Sunteți pe pagina 1din 13

TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr.

Raluca Blaga

Seminar: N.V.Gogol – Revizorul

N.V. GOGOL – BIOGRAFIE (1809-1852)

Pentru viaţa sa scurtă şi pentru şi mai scurta sa carieră, N.V. Gogol a fost un scriitor
extrem de prolific. Spaţiul său creativ este impresionant şi pentru diversitatea genurilor
literare pe care le-a îmbrăţişat. Gogol a scris poezii, piese de teatru, romane, povestiri scurte,
eseuri, reuşind să aibă, în fiecare dintre aceste zone ale literaturii, un succes diferit. Şi, în
fiecare gen abordat, Gogol a explorat o varietate de teme şi subiecte. De exemplu, povestirile
lui scurte se „plimbă” din zonele rurale ale Ucrainei către idilele amoroase ale cosmopolitului
St. Petersburg; mai mult chiar, colecţia cu titlul Arabesques însumează eseuri care discută
despre artă, istorie, poezie şi chiar geografie.
Gogol nu poate fi decodificat pe deplin – pentru a-l descrie şi pentru a-i descrie opera
au fost folosite cuvinte precum „inefabil”, „enigmă”, „ghicitoare”. În acelaşi timp însă, opera
sa se poate conforma unor interpretări dintre cele mai diverse. Fiecare şcoală de critici a
susţinut – şi încă mai susţine – că opera lui Gogol a fost scrisă pentru programul ei artistic.
Romanticii, realiştii, simboliştii, formaliştii, structuraliştii şi alţii interpretează relevanţa
scrierilor lui Gogol în funcţia de direcţia de gândire a şcolii din care fac parte. Gogol a fost
fascinat de critica literară rusă. De fapt, s-a afirmat că o istorie a criticii ruse a secolului XIX
şi XX se poate concentra doar pe lectura scrierilor lui Gogol. Se pare că teoreticienii
contemporani s-au resemnat în ceea ce priveşte „apartenenţa literară” a lui Gogol şi privesc,
spre deosebire de predecesorii lor, întreaga sa operă dintr-un punct de vedere mai relativ.
Vladimir Nabokov a scris un eseu în care încerca să dezvăluie absurditatea grijilor de a-l plasa
pe Gogol într-o categorie socială sau politică. Într-adevăr, opera lui Gogol continuă să reziste
încercărilor de etichetare; întrucât este cu adevărat originală.
Nikolai Vasilievici Gogol s-a născut la 20 martie 1809 (1 aprilie conform calendarului
gregorian) în micul oraş din Ucraina Sorocinţii, tatăl său fiind Vasili Afnasievici Gogol-
Yanovski, iar mama sa Maria Ivanovna, născută Kosiarovski. Părinţii săi făceau parte din
mica nobilime a moşierilor, iar strămoşii lor erau de origine cazacă. Cea de-a doua parte a
numelui de familie, la care Gogol va renunţa ulterior, face legătura cu aristocraţia poloneză.
Mama lui era o femeie extrem de nevrotică, ea s-a căsătorit la 14 ani şi a avut 5 copii, doi
băieţi şi 3 fete, Gogol fiind cel mai bătrân. Se pare că tatăl său nu a avut o ocupaţie clară, dar
avea anumite interese artistice şi a scris câteva comedii în limba ucraineană care s-ar fi jucat,
în reprezentaţii private, în casele moşierilor din zonă. El a murit în 1825, pe când Gogol avea
16 ani şi urma cursurile liceului.
În 1821, la vârsta de 12 ani, Gogol a fost trimis la un internat la Nejin unde a stat
pentru o perioadă de 7 ani. În 1828 se mută în capitală, la St. Petersburg. El îşi găseşte de
lucru în serviciul departamentului clădirilor publice din cadrul Ministerului de Interne. Cu
toate că nu a ocupat mult timp această poziţie, acest loc de muncă i-a oferit suficient material
pentru scrierile sale următoare.
În timp ce se afla la St. Petersburg, Gogol a ocupat câteva poziţii ca profesor, perioadă
în care şi-a exersat interesul pentru istorie. În 1831, devine profesor la Institutul Patriot, o
şcoală de fete, şi în 1834 este numit profesor-asistent de istorie la Universitatea din St.
1
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

