 50,000 200,000 100
2.4. - - 100
2.5. 10,000 500,000 50 sau 100

* Adoptarea acquis-ului comunitar

În cadrul tuturor măsurilor se vor realiza dezvoltarea instituţională si
îmbunătăţirea cadrului juridic pentru implementarea legislaţiei UE.
* Ocuparea forţei de muncă, integrarea femeilor şi bărbaţilor şi
politicile pentru tineret Se acorda prioritate proiectelor care menţin locurile de
munca şi generează altele noi. Solicitanţii trebuie să dovedească competenta
profesionala in domeniu.
* Politici de mediu
Proiectele trebuie să demonstreze viabilitate din punct de vedere al
protecţiei mediului printr-un memoriu justificativ si/sau studiu de fezabilitate. Se
va acorda prioritate proiectelor care folosesc resursele locale (materii prime,

240
materiale, forţă de muncă, etc.). Proiectele din sectorul irigaţiilor şi îmbunătăţirilor
funciare vor fi localizate în zone geografice prioritare.
* Prioritatea 3: de a dezvolta economia rurala prin:
- înfiinţarea şi îmbunătăţirea exploataţiilor agricole private şi a
exploataţiilor forestiere în cadrul unei dezvoltări durabile şi care sunt conforme cu
standardele minime ale acquis-ului comunitar;
- dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice, pentru generarea de
venituri alternative şi noi locuri de muncă, în special în domeniul prelucrării
produselor forestiere.
* Politica agricola comuna
Nu se va acorda sprijin investiţiilor care au ca obiectiv o creştere a
producţiei pentru care nu se pot găsi debuşee normale de piaţă, în domeniul agro-
mediului nu sunt eligibile proiectele care includ masuri ce ţin de obligaţia
fermierului sau cele care reprezintă practici agricole obişnuite (convenţionale).
* Concurenţa
Se va demonstra viabilitatea economică şi financiară a proiectelor, în
special în ceea ce priveşte profitabilitatea şi modul de asigurare a debuşeelor.
Grupurile de producători vor demonstra că au structuri viabile, care asigură
beneficii economice pe termen lung.
* Dispoziţii financiare

Costul minim al
Costul maxim al proiectului Procentul
Măsura proiectelor
(EURO) contribuţiei publice
(EURO)
3.1. 5,000 1,000,000 50
3.2. - 80,000 100
3.3. - - 100
3.4. 50,000 250,000 50
3.5. 1,000 250,000 50 sau 100
3.6. 100,000 300,000 50 sau 100

241
 * Adoptarea acquis-ului comunitar
Proiectele de investiţii în exploataţiile agricole trebuie să concorde cu
standardele minime naţionale privind mediul, igiena şi bunăstarea animalelor în
momentul luării deciziei de finanţare. Când vor fi nou introduse standardele
minime privitoare la acquis, decizia de finanţare va fi condiţionată de îndeplinirea
de către exploataţia respectivă a acestor standarde noi, pana la realizarea investiţiei,
în timpul perioadei de pre-aderare, standardele minime privind mediul, igiena şi
bunăstarea animalelor trebuie să fie adaptate in conformitate cu acquis-ul
comunitar.
Condiţiile detaliate privind sprijinirea grupurilor de producători, ţinând cont
de tendinţele E.U. pentru Statele Membre, vor fi aplicate prin stabilirea unei
înţelegeri bilaterale între Uniunea Europeana şi fiecare din ţările solicitante, în
România nu există încă o legislaţie specifica pentru grupurile de producători,
menită să încurajeze înfiinţarea şi funcţionarea lor în conformitate cu
reglementările U.E. In curând se va aproba un act normativ privind organizarea şi
funcţionarea cooperativelor rurale, care va permite înfiinţarea grupurilor/
asociaţiilor de producători.
În cadrul acestui act normativ se vor avea în vedere o mare parte din
prevederile stipulate în legislaţia U.E. privind grupurile de producători.
* Ocuparea forţei de munca, integrarea femeilor şi bărbaţilor şi politicile
pentru tineret
Se va acorda prioritate proiectelor care crează noi locuri de muncă sau le
menţin pe cele existente; proiectelor susţinute de un tânăr fermier (sub 40 ani), sau
de către femei prin aplicarea in diverse masuri a ratei diferenţiate de contribuţie
publică.
Pentru majoritatea masurilor beneficiarii (persoane fizice şi/sau persoane
răspunzătoare din partea organizaţiilor), vor dovedi abilităţi profesionale privitoare
la proiectul pe care doresc să îl iniţieze, cel puţin 3 ani de experienţa profesională
pentru persoanele juridice si/sau o diplomă emisă de autorităţi competente care sa

242
certifice că beneficiarul posedă competenta si abilităţi ocupaţionale adecvate.
* Politici de mediu
Proiectele nu vor avea impact negativ asupra mediului si in acest scop, se
vor prevedea în mod obligatoriu în proiecte măsurile tehnice de protecţie a
mediului. Se va acorda prioritate proiectelor care folosesc resursele locale ( materii
prime, materiale , forţa de munca, etc). Viabilitatea protejării mediului a
proiectului va trebui demonstrată printr-un memoriu justificativ şi/sau studiu de
fezabilitate. Beneficiarul unui proiect de agro-mediu va trebui să implementeze
metode agricole durabile, compatibile cu mediul şi cu menţinerea peisajului rural
pe o perioadă de cel puţin 5 ani de la data încheierii contractului. Pentru aceasta
măsură proiectele se localizează in zone sensibile din punct de vedere ecologic si
proiectul stipulează cel puţin un obiectiv privind protecţia biodiversităţii.
* Prioritate 4: dezvoltarea resurselor umane prin:
- îmbunătăţirea pregătirii profesionale pentru fermieri şi pentru deţinătorii
de terenuri forestiere si pentru alte persoane implicate în activităţi forestiere
- construirea capacităţii instituţionale pentru implementarea programului.
* Politica agricolă comunitară
Beneficiarii eligibili ai cursurilor de pregătire sunt producătorii agricoli şi
alte persoane implicate în activităţile agricole şi în activităţi referitoare la
procesarea produselor agricole, de asemenea, deţinătorii de terenuri forestiere şi
alte persoane implicate în silvicultură şi în activitatea de prelucrare a lemnului.
* Dispoziţii financiare
Costul minim al Costul maxim al Procentul
Măsura
proiectelor (EURO) proiectului (EURO) contribuţiei publice
4.1. 5.000 250.000 100
4.2. - - 100

În conformitate cu Reglementarea CE nr. 1268/1999, o sumă egală cu 2%

din valoarea co-finanţării de la Comunitatea Europeană poate fi destinată finanţării
măsurilor propuse la iniţiativa Comisiei pentru studii preliminare, vizite de lucru,

243
evaluare si control. Aceasta suma reprezintă un sprijin public, finanţat 100% din
contribuţia Comunităţii Europene.
* Adoptarea acquis-ului comunitar
Proiectele trebuie să asigure asistenţa tehnică pentru promovarea şi
monitorizarea tuturor masurilor din cadrul SAPARD. Proiectele trebuie sa crească
interesul şi atractivitatea obiectivelor programului SAPARD. Proiectele trebuie să
asigure implementarea acquis-ului comunitar in bune condiţii pentru toate
activităţile la nivel local, judeţean, regional sau naţional.
* Ocuparea forţei de muncă, integrarea femeilor şi bărbaţilor şi politicile
pentru tineret
Aceste proiecte trebuie să asigure accesul egal al femeilor si al bărbaţilor,
precum şi a tinerilor producători, pentru a participa la cursurile de pregătire.
Prioritatea este acordată instituţiilor specializate în pregătire profesionale, care au
deja o experienţa dovedită şi pot asigura certificarea participării în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
5.2. Zone acoperite de masuri specifice teritoriale
Pentru implementarea programului SAPARD, o regula generala este ca
toate zonele rurale definite conform Legii 2/1968, sunt eligibile. Aceasta înseamnă
că numai 2688 comune din România sunt eligibile, ceea ce reprezintă 89 % din
suprafaţa întregii ţări.
Totuşi, anumite excepţii sunt definite ţinând cont de specificul strategiei si
unele măsuri.
- Măsuri eligibile în întreaga ţară:
- îmbunătăţirea structurii publice pentru calitate, control veterinar,
fitosanitar şi alimentar, care sunt de asemenea localizate în zonele urbane; totuşi,
pentru proiectele private, numai cele situate in zonele rurale sunt eligibile;
- Procesarea peştelui, ţinând cont de localizarea unităţilor existente din
zonele urbane
- Îmbunătăţirea pregătirii profesionale pentru beneficiarii care provin din

244
zonele rurale, ţinând cont de localizarea diferitelor instituţii responsabile pentru
aceasta măsură din mediul urban;
Asistenţa tehnică.
Măsuri eligibile în zone specifice:
- îmbunătăţiri financiare şi reparcelare, pentru care zonele prioritare sunt
definite;
- înfiinţarea şi păstrarea registrelor cadastrale, care concentrează registrele
cadastrale şi ale terenurilor din zonele selectate de un înalt interes si valoare;
- Măsuri de protecţie a mediului agricol, care sunt axate pe zonele
specifice in cadrul proiectelor pilot.
Graficul măsurilor şi demararea lor
Implementarea variatelor masuri ale programului SAPARD este prezentata
in tabelul din Anexa l, ce cuprinde ponderea fiecărei măsuri în totalul sumei
propuse pentru fiecare an.
Acest tabel stabileşte in mod clar prioritatea acordata în termeni financiari
a 5 măsuri, care sunt cele mai importante pentru realizarea celor 4 priorităţi pe care
le-am amintit. Celelalte masuri vor fi implementate in comun sau cu o ulterioară
demarare, ţinând cont de specificitatea lor. Pentru stabilirea acestui grafic al
masurilor, se vor respecta următoarele principii generale:
- De a da un răspuns la numeroasele proiecte elaborate în cadrul SPP, care
au demonstrat capacitatea existenta in zonele rurale pentru a întocmi proiecte.
Aceste proiecte se pot constitui in primii candidaţi pentru masurile prioritare
echivalente ale programului SAPARD, dacă ele respectă toate criteriile.
• De a respecta logică dezvoltării rurale prin susţinerea mai întâi a
infrastructurii rurale de baza, care este necesara sprijinirii dezvoltării economice.
• De a promova proiecte pilot pentru următoarele cazuri:
• Atunci când cadrul legislativ sau instituţional nu există sau este imprecis
stabilit si nu poate fi implementat de la început în întreg câmpul de acţiune al
masurilor; după adaptarea cadrului legislativ şi instituţional, implementarea

245
masurilor va creşte;
• Logica dezvoltării rurale care impune, spre exemplu, susţinerea întâi a
infrastructurii de baza si apoi renovarea satelor;
• Existenta altor fonduri pentru masuri care pot fi folosite la început.
Principiile specifice pentru fiecare măsura sunt descrise in Anexa 2.
Tabel cuprinzând ponderea fiecărei măsuri în totalul sumei propuse pentru
fiecare an
Tabel nr. 5.1.

Măsura 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Procesarea şi marketingul produselor
26,8 24,1 25,2 17,5 17,4 17,5 8,9
agricole şi piscicole
îmbunătăţirea structurilor
pentru calitate, controlul
veterinar şi fîtosanitar şi al 2,4 2,5 2,6 3,1 3,3 3,7 4,0
calităţii produselor alimentare şi
protecţiei consumatorului
Dezvoltarea şi îmbunătăţirea 6,7
15,1 15,1 8,5 9,2 6,5 6,5
infrastructurii rurale
îmbunătăţiri funciare şi reparcelare 2,4 2,3 3,3 3,9 4,5 6,2 8,1
Renovarea şi dezvoltarea
satelor şi conservarea 0,0 0,0 4,3 5,2 4,3 5,2 6,7
patrimoniului natural
întocmirea şi reactualizarea 1,8
0,4 0,4 1,3 1,7 1,7 1,7
registrelor funciare
Managementul resurselor de apă 4,8 4,9 5,2 5,7 9,1 10,5 15,6
Investiţii în exploataţiile agricole 22,5 22,4 25,2 18,4 19,1 10,5 9,8
înfiinţarea grupurilor de producători 0,2 0,3 0,4 0,7 0,9 0,9 0,4
Metode agricole de producţie
proiectate să protejeze mediul şi 0,3 0,5 0,9 2,2 5,2 6,5 8,9
să menţină peisajul rural
înfiinţarea serviciilor de
înlocuire a personalului în
ferma şi de managementul
0,0 0,0 0,0 0,0 1,7 2,6 4,5
fermei
Dezvoltarea şi diversificarea
activităţilor economice
pentru generarea de 10,4 12,9 10,2 10,5 8,7 6,1 6,2
activităţi multiple şi venituri
alternative
Silvicultura 9,3 9,6 8,5 17,5 13,0 17,5 13,4
îmbunătăţirea pregătirii profesionale 2,2 1,7 1,3 1,3 1,3 1,3 1,8
Asistenţa tehnică 3,1 3,1 3,1 3,2 3,2 3,2 3,2

246
 Măsura
Procesarea şi marketingul produselor agricole şi
piscicole
Îmbunătăţirea structurilor pentru calitate, controlul
veterinar şi fitosanitar şi al calităţii produselor alimentare
şi protecţiei consumatorului
Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale
Îmbunătăţiri funciare şi reparcelare
Rezolvarea şi dezvoltarea satelor şi conservarea
patrimoniului natural
întocmirea şi reactualizarea registrelor funciare
Managementul resurselor de apă
Investiţii în exploataţiile agricole
înfiinţarea grupurilor de producători
Metode agricole de producţie proiectate să protejeze
mediul şi să menţină peisajul rural
înfiinţarea serviciilor de înlocuire a personalului în ferma
şi de management al fermei
Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice
pentru generarea de activităţi multiple şi venituri
alternative
Silvicultura
îmbunătăţirea pregătirii profesionale
Asistenţă tehnică
Comentarii la graficul de măsuri propus
Nevoi importante de acoperit. Prima prioritate pentru România, care procesează doar 1 5 % din produsele agricole şi
importă 50 % din produsele de consum. Va scădea când cadrul general şi concurenţa din acest sector se vor înfiinţa
2000-2002: modernizarea structurilor publice 2004-2006: susţinerea laboratoarelor private în noile unităţi de procesare
care doresc să exporte produsele lor
Nevoi importante vor fi acoperite în primii 2 ani, cu numeroase proiecte care sunt gata să înceapă
Va creşte în paralel cu diminuarea altor ajutoare
Va începe în 2002 când infrastructura de bază va fi implementată
2000-2001 : înfiinţarea registrelor funciare, în special pentru terenurile arendate 2002-2006: registrele cadastrale pentru
zonele neacoperite, în urma negocierilor cu ONCGC pe perioada primului trimestru al anului 2000
2000-2002: modernizarea unităţilor existente 2003-2006: promovarea unui nou sistem local managerial de beneficiari
privaţi
Nevoi importante de acoperit. A doua prioritate pentru România, care va trebui să modernizeze şi să se facă viabil acest
sector. Va scădea, când cadrul general din acest sector se va înfiinţa şi vor fi implementate alte priorităţi
Va creşte în paralel cu adaptarea necesară a legislaţiei şi cu trainingul care va fi necesar pentru implementarea acestei
măsuri
Va creşte în paralel cu adaptarea necesară legislaţiei. Din punct de vedere tehnic, scăderea drastică a chimicalelor
folosite, după 1993, face posibilă conversia la o agricultură ecologică
Va începe în 2004 când viabilitatea acestui tip de serviciu va putea fi asigurată, prin înfiinţarea unui nou sistem viabil al
exploataţiilor agricole, prin apariţia unei noi generaţii de producători şi a noilor grupuri de producători
Nevoi importante de acoperit. Necesar pentru a fi implementat în paralel cu modernizarea sectorului agricol, pentru a
obţine noi slujbe şi venituri. Va scădea când cadrul general din acest sector se va înfiinţa şi vor fi implementate alte
priorităţi
2000-2002: infrastructura silviculturii şi modernizarea procesării 2003-2006: continuarea priorităţilor şi susţinerea
deţinătorilor privaţi de pădure, când cadrul legislativ va fi stabilit
2000-2005: Acoperirea nevoilor pentru pregătire profesională Creşterea în final a pregătirii profesionale a fermierilor şi a
deţinătorilor de pădure, de a dezvolta noi activităţi, de a identifica noi câmpuri de acţiune
 CAPITOLUL VI
STRATEGIA NAŢIONAIĂ DE PROTECŢIE A MEDIULUI DIN
ROMÂNIA (PROPUNERE ONG)
6.1. Dezvoltarea unei infrastructuri instituţionale integrată şi adecvată
scopului politicii de mediu în România
Al. Crearea structurilor specifice la nivelul administraţiei publice centrale şi
locale pentru aplicarea Strategiei şi Programului de Protecţie a Mediului.
A2. Instituţionalizarea reţelei de ONG-uri şi dezvoltarea relaţiilor de
parteneriat cu structurile administrative, economice şi de afaceri, în spiritul
responsabilităţii comune pentru protecţia mediului.
A3. Dezvoltarea sistemului de monitoring integrat la nivel naţional.
A4. Crearea Agenţiei de Administrare şi Management a Reţelei de Arii
Protejate.
A5. Crearea unui Departament de Comunicare şi Informare pe probleme de
protecţie a mediului în cadrul structurii guvernamentale.
6.2. Dezvoltarea unui sistem legislativ, coerent şi flexibil pentru
protecţia mediului
Al. Urgentarea apariţiei Legii cadru de protecţie a mediului, care să includă
prevederi speciale pentru constituirea Fondului de Mediu şi Participare Publică.
A2. Identificarea domeniilor şi promovarea legilor specifice.
A3. Dezvoltarea normelor, standardelor, reglementărilor şi instrucţiunilor
de aplicare.
6.3. Conservarea şi utilizarea durabilă a capitalului natural
Al. Dezvoltarea reţelei de arii protejate şi a planului de management. A2.
Extinderea fondului forestier şi utilizarea durabilă a acestuia. A3. Refacerea şi
extinderea zonelor cu vegetaţie naturală, în afara sectorului forestier.
A4. Refacerea fondului cinegetic şi menţinerea elementelor de elită la nivel
de suportabilitate.
A5. Corelarea măsurilor de conservare şi utilizare durabilă a sistemului:

248
Dunăre-Delta Dunăni-N.V. Mării Negre.
A6. Conservarea, refacerea şi utilizarea durabilă a zonelor umede.
A7. Conservarea zonelor carstice şi menţinerea reţelei hidrografice
naturale.
A8. Conservarea şi utilizarea durabilă a resurselor de apă.
A9. Planuri de acţiune sectoriale de conservare şi utilizare durabilă a
diversităţii biologice (agricultură, turism, transport, aşezări umane, etc)
A10. Conservarea şi utilizarea durabilă a solului.
A11. Inventarierea şi stabilirea statutului diferitelor specii şi grupe
taxonomice, respectiv a resurselor genetice.
6.4. Evaluarea capitalului natural cu promovarea instrumentelor
economice de stimulare pentru aplicarea unui program dinamic de protecţie a
mediului -complementar sistemului de comandă şi control
Al. Adoptarea indicatorilor economici de evaluare a resurselor regenerabile
şi serviciilor pe care le oferă Capitalul Natural.
A2. Mecanismele economice de internalizare a externalităţilor (stabilirea
costurilor în funcţie de efectele indirecte pe termen lung, la distanţă şi cumulate).
A3. Mecanisme economice de evaluare şi recuperare a datoriei de mediu.
A4. Mecanisme economice de promovare a principiului prevenirii
deteriorării Capitalului Natural şi stării de sănătate a populaţiei.
A5. Mecanisme economice şi financiare pentru alimentarea Fondului de
Mediu şi utilizarea acestuia.
6.5. Restructurarea sectoarelor economice, în special cele cu impact
major asupra capitalului natural şi stăruii de sănătate a populaţiei, astfel
încât tranziţia să fie orientată către dezvoltarea durabilă
Al. Organizarea sistemului de management de mediu şi audit la nivelul
întreprinderilor de stat sau privat.
A2. Controlul emisiilor, colectarea, reciclarea şi depozitarea în siguranţă a
deşeurilor şi substanţelor periculoase în acord cu convenţiile internaţionale.

249
 A3. Analiza şi stabilirea întreprinderilor viabile şi a celor neviabile prin
luarea în considerare a datoriei faţă de mediu; elaborarea unor strategii specifice
măsurilor de retehnologizare, respectiv de minimizare a efectelor poluării pentru
cele neviabile, în termenul stabilit până la dezafectarea lor.
A4. Realizarea măsurilor ce decurg din studiile de fezabilitate efectuate
până în prezent pentru cele 14 zone de poluare intensă.
A5. Realizarea proiectelor de reciclare a apelor uzate la marile întreprinderi
şi oraşe.
6.6. Dezvoltarea şi întărirea sistemului informaţional pentru stabilirea
priorităţilor şi soluţiilor alternative în procesul de tranziţie
Al. Structurarea bazei de date, alimentată de sistemul de monitoring
integrat (parametri,indicatori şi sisteme de evaluare a calităţii datelor etc).
A2. Prelucrarea, evaluarea calităţii şi transformarea datelor în informaţie
publică.
A3. Accesul liber la baza de date şi elaborarea ghidului.
A4. Dezvoltarea cunoaşterii capacităţii productive şi de suport a
componentelor Capitalului Natural, prin programe de cercetare.
A5. Programe de cercetare pentru dezvoltarea tehnologiilor curate şi
nepoluante în interes public.
6.7. Educarea şi informarea publicului
Al. Elaborarea unor îndrumare pentru sensibilizarea şi motivarea
publicului în raport cu Strategia şi Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia
Mediului.
A2. Crearea unui cadru pentru implicarea ONG-urilor în sistemul
educaţional de mediu.
A3. Dezvoltarea de programe pentru încurajarea implicării şi altor instituţii
(biserica şi armata) în activităţi de protecţie a mediului.
A4. Susţinerea financiară a materialelor publicitare şi de propagandă.
A5. Implicarea ONG-urilor în gestiunea factorilor de risc.

250
 6.8. Educarea şi formarea resursei umane
Al. Elaborarea strategiilor sectoriale de evaluare şi stabilire a nevoilor
pentru resursa umana calificată.
A2. Dezvoltarea unui program de educaţie, diferenţiat pe nivel de vârstă, în
învăţământul preuniversitar.
A3. Programe speciale de pregătire a factorilor de decizie, pentru abordarea
holistă şi pe termen lung a problemelor de mediu, ca o condiţie fundamentală a
dezvoltării durabile.

251
 CAPITOLUL VII
TURISMUL RURAL ŞI AGROTURISMUL
7.1. Trei concepte de bază: turism, turism rural şi agroturism
7.l.l.Turismul
Definiţie. In documentele Organizaţiei Mondiale a Turismului (O.M.T.),
turismul este definit ca o "călătorie de plăcere cu durata de peste 24 de ore pe an Ia
mai puţin de un an Walter Hanziler şi Kurt Krot - specialişti elveţieni în domeniul
turismului - au definit turismul ca fiind: "ansamblul relaţiilor şi fenomenelor
rezultând dintr-o călătorie şi din şederea într-o localitate a unor persoane străine de
localitatea respectiva, şederea neimplicând stabilirea şi nefiind, în general, nici o
activitate lucrativa,,. Dicţionarul "LAROUSSE'- defîneşte turismul ca o "acţiune de
călătorie de plăcere sau in scopul de a se cultiva ", iar "Dicţionarul limbii romane
literare contemporane" (volumul al IV- lea - 1957), îl defineşte literar ca
"Activitate cu caracter sportiv, constând din parcurgerea, pe jos sau cu un vehicul,
a unor regiuni (mai îndepărtate), cu peisaje pitoreşti sau interesante din o punct de
vedere ştiinţific".
Etimologic - cuvântul "turism " îşi are originea în latinescul "turnus " din
care deriva franţuzescul "tour" având înţelesul de tur, călătorie, mişcare în aer
liber, drumeţie în circuit.
Economic, adică în sensul teoriei şi practicii economice contemporane,
turismul este un fenomen economico-social ce cuprinde totalitatea activităţilor şi
relaţiilor ce au loc în societate în procesul utilizării timpului liber al populaţiei, atât
în interiorul ţarii cât şi in circuitul schimbului de valori spirituale sau materiale
dintre ţari". Conceptul de turism are un conţinut complex deoarece el înglobează
nu numai masurile menite sa asigure realizarea circulaţiei turistice ci şi sectoarele
economice care concura direct la satisfacerea cererii şi nevoilor turistice. Prima
definiţie a turismului ca un concept economico-social, datează din 1880, şi aparţine
lui E. Guy Freuler care a formulat-o astfel: "..un fenomen al timpurilor moderne

252
bazat pe creşterea necesităţilor de refacere a sănătăţii şi schimbare a mediului
înconjurător, de a trezi şi cultiva sentimentul pentru frumuseţile naturi, de a Ie
îndrăgi, de a se bucura de natura şi îndeosebi de a contribui Ia creşterea bunăstării
oamenilor, ca rezultat al dezvoltării comerţului, industriei de transport."
Definind turistul ca o persoana care călătoreşte în alte localităţi decât cea de
reşedinţă şi care nu are de gând sa se permanentizeze acolo, el poate fi:
- In vacanta sau în concediu;
- In vizita de afaceri;
- în vizita la prieteni sau la rude;
- în aşteptarea unor evenimente speciale;
- Participanţi la activităţi recreative;
- In trecere spre alte localităţi.
Ori care ar fi raţiunile pentru care o persoana se afla în calitate de turist
într-o localitate, ea cheltuieşte o suma de bani care ar putea să ajute economia
comunităţii
Cu toate că beneficiul economic este adesea factorul care motivează cea
mai mare parte a comunităţilor să se implice în turism, exista şi alte contribuţii
pozitive ale acestuia pentru comunitate, şi anume:
- Creşterea locurilor de muncă;
- sporurile de venituri;
- diversificarea bazei economice;
- veniturile din taxe;
- beneficii culturale;
- conservarea istoriei şi dezvoltarea centrului comercial al oraşului.
Turismul este considerat o activitate importantă de folosire a forţei de munca şi de
susţinere a economiilor locale. Dezvoltarea industriei turismului şi atragerea de
călători duce la creşterea veniturilor şi a profiturilor pe seama cheltuielilor
efectuate de turişti, în plus, vor creste posibilităţile pentru noi oportunităţi de
afaceri. Studiile au arătat ca cheltuielile cu călătoriile variază în funcţie de numărul

253
vizitatorilor şi cresc în mod substanţial dacă vizitatorii rămân în localitate mai mult
de o zi. Dar, totalul cheltuielilor efectuate de către turişti nu este singurul aspect al
problemei profitului adus de turism. Doua fapte economice importante trebuie
înţelese înainte de a face o evaluare rezonabila a impactului turismului asupra
venitului business-ului local:
Primul: o parte din bunurile şi materialele vândute turiştilor provin din
afara comunităţii.
Când se plătesc acestea, o parte din dolarii obţinuţi din turism merg în afara
comunităţii şi deci ei nu rămân în beneficiul direct al acesteia. Dar, totuşi o parte a
dolarilor obţinuţi din turism rămân în zona sub forma de salarii, profituri şi
cheltuieli adiţionale pentru producerea de bunuri şi servicii, în beneficiul
comunităţii.
Al doilea: venitul local obţinut din cheltuielile turiştilor este larg cheltuit în
zona, conducând astfel la o multiplicare a venitului local. Un studiu local asupra
afacerii generata de turism a arătat ca 56% din totalul vânzărilor din zonă au
rezultat din cheltuielile directe ale turiştilor şi un adiţional de 22% a rezultat din
efectele indirecte ale veniturilor generate de cumpăraturile iniţiale, dintr-un total
de 78% din vânzările datorate turismului. Turismul stimulează de asemenea
diversificarea activităţii economice şi experienţa a arătat ca zonele cu o baza
economica diversificată au probleme mai mici în condiţiile recesiunii economice.
Diversificarea prezintă multe avantaje fata de tipurile tradiţionale de industrii,
astfel:
- Şirurile sunt destinaţii normale şi naturale ale vizitatorilor ca zone pentru
recreere în aer liber.
- Turismul este în creştere şi probabil ca va continua sa se dezvolte.
- Întrucât forţa de muncă este esenţiala în zona, turismul solicita puţine (sau
de loc) creşteri de cheltuieli pentru facilităţi publice cum ar fi scoli sau spitale.
- Turismul este curat, nepoluant şi prin aceasta atractiv pentru afacerile
comunităţii. (6).

