Antohie Mihail

SIDA
SIDA (sindromul imunodeficienței umane dobândite) este o afecțiune provocată de virusul
imunodeficienței umane, HIV, care atacă și distruge progresiv sistemul imunitar al organismului.
Boala se manifestă prin infecții grave care determină pierderea accentuată în greutate, afecțiuni
ale creierului și ale sistemului nervos central. Pentru a se reproduce, HIV trebuie să pătrundă
într-o celulă a sistemului imunitar. Virusul pătrunde în organism prin contact sexual, prin
contaminare cu sânge infectat sau de la mamă infectată la făt, în timpul sarcinii, al nașterii și al
alăptării. HIV poate fi prezent în lichidele biologice, ca sânge, spermă, secreții vaginale și laptele
matern. O persoană seropozitivă la HIV (al cărei sânge conține anticorpi specifici îndreptați
împotriva virusului HIV, ceea ce dovedește infectarea sa cu acest virus) nu prezintă în mod
obligatoriu semnele bolii. Ea este totuși purtătoare de virus și deci susceptibilă să îl transmită.

SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie 1981.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră numărul deceselor datorate urmărilor acestei
boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectați pe plan mondial de 39,5
milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial numărul
persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind de 1% în grupa de vârstă 15–45 de ani. În
unele țări din Africa se consideră numărul celor infectați cu acest virus în această grupă de vârstă
ca fiind de până la 20% (și chiar mai mare în unele regiuni) din populație.

Deși tratamentele pentru SIDA și HIV pot încetini cursul bolii, nu există încă un vaccin sau
vindecare. Tratamentul antiviral reduce mortalitatea și morbiditatea infecției cu HIV, dar acești
agenți sunt scumpi, iar accesul de rutină la antiretrovirali nu este disponibil în toate țările.
Datorită dificultății tratării bolii, prevenirea infecției este importantă în controlul răspândirii
SIDA pandemică, prin organizații de sănătate care promovează sexul protejat și unica folosință a
acelor de seringă în încercarea de a încetini răspândirea virusului.

SIDA s-a transformat într-o boală cronică ca urmare a introducerii terapiei HAART. Are o
evoluție cronică de durată lungă în țările dezvoltate unde cazuri letale sunt înregistrate doar
atunci când terapia HAART își pierde efectul terapeutic. Rămâne însă pentru țările în curs de
dezvoltare o boală care a dus la scăderea mediei de viață cu până la 10 ani punând astfel în
pericol existența multor popoare din Africa unde dispare (în unele cazuri) populația de vârstă
medie.

Virusul HIV face parte din familia retrovirusurilor – un virus cu ARN, capabil să-l copieze în
ADN proviral datorită unei enzime numite reverstranscriptaza. Primul virus HIV (HIV-1) a fost
izolat la Institutul Pasteur din Paris și este prezent în întreaga lume. Ulterior un al doilea virus a
fost descoperit (HIV-2), localizat în special în Africa de Vest și a cărui structură este apropiată
de cea a HIV-1.

Fiecare din aceste două grupe sunt divizate la rândul lor, continuând o multitudine de virusuri
diferite. Între HIV-1 și HIV-2 există o diferență de 50% în materialul genetic, iar între virusurile
din aceeași grupă diferența este de 5–10%. În plus, virusurile evoluează în organism, căci
reverstranscriptaza este responsabilă pentru unele erori în copierea ARN-ului, determinând

1
Antohie Mihail

mutații. Mutațiile diminuează eficacitatea tratamentului, iar introducerea altor virusuri în

organism (recontaminarea) crește activitatea celulelor infectate și deci multiplicarea virusului.[21]

Virusul HIV distruge unele globule albe – limfocitele T4 sau CD4 – care constituie baza
imunității antiinfecțioase. Celulele infectate devin producătoare ale virusului și după o vreme
mor. Virusurile nou produse circulă în sânge, căutând noi celule pe care să le infecteze. În felul
acesta numărul de celule albe din organism scade treptat și, împreună cu acestea, scade și
imunitatea. În timp, organismul pierde capacitatea de rezistență chiar și în fața unei boli
obișnuite.