Petersburg. Concomitent cu toate aceste poziţii pe care le-a ocupat, el devine în această
perioadă şi un scriitor cu o reputaţie în continuă dezvoltare.
Dar înainte de succesul său, de prima sa creaţie, un poem narativ intitulat Hans
Küechelgarten (1829), poem publicat sub pseudonim, a fost desfiinţat în unanimitate de
critici. După acest moment, Gogol trece la proză şi începe să scrie povestiri despre viaţa din
Ucraina. În 1831 şi 1832 Gogol publică o colecţie în volume intitulată Serile în cătunul de
lângă Dikanka. În 1835 îi apar două noi volume de povestiri: Arabesques şi Mirgorod. Aceste
colecţii, precum şi piesa Revizorul care va apărea un an mai târziu, l-au propulsat în arena
marilor scriitori ruşi. Vissarion Belinski, care îşi începe cariera ca şi critic, îl cotează ca pe
Alexander Puşkin.
Aceste două figuri, Belinski şi Puşkin, au ajuns să joace un rol important în cariera de
scriitor de succes a lui Gogol. În 1831, Gogol îl întâlneşte pe Puşkin, care va avea cea mai
mare influenţă asupra parcursului său artistic. Relaţia nu a fost doar de partea lui Gogol, ci
una simbiotică, căci începând cu anul 1836 când Puşkin lansează revista Contemporanul,
Gogol va fi unul dintre principalii colaboratori. Belinski, cel mai important critic rus al
secolului XIX, este considerat a fi propulsorul carierei literare a lui Gogol. Reveriile literare
(1834) şi eseul intitulat Despre povestea rusă şi povestirile domnului Gogol (1835) l-au
consacrat în rândul criticilor importanţi şi i-au făcut cunoştinţă publicului rus cu scrierile lui
Gogol. El susţinea că Gogol este cel mai adevărat dintre scriitorii ruşi, primul care prezintă
viaţa rusă aşa cum e în realitate.
Gogol a fost capabil să descifreze cu acurateţe viaţa St. Petersburgului, un oraş care a
avut un impact major asupra sa. Acest oraş joacă un rol major în 3 dintre povestirile din
Arabesques şi în numeroase povestiri care nu au fost cuprinse în aceste colecţii şi pe care
Gogol le-a scris timp de 7 ani, în perioada 1835-1842. St. Petersburg-ul este un punct atât de
important al atenţiei sale, încât aceste povestiri au fost etichetate, informal, ca având titlul
„Povestirile din Petersburg”. Aceste povestiri ale vieţii urbane, ale birocraţiei şi ale alienării
formează un bloc contrastant cu cele din colecţia Dikanka, în care întâlnim ţărani simpli şi
viaţa ucraineană rustică – imagini din perioada de început a vieţii lui Gogol.
Gogol nu doar că s-a mutat în diferite regiuni ale Rusiei, ci a şi călătorit mult în afara
graniţelor ţării. Natura sa peripatetică1a fost motivată, în parte, de nemulţumirea sa generală
faţă de viaţă, precum şi de modalitatea în care au fost receptate câteva dintre scrierile sale.
După ce criticii au ridiculizat piesa sa Revizorul, şi el a fost dezamăgit şi de producţiile de la
St. Petersburg şi de Moscova având la bază textul său, Gogol a plecat din ţară. A stat dincolo
de graniţele Rusiei, mai ales la Roma, din 1836 până în 1848, întorcându-se în Rusia doar de
două ori în toată această perioadă. La Roma, un loc pe care îl iubea cu adevărat, s-a simţit cel
mai acasă, decât în orice alt loc.
La Roma a început să scrie Suflete moarte, cea mai ambiţioasă lucrare a sa, o operă
care spera să devină noua Divina Comedie. Prima parte a fost publicată în 1842 şi a fost
aclamată de critici; însă partea a II-a nu l-a mulţumit, motiv pentru care a şi distrus, de trei ori,
numeroase manuscrise.