254
 Această abordare a turismului ca o afacere economica este, o dată în plus, o
pledoarie pentru tratarea acestuia ca o ramura a economiei, fiindu-i rezervat şi un
domeniu corespunzător de cercetare ştiinţifica şi de formare profesională.
Deşi turismul apare definit ca o activitate economico-socială a bea în
timpurile moderne (secolul al XlX-lea), el era practicat şi în timpurile vechi, în
Antichitate chiar, cunoscând forme dezvoltate la greci şi la romani. Băile sau
"termele" romane erau locuri în care romanii îşi petreceau o buna parte de timp.
Nici strămoşii noştri dacii nu erau străini de locurile de odihna şi de sănătate.
Abundenţa izvoarelor termale de pe teritoriul ţarii noastre şi efectele lor
tămăduitoare şi binefăcătoare erau cunoscute de pe vremea lor. O dovada în acest
sens o constituie Băile Geoagiu din judeţul Hunedoara, cu apa termala, denumite
pe vremea dacilor "Germisara" şi care au fost utilizate apoi de către romani fără sa
le schimbe denumire. Dacă în Evul Mediu, călătoriile s-au restrâns la târguri şi
calatorii de afaceri, în secolele XVII - XVIII renasc localităţile balneare utilizate şi
de către popoarele Antichităţii, cum sunt Plombieres, Vichy (Franţa), Wiesbaden
(Austria), Karlsbad sau Karlovivari (Slovacia), Băile Felix, Băile Herculane
(România), ca sa menţionam doar câteva dintre cele cu renume european, în
secolul al XlX-lea apar primele asociaţii turistice: Clubul alpin englez (1857);
Clubul alpin francez (1874), Touring club francez (1890). Ritmul progresului
tehnic (drumuri, cai ferate, autoturismul, balonul, avionul) a marcat şi dezvoltarea
impetuoasă a turismului la sfârşitul secolului al XlX-lea. La noi în ţara, apare
pentru prima data "Oficiul Naţional de Turism" în anul 1926 intrat prin lege şi era
subordonat Ministerului de Interne
7.1.2. Turismul rural
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, mai precis în ultimii 30 de ani, o
nouă formă de turism a apărut la orizontul civilizaţiei serviciilor petrecerii timpului
liber: turismul rural. "Turism în spaţiul rural,~ "turism în mediul rural ,„ "turism
verde ,„ "turism ecologic,,, "turism cultural", etc., sub o denumire sau alta, acest
soi de turism a cunoscut un interes crescând din partea clientelei, a cererii turistice,

255
ceea ce este determinant pentru agenţii economici prestatori de servicii turistice,
pentru "aleşii" electoratului, pentru administratori, pentru colectivităţile rurale şi nu
în ultimul rând pentru locuitorii mediului rural şi mai ales pentru agricultori cărora
le deschide o noua perspectiva economică şi socială. Studiul acestui fenomen
social - turismul rural - este necesar pentru a înţelege şi a putea explica conţinutul
lui şi mai ales consecinţele sale permiţând astfel decidenţilor, amenajatorilor
mediului rural şi diverşilor operatori sau agenţi economici să-şi facă mai bine
alegerile în domeniul afacerilor, să-şi stăpânească mai bine activităţile şi evaluarea
lor. Tot mai mulţi autori din ţările cu experienţă în acest domeniu tratează turismul
rural ca pe o forma aparte de turism ce se deosebeşte fundamental de turismul
clasic bazat pe hotel şi restaurant. Dar, să vedem mai întâi, câteva motive pentru
care citadinii caută mediul rural ca loc de recreere, de petrecere a timpului liber şi
chiar de îmbogăţire spirituală.
Motivaţiile apariţiei şi dezvoltării turismului rural. După Henri Grolleau,
autor francez a numeroase lucrări asupra turismului rural (7), rădăcinile admiraţiei
deosebite a citadinilor faţă de turismul rural ar putea consta în:
a). Prin întinderea sa, varietatea peisajelor sale, bogăţia patrimoniului,
mediul rural este frumos. Prin diversitatea specificurilor regionale (locale),
vivacitatea tradiţiilor, calitatea reţelelor de circulaţie şi comunicaţie din ţările
occidentale dezvoltate, protejarea şi punerea în valoare a atuurilor naturale şi
culturale, notorietatea istoriei sale, ospitalitatea locuitorilor săi, mediul rural
fascinează pe toate cele şi pe toţi cei pentru care călătoria este o ocazie de
descoperire culturala. El fascinează de asemenea pe toţi cei care aspiră să trăiască
relaţii de convivialitate într-un mediu natural.
b). Turismul rural conferă o altă alternativă consecinţelor urbanizării
masive şi laminajului cultural urban. Acesta alternativă constă în particularismele
locale care au o altă valoare, o valoare de privilegiu, de excepţie, c). Confuzia sau
dezordinea sociala, economică şi politică care îi loveşte în principal pe citadini şi
care îi împinge la a căuta puncte de reper într- o lume pe care ei o considera (în

256
mod greşit) ca ferita de criză. Aşa cum se consideră ca mizeria este mai uşor de
suportat la soare, se crede în mod voit ca destabilizarea economică şi socială este
mai puţin sensibilă în societăţile mai puţin anonime şi mai înrădăcinate cultural.
Ca urmare a acestor motivaţii sau atuuri, turismul zis "rural" generează
întreprinderi şi constituie pentru lumea rurala o şansa noua de valorificare a
patrimoniului sau, a peisajelor sale şi a culturii sale.
Dar, a primi clienţi şi a conduce o întreprindere turistică necesită "a şti sa
faci" ("savoir-faire", "know how") toate acestea, lucru pe care nu-l ştiu şi nu-1 pot
face toţi ruralii. A dezvolta turismul în spaţiul rural necesita o organizare şi o
coeziune a actorilor care lipsesc adesea.
Pornind de la aceste constatări, după unii autori, turismul rural ar trebui
încredinţat unor mari operatori turistici care stăpânesc în acelaşi timp atât
capitalurile necesare cât şi tehnicitatea profesionala. A face aceasta alegere
înseamnă a nu cunoaşte specificitatea însăşi a turismului verde, care este prin
natura sa un turism artizanal şi deci interesul pe care-1 prezintă pentru citadini
rezida esenţialmente în aceasta caracteristică, în aceste condiţii, a "industrializa
artizanatul" constituie un paradox pe care mulţi nu-1 sesizează încă.
După alţi autori, ar trebui dat tuturor şefilor de întreprinderi turistice rurale
informaţiile de care au nevoie şi a-i dota cu instrumentele tehnice şi cu "savoir-
faire"-urile necesare pentru a răspunde mai bine aspiraţiilor clientelei şi intereselor
întreprinderilor lor. Aceasta alegere este mai puţin spectaculară pe termen lung dar
ea corespunde mai bine exigentelor unei dezvoltări reale şi durabile.
Turismul rural este un turism local din cinci puncte de vedere astfel,
turismul rural este:
- turism de iniţiativa locala,
- turism cu gestiune locala,
- turism stăpânit local,
- turism de culoare locală,
- turism de reveniri locale,

257
 După opinia lui Francois Moinet (8), motivaţiile apariţiei şi dezvoltării
turismului rural ar putea fi formulate astfel:
(1). Turismul rural constituie un context particular ce corespunde nevoii
citadinilor de a-şi regăsi rădăcinile lor. în Franţa, de exemplu, 80% din populaţie
trăieşte pe 20% din teritoriul naţional, iar aglomeraţia pariziana reuneşte peste 8
milioane de persoane. Ritmul creşterii unor mari metropole regionale se
accelerează, adesea pe seama spatiilor rurale periferice şi mai ales pe seama
oraşelor de 20.000 la 50.000 de locuitori. Dificultăţile economice şi sociale legate
de criza economica apasă asupra puterii de cumpărare şi creează un climat de
mahmureala. Insecuritatea oraşelor suprapopulate generează o angoasă difuză. Pe
scurt, condiţiile de viaţa ale unui număr important de locuitori sunt mai mult sau
mai puţin stresante. Sfârşiturile de săptămână, vacanţele, călătoriile sunt tot atâtea
ocazii de a scăpa de acestea şi de a se regăsi pe sine, chiar şi numai parţial, printr-
un contact cu o natura protejata şi un mediu rural încă încărcat de valori
tradiţionale. Pe de alta parte, evoluţia valorilor sociale şi difuzarea modelelor
individualiste sapă fundamentele turismului de masa în profitul unui turism de
descoperire şi de calitate. Insecuritatea internaţionala este de asemenea un factor
care incita numeroase persoane la a-şi descoperi şi redescoperi ţara lor. Consecinţa
acestor evoluţii sau a acestor tendinţe este ca turismul verde se dezvoltă. Bogăţia
turistică a mediului rural, peisajele sale şi efortul important făcut de către
ansamblul sectorului pentru a oferi găzduire de calitate şi animaţii variate,
adăugate la căldura şi calitatea ospitalităţii "ţărăneşti" fac ca mediul rural să
redevină o destinaţie atractiva.
(2). Un pericol de deşertiflcare paralel, zone întregi ale teritoriului naţional
sunt ameninţate de deşertifîcare. Aproape jumătate din teritoriul Franţei se afla
într-o stare de regres: îmbătrânirea populaţiei, dispariţia sau descalificarea mâinii
de lucru calificate, diminuarea numărului de agricultori, declinul economic... încă
şi mai rău, o pătrime din teritoriu îşi vede populaţia scăzând sub 20 de locuitori pe
kmp, densitate sub care echilibrele sociale sunt dificil de menţinut. Aceste regiuni

258
sunt supuse unei dezangajări progresive a serviciilor publice şi dispariţiei
serviciilor private. Aceasta diagonala arida merge din Vosges spre sud-vest
înglobând Masivul Central. Provincii întregi sunt cuprinse în aceasta zona:
Limousin, Auvergne, Cevennes, Corse, etc, dar exista asemenea zone mai reduse
ca întindere, dispersate pe tot teritoriul ţarii. Dacă evoluţiile actuale se continua,
peisajele fasonate de generaţii întregi de rurali nu vor mai putea fi întreţinute în
timp ce aceste regiuni figurează printre cele mai apreciate de turişti.
(3). O agricultură în dificultate în privinţa agriculturii, aceasta traversează o
perioada de adaptare extrem de restrictivă. Câştigurile de productivitate şi de
eficacitate aduse de tehnicile moderne au condus la o supraproducţie în cea mai
mare parte a activităţilor clasice care erau pilonii agriculturii. Au trebuit deci
vândute surplusurile. Preţurile mondiale fiind foarte scăzute, Uniunea Europeană a
susţinut multa vreme cursurile, garantând astfel venitul agricultorilor, ceea ce de
fapt îi incita să producă tot timpul mai mult. Aceasta susţinere a durat până s- a
ajuns la o inflaţie a cheltuielilor şi la un deficit de mai multe miliarde de ECU,
când Uniunea Europeană a început să se deranjeze, în ciuda soluţiilor draconice
pentru limitarea producţiei (cote, „îngheţarea" terenurilor, etc.) scăderea preţurilor
persistă şi antrenează eliminarea agricultorilor mai fragili sau care trăiesc în zone
mai dificile, în acest context de venituri în scădere, se impune diversificarea
producţiilor şi sunt numeroşi cei care anvizajază noi activităţi, în anumite condiţii,
turismul rural este una dintre acestea, întreţinerea mediului înconjurător şi a
peisajelor va putea fii o alta activitate şi colectivitatea va decide într-o zi să
finanţeze aceste servicii. Dar acestea nu vor fi, cel mai adesea, decât soluţii de
completare şi pare a fi dificil să se evite, fără o voinţa politică foarte fermă,
continuarea accelerată a reducerii numărului de agricultori.
(4). O logică de concurenţă. Spre deosebire de agricultura clasica, ale cărei
debuşee erau asigurate în mod cvasi sigur, fără ca producătorul sa aibă a-şi face
griji în privinţa vânzării producţiei sale, activităţile comerciale care privesc
turismul sunt supuse direct legii cererii şi ofertei. Sectorul este concurenţial dar

259
reuşita nu a fost obţinută. Aceasta necesita o abordare particulara care ţine cont, nu
de structura de plecare sau de ceea ce poate să propună persoana care se lansează
în aceasta activitate ci de ceea ce doreşte clientul potenţial. Aceasta este o abordare
de marketing. Ea este destul de uşor de înţeles în ceea ce priveşte principiile sale
dar este dificil de aplicat în practică. Izolarea inevitabila a agricultorilor în raport
cu restul populaţiei nu-i pregăteşte totdeauna pentru aceasta ascultare atenţia şi fără
prejudecăţi a cererii. Ea este totuşi una din cheile reuşitei. De asemenea,
abandonarea certitudinilor personale în ceea ce priveşte piaţa este un imperativ.
Numai studiul serios al clientelei şi al evoluţiei cererii cu ajutorul tehnicilor de
măsurat şi de analiza permite conservarea calităţii şi competitivităţii. Acest lucru
este cu atât mai necesar cu cât gusturile evoluează repede. Cheile dezvoltării şi
reuşitei turismului rural se afla în articularea următoarelor elemente:
- nevoia citadinilor de a-şi găsi echilibrul în anul unui turism de calitate;
- necesitatea întreţinerii acestui patrimoniu colectiv care este mediul rural;
- inserţia într-un demers de concurenta.
Specificitatea turismului rural. Definirea turismului rural este necesara
pentru a-i permite acestuia să-şi câştige o identitate semnificativă, capabila să-1
poziţioneze pe piaţa turismului .este vorba deci de a analiza caracteristicile proprii
teritoriului rural şi de a conferi produselor turistice oferite de acesta o singularitate
realmente atractivă.
Specificitatea turismului în mediul rural - a turismului teritorial - se
bazează pe o trilogie fundamentala:
- comunitatea de primire, adică societatea rurala
- patrimoniul; şi
- mediul înconjurător.
Dar aceste trei componente sunt, la rândul lor, fondate pe elemente care
permit descoperirea unei realităţi totuşi complexe.
Comunitatea rurală de primire este forjată de istorie, se caracterizează prin
comportamente şi este dependentă de un sistem relaţional particular.

260
 Patrimoniul este determinat de elemente aparţinând a trei ordine: natural,
cultural şi construit.
Mediul înconjurător este incitant şi favorizant dezvoltării turismului rural
în măsura în care se stabileşte un echilibru între trei elemente: aer, pământ şi apa.
Astfel, pe baza acestor elemente care determina specificitatea turismului
rural, devine posibila stabilirea unui diagnostic pertinent asupra atuurilor şi
restricţiilor teritoriului considerat şi privilegierea factorilor stucturanţi în jurul
cărora se vor putea organiza produsele turistice. Aceste produse turistice oferite
cererilor turistice provenind din segmente de clientela clar identificate, satisfac trei
genuri de nevoi ale turiştilor: imaginar, emoţional şi ludic (referitor la joc), şi pun
în relief produsul care merita sa fie promovat. Schematic, aceste produse se
repartizează pe trei categorii:
- istorie şi legenda;
- eveniment şi viaţa împărtăşita;
- jocurile colective şi sporturile.
Acestea sunt categorii de informaţii şi activităţi propuse în cadrul unui
sejur de vacanţă / concediu sau de formule turistice itinerante.
În final, adevărata problemă a turismului rural constă în a pune în raporturi
armonioase pe "homo ruralis " cu "homo turisticus ,„ ale căror istorii şi parcursuri
sunt diferite şi decalate în timp, în timp ce obiectivele şi aspiraţiile lor pot fi
convergente. Deci. specificitatea turismului rural se bazează, în primul rând. pe
teritorialitatea sa, judecata şi considerata adesea prin prisma celor trei abordări
menţionate mai sus: istoria şi legenda, viata de zi cu zi a localnicilor şi în fine
jocurile colective şi practicarea sporturilor. In fapt, orice produs turistic nu devine
realmente atractiv decât atunci când mobilizează, în acelaşi timp, cel puţin doua
dintre disponibilităţile turistului care au fost evocate: imaginaţia, emoţia sau
atracţia pentru jocurile sau sporturile organizate.
Să precizam câteva lucruri cu privire la conţinutul patrimoniului şi la locul
lui în sensibilizarea turistului.

261
 Patrimoniul. Potrivit părerilor lui Valery Patin (9), „... imaginea
patrimoniului vehiculează, pentru cel aflat în vacanţa, un ansamblu de valori care
creează capacitatea de atracţie." El indica şase asemenea valori:
- valoarea evenimenţială;
- valoarea de modernitate;
- valoarea de notorietate;
- valoarea de individualizare;
- valoarea încărcăturii simbolice;
- valoarea de participare.
Sensul acestor trăsături de valoare ale patrimoniului rural ar putea fi
explicat astfel:
- Evenimenţialul: este important ca monumentul, situl sau manifestarea să
facă să se vorbească despre ele, în special prin intermediul massmediei. Aceasta
amplificare atrage atenţia, suscită interes, creează şi întăreşte dorinţa de vizita.
- Modernitatea: este firul Ariadnei de punere în valoare a patrimoniului.
Turistul, străin de această cultură, nu este sedus decât arunci când aceasta pune în
lumina viaţa cotidiana, a trecutului ca şi a prezentului, căci aceasta îi promite să şi-
o aproprie, să o înţeleagă şi să-1 atragă. Modernitatea este de asemenea ilustrata de
elementele tehnice ale patrimoniului şi de funcţionalitatea acestora: restaurant,
servicii alimentare şi de cazare, datori, etc.
- Notorietatea: se realizează prin intermediul massmediei şi a publicităţii
făcută de câtre organismele de promovare a turismului rural şi care îl ajută pe turist
să-şi aleagă locul şi modul de petrecere a vacanţei sau a timpului liber.
- Individualizarea: masificării formelor de consum îi corespund nevoile de
individualizare legate de dorinţa de a exista şi de a distinge. Mediul rural permite
aceasta individualizare; turistul poate sa fotografieze, poate să vadă lucruri unice
sau cu totul aparte, să le atingă sau să le cumpere ca amintiri materiale pe care să le
poată arăta anturajului sau.
- încărcătura simbolica: înseamnă dimensiunile afective şi emoţionale pe

262
care le vehiculează imaginea patrimoniului. Acestea pun în valoare elementele de
natură estetică, artistică sau istorică; dar adesea, încărcătura simbolică este legată
de alţi factori de origine diferită: aventura, depăşirea de sine, grandiosul, misterul
sau secretul descoperirii...
- Participarea: patrimoniul nu beneficiază de o exclusivitate. El se
integrează ca un element de atracţie turistică în sânul altor activităţi: drumeţii,
lectura peisajului, activităţi sportive, etc., conferindu-le acestora o identitate
singulara. El participa la un ansamblu turistic şi îl califica dar acesta nu este în
sinea lui un produs turistic.
Mediul şi societatea rurală. Diversitatea parametrilor de luat în considerare
şi evoluţia lor permanentă nu facilitează niciodată o înţelegere corectă a realizării;
nu se poate obţine decât o serie de fotografii instantanee ale situaţiilor întâlnite în
mod succesiv pe acelaşi teritoriu. De aceea, anticiparea unui program de
dezvoltare turistică trebuie sa fie însoţita de o analiza precisa a interacţiunilor
generate de spaţiul şi oamenii care-1 locuiesc, practicile culturale şi lectura
peisajului, istoria regională şi comportamentele sociale, patrimoniul şi memoria
colectivă, atitudinile mentale, obiceiurile şi tradiţiile, care vor permite o mai bună
înţelegere şi o abordare mai buna a contextului local. Nici o politica de dezvoltare
turistică în mediul rural, pornind de la aprecierea unui sistem complex, nu ar putea
fi abordată după o schema lineara; ea trebuie să asambleze, în acelaşi timp, date
cuantificabile şi elemente calificabile. De aceea trebuie avuta în vedere adoptarea
unui "demers ecosistemic".
Abordare specifică. Ecosistemul uman poate fi descris dacă se adăugă la
cele şapte elemente ale unui ecosistem biologic (materie, energie, spaţiu, timp,
diversitate, plăcere, informaţie) alte patru resurse noi care sunt: informaţia
relaţionala, moneda şi integrarea sa în economie, cultura şi etica. Ori, atunci când
se cercetează lumea rurala aceasta este considerata exact un ecosistem uman.
Analiza situaţiei locale şi a condiţiilor - favorabile sau nu - dezvoltări turistice
trebuie să utilizeze acest demers dacă se doreşte ca aceasta sa fie pertinenta, într- o

263
situaţie de criza generalizata, care este cea a lumii rurale, nici unul dintre
parametrii luaţi în considerare nu pot compensa insuficienţa acestuia; o
metodologie de răspuns trebuie deci să integreze abordarea ecosistemică altor doua
metode analitice de gestiune, şi anume:
- o metodă de gestiune a teritoriului, la nivel general;
- o metodă de analiză, mai fina, a sistemelor complexe.
La baza acestui cuplaj de ecologie şi dezvoltare locală stau două constatări:
- câştigul de productivitate din anii '70 a fost realizat cu preţul
marginalizării unor sectoare complete de producţie, a unor regiuni în cvasi-
totalitatea lor şi a oamenilor care trăiesc în zonele în curs de deşertificare;
- acesta nu s-a dovedit a fi posibilă decât prin stabilirea unui fel de
economie duală, care implica puţin peste tot structuri şi moduri de viaţa cu doua
viteze.
Contra reacţia sistemului - pentru ca în ecologie contra reacţiile şi buclele
asigura stabilitatea - a apărut de maniere diferite, mai ales în mediul care - peste un
anumit prag - devine o frâna a producţiei (creşterea costurilor producţiei în scopul
menţinerii resurselor, stabilităţii producţiei, etc.) şi o nouă dată al cărui cost social
va fi insuportabil pe termen scurt (lupta contra poluării, protejarea spaţiilor şi a
resurselor naturale, salvarea colectivităţilor vivante inclusiv a celor umane, etc.)
dacă este integrată în politica de dezvoltare, în acest scop este necesara angajarea
unei cercetări care poate determina modul în care o utilizare mai realistă şi mai
bine ponderată a resurselor locale şi a potenţialilor regionale, ar putea contracara
parţial distorsiunile excesive antrenate de către modelul producţiei dominante şi
efectele negative suferite de către colectivităţile rurale.
Complementaritatea oraşelor şi a mediului rural, care ar trebui să fie primul
obiectiv al unui program global de dezvoltare, a fost ignorată, într-o primă
perioadă, oraşele au prelevat din teritoriul rural ceea ce le-a fost necesar (energie şi
mână de lucru mai ales) fără o contra parte reala; dificultăţile întâlnite în mediul
urban au condus anumiţi citadini la a face din mediul rural grădina lor privata

264
(reşedinţe secundare şi/sau principale, în afara locului de producţie), deplasând în
felul acesta cheltuielile serviciilor publice. Asemenea condiţii fac dificilă orice
referinţă la o dezvoltare concertată şi armonioasă, fără o reconsiderare a strategiei
pusă în aplicare şi o pornire de altă manieră a câmpurilor de activitate.
Marginalizarea parţiala a lumii rurale ar putea deveni o resursa dacă se
acceptă să fie compensata printr-o dubla funcţie de conservare a spaţiului natural şi
de producţie de loisir (timp liber) privilegiat, cu condiţia ca aceasta a doua
activitate sa fie condusa în aşa fel încât ea sa permită asigurarea protecţiei
mediului înconjurător.
Un anumit turism ar trebui să apară ca un element de răspuns, cu condiţia
ca el să contribuie realmente la instaurarea unei dinamici şi perspective de
dezvoltare globala - nu numai economica - şi să permită ruralilor sa iasă din
hibernarea lor aparenta pentru a fi recunoscuţi ca producători integrali. A conduce
aceste populaţii să găsească bazele unei afirmări sociale le-ar conferi, dincolo de
independenta economica, alegerea unei noi creşteri şi accesul la o cetăţenie
restaurata.
Fiind vorba de produse turistice în mediul rural, se impune o precizare
semantica: acestea nu trebuie înţelese ca nişte acţiuni de producţie în sensul
industrial al termenului. Nu se poate vorbi de produse finite ci de rezultate ale
prestărilor de servicii, de provenienţa diversa, care concura la succesul unei
întreprinderi comune.
Totul sau întregul nu este niciodată echivalent cu sumajDarfflorpJ vizează
împlinirea unei aşteptări a turistului care nu trebuie redusă doar la aspectele
obiective şi/sau materiale ci ia în considerare, în principal, mobilizarea visurilor
sale.
Este indispensabil de asemenea ca produsul turistic să fie consecinţă unei
voinţe colective
- sau cel puţin a unei voinţe convergente - a tuturor actorilor care trăiesc
pe un teritoriu luat în considerare; aleşi, decidenţi administrativi, agenţi de

265
dezvoltare, mişcări asociative, producători de bunuri şi de servicii, animatori /
operatori, ansamblul populaţiei de primire, etc.
Turismul în mediul rural este un turism de al "treilea tip " - chir dacă
aceasta expresie nu este potrivită - deoarece ea releva o viziune teoretică diferită -
în ceea ce priveşte abordarea sa şi definiţia sa - faţă de cea pe care o pot avea
"turismul clasic" şi "turismul industrial „.El - turismul rural - presupune, aşa cum s-
a arătat mai sus o "abordare teritoriala " care-i va conferi specificitatea sa într-un
proces de dezvoltare locala. Aceasta observaţie trebuie să considere ansamblul
caracteristicilor mediului de primire din punct de vedere spaţial, istoric şi
relaţional, de maniera să orienteze produsele turistice spre cele trei categorii de
preocupări: fizice, culturale şi emoţionale, care contribuie la definirea identităţii
sale. Analiza contextului nu este pertinentă decât dacă ea agreghează simultan:
- teritoriul, adică spaţiul rural şi oamenii care locuiesc acolo;
- mediul sau cultural şi vecinătăţile;
- istoria sa în măsura în care ea a contribuit la evoluţia sa în termeni de
evenimente, de tradiţie şi de obiceiuri precum şi la forjarea comportamentului
colectiv al locuitorilor săi şi proiectele anvizajate; aceasta coerenţa va permite o
dezvoltare globală.
Restricţiile turismului rural, în definitiv, despre ce formă de turism poate fi
vorba atunci când discutam despre turismul rural? Poate fi cazul unei reproduceri
în mediul rural a formelor turistice care şi-au dovedit valabilitatea în alta parte şi
sunt vehiculate de către unii operatori, sau trebuie, din contră, pornit de la existenta
- în accepţiunea ecosistemică a termenului - a unui teritoriu, de la atuurile sale
originale şi căpătate în timp, de la potenţialităţile patrimoniale şi economice şi mai
ales de la resursele umane, pentru a imagina un produs care aduce un "plus" -
necontestabil - la evoluţia mediului care-1 primeşte? Statul şi societatea nu
recunosc specificitatea turismului rural decât atunci când acesta le convine;
instituţiile, structurile de cercetare, statutul agenţilor care-1 au în sarcina nu
acceptă să-l ia în socoteala şi încă şi mai puţin în considerare. Economia duală

266
presupusa - la care s-a făcut referire mai sus - a permis, pe de alta parte, să se
oficializeze, cel puţin parţial, noii antreprenori care sunt actorii turismului în
mediul rural. Aceasta cvasi - recunoaştere a pus în lumina numeroase obstacole cu
care se confrunta aceştia. Obstacolele respective pot fi grupate în trei categorii:
- valoarea adăugată prin acţiunile de mobilizare şi de promovare a
resurselor locale este insuficienta pentru a le permite să pătrundă pe piaţa ce rezultă
din sistemul economic dominant;
- întreprinderile turistice rurale nu dispun nici de circuite de experţi tehnici
indispensabili nici de capitalizarea necesară pentru a mobiliza suficiente fonduri
proprii;
- închiderea şi izolarea unor teritorii rurale fac dificilă şi chiar aleatoare
punerea în raport a producţiei şi a clientelei; producătorii sunt
condamnaţi adesea să se limiteze la pieţele vecine ceea ce nu conferă
notorietate suficienta regiunilor pentru a străpunge izolarea lor relativă şi să atingă
o rată de frecventare acceptabila.
In plus, orice dezvoltare turistică ce se fondează pe punerea în valoare a
bogăţiilor locale trebuie să ia în considerare o cerere socială care solicită un mediu
de învecinare foarte protejat, deci o creştere a costului evidentă pentru ca ea admite
dificil economii de scară - dar impune o ocupare minima a spaţiului. Aceasta
creştere a costurilor de structura nu este suportabila pentru că ea intervine într- un
proces particular:
- turismul în mediul rural utilizează resurse neexploatate şi reînoibile, deci
imobilizări a căror valoare, la plecare, este redusă.
- el integrează ansamblul acţiunilor de producţie, scurtează circuitele şi
reduce costurile.
- în fine, el intervine la "capătul lanţului", în amonte, în aval sau în paralel
cu producţia turistică cu caracter industrial care domină piaţa.
Dezvoltarea turismului în mediul rural apare deci ca rezultat al unei noi
motivaţii, dacă condiţiile de punere a acesteia în operă sunt reunite.

267
 Turismul rural implică, în particular, funcţionarea reţelelor care asigura
"noduri" şi "repere" pe unde trec "fluxurile ,„ de-a lungul "verigilor", deoarece
aceşti noi antreprenori nu pot reuşi decât dacă ei beneficiază de solidarităţi reale
care permit mutualizarea riscurilor.
Turismul rural necesită mai ales transfer de inovaţii sub următoarele forme:
- inovaţii sociale, în primul rând, pentru că finalitatea sa iniţiala este
modificarea pozitivă a condiţiilor de viaţa ale populaţiei rezidente;
- inovaţii în materie de fabricaţie, pentru că este vorba de a realiza pentru
el produse "singulare" care se demarcă de turismul clasic şi /sau tradiţional;
- inovaţie în termeni de imagini şi / sau de mesaje, în scopul de a se
poziţiona ca o alternativa a petrecerii vacanţelor, concediilor şi a timpului liber,
dezvoltat de către mari operatori de călătorii.
Aceste lucruri nu sunt posibile decât dacă există structuri de interfaţă între
actorii de teren şi pieţele potenţiale; aceste structuri trebuie să asigure misiunea
permanentă de consilieri la elaborarea produselor, să supravegheze şi să
urmărească realizarea şi exploatarea acestora, cercetarea şi inovaţia, să presteze
activităţi de animaţie pentru elaboratorii de proiecte, pentru producători şi, pe un
plan mai larg, pentru întreaga populaţie din zonă de primire a turiştilor.
Turismul rural şi mediul înconjurător. Numărul limitat de studii publicate
în legătura cu activitatea turistică în mediul rural, considerata numai sub aspectul
sau economic, nu permite să se tragă în mod definitiv concluzia că aceasta creştere
a costurilor descrisă mai sus rezulta din politicile corective adică din politicile de
protecţie şi apărare a mediului, şi nimic nu vine să sprijine ipoteza care pleacă de
la idea că creşterea costurilor datorată aplicării sau a respectării politicilor
corective este mai mare decât cele care provin din politicile anticipative, adică din
gestiunea acestui mediu înconjurător.
În fapt, producţia primeşte o valoare adăugată care trebuie imputată
aptitudinii mediului înconjurător de a "încasa agresiunile" atâta timp cât acestea nu
depăşesc "capacitatea sa ecologică." în această optică, o parte dintre activităţile

268
turistice din mediul rural pot fi trecute în contul sistemului productiv al mediului
înconjurător; acesta din urmă, de îndată ce este protejat, pe termen lung, devine o
sursă de plus-valoare, de economie şi de ignorare a costurilor protejării sale
viitoare.
Într-o anumită măsură, conservarea mediului rural, adică nedeşertificarea
teritoriului gratie menţinerii pe loc a populaţiei, a producţiei şi a serviciilor, este
preţul de actualizare pe termen mediu şi lung a activităţilor şi a condiţiilor de
existenta a oamenilor. Nu este vorba oare de prefigurarea unui sistem de "venituri
prin anticipare " considerat ca determinant într-o politica de salvare a planetei? în
măsura în care activităţile de turism în spaţiul rural contribuie la aceasta perenitate,
trebuie sa existe puterea şi posibilitatea de a le restitui o parte din costurile lor sub
forma de contribuţie a ansamblului societăţii la propria sa bunăstare, fără îndoială
la supravieţuirea sa.
Permanenţa societăţilor umane în viitor implica conservarea resurselor ce
le sunt necesare; în afara nevoilor fundamentale, (de ex., de aer, apă, energie)
trebuie răspuns şi la cele mai importante care nu apar la prima vedere - de sănătate,
de destindere şi de petrecere a timpului liber, care sunt antidotul esenţial contra
efectelor "stresului" provocat de lumea urbanizata. Trebuie oare admis ca aceste
cereri din urma, - în timp ce toată lumea le considera ca drepturi câştigate, care
merg de la sine, fără a le măsura niciodată implicaţiile - derivă din capacitatea
productiva a lumii rurale şi sunt mobilizate fără contra-parte?
Aceste reflecţii arată în mod evident ca concepţiile clasice ale economiei
sunt prea neadaptate pentru a explica relaţia care există între exigentele de
protejare a resurselor sociale, în ansamblul lor, şi cele ale lumii rurale, în termeni
de remanenta şi/sau continuitate. In aceste condiţii devine tentant de considerat ca
politică de apărare globală a mediului nu se poate limita numai la menţinerea
activităţilor existente în spaţiul rural ci trebuie să anvizajeze dezvoltarea lor prin
mobilizarea tuturor actorilor şi crearea noilor funcţii, pornind de la punerea în
valoare a resurselor potenţiale ale căror utilitate va depinde de nevoile create.