Transmiterea virusului SIDA se face în trei modalități principale: pe cale sexuală (la nivelul
mucoaselor genitale, fie că este vorba de spermă, de lichid prostatic sau de secreții vaginale), pe
cale sangvină (transfuzia sângelui sau a produselor sangvine contaminate, utilizarea de seringi
infectate), pe cale transplacentară (de la mamă seropozitivă la copil, în timpul sarcinii) și în
cursul alăptării materne. Virusul fiind, de asemenea, prezent în lacrimi și în salivă, este deci
posibilă o contaminare prin mușcătură, precum și o contaminare în cazul unui sărut profund, în
caz de leziuni ale mucoaselor bucale. Totuși, n-a fost raportat niciun caz de transmisie de acest
tip.

HIV nu se transmite prin: aer (respirație, tuse, strănut), atingere, pupături (sărut "uscat"),
îmbrățișare, alimente, apă, băi sau WC-uri publice, ștranduri, înțepături de țânțari sau alte
insecte, folosirea în comun a rechizitelor, jucăriilor, tacâmurilor și veselei. Este dovedit faptul că
pisicile, câinii sau păsările de apartament nu pot fi infectate cu HIV, deci nu pot transmite acest
virus. Cu toate acestea, este bine documentată în literatura de specialitate boala supranumită
"SIDA pisicii", un virus asemănător (FIV – feline immunodeficiency virus) care, la feline, are
consecințe asemănătoare infecției HIV la oameni, dar care nu poate traversa "bariera speciilor",
adică omul nu poate fi infectat de acest virus.

Semne și simptome
Principalele simptome ale SIDA

După infectare, în sângele persoanei infectate apar anticorpi specifici anti-HIV. Aceasta este
seroconversia. Seroconversia nu se produce imediat după contactul dintre virus și sistemul
imunitar. În cazul HIV, pentru un sistem imunitar sănătos, apariția anticorpilor necesită între 4 și
12 săptămâni din momentul infectării. Dacă sistemul imunitar este slăbit de alte boli sau
afecțiuni (de exemplu diabet, cancer etc.), perioada în care el va produce anticorpii va fi mai
îndelungată, de aproximativ 3–6 luni. Durata de 4–12 săptămâni necesară apariției anticorpilor
specifici se numește fereastră imunologică. Anticorpii anti-HIV dovedesc reacția organismului
față de infecția cu virus, dar sunt incapabili să distrugă virusul; în fapt, HIV își modifică structura
pentru a scăpa de anticorpi.

În săptămânile care urmează infecției, un anume număr de pacienți suferă de tulburări

trecătoare grupate sub denumirea de primo-infecție; la alții, infecția trece total neobservată. După
o perioadă de latență, de o durată variabilă – în medie între 7 și 11 ani după seroconversie – în
timpul căreia virusul continuă să se multiplice, manifestările clinice de SIDA apar la majoritatea
pacienților, sub o formă fie minoră, fie majoră. Procentajul de pacienți care dezvoltă boala nu
este cunoscut încă decât cu aproximație. La anumite persoane, perioada de latență este foarte

2
Antohie Mihail

scurtă (de la 1 la 3 ani). Există, de asemenea, subiecți seropozitivi, ziși supraviețuitori de lungă
durată (long term survivors sau LTS) la care SIDA nu se declară decât după vreo 15 ani. La
copil, evoluția este, în general, mai rapidă și mai gravă decât la adult. Două evoluții sunt
posibile:

1. o formă severă, cu prognostic sumbru, care se declară înaintea vârstei de 6 luni și se traduce prin
semne neurologice grave și deficit imunitar foarte mare;
2. o altă formă mai puțin gravă, cu evoluție cronică.

Faza acută a primo-infecției

Aceasta survine la 20 până la 50% dintre persoanele infectate, indiferent de modul de

contaminare, în următoarele 15 zile sau 3 luni după contaminare. Această primo-infecție ia
aspectul unei mononucleoze infecțioase: febră care poate dura și o lună, tumefacție a
ganglionilor limfatici, curbaturi, dureri articulare, erupție cutanată care evocă o rujeolă – sau
uneori urticarie – disfagie (greutate la înghițit) dureroasă. În cursul acestei faze au mai fost
descrise și candidoze acute, care afectează mucoasele, ca și ulcerații bucale. Mult mai rar survin
manifestări neurologice: meningită acută limfocitară, paralizie facială, mielopatie, neuropatie
periferică, encefalită. Această primo-infecție dispare spontan în aproximativ o lună.