1
PERIPATETÍSM s.n. Școală filozofică întemeiată de Aristotel (care obișnuia să poarte convorbiri cu discipolii
plimbându-se); peripateticism; aristotelism. [< fr. péripatétisme].
2
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

Scopul dintotdeauna a lui Gogol a fost acela de a transforma josnicia realităţii în arta
sa dar şi să aducă simultan regenerarea spirituală cititorilor săi, iar în anii 1840, noţiunea artei
sale ca având o misiune semi-divină a devenit o preocupare persistentă.
În această perioadă, a devenit tot mai preocupat de căutarea adevărurilor religioase şi a
auto-perfecţiunii, pe toate acestea documentându-le în scrisori şi pe care a încercat să le
exprime în Fragmente alese din corespondenţa cu prietenii (1847). Această lucrare, construită
ca o serie de scrisori, a devenit, pentru Gogol, cel mai important declaraţie a vieţii sale; cu
toate acestea, nici publicul şi nici critica nu au susţinut această idee a sa.
În această compoziţie, cea mia controversată publicaţie a sa, Gogol a dat naştere unei
opere care era lipsită de sensibilităţile epocii. Scopul său era acela de a întări şi păstra
societatea rusă aşa cum era ea, cu tot cu iobagi şi publicaţie extrem de reacţionară a primit un
răspuns furios atât din partea prietenilor, cât şi a duşmanilor. În urma acestei publicări,
Belinski, cel mai mare suporter a lui Gogol, a fost nevoit să dea glas Scrisorii către Gogol, o
scrisoare însumând zece pagini dojenindu-l pe Gogol pentru credinţele sale. În această
scrisoare, Belinski susţinea că Gogol nu a înţeles nici spiritul şi nici forma creştinismului
modern.
Rănit de cuvintele lui Belinski şi simţind nevoia de a se supune unei penitenţe
religioase, pleacă, în 1848, într-un pelerinaj în Ţara Sfântă. Călătoria nu i-a adus revigorarea
spirituală aşteptată şi, în 1851, revine în Rusia, se stabileşte la Moscova, unde va trăi până la
sfârşitul vieţii sale, adică un an mai târziu.
Moartea sa plină de agonie reflectă oarecum viaţa sa, o viaţă plină de suferinţe mentale
şi fizice, adeseori acestea două amestecându-se. A avut parte de numeroase suferinţe fizice,
cea mai cunoscută fiind o durere stomacală cauzată de o serioasă depresie emoţională. Gogol
a fost şi ipohondru şi a călătorit de la un centru de recuperare la altul, în întreaga Europă.
Moartea sa, la 21 februarie (4 martie conform calendarului gregorian) 1852, la vârsta de 43
ani, s-a datorat unei proaste alimentaţii şi unei extenuări generale.

REVIZORUL

La doi de la momentul în care şi-a exprimat dorinţa de a scrie dramaturgie, Gogol nu


avea nimic scris pentru scenă. Pe scenele din Petersburg era pustiu: în 1835 nu s-a jucat nicio
comedie rusă nouă; iar dorinţa lui Gogol de a scrie pentru teatru s-a potolit. Ceea ce s-a
schimbat a fost nivelul său de încredere în sine – şi ambiţia sa. În timp ce lucra la Suflete
moarte, Gogol se îndreaptă către Puşkin pentru a-i oferi un pretext pentru un subiect, de orice
fel, amuzant sau deloc amuzant, dar să fie o anecdotă tipic rusească. „Mă mănâncă mâna să
scriu o comedie.” Nu-şi poate permite să piardă timpul; în plus, are nevoie de bani. „Fă-mi o
favoare, oferă-mi un subiect. Pe scurt va fi o comedie în cinci acte şi jur că va fi mai amuzantă
decât Iadul. Te implor. Atât mintea, cât şi stomacul îmi sunt înfometate.”
În mod evident Puşkin s-a simţit dator – deşi tranzacţia în sine este înceţoşată şi gradul
de consimţire rămâne neclar. Gogol plănuise să scrie ceva având la bază o poveste potrivit
căreia un guvernator de provincie confundă un călător oarecare cu un oficial din capitală. Într-
adevăr, el însuşi fusese implicat într-o astfel de situaţie şi cu siguranţă a auzit de alte cazuri
similare: circulau la acea vreme, în anii 1820, 1830, o serie de variante şi acestea şi-au găsit
expresia literară la numeroşi scriitori. Asta este ceea ce i-a dat Puşkin lui Gogol – o situaţie.
3
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