269
 Activitatea turistică este în aceasta privinţa una dintre axele majore în
măsura în care ea poate să se înscrie cu uşurinţă în ritmul vieţii actorilor din lumea
rurala şi sa contribuie puternic la punerea în operă a unor acţiuni fundamentale de
protecţie - dacă nu chiar de reabilitare - a mediului înconjurător. Ea le va permite,
între altele, să se menţină în condiţiile actuale ale cadrului lor de viaţă, inclusiv
persistenţa unei părţi dintre activităţilor tradiţionale pe care le-au practicat tot
timpul, fie în termeni de resurse (vânătoare, pescuit, cules), fie cu titlul de
petrecere a timpului liber, în acest scop, pentru ca comunităţile rurale să gireze ele
insele mediul lor înconjurător - cu condiţia ca ele să fie suficient de informate
asupra regulilor de funcţionare a mediilor - ele trebuie să fie într-o măsura mai
mare în stare sa-i facă pe alţii să profite.
Când milioanele de hectare de pădure abandonate vor fi din nou îngrijite
şi cultivate, când mii de kilometrii de şantiere forestiere - existente încă - vor
redeveni locuri de plimbare puse la dispoziţia tuturor, când sute de mii de
kilometri de maluri care bornează râurile vor întreţinute, răspunzând cererii de
petrecere a timpului liber a fiecăruia şi când somonii se vor întoarce în siturile
care le aparţineau altădată, se va putea pune în mod legitim întrebarea dacă este
vorba numai de turism rural sau dacă nu cumva acesta nu este, în realitate decât
unul dintre mobilurile şi motorul conservării patrimoniului natural.
Modalităţi de acţiune. Toate cele de mai sus conduc la a formula astfel
condiţiile de punere în operă a turismului în mediul rural, încât să permită
satisfacerea exigentelor primei sale finalităţi. Dacă reuşita acestui tip de turism
depinde în primul rând de adoptarea de procedee inovatoare şi de capacitatea sa
de a face ca cel venit în vacanta sa trăiască în cotidian, de o manieră suficient de
"singulară" pentru a-i descătuşa imaginaţia şi a-1 ajuta să se elibereze de pulsurile
şi tropismul care-i forjază personalitatea sa, nu ar trebui sa ne mulţumim doar cu
aceasta constatare.
Turismul "izbucnit" este unul dintre factorii care permit rentabilizarea
instalaţiilor existente şi multiplicarea câmpurilor de activitate ale populaţiei

270
rezidente, iar el nu poate fi la înălţimea potenţialului lui limitându-se doar la
mobilizarea resurselor disponibile pe teren, materiale şi umane. El trebuie, în
paralel, să favorizeze instalarea de "neo-rurali". în particular de noi activi ai
sectorului turistic, prin renovarea sau crearea de servicii diverse şi la
restructurarea animaţiei locale.
Complementaritatea oraşelor şi a satelor - deja evocată - capătă aici
întregul ei sens; osmoza care trebuie să fie stabilită între ele începe printr-o justa
repartiţie a serviciilor pe care trebuie sa le îndeplinească.
Apariţia unei "civilizaţii a timpului liber", pe care Joffre Dumazedier a
prezentat-o acum mai mult de două zeci de ani, s-a produs deja şi ea implică
răspunsuri tot atât de diverse ca şi aşteptările. Aceasta necesită o mobilizare
extremă a populaţiei care trăieşte în zonele de primire; pentru a fi concretizata
sunt necesari prestatori de servicii numeroşi şi performanţi. "Savoir-faire"-ul ("a
şti sa faci") se multiplică la infinit şi cere operatori a căror formaţie originală să
fie suficient de variată pentru a acoperi ansamblul sectorului. Cele două acţiuni
sunt intim legate între ele: ele pot produce un efect gen "bulgărele de zăpadă"
graţie unei densificări a ocupării teritoriului şi mai ales din cauza modificării
mentalităţii ce rezulta din aceasta. Comportamentul depinde mult de armonia care
domneşte între grupurile sociale; sosirea unei populaţii noi facilitează larg
evoluţia comunităţilor rezidente; influenţa fenomenelor exogene le conduce la a
recunoaşte interesul turiştilor pentru disponibilitatea de primire în mediul rural.
Este clar, pe de altă parte, ca acest tip de întreprindere (afacere) nu este
uşor nici de creat nici de condus. Cu toate ca ea asigură menţinerea pe loc a
colectivităţilor originale, ca ea favorizează adesea insertarea tinerilor "în ţara lor,"
ca ea contribuie la conservarea ţesutului social şi la protejarea mediului - inclusiv a
celui de învecinare - o asemenea acţiune nu se poate dezvolta decât dacă ea
utilizează un spaţiu disponibil şi echipamente rămase fără moştenitori ca o resursă
primară şi un aport de fonduri proprii.
Nevoile de finanţări complementare, de formare a producătorilor /

271
organizatorilor şi de funcţionare a structurilor de interfaţă rămân de finanţat. Este
necesară susţinerea din partea puterilor publice, mobilizarea economiilor locale şi
optimizarea ajutorului pe care colectivităţile teritoriale pot să-1 aducă, în cadrul
responsabilităţilor lor economice şi sociale. Aceasta implică punerea în aplicare a
unui plan de dezvoltare care rezultă, în acelaşi timp, dintr-un consens global al
rezidenţilor dintr-o voinţă politică clar afişată şi din prezenta "liderilor" locali
capabili să genereze o dinamică.
Dar, previziunile de exploatare trebuie de asemenea să agregheze o
precauţie şi o consolidare a veniturilor - corespunzătoare de altfel realizării
produselor turistice complete - de manieră să poată degaja o marjă de autofinanţare
capabilă să asigure creşterea ajutoarelor publice consimţite la demaraj şi să
retribuiască profesioniştii sectorului care asigură coerenţa şi fiabilitatea prestaţiilor
oferite.
Dincolo de solidaritatea regională trebuie percepută solidaritatea naţională,
ale cărei reguli de funcţionare trec prin luarea în sarcină parţială - în termeni de
contribuţie la costuri - a funcţiilor de "conservatori ai mediului înconjurător" care
sunt cele ale ruralilor.
Turismul în mediul rural este mult mai mult decât o alternativa a modelului
turistic care prevalează actualmente; acesta este de asemenea, şi mai ales, un
element decisiv de protejare a societăţilor rurale, deci este vorba de o altă
alternativă prioritară: cea a menţinerii - sau nu - a condiţiilor de viaţă suportabile
de către specia umană.
Aceste reflecţii pun, în definitiv, problema fundamentală de a şti dacă
produsul turistic va corespunde bine aşteptărilor clientelei şi capacităţilor de
răspuns ale mediului de primire: fără o concluzie pozitivă, adică o reperare precisă
a segmentelor de piaţă disponibile şi a potenţialităţilor mobilizabile pentru acest tip
de prestaţii, nu va servi la nimic promovarea unei formule turistice, ori care ar fi
ea.
Obiectivul turismului este, în primul rând, de a vinde produsele sale, de o

272
maniera rezonabilă, în condiţii care favorizează în acelaşi timp promovarea sa şi
cea a imaginii regionale. Dacă se vrea să se răspundă corect unei asemenea
întrebări trebuie adoptată o metodologie particulară care să permită stabilirea de
fiecare dată:
- a punctului în care se situează problematica turistică a unei anumite
microregiuni;
- a pertinentei unui proiect anvizajat;
- modului în care se defineşte gestiunea proiectului;
- considerat izolat ca atare;
- inserat într-o politică globală de dezvoltare;
- în raport cu o logică de "pol turistic " şi/sau "Staţiune Timp Liber-
Natura",
- într-o perspectivă de poziţionare pe piaţă.
În al doilea rând, devine necesară recenzarea, clasificarea şi transmiterea
actorilor din teren a datelor şi informaţiilor necesare pornind de la care ei să fie
capabili să-şi însuşească:
- comportamentul care trebuie să guverneze rolul de "gazdă";
- "svoir-faire"-ul indispensabil îndeplinirii oricărei sarcini sau serviciu; el
este indisociabil unui anumit nivel de profesionalism;
- competentele fără de care este imposibila înscrierea sau inserarea
proiectului într-o schemă de ansamblu şi să facă din aceasta elementul motor al
dezvoltării turistice.
Această metodologie este necesar să fie precizată, dar, deja de pe acum
apare clar că turismul nu este nici o reţetă miracol nici un remediu universal;
diagnosticul făcut poate uneori să pună în evidenţă incompatibilitatea sa cu
caracteristicile regionale din motive ce pot ţine la fel de bine de activităţile
existente cât şi de contextul "peisajer" sau de dificultăţi sociologice.
Trebuie avut în vedere tot timpul, printre altele, convingerea că spaţiul este
"fragil", "limitat" şi "dorit", ceea ce necesită o gestiune fină a activităţilor care se

273
desfăşoară acolo simultan.
Turismul rural, mai ales atunci când îmbracă forma unei migrări în număr
mare, riscă adesea să intervină în mod brutal în mediile naturale prin intensitatea sa
şi modalităţile sale de acţiune; spatiile fragile sunt în toate cazurile ameninţate fie
prin concentrarea turiştilor (geografic şi temporal), fie prin difuzarea lor. Inter-
relaţia între turişti şi mediile naturale este cu atât mai importanta cu cât ea
dezvăluie, în primul rând, ignoranţa turiştilor în ceea ce priveşte vulnerabilitatea
mediilor naturale.
Dar intervenţia turismului nu antrenează, în mod necesar, o degradare a
mediilor şi turismul nu este singurul care ar putea avea acest gen de consecinţe;
dezvoltarea comportă de asemenea mutaţii şi modificări ale relaţiilor om-spaţiu...
Trebuie procedat la un arbitraj între diferiţi agenţi economici care
utilizează spaţiul rural - agricultura, industria, infrastructura obştească şi
comunicaţiile, etc. - şi activitatea turistică, în scopul protejării marilor echilibre ale
teritoriului: naturale, economice şi sociale.
- Spaţiul este în primul rând fragil: sechelele create de către activităţile
umane sunt uneori ireversibile; altele pot fi reparate, dar cu ce preţ! Ele se
pot manifesta izolat sau din contra să-şi conjuge efectele. Patru mari categorii de
asemenea sechele trebuiesc repertorizate:
- eroziunea solului provenind din accelerarea apelor - produsă prin
despăduriri şi excesul de construcţii, precum şi de culturi prea intensive;
- distrugerea cuverturii vegetale care, în plus de fenomenul de eroziune,
conduce la dispariţia speciilor vegetale şi animale;
- poluarea aerologica (gaze, fum), acvatica (dejecţii, îngrăşăminte,
pesticide) şi fonică (maşini);
- distrugerea peisajului prin apariţia în situri a unor clădiri care sunt în
dezacord cu componentele spaţiale.
- Spaţiul este în al doilea rând limitat: la suprafeţele cultivate se adaugă
activităţile industriale care, la rândul lor, reduc spatiile naturale, le asfixiază uneori.

274
 - Spaţiul este în fine dorit el poate primi un important număr de activităţi
ale căror interese sunt divergente, chiar antinomice, deoarece el are potenţialmente
mai multe funcţiuni; aceste cereri multiple trebuie să fie metrizate şi utilizate în
profitul populaţiilor rezidente. Este vorba, în final, de armonizarea repartizării
spaţiului între diferiţi utilizatori de maniera să fie protejat, contribuind în acelaşi
timp la dezvoltarea economică.
Turismul rural şi dezvoltarea teritorială. Problematica microregiunii fiind
bine conturata, rămân de determinat direcţiile strategiei de dezvoltare turistică
care trebuiesc promovate şi sprijinul pe care poate conta dezvoltarea turistică. S- a
arătat mai sus ca două logici, ne exclusive una faţă de cealaltă, ar putea fi reţinute:
cea a polului de dezvoltare şi cea a filierei. Dar, în ambele cazuri ar trebui
dezvoltat conceptul de "Staţiune Timp Liber-Natură " care pare a fi cea mai bună
abordare a unei destinaţii turistice atractive. Ea ar permite alinierea strânsă a unei
strategii operaţionale şi a unui demers de acompaniere a actorilor, ceea ce ar avea
drept consecinţe:
- a lăsa curs liber iniţiativelor individuale;
- a le face coerente, chiar sinergice;
- a integra ansamblul acţiunilor într-un demers colectiv care permite
fiecăruia să-şi realizeze obiectivele, mobilizând aptitudinile şi competentele
tuturor.
Tipologia produselor turistice ce se vor realiza, perspectivele de punere a
acestora pe piaţă şi finalitatea turismului rural promovat trebuie să fie definite în
mod clar, ceea ce este departe de a fi întotdeauna evident. Grupurile de lucru care
s-au ocupat până în prezent de aceste probleme au avut atitudini diferite, adesea
contradictorii.
O primă atitudine a fost adoptată de către protectorii naturii: ei constată ca
lumea rurală este deşertificată şi ca, în consecinţă, trebuie transformată într-un fel
de gradina care conserva speciile şi care să fie de asemenea plămânul oraşelor
A doua atitudine constă în a trata teritoriile rurale ca şi când ar fi fost cele

275
din lumea a treia, adică socotindu-le ca un suport pentru un turism prefabricat, care
se poate derula ori unde deoarece, mediul rural nu este decât un "decor" pentru
derularea acestuia.
A treia atitudine afirmă că existentă unui turism propriu mediului rural
justifică singularitatea analizelor realizate în acest domeniu care îşi propun să
inventeze noi practici de producţie şi de gestiune.
Global, dezvoltarea turismului rural trebuie sa răspundă la următoarele
probleme fundamentale:
- care este natura veritabilă a dezvoltării turistice în mediul rural?
- exista cai privilegiate pe care le-ar putea împrumută?
- dacă da, atunci care sunt produsele spre care conduc acestea?
- care sunt modelele lor de producţie şi de consum?
- care ar trebui să fie clientelă?
- pentru care "plăceri de a trai" trebuie proiectate programele şi produsele
turistice?
Aceasta schema sau problematica directoare trebuie să permită rezolvarea
celei mai mari părţi a problemelor pe care le ridica montarea unei întreprinderi sau
afaceri turistice în mediul rural. Elaborarea şi/sau analiza critică a unui proiect
presupune deci ca acesta să fie trecut prin ciurul unei grile de evaluare care
comporta ansamblul datelor care au fost inventariate în dezvoltările precedente.
Trei consideraţii sunt importante:
- problematica proiectului;
- punerea în operă, care implică o voinţă deliberata a actorilor;
- integrarea sa în dezvoltarea regionala.(lO).
7.1.3. Agroturismul
Definiţie. Conceptul de agroturism în contextul acestui curs se circumscrie
la nivelul gospodăriei, a fermei sau a exploataţiei agricole. El constă deci în
organizarea activităţilor de primire a turiştilor şi a tuturor serviciilor turistice la
nivelul unităţii agricole. Din această cauză, în general, agroturismul este considerat

276
adesea ca o activitate complementara agricolă integrată în mod organic în
economia exploataţiei agricole. Dacă conceptul de turism rural priveşte, aşa cum
am văzut mai sus, organizarea activităţii turistice în cadrul comunităţii rurale, a
unei zone, a unei regiuni, microregiuni sau bazin din mediul rural, agroturismul
tratează fenomenul turistic doar în interiorul exploataţiei agricole. Desigur, între
cele două concepte există o strânsă legătură pe multiple planuri, astfel:
(1). agroturismul este plasat spaţial în mediul rural, prin urmare se
integrează pe de-a 'ntregul în turismul rural. De aici decurge sfera de cuprindere
mai largă a conceptului de turism rural decât cea a conceptului de agroturism a
cărui sferă este mai restrânsă;
(2). ambele concepte privesc o formă de turism care se deosebeşte
fundamental de turismul clasic, comercial bazat, în principal, pe hotel şi restaurant:
turistul care vine în lumea rurală (localitate sau exploataţie agricolă) intră în mod
direct în contact cu această lume, cu valorile ei materiale, culturale, naturale,
economice, sociale, etc.; turismul rural şi agroturismul nu sunt numai o alternativa
turistică ci şi un factor esenţial de dezvoltare economica a mediului rural în
ansamblu şi a exploataţiilor agricole în mod special;
(3). activităţile de turism rural şi agroturism se împletesc, se completează şi
se susţin reciproc, constituind un domeniu ce trebuie organizat în mod specific
ţinând seama de specificitatea sa geografică, economică, socială, etc., de
specificitatea produselor sale şi de rolul pe care acestea trebuie să-1 joace în
dezvoltarea mediului rural.
Agroturismul este o îmbinare a activităţilor agricole cu serviciile turistice în
interiorul exploataţiei agricole, care poate constitui "...o soluţie complementară, de
sprijinire directă a dezvoltării agriculturii, cu efecte pozitive atât de natură
economică, cât şi socială".
"Sistemul este verificat pe plan mondial şi a condus la rezultate dintre cele
mai favorabile, unele ţări realizând beneficii complexe şi importante prin
organizare minuţioasă şi dotare specifica ( Elveţia, Austria, Italia, Spania, Franţa

277
 Exploataţia sau ferma agroturistică asigură turiştilor "produse agroturistice"
care pot fi bunuri materiale sau servicii, între acestea pot fi menţionate: cazare în
exploataţia agricolă, hrana sub formă de alimente preparate (mese servite în
exploataţie) sau produse agroalimentare ale fermei vândute turiştilor, acestea
putând fi consumate pe loc sau în afara fermei, programe de cunoaştere a fermei, a
activităţilor agricole sau/şi participarea turiştilor găzduiţi la asemenea activităţi, loc
de campare, cunoaşterea vieţii şi a problemelor familiei, ceea ce duce, în final, la
stabilirea unor relaţii între citadini şi rurali implicându-i pe unii în viaţa altora;
cunoaşterea valorilor culturale, ale tradiţiilor păstrate şi conservate în sânul
familiilor de agricultori, etc.
Spre deosebire de alte forme de turism rural şi de petrecere a vacanţelor la
ţară, agroturismul nu cuprinde decât activităţile prin care familia care primeşte
turişti obţine din acestea venituri, şi nu numai din activităţile de găzduire şi hrănire,
ci la fel de bine din activităţile agricole. Desigur, uneori, poate fi vorba şi de alte
activităţi primare decât agricultura cum ar fi pescuitul şi exploatarea forestieră.
Un alt element definitoriu care deosebeşte agroturismul de alte forme de
turism îl constituie numărul de locuri de cazare. Limitele dincolo de care acesta
devine o "întreprindere hotelieră comercială" sunt foarte variabile, ele fiind
cuprinse între şase şi zece camere, mergând chiar până la douăzeci de camere. în
legislaţia română limita este stabilită la douăzeci de camere. Pe lângă acestea pot fi
bungalowuri (căsuţe cu două sau mai multe locuri de cazare şi locuri de campare.
(13).
Intr-o recentă lucrare apărută în ţara noastră (14), publicată sub auspiciile
Federaţiei Române de Dezvoltare Montană, definirea agroturismului se face prin
prisma spaţiului de cazare şi prin prisma activităţilor din gospodăria ţărănească,
astfel: "Din punctul de vedere al spaţiului de cazare, al bazei materiale,
agroturismul poate fi definit ca o activitate capabila sa valorifice excedentul de
cazare existent în gospodăria ţărănească, pregătit şi amenajat special pentru
primirea de oaspeţi; care poate deveni o ofertă fermă pentru dezvoltarea

278
agroturismului."
"Din punctul de vedre al activităţilor care gravitează în jurul gospodăriei
ţărăneşti, agroturismul poate fi definit ca un ansamblu de bunuri şi servicii oferite
de gospodăria ţărănească, spre consumul persoanelor care, pe o perioadă
determinată vin în mediul rural pentru relaxare, odihnă şi agrement, cure
terapeutice, tranzacţii sau afaceri, pentru satisfacerea unui hobby, iniţierea în arta
meşteşugurilor tradiţionale, pentru studii şi documentare precum şi pentru multe
alte activităţi specifice." (14, pag. 14).
Deosebirile dintre agroturism şi turismul clasic. Intr-un raport redactat de
L. A. Dernoi pentru grupul de lucru al FA O privind Structurile agrare şi
raţionalizarea exploataţiilor agricole, asupra situaţiei turismului rural în Europa,
la începutul anilor '80, se opreşte în mod deosebit asupra agroturismului pe care
21 denumeşte "turism diferit" (tourisme different), şi pe care îl defineşte ca un gen
de turism în care "clientul" este găzduit în casa gazdei sale sau în vecinătate şi
beneficiază eventual de alte servicii şi instalaţii oferite în cadrul exploataţiei.
Poate că aceasta este diferenţa esenţială dintre turismul clasic numit şi
"comercial" şi agroturism, cu toate ca cele doua forme de turism se deosebesc de
asemenea şi prin alte caracteristici. Caracteristicile cele mai relevante ale celor
doua forme de turism pot fi rezumate astfel:

Turismul clasic/comercial Agroturismul

întreprindere comercială (mare sau
mică)
Rareori întreprindere familiala, cel mai
mai adesea gestionată ca o societate
comercială.
În cea mai mare parte a timpului
întreprindere independentă (cel mult
legată cu unităţi specializate în „loisirs”.
Oferă totdeauna mai mult de o"unitate
de cazare, rareori mai puţin de şase, în
general între zece şi o sută, adesea
câteva sute.
Activitate la domiciliu, artizanală
Cel mai adesea „afacere” familială sau
de acest gen
În general, sursa secundară de venit
pentru menaj.
Oferă în general una sau două unităţi de
cazare, rareori mai mult de sase
(excepţie locuri de campare)..

279
Necesita investiţii importante şi adesea Necesită investiţii mai modeste,
fonduri publice pentru infrastructuri esenţialmente individuale
Mai vulnerabil faţă de conjuncturile şi Utilizare suplă [ameliorarea normelor de
fluctuaţiile economice, utilizarea ne cazare şi de petrecere a timpului liber
pretându- se decât pentru un singur ("loisir") pe plan local, etc.].
scop.
Oferă, în general, cazare şi servicii Oferă servicii puţin costisitoare,
costisitoare, pentru un nivel de confort comportă cea mai mare parte a
mai ridicat, ceea ce îl face inaccesibil amenajărilor necesare dar adesea fără
turiştilor cu venituri scăzute. confort; accesibil turiştilor cu venituri
reduse.
Veniturile (cu excepţia micilor Veniturile merg direct la locuitori şi
întreprinderi familiale) intră în circuitul rămân în localitate.
comercial normal şi populaţia în
ansamblul său nu profită din adecât de
firimituri. Adesea beneficiile părăsesc
localitatea şi chiar şi ţara.
Necesită plan de ocupare a terenurilor, Se integrează în structurile existente de
schema de amenajare; perturbă adesea locuit, nu antrenează nici o modificare
mediul, obiceiurile şi tradiţiile locale; de amenajament şi nici de peisaj; prin
modifica peisajul. însăţi natura sa, se adaptează mai bine
obiceiurilor locale.
Prin natura sa este mai degrabă Unităţile sunt în general dispersate în
"centralizat", unităţile sunt grupate, colectivitate sau în regiune
apropiate unele de altele
Prin centralizarea sa are tendinţa să Împiedică sau reduce în mod automat
izoleze turiştii de populaţia locală. "apartheid"-ul turistic.
Prin stilul de viaţă pe care-1 oferă, este Ar putea favoriza o mai bună înţelegere
susceptibil de a crea tensiuni între turişti între turişti şi populaţia locală.
şi populaţia locală
Motivaţiile agroturismului.
Motivaţiile existenţei agroturismului şi speranţele legate de dezvoltarea
acestuia sunt multiple. Agenţii economici (exploataţii agricole montane, familii,
asociaţii familiale sau societăţi comerciale) care organizează şi dezvolta acest gen
de turism sunt animaţi de dorinţa de a-şi completa veniturile. Această dorinţă
rămâne fără îndoială principala motivaţie pe plan individual. Comunitatea rurală şi
statul pot avea de asemenea motivaţiile lor pentru un efort de promovare a
agroturismului. De o manieră generală, turismul rural şi agroturismul îşi răsfrâng
efectele benefice asupra turiştilor, asupra exploataţiilor agricole care prestează

280
servicii agroturistice, asupra altor agenţi economici şi culturali locali, asupra
finanţelor publice, etc. întreaga comunitate rurală are de câştigat de pe urma
turismului rural şi a agroturismului, care devin astfel factori activi ai dezvoltării
rurale. Iată o scurtă examinare a avantajelor oferite de acest tip de turism tuturor
membrilor colectivităţii:
Pentru turişti: - preţurile sau tarifele practicate sunt mult mai reduse şi mai
convenabile pentru turişti; acest fel de turism permite şi categoriilor sociale mai
puţin favorizate să aibă acces la turism;
- diseminarea locurilor de primire pe tot întinsul spaţiului rural permite
turiştilor să se deplaseze la distanţele cele mai convenabile, să-şi petreacă timpul
liber de fiecare dată în altă regiune şi să cunoască, în felul acesta, atât propria lor
ţară cât şi ţările învecinate;
- varietatea de confort şi condiţiile bune de găzduire acompaniate de o
varietate corespunzătoare de tarife permite turiştilor să-şi aleagă locul cel mai
convenabil, în raport cu dorinţele lor, cu nivelul lor de cultură, cu aspiraţiile şi
afinităţile lor psihologice, precum şi pe măsura posibilităţilor lor materiale;
- contactul direct cu natura, cu activităţile agricole şi rurale, cu lumea
rurală, cu tradiţiile ei, permite adesea citadinilor, mai ales copiilor din oraş să
descopere natura, tunsul oilor, mulsul oilor, vacilor şi al caprelor, călăritul cailor,
folclorul şi tradiţiile populare direct de la sursa; viata artificială „de seră" pe care o
duc citadinii constituie adesea o motivaţie importantă în acest sens turismul rural şi
agroturismul permit familiarizarea orăşenilor cu viaţa cotidiană a locuitorilor de la
ţară, le facilitează implicarea şi participarea la aceasta creând astfel condiţiile unei
mai bune înţelegeri reciproce a problemelor ce „guvernează" cele două lumi: rurală
şi urbană.
Pentru exploatatiile agroturistice, respectiv pentru structurile de
primire rurale.
- veniturile din turism rural şi agroturism ajung direct la familiile de
agricultori şi de agenţi economici rurali fără să mai treacă prin întreprinderile

281
specializate şi prin filierele naţionale şi internaţionale de turism care drenează
veniturile respective în afara zonelor rurale fără a avea un impact benefic asupra
acestora; contactul este direct intre agricultori şi turişti realizându-se astfel o
scurtcircuitare a factorului multiplicator economic; veniturile din agroturism
reprezintă o cale importantă de capitalizare şi modernizare a exploataţiilor
agricole;
- agricultorii şi familiile lor câştigă o competenţă profesională nouă diferită
de cea de agricultori, în domeniul prestaţiilor serviciilor turistice pe care trebuie sa
le facă în mod profesional, un nou spirit şi aptitudini antreprenoriale, precum şi o
altă cultură;
- membrii familiilor rurale aflaţi în situaţia de şomeri sau disponibilizaţi
din alte activităţi neagricole îşi pot asigura locul de muncă şi venituri
corespunzătoare în propria lor gospodărie deoarece agroturismul măreşte gradul de
ocupare a forţei de muncă din exploataţia agricolă, dezvolta sistemul de lucru „la
domiciliu" fiind o cale de creştere a ocupării forţei de muncă rurale, de creştere a
veniturilor acesteia şi prin urmare de stabilitate rurală;
- găzduirea turiştilor în exploataţiile agricole va necesita ameliorarea unei
anumite părţi a spaţiului de locuit existent, dotarea cu elemente materiale de
civilizaţie modernă de tip urban (grup sanitar, apa curenta rece şi caldă în casă,
lumina electrică, canalizare, radio, telefon televizor, etc.), ceea ce va reprezenta o
veritabilă revoluţie a nivelului de civilizaţie materiala a spaţiului rural în direcţia
„urbanizării" acestuia şi reducerea până la dispariţie a deosebirilor dintre dotarea
locuinţelor rurale şi urbane.
Pentru comunitatea locală rurală.
- agroturismul este generator direct de venituri pentru membrii comunităţii
locale;
- el permite ameliorarea normelor de locuit şi mai ales dezvoltarea
infrastructurilor şi înfrumuseţarea localităţilor şi a peisajului;
- ajuta la prevenirea degradării mediului înconjurător;

282
 - ajuta la evitarea cheltuirii unor fonduri publice importante pentru
infrastructuri.
Pentru regiune.
- agroturismul sprijină eforturile de conservare în regiune a veniturilor
provenite din turism, în loc de a fi pierdute în favoarea producătorilor şi
investitorilor "străini";
- turismul rural ajută la prevenirea tensiunilor sociale precum şi la
conservarea sau dezvoltarea tradiţiilor locale, la reducerea diferenţelor de
dezvoltare între regiuni;
- asigură o mai bună înţelegere şi cooperare interregională.
7.1.4. Legăturile conceptelor: "turism", "turism rural" şi "agroturism"
cu conceptele economice fundamentale.
Turismul şi cele doua forme speciale ale acestuia de care ne ocupam în
cadrul acestei discipline: turismul rural şi agroturismul, reprezintă, în primul rând,
activităţi umane, integrându-se astfel în conceptul cel mai larg cu care operează
ştiinţele economice şi sociale. Având în vedere ca activităţile umane sunt diferite,
după natura lor, după obiectul, scopul, mijloacele şi resursele folosite în cadrul
acestei activităţi, turismul şi implicit formele sale menţionate mai sus fac parte din
categoria activităţilor economice efectuate de colectivitatea umană, activităţi care
au ca scop producerea bunurilor materiale şi a serviciilor necesare societăţii. Dacă
ne referim la aceste două feluri de rezultate ale activităţii economice, turismul se
încadrează în clasa serviciilor.
Literatura economică clasifică producţia materială şi serviciile şi din alte
puncte de vedere, între acestea găsim o grupare a acestora în: primare, secundare şi
terţiare. Producţia de bunuri primare se referă la acele activităţi economice care
desprind bunurile economice direct din natură (agricultură, silvicultură, pescuitul,
industriile extractive de minereuri, de gaze, de ţiţei, etc.). Toate aceste activităţi
constituie sectorul primar al economiei. Producţia de bunuri secundare se referă la
prelucrarea ulterioară, adesea de-a lungul unor lanţuri sau filiere economice cu mai

283
multe verigi sau trepte, cu mai multe stadii sau etape de prelucrare. La capătul
acestor filiere de industrializare a materiilor prime furnizate de sectorul primar se
obţin produsele finite destinate consumului final. Toate aceste activităţi de
prelucrare industriala constituie sectorul secundar al economiei, în sectorul terţiar
al economiei sunt incluse serviciile, toată gama de servicii productive destinate
servirii directe a producţiei materiale (aprovizionare, stocare, transporturi,
comercializare, întreţinere, etc.) şi serviciile destinate satisfacerii nevoilor
populaţiei, care sunt enorm de variate şi de multe la număr, şi care se multiplică în
volum şi se diversifică pe specii şi domenii odată cu dezvoltarea societăţii, a
civilizaţiei şi cu creşterea nivelului de trai, în special al nivelului calitativ al vieţii.
Apariţia, dezvoltarea şi preponderenta celor trei sectoare în cadrul unei
economii are un caracter istoric şi dau naştere unor societăţi şi civilizaţii umane cu
caracter diferit. Preponderenţa sectorului primar generează o societate cu o
civilizaţie primară. Toate societăţile au cunoscut acest stadiu primar de civilizaţie,
iar unele - în special multe ţări în curs de dezvoltare - nu 1-au depăşit nici în
prezent. Preponderenţa sectorului secundar, industrial în economie, dă naştere unei
civilizaţii secundare, în care "modelul" industrial creează un profil de societate cu
caracteristici proprii. In fine, preponderenţa sectorului serviciilor, a sectorului
terţiar, generează o societate bazată pe o civilizaţie terţiară, a serviciilor,
considerată de către mulţi autori ca o civilizaţie post-industrială. Unii autori
desprind din aceasta din urmă categoria activităţilor de prelucrare a informaţiilor
cu ajutorul tehnologiilor şi mijloacelor electronice pe care o numesc "civilizaţia
cuaternară „.
Bazat pe o asemenea considerare a evoluţiei civilizaţiilor umane, Albert
Ducrocq, în lucrarea sa "Le future aujourd'houi" (1983), prognoza, pentru anul
2000, că în SUA, Japonia, şi alte state în care civilizaţia post-industrială se va
generaliza la sfârşitul secolului al XX-lea, structura populaţiei active pe
principalele sectoare ale economiei naţionale va fi următoarea: agricultura sub 4%,
industria cea 16%, serviciile 20%, iar prelucrarea informaţiei peste 60%.

