Sunteți pe pagina 1din 16

Biologie celulară și molecular C2

Tematică C2
Compoziția chimică a celulei
Substanțele organice
Bazele moleculare ale organizării biochimice a celulelor

Celulele sunt alcătuite dintr-un număr limitat de elemente chimice dintre


acestea C,N,H,O,P,S reprezintă un procent de 99%. De asemenea, elementul cel
mai important din celulă este apa (70%) sau chiar mai mult. Tinând cont că reacțiile
chimice se desfășoară la acest nivel sunt foarte importante interacțiunile dintre apă
și alți compuși chimici.

Apa deși are un echilibru dintre protoni și electroni este o moleculă polară
deoarece nucleul atomului de oxigen atrage parțial electronii atomilor de hidrogen
lăsând nucleul acestora cu încarcare slab pozitivă, iar densitatea excesivă a
electronilor atomilor de oxigen crează o regiune opusă slab negativă.

Evidentierea caracterului polar al moleculei de apă prin diferențierea celor 2 zone


(electropozitiva și electronegativa)

Din cauza naturii polare a moleculelor de apă, se pot forma legături de


hidrogen atât între moleculele de apă cât și cu alte tipuri de molecule polare, ele
interacționând cu ioni încărcați pozitiv sau negativ.

Ca rezultat al acestor interacțiuni, ionii și moleculele polare sunt ușor solubile


în apă (hidrofile). În schimb, moleculele nepolare care nu pot interacționa cu apa nu
sunt solubile sau slab solubile în mediul apos (hidrofobe). Moleculele nepolare au
tendința să reducă cât mai mult contactul cu apa asamblându-se între ele.

Legăturile de hidrogen conferă apei o creștere a capacității calorice care


realizează fenomenul ecranării termice, si apără structurile celulare de efectul
reacțiilor exotermice. Moleculele de apă formează învelișurile de hidratare a ionilor.

1
Biologie celulară și molecular C2

Apa se află în proporție de 5% ca și apă legată chimic de alte molecule


proteine, lipide, glucide. Restul este apa liberă care reprezintă mediul de dispersie și
sediul numeroaselor procese metabolice.

Legaturile dintre moleculele de apa

Ionii anorganici din celulă (de sodiu, potasiu, magneziu, calciu, fosfat, clor,
anionul bicarbonic) constituie 1% sau chiar mai puțin din masa celulară. Acești ioni
sunt implicați în metabolismul celular și au roluri importante în funcționarea celulei.

Ionii anorganici intervin în menținerea presiunii osmotice și echilibrul acido-


bazic, influențează activitatea enzimelor și a altor proces e celulare cum ar:
permeabilitatea periferiei celulare, excitabilitatea, vâscozitatea citoplasmei,
contractibilitatea și diviziunea celulară.

Carbonul este un element deosebit de important datorită capacității sale de a


forma molecule mari. Atomii de carbon datorită dimensiunilor mici, dar și pentru că
prezintă patru electroni de legătură pe orbitalul extern, pot realiza patru legături
covalente puternice cu alți atomi. Pentru sistemele celulare, carbonul are capacitatea
de a forma legături covalente strânse cu alți atomi de carbon formându-se lanțuri de
carbon liniare, ramificate sau inelare.

Dacă în interiorul unui inel de carbon apare fenomenul de rezonanță, se


regenerează un inel aromatic. Carbonul și hidrogenul, legați între ei prin legături
covalente formează compuși stabili numiți hidrocarburi (substante nepolare,
insolubile în apă).

Prin legarea carbonului cu azotul se formează alți compuși: aminele și


amidele. În apă, aminele se combină cu H+ , iar în combinația cu un acid carboxilic
se formează o amidă.

Azotul se poate intercala și între atomii de carbon care formează moleculele


ciclice. În acest fel se formează constituienți importanți pentru celulă, cum sunt
bazele azotate ale acizilor nucleici- purinele și pirimidinele.

Moleculele organice sunt constituienții cei mai importanți ai celulei. Compușii


organici aparțin glucidelor, lipidelor, proteinelor și acizilor nucleici.

Glucidele (hidrații de carbon) sunt reprezentate de monozaharide,


oligozaharide și polizaharide.
2
Biologie celulară și molecular C2

Dintre monozaharide, glucoza este substanța nutritivă esențială pentru


activitatea celulei. Glucoza poate fi o sursă de energie (glicoliza furnizează 2
molecule ATP) sau poate constitui precursor pentru o serie de alți constituienți
celulari.

De asemenea, glucidele au rol în procesele de semnalizare celulară.


Oligozaharidele sunt asociate frecvent cu proteinele servind drept markeri pentru
proteinele țintă care vor fi transportate la suprafața celulei sau pentru proteinele care
vor fi încorporate în diferite organite celulare.