Auspiciile şi anecdotele s-au dovedit folositoare, cea dintâi garantând natura „pur rusească” a
celei din urmă, care era impregnată de posibilităţi comice potrivite geniului matur a lui Gogol.
Rezultatul confirmă cele afirmate: Revizorul a luat formă, aşa cum a fost promis: în numai
două luni piesa a fost terminată şi înmânată unui teatru.
Frumuseţea proiectului consta în posibilităţile sale de a transcende dincolo de
categoriile convenţionale. Cele două eforturi anterioare ale lui Gogol de a scrie comedie
pentru scenă au fost satirice la nivel de concepţie, temele lor se rezolvau în termeni
convenţionali, transformând astfel personajele şi subiectul în chestiuni generale. În schimb,
Revizorul nu avea ţinte atât de simple; piesa nu e o comedie de intenţii, ci de reacţii; piesa nu
demască vicii şi vanităţi, ci esenţe ale vieţii. Instrumentul ei este un gen de poezie fără
precedent, râsul ei (mai degrabă rabelaisian, decât swiftian) nu e direcţionat înspre separarea
fenomenelor negative, ci către revelarea aspectului particular al lumii ca întreg. Tocmai
lărgirea orizontului realizat prin numeroasele posibilităţi – psihologice, sociale şi artistice –
transformă satira într-un concept inadecvat atunci când vine vorba de Revizorul şi dificultatea
de a descâlci oricare dintre aceste fire fără a cădea în citirea greşită a textului, transformă
această operă a lui Gogol într-una cu o valoare excepţională.
Prima schiţă a lui Gogol asupra piesei Revizorul a elaborat situaţia, în esenţă o parodie
a Zilei Judecăţii. Primarul unui oraş de provincie, oraş de provincie care rămâne necunoscut,
le raportează oficialilor lui înspăimântaţi faptul că un inspector a fost trimis incognito din
capitală; discuţiile lor pline de panică sunt întrerupte de ştirea potrivit căreia un tânăr stă de
câteva zile la un han, refuzând să plătească sau să plece. Imediat se trage o concluzie: trebuie
să fie inspectorului de la guvern. De fapt, el este un nimeni tânăr şi distrat care şi-a jucat banii
de călătorie şi nu face altceva decât să rabde foame la han. Comedia terorii reale care are la
bază falsa presupunere este dublată în momentul în care primarul îi face o vizită; din acest
moment, o comedie compusă din erori ghidează aceste personaje către auto-dezvăluirea
radicală.
Există o sclipire de geniu la Gogol atunci când îl construieşte pe falsul inspector ca pe
un naiv. Dacă acesta ar fi fost construit doar ca un om încrezător, am fi avut de-a face cu o
simplă variantă a temei păcălitorului păcălit. Aici, în Revizorul, acest personaj este partenerul
perfect al nebuniei în doi (folie à deux) atât pentru primar, cât şi pentru asociaţii săi, asemenea
jongler-ului care balansează o coloană de obiecte în continuă creştere, ei creează un edificiu al
dorinţelor de împlinire care e răsturnat la final odată cu anunţul sosirii adevăratului revizor.
Opera merge mână în mână cu dezvăluirea şi imediat o depăşeşte în importantă. În al doilea
act două drame se întrepătrund şi apoi se dezvoltă în tandem, autorii lor fiind Hlestacov şi
primarul - ficţiuni în cadrul ficţiunii lui Gogol. Dar dezvăluirile din cadrul piesei sunt
prezentate a fi ca nişte chestiuni mărunte de piesa în sine. Centrul de greutate al piesei
Revizorul este poezia şi celebrarea.
Aceste două ultime elemente menţionat anterior sunt elementele pe care Gogol le-a
accentuat în prima sa revizuire a piesei şi pe care a continuat să le lustruiască şi mai apoi. În
blocarea situaţiei, Gogol a apelat la personaje stereotip; acum îşi varsă o porţiune din
creativitatea sa asupra lor. Hlestacov devine ceva mai mult decât un tânăr sec cu tendinţe
picareşti. Aşa cum a explicat şi Gogol el nu e „un mincinos deprins; şi el uită uneori că minte
… Plusează, se simte bine, vede că totul merge bine, că e ascultat, şi de aceea vorbeşte mult
mai mieros, fără constrângeri, din suflet … El minte cu sensibilitate şi ochii lui exprimă
plăcerea acţiunii sale. În general, acesta este cel mai bun şi cel mai poetic moment al vieţii
sale – aproape un fel de inspiraţie”. Poeziei hiperbolice a lui Hlestacov, primarul îi adaugă un
4
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