284
 În lumina celor de mai sus putem conchide ca turismul sub variatele sale
forme este o activitate economică de servicii destinate satisfacerii nevoilor
societăţii umane de a-şi petrece timpul liber în mod agreabil, reconfortant şi
asigurând în acelaşi timp dorinţa de îmbogăţire a cunoştinţelor, etc. Circumscrierea
turismului în cadrul conceptelor şi categoriilor economice ajută la înţelegerea mai
uşoară a fenomenelor şi proceselor ce se petrec în acest sector economic. Faptul că
turismul este o activitate şi o nevoie terţiară explică de ce, în perioadele de criză
economică, activitatea turistică cunoaşte o depresiune mai mare decât alte activităţi
economice. Fiecare individ şi societatea în ansamblul sau acorda importanţa cea
mai mare satisfacerii în primul rând a nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte,
locuinţă), apoi a nevoilor secundare (autoturism, frigider, televizor) şi abia în al
treilea rând nevoilor terţiare de petrecere a timpului liber, în măsura în care rămân
resurse băneşti disponibile după satisfacerea primelor două categorii de nevoi. Prin
urmare, atâta vreme cât cheltuielile alimentare reprezintă 60-80% din bugetul de
familie este evident că populaţia nu are resurse pentru turism şi pentru alte nevoi
terţiare, majoritatea resurselor fiind alocate pentru supravieţuire. In ţările cu o
cerere turistică ridicată, cheltuielile alimentare, de exemplu, reprezintă doar 10-
20% din totalul cheltuielilor familiale.
7.2. Turismul rural şi agroturismul în ţările dezvoltate.
7.2.1. Apariţia şi dezvoltarea turismului rural şi a agroturismului în ţările
Europei occidentale.
Fiecare obicei îşi are istoria proprie; la fel şi turismul rural sau
agroturismul. Unii autori (15) afirmă, pe baza literaturii consultate şi a analizei
evoluţiei faptelor, ca sfârşitul secolului trecut ar putea reprezenta perioada în care
satele, şi în special cele situate în zonele montane au început să exercite o atracţie
pentru un număr din ce în ce mai mare de orăşeni. Nostalgia pentru locurile natale
a putut constitui primul imbold al acestora.
Înainte de a se fi conturat ca o activitate economică de sine stătătoare,
călătoriile, vizitele, ospeţiile, etc., - ca precursoare ale turismului - în alte localităţi

285
decât cele de reşedinţa şi chiar în ţări îndepărtate, au fost determinate de sărbători
tradiţionale legate de activitatea agricolă - schimbarea anotimpurilor, nedeea ,
„măsura oilor", „răvăşitul oilor", întoarcerea vitelor de la văratul alpin, etc., - ca şi
de motivaţiile religioase - hramurile bisericeşti, peregrinaje la locurile considerate
sfinte sau făcătoare de minuni, etc: „Sfântul Scaun", Mecca, Ierusalim, diferite
mănăstiri deţinătoare de moaşte făcătoare de minuni, etc.
Elveţienii susţin ca în Alpi, turismul rural ar data din 1842 când englezii,
luând cunoştinţa de aventurile unei tinere britanice care a descoperit, în Alpii
elveţieni, o lume mirifică a vacilor care pasc pe păşuni bogate în iarba, în sunetele
torentelor de apă din munţi, au venit în număr crescând să vadă şi să trăiască
alături de oamenii care le pot oferi condiţii atât de atractive. In regiunea Chateau
d'Oex, tot în Elveţia, numărul vizitatorilor englezi a crescut mereu, ajungând în
1878 la peste 700 de turişti care au umplut până la refuz casele, pensiunile şi
hotelurile existente la acea data (Francoise Lieberherr şi E. Stucki - 1988). fiecare
localitate din Alpii elveţieni, cu vocaţie turistică, prezintă o asemenea istorie, mai
mult sau mai puţin romanţată, ca pe o istorie a obiceiurilor şi activităţilor turistice
în zona. în Elveţia, ţară cu tradiţie şi succes incontestabil în domeniul turismului,
care, la cei 6 milioane de locuitori, găzduieşte anual 10 milioane de turişti, aceasta
activitate reprezintă o sursa de venituri dintre cele mai importante ale economiei
sale naţionale. Locuitorii, conştienţi de importanţă acestei activităţi, au depus un
important efort pentru dezvoltarea şi diversificarea turismului. Astfel, „Le Journal
de Chateau d'Oex" consemnează că în perioada 1895 - 1908 au fost asigurate
condiţii pentru practicarea ciclismului, a patinajului, a tenisului şi a altor sporturi
de vară şi de iarnă (echipa de hockey de la Chateau d'Oex a fost campioana ţării în
anii 1922 şi 1924).
Odată cu dezvoltarea turismului rural, mai ales în ruralul montan, s-a
declanşat, în perioada postbelica, o competiţie intre agricultura şi turism în privinţa
ocupării teritoriului. Turismul solicita, în detrimentul agriculturii, terenuri pentru
construcţii, sport, divertisment, drumuri, etc. O lupta între generaţii a determinat

286
acuzaţii reciproce în care cei vârstnici acuzau pe urmaşii lor ca au „masacrat
terenurile bune pentru agricultura" în favoarea turismului considerat necesar dar
practicat excesiv până la degradare. Desigur, tinerii au invocat conservatorismul,
inflexibilitatea, neînţelegerea evoluţiei economiei naţionale în cadrul celei
europene şi a celei mondiale.
Un „Raport" FAO elaborat în 1983 (16), încearcă să facă un bilanţ al
dezvoltării turismului rural în ţările europene în a doua jumătate a secolului al XX-
lea, încercare dificilă de altfel din cauza dificultăţilor de găsire a datelor statistice
fiabile referitoare la aceasta activitate. Potrivit acestui „Raport", dintre toate ţările
europene, se pare ca, la timpul respectiv, Austria era cea în care turismul rural a
avut cel mai mare succes la marele public. Potrivit „Recensământului agricol din
1970", din 362.000 de ferme existente în Austria, 26.300 ofereau 230.000 de
paturi în cea l 14.000 camere de închiriat... Din 70.000 menaje care închiriau
camere turiştilor, înjur de 30% erau agricultori". O anchetă efectuată în 1980 arăta
că numai 2,9% din toate menajele austriece închiriau camere turiştilor, în timp ce
printre agricultori proporţia era de 9.8%, ceea ce-i situa în mod net pe primul loc.
În Finlanda turismul rural a fost dezvoltat în mod sistematic din 1968. în
1981, existau 635.000 de unităţi tip bungalow, în timp ce din 150.000 de
exploataţii agricole în activitate, numai 2.00Q ofereau 4.000 de locuri turiştilor
finlandezi şi străini (în proporţie de 2 bungalowuri pe o gospodărie). Cele 6.500 de
insule ce constituie arhipelagul insulelor Aland, regiune foarte turistică a Finlandei,
primesc peste l milion de vizitatori pe an, în timp ce ele nu au decât 22.600
locuitori, ceea ce înseamnă peste 40 de turişti pe locuitor, în aceste insule, forma
cea mai populară de turism este turismul rural: din 1.400 exploataţii, 450 (adică
circa 1/3) închiriază bungalowuri.
În Franţa, unde turismul rural este deja o tradiţie bine stabilită, aceasta
cunoaşte un ritm spectaculos de la adoptarea din 1955 a formulei "gites" - urilor
rurale, şi în mod special de prin anii '70, aşa cum o arata un studiu al Federaţiei
gites-urilor rurale:

287
 • Numărul gites-urilor private: în 1973 = 9.978, în 1981 = 25.262.
• Numărul camerelor de oaspeţi: în 1973 = 241, în 1981 = 3.111.
• Numărul campingurilor la fermă: în 1973 = 94, în 1981 = 598.
Se estimau la 150.000 numărul total al paturilor oferite în mediul rural (cu
titlu privat), ceea ce înseamnă în jur de 7,5 milioane de înnoptări.
În Germania, (numai fosta RFG) turismul rural datează de prin 1970-71; în
1983, cea. 23.000 de ferme ofereau instalaţii pentru turişti. Anchetele efectuate de
către Universitatea din Munchen arată că cea. 3 milioane de locuitori din fosta
RFG doreau să-şi petreacă vacanţele în ferme, iar datele statistice oficiale arata ca
peste l milion de sejururi de vacanţă, respectiv 3% din ansamblul sejururilor au
fost petrecute în ferme, în 1979/80, dintre care 60% erau germani şi 40% străini.
în Irlanda, formula „turismului diferit" - aşa cum a fost numit turismul rural
la începuturile sale - a fost lansat la începutul anilor '60 în cadrul unui plan general
destinat sa facă faţă ritmului scontat de creştere a numărului de turişti pe termen
scurt. Ghidul din 1982 conţine o listă cu aproape 500 de locuinţe tip agricol care
ofereau 2.221 camere. La acestea se mai adăugau 548 de locuinţe clasate în
categoria de „case rurale" (care nu practicau nici o activitate agricolă).
În Norvegia, 90% din cabanele de închiriat aparţineau exploataţiilor
agricole. Existau 5350 de asemenea cabane repartizate în trei categorii. Se pare de
asemenea că campingul la ferma este un mod de turism foarte dezvoltat în
Norvegia. După ultimele recensăminte agricole, exista 6675 „colibe de
camping" aparţinând exploataţiilor agricole cu peste 0,5 ha. Turismul se practica în
proporţie de 70% la fermă, capacitatea de primire depăşind 160.000 de înnoptări.
In Spania se constata, începând de prin 1955 - 1960, o creştere notabilă şi
spontană a turismului rural, astfel, în 1967, existau 1.152 paturi (sau locuri), iar în
1977, existau 32.038 locuri în 19.631 de camere şi 8312 locuinţe în 486 localităţi
rurale din 41 provincii care practicau turismul rural.
Elveţia număra, în 1980, în „parahotelărie" 815.700 de paturi, adică 39,57
milioane înnoptări.

288
 În Anglia, după o „estimare prudentă", existau cel puţin 10.000 de
exploataţii agricole care ofereau pensiune completa şi alte 10.000 care ofereau
numai cazare.
În încheiere, Raportul amintit prezenta un tablou de ansamblu care releva
următoarele:
„Numărul de exploataţii agricole din ţările europene se reduce de mai mulţi
ani şi se află la ora actuală la un nivel destul de scăzut, iar creşterea constantă a
productivităţii muncii a avut ca efect, în multe ţări, reducerea efectivului populaţiei
agricole active la mai puţin de 10% din totalul populaţiei active.
„Este deci evident că agricultura nu mai are decât o capacitate limitata de
găzduire a turiştilor. Este interesant de ştiut care este, într-o ţară data, procentajul
exploataţiilor agricole care pot să primească turişti, căci acesta este unul dintre
indicatorii potenţialităţilor turismului rural. Chiar dacă prezenţa sau absenţa altor
atracţii locale joacă de asemenea un rol important." (16)
Pare a fî raţional să gândim ca cea mai mare parte a exploataţiilor care au
nevoie de un venit suplimentar ar putea fî interesate în privinţa turismului rural
(cea 40 - 60 % din ansamblul exploataţiilor agricole), în această privinţă, multe
regiuni din Austria, Finlanda, Norvegia şi Suedia au ştiut să exploateze
posibilităţile ce li s-au oferit.(16).
Vitalitatea multor zone este ameninţată. Din ce în ce mai puţin teren şi mai
puţini oameni sunt utilizaţi în agricultura. Până acum 15 - 25 de ani, dezvoltarea
zonei rurale şi dezvoltarea producţiei agricole erau considerate ca activităţi
sinonime. Astăzi, dezvoltarea economica a zonei rurale nu mai poate fi privita în
acest mod. Ponderea tot mai redusa a agriculturii, mai ales în ceea ce priveşte
ocupare forţei de munca şi ca sursa de venit pentru populaţia rurală, face politica
producţiei agricole din ce în ce mai insuficientă, luată singular, ca strategie pentru
îmbunătăţirea situaţiei zonei rurale.
Din aceste considerente, vitalitatea zonei rurale, prezintă multe probleme
dificile pentru fermierii şi locuitorii de la ţară, precum şi pentru investitorii în

289
acest spaţiu geografic. Dintre aceste dificultăţi menţionam:
- nivelul redus de dezvoltare a cailor şi mijloacelor de diversificare a bazei
economice rurale;
- găsirea unor alternative în folosirea resurselor exploataţiilor agricole şi ale
zonei rurale;
- sprijinirea identificării comunităţilor şi implementarea operaţiunilor
diseminate pentru dezvoltarea activităţilor, îmbunătăţirea venitului, crearea
oportunităţilor, menţinerea populaţiei în zonele rurale şi dezvoltarea zonelor rurale
foarte active.
În acest context, agroturismul şi turismul rural au câştigat, în anii '80, un
nou avânt în ţările europene, cunoscând un nou stadiu de dezvoltare şi câştigând
teren ca surse de venituri pentru exploataţiile agricole, diversificând în acelaşi timp
activităţile în mediul rural şi în exploataţiile agricole, în plus, s-a înregistrat o
cerere crescândă din partea populaţiei urbane pentru zona rurală, cu dorinţa de a
participa la viaţa specifică de la ţară, de a mânca preparate specifice, de a practica
activităţi de recreere şi de a se relaxa mental în aer liber, în mijlocul naturii.
Ca urmare a acestei evoluţii, tot mai mulţi rurali, agricultori şi ne
agricultori, caută informaţii de "know-how" "s avo ir fa ire" - a şti să faci) în
problema dezvoltării afacerii în turism rural şi agroturism. Ca răspuns la această
cerere, FAO (prin intermediul ECA - Partidul muncii femeilor - şi a organizaţiei
Familia rurală în dezvoltarea zonei rurale) în cooperare cu guvernul Austriei a
organizat o sesiune internaţională de lucrări asupra „Dezvoltării zonei rurale prin
agroturism" Viena, martie 1990), cu care ocazie s-a desfăşurat şi un curs de
formare. Sesiunea a reunit şi a asigurat perfecţionarea a 28 de participanţi din 14
ţări europene. Scopul a fost de a-i pregăti pe participanţi de aşa manieră încât
aceştia să-i poată pregăti la rândul lor, pe cei din ţară, în ţările lor de provenienţă,
(formarea formatorilor) cum să promoveze dezvoltarea comunităţii economice prin
agroturism. Principalele probleme tratate şi dezbătute la această sesiune au fost
următoarele (17):

290
 - dezvoltarea produsului agroturistic;
- dezvoltarea agroturismului prin grupuri comunitare;
- comercializarea produselor agroturistice;
- învăţământ şi perfecţionare pentru dezvoltarea agroturismului. Cauzele
apariţiei şi dezvoltării turismului rural şi a agroturismului în
Europa. Dr. H. Potthoff, analizând, cu prilejul sesiunii de la Viena, evoluţia
turismului rural în Europa, remarca şi el faptul că acesta, în ultimă perioadă, a
cunoscut o tendinţă de creştere continua. Motivele apariţiei şi dezvoltării
turismului rural, după părerea sa, au fost următoarele:
- schimbarea comportamentului, în special a comportamentului
excursioniştilor din fosta RFG, care domina scena în multe părţi ale Europei;
- promovarea acelei forme de turism care ţinteşte dezvoltarea economică a
zonelor rurale;
- necesitatea protecţiei naturii şi a peisajului;
- strategii de dezvoltare pentru „turismul uşor".
Motivele care au schimbat în mare măsura comportamentul turiştilor
germani trezindu-le dorinţa „ de a descoperi viaţa obişnuită, de fiecare zi, de a se
relaxa, de a lua bronz", căpătând un accent mai important pe dorinţa "de a
experimenta ceva în timpul vacanţei lor, de a căpăta cunoştinţe despre viaţa
oamenilor de la ţară", după părerea autorului menţionat au fost următoarele:
- întinderea vacanţei anuale pe o perioadă de 30 de zile;
- reducerea numărului orelor de lucru săptămânale, la mai puţin de 35 de
ore, în fosta RFG;
- în ciuda reducerii numărului orelor de lucru, veniturile au crescut
putându-se aloca resurse suplimentare de către fiecare familie pentru „ recreere şi
relaxare"',
- nevoile primare - hrana, locuinţa, îmbrăcăminte - pot fi atinse satisfăcător
şi pot fi rezervaţi destui bani pentru nevoile secundare şi terţiare.
În consecinţă, efectele rezultate din aceasta situaţie sunt:

291
 - călătorii de mai multe ori pe an, în diferite locuri, pentru că nu obişnuiesc
să stea prea mult şi de multe ori într-un loc;
- schimbarea locului de vacanta mult mai frecvent decât în timpurile ceva
mai vechi;
- apartamentele confortabile de vacanţă înregistrează o creştere în
economia costurilor pe fiecare noapte; costul pentru un apartament include şi
„breakfast"-ul (micul dejun), adică un gen de „demi- pensiune", lucru ce nu este
aşa rar ca înainte;
- oamenii folosesc ora „lunch"-ului (prânzului) pentru excursie;
- creste cererea de sport şi alte activităţi de recreere pe timpul vacanţei;
alegerea locului de vacanţă şi a locuinţei de cazare sunt determinate în mare
măsura de activităţile de recreere oferite;
- activităţile de recreere sunt înţelese ca stimulente pentru realizarea de
contacte şi posibilităţi de a face cunoştinţe.
Dr. H. Potthoff, descriind aceste modificări ale comportamentului
excursioniştilor germani, presupune ca acest mod de a concepe vacantele este pe
cale de a influenţa şi pe alţi cetăţeni ai Europei, deoarece:
- o dată cu „integrarea europeană (integrarea în Uniunea Europeana) se
poate conta pe îmbunătăţirea, în general, a condiţiilor de viaţă; cei 320 de milioane
de locuitori ai fostelor 12 ţări membre ale Uniunii Europene nu au călătorit prea
departe;
- o dată cu creşterea veniturilor prin integrarea europeană şi cu reducerea
orelor de muncă, vor spori fondurile băneşti şi timpul liber afectat pentru calatorii;
aceşti indicatori sunt perceptibili deoarece, după statisticile cunoscute, călătoriile în
Europa au crescut în ultimii ani, iar lărgirea Uniunii Europene creează condiţii
favorabile pentru creşterea în continuare a acestor calatorii. Turismul de afaceri
aşteaptă şi el o rată anuală de creştere de 10 procente, între timp, turismul alpin şi
de coasta (litoral) nu mai este în creştere aşa de mult, iar natura şi împrejurimile,
grija pentru protecţia naturii şi pentru oportunităţile economice sunt în creştere în

292
aceeaşi măsura stimulând şi dezvoltarea turismului rural.
Aceasta dezvoltare este binevenita. Europa este un loc minunat pentru
calatorii, este bogată în frumuseţi, în cultura şi în monumente culturale. Pe lângă
aceasta, turismul rural oferă mari posibilităţi pentru răspândirea înţelegerii între
europeni. Spre deosebire de turismul de masă în hotel tip bloc (turism numit
"industrial"), turismul rural oferă oportunităţi pentru contactul cu populaţia
autohtona şi pentru cunoaşterea modului ei de viaţă, a limbii ei, a grupurilor ei
sociale, etc. Autorul menţionat mai sus este de părere că, în viitor, „nu va mai fi
mult până când europenii vor călători prin Europa în toate direcţiile şi călătoria se
va încrucişa în Europa Centrala. Sarcina noastră, în dezvoltarea ruralului şi a
agroturismului este de a folosi posibilităţile economice ale venitului perceput din
turism pentru beneficiul total al regiunilor noastre rurale şi agricole. Dezvoltarea
regiunilor rurale şi a agroturismului, în acest context de evoluţii europene, este
favorizată de următoarele elemente:
- tipuri variate de oferta pentru cazare;
- aprovizionare cu produse agroalimentare, de arta populară tradiţională,
meşteşuguri şi folclor se face direct de către exploataţia agricola, familia şi
comunitatea rurală;
- oferta împrejurimilor naturale şi cerinţele ecologice sunt compatibile cu
activităţile turistice;
- oferta de locuri de munca plătite în mediul rural;
- echipamentul infrastructural în sectorul serviciilor publice şi private, de a
căror servicii depinde turismul de afaceri (transporturi, comerţ, industrie, etc.).
Fiecare element menţionat mai sus este alcătuit dintr-un număr mare de
factori care se găsesc în regiunile rurale. Prin armonizarea acestor elemente se
crează condiţii favorabile dezvoltării turismului rural în Europa, prilejuind ocazii
încântătoare pentru aceia care vor sa experimenteze şi să afle ceva în timpul
vacantei lor (17).

293
 7.3. Perspectivele dezvoltării agroturismului în românia
În prezent "marele turism" în România se află în plină criză. Creşterea
exagerată a preţurilor, ca urmare a creşterii inflaţiei, în raport cu creşterea mai
înceată a veniturilor populaţiei, a făcut ca, pe de o parte, preturile hotelurilor şi
restaurantelor din staţiunile tradiţionale de turism, odihna şi tratament sa devină
inaccesibile pentru marea majoritate a populaţiei iar, pe de alta parte, preţurile
bunurilor de primă necesitate (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, transport, sănătate,
etc.) să afecteze cea mai mare parte a veniturilor populaţiei, ceea ce înseamnă ca
resursele financiare pentru satisfacerea altor nevoi, respectiv a nevoilor terţiare,
sunt foarte limitate. Conjugarea nefericită a acestor doi factori a determinat o
reducere drastică a numărului de turişti interni după 1989. Situaţia politică internă
care a urmat după aceasta data a făcut şi ea ca numărul turiştilor străini să scadă, în
felul acesta, contrar a ceea ce se spera sa reprezinte turismul pentru creşterea
economica românească în perioada de tranziţie la economia de piaţă - adică: un
factor de creştere rapidă şi de antrenare economică - el nu a putut juca acest rol
fiind afectat, poate într-o măsura mai mare decât alte ramuri economice, de criza
economica. Spunem ca într-o măsura mai mare deoarece, reducerea puterii de
cumpărare a populaţiei a afectat într-o măsura mai mare cererea de bunuri şi
servicii terţiare decât cererea de bunuri primare şi secundare, în situaţia unor
resurse limitate, individul renunţă în primul rând la ceea ce poate renunţa mai uşor.
Nevoile de turism sunt printre primele nevoi sacrificate în cazul acesta. Ele vin, în
ordinea preferinţelor şi a necesităţilor vitale pentru om, abia după satisfacerea
nevoilor de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, instruire şi altele. Pe de altă parte, nici
autorităţile publice nu au fost în măsura să pună în aplicare un set de masuri de
politică economică menite să favorizeze operarea rapidă a ajustărilor structurale
reclamate de reforma economica, iminenta în perioada de tranziţie, în sectorul
turismului şi să facă acest sector eficient şi atractiv pentru clientelă externă şi
internă. Acest complex de factori care s-au împletit în mod nefericit au făcut ca
turismul comercial să cunoască o lunga perioadă de criză din care încă nu şi-a

294
revenit. Experienţa de după 1989 arată, odată în plus, ca „turismul greu", cum este
denumit turismul mare „industrial", se mişcă mult mai anevoios în perioadele de
criză şi de ajustarea structurală decât turismul mic şi în special turismul familial.
Ori, în tara noastră structurile turistice create şi dezvoltate înainte de 1989 s-au
bazat în exclusivitate pe turismul mare comercial.
7.3.1. Factorii care favorizează dezvoltarea turismului rural şi a
agroturismului în România, în perspectivă
Pe măsura ieşirii din criza economică actuală şi a creşterii veniturilor
populaţiei, cererea turistică se va ameliora şi în ţara noastră, dar este posibil sa se
orienteze mai puţin spre turismul clasic, care va rămâne în continuare costisitor, şi
poate într-o măsura mai mare spre turismul rural şi agroturism care sunt mai
ieftine. La această posibilă orientare ar putea să contribuie, pe lângă preţurile
practicate de către cele doua sisteme şi o serie de factori specifici pentru ţara
noastră, şi anume:
- Populaţia României este în mare parte o populaţie de "prima generaţie "
de "veniţi în oraş" care mai păstrează încă nostalgia gospodăriei părinţilor sau
eventual a bunicilor în care au crescut sau si-au petrecut copilăria şi vacantele
- Muntele, dealul şi multe alte zone, chiar şi şesul oferă peisaje încântătoare
pentru petrecerea timpului liber "la iarba verde" sau "în aer liber", lucru adânc
înrădăcinat în sufletul acestei generaţii în curs de urbanizare
- Exploataţiile agricole familiale din toate regiunile tarii pot oferi produse
alimentare naturale, pregătite după gusturi tradiţionale încă ne alterate sau
"uniformizate" şi standardizate de maşină unificatoare a civilizaţiei alimentare
urbane. Aceste produse sunt încă puternic ramase în gusturile şi dorinţele „ de
curând venitului în oraş " , care tânjeşte după un lapte proaspăt, după un pui la
ceaun, o brânză, o slănină, un cârnat, sau o carne afumata friptă cu mămăligă, etc.,
făcute "ca la mama acasă". Populaţia României acordă încă o mare valoare
produselor din gospodăria ţărănească şi chiar în sărăcia de astăzi acestea sunt
căutate şi apreciate.

295
 - Agroturismul este fără îndoială mult mai ieftin pentru consumator decât
turismul clasic în staţiunile de odihna şi deci mai convenabil pentru majoritatea
populaţiei orăşeneşti sau din marile aglomeraţii de habitat.
In contextul acestor stări de lucruri se poate estima ca turismul rural şi
agroturismul în România vor avea perspective bune şi reale de dezvoltare mai ales
pe termen mediu şi lung. Practicare turismului rural şi a agroturismului constituie o
mare şansă pentru ridicarea economiei locale, a creşterii veniturilor populaţiei
rurale. Practic, prin agroturism nu se vinde numai locul de dormit ci şi produsele
din gospodărie sub formă de hrană sau chiar ca produse alimentare pentru acasă, se
vând diferite alte produse artizanale şi meşteşugăreşti, se vinde o gamă de servicii
extrem de largă, majoritatea turistice, al căror volum, varietate şi calitate depinde
de condiţiile locale şi în mare măsura de capacitatea şi imaginaţia localnicilor.
Dar, pentru realizarea acestui deziderat, pregătirea ofertei agroturistice în
această perspectivă necesită o seamă de eforturi şi acţiuni pe multiple planuri în
vederea satisfacerii şi atragerii cererii agroturistice, dintre care esenţiale sunt
următoarele:
a). Amenajarea agroturistică a gospodăriilor rurale pentru a oferi
turiştilor confortul şi facilităţile necesare ( grupuri sanitare în locuinţă, curate,
igienice şi confortabile, apă curentă caldă şi rece, dormitoare confortabile mobilate
cu mobilier rustic de bună calitate şi aranjate cu bun gust în stil rustic, telefon,
rodio, televizor, bucătărie şi meniu adecvat, organizarea adecvată a spaţiului
pentru turişti, serviciu amabil, ospitalier, civilizat, corect şi calificat, etc.). Toate
acestea necesita eforturi de formare şi importante investiţii la nivelul exploataţiilor
agricole.
b) Crearea infrastructurilor locale necesare: şosele şi drumuri sau căi de
acces, transport, electrificare, captări de apă şi canalizări, reclama turistică locală,
amenajarea punctelor sau a zonelor de interes turistic comunal şi local, organizarea
serviciilor de posta, telefon, telex, fax, sanitare, culturale, etc. Aceste eforturi revin
organelor locale comunale, judeţene şi ele necesită de asemenea bani şi timp.