Oligozaharidele și polizaharidele sunt markeri ai suprafeței celulare pentru


recunoașterea celulară și pentru interacțiunile dintre celulele care alcătuiesc
țesuturile organismelor pluricelulare.

Formula de bază a monozaharidelor este (CH2O)n de la aceasta a derivat și


denumirea de carbohidrați. Glucidele care au mai mult de 5 atomi de carbon
formează structuri inelari prin dispunerea lor ciclică.

Monozaharidele se pot asocia prin reacții de deshidratare, în urma cărora se


elimină apa, aceste glucide simple rămân legate prin legături glicozidice care se
stabilesc între 2 atomi de carbon.

Oligozaharidele sunt formate din 2-10 monozaharide, iar când sunt asociate
sute sau mii de monozaharide se formează polizaharidele.

glucoza

Formarea legaturii glicozidice

Două polizaharide glicogenul și amidonul sunt forme de depozit ale glucidelor


simple la animale și plante, ambele fiind compuse integral din glucoză.

Lipidele

3
Biologie celulară și molecular C2

Au trei roluri importante în celule.

- formă importantă de depozitare a energiei (produc o cantitate dublă de


energie față de greutatea materialului clivat);
- componentele cele mai importante ale membranelor celulare;
- au rol important în semnalizarea celulară, atât ca hormoni steroizi
(testosteronul și estrogenii) cât și ca particule mesager care transmit
semnalul de la receptorii de pe suprafața celulei la ținta din interiorul
celulei.

Cele mai simple lipide sunt acizii grași:

 au număr par de atomi de carbon;


 au catenă liniară, fără ramificaţii;
 sunt monocarboxilici;
 pot fi saturaţi sau nesaturaţi.

(ac palmitic)

Acizii grasi nesaturați conțin una sau mai multe legaturi duble între atomii de
carbon, în acizii grași saturați toți atomii de carbon sunt legați la un număr maxim de
atomi de hidrogen.

(ac oleic)

Lanțurile lungi hidrocarbonate de acizi grași conțin numai legături nepolare C-H
care sunt incapabile să interacționeze cu apa. Natura hidrofobă a acestor lanțuri
explică comportamentul lipidelor complexe în formarea membranelor celulare.

Printre rolurile principale pe care acizii grasi le joaca in organism este acela in
sintetizarea prostaglandinelor, substanta asemanatoare cu hormonii, care este
produsa si utilizata de toate celulele.

O data produse, protaglandinele regleaza toate functiile organismului


nostru, inclusiv cele cardiovasculare, reproducatoare, imunitare, si ale sistemului
nervos.

In plus, acizii grasi servesc ca parti structurale ale membranei celulare si


protejeaza astfel celula de invazia toxinelor, bacteriilor, virusilor, substantelor
cancerigene si alergenilor.

Este usor de inteles de ce cercetarile au legat dezechilibrul acizilor grasi de o


varietate de boli cronice printre care bolile de inima, cancerul, diabetul, artrita,

4
Biologie celulară și molecular C2

alergiile, problemele legate de sistemul nervos, inclusiv tulburarile de comportament,


probleme dermatologice si diferite tulburari imunologice.

Acizii grași sunt depozitați sub formă de trigliceride sau grăsimi care sunt
alcătuite din trei acizi grași legați la o moleculă de glicerol. Trigliceridele sunt
insolubile în apă și de aceea se acumulează ca picături de grăsime în citoplasmă.

Acizii grași pot forma combinații astfel:

Fosfolipidele sunt componentele principale ale membranelor celulare și sunt


alcătuite din 2 acizi grași uniți la extremitatea polară.

Fosfogliceridele sunt fosfolipide la care cei doi acizi grași sunt legați la atomii
de carbon din glicerol, iar al treilea atom de C din glicerol este legat la o grupare
fosfat, care la rândul ei este atașată la o altă moleculă polară mică care poate fi
colina, serina, inozitolul sau etanolamina.

Sfingomielina este singurul fosfolipid fără glicerol din membranele celulare. Ea


conține 2 lanțuri hidrocarbonate, legate la capătul polar format din serină fosforilil
colina.

Toate fosfolipidele au cozi hidrofobe formate din două lanțuri hidrocarbonate și


o extremitate polară hidrofilă (constituită din gruparea fosfat atasată la diferite
grupări polare).

Deci fosfolipidele sunt molecule amfipatice parțial solubile și parțial insolubile în


apă. Ca urmare fosfolipidele sunt molecule amfipatice parțial solubile și parțial
insolubile în apă. Această proprietate este fundamentală pentru formarea
membranelor biologice.