alt fel de poezie, nu mai puţin spectaculoasă – cu visul său ameninţător despre „doi şobolani
neobişnuiţi …de mărime deloc naturală”, cu sfatul său ca pacienţii spitalului din oraş „să nu
arate precum fierarii”, cu talentul său de logician („Alexandru cel Mare e un erou, dar de ce să
……..”).
Momentul adunării din piesă – asemenea unui vis şi extrem de psihologic – este
rezultatul impulsurilor care sunt eliberate. Şi dacă acţiunea scenică este construită pe surpriză,
acestea se manifestă, aşa cum a observat şi Nemirovici Dancenko, în rândul personajelor „în
multiplele faţete ale sufletului uman, oricât de primitiv ar fi el.”
Acest aspect al piesei le dă cele mai mari bătăi de cap criticilor, întrucât se bazează pe
inegalitatea dintre psihologia subtilă şi vehiculele crude (în termeni umanului) ale realizării
ei, care, dintr-o inerţie periculoasă, sunt cunoscute cu numele de personaje. Personajele lui
Gogol sunt fiinţe speciale din punct de vedere al felului lor de a fi, au o biografie neprecizată,
nu au motivaţie, aparent sunt cuprinse de imbecilitate, sunt incomplete şi cumva profunde.
Din inegalitatea existentă între impuls şi expresia sa verbală se naşte un fel de
primitivism psihologic nuanţat – dar şi o porţie mare din comedie. Scrisoarea lui Hlestacov
către prietenul său – care e interceptată şi citită de oficialii oraşului în ultimul act al piesei, îi
trezeşte la realitate – scrisoarea îl descrie pe primar ca fiind „prost ca un bou”, pe dirigintele
poştei „ca pe ticălos care bea ca un peşte” şi aşa mai departe. Aici întâlnim stereotipurile
satirei şi insuficienţa lor este acum deplină.
După mai bine de zece ani, Gogol a declar că în ceea ce priveşte Revizorul el s-a
gândit să „colecţioneze într-o singură grămadă tot ceea ce credeam că e rău în Rusia” şi să
expune toate acestea râsului publicului. La vremea la care Gogol a scris piesa, locus-ul acestui
negativism a fost identificat cu Petersburgul, capitala iluziei. Şi e clar faptul că Revizorul e
parte din ciclul de scrieri dedicate oraşului Petersburg, ciclu pe care el îl extinde, îl continuă şi
îl încoronează (Mantaua va fi scrisă ulterior şi aduce o contribuţie esenţială la noile elemente
descoperite cu privire la comedie). Dar pe Gogol nu-l interesează doar locuitorii din
Petersburg; el apelează la idea Petersburg-ului, a cărei putere e probată până şi în cea mai
ascunsă locaţie a Rusiei, într-un oraş (aşa cum spune primarul) în care „poţi să galopezi trei
ani şi tot nu ajungi într-o altă zonă.”

Spectacole având la bază piesa lui Gogol, Revizorul


 Revizorul, regia Claudiu Goga, Teatrul naţional Craiova, cu: Sorin Leoveanu
(2001)
 Revizorul, regia Lucian Pintilie, Teatrul Bulandra, spectacol interzis în 1972.

Seminarul a fost compus pronind de la următoarele volume:

 Harold Bloom, Nikolai Gogol, Chelsea House Publishing, Broomall, 2004.

5
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

 Donald Fanger, The Creation of Nikolai Gogol, Harvard University Press,


1979.