296
Acestea configurează condiţiile fundamentale ale dezvoltării turismului rural şi
implicit a agroturismului.
c). Crearea structurilor organizatorice (societăţi comerciale, asociaţii,
cooperative etc., agroturistice) locale capabile să organizeze şi să mobilizeze
oferta agroturistică, s-o promoveze prin acţiuni de reclamă şi publicitate pentru
informarea turiştilor şi orientarea cererii turistice.
Aceste eforturi şi acţiuni concertate care privesc deopotrivă aproape
întreaga lume rurală: agricultori şi agenţi economici interesaţi, autorităţi comunale
şi organizaţii profesionale neguvernamentale, implică de asemenea o strânsă
cooperare a acestora, între timp s-a creat şi un cadru legislativ cât de cât acceptabil
pentru organizarea şi dezvoltarea turismului rural în ţara noastră. Rămân încă de
făcut eforturi importante în privinţa consultanţei şi asistenţei tehnice economice şi
juridice a agenţilor economici precum şi în domeniul promovării, publicităţii prin
massmedia, precum şi în domeniul controlului calităţii serviciilor agroturistice
oferite de către cei care s-au organizat deja pentru aceasta activitate. Autorităţile
locale au nevoie de asemenea de o instruire importantă în privinţa organizării
turismului rural, a avantajelor pe care le poate oferi acesta pentru comunitatea
rurala şi asupra modului în care pot şi ar trebui sa sprijine aceasta activitate care
trebuie sa devină o preocupare pentru toţi factorii locali.
7.3.2. Integrarea turismului rural şi a agroturismului în strategiile de
dezvoltare rurală din ţara noastră. Perspectivele dezvoltării turismului rural
şi a agroturismului în zonele de şes, de deal şi de munte.
Alecu Russo a sesizat bine, cu simţul lui poetic, armonia arhitecturii
naturale a teritoriului României, atunci când afirma că ţara noastră este una dintre
cele mai binecuvântate de Dumnezeu pe pământ, într-adevăr, teritoriul României
este alcătuit din cele trei zone geografice: şes, deal şi munte, fiecare reprezentând
circa o treime din suprafaţa totală. Fiecare zonă se prezintă ca un sistem teritorial
de activităţi socio-economice care definesc un spaţiu culturalizat şi se diferenţiază
corespunzător fizionomiei şi funcţionalităţii specifice, fiecare zonă reprezentând

297
cadrul optim de valorificare a condiţiilor naturale prin activităţile omeneşti
desfăşurate în cadrul acesteia.
Zona de câmpie sau de şes cuprinde terenurile din sudul, vestul şi estul ţării
precum şi luncile largi ale râurilor principale, situate la o înălţime de până la 300
m, aşa cum este definită de către Enciclopedia Geografică a României, şi care se
caracterizează prin energie de relief şi fragmentare reduse şi un înalt grad de
uniformitate. Această ultimă caracteristică se traduce în termeni turistici printr- un
grad ridicat de monotonie. Ca regiuni geografice, zona de şes cuprinde: Câmpia
Română şi Podişul Dobrogean, Lunca şi Delta Dunării, Câmpia de vest şi Câmpia
Jijiei, cu o orografie specifică slab fragmentată. Ea constituie zona de cea mai mare
importanţă agricolă, beneficiind de cea 3 milioane de hectare amenajate pentru
irigaţii şi de majoritatea lucrărilor de desecare şi drenaj. Are caracteristică unui
relief de şes drenat, nefragmentat, cu aport freatic, în care sunt predominante
solurile cernoziomice şi brun roşcate.
Structura reţelei de localităţi este de tipul adunat, cu vetre (intravilane) bine
conturate şi sistematizate, cu o densitate de 2 până la 6,8 localităţi la 100 kmp.
Caracterul agricol al zonei este dat de producţiile culturilor cerealiere,
tehnice, furajere, legumicole, cartofi precum si de creşterea animalelor, în această
zonă fiind amplasate, în principal, complexele de tip industrial: avicole, de
creşterea şi îngrăşarea porcilor şi taurinelor, complexele de sere, etc. Se
diferenţiază tipurile agricole: cerealier, cerealier-zootehnic, cerealier - legumicol,
cerealier-culturi tehnice, complex, etc., după preponderenţa diferitelor culturi sau
producţii în cadrul subzonelor.
Structura agrară în acesta zonă poate viza crearea unor exploataţii agricole
mai mari, optime din punct de vedere tehnic, economic şi social, prin mijloacele
specifice economiei de piaţă.
Această zonă reprezintă zona forte a agriculturii româneşti în care se poate
dezvolta o agricultură specializată, superintensivă, de mare performanţă productivă
care poate fi de departe competitivă pe plan european şi mondial. Valorificând

298
avantajul comparativ pe care îl are România prin poziţia sa geografică faţă de
anumite pieţe de desfacere şi prin accesul tuturor zonelor de şes din ţară la
transportul fluvial şi maritim, strategia dezvoltării agriculturii în zonă de şes
trebuie să ţintească o importantă expansiune a exporturilor agroalimentare, prin
lărgirea pieţelor actuale, recucerirea pieţelor pierdute, şi câştigarea de noi pieţe
internaţionale mai ales în răsărit, orientul mijlociu şi apropiat.
Din punctul de vedere al turismului rural şi al agroturismului, pentru zona
de şes poate spera, cel puţin în următorii 5-10 ani, la dezvoltarea unor asemenea
activităţi numai în locurile cu o vocaţie turistică particulară. Aceasta poate fi
determinată de existenţă în zonă a unor obiective de interes turistic cum ar fi:
lacuri, locuri istorice de mare faimă, litoral, păduri, mănăstiri renumite ca
valoare culturală - istorică şi religioasă, condiţii balneologice deosebite (ca de
exemplu Amara, Monteoru şi altele.). Localităţile din vecinătatea oraşelor
(periurbane) pot cunoaşte o dezvoltare turistică, mai ales pentru turismul la sfârşit
de săptămână, sub forma găzduirii în gospodăriile amenajate şi atestate
agroturistic, a campingului sau a reşedinţei secundare. In afara acestora, turismul
rural şi agroturismul în zonă de şes mai poate cuprinde forma tradiţională de
petrecere a timpului liber "la părinţi" sau în "locuri natale".
Zona de deal este definită, din punct de vedere geografic, ca fiind zonă ce
cuprinde teritoriul în care este dominant relieful deluros cu altitudini cuprinse între
300 - 600 m., puternic fragmentat şi cu o mare energie de relief, cu un climat
caracterizat prin veri călduroase şi toamne lungi, cu precipitaţii de 600-800 mm,
anual, solurile predominante fiind argiloaluvionare. Zona integrează Podişul
Transilvaniei moderat fragmentat, cu pante slab-mijlocii înclinate, Piemonturile
vestice, Podişul Someşan, Podişul Târnavelor cu un relief ondulat, fragmentat şi
erodat, Podişul Moldovenesc şi dealurile Subcarpatilor Orientali de curbură şi
Meridionali cu înalte puternic fragmentate şi cu înclinaţii variate, cu soluri
diversificate, Podişul Sucevei, Piemontul Getic situat în nordul Câmpiei Române (
incluzând Câmpia Găvan - Burdea şi Platforma Cotmeana) caracterizat prin

299
suprafeţe moderat înclinate şi fragmentate, precum şi dealurile piemontane
puternic fragmentate cu pante puternic-mijlociu înclinate, cu soluri brune, cu
eroziune moderat puternică.
Reţeaua de localităţi este dominată de localităţile de tip răsfirat rezultat al
condiţiilor naturale. Aşezările rurale de aici au o densitate de 0,4 sate la 100 kmp
cu structuri răsfirate şi alungite de-a lungul văilor sau pe terase.
Caracterul agricol este mai complex, fiind prezente creşterea animalelor
(bovine, ovine, porcine), pomicultura, viticultura, culturile de câmp (cereale,
cartofi), iar tipul agricol este mai diferenţiat: pastoral, pastoral - pomicol, pastoral-
viticol, cerealier, pomicol-zootehnic şi complex.
Această zonă se pretează la o agricultură polivalentă care reuneşte în
cadrul exploataţiei agricole un număr mai mare de ramuri de bază, ramuri
complementare şi ramuri anexe a căror îmbinare poate contribui la valorificarea
eficientă a condiţiilor de climă şi sol şi pot asigura un volum de venituri
satisfăcător.
Structurile agrare în această zonă se vor baza pe exploataţii agricole
familiale de dimensiuni mai mici decât cele din şes şi pe amenajarea amontelui şi a
avalului acestora pe baza unor structuri economice de tipul cooperaţiei agricole
occidentale. Pe această cale se va realiza atât aprovizionarea agricultorilor cu
mărfuri mai ieftine cât şi valorificarea superioară a produselor finite obţinute.
Profitul obţinut din vânzarea acestor produse se va repartiza între producătorii
agricoli proporţional cu volumul şi calitatea produselor prelucrate şi comercializate
prin cooperativa agricolă.
Din punctul de vedere al turismului rural şi al agroturismului, zona de deal
are o vocaţie generală mai mare de cât zona de şes din cauza reliefului mai variat, a
climei deosebite foarte favorabilă chiar tratării unor maladii nervoase şi cardio-
vasculare, precum şi a peisajului mai atractiv. Marea majoritate a staţiunilor
balneoclimaterice se află în această zonă. La toate acestea se adaugă obiectivele de
interes turistic menţionate în zonă de şes şi în care zona de deal este mai bogată.

300
 Zona montană cuprinde terenurile situate în mod obişnuit la peste 600 m
altitudine, precum şi Subcarpaţii şi dealurile înalte, fiind cuprinse în principal
dealurile subcarpatice transilvane, Subcarpaţii orientali şi meridionali cu dealuri
puternic fragmentate, cu pante mijlocii şi puternic înclinate, în această zonă sunt
cuprinse şi depresiunile intra şi extra montane, cu şesuri aluvioproluviale,
piemonturi slab şi moderat fragmentate. Caracteristica generală a terenurilor
agricole o constituie energia mare de relief, clima mai rece şi mai umedă cu
predominarea pajiştilor.
Suprafaţă agricolă redusă şi cu soluri slabe calitativ nu asigură cantitativ şi
calitativ sortimentul de produse alimentare necesare consumului populaţiei. In
schimb este o zonă cu agrosisteme favorabile dezvoltării producţiei animale, în
special pentru dezvoltarea creşterii bovinelor şi ovinelor, cât şi pentru susţinerea cu
furaje a animalelor ce se aduc din alte zone, ca şi producţia de fân pentru zonele
deficitare.
Satele sunt, după forma aşezării, de trei tipuri: sate de tipul adunat la
picioarele muntelui, sate de tipul alungit pe văi şi sate de tipul răsfirat dispersate pe
umerii de deal şi munte în zonele mai înalte.
Deşi zona montană ocupă mai mult de o treime din suprafaţa ţării, aşezările
rurale montane reprezintă doar l ,9 % din totalul aşezărilor din ţară, iar populaţia
montană doar 1,2 % din totalul populaţiei, predominând localităţile mici şi mijlocii
cu până la 1500 locuitori.
În această zonă se diferenţiază trei tipuri principale de agricultură: tipul
alpin în care predomină păşunile şi fânetele naturale, ceea ce determină creşterea
animalelor (ovinelor şi bovinelor) ; tipul văilor în care se regăsesc şi culturi
agricole în special cartofi şi pomi fructiferi: şi tipul depresionar caracterizat prin
creşterea ovinelor şi bovinelor ca urmare a existenţei unor suprafeţe cu păşuni şi
fâneţe, precum şi prin existenţa unor culturi agricole (cartofi, pomi fructiferi, etc.).
Zona de munte se caracterizează printr-o structură agrară atomizată şi
parcelară, suprafaţa medie agricolă pe o gospodărie fiind de 2,5 - 3 ha. Perenitatea

301
acestor exploataţii agricole familiale minuscule (în majoritate de subzistenţă,
producţia lor fiind destinată autoconsumului în cea mai mare parte) se explică prin
faptul că ele au constituit din toate timpurile izvorul principal de forţă de muncă
pentru sectoarele neagricole din zonă (minier, silvic, exploatarea şi industrializarea
lemnului şi alte industrii şi servicii din zonă). Pentru menţinerea în continuare a
acestor exploataţii agricole - lucru necesar mai ales din considerente legate de
menţinerea populaţiei rurale în zonă - dezvoltarea economico-socială a zonei
montane trebuie să se bazeze pe conceptul de pluriactivitate, care să asigure locuri
de muncă atât în cadrul exploataţiilor agricole cât şi în afara acestora, dar în
apropierea locuinţei. Paralel cu relansarea sectoarelor neagricole menţionate mai
sus, este necesară organizarea producătorilor agricoli în organizaţii profesionale
capabile să-i ajute să-şi rezolve problemele mari de aprovizionare cu factori de
menţinere şi bunuri de consum, de prelucrare, depozitare şi comercializare a
produselor lor.
Din punctul de vedere al turismului rural şi al agroturismului, zona
montană are, poate, cel mai mare potenţial şi grad de atractivitate. Dacă muntele a
exercitat din totdeauna o puternică fascinaţie asupra omului, această forţă de
atracţie a crescut mult în zilele noastre, când, datorită urbanizării şi poluării,
nevoia omului de o natură curată este tot mai mare. Din cele mai vechi timpuri a
existat tendinţa şi curiozitatea omului de a urca tot mai sus, de a pătrunde tot mai
mult în tainele necunoscute ale universului. Din vremuri îndepărtate s-a păstrat şi
s-a transmis, din generaţie în generaţie, adevărat prin care muntele este asemuit cu
natura nepoluată, cu natura plină de farmec şi frumuseţe.
Din considerentele arătate mai sus, în strategiile de dezvoltare a ruralului
celor trei zone geografice şi economice din ţară noastră trebuie inclus turismul
rural şi agroturismul ca o dimensiune importantă de dezvoltare a acestuia, ca o
soluţie de creere a veniturilor suplimentare pentru populaţia rurală prin
valorificarea turistică a condiţiilor locale naturale şi cultural-istorice.

302
 7.3.3. Cadrul legal al dezvoltării turismului rural şi a agroturismului în
România
Scurt istoric. Agroturismul ca activitate economică prevăzută într-un act
normativ din ţară noastră a apărut abia în 1990. în hotărârea guvernamentală de
înfiinţare şi organizare a Comisiei Zonei Montane din România (CZMR) ca organ
guvernamental pe lângă Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, şi în hotărârea
guvernamentală de organizare a comisiilor judeţene ale zonei montane, care au
apărut în primăvara şi vara anului 1990, a fost prevăzută, în cadrul atribuţiilor
acestor organisme publice, sprijinirea exploataţiilor agricole şi a localităţilor
montane în organizarea agroturismului şi a turismului rural, în strategia de
dezvoltare a zonei montane pe care a elaborat-o Comisia Zonei Montane din
România (19), în 1990, dezvoltarea turismului rural şi agroturismului montan era
prevăzut ca un domeniu special de acţiune al noului organism guvernamental.
Pornind de la prevederile hotărârilor guvernamentale de constituire şi de la
strategia formulată, CZMR a elaborat criteriile de atestare şi clasificare pe
„brăduţi" a exploataţiilor agroturistice şi le-a transmis comisiilor judeţene pentru
zona montană pentru aplicare experimentală în teritoriu. Emisiunile de televiziune,
Civilizaţie montană " şi „ Turism şi agroturism ", publicaţia Federaţiei Române de
Dezvoltare Montană (FRDM) şi a CZMR „ Viaţa munţilor " precum şi activitatea
în teren a specialiştilor de la comisiile judeţene şi centrele agricole comunale au
fost „forţele" care au declanşat pentru prima dată în România organizarea pe baze
moderne a primirii turiştilor în exploataţiile agricole montane ca oaspeţi ai acestora
pe baze comerciale. Acesta era agroturismul care se năştea, în 1994, când s-a
încheiat un protocol între FRDM şi Ministerul Turismului pentru sprijinire a
acestor exploataţii agroturistice existau deja peste 2000 de exploataţii agroturistice
montane selecţionate, atestate şi clasificate după ghidul elaborat de către CZMR.
În acelaşi an, Ministerul Turismului a iniţiat şi a reuşit să obţină aprobarea
primului cadru legislativ aprobat de Guvern şi Parlament privind dezvoltarea
turismului rural în ţara noastră. Actele normative care au constituit acest cadru

303
legislativ au fost următoarele:
- Ordonanţa Guvernului nr. 62 din 24 august 1994 privind stabilirea unor
facilităţi pentru dezvoltarea turismului rural în zonă montană, Delta Dunării şi
litoralul Mării Negre;
- Legea 145 din 31 decembrie 1994 pentru aprobarea Ordonanţei
Guvernamentale nr. 62 din 24 august 1994 privind stabilirea unor facilităţi pentru
dezvoltarea turismului rural în zona montană, Delta Dunării şi Litoralul Mării
Negre;
- Ordinul Ministerului Turismului Nr. 20 din 4 aprilie 1995 pentru
aprobarea normelor şi a criteriilor minime privind clasificarea pe „stele" a
pensiunilor turistice şi a fermelor agroturistice.
In 1997 a apărut o nouă reglementare privind turismul rural în România şi
anume:
Ordonanţa Guvernamentală Nr. 63 din 28 august 1997 privind stabilirea
unor facilităţi pentru dezvoltarea turismului rural, care ulterior a fost aprobată de
Parlament printr-o lege fără nici-o modificare. Trebuie menţionat că Legea 145/
1994 aducea o serie de ameliorări Ordonanţei Guvernamentale 62/1994 în direcţia
sprijinirii efective a exploataţiilor agroturistice (de ex: scutire de impozit pe primii
10 ani în loc de trei cât prevedea Ordonanţa Guvernamentală, şi altele). Normele şi
criteriile privind clasificarea pe stele a pensiunilor turistice şi a fermelor
agroturistice au rămas aceleaşi.
In paginile care urmează vor fi prezentate principalele elemente ale
regimului juridic al turismului rural stabilit prin actele normative menţionate mai
sus. înainte de aceasta însă poate merită câteva cuvinte lămuritoare asupra faptului
ca ideea agroturismului a apărut prima dată la CZMR şi nu la Ministerul
Turismului. CZMR a abordat dezvoltarea zonei montane, în cadrul strategiei
elaborată pe baza atribuţiilor sale, în mod global ca o dezvoltare polivalentă pa
baza conceptului de pluriactivitate. Economia rurală montană a fost din totdeauna
o economie bazată pe un ansamblu de activităţi şi sectoare economice, agricultura

304
fiind doar unul dintre acestea. Era deci firesc ca agroturismul să fie luat în
considerare că una dintre activităţile capabile să creeze locuri de muncă la
domiciliu şi să sporească semnificativ veniturile populaţiei montane. Din aceste
considerente agroturismul a fost considerat, aşa cum este considerat în Franţa şi în
general în Uniunea Europeană, o activitate agricolă complementară, o prelungire a
activităţii agricole sub forma serviciilor turistice prin care agricultorul îşi
valorifică în principal produsele sale agricole, fără să mai fie nevoit să meargă cu
ele la piaţă sau să le vândă unor intermediari la preţuri derizorii şi cu rnari
întârzieri în încasarea contravalorii lor. Prin implicaţiile sale, agroturismul şi
turismul rural constituie elemente esenţiale ale dezvoltării rurale montane, ori
CZMR a conceput „dezvoltarea montană" în termenii moderni ai „dezvoltării
rurale montane" ca o dezvoltare rurală complexă integrată. Desigur că această
abordare făcea notă discordantă faţă de concepţia sectorială îngustă care a dominat
Ministerul
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor. Miniştrii agriculturii din anii
respectivi nu au priceput această abordare şi nici nu au apreciat-o, motiv pentru
care au cedat cu mare uşurinţă administraţia agroturismului şi a turismului rural
Ministerului Turismului. Abia acum când MAA şi-a creat un compartiment de
dezvoltare rurală începe să apară utilitatea abordării concepută în cadrul CZMR la
timpul respectiv. Până când nu se înţelege ca însăşi dezvoltarea agriculturii nu
poate fi concepută decât în cadrul mai larg al dezvoltării rurale nu se poate stabili
nici o strategie viabilă de dezvoltare a acestui sector şi nu se pot pune bazele unei
dezvoltări care să creeze convergenţe cu Uniunea Europeană.
Principalele prevederi ale legislaliei în vigoare referitoare la turismul rural.
Legislaţia în vigoare privind turismul rural cuprinde regulile de bază ale
organizării şi funcţionării turismului rural şi a agro turismului. Ele trebuiesc
cunoscute de către cei interesaţi şi respectate de către cei care intenţionează să se
îndeletnicească cu aceste activităţi. Viitorii agromontanologi trebuie să cunoască
temeinic această legislaţie din cel puţin două motive: în primul rând, pentru că

305
fiecare absolvent al Facultăţii de Agromontanologie poate avea şansa să-şi
organizeze propria-i afacere de turism rural sau agroturism şi prin urmare trebuie
să aibă cunoştinţele necesare pentru demararea şi managementul unei asemenea
afaceri; în al doilea rând, în calitate de viitori „consilieri ai fermierilor montani"
trebuie să asigure o consultanţă calificată. De aceea prezentăm în continuare
principalele prevederi ale legislaţiei în vigoare referitoare la turismul rural.
Statul român se angajează să sprijine agenţii economici care organizează
servicii turistice în mediul rural. Categoriile de agenţi economici care pot organiza
servicii turistice rurale sunt:
- persoanele, asociaţiile familiale şi societăţile comerciale. Formele
turismului rural sunt următoarele: pensiuni turistice şi pensiuni agroturistice.
Pensiunile agroturistice erau denumite în Legea 145/1994 ferme agroturistice,
denumire pe care o regăsim în OMT 20/1995 şi al cărui conţinut este încă în
vigoare. Definirea celor două forme de turism rural este făcută în felul următor:
„Pensiunile turistice sunt structuri turistice cu o capacitate de cazare de
până la 20 de camere, funcţionând în locuinţele cetăţenilor sau în clădiri
independente, care asigură în spaţii special amenajate cazarea turiştilor şi condiţii
de pregătirea şi servirea mesei."
„Pensiunile agroturistice sunt pensiunile turistice care asigură o parte din
alimentaţia turiştilor cu produse proaspete din producţia proprie."
Agenţii economici menţionaţi mai sus beneficiază de un statut juridic
similar cu cel al întreprinderilor mici şi mijlocii, chiar dacă nu îndeplinesc
condiţiile de număr de angajaţi şi venit anual, şi se pot bucura de facilităţile
acordate acestora potrivit legii, în afara acestora, Ordonanţa Guvernamentală
63/1997 privind stabilirea unor facilităţi pentru dezvoltarea turismului rural
prevede următoarele înlesniri speciale pentru persoanele fizice, asociaţiile
familiale şi societăţile comerciale care au ca obiect de activitate turismul rural şi
agroturismul:
a). Pot primi suprafeţe de teren pentru construcţii, pentru dezvoltarea şi

306
exploatarea pensiunilor turistice şi agroturistice, din partea consiliilor locale, din
rezervele de terenuri la dispoziţia acestora, b).Li se pot acorda priorităţi Ia
instalarea de linii pentru telecomunicaţii (Telefon telex, fax), c). Pot primi asistenţă
tehnică de specialitate sub toate formele din partea
Ministerului turismului şi a asociaţiilor profesionale, d). Cuprinderea
ofertei turistice a pensiunilor turistice şi a pensiunilor agroturistice în materialele
de promovare turistică editate de Ministerul Turismului.
e). Prezentarea ofertei pensiunilor turistice şi a pensiunilor agroturistice în
acţiunile de promovare întreprinse de birourile de informare turistică din ţară şi din
străinătate ale Ministerului Turismului, f). Includerea în programele instituţiilor de
învăţământ cu profil turistic său agricol a problemelor specifice pensiunilor
turistice şi a pensiunilor agoturistice.
g). Scutirea de plată impozitului pe venit pe o perioadă de 10 ani a
pensiunilor turistice şi a pensiunilor agroturistice, cu o capacitate de cazare de
până la 10 camere inclusiv.
h). Plata, la tariful stabilit pentru consumul de uz casnic, a energiei
electrice, gazului metan şi a serviciilor de telecomunicaţii utilizate de pensiunile
turistice şi pensiunile agroturistice cu o capacitate de cazare de până la 5 camere
inclusiv.
Formele de activităţi turistice efectuate în pensiunile turistice şi în
pensiunile agroturistice sunt următoarele: servicii de cazare, de masă, de agrement,
precum şi alte servicii asigurate turiştilor pe perioada sejurului.
În ceea ce priveşte aria de desfăşurare a turismului rural, prin OG 63/1997
nu se mai limitează doar la zona montană, Delta Dunării şi litoralul Mării Negre,
deci turismul rural se poate organiza şi funcţiona în întregul spaţiu rural din şes,
deal şi munte, inclusiv în satele şi comunele care aparţin de oraşe şi municipii,
conform legii. (20).
Pensiunile agroturistice şi fermele agroturistice sunt clasificate pe stele pe
baza unor norme şi criterii minime aprobate prin Ordinul Ministrului Turismului.

307
Potrivit acestor norme:
- activitatea pensiunilor turistice şi a fermelor agroturistice se va realiza cu
respectarea actelor normative ce reglementează turismvJ5x> Jtezz&ai?, rh
scopu/protecţiei turiştilor;
- amplasarea pensiunilor turistice şi a fermelor agroturistice trebuie
realizată în locuri ferite de surse de poluare şi de orice alte elemente ce ar pune în
pericol sănătatea sau viaţa turiştilor;
- spaţiile pentru prepararea şi servirea mesei din cadrul pensiunilor turistice
şi a fermelor turistice, în cazul că sunt destinate şi pentru consumatori dinafară,
numărul locurilor la mese fiind mai mare decât al celor de cazare, dar nu mai mic
de 16 locuri la mese, se clasifica ca unităţi de alimentaţie pentru turism potrivit
normelor elaborate de Ministerul Turismului.
Documentaţia necesară pentru clasificare, în vederea obţinerii
certificatului de clasificare. Agentul economic care administrează pensiuni
turistice sau ferme agroturistice va întocmi şi transmite Ministerului Turismului,
cu 30 de zile înaintea începerii activităţii pensiunii sau fermei agroturistice,
următoarea documentaţie:
- cerere tip;
- fişă de prezentare a unităţii cu precizarea modului de îndeplinire a
criteriilor aferente numărului de stele solicitate;
- copia autorizaţiei de funcţionare pentru agenţii economici constituiţi ca
asociaţii familiale sau persoane fizice autorizate conform Decretulului- Lege
54/1990,
- copie de pe statutul sau hotărârea judecătorească de înfiinţare, din care să
rezulte obiectul de activitate (numai pentru agenţii economici constituiţi ca
societate comercială potrivit legii);
- copia certificatului de înmatriculare în Registrul Comerţului (numai în
cazul agenţilor constituiţi ca societăţi comerciale potrivit legii);
- autorizaţia sanitară de funcţionare;

308
 - autorizaţia sanitar veterinară;
- avizul P.S.I.
- schiţa privind structura, amplasarea şi nominalizarea camerelor întocmită
conform modelului dat în anexa Ordinului Ministrului Turismului;
- avizul specific privind amplasamentul şi funcţionalitatea unităţii, emis de
Ministerul Turismului în conformitate cu prevederile Legii 50/1991 privind
autorizaţia executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor
(pentru obiectivele nou constituite situate în staţiuni turistice).
Eliberarea retragerea şi anularea certificatului de clasificare. Ministerul
Turismului verifica pe teren prin organele sale îndeplinirea criteriilor de clasificare
şi, dacă situaţia reală corespunde normelor şi criteriilor de clasificare pentru
numărul de stele cerute, eliberează certificatul de clasificare. La verificarea pe
teren, alături de specialiştii Ministerului Turismului, în Comisia tehnică participă şi
reprezentanţii Asociaţiei Naţionale de Turism Rural, Ecologic, Cultural
(ANTREC). Asociaţiile profesionale ca ANTREC, Asociaţia Hotelierilor,
Asociaţia Cabanierilor, etc., pot acorda asistenţă tehnică de specialitate agenţilor
economici pentru întocmirea documentaţiei de clasificare.
Eliberarea certificatului de clasificare se face în termen de cel mult 60 de
zile de la data primirii documentaţiei de clasificare completă din partea agentului
economic. Certificatul de clasificare trebuie afişat la loc vizibil în unitatea
respectivă pentru a fi văzut de turişti, însemnele privind numărul de stele se înscriu
pe o placheta montată la loc vizibil pentru turişti. Placheta trebuie să cuprindă
următoarele informaţii: pensiunea turistică sau fermă agroturistică şi numărul de
stele reprezentând categoria de clasificare. Placheta va avea fondul de culoare
verde deschis iar stelele de culoare galben auriu. Dimensiunea plachetei trebuie să
fie de 50/40 cm.
Agenţii economici au obligaţia să respecte condiţiile şi criteriile care au stat
la baza clasificării pe toată perioada de funcţionare a pensiunilor sau fermelor
agroturistice. Ministerul Turismului verifică periodic starea şi funcţionarea

309
dotărilor, calitatea serviciilor prestate, respectarea normelor de igienă şi celelalte
criterii care au stat la baza clasificării unităţii. Nerespectarea acestora atrage după
sine măsuri de declasificare sau după caz de retragere sau anulare a certificatului
de clasificare.
Titularul certificatului de clasificare poate solicita reclasificarea unităţii
dacă în urma unor lucrări de modernizare şi de îmbunătăţire a dotărilor şi
serviciilor estimează că unitatea corespunde unei categorii superioare de
clasificare. Solicitarea va fi însoţită de un memoriu justificativ privind eliberarea
noului certificat de clasificare. Memoriu justificativ va fi însoţit de actele
menţionate mai sus privind documentaţia de clasificare.
Agenţii economici care construiesc sau amenajează pensiuni turistice sau
agroturistice au obligaţia să asigure încă din faza de proiectare respectarea
criteriilor de clasificare prevăzute în norme. Activităţile desfăşurate în cadrul
pensiunilor şi fermelor agroturistice (cazare, masă, agrement şi divertisment)
constituie un tot unitar fiind părţi componente ale produsului turistic. In acest sens
este necesară o corelare corespunzătoare între calitatea dotărilor, a echipamentelor
şi aspectul general al spaţiilor de cazare cu cele pentru alimentaţie şi agrement.
Categoria de încadrare a pensiunii turistice sau agroturistice este determinată de
cea a majorităţii spaţiilor de cazare din acestea, în toate pensiunile
turistice şi agroturistice este obligatorie păstrarea ordinii, liniştii publice,
moralităţii, curăţeniei şi respectarea cu stricteţe a normelor sanitare şi a celor de
prevenire şi stingerea incendiilor. La pensiunile unde grupurile sanitare ale
camerelor sau ale spaţiilor de folosinţă comună nu sunt perfect întreţinute (sub
aspectul igienei, a integrităţii şi funcţionării obiectelor din dotare), certificatul de
clasificare va fi ridicat pe loc, iar unitatea va fi închisă.(21)

310
 7.4. Demararea activităţii agroturistice într-o exploataţie agricolă
montană
7.4.1. Pornirea unei afaceri noi
Demersul alegerii noii activităţi. Există întotdeauna mai multe moduri de
abordare a unui proiect pentru crearea unei noi activităţi. Acesta trebuie însă
considerat întotdeauna într-un context personal, folosindu-se o metodă de lucru şi
rezervând timpul necesar studierii ansamblului soluţiilor posibile. Alegerea soluţiei
optime vine abia la sfârşitul acestor reflecţii. Pornirea unei afaceri nu este un lucru
uşor decât doar dacă această este o moştenire. Dezvoltarea unei afaceri necesită
decizii serioase şi multă muncă. Mulţi scapă posibilitatea de a intra în afaceri
datorită temerilor, teama de a lua decizii şi teama de necunoscut. Implicarea în
orice afacere necesită cunoştinţe în domeniul respectiv şi pricepere în planificare,
management şi luarea deciziilor.
Demersul alegerii noii activităţi implică respectarea a trei reguli de bază:
- o bună analiză a nevoilor;
- o bună definire a obiectivelor;
- respectarea unei metode în studiul proiectului.
Multe eşecuri îşi au originea în nerespectarea următoarei mici fraze:
"înainte de a acţiona, trebuie ştiut pentru ce şi cum." Acest capitol propune o
călăuzire menită să limiteze riscurile şi să structureze demersul demarării sau
pornirii unei afaceri de agroturism.
Fundamental pentru succesul oricărei afaceri mici sau mari este capacitatea
întreprinzătorului sau a persoanei responsabile (managerului) de a conduce
afacerea respectivă, în cazul unei situaţii de pornire, această persoana trebuie să
răspundă unor întrebări cheie. Un punct de pornire constă în realizarea unei viziuni
clare asupra a ceea ce antreprenorul a făcut până atunci în exploataţia agricolă sau
în oricare alt tip de întreprindere, în acest scop, agricultural trebuie să-şi pună şi să-
şi dea răspuns corect la următorul gen de întrebări:
- Activitatea pe care o fac, o fac oare bine?