Faza de infecție cronică asimptomatică

Aceasta durează de la 1 la 7 ani (sau mai mult) și corespunde unei faze de multiplicare a
virusului. Această perioadă poate să nu se traducă prin niciun simptom. În 20 până la 50% din
cazuri, ea se manifestă prin adenopatii (umflarea ganglionilor limfatici) generalizate și
persistente. Acestea sunt, în general, simetrice și afectează mai frecvent regiunile cervicală,
maxilară, submaxilară și occipitală.

Forme minore ale infecției

Acestea semnalează o atingere încă moderată a sistemului imunitar. Infecțiile minore cutanate
sau mucoase, virale sau micotice, nu sunt specifice infecției cu HIV, dar iau la subiecții afectați o
formă cronică sau recidivantă: candidoze bucale (mărgăritărel) sau anogenitale, dermatită
seboreică a feței, foliculite, prurigo, veruci, zona zoster. Bolile autoimune sunt relativ puțin
frecvente. Se poate observa o parotidită (inflamație a glandei parotide), un sindrom al lui
Raynaud (vasoconstricție care afectează mâinile în cursul expunerii lor la frig și antrenează o
oprire a circulației arteriale, apoi o cianoză locală), un sindrom uscat (uscăciune excesivă a gurii
și a ochilor, iar la femei și a vaginului), manifestări articulare inflamatorii și dureroase, miozite
(inflamații dureroase ale țesuturilor musculare). Semnele generale constau într-o alterare a stării
generale, într-o febră prelungită, transpirații, o slăbire, o diaree persistentă. Denumirea acestuia
de sindrom înrudit cu SIDA (ARC) a fost abandonată.

SIDA declarată

Formele majore ale infecției, ori SIDA declarată, sunt, de asemenea, foarte variabile.

Atunci cand imunodepresia este majoră, riscul de infecții oportuniste este important; se
numește infecție oportunistă o infecție legată de un microorganism (bacilul lui Koch responsabil
3
Antohie Mihail

de tuberculoză, de exemplu) care "profită" de starea precară a apărării imunitare pentru a se

dezvolta. Aceste infecții sunt foarte des legate între ele, în cadrul aceluiași organ, ceea ce
complică diagnosticarea și tratarea lor. Pe de altă parte, aceste infecții tind să recidiveze, ținând
cont atât de persistența lor în mediu sau în organism, cât și de neameliorarea, chiar degradarea
treptată a imunității pacientului.

Infecțiile bacteriene sunt mai frecvente în cursul infecției cu HIV. Tuberculoza afectează
îndeosebi pacienții care trăiesc în condiții defavorabile (toxicomani, țări in curs de dezvoltare).
Infecțiile fungice sunt socotite printre cele mai frecvente dintre cele oportuniste în cursul SIDA.

Infecțiile parazitare care afectează bolnavii de SIDA sunt în număr de patru:

1. criptosporidioza care antrenează la imunodeprimați o diaree masivă responsabilă de o alterare a

stării generale, de o puternică deshidratare, și este însoțită de febră și de dureri abdominale;
2. microsporidioza ar putea fi responsabilă de 20 până la 30% din diareile inexplicabile;
3. pneumocistoza constituie infecția inaugurală pentru SIDA în 15 până la 50% dintre cazuri dacă
nu a fost instituit un tratament preventiv. Ea se manifestă printr-o tuse uscată și crescândă, și
poate conduce la insuficiență respiratorie;
4. toxoplasmoza duce, în cursul SIDA, la reactivarea unei infecții vechi, care trece neobservată. Ea
antrenează tulburări neurologice majore în caz de localizare cerebrală.

Infecțiile virale observate în cursul SIDA privesc în special infecțiile cu virusuri latente,
integrate în genomul anumitor celule, care sunt reactivate din cauza deficitului imunitar. Ele
afectează 20 până la 50% dintre pacienți.