ANEXĂ. Scandalul Revizorului (1), autor Mircea Morariu

Aproape de fiecare dată când celebrul „Revizor“ al lui N. V. Gogol are parte de o nouă
punere în scenă, revine în discuţie marele, uriaşul spectacol înscenat în 1972 la Teatrul
„Bulandra“ de extraordinarul regizor Lucian Pintilie, dar şi referinţele la încâlcita istorie a
interzicerii sale.

Încâlcită cu atât mai mult cu cât unii continuă să vorbească, cu destulă încăpăţânare
chiar, despre o posibilă implicare în punerea sub obroc a spectacolului, dar şi în măsurile
devastatoare ce au urmat, a ambasadei URSS la Bucureşti. Cum documente scrise nu există,
partizanii acestei imixtiuni aduc în favoarea teoriei lor detaliul că, tot în 1972, a fost interzis,
de astă-dată la Moscova, un alt spectacol cu „Revizorul“, datorat lui Tovstonogov. La ceea ce
s-a întâmplat în toamna lui 1972 nu doar la „Bulandra“, căci acele „întâmplări“ au avut
consecinţe asupra întregului teatru românesc şi asupra culturii naţionale în ansamblul ei, au
făcut referiri unii comentatori ai spectacolului „Revizorul“ de la Naţionalul bucureştean,
spectacol ce a avut premiera în anul 2013. S-a vorbit nu întotdeauna riguros exact. Încerc în
cele ce urmează să reconstitui faptele din 1972, bazându-mă atât pe intervenţii scrise, apărute
după 1989, găsite în cărţi şi reviste, dar şi pe mărturiile obţinute de mine însumi, cu prilejul
scrierii cărţilor „Cu Ion Caramitru de la Hamlet la Hamlet şi mai departe“ şi „Cu şi despre
Mariana Mihuţ“, apărute în 2009, respectiv în 2011, sub egida Fundaţiei Culturale „Camil
Petrescu“ şi a revistei „Teatrul azi“. Dacă Ion Caramitru a fost spectator la mai multe repetiţii,
dar şi la cele trei reprezentaţii de care a avut parte montarea, Mariana Mihuţ, ce se transferase
de la Teatrul „Giuleşti“ la „Bulandra“, la solicitarea maestrului Pintilie, spre a juca în viitorul
spectacol, a interpretat acolo rolul Maria Antonova. E drept că, nefiind membră de partid,
marea actriţă nu a fost obligată să ia parte la toate şedinţele de „condamnare“ şi „demascare“
ce au avut loc după interdicţie, fără a fi scutită însă de chinul de a asista la şedinţa decisivă,
aceea a pronunţării „verdictului“. În plus, multe, foarte multe acte ale acestei tragedii de prost
gust, o tragedie simptomatică pentru esenţa comunismului românesc şi a politicilor sale
culturale, s-au jucat în spatele uşilor închise. Iar regretatul regizor Liviu Ciulei care, în calitate
de director al Teatrului „Bulandra“, a fost convocat la multe dintre ele, traumatizat de pe urma
întâmplărilor, a fost destul de zgârcit în a spune ce s-a întâmplat cu adevărat Ciulei a invocat
doar „la querelle des chefs“. Faptele Mariana Mihuţ îşi aminteşte că s-a lucrat mult, destul de
mult la spectacol. În două etape, cu o întrerupere provocată de concediile din vara anului
1972. Într-un anume fel, faptul acesta avea să funcţioneze în favoarea spectacolului. În
salvarea lui în memoria şi conştiinţa oamenilor, dar şi în pagini de revistă. Se ştia, cumva, că
se pregăteşte un eveniment artistic uriaş, cu creaţii actoriceşti excepţionale. În spectacolul
regizat de Lucian Pintilie, cu decoruri concepute de Radu Boruzescu şi cu costume create de
Radu Boruzescu şi de Miruna Boruzescu, jucau Tamara Buciuceanu-Botez, Toma Caragiu,
6
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

Mariana Mihuţ, Octavian Cotescu, Mircea Diaconu, Petre Gheorghiu, Virgil Ogăşanu, Valy
Voiculescu-Pepino.