311
 - Se poate face şi mai bine? Ce îmbunătăţiri pot fi aduse activităţii actuale?
- îmbunătăţind activitatea, poate fi menţinut sau eventual sporit venitul net
(real) la nivele rezonabile pe termen scurt, mediu şi lung?
Dacă puterea de cumpărare nu se poate menţine la un nivel acceptabil, o
cale de a ataca problema este aceea de a lua în considerare alte căi de diversificare
a activităţii încercând să monteze o altă afacere prin care să câştige un venit în plus
(25).
Elementele cheie ventru pornirea unei afaceri:
Consideraţiile de mai sus conduc la următoarea întrebare cheie: „Am oare
tot ceea ce este necesar pentru a porni o afacere?"
Pornirea unei afaceri necesită existenţa a patru elemente cheie, şi anume:
motivaţie, pieţe, bani şi aptitudini manageriale.
Motivaţia: In orice afacere se cere o motivaţie puternică. In domeniul
agroturismului este esenţial un exces de energie, de angajament şi de pregătire
pentru a depăşi multe obstacole, precum şi pregătire sufletească pentru a munci
zile întregi de-a rândul fără odihnă. Un antreprenor nemotivat clachează uşor în
faţa dificultăţilor de tot felul.
Pieţele: Pornirea cu produse greşite, într-un loc greşit şi la un moment
nepotrivit reprezintă o cauză pierdută. Piaţa trebuie privită cu atenţie. Motto-ul
trebuie să fie: „Dacă nu poţi vinde cu profit mai bine nu produce!" Cercetarea de
piaţă, aşa cum am văzut în capitolul precedent, este esenţială pentru a putea evalua
potenţialul produselor sau al serviciilor avute în intenţie înainte de pornirea
afacerii. Cunoaşterea unor factori ca: mărimea pieţei, structura şi amplasarea
acesteia, concurenţii potenţiali sunt absolut necesari în întocmirea unui plan de
marketing în agroturism. Un astfel de plan trebuie să ţină seama de previziunea
vânzărilor, distribuţia şi structura vânzărilor, preţuirea produsului, promovarea şi
nevoile consumatorilor.
Banii: Pentru a pune bazele unei afaceri sunt necesari bani, respectiv
capital. O greşeală frecvent făcută de către cei care se lansează în afaceri este

312
subestimarea costurilor. Deoarece profitul este obiectivul major, este foarte
important să ştii cum stai şi încotro te îndrepţi din punct de vedere financiar.
Pentru aceasta este necesar un plan financiar. Un astfel de plan include o estimare
a necesarului de capital financiar şi de muncă, bilanţuri de comercializare, un cont
previzional de profit şi pierderi. Este de asemenea foarte important să se ştie unde
şi cum să se găsească fondurile necesare.
Aptitudini manageriale: Aptitudinea sau abilitatea de a conduce o afacere
este cel mai important element în succesul afacerii. Aptitudinea managerială
presupune: luarea deciziilor, asumarea riscului, capacitatea de a face faţă unui
eşec, exploatarea iniţiativei, planificarea folosirii resurselor şi serviciilor,
întocmirea unui plan de acţiune, urmărirea planului şi interpretarea efectelor astfel
încât să se îmbunătăţească activitatea exploataţiei agroturistice. Exploatantul este
axul central într-o afacere agroturistică. De aceea, înainte de pornirea oricărei
încercări de afaceri, persoana cu responsabilităţi manageriale ar trebui să-şi facă
mai întâi o analiza critică. Această presupune răspunsul său corect la o serie de
întrebări de genul următor:
- Sunt oare persoana care să reuşesc în afaceri?
- îmi este oare teamă de riscuri?
- Pot face faţă insuccesului?
- îmi dau seama de scopurile afacerii şi le pot atinge?
- Care este nivelul meu în ce priveşte hotărârea şi stăruinţă?
- Mi-e teamă de critică - pot trage foloase în urma ei?
- Pot trăi în incertitudine?
- Am oare iniţiativă?
- Cum reacţionez la responsabilitate?
- Sunt capabil să iau decizii?(25)
7.4.2. Etapele creării activităţii de agroturism
Premizele optării pentru agroturism. Determinarea felului noii afaceri
presupune multă gândire, studiu şi întrebări privind posibilităţile şi disponibilităţile

313
de resurse, încă de la început trebuie înţeles "pentru ce"-ul proiectului. A creea o
nouă activitate, a schimba strategia exploataţiei, a introduce o noua menţine sunt
decizii care nu pot fi anvizajate fără raţiunea şi nevoia lor. Raţiuni pentru această
pot fi multiple însă întreprinzătorul nu trebuie să se înşele în analiza lor. Această
faza iniţiala este prea adesea neglijată, însă ea este aceea care, printr-o bună
definire a obiectivelor, va scuti întreprinzătorul de viitoare deziluzii. Uneori este
dificil pentru el să-şi analizeze propriile motivaţii şi de aceea apelul la o persoana
neutra dar competenţa, este o soluţie utilă. Este inutil să se întreprindă ceva înainte
de a fi nevoie, deoarece numai o nevoie reală antrenează o motivaţie reală (18).
Următoarele întrebări cheie pot ajuta în procesul de luare a deciziei în acest
moment:
- Care sunt resursele personale ale exploatantului, la ce se pricepe, ce idei
are, ce interese are, care sunt îndeletnicirile familiei?
- Ce oferă comunitatea şi vecinii?
- Cum pot fi folosite resursele umane cum ar fi: furnizorii de servicii,
grupurile comunităţii, conducătorii şi oamenii de afaceri?
- Poate fi folosit pământul în alte scopuri decât producţia agricola?
- Cum pot fi folosite clădirile?
- Aşezarea comunităţii şi a exploataţiei este bună, deosebită, extraordinară?
- Care este situaţia financiară a exploataţiei?
- Cum se poate folosi ceea ce a dobândit până în prezent? etc.(25) Alegerea
agroturismului ca activitate nouă în cadrul diversificării activităţii exploataţiei
agricole, presupune analiza speciala a trei elemente esenţiale şi anume:
- resursele excedentare de spaţiu locativ în special pentru cazare, servitul
mesei şi pregătirea mesei;
- resursele excedentare de timp de muncă la nivelul familiei; şi
- resursele excedentare de produse agricole pe care oricum exploatantul va
dori să le vândă pe piaţă, acestea fiind adesea necesar a fi vândute şi din
considerente de nevoi financiare pentru acoperirea cheltuielilor exploataţiei sau ale

314
familiei.
Aceste trei resurse constituie premizele fundamentale ale alegerii
agroturismului ca o afacere pentru valorificarea lor cea mai bună. în cazul
existenţei unui număr de camere disponibile, în care pot fi cazaţi turiştii şi a unor
spaţii corespunzătoare pentru pregătirea şi servirea mesei, cel puţin a micului
dejun, agroturismul constituie o soluţie ideală pentru valorificarea pe loc, la
domiciliu, în cadrul gospodăriei a resurselor de muncă şi de produse agricole, fără
a mai fi nevoie de deplasări adesea la mari distanţe fie pentru a vinde produsele fie
pentru a găsi de lucru.
Dacă răspunsurile la întrebările de mai sus şi analiza celor trei tipuri de
resurse disponibile conduc la alegerea agroturismului ca activitate nouă ce va fi
dezvoltată în cadrul exploataţiei agricole, atunci trebuie analizate formele de
agroturism ce se pretează a fi dezvoltate: cazare, ferma ce poate fi vizitată,
recreere, servicii, activităţi, etc. Oricare dintre aceste activităţi sunt luate în
considerare, trebuie avut în vedere caracterul rural al afaceri.
Factorul lanţului de antrepriză. Dezvoltarea unei afaceri, chiar şi
agroturistice, presupune detalierea a cinci factori legaţi în cadrul lanţului de
antrepriză, şi anume:
- cercetarea pieţei: analiza şi evoluţia acesteia;
- bilanţul resurselor: studiul de fezabilitate;
- aprecierea financiară: evaluarea bonităţii financiare a exploataţiei şi a
agroturismului, ca activitate nouă ce va fi dezvoltată;
- bilanţul aptitudinilor manageriale ale exploatantului;
- planul de acţiune pentru demararea şi dezvoltarea afacerii agroturistice.
Rezistenţa acestui lanţ constă în verigile lui. De aceea, dacă este neglijată
vreuna dintre ele sau daca este redusă la nivelul zero, afacerea poate să eşueze,
oricât de dezvoltate sunt celelalte verigi.
Calităţile întreprinzătorului întrucât factorul uman este întotdeauna
elementul sau factorul primordial al oricărei afaceri, şi în cazul agroturismului,

315
întreprinzătorul trebuie să facă dovada unor anumite calităţi pentru a putea demara
şi conduce dezvoltarea afacerii. Calităţile pe care trebuie sa le dovedească
furnizorul de produse agroturistice sunt următoarele:
- interes, acţiune şi energie;
- încredere în sine;
- capacitatea de a folosi finanţele ca măsură a performanţelor afacerii;
- capacitatea de apreciere a oamenilor; acordarea unei şanse fiecăruia;
- să aibă scopuri reale;
- să poată lua decizii la momentul oportun;
- să fie hotărât sa soluţioneze problemele;
- să aibă capacitatea de a învăţa din eşecuri;
- să accepte critica şi să tragă maximum de învăţăminte din aceasta;
- să aibă iniţiativa şi să-şi asume riscuri moderate;
- să aibă capacitatea de a folosi resursele în mod eficient;
- să aibă capacitatea de a întocmi un plan de acţiune;
- să fie un bun conducător.
Simpla înşiruire a acestor calităţi ne arată ca numai anumite înclinaţii
native şi bunul simţ nu sunt suficiente pentru a putea conduce în mod eficient chiar
şi o mică afacere de agroturism. Aceasta necesită ceva mai mult şi anume, necesită
un profesionalism care trebuie însuşit prin formare şi printr-o experienţă analizată
şi mai ales autoanalizată critic în mod permanent. De aceea formarea profesională
şi consultanţa de specialitate constituie două elemente indispensabile pentru
formarea agriculturilor din zona montană care vor să se lanseze într-o afacere
agroturistică.
Paşii sau etapele demarării unei afaceri de agroturism. în literatura de
specialitate (25) se consideră ca în pornirea unei afaceri de agroturism trebuie
făcuţi următorii paşi:
Diversificarea activităţii: Această presupune:
- evaluarea afacerii prezente;

316
 - identificarea şi evaluarea resurselor existente;
- identificarea oportunităţilor noii afaceri;
- contactarea autorităţilor locale şi a organizaţiilor profesionale;
- elaborarea planurilor de iniţiere şi de dezvoltare a noii afaceri.
Studiul de fezabilitate: care implică:
- confirmarea cerinţelor şi a dimensiunilor cererii - studiul de piaţă;
- determinarea produselor sau a serviciilor ce se vor produce;
- aprecierea necesarului de resurse - bilanţul resurselor;
- estimarea cheltuielilor şi a veniturilor;
- evaluarea profitabilităţii;
- întocmirea unui plan de afacere. Dezvoltarea produsului: care cuprinde:
- determinarea cerinţelor consumatorilor;
- stabilirea amplasării;
- bilanţul resurselor;
- determinarea componentelor produsului;
- determinarea structurii manageriale;
- întocmirea unui plan de dezvoltare a produsului;
- dezvoltarea componentelor produsului - conţinutul, prezentarea,
ambalarea;
Finanţarea, care necesită elaborarea următoarelor lucrări:
- necesarul de capital pentru investiţii şi de exploatare;
- planul primului an - contul previzional de profit şi pierderi;
- planul de lichidităţi băneşti;
- planul foii de balanţă;
- planul profiturilor şi al pierderilor. Promovarea. Acţiune ce presupune:
- dezvoltarea limbajului de identificare;
- întocmirea documentaţiei de promovare: broşuri, pliante, anunţuri, etc;
- planul campaniei de informare - publicitate, agenţii de turism, târguri,
presa, etc;

317
 - planul sistemului de contabilitate;
- planul pentru ocrotirea clientului. Dezvoltarea pieţei, presupune:
- pregătirea unui plan de marketing;
- clasificarea serviciilor;
- zonă de comercializare;
- segmentarea pieţei;
- dimensiunea pieţei;
- strategia promoţională;
- concurenta;
- prognoza vânzărilor;
- termene de livrare;
Cadrul legal, care necesită cunoaşterea şi respectarea:
- prevederilor legale comerciale;
- standardelor de siguranţă şi de calitate;
- asigurările;
- răspunderea angajatului.
7.4.3. Probleme economice întâlnite cu prilejul demarării şi dezvoltării
activităţii de agroturism
Fixarea obiectivelor. După ce s-a înţeles de ce este necesar să se facă ceva,
şi ce anume, se va face trecerea de la o dorinţă nu şi nedefinită la obiective precise.
Unde se doreşte să se ajungă, ce trebuie făcut, pornind de la ce, când, unde, pentru
ce venit? La aceste întrebări trebuie răspuns în mod detaliat pentru ca apoi să se
poată stabili o strategie eficientă, în orice caz, trebuie avut o idee cât mai exacta
despre rezultatul ce se doreşte.
Un obiectiv trebuie să fie:
- formulat de aşa manieră încât să poată fi comunicat în mod clar şi uşor;
- formulat de câtre o persoană motivată;
- adaptat, adică să răspundă nevoilor identificate;
- limitat în raport cu etapele alese,

318
 - evaluat după criterii cantitative şi calitative;
- să aibă un termen de realizare.
Atenţie: trebuie făcută distincţie între proiect şi realitate. Proiectul este o
simulare din ce în ce mai fină a ceea ce vrem sa construim. Atâta vreme cât
întreprinzătorul se află în faza de studiu a unui proiect, el nu trebuie sa ia încă nici
o decizie, să nu angajeze nici o cheltuială, să se teamă de entuziasmul propriu şi sa
fie discret (18).
Imaginarea şi evaluarea soluţiilor. In continuare vine o faza de explorare şi
simulare în timpul căreia întreprinzătorul trebuie să cerceteze cu atenţie toate
soluţiile tehnice, financiare, umane care i-ar putea permite să construiască un
produs bun. El trebuie să le evalueze şi apoi să aleagă pe cea mai bună. Dar atenţie:
trebuie să se teamă de soluţiile care par a fi evidente sau uşoare, acestea sunt
rareori cele mai bune. Această veritabila munca necesita calcule. Drumul de urmat,
daca întreprinzătorul este certat cu calculele, este de preferat sa apeleze la un
consilier sau sa facă o pregătire specifica de montare a unui proiect. Dar într-o
maniera sau alta, el va trebui sa jongleze cu cifrele (18).
Formarea şi informarea întreprinzătorului. Investiţia în materia cenuşie este
cea mai rentabilă dintre investiţii! Dacă întreprinzătorul este insuficient format sau
informat va avea dificultăţi în a imagina tot ceea ce există şi posibilităţile lui de
răspuns sunt limitate. Este deci imperios necesar să meargă la "pescuitul"
informaţiilor. Trebuie să se informeze la camerele de agricultură, comerţ, meserii,
sindicate de iniţiativa şi oficii de turism, structurile judeţene de turism sau
asociaţiile specializate. Trebuie să frecventeze asiduu centrele de documentare şi
să citească lucrările în legătura cu subiectul respectiv, sa testeze produsele
concurentei, să colecteze maximum de idei bune şi înţelepte. Informaţiile trebuie
culese din lumea agroturismul. Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie să recurgă
la diverse informaţii tehnico-economice şi la sfaturile unui consilier calificat.
Pentru produsele noi pentru care informaţiile sunt rare, trebuie studiate produsele
ce se apropie cel mai mult de caracteristicile noului produs. Dacă un studiu special

319
se dovedeşte a fi indispensabil, trebuie contactate alte persoane care au proiecte
similare pentru finanţarea în comun a studiului respectiv sau pentru a cere ajutorul
unei structuri socio-profesionale.
Trebuie, de asemenea, gândit că concurenţii pot deveni parteneri şi vice-
versa dealtfel. A subcontracta o parte dintre activităţi ar putea fi de asemenea o
soluţie excelenta. Acesta este adesea un mod de a lucra mai rentabil, limitând
investiţiile, oferind mai multe servicii şi profesionalizându-le. In acest caz, trebuie
gândit împreuna la stabilirea unor rafturi contractuale serioase şi scrise.
Un ultim punct, întreprinzătorul trebuie să înveţe să cunoască mediul
turistic al regiunii în care se află: adică să vadă care sunt structurile eficiente, care
sunt tehnicile, care sunt performantele lor particulare, dacă exista parteneri
teritoriali cum ar fi "ţară" de primire turistică sau parcuri naturale, proceduri de
amenajare (plan de dezvoltare locala, naţională sau europeană). Trebuie luată
legătura de asemenea cu sindicatele de iniţiativă sau cu oficiile de turism (18).
Studiul vieţii. Pentru a alege o anumita menţine turistică sau pentru a
ameliora un produs turistic, pentru a lansa un produs, pentru a fixa un preţ, pentru
a elabora o strategie de vânzare sau de comunicaţii este necesar studiul pieţei. Cu
ajutorul datelor şi informaţiilor disponibile şi culese, a anchetelor, a interviurilor,
este posibila obţinerea informaţiilor pertinente asupra pieţei pe care
întreprinzătorul doreşte s-o prospecteze, informaţii care îi vor orienta acţiunile
viitoare şi-i vor permite să definească şi să delimiteze segmentele clientelei sale
potenţiale. Numeroase studii de piaţă se pot realiza prin structurile socio-
profesionale: asociaţii, sindicate şi societăţi agroturistice. Iată, cu titlu de
informare, principalele elemente pe care trebuie să le stabilească un asemenea
studiu de piaţă:
Studiul pieţei propriu-zisă:
- piaţă respectiva este o piaţă locală, naţională sau internaţională?
- este o piaţă tradiţională sau inovatoare?
- ce fel de clientelă este vizată (individuală, colectivă, şcolară, vârsta a

320
treia)
- cum evoluează tendinţele, modele, legislaţia, obiceiurile, practicile
culturale, comerciale, alimentare. ..?
Studiul consumatorilor:
- cine sunt consumatorii produsului anvizajat, numărul lor, naţionalitatea,
vârsta, sexul, categoria socio-profesională, stilul de viaţă, limba, visurile...?
- ce cumpără ei? sub ce influenţă? sunt fideli? care sunt produsele în
concurenţă directă, produsele de substituţie, diferitele mărci?
- cine intervine în decizia de cumpărare? în ce perioada cumpăra? cu ce
frecventa?
- unde? în ce cantitate?
- ce caută consumatorii cumpărând produsele respective ? care le sunt
motivaţiile, reticentele?
Studiul concurentei:
- cine este concurenţa? ce componentă are? cine o dirijează? cum vrea să
se dezvolte?
- care-i sunt partenerii, care-i este situaţia financiară?
- care este capacitatea de menţine a concurentei?
- care sunt preţurile practicate de concurenţă? care sunt condiţiile sale de
vânzare?
- clienţii concurentei sunt satisfăcuţi? Care este notorietatea lor? Studiul
distribuţiei:
- Acest studiu va permite cunoaşterea diferitelor canale, a avantajelor şi a
dezavantajelor acestora, a uzanţelor, a marjelor de distribuţie, etc.
In funcţie de potenţialităţile sale, folosind toate informaţiile sau numai o
parte din informaţiile menţionate mai sus, întreprinzătorul îşi va construi oferta şi
va determina ce va vinde, cui exact, cu ce plus faţă de concurenta. Trebuie sa
păstreze un spirit critic faţă de toate informaţiile care-i parvin: multe pot fi
extravagante, ne verificate sau nu se potrivesc cazului personal. Această nu

321
înseamnă că nu trebuie făcute calcule personale, ba din contră, dar trebuie păstrată
o anumită rezerva faţă de cifre. Asumarea riscului este adesea imposibil de evitat.
Este însă important întotdeauna ca acesta sa fie limitat. Un alt caz destul de
frecvent: cifrele îi sunt date cu preconcepţii. Acesta este cazul atunci când
persoanele sau structurile furnizoare de informaţii vizează mai mult expansiunea
propriilor lor activităţi decât reuşita personală a întreprinzătorului în cauza. In
această situaţie trebuie identificat complementul de formare pe care trebuie să-1
realizeze întreprinzătorul şi să ştie să se apropie de alţii, deoarece în cea mai mare
parte a cazurilor, reflecţia în grup este un atuu ce nu trebuie neglijat.
Întreprinzătorul trebuie să ştie să asculte, întreprinzătorul trebuie să aibă tot
timpul o amabilitate de gândire şi de decizie. Nu este nimic mai periculos decât
deciziile tranşante, certitudinile indubitabile de genul: "nu există altă soluţie
decât..." sau "...este suficient sa..." El trebuie să fie tot timpul pe recepţie, să
asculte opiniile altora dar fără să se lase influenţat. A crea înseamnă adesea a se
remarca şi criticile vor veni sigur: trebuie utilizate cele care par a fi bune pentru
ameliorarea proiectului. Nu trebuie să se priveze de observaţiile exterioare, trebuie
sa fie tot timpul clarvăzător (l 8).
Demersul marketing, în faza de studiu a soluţiilor posibile, trebuie adoptat
în mod sistematic un demers care se numeşte demersul marketing, adică un
demers, o abordare a soluţiilor în termeni de marketing. Astăzi nu se poate gândi
nimic destinat pieţei în afara cerinţei de satisfacere a clientului. Ceea ce
caracterizează turismul rural şi agroturismul ca de altfel şi alte activităţi
comerciale, este supunerea faţă de legile pieţei. Concurenta îşi joacă aici rolul din
plin. Un client decepţionat de calitatea unui produs fermier, de ambianta unei
camere de oaspeţi sau de vinul casei este un client pierdut. Unul cel puţin! Este
important deci, şi această este o regulă de neocolit, să se producă numai ceea ce
doreşte clientul, sub forma, în locul şi la preţul care-i convin. A fi tot timpul
înaintea concurentei şi mai eficace decât concurenta. Acesta este demersul
marketing. El orientează orice întreprindere de la concepţia sa şi până la cucerirea

322
pieţei. Demersul marketing este atât o stare de spirit cât şi metode, şi este singurul
mod de a ajunge la o vânzare reuşită, adică el conciliază satisfacţia vânzătorului cu
cea a clientului sau. Calculul rentabilităţii, buget previzional, finanţare, plan de
trezorerie, auto-finanţare, demers marketing .Toate acestea fac posibilă o afacere
reuşită de turism rural şi agroturism.
Simularea, în acest stadiu, întreprinzătorul poate începe să conceapă
produsul sau viitor: adaptat la piaţă şi capabil să se introducă pe piaţă în raport cu
concurenta locala.
Studiile făcute până în prezent, în ţările dezvoltate, subliniază şase
elemente importante pentru reuşită unei activităţi de turism în mediul rural:
- o capacitate de primire suficient de mare pentru a amortiza investiţia;
- un nivel de preţuri care sa permită valorificarea condiţiilor;
- timpi de munca metrizaţi;
- un control al cheltuielilor;
- o desezonalizare maximă a serviciilor;
- o formare solidă.
Conceperea produsului. Produsul va fi un echilibru între cererile clientelei
şi potenţialul întreprinzătorului. Foarte rar se poate realiza produsul ideal. Practic,
totdeauna apar concesii din motive financiare sau tehnice. Din ansamblul soluţiilor
posibile se aleg două sau trei variante mai realiste care se supun analizei
aprofundate. Adaptarea la piaţă se va traduce printr-un număr de caracteristici
practice. De exemplu, pentru o clientela de vârsta a treia sunt necesare o cazare
confortabila şi calmă, cu o asistenta medicala în apropiere, echipamente adaptate
şi accesibile, o bucătărie lejera şi variata, etc. Pentru copii sunt necesare
echipamente solide, fără riscuri, ritmuri calme, o viaţa de grup, o bucătărie
adaptata, activităţi fizice, etc. Pentru cupluri cu copii sunt necesare echipamente
adaptate, izolare pe cât posibil, servicii speciale (îngrijirea copiilor, meniuri
speciale, etc.).
În această fază, este necesar calculatorul deoarece volumul calculelor este

323
important fără a necesita calcule matematice sofisticate. Se efectuează calculul
investiţiilor necesare, bugetul previzional, stabilirea preţului de vânzare, calculul
rentabilităţii, planul de trezorerie, etc. toate acestea se calculează pentru o perioada
de minimum trei ani. în această etapă se poate judeca valabilitatea soluţiilor
imaginate. Adesea se poate preconiza demararea pe etape a proiectului de
amenajare agroturistică a exploataţiei. în acest caz, trebuie individualizate
segmentele de activitate pe etape. O asemenea pornire permite câştigarea
experienţei, limitează riscurile şi permite auto-finanţarea mai uşoară a proiectului,
însă trebuie păstrat simţul realităţii: antreprenorul nu poate deveni un profesionist
fără să investească multă muncă şi bani. Nimic nu se poate face din nimic.
Măsurarea investiţiilor.
Investiţiile de muncă. Adesea neglijate în evaluări, nevoile de muncă
trebuie examinate foarte atent atât în ce priveşte activitatea nouă ca atare cât şi în
corelaţie cu alte activităţi cu care această va intra în concurenţă în anumite
perioade ale anului. Trebuie ştiut că activităţile de turism şi de primiri la fermă
sunt foarte mari consumatoare de munca Trebuie făcut un tablou lunar al nevoilor
de munca atât pentru activităţile existente cât şi pentru noua activitate. Acestea se
compara apoi cu disponibilităţile de munca ale familiei pentru a vedea în ce
măsură exista o acoperire, în cazul unui deficit important se pot anvizaja soluţii ca:
stagiari, salariaţi temporari, permanenţi, etc. în toate aceste cazuri trebuie calculate
implicaţiile financiare, responsabilităţile de muncă ale fiecărei persoane angajate
sau implicate în noua activitate, astfel: trebuie studiat costul salariilor şi a
cheltuielilor sociale pe care le antrenează acestea, etc.
Investiţiile de capital. Investiţiile de capital se evaluează pentru fiecare
scenariu. Erorile de investiţii sunt frecvente şi constituie una dintre principalele
surse de eşec, mai ales în cazul recurgerii excesive la împrumut. Trebuie deci avut
grijă în această privinţă. Se evaluează toate cheltuielile pe baza de devize reale, la
zi şi se reţin numai variantele fiabile şi fezabile.
Calculele se fac pe grupe de cheltuieli care pot fi structurate astfel:

324
 a) Costul studiilor: studiul pieţii, studiul de oportunitate şi fezabilitate,
formare şi calatorii de studii, onorarii,...
b) Investiţii funciare: cumpărări de terenuri, cauţiuni, închirieri, parcare.
c) Investiţii imobiliare: construcţii noi şi lărgiri sau dezvoltări,
echipamente specifice,
d) Cheltuieli mobiliare: echipamente specifice sau echipamente noi.
e) Cheltuieli diverse: cheltuieli cu lansarea, nevoile de fonduri de rulment,
marjele de securitate, etc.
Finanţarea investiţiilor.
Autofinanţarea. Capacitatea de autofinanţare cel puţin a unei părţi a
investiţiilor este una dintre condiţiile rentabilităţii, pentru a elimina recurgerea la
împrumut şi la cheltuielile de plata a anuităţilor, în tarile dezvoltate, se considera
ca autofinanţarea în proporţie de 20% -30% din valoarea investiţiei reprezintă un
minimum acceptabil. Băncile occidentale pretind un asemenea nivel de
autofinanţare pentru acordarea creditelor, în condiţiile actuale ale tarii noastre în
care viata economica este bântuită de inflaţie, dobânzi bancare exorbitante, etc.,
întreprinzătorul trebuie să se gândească la o autofinanţare integrală sau ceva foarte
apropiat. Autofinanţarea reduce riscurile. Prin urmare trebuie găsite soluţii pentru
evitarea la maximum a apelului la credite, cu condiţia ca şantierul să nu treneze
prea mult şi cu respectarea unei calităţi profesionale a proiectului.
Împrumuturile. O bună strategie de finanţare trebuie să ţină cont de
riscurile activităţii turistice şi de necesitatea finanţării timp de 2-3 ani a afacerii
agroturistice până se ajunge la un an de echilibru financiar şi economic, adică la o
situaţie financiara numita „de croaziera", în această privinţa consilierul şi
bancherul finanţator trebuie asociaţi încă de la început în alegerea soluţiilor şi în
conducerea proiectului. O îndatorare prea mare poate fi riscantă conducând uneori
la faliment. Pentru finanţarea cheltuielilor de funcţionare a întreprinderii până la
intrarea ei într-o situaţie financiară normală, se pot avea în vedere credite pe
termen lung. Această va evita înglodarea gospodăriei în datorii încă de la început,

325
prin folosirea creditelor pe termen scurt, care întotdeauna sunt mai scumpe,
întreprinzătorul trebuie să rămână întotdeauna critic faţă de propunerile de
împrumut pentru că el este în final cel care îşi va asuma riscul final.
Subvenţiile Subvenţiile sunt destinate reducerii cheltuielilor de împrumut
şi pentru a face mai atractiva crearea echipamentului turistic în mediul rural. Ele se
acorda pentru sprijinirea unei politici de dezvoltare foarte precisa ceea ce explica
faptul ca ea se aplica numai la anumite activităţi, ca ea variază de la o zonă la alta
şi ca trebuie îndeplinite anumite condiţii speciale pentru a beneficia de acestea, în
ţară noastră, legislaţia în vigoare prevede anumite facilităţi pentru dezvoltarea
sistemului de turism rural însă subvenţii speciale, în sensul precis al cuvântului nu
sunt prevăzute.
Facilităţi fiscale. Un anumit sistem de masuri fiscale pot uşura şi chiar
stimula întreprinzătorul în domeniul turismului rural, în acest sens acţionează
scutirile sau reducerile importante de impozite şi taxe. In această privinţă, Legea
nr. 145/31 decembrie 1994 prevedea o scutire de impozit pe venit, pe o perioada de
10 ani, a pensiunilor şi fermelor agroturistice, care au ca obiect de activitate,
înscris în autorizaţia de funcţionare, servicii turistice. Această facilitate este
menţinută şi prin Ordonanţă guvernamentală nr.63/1997, dar numai până la 10
camere (vezi subcapitolul 3.5.2. de mai sus), prevăzându-se tot odată şi alte
facilităţi pentru cei care organizează pensiuni rurale şi pensiuni agroturistice. In
Franţa, de exemplu, activităţile turistice complementare unei activităţi agricole sau
unei profesiuni sunt scutite de plata impozitului pe venituri.
Calculul rezultatelor economice previzionale. Calculul previzional al
rezultatelor economice se face pentru un număr de 3-5 ani şi consta în evaluarea
veniturilor şi a cheltuielilor anuale. Cifrele luate în calcul trebuie să fie realiste.
Cheltuielile: Cheltuielile evaluate pentru activitatea de agroturism, ca o
activitate nouă în cadrul exploataţiei pot fi structurate după natura lor în
următoarele grupe:
Cumpărături:

326
 - Cumpărături pentru masă (restaurant),
- Cumpărături pentru cazare,
- Cumpărături pentru servicii,
- Cumpărături diverse. Furnituri:
- Apă, gaz, electricitate,
- încălzire
- Produse de întreţinere,
- Carburanţi,
- Obiecte de inventar, mici utilaje, furnituri, Servicii exterioare:
- întreţinere şi reparaţii,
- Poştă şi telefoane
- Transport şi deplasări,
- Cheltuieli de documentare,
- Cheltuieli de gestiune,
- Publicitate şi promovare,
- Asigurări,
- Personal temporar,
- Cotizaţii la organizaţii profesionale,
- Cheltuieli diverse. Cheltuieli cu personalul:
- Salarii nete,
- Cheltuieli sociale, Impozite şl taxe
- Impozite locale,
- Taxe, licenţe. Amortismente
- Cotele anuale de amortisment Cheltuieli financiare
- Dobânzile împrumuturilor
- Agio, dobânzi pe termen scurt Cheltuieli excepţionale.
Tarifarea: în prealabil calculării veniturilor, trebuie efectuata fixarea unor
tarife pentru serviciile şi produsele avute în vedere a fi vândute prin activitatea de
agroturism, lucru, de altfel, mai complex decât pare la prima vedere. Preţul de

327
vânzare este un echilibru între factori multipli: produsul însuşi sau declinările sale
(calitatea sa, amplasarea sa, confortul sau, imaginea sa), preţul de cost, preţul
concurentei pentru un produs similar, mijloacele clientelei, amplasarea, presiunea
cererii (sau a modei), politica comerciala aleasa(atacarea pieţii cu preţuri agresive
sau poziţia de gama înaltă).
Preţurile sau tarifele pot varia fie din nevoia de adaptare la o gamă de
prestaţii necesara pentru lărgirea clientelei interesate, fie pentru a acţiona asupra
vânzărilor sau asupra repartiţiei clientelei în cursul anului (de ex., preţuri în afara
sezonului), în afara factorilor deja citaţi (sezon şi fidelitate), pot exista şi alţi
factori care să influenţeze tarifarea. în tot cazul, preţurile fixate trebuie să permită
cel puţin obţinerea veniturilor care, după scăderea cheltuielilor, sa asigure
remunerarea întreprinzătorului (rentabilitatea) şi posibilitatea de a investi pentru
menţinerea unui produs de calitate (durabilitatea).
În afara de comercializarea directa, preţul produselor şi serviciilor
agroturistice trebuie sa tina seama şi de marjele intermediarilor. Ori cum, piaţă
fixează un evantai de "preţuri" mai mult sau mai puţin larg. Din această cauza este
foarte importanta o comparaţie cu concurenta locala pentru a situa produsul
propriu în condiţiile aceluiaşi circuit de comercializare. Efectuare unor comparaţii
serioase, testând în detaliu prestaţiile oferite, va permite formarea unei idei corecte
despre preţul practicat.
În continuare, trebuie verificate următoarele aspecte:
- coerenta dintre preţul, imaginea şi poziţionarea produsului;
- coerenta dintre preţ şi obiectivele urmărite (clientela potenţiala pentru un
preţ ridicat este mai redusa decât pentru un preţ mai puţin ridicat);
- trebuie luate în consideraţie efectele de "prag" al preţului la unele
produse; în tot cazul nu trebuie căzut în situaţia ridicolă de a practica preţuri de
"super market" pentru produse de calitate deosebită;
- adaptarea la legislaţia în vigoare privind nivelul şi modul de stabilire a
tarifelor şi preţurilor.