5
Biologie celulară și molecular C2

Structura fosfolipidelor

Alte structuri amfipatice prezente în membranele celulare sunt glicolipidele (2


lanțuri hidrocarbonate și glucoza) și colesterolul ( inele hidrocarbonate cu acțiune
hidrofobă, gruparea –OH este slab hidrofilă).

Structura glicolipidelor

6
Biologie celulară și molecular C2

Structura colesterolului

Acizii nucleici sunt principalele molecule informaționale din celulă. Acidul


dezoxiribonucleic (ADN) are un rol unic de material genetic.

Al doilea acid nucleic, acidul ribonucleic este reprezentat de 3 categorii


funcționale: ARMm (mesager) cu rol de transport al informațiilor de la ADN la
ribozomi și servește ca matriță pentru sinteza proteinelor, ARNr (ribozomal) și ARNt
(de transfer) implicate în sinteza proteinelor.

ADN și ARN sunt polimeri ai nucleotidelor care sunt formate din baze purinice
și pirimidinice legate de monozaharide fosforilate. ADN conține 2 purine (adenina și
guanina) și doua pirimidine (citozina și timina).

ARN –ul conține adenină , guanină, citozină și uracil (în loc de timină).

Bazele azotate se leagă de 2 – dezoxiriboza în ADN sau la riboză în ARN


pentru a forma nucleozide (adenozina, guanozina, citidina, uridina, timidina).
Nucleotidele conțin una sau mai multe grupări fosfat legate la carbonul cinci al
nucleozidului.

Polimerizarea nucleotidelor pentru constituirea acizilor nucleici implică formarea


legăturilor diesterice între fosfatul 5 al unui nucleotid și hidroxilul 3 al celui de-al
doilea.

Ceea ce este interesat în modul de realizare a legăturilor e faptul că se crează


o anumită direcție a polimerizării: o extremitate a lanțului se termină cu o grupare 3 –
hidroxil, iar cealaltă cu o grupare 5 – fosfat, întotdeauna creșterea se face în direcția
5-3.

7
Biologie celulară și molecular C2

Legaturile din structura nucleotidelor

ADN este o moleculă dublu elicoidală fiind alcătuită din două lanțuri
polinucleotidice care sunt antiparalele. Bazele azotate sunt dispuse în interiorul
macromoleculei și cele două lanțuri sunt unite prin legăturile de hidrogen dintre
perechile de baze complementare: A-T, G-C.

Consecința complementarității create este că poate deveni ADN-ul și ARN–ul


matriță pentru sinteza unui lanț complementar, direcționăndu-si propria
autoreplicare. De asemenea, informația transportată de ADN și ARN direcționează
sinteza proteinelor specifice, proteine care sunt implicate în activitățile celulare.

8
Biologie celulară și molecular C2

Sinteza ADN –evidențierea legaturilor dintre bazele perechi complementare

9
Biologie celulară și molecular C2

Formarea lanturilor helicoidale de ADN

10
Biologie celulară și molecular C2

Nucleotidele au și alte roluri intracelulare. ATP este principala formă de stocare


a energiei chimice în celulă. Alte nucleotide funcționează ca transportori fie ai
energiei, fie ai unor grupări chimice reactive implicate în diferite reacții metabolice,
alte grupe au rol în semnalizarea celulară (AMP= adenozinmonofosfat).

Structura moleculara ATP (adenozintrifosfat)

Proteinele

Proteinele constituie matricea proceselor vitale care au rol reglator asupra


tuturor activităților celulare. Rolul plastic este îndeplinit de proteinele de structură, iar
catalizarea reacțiilor chimice din sistemele biologice este asigurată de proteinele
enzime de asemenea, participă la transportul și depozitarea unor molecule mici
(hormoni) și intervin în apărarea organismului (anticorpii).

Rolurile structurilor proteice sunt diverse:

-participă la organizarea și desfășurarea proceselor vitale;

11
Biologie celulară și molecular C2

-participă la agregarea aminoacizilor, a lanțurilor polipeptidice și a altor grupări


prostetice dând naștere la microfilamente, microtubuli, membrane, ribozomi;

- participă la transportul gazelor (oxigen, dioxid de carbon) și reprezină suportul


molecular al transportului activ (Na+,K+, ATP-aza, Ca2+, Cl-, I-, etc.

- generează și transmit influxul nervos în fotorecepție (rodopsina), influențează


fotosinteza (clorofila);

- participă la diviziune, diferențiere și specializare celulară;

- sunt constituienți de bază ai anticorpilor, asigurând apărarea organismului;

- asigură transmiterea informației genetice ARN-ARNm-ARNr- ARNt;

- îndeplinesc funcții de rezistență și susținere (elastină, cheratină, oscina);

-dispunde o specificitate prin care recunosc molecule, macromolecule,


enzimele cu substrat, mesagerul cu receptorul, antigenul cu anticorpul.