Toma Caragiu, de pildă, pe care, astăzi, cei mai mulţi îl cunosc doar datorită filmelor
sale ori graţie înregistrărilor cu momente vesele din arhiva TVR, a făcut în „Primarul“ un rol
excepţional. Regizorul Lucian Pintilie povesteşte în cartea lui „Bricabrac“, apărută în 2003 la
editura Humanitas, că după ce a asistat la una dintre cele trei reprezentaţii, marele actor şi
poet Emil Botta s-a dus în cabină la Toma Caragiu şi i-a sărutat mâna. Iar maestrului Pintilie,
acelaşi Emil Botta i-a trimis o scrisoare extrem de emoţionantă în care îl compara cu
Eminescu şi cu Luchian. Spunea acolo Emil Botta că regizorul „Revizorului“ e bântuit
precum aceste două genii de o flacără sfântă, de ceea ce el numea „haita îngerilor“. Lucian
Pintilie a consemnat în cartea sus-menţionată în felul următor evoluţia lui Toma Caragiu în
spectacol: „Dacă Toma ar fi continuat să joace aşa cum a jucat la al treilea spectacol, la
ultimul ar fi explodat pe scenă. El putea supravieţui numai dacă trişa- şi ar fi trişat fără
îndoială numai ca să supravieţuiască. Partidul şi cenzura lui rezolvaseră această dilemă
existenţială“. Repetiţiile acestea destul de îndelungate au devenit, la un moment dat, semi-
publice. Ceea ce, după părerea lui George Banu, exprimată într-un articol publicat iniţial în
„Actes-Sud“ şi reprodus de Lucian Pintilie în „Bricabrac“, a avut semnificaţia unei strategii:
„Pentru Revizorul, ‒ scria George Banu ‒ Pintilie adoptase strategia altor regizori din Est, a
lui Liubimov, îndeosebi; Moscova mereu dă lecţii, în privinţa terorii ca şi în aceea a
disidenţei. Subterfugiul consta în repetiţii deschise, în multiplicarea şi convocarea lumii
artistice la teatru, cu conştiinţa că interdicţia este iminentă. Nu era vorba despre un narcisism
propriu regizorilor, ci de o măsură de prevedere împotriva sancţiunilor Puterii. Pintilie nu se
înşela şi nici Liubimov. Arta regizorală nu poate face niciodată abstracţie de luciditatea lui
Clausewitz, de a cărui luciditate mă îndemna mereu să ţin seama Grotowski. Repetiţiile cu
public, la care am participat şi eu, nu erau decât un mijloc de autoapărare. În ziua premierei,
cele trei mii de persoane care formează opinia publică, cum spunea Cocteau, văzuseră
«Revizorul». Zarurile au fost aruncate.” Primul spectacol cu „Revizorul“ a avut loc la data de
23 septembrie 1972. Următoarele s-au jucat pe 26 şi pe 28 septembrie acelaşi an. Suficient ca
„Revizorul“ să fie văzut de numeroşi intelectuali şi de mai toţi criticii bucureşteni. Suficient
pentru ca Valentin Silvestru să aibă timp să pregătească câteva pagini dedicate „Revizorului“
şi care, ca prin minune, au apărut în „România literară“ nr. 40/1972. Liviu Ciulei scria acolo
că „Revizorul“ este „piatra de hotar care marchează deplina maturizare a teatrului românesc“.
Asupra spectacolului s-au pronunţat şi alte personalităţi culturale de mare anvergură:
„Spectacolul de pe scena Teatrului Bulandra continuă râsul tragic al scriitorului, privirea lui
înspăimântată, deschisă asupra unei lumi pe care ridicolul nu o ucide, care nu oboseşte să
ucidă...S-ar putea scrie cărţi de analiză, secvenţă cu secvenţă, a acestei montări semnate de
unul dintre marii artişti ai istoriei spiritului nostru, un artist aflat în plină maturitate, şi peste
care anii trec, îmbogăţindu-l, obligându-l să-i exprime. Am rămas în stal, fără dorinţa de a
pleca, fără puterea de a mă rupe de acolo, după ce s-au stins ultimele ovaţii ale acestui
spectacol de dincolo de aplauze, am rămas gândindu-mă ce nedreaptă a fost împărţirea
uneltelor la începutul lumii: în timp ce pentru o capodoperă scriitorului nu-i trebuie decât
7
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