328
 Intr-un studiu previzional se poate opera cu un preţ mediu sau se pot face
ipoteze în funcţie de mai multe nivele de preţuri. Trebuie însă ţinut cont de faptul
ca prestările de servicii în turismul rural şi agroturism sunt adesea subevaluate.
Veniturile: Etapa următoare este calculul previzional al veniturilor. Ele
depind de nivelul activităţii care este destul de incert. Trebuie făcute simulări cu
diverse niveluri de menţine: redusa, medie şi mare. In acest caz computerul este
instrumentul indispensabil pentru a face calculele. Şi în acest caz trebuie luate în
calcul cifre realiste adaptate la regiune. Acestea se găsesc la persoanele care
practica deja activitatea respectiva sau în anumite studii. Trebuie de asemenea
considerat ca atingerea parametrilor economici ai proiectului se realizează cam în
trei ani de la demararea activităţii. Deci se recomanda puţin pesimism în evaluările
făcute.
Nevoile de fond de rulment: Fondul de rulment este o sumă de bani de care
o întreprindere (afacere) are nevoie permanent pentru a funcţiona. El este
determinat de structura întreprinderii şi de ciclul sau comercial. Nevoile de fond de
rulment se determina făcând o evaluare a încasărilor pe o anumita perioada şi a
plăţilor ce trebuie efectuate. Momentul şi forma plăţilor de către clienţi a
produselor şi a serviciilor precum şi calendarul plăţilor trebuie să se balanseze,
încasările trebuie, în mod normal să preceadă plăţile în timp şi să le depăşească în
volum. In felul acesta, exploataţia este totdeauna solvabilă.
Calculul rezultatelor previzionale: Pe baza estimărilor prezentate mai sus se
pot calcula rezultatele previzionale pe mai mulţi ani. Luând în calcul atât
amortismentele cât şi dobânzile creditelor împrumutate, se poate determina
capacitatea de autofinanţare. Acest indicator economic este foarte important din
punctul de vedere al băncii creditoare deoarece arata capacitatea de rambursare a
creditelor, respectiv bonitatea economica a întreprinderii. Gradul de acoperire a
cheltuielilor, pe o anumită perioadă, de câtre veniturile estimate a se realiza în
aceeaşi perioada, exprimând gradul de solvabilitate al afacerii, este în acelaşi timp
şi un indicator pe baza căruia se judeca fezabilitatea acesteia. Un alt indicator

329
important ce trebuie determinat este pragul de viabilitate care consta în nivelul
minim de activitate (menţine şi servicii) necesara, la un anumit nivel de preţuri sau
tarife, pentru ca afacerea sa aibă asigurata perenitatea, în acest punct veniturile
sunt egale cu cheltuielile. Pragul de viabilitate se mai numeşte în literatura de
specialitate şi pragul de rentabilitate, punctul mort sau punctul de echilibru.
Planul de finanţare: Planul de finanţare arata cum vor fi finanţate
investiţiile şi fondul de rulment. El arata de asemenea echilibrul intern al
proiectului adică, măsura în care imobilizările pe termen lung sunt acoperite de
banii proprii şi de împrumuturile pe termen lung. Volumul împrumuturilor
necesare şi posibile se stabileşte împreună cu banca creditoare.
Planul de trezorerie: Planul de trezorerie este un tablou lunar care arată
încasările şi cheltuielile, lună de lună, menţionând sumele şi datele la care au loc
încasările sau plăţile. Acesta este un instrument de gestiune indispensabil, mai ales
în primii ani, deoarece permite să se vadă momentele dificile şi să se conducă cât
mai bine fluxul de trezorerie. Atunci când se prevede o "gaura de trezorerie", faptul
ca este cunoscuta previzional mai dinainte, permite găsirea şi punerea în aplicare a
unor soluţii mai puţin costisitoare: amânarea negociata a plăţii, împrumuturi mai
ieftine, vânzarea stocurilor, etc. Stabilirea unui plan de trezorerie previzional
permite judecarea nevoilor de bani lichizi în faza de demaraj şi de a le finanţa din
sursele cele mai puţin costisitoare. Stabilirea planului de trezorerie este o munca
dificilă care necesita multe calcule, cifre suficient de fiabile şi informaţii cât mai
precise asupra cheltuielilor şi a veniturilor previzionale.
Bilanţul: Bilanţul previzional este fotografia a ceea ce va poseda
exploataţia agroturistică la sfârşitul exerciţiului contabil. El se prezintă sub forma
unui tablou echilibrat care recapitulează, la activ, imobilizările (terenuri,
construcţii, materiale) şi banii realizabili sau disponibili (creanţe, bani în cont, bani
în casa...), iar la pasiv, sursele care au finanţat elementele din activ. Bilanţul
postfaptic sau bilanţul ordinar se stabileşte anual, şi consfinţeşte radiografia
activităţii economice la 31 decembrie a fiecărui an.

330
 Alegerea statutului. Pasul următor în analiza soluţiilor posibile îl constituie
alegerea statutului profesional şi social, pentru ca fiecare activitate trebuie
organizata, clasificată şi atestată după normele legale, în domeniul turismului rural
şi a agroturismului, în ţara noastră, evantaiul alegerilor posibile este foarte
restrâns, fiind stabilite prin lege doar doua forme: pensiunea turistică şi pensiunea
agroturistică, ambele fiind forme ale turismului rural. Dar chiar şi în acest caz,
trebuie stabilit clar ce forma de turism se va practica, deoarece fiecare din cele
două forme de turism au norme specifice de atestare şi de clasificare. Este esenţial
să se înţeleagă ca formă de organizare, şi respectiv statutul profesional şi social al
afacerii trebuie să ţină cont de: dezvoltarea posibila a afacerii, de situaţia juridică,
financiară şi fiscală în momentul demarajului, de organizarea familială, de
evoluţiile viitoare posibile şi de obiceiurile locale.
Precizarea comercializării. In continuare, rămâne de precizat
comercializarea produselor agroturistice. în studiul preliminar se vor studia
modurile de comercializare în vigoare pentru produsele proiectate şi se va preciza
politica de vânzare. Această politică se va stabili în funcţie de costurile produselor
şi de preţul de vânzare dorit, în cazul agroturismului, comercializarea se face în
direct, la ferma, atât pentru servicii şi produse alimentare servite în timpul meselor
cât şi pentru produsele agricole proaspete sau prelucrate vândute direct turiştilor
veniţi la fermă pentru consumul acasă, în tot cazul în afara fermei. O atenţie
deosebită trebuie acordata imaginii produselor şi serviciilor prin „mărcile" folosite,
mesajului pe care antreprenorul sau întreprinzătorul doreşte să-1 transmită,
mijloacelor financiare (bugetului) afectat pentru reclama şi tehnicilor folosite
pentru publicitate (prezentarea în cataloagele editate de câtre diferite structuri
publice sau profesionale, pliante, mass-media, etc.). întrucât aceste lucruri sunt
puţin mai tehnice, este necesara apelarea la serviciile calificate ale asociaţiile
agroturistice sau la alte structuri de consultanţă şi extension. Proiectul trebuie să
cuprindă resursele necesare pentru aceste acţiuni. Trebuiesc prevăzute mijloacele
necesare chiar şi pentru atragerea consultanţei calificate privind proiectul de

331
amenajare agroturistică a exploataţiei agricole cu ajutorul căreia proiectul va fi
optimizat şi planificată dezvoltarea exploataţiei. Dacă proiectul este încă fiu, nu
trebuie angajate cheltuieli importante pentru o publicitate pentru un proiect care
riscă să devină rapid neadaptat.
Alegerea celei mai bune implementări a proiectului. Alegerea celor mai
bune soluţii tehnice, juridice, fiscale şi sociale dintre toate cele posibile (si
totdeauna sunt mai multe variante posibile) este rezultatul unui efort de munca
lung şi dificil care nu poate fi ocolit. Desigur ca fiecare varianta are avantajele şi
dezavantajele sale, dar montajul ales trebuie sa fie cel mai coerent posibil, şi cel
mai corelat cu restricţiile de timp şi financiare ale exploataţiei. El trebuie de
asemenea adaptat nivelului real de competenta al exploatantului şi mediului
natural economic şi social. Cel mai bun montaj este un echilibru între:
- obiectivele personale (ceea ce ar vrea întreprinzătorul să facă);
- posibilităţile pieţei (ceea ce ar trebui făcut); şi
- potenţialul şi resursele disponibile (ceea ce întreprinzătorul poate să facă).
Prezentarea formatizată a proiectului. Toate părţile proiectului elaborate
de-a lungul etapelor menţionate mai sus se strâng într-un dosar îngrijit. Acest
dosar este baza documentară de execuţie a proiectului, este baza de negociere cu
eventualii parteneri financiari şi este baza verificării modului de punere în operă,
de montare a proiectului şi de control a aplicării şi a dezvoltării proiectului.
Dosarul cu toate elementele proiectului este în primul rând un instrument pentru
întreprinzător ca o sinteza a muncii sale împreună cu consultanţii de specialitate,
dar şi pentru partenerii lui (pentru bancherul lui, sau pentru organele publice în
vederea unei eventuale subvenţii). Proiectul trebuie să fie redactat cu fraze scurte
şi precise, după un plan logic, raţional, cu titluri explicite şi vizibile. El trebuie să
fie bine prins în dosar, eventual legat, pentru comoditatea lecturii şi pentru a nu se
pierde nici o pagină. Trebuie numerotate toate paginile dar numai în ultimul
moment, când dosarul este constituit complet şi definitiv. Informaţiile copioase şi
complementare se grupează în anexe numerotate, în tablouri, scheme, grafice,

332
note, etc. Volumul proiectului este în corelaţie cu importanta proiectului. Pe prima
pagina se scrie numele şi coordonatele întreprinzătorului, data şi un cadru gol în
care se va scrie adresa destinatarului. Vine apoi un text de câteva linii cel mult, în
care se vor explica, foarte clar, marile coordonate ale proiectului şi obiectul cererii.
Pagina a doua începe cu cuprinsul dosarului. Apoi, fără a se încerca să se spună
totul ci doar alegând punctele importante şi convingătoare, se va prezenta şi
descrie proiectul, istoricul, contextul exploataţiei, contextul juridic (raţiunile
sociale, forma juridică), contextul comercial (piaţă, concurenţă, poziţionarea
tarifară...). După aceea trebuie prezentat pe scurt bugetul de investiţii, conturile
rezultatelor previzionale pe trei ani şi o sinteza a celor trei ipoteze de activitate
prevăzute: scăzută, medie şi forte, şi în final, tabloul de finanţare. Dosarul poate fi
completat cu un plan de trezorerie lunar pentru primul an şi apoi trimestrial pentru
ceilalţi ani. Este util de asemenea sa fie prezentate bilanţurile previzionale, pragul
de rentabilitate, valorificarea muncii şi termenul de recuperare a investiţiei. Un
asemenea dosar sintetizează munca de studiu întreprinsă pentru demararea
agroturismului într-o exploataţie agricolă montană. Tot odată el este dovada
seriozităţii întreprinzătorului şi va influenţa într-o măsură importantă credibilitatea
acestuia în faţă autorităţilor care acordă autorizaţia de funcţionare, clasificarea şi
eventual creditarea.
Decizia realizării proiectului. De îndată ce problemele tehnice sunt
rezolvate, finanţarea asigurată, competenţele reale însuşite, deci odată ce toate
condiţiile sunt întrunite, proiectul poate fi transformat în realitate, în acest moment
se poate lua decizia de punere în opera a proiectului. Se vor face demersurile
pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare, se lansează investiţiile şi se înaintează
dosarul pentru clasificare, apoi se lansează publicitatea. Dacă pe parcursul etapelor
prezentate mai sus evaluările şi calculele arată ca ar fi mai bine să se abandoneze
proiectul, trebuie făcut acest lucru fără regret deoarece acest lucru nu este un eşec
ci un act inteligent care va feri întreprinzătorul să ajungă mai târziu într-o situaţie
prea riscantă daca nu catastrofală. Această experienţă va fi fără îndoială profitabilă

333
cu prilejul unei noi tentative, în faza de realizare, lucrurile se accelerează,
întreprinzătorul va trebui sa se angajeze şi rapid el va ajunge în situaţia de a nu
mai putea da înapoi. In timpul execuţiei, trebuie respectat conţinutul şi graficul
proiectului pentru că altfel este posibil să ajungă la suprainvestiţii suplimentare
neprevăzute.
Urmărirea controlul şi adaptarea proiectului. Încă de la începutul fazei
de realizare a proiectului, trebuie gândit la toate criteriile ce vor servi controlului şi
urmăririi gestiunii, dintre care contabilitatea este doar unul dintre elemente.
Periodic trebuie adaptata sau modificată afacerea, într-un asemenea
moment trebuie oprit din nou, reflectat asupra noilor probleme ce trebuie rezolvate,
de făcut noi proiecte şi de reluat total sau parţial ciclul fazelor descrise mai sus.
Adaptarea afacerii presupune de asemenea reflectarea asupra strategiei de
dezvoltarea a exploataţiei agroturistice şi programarea acţiunilor ce trebuie derulate
în timp. Trebuie lucrat permanent asupra organizării exploataţiei, asupra
comunicării interne şi externe a acesteia, asupra tehnicilor de menţine şi de
gestiune, asupra mijloacelor umane, materiale sau financiare necesare pentru
dezvoltarea activităţii. Această punere periodica în discuţie a modului de evoluţie a
afacerii şi de lămurire a întrebărilor şi a certitudinilor este garanţia conservării
performantelor activităţii agroturistice.
7.5. Demararea agroturismului într-o localitate rurală.
Dat fiind faptul ca cercetările de piaţă efectuate în ţările dezvoltate au arătat
că turiştii se îndreaptă din ce în ce tot mai mult, pentru petrecerea vacanţelor, spre
turismul rural, agenţii economici ai acestui nou fel de turism şi-au pus problema
organizării primirii cât mai ospitaliere a oaspeţilor în mediu rural, în acest scop, pe
lângă amenajarea corespunzătoare a exploataţiilor agroturistice, care reprezintă
stâlpii de rezistenţă ai turismului rural, atenţia a fost îndreptată spre amenajarea şi
organizarea localităţilor rurale de aşa manieră încât acestea să fie cât mai
atrăgătoare şi să satisfacă cât mai bine nevoile turiştilor. Din aceste preocupări a
rezultat faptul ca agroturismul poate satisface cel mai bine cerinţele turiştilor

334
atunci când se organizează la nivelul comunităţii rurale pentru a realiza primirea
turiştilor în sânul acestei comunităţi. Acesta este de fapt turismul rural aşa cum a
fost definit încă de la începutul cursului. Sub acest aspect, turismul rural poate fi
organizat la nivelul satului, al comunei sau a unei zone care înglobează mai multe
comune. El poate fi organizat de câtre grupuri de fermieri care au ferme
agroturistice, de către agenţii economici care au pensiuni turistice rurale,
proprietarii de motele rurale, hanuri, şi unităţi de alimentaţie publică, aceştia fiind
cei mai interesaţi în atragerea turiştilor în localitatea lor. In organizarea turismului
rural la nivelul localităţilor şi zonelor rurale trebuie să intervină de asemenea şi
organizaţiile profesionale neguvenamentale de profil şi autorităţile publice, în afara
acestora, care reprezintă „dispozitivul" de acţiune locală având menirea punerii în
opera a turismului rural, în această acţiune mai pot fi interesaţi şi alţi factori ca de
exemplu: grupuri de investitori (societăţi de investiţii şi bănci), firme furnizoare de
echipamente destinate „urbanizării" localităţilor rurale, firme de proiectare, firme
şi organizaţii de promovare a turismului, şi nu în ultimul rând biserica sau
organizaţia de cult religios locală. Acţiunea trebuie susţinută de serviciile de
consultanţă implicate în dezvoltarea rurală, pentru ca proiectele ce se vor realiza să
aibă un suport profesional şi o competenţă profesională adecvată. După cum s-a
văzut în capitolul precedent, amenajarea turistică a localităţilor rurale consta, în
special, în realizarea în comun sau în cooperare, pe baza unui proiect de ansamblu,
a mijloacelor sau a implantărilor de agrement şi de înfrumuseţare a localităţii,
precum şi rezolvarea unor probleme de gospodărie locala pentru a face ca satele
agroturistice, „ariile rurale de primire" sau zonele rurale în ansamblul lor să fie mai
bine echipate pentru a atrage turiştii şi pentru a-i face să revină.
7.6. Formularea strategiei de dezvoltare a turismului rural
7.6.1. Consideraţii generale
După parcurgerea unui ansamblu de aspecte privind turismul rural şi
agroturismul de-a lungul cursului, dobândind o serie de cunoştinţe de bază, de
concepte şi noţiuni fundamentale în acest domeniu, acum este posibila abordarea

335
unei probleme de mare importanta teoretica şi practica, şi anume metodologia de
formulare a unei strategii de dezvoltare a turismului rural şi a agroturismului. în
literatura de specialitate (10) se considera ca o strategie de dezvoltare turistică pe
aceste baze nu numai ca s-ar încadra perfect în curentul normal al dezvoltării
locale, ci mai ales ar permite promotorilor săi să „deturneze" în favoarea lui pe cei
care au prins gustul unor vacanţe „adevărate", mai umane şi mai libere. Pe scurt, ar
fi vorba, pe de o parte, de utilizarea mai buna a instalaţiilor de primire modificând
conţinutul lor prin aportul valorilor noi, iar pe de altă parte, de completarea lor
printr-un turism alternativ care, îi dă celui aflat în vacanţă dimensiunea sa
individuală, şi va restaura comunităţile rurale rezidente în funcţia lor primară de
gazde bazându-se pe capacităţile de recepţie existente şi pe cei ce primesc în
prezent care sunt gata sa-si amenajeze spatiile şi/sau să-şi modifice parţial
programarea prestaţiilor lor.
Reflecţiile care urmează vor avea ca obiect:
- repertorizarea elementelor care trebuie să fie reţinute pentru identificarea
destinaţiilor turistice rurale;
- schiţarea unei strategii de dezvoltare care să răspundă în acelaşi timp
evoluţiei probabile a cererii şi prezervării autenticităţii ofertei;
- formularea propunerilor privind promovarea unui turism capabil sa
valorifice specificitatea regională;
- indicarea direcţiilor în care ar fî interesant să se dezvolte acţiuni de
marketing susceptibile să atingă subiecţii interesaţi cei mai disponibili.
Aceste reflecţii vor trebui deci considerate ca un document de lucru care va
servi unui demers colectiv în care creativitatea şi inovaţia vor ghida întreaga
cercetare, care va pune la dispoziţie mijloacele de investigare şi de analiza pe care
sunt în stare să le folosească decidenţii şi tehnicienii.
8.6.2. Aspectele economice
Opţiunea prioritară acordată turismului în mediu rural îşi găseşte
justificarea sa în obiectivele economice şi financiare care însoţesc această

336
orientare. Activitatea turistică constituie, din punct de vedere economic, o
operaţiune comercială de vânzare care, în acest caz particular, priveşte serviciile şi
produsele furnizate la faţă locului. Pe acest plan, turismul favorizează dezvoltarea
menţine de materii prime, industriile de prelucrare şi mai ales serviciile (comerţ,
transport, hotelărie, etc.) care permit astfel să se reţină pe loc valoarea adăugată a
resurselor şi să se creeze noi locuri de munca.
Din punct de vedere financiar, turismul antrenează fluxuri externe care sunt
prin ele însele factori de dezvoltare deoarece volumul redus al schimburilor locale
nu permite niciodată mobilizarea unor capitaluri suficiente pentru a face faţă
nevoilor de investiţii. Obiectivul final este acela că cheltuielile efectuate de câtre
turişti să fie cât mai importante şi ca produsele consumate să fie, pe cât posibil,
cele disponibile local. Factorii care determina fenomenul sunt cei ai pieţei turistice
naţionale şi internaţionale, respectiv ai ofertei şi ai cererii.
În general, potenţialităţile turistice regionale sunt în acelaşi timp
importante, originale şi variate. Dar aceste potenţialităţi constituie, într-o anumită
măsură, produsul turistic brut. în afara cadrului natural, a centrelor de interes şi a
resurselor, produsul finit cuprinde echipamentul de primire şi de animaţie în stare
de funcţionare; acesta este produsul care trebuie să fie competitiv pe plan
internaţional şi naţional atât la nivelul calităţii cât şi al preţului. De câteva decenii
turismul este deja angajat într-o mutaţie profundă: acest fenomen marginal
caracteristic altădată unei mici elite oazive şi îmbogăţită, s-a transformat într-o
mişcare masivă care interesează de acum toate clasele sociale. Această prima
transformare, de ordin cantitativ, este acompaniată de o mişcare încă mult mai
profunda care afectează de această data aspectele calitative. Loisirul
tradiţionalmente legat de literatura şi de un anumit estetism, turismul a devenit în
zilele noastre un produs supus constrângerilor industriei: rentabilitate, profit,
marketing, publicitate, etc. Altfel spus turismul s-a supus regulilor mărfii, ceea ce
nu se petrece fără sa-i afecteze în mod considerabil natura sa.
Produs economic, turismul face parte, cu acelaşi titlu ca şi industria, din

337
politică economică; toată lumea ştie ca el constituie astăzi una dintre resursele din
care anumite regiuni au reuşit să facă un vector primordial al dezvoltării lor.
Economiştii, în ce-i priveşte, au ştiut să pună în relief modul în care anumite legi
economice generale se aplică, mutatis mutandîs, în acest sector de activitate
terţiară: concentrarea, tendinţele oligopoliste, monopolurile, rata profitului, etc. De
asemenea, acest produs numit „turism" conserva o indiscutabila „specificitate". El
nu este un simplu produs fabricat pentru că punerea să în operă implică un dublu
decalaj în spaţiu şi în timp. Pentru a folosi o imagine mai comodă, „zăcământul"
este „consumat" pe loc de către cumpărător însă după intervenţia unui exploatant
mai mult sau mai puţin îndepărtat; această poate să rezulte dintr-o decizie
individuală luată mai înainte şi în alta parte, între altele, acesta este un produs în
parte „imaterial" ceea ce face exploatarea sa mai complexa şi supusa hazardului.
Acestei specificităţi a produsului trebuie deci să- i corespundă o specificitate a
strategiei dezvoltata pe teren; analiza economica este condusa aici să ţină cont de
variabile care nu sunt de ordin economic, cel puţin într-un prim stadiu.
7.6.3. Politica de ansamblu
Orice strategie de dezvoltare turistică implica, în prealabil, un anumit
număr de alegeri, care exprimă o voinţă politică, dat fiind faptul ca punerea lor în
aplicare depinde de un ansamblu de masuri coordonate. Căci daca obiectivele
clasice ale politicii turistice sunt în primul rând de ordin economic, această nu
înseamnă totuşi ca implicaţiile socio-culturale şi politice ar trebui ignorate.
Fenomenul turistic a fost antrenat de dezvoltarea economica şi de creşterea
nivelului de trai al locuitorilor din tarile industrializate; el a apărut ca o nevoie
nouă care aparţine categoriei de „bunuri de mare consum" necesare. Dar, prin
însăşi natura sa, dezvoltarea turismului nu rămâne fără efect asupra teritoriilor care
îl primesc. Această pentru ca turismul transporta cu el un sistem de valori şi de
comportamente care-i sunt proprii şi al căror impact este cu atât mai puternic cu
cât structurile socio-economice regionale sunt mai fragile. De aci decurge
necesitatea ca organele publice să se preocupe de această problema şi să prevină un

338
anumit număr de dificultăţi de ordin politic şi social a căror dimensiune este cu atât
mai importanta cu cât mediul de primire rămâne vulnerabil. Trebuie deci ca
dezvoltarea turistică sa se înscrie într-o perspectivă politică, trebuie ca turismul sa
fie coordonat şi metrizat la toate nivelurile şi ca el sa-si fixeze obiective rezonabile
în raport cu evoluţia altor sectoare de menţine şi în cadrul limitei de saturaţie a
teritoriului de primire.
7.6.4. Datele de baza ale dezvoltării turistice
Obiectivele dezvoltării turistice. Este clar ca nici o ţară din lume nu poate fi
dezinteresata faţă de o sursa de devize şi de venituri a cărei perspective de
expansiune par a fi considerabile şi ale cărei consecinţe asupra balanţei de plăţi,
număr de locuri de munca şi nivelul schimburilor sunt determinante. Dar trebuie
apreciate, bineînţeles, cu toate nuanţele care se impun, rezultatele veritabile
înregistrate pe toate aceste planuri diferite, în funcţie de tipurile de turism reţinute.
Balanţa de plăti. Certamente, veniturile globale în devize, înregistrate de
câtre turism într-o ţară ca Franţa sau Italia sunt importante şi contribuie puternic la
restabilirea echilibrului balanţei de plăţi a unei ţări penalizata de degradarea
termenilor de schimb. Pe de altă parte, contribuţia reala a veniturilor turismului la
balanţa de plăţi nu poate fi stabilita decât scăzând toate bunurile şi serviciile
importate direct de acest sector (produse de consum) sau prin intermediul altor
sectoare care contribuie la elaborarea produsului turistic (construcţii, echipamente,
transporturi). S-a putut vedea chiar ca uneori, într-un cadru economic dependent,
cererea turistică stimulează mai mult importul decât producţia.
Incidenţele asupra pieţei muncii. Turismul este în general un mare furnizor
de locuri de munca directe (hotelărie, agenţii de voiaj, transporturi, personal de
încadrare turistică) sau de o maniera induită, în toate sectoarele care contribuie la
dezvoltarea turistică (construcţii, agricultura, industrie, comerţ artizanat). Cu toate
acestea, în acest sector se petrec destul de frecvent deziluzii în privinţa locurilor de
muncă, de exemplu:
- fluxurile turistice nu se distribuie în mod egal în tot cursul anului ceea ce

339
antrenează angajarea unui important număr de sezonieri, ceea ce pune probleme de
şomaj parţial;
- locurile de muncă atractive, pentru ca sunt bine remunerate şi investite cu
responsabilităţi, sunt relativ puţin numeroase şi cer un grad de calificare adese prea
înalt pentru mâna de lucru disponibilă;
- în scopul rezolvării acestor dificultăţi, devine foarte curând
indispensabila realizarea unor importante mijloace de formare, ale căror costuri se
adaugă la investiţiile deja consimţite, şi pentru care personalul de încadrat trebuie
să câştige o formare tehnică şi pedagogică.
In ceea ce priveşte numărul de locuri realmente create, este dificil de
determinat ca o rată în raport direct cu numărul de paturi create; această va depinde
puternic de stadiul de dezvoltare economică al regiunii luata în considerare şi de
productivitatea locuitorilor săi; raportul este redus atunci când productivitatea
muncii este ridicata sau gradul de automatizare a serviciilor avansează şi puternic
în cazul invers. In stadiul actual de al cunoştinţelor asupra acestei probleme, nu
exista decât puţine date disponibile dar este clar pe de alta parte ca numărul de
locuri de munca create de câtre dezvoltarea turistică depinde, într-o largă măsură,
de opţiunile considerate în ceea ce priveşte formele de turism reţinute. Schematic,
se poate consideră ca turismul „de înaltă clasă" necesita mai multe perfecţionări
tehnice decât turismul „standard" care se acorda mai uşor cu personal mai puţin
calificat.
Schimburile intersectoriale. Repercusiunile activităţii turistice asupra altor
sectoare de menţine depinde mai mult de gradul de diversificare şi de fluiditate al
acestor sectoare şi de capacitatea de răspuns a circuitelor economice la nevoile
exprimate decât de volumul cererii create. Cu cât diferitele sectoare economice
sunt mai evoluate şi mai dezvoltate, cu atât coeficientul multiplicator al turismului
este mai ridicat; acest coeficient atinge de altfel maximul sau atunci când aporturile
externe devin vecine cu zero. Intensitatea „evaziunii de origine turistică" fiind
strâns legata de capacitatea productiva a economiei, este fundamental ca în mod

340
simultan cu expansiunea turistică sa fie dezvoltat un aparat economic local
structurat şi echilibrat.
7.6.5. Tipologiile de turism
Toate cele prezentate mai sus conduc la a gândi ca alegerea fundamentala
trebuie sa se facă în ceea ce priveşte stilul şi normele de dezvoltare turistică cel
mai bine adaptate caracteristicilor regiunii:
- tipul de turism cel mai capabil sa atragă cu prioritate o clientela care
dispune de o înaltă putere de cumpărare şi care aduce un important volum de
încasări implică, în acelaşi timp, investiţii dificil de rentabilizat; el cere adesea
intervenţia întreprinderilor turistice experimentate, adesea străine lumii rurale şi
provoacă uneori un decalaj brutal între populaţia de rezidenţi şi cea de vacanţieri,
ceea ce crează distorsiuni sociale importante;
- dimpotrivă, cu condiţia ca amenajarea acceselor să o permită, este
posibilă dezvoltarea unui turism mai modest, primit în mici stabilimente conduse
de câtre rezidenţi, ale cărui exigente la nivelul serviciilor sunt mai mici, dar cum
trebuie compensata pierderea de venituri cu un număr mai mare de turişti, acesta
pune foarte repede altor sectoare de menţine probleme ce nu sunt totdeauna uşor de
rezolvat.
O combinare armonioasă a acestor două formule este fără îndoială
abordarea cea mai realista a unei dezvoltări turistice ale cărei efecte de antrenare ar
trebui să fie de asemenea optimiste deoarece, atunci când gama de instalaţii este
largă, regiunea are şanse mai multe de acces la o notorietate reală.
Efectele socio-culturale. Avantajele create de turism pe plan social (crearea
locurilor de munca dezvoltarea infrastructurilor, echipamente colective) sunt şi
acestea destul de ambigui deoarece dacă populaţia rezidentă găseşte avantaje în
aceste investiţii, nu este mai puţin adevărat ca finalitatea acestor lor rămâne, în
primul rând, sosirea unor clase privilegiate, în plus, implantarea turistică nu poate
juca rolul de stimulator al economiei regionale decât cu preţul unor inovaţii
importante în ordinea economica, ceea ce accelerează explodarea structurilor