Se formează prin polimerizarea aminoacizilor . Fiecare aminoacid este format


dintr-un atom de carbon central numit Cα legat la o grupare carboxil COO-, una
amino NH3+ (grupări ionizate la un ph normal) la un atom de H și la o catenă laterală
distinctă (radical-R).

Aminoacizii se clasifică în grupe distincte, în funcție de proprietățile


grupărilor R:

1- aminoacizii cu grupare R ionizată (arginina, lizina, acidul aspartic, acidul


glutamic);

2- aminoacizi polari neutri ai căror radicali conțin –OH (serina, treonina,


aspargina, glutamina);

3- aminoacizi hidrofili ai căror radicali conțin grupări hidrocarbonate (alanina,


izoleucina, metionina, fenilalanina, triptofanul, valina) excepție făcând atomii de sulf
ai metioninei și cei de azot ai triptofanului. Tirozina conține grupare R cu inel
benzenic fiind puternic hidrofobă;

4- aminoacizi speciali (cisteina, glicina, prolina).

Posibilitățile de combinare a celor 20 de aminoacizi în diferite secvențe sunt


multiple, ceea ce explică marea varietate a proteinelor din diferite celule, care
îndeplinesc multiple roluri.

12
Biologie celulară și molecular C2

Alanina –aminoacid care la un ph 7 se afla in stare ionizata

Aminoacizii sunt legați prin legături peptidice realizate între gruparea α –amino
a unui aminoacid și gruparea α- carboxil a celui de-al doilea. Fiecare proteină are o
secvență de aminoacizi specifică. Proteinele adoptă de obicei conformații
tridimensionale distincte ca rezultat al interacțiunilor dintre aminoacizii care le
compun.

Structura proteinelor are 4 nivele:

Structura primară = este dată de secvența de aminoacizi din lanțul polipeptidic.

Legaturile simple dintre aminoacizi

13
Biologie celulară și molecular C2

Structura secundară= este determinată de dispoziția aminoacizilor în anumite


regiuni ale polipeptidului și poate fi α helix și în pachete β (planuri pliate). Aceste
structuri secundare sunt rezultatul legăturilor de hidrogen dintre grupările C=O
(electronegativă) şi gruparea NH- (electropozitivă) ale legăturilor peptidice. Structura
secundară se referă la forma şi la lungimea lanţurilor

polipeptidice.

Legaturi de tip α helix la proteine comune

Structura de tip β la imunoglobuline

14
Biologie celulară și molecular C2

Structura terțiară este indusă de plierea lanțului polipeptidic ca rezultat al


interacțiunilor dintre radicalii aminoacizilor care se află în diferite regiuni ale
secvenței primare.

În majoritatea proteinelor combinațiile în α helix și pachetele β conectate prin


regiuni flexibile în formă de buclă ale lanțului polipeptidic, se pliază în interiorul unor
structuri globulare compacte numite domenii. Aceste domenii sunt unitati de bază
ale structurilor terțiare. Proteinele mici cum ar fi ribonucleaza au un singur domeniu,
iar proteinele mari conțin mai multe domenii care sunt asociate frecvent cu funcții
distincte.

Porțiunile interne ale proteinelor pliate sunt alcătuite din aminoacizi hidrofobi
aranjați în α helix sau pachete β.

Cel de-al 4-lea nivel este cel al structurii cuaternare se referă la modul cum se
unesc subunităţile proteice și este determinat de interacțiunile dintre diferitele lanțuri
polipeptidice prezente în proteinele compuse din mai mult de un polipeptid.

Enzimele care catalizează asamblarea acestor subunităţi poartă denumirea de


holoenzime, în care o parte poartă denumirea de subunităţi reglatoare şi subunităţi
catalitice.

Proteine care au structura cuaternară :hemoglobina, ADN polimeraza şi


canalele ionice, dar şi nucleozomi şi nanotubuli, care sunt complexe multiproteice

De exemplu hemoglobina care este alcătuită din 4 lanțuri polipeptidice


menținute împreună prin aceleași tipuri de interacțiuni care determină structura
terțiară. Conformațiile tridimensionale diferite ale proteinelor corespund funcțiilor
variate pe care trebuie să le îndeplinească în celulă.

15
Biologie celulară și molecular C2

Hemoglobina

Văzută ca structură spaţială, hemoglobina se evidenţiază prin "înfăşurările"


globinei, care prinde în fiecare dintre "răsucirile" celor 4 catene (α1, α2, β1, β2) câte
o moleculă de hem.

16