creion şi hârtie, regizorul are nevoie de încrederea căreia, în limba obişnuită şi nepatetică, i se
spune scena de teatru sau platou de filmare“. (Ana Blandiana) „Spectacolul lui Lucian Pintilie
care va stârni, fără îndoială, discuţii, ca şi celelalte spectacole ale acestui mare şi foarte
controversat regizor, îmi pare a ilustra foarte bine ceea ce cred că alcătuieşte esenţa unui
eveniment: uniunea imprevizibilului cu firescul, a neaşteptatului cu necesarul: Imaginaţia
proiectivă e incapabilă să-i prevadă şi chiar să-i intuiască, oricât de vag, contururile, dar, după
ce el s-a produs, faptul că ar fi putut să nu se producă e, pur şi simplu, de neconceput- trebuia
să fie aşa până în cea mai mică nuanţă; imaginaţia retrospectivă descoperă (sau poate inventa)
necesitatea externă sau internă a evenimentului, coeziunea de nezdruncinat a evenimentelor
care-l compun, solidaritatea fascinantă a amănuntelor, dintre care chiar şi cele mai mărunte se
încarcă cu o semnificaţie electrică. ...Revizorul lui Gogol, în viziunea lui Lucian Pintilie, iată
o întâlnire. O întâlnire care a prilejuit un extraordinar poem teatral... de o originalitate şi
densitate care pot deruta, cum derutează nu o dată densitatea semantică a expresiei poetice.
Obiecţii? În timpul spectacolului mi-au răsărit în minte unele. La ieşire li s-au adăugat alte
câteva. Sunt multe noutăţi în viziunea regizorului, care pot părea eretice. Încetul cu încetul,
obiecţiile s-au diminuat şi s-au şters. Mi s-a impus impresia unei profunde, neabătute fidelităţi
(orice fidelitate adevărată e şi creatoare) faţă de spiritul lui Gogol“. (Matei Călinescu) „Lucian
Pintilie înţelege că intensitatea vijelioasă, aproape dementă a râsului gogolian, s-ar dizolva
dacă Revizorul s-ar reprezenta- nu-i aşa?- în stilul unei excelente comedii. Având el însuşi o
mare aptitudine pentru comic, Pintilie i se opune în Revizorul şi din tensiunea acestei opoziţii
apar accente neliniştittoare: apare frica lui Gogol de ceea ce îi revelează pana sa altfel decât
sprintenă, tentativa de a se vindeca de frică prin deriziune, enorma bufonerie. Banalitatea este
sinistră, imbecilitatea aparent inofensivă ia proporţii apocaliptice în Revizorul, platitudinea
ridică un mare semn de întrebare asupra viitorului omului. Iată de ce, de la Revizorul lui
Pintilie nu plecăm satisfăcuţi, ci îngânduraţi, îngrijoraţi. Nu-mi rămâne, la sfârşit, decât să-mi
exprim, dacă se poate omenesc şi nu tocmai în termeni de specialitate, recunoştinţa şi
solidaritatea cu acest spectacol magistral şi funambulesc. Şi faţă de marea echipă de artişti
care-i materializează intenţiile“. (Lucian Raicu) „Spectacolul său funambulesc, cu foarte
personale elemente de grotesc...înfăţişează un circ tragic, în care se înfruntă, se întrepătrund şi
se despart, pentru a se ciocni din nou cu înverşunare, puterea despotică ce nu cunoaşte
îngrădirea vreunei legi, beată de ea însăşi, oarbă şi crâncenă, tiranizând la modul absolut, şi
spaima, spaima paralizantă până la prostraţie, despuind omul de atributele sale esenţiale,
relativizând condiţia umană până la stadiul primar de vieţuitoare târâtoare, călăuzită de un
instinct unic pervertind grupul în turmă temătoare în faţa unui idol malefic“. (Valentin
Silvestru) Criticul suprem, cel ce avea întotdeauna dreptate, Partidul Comunist Român şi
ideologii lui se vor pronunţa în cu totul alt mod, în „Scânteia“ din 30 septembrie 1972: „Din
partea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste: Un mare număr de spectatori s-au adresat
Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, exprimându-şi protestul şi nemulţumirea faţă de
modul în care a fost pusă în