În afara infecțiilor oportuniste, cea de a doua mare manifestare a SIDA este dezvoltarea
anumitor tumori canceroase: tumorile care afectează bolnavii de SIDA sunt sarcomul lui Kaposi
și limfoamele maligne. Sarcomul lui Kaposi are o prevalență mai ridicată la pacienții seropozitivi
homosexuali comparabil cu alți pacienți, ceea ce sugerează responsabilitatea unui agent
transmisibil pe cale sexuală. Forma cutanată, cu leziuni plane, violacee, nedureroase, constituie
expresia cea mai frecventă. Sunt posibile localizările viscerale, mai ales în caz de imunodepresie
majoră. Limfoamele maligne sunt cauzate de o proliferare canceroasă a precursorilor
limfocitelor, limfocitele T și B.

Diagnosticarea infecției cu HIV se face prin punerea în evidență în sânge a anticorpilor

îndreptați împotriva virusului. Diagnosticul nu poate fi stabilit cu certitudine decât după trei luni
de la momentul infectării (perioada mută în timpul căreia anticorpii sunt prezenți în cantitate prea
mică, pentru a fi decelabili). Se face apel la două teste specifice, testele ELISA și Western-Blot.
Testul ELISA – care este utilizat în primul rând – dând uneori rezultate fals pozitive, este
controlat cu ajutorul testului Western-Blot. Depistarea este obligatorie pentru donatorii de sânge
sau de organe. Testarea este în mod deosebit recomandată femeilor gravide sau persoanelor care
doresc să conceapă un copil, precum și subiecților expuși (toxicomani, prostituate etc.). În
majoritatea țărilor, medicul este dator să declare autorităților sanitare orice caz de SIDA de care
are cunoștință. Această declarație nu este nominativă, anonimatul bolnavului fiind astfel
respectat.

Tratament

4
Antohie Mihail

Acesta cuprinde două capitole: tratamentele de inhibiție a virusului și tratamentele preventive

sau curative ale diferitelor boli dezvoltate. De altfel, un oarecare număr de reguli de viață sunt
recomandate persoanelor seropozitive, cu scopul de a frâna evoluția spre SIDA declarată și
transmisia bolii.

Tratamentul împotriva virusului se bazează pe mecanismele care inhibă replicarea virală, ca

zidovudina (AZT) sau didanozina. Se folosesc, de asemenea, antiproteazele, proteazele fiind
enzimele care permit virusului să fabrice proteine necesare supraviețuirii sale. Uneori, este util să
fie asociate unele cu altele până la trei astfel de medicamente (triterapie), cu scopul de a-i creste
eficacitatea globală. Aceste diferite metode de tratament antrenează o ameliorare provizorie a
stării bolnavului. În plus, după studii recente, luarea de AZT de către o femeie gravidă
contaminată ar diminua cu 50% riscul contaminării fătului. Totuși, nicio terapeutică nu permite
actualmente să se aibă în vedere o eradicare a virusului din organism, deoarece el este integrat în
genomul limfocitelor pe care le infectează.

Tratamentele preventive sau curative, a consecințelor deficitului imunitar (infecții oportuniste,

tumori), se bazează pe administrarea de antibiotice, de antifungice și de antimitotice
(ehimioterapie, interferon), precum și pe radioterapie și chirurgie.

Sfaturile pentru igiena vieții cuprind precauțiile care trebuie să fie luate de o persoană
seropozitivă pentru a nu se recontamina. În fapt, contaminările multiple, prin aporturile repetate
de virus pe care le antrenează, precipită evoluția bolii, deci trecerea la faza de SIDA declarată.
Seropozitivului i se mai recomandă să-și asigure o urmărire medicală regulată: medicamente
administrate preventiv sau precoce și asociate cu o bună igienă a vieții (alimentație corectă,
curățenie corporală, odihnă, abținerea de la medicamente sau de la droguri care pot deprima
suplimentar imunitatea, abținerea de la activități care riscă provocarea unor răniri), întârzie
deosebit de eficace evoluția bolii.