341
existente; impactul asupra sectorului primar tradiţional rămâne foarte slab. Oricare
ar fi situaţia, bilanţul costurilor şi beneficiilor sociale nu poate fi stabilit decât
luând în considerare doua tipuri de reflecţii:
- a cuantifica aporturile turismului pe plan social, adică a contabiliza
efectele asupra locurilor de muncă colective şi a creşterii nivelului de viaţă;
- a califica efectele negative cum ar fi fenomenul de respingere, chiar de
refuz, a turismului de câtre populaţiile locale şi procesul de alienare culturală care
riscă să se dezvolte.
Turismul considerat sub acest unghi, nu poate fi apreciat decât la nivelul
macroeconomic al întregii regiuni, el nu poate fi măsurat în termeni de
întreprindere, adică urmând criterii microeconomice. Analiza costurilor/
beneficiilor economice implică aici, în mod necesar, pe cea a costurilor/
beneficiilor sociale, fără de care implicaţiile socio-politice ar risca sa ia, cu timpul,
o amploare considerabilă.
7.6.6. Mijloacele unei politici de comercializarea turismului
Noţiunea însăşi de dezvoltare implică o participare importanta a puterilor
publice, la toate nivelele de decizie, cu scopul de a fi în măsură să atingă
obiectivele pe care şi le-au propus.
Incidentele turismului asupra balanţei de plăţi, a locurilor de muncă, a
nivelului schimburilor intersectoriale, aşa cum s-a arătat mai sus, fac şi mai
necesara punerea în aplicare a acestor acţiuni.
Acţiuni de ansamblu. Fiind vorba de destinaţii cu vocaţie esenţialmente
receptivă, statul este unicul agent, care prin obiectivele sale şi prin capacitatea sa
financiară, poate să pună în operă o politică turistică globala. Sectorul public este
într-adevăr singurul care poate sa integreze diferitele servicii turistice în beneficiul
ţării de primire însăşi şi conform cu politica sa de dezvoltare. Faţă de creşterea
concentrării cererii şi de tendinţele oligopoliste ale marilor operatori de „produse
turistice complete", colectivităţile teritoriale rămân interlocutorul privilegiat. Fără
o acţiune precisă şi intensa a puterii publice, disparitatea forţelor prezente va face

342
ca operatorii ţărilor emiţătoare de turişti sa monopolizeze piaţă, cu toate
consecinţele păgubitoare pentru dezvoltarea turistică ce vor rezulta din această.
Dar înainte de a acţiona asupra raporturilor comerciale cu operatorii, trebuie
provocată în primul realizarea unei oferte credibile, al cărui volum şi caracteristici
esenţiale o plasează într-o poziţie bună pe piaţă. Constrângerile rentabilităţii
financiare fiind dificil de compatibilizat cu cele ale unui demaraj turistic ambiţios,
statul şi colectivităţile teritoriale sunt singurele în măsură să consimtă finanţarea
investiţiilor necesare, cel puţin într-o prima etapa. Acţiunea puterii publice trebuie
să fie axată pe liniile fundamentale de forţă, şi anume:
- legătura permanentă cu alte sectoare economice, în funcţie de obiectivele
globale de dezvoltare;
- coerenta necesară între toate măsurile luate;
- importanţa primordială a promovării, a cărei finalitate este nu numai de a
vinde serviciile pe piaţă internaţională, ci mai ales de a rentabiliza produsele
disponibile pe plan local.
Strategia de marketing. In faţa situaţiei actuale a turismului internaţional,
statul trebuie să adopte o politică turistică coerenta iar colectivităţile teritoriale să
utilizeze tehnici de marketing apropriate. Dezvoltarea turistică nefiind un scop în
sine, statul şi colectivităţile locale trebuie să o determine în funcţie de obiectivele
lor globale şi să măsoare bine riscurile asumate pe plan sociologic şi ecologic: ei
sunt deci conduşi la a respecta imperative specifice cum ar fi tipologia turismului
de promovat, segmentele de clientela vizate, numărul optim de turişti care este de
dorit să fie primit, etc. în tot cazul, strategia de marketing trebuie să progreseze
urmând direcţiile clasice deoarece difuzarea unui produs, daca vrea să se bazeze pe
o comercializare reala, nu se poate mulţumi doar cu o promovare „instituţională"
sau „de prestigiu"; ea trebuie să utilizeze în mod necesar de asemenea practicile
comerciale performante. Acţiunile mixului de marketing vizează patru puncte
principale: produsul, preţul, distribuţia şi comunicaţia.
Produsul. Trebuie puse în raport resursele disponibile şi caracteristicile

343
pieţei; de altfel este important de subliniat rolul predominant pe care îl joacă piaţa
în acest domeniu. Această deoarece este periculos sa se fondeze dezvoltarea
turistică teritorială pe resurse, adesea superioare multor altora, dar care nu sunt în
concordanţă cu poziţia geografică a regiunii care le produce faţă de diferitele pieţe
furnizoare de turişti sau cu motivaţiile dominante ale cererii.
S-a vorbit mult despre definirea unui produs „autentic". Numeroase
destinaţii turistice au impresia că proliferează formule complet deconectate de
medii - în particular de mediul uman - în care se inserează ele. S-a constatat chiar
că anumiţi turişti ar putea să petreacă 2-3 săptămâni într-o staţiune de vacanţă fără
a avea nici un contact cu populaţia de primire şi fără să cunoască nimic despre
realitatea ţării în care au sejurnat. Specificitatea unui produs trebuie sa fie
„autentificată" printr-o inserţie a ţării de primire şi a valorilor sale proprii în
formulele care răspund aşteptărilor turiştilor, în afara turismului de vacante, este
importanta promovarea diverselor forme de turism itinerant: excursii, circuite,
periple... Dar aceste grupe trebuie sa fie totdeauna de 8 persoane, care să circule în
mini-car; acest mod de transport prezintă numeroase avantaje:
- mobilitatea grupului;
- absenţa subgrupurilor ocazionale;
- bună integrare în mediul de primire (un autobuz de 40 de locuri este
aproape totdeauna resimţit ca o agresiune);
- încadrarea cu un şofer-ghid, recrutat întotdeauna din comunitatea sa,
format de către structurile de primire în cunoaşterea siturilor, monumentelor şi
manifestările itinerarului şi priceput în animaţie; el va putea asigura astfel o
ambianţă convivială şi destinsă;
- folosirea completa a locurilor de cazare, pentru ca şapte grupe corect
programate, petrecând fiecare seara în şapte locuri diferite, nu ocupa decât patru
camere dar şapte zile.
Preturile. Preţurile constituie un aspect corolar al produselor. Rolul
preţurilor este fundamental ţinând cont de marea lor elasticitate şi de

344
competitivitatea ofertei. Dezvoltarea concentrării cererii şi caracteristicile actuale
ale pieţei arata ca numai o organizare locala structurata este capabilă să se impună
în faţa marilor grupuri şi să fixeze preţurile la un nivel acceptabil, rămânând totuşi
în gama ofertelor concurente. Preţurile prestaţiilor în mediul rural rămânând în
general destul de ridicate în raport cu alte destinaţii comparabile, este necesara
fixarea asupra a doua obiective:
- ameliorarea calităţii produselor propuse;
- îmbogăţirea conţinutului produselor prin prestaţii conexe care permit
turiştilor să „viseze".
Trebuie conservată tot timpul rentabilitatea turismului şi nu trebuie vândut
cu pierderi sub pretextul menţinerii într-un evantai de preţuri definite de câtre
concurentă.
Distribuţia. Distribuţia constă în a alege şi a încuraja canalele care convin
cel mai mult produselor şi destinatarilor stabiliţi. Există mai multe alternative
posibile, dar nu trebuie neglijat faptul că poziţia dominantă a marilor operatori de
turism, legată de dezvoltarea vânzărilor de produse „tout compris", necesită o
organizare a ofertelor, regrupate în sânul structurilor regionale, chiar
interregionale, şi acestea federate la nivel naţional, care să permită să controleze şi
chiar să concureze operatorii.
Comunicaţia. Sub această vocabulă se regrupează ansamblul acţiunilor care
contribuie la dezvoltarea vânzărilor, de exemplu, publicitate, relaţii publice şi
acţiuni de promovare şi/sau de stimulare. Publicitatea trebuie să meargă mână în
mână cu toate celelalte acţiuni de marketing pentru a avea succes asupra
vânzărilor, în tot cazul, ea trebuie să însoţească stabilirea contactelor strânse între
responsabilii din domeniul turismului cu organizaţiile profesionale, cu distribuţia,
cu liderii de opinie (jurnalişti şi personalităţi) precum şi a publicului larg. Nu
trebuie uitat că publicitatea zisă „de la gura la ureche" făcută de către clienţii
satisfăcuţi de serviciile prestate rămâne un element major al publicităţii şi al
imaginii unui produs turistic. Ori, această depinde, în mod esenţial, de calitatea

345
serviciilor furnizate, ceea ce implica adoptarea unei politici de dezvoltare
apropriată, capabilă să acompanieze, prin formare, actorii de teren în realizarea
sarcinilor lor.
Perspectivele turistice. Turismul clasic, chiar şi în tarile dezvoltate
europene, deşi pare a fi mai puţin afectat, acolo, decât alte sectoare de activitate,
de câtre criza economică mondială, trece totuşi printr-o serie de dificultăţi:
consumatorii sunt foarte preocupaţi de problema preţurilor iar producătorii de
turism au tendinţa de a reduce gama produselor pentru a putea rezista tendinţelor
de menţinere sau scădere a preţurilor, în timp ce o nouă clientelă apare şi doreşte
să găsească formule turistice diferite. Concurenţa înverşunată în care se livrează
operatorii ii conduce la asemenea politici de preţuri care antrenează o depreciere a
serviciilor şi o anumită sugrumare a producătorilor. Dat fiind faptul ca cel care
beneficiază de serviciile turistice este consumatorul, acesta nu-şi reduce pretenţiile
şi ajunge în final să nu mai fie capabil să estimeze corect costul real al serviciilor
ce-i sunt făcute. Toate acestea militează în favoarea a doua teză:
- prima constă în punerea în aplicare a unei reţele de distribuţie directă sau
semi-directă, cu condiţia ca aceasta să fie credibilă;
- cea de a doua conduce la a gândi totuşi ca numai inovaţia este aceea care
va permite unor destinaţii să se demarce în raport cu altele.
Cea de a doua abordare a intrat deja de câtva timp în teoria economică şi
poate fi rezumata în cinci puncte:
- fabricarea unui nou produs;
- introducerea unui nou procedeu de fabricaţie;
- deschiderea unei noi pieţe;
- descoperirea unui nou zăcământ;
- o nouă organizare.
Adaptarea acestei teorii în sectorul turismului rural a fost parţial făcută. Dar
inovarea presupune în mod evident apelarea la cercetare şi trebuie luat în
considerare faptul că dacă acest demers este singura alternativă a declinului

346
previzibil al turismului ca element valorizant, ea nu poate fi pusă în aplicare fără
ajutorul puterii publice. Numai ea este capabila sa mobilizeze actorii şi mijloacele
financiare fără a urmări pentru moment profitul ca obiectiv.
Problematica dezvoltării turistice. Trei preocupări trebuie să orienteze
reflecţiile:
- a face de aşa manieră încât turismul să asigure în primul rând echilibrul
local şi nu numai pe cel al ansamblului regiunii;
- a considera turismul ca un element capabil sa suscite realizarea
infrastructurilor de care au nevoie populaţiile rezidente şi să contribuie la
rentabilizarea lor
- a insera turiştii în ţesutul uman de primire repartizându-le cât mai bine
posibilităţile de răspuns la mediu.
In acest fel se poate ajunge la un anumit număr de postulate:
- a prefera marilor ansamble turistice, recepţiile dispersate pe ansamblul
teritoriului
- a amenaja loisirul de aşa manieră încât să poată fi trăit într-un mod al
schimbării şi al contactelor;
- a promova o animaţie globală, a cărei artizani să fie populaţiile rezidente,
dar care să permită turiştilor să participe la elaborarea lor, la punerea lor în opera şi
la trăirea lor.
Procedând de această maniera va deveni posibilă punerea în valoare a
valorilor culturale şi spirituale profunde ale comunităţii rurale prin dezvoltarea
turismului rural, asigurând în acelaşi timp:
- restaurarea conţinutului loisirurilor de vacanţă obligând turişti să meargă
la ele în loc să le găsească la poarta lor;
- omogenizarea participării colectivităţilor rezidente şi a efectelor
economice ale turismului distribuind pe ansamblul teritoriului mai mulţi poli de
atracţie;
- favorizarea întâlnirilor de tot felul prin aranjarea calendarului de vacanţă

347
în concordanţă cu sărbătorile şi manifestările culturale, organizarea unor activităţi
sportive şi de loisir, programarea unor excursii şi circuite, participarea eventuala a
turiştilor la lucrări colective şi artizanale; a nu fi neglijate deloc elementele fizice
naturale care pot fi, în mod evident, centre de interes.
In tot cazul, participarea turiştilor la o activitate oarecare nu poate avea în
vedere decât un grup restrâns, cu scopul de a pune în valoare contactele
individuale. Dar, turismul rural nu poate avea şanse de succes decât cu respectarea
unor condiţii dintre care merita a fi reţinute:
- dezvoltarea unui urbanism adaptat nevoilor populaţiilor rezidente
(inclusiv prin amenajarea patrimoniului construit;
- promovarea unui produs turistic susceptibil sa răspundă motivaţiilor
clientelei pe care se contează, ameliorând condiţiile de viaţă ale populaţiei
primitoare;
- rentabilizarea produselor turistice dând turismului o dimensiune umana
care să convină atât vacanţierilor cât şi rezidenţilor: primilor pentru că găsesc în
mediul rural liniştea şi destinderea pe care o caută, secunzilor pentru ca ei pot
măsura ameliorările pe care li le aduce turismul condiţiilor lor de viaţă.
Recomandări pentru o strategie de dezvoltare a turismului rural. Dacă
teoretic, faptul turistic în mediul rural trebuie conceput ca o activitate privată,
dezvoltarea lui nu se poate concepe fără o anumita încadrare din partea puterii
publice, chiar şi extrem de suplă. Aceasta nu presupune deci o planificare rigida ci
doar o coerenţă a acţiunilor succesive cu investiţiile consimţite sau stabilite.
Determinarea gradului de implicare a statului în dezvoltarea activităţii turistice se
poate aprecia sau evalua prin puterile reale pe care le deleagă organismelor
responsabile cu dezvoltarea locală. Este de dorit ca aceste structuri să dispună de o
largă autonomie atât decizională cât şi bugetară. Eficacitatea unui organism de
dezvoltare turistică se stabileşte deci, în final, în funcţie de capacitatea sa de a
defini conţinutul ofertei, de atenţia pe care o acorda caracteristicilor şi evoluţiei
cererii, imaginaţiei de care dă dovadă în materie de organizare şi de promovare, şi

348
mai ales de flexibilitatea şi de supleţea în luarea deciziilor. O strategie de
dezvoltare a turismului rural pe un anumit teritoriu implică armonizarea intervenţie
publice cu acţiunea privată sub cel puţin trei aspecte: infrastructurile, conservarea
şi valorificarea patrimoniului şi formarea profesională.
Infrastructurile. In acest domeniu se află una dintre liniile de demarcaţie
dintre intervenţia statului activitatea privată: în materie de echipamente,
infrastructurile implică în general puterea publică, în timp ce găzduirea şi animaţia
revin iniţiativei individuale, în domeniul turistic, conceptul de infrastructură cere
anumite precizări:
- infrastructuri fizice cu caracter general, utilizate şi de câtre alte sectoare
de activitate economică şi socială, cum ar fi: aerodromuri, porturi, autostrăzi şi
drumuri, electricitate, asanarea unor teritorii, telecomunicaţii, etc.;
- infrastructuri servicii publice : posta, paza şi securitate, igiena, etc;
- infrastructuri propriu-zis turistice: echipamente colective de găzduire, de
animaţie şi de comerţ care constituie într-adevăr centrul nervos al sectorului.
Atunci când este vorba de o lansare cu destinaţie turistică este, în general,
de dorit ca, chiar şi pentru infrastructurile turistice, investiţiile sa fie prefinanţate
de către stat de maniera să faciliteze demararea operaţiunilor, în acest scop, pot fi
anvizajate una sau mai multe acţiuni, operaţiuni sau proiecte pilot de găzduire, de
animaţie şi de promovare cu acelaşi scop ca şi al investiţiilor de antrenare.
Gestiunea comercială neintrând nici în atribuţiile şi nici în calificările statului, este
bine ca el să se descarce de aceste sarcini plasându-le organizaţiilor profesionale pe
baza unor contracte de locaţie-vânzare asociate cu „caiete de sarcini", sau
controlându-le prin intermediul unor societăţi de economie mixta însărcinate cu
exploatarea instalaţiilor, în ceea ce privesc infrastructurile de primire, numai un
studiu aprofundat al mediului fizic şi uman poate să permită stabilirea unei scheme
de amenajare a spaţiului. In acest sens s-ar putea reţine câteva recomandări, astfel:
- definirea zonelor şi perimetrelor turistice de protejat;
- modularea unor raporturi şi reguli de conduita privind citurile de primire

349
şi celelalte zone, mai vulnerabile, mai ales daca este vorba de medii fragile, unde
trebuie menţinute fluxurile turistice sub un anumit prag peste care pot deveni
perturbabile;
- cercetarea şi indicarea unei arhitecturi care sa nu fie o agresiune la adresa
siturilor şi utilizarea, ori de câte ori este posibil, a unor materiale de construcţii
locale şi a unor concepţii arhitectonice tradiţionale locale.
Conservarea şi valorificarea patrimoniului. Turismul se pretează la
interpretări diverse. Răspunsurile sunt relativ simple atunci când este vorba de un
patrimoniu monumental istoric. Turismul este un vector de modernizare; el nu
crează modernizarea deoarece fenomenul exista în afara lui, dar el accelerează
procesul de modernizare. De aci rezultă un soc între modelele de culturi. Repetiţia
frecventa a sosirii grupurilor suscită foarte repede efecte dezintegratoare în
comunele vizitate, ceea ce impune o mare vigilenţă. De aci rezulta necesitatea unor
acţiuni care pot fi de mai multe tipuri, astfel:
- o campanie de pregătire a mentalităţilor locale care nu va fi deloc eficace
decât daca avantajele concrete sunt percepute imediat de câtre populaţie;
- o descentralizare a responsabilităţilor de fiecare dată când se pun
probleme de primirea unor grupuri de turişti.
Această presupune organizarea unor scheme turistice începând cu centrele
de „despachetare", cu puncte de oprire, unde un responsabil calificat să fie în
măsură să iniţieze vizitatorii asupra unor situaţii pe care adesea ei nu le cunosc. De
asemenea, nu trebuie neglijat ghidul local. Aceste persoane ce se vor ocupa cu
anumite imagini despre localitatea şi zonă respectiva; ei sunt din punct de vedere
psihologic „ambasadorii culturii lor". De ei depinde integrarea turismului în
mediul social şi natural al lumii rurale pentru ca ei trebuie să-i facă pe turişti a
înţelege care este conduită adecvată şi cea deplasată, acţionând direct asupra
comportamentului turiştilor.
Formarea. Consideraţiile de mai sus nu dau decât o imagine asupra
fragilităţii „mediului turistic" Ele subliniază necesitatea unei vigilente din partea

350
statului pentru a nu fi supuse unei presiuni mercantile toate elementele unui
patrimoniu identitar. Odată stabilite obiectivele unei strategii de dezvoltare a
turismului în mediul rural, nu trebuie disociata formarea oamenilor de cea a
infrastructurilor de primire, dimpotrivă, aceste două acţiuni trebuiesc sincronizate.
Problemele de formare se pun deci pe trei planuri:
- cel al personalului local: actori şi producători de produse şi servicii;
- cel al agenţilor organizaţiilor de primire: oficii de turism şi sindicate de
iniţiativă, responsabilii de centre sau de staţiuni turistice;
- cel al operatorilor de teren: „asamblori", şi „ajustori" de produse,
responsabililor cu urmărirea actorilor şi a clienţilor, a animatorilor şi a
acompaniatorilor.
In toate aceste domenii, este indispensabil să se procedeze la timp la
analiza şi la programarea nevoilor. Pe un plan mai general, trebuie avută în vedere
iniţierea întregii populaţii în primirea turistică şi informarea acesteia asupra
consecinţelor blocării într-un asemenea sector de activitate guvernat de reguli
comerciale.
In ceea ce priveşte activităţile conexe, este necesar a fi analizate motivaţiile
valorificării acestor funcţii pentru a evita unele elemente de frânare, în sfârşit
trebuie notat ca numai formarea de baza nu permite punerea în opera a serviciilor
turistice operaţionale şi eficiente; acestea trebuie acompaniate şi urmărite de
echipe specializate, la locul de producere, printr-o consultanţă adecvată, în ceea
ce-i priveşte pe acompaniatori, care joacă rolul de „liniuţă de unire" între rezidenţi
şi turişti, în afară de faptul ca ei trebuie să fie recrutaţi, de preferinţa, din sânul
acestor comunităţi, formarea for trebuie să-i ajute să-şi însuşească „arta
comunicării" precum şi o serie de cunoştinţe tehnice. Structurile de învăţământ
agricol trebuie să se ocupe de aceste probleme şi să organizeze cursuri de formarea
ghizilor-acompaniatori din „ţări" (zone) care sa asigure o dublă exigenţă: fiecare
ghid să-şi cunoască bine „ţara" sa şi să ştie să înţeleagă aşteptările turiştilor în
scopul de a răspunde acestora a în mod precis.

351
 BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Csosz: „Contribuţii la optimizarea structurii de producţie

agromontană din zonă Semenicului". Teza de doctorat. Universitatea de Ştiinţe
Agricole a Banatului", Timişoara, 1995.
2. Emmanuel de Martorme: „Sur la periode glaciaire dans Ies
Karpates Meridionalles" în C.R. Acad. Sci. Fr. vol. CXIXXIX, Paris, l 889; „Lapiez
dans des grescretaces (masif du Bucegi -Roumanie)", în „Bull.Soc. Geog. de Fr.",
3eme serie, vol. XXVII, 1889; Recherches sur la periode glaciaire dans Ies
Karpates Meridionalles", în „Bull. Soc. Geog. de Fr.", 3eme serie,vol. XXVII,
Paris 1990; „La Valachie",Paris, 1902; „Sur Ies platformes de haute sommets des
Alpes de Transilvanie", Paris, 1907; „Excursions geographiques de Ilnstitut de
Geographie de FUniversite de Cluj", voi L (1922), Cluj, 1924, etc.
3. Paul Mackendrick: „Pietrele Dacilor vorbesc" Ed. stiintif.şi enciclop.,
Bucureşti, 1978.
4. Ion Talaba: „Turismul în Carpaţii Orientali". Ed. pt. turism, Bucureşti,
1991.
5. O. Snak: „Economia şi organizarea turismului". Ed. sport-turism. 1976.
6. x x x: „Rural Tourism Handbook". Selected Case Studies and
Development Guide. U.S. Department of Commerce/ United States Travel and
Tourism Administration
7. Henri Grolleau: „Preface" la „Le tourisme rural" par Francois Moinet,
Editions France Agricole, l -ere edition., 1993.
8. Francois Moinet: „Le tourisme rural", Editions France Agricole, l ere
edition, 1993.
9. Valery Patine: „Image du patrimoine et consommation touristique",
1993.
10. Jean Simon: „Le tourisme en milieu rural, perspectives et limites. Essai
sur le tourisme de la RU-REALITE". Aout 1991, voi l. Tourisme-Espace-Rural

352
(TER).
11. Radu Rey: „Civilizaţie montană". Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică -
1985.
12. x x x : „Economie Politică". Academia de Studii Economice -Bucureşti,
1995.
13. L.A.Dernoi: „Situation actuelle du tourisme rural en Europe". Rapport Nr.
2, AGRIIStructu-res agraires et la rationalisation des exploitations.
FAO/ECEIWP.3/12 Nations Unies New York, 1983.
14. Ştefan Mitrache şi colab.: „Agroturism şi tourism rural", FRDM.
Bucureşti 1996.
15. Emil Siilvas: „Agroturismul" (manuscris). CZMR, 1993.M.L.A.
Dernoi: „ Situaţia turismului rural în Europa. . .(op.cit.).
16. x x x: „Dezvoltarea zonei montane prin agroturism, Ghid pentru
dezvoltarea întreprinderii agroturismului". FAO, Oficiul Regional pentru Europa,
REUR, Serviciile tehnice; nr. 14, FAO-ONU, septembrie 1990. (traducere, Carmen
Gândac, CZMR, 1993).
17. Francois Moinet „Le tourisme rural" (op.cit.). 19.Eugen
Buciuman: „Strategie şi acţiune în zonă de munte", în Tribuna economică,
numerele 44, 47, 51-52/1990 şi 3/1991; în Viata munţilor nr. 2/noiembrie 1991; şi
în „Strategia dezvoltării agriculturii României", MAA, iunie 1995.
18. x x x: „Ordonanţa Guvernului nr. 63/28 august 1997, privind
stabilirea unor facilităţi pentru dezvoltarea turismului rural".
19. x x x: „Normele privind clasificarea pensiunilor turistice şi a
fermelor agroturistice" aprobate prin Ordinul Ministrului Turismului Nr. 20 din
4 aprilie 1995, publicate în Monitorul Oficial al României, anul V]l, nr. 101,
din: joi, 25 mai 1995, Partea I-a, Legi, Decrete, Hotărâri şi alte acte normative.
20. Eugen Buciuman: „Minerii disponibilizări, încotro?", în România
libera nr.2295 din 11 octombrie 1997 şi nr. 2300 din 17 octombrie 1997; şi în
Dreptatea numerele: 158 din 8-14 octombrie 1997 şi 159 din 15-21 octombrie

353
1997.
21. Irving Bustiner: „The Small Business Handbook", A fireside book.
Published by Simion & Schuster Inc., 1994.
22. Agnes Garmon and Măria Nejez: „The Gobal Management Aproach to
Farm Development and Family Living". FAO. Rome, 1991.
23. A. Garmon: „Ce este agroturismul? Dezvoltarea produsului", în
volumul: „Dezvoltarea zonei rurale prin agroturism". op. cit.
24. Clara-Claudia Alexe (studenta anul V în an univ. 1997/1998):
„Amenajarea agroturistică a unei exploataţii agricole". Proiect de an la
disciplina „Managementul exploataţiilor agricole montane", Facultatea de
Bioinginerie şi Protecţia Mediului, profilul Agromontanologie. Universitatea
„Valachia"Târgovişte, profesor îndrumător de proiect: Prof. Dr. Eugen Buciuman,
Târgovişte, Mai 1998.
25. x x x: „Rapports des experiences de planification dans le six
regions de l'OMT", OMT, Madrid,1980.
26. I. Berbecaru, M. Botez: „Teoria şi practica amenajării turistice" Ed.
Sport-Turism, Buc., 1977.
27. O. Snak: „Economia şi organizarea turismului", Editura Sport-
Turism,Bucureşti, 1976.
28. I. Barbaza: „Amenagement touristique du territoire", UIOOT,
Centre Internaţional d'Etudes Superieures de Tourisme, Tourin, 1973. 31.1.
Albuleţu: „Zonă turistică Porţile de fier", Editura Sport-Turism,
Bucureşti,1982.
29. C.R. Gearing, Turgut Var, W.W. Swart: „Factorii atracţiei turistice".
Seminarul Internaţional al ONU privind amenajarea teritoriului în vederea
dezvoltării turismului. Dubrovnik, 1970.
30. x x x: „Geografia României" vol.II, Edit. Acad. Bucureşti, 1984.
31. x x x : „Resurse şi arii turistice principale", în „Atlasul Naţional al
României", Editura Acad. Bucureşti, l 975.

354
 32. N.Z.Ionescu (cordoonator): „Zonarea turistică a României", ]ECIT,
secţia Turism, Buc. 1977.
33. P. Defert: „La localisation touristique.Aspects theoriques et
pratiques". Collection AIEST, Berna, 1967.
34. G.Gazes, R.Lanquar, Y.Raynouard: „L'amenagement touristique", PUF,
Paris, 1980.
35. P.Baron, I. Istrate: „Turismul montan de iarnă în Europa", în
Actualităţi în turism nr. 1/19'86.
36. P.Baron, Măria Neder: „Aspecte ale cererii şi ofertei europene de turism
pentru sporturi de iarnă", în Actualităţi în turism Nr. 5-6/1986.
37. Rodica Minciu, Rodica Zadog: „Caet de probleme şi lucrări practice" la
cursul de ETSAPT, lito ASE, 1985, cap.: „Determinarea capacităţii optime şi a
structurii dotărilor pentru staţiunea montană destinată sporturilor de iarnă.
38. Ghe. Gologan: „Turismul montan de iarna. Noi domenii
schiabile în România", în Actualităţi în Actualităţi în turism, nr. 6/1989.
39. Rodica Baranescu: „Turism şi alimentaţie publică", EDP,Bucureşti
1975. 43.1.Istrate: „Concepţii şi strategii de dezvoltarea turismului montan", în
Actualităţi în turism, nr. 5-6/1 986.
40. Ileana Savu, Aida Sarchizian: „Modele de amenajare turistică
Montană", în Actualităţi în turism, nr. 5-6/1986.
41. Carmen Petrescu: „Modelul turistic Chaminix - Mont Blanc", Editura
Sport-Turism, Bucureşti, 1978.
42. x x x : „Nouvelles orientations pour l'amenagement de la France",
Conference Naţionale d'Amenagement du Territiore. La Docmentation
francaise.
43. N de Farcy, Pb.de Guzburg: „Tourisme et milieu rural", Paris,
Flammarion, 1967.
44. G. Titeux: „L'amenagement du territoire", Gerfaut-Club, Paris,
1981, Collection „Grand Gibier".CI. Lachaux: „Leş parcs nationaux", PUF,

355
Paris, 1980. Simina Marinescu, F. Condurateanu: „Parcurile şi rezervaţiile
naturale pe glob", Editura Albatros, Bucureşti, 1985.
45. Gloria Dinca: „Turismul şi Parcurile naţionale", în Actualităţi în Turism
nr. 4-5, 1989.
46. Aida Sarchizian: „Turismul în parcurile naţionale", nr. 1-2/1988.
47. x x x : „Turismul termal - formă a turismului contemporan", în
Actualităţi în turism nr. 4/1987.
48. J. Charvart: „Prezentul şi viitorul balneologiei", Editura Medicala,
Bucureşti, 1973.
49. A. Garmon: „Dezvoltarea localităţilor rurale prin agroturism" în
volumul: „Dezvoltarea zonei rurale prin agroturism", op.cit.
50. A.Garmon: „Dezvoltarea reţelei de comunităţi agroturistice. Grupuri
de producători -marketing în agroturism", în volumul citat.
51. G. Pichler: „Agroturismul în Austria", în volumul: „Dezvoltarea zonei
rurale prin agroturism", op. cit.
52. G.Pichler: „Revitalizarea unei zone rurale. Proiectul Ballyhoura" în
volumul citat.
53. V. Visarion: „Studiul de dezvoltare a agroturismului pe Valea Ariesului
Mare, Judeţul Alba". DGDZMIMAA, 1993.
54. A Garmon, M.Nejiz: „Grupul de conlucrare: GMA)", în volumul
citat.
55. R. Minciu, „Amenajarea turistică a teritoriului", Bucureşti,
Universitatea Romano-Americană, Facultatea de Economia a turismului
Intern şi Internaţional, Editura Sylvi, 1995.
56. I. Dona, „Economie rurală”, Bucureşti, Editura Economică, 2000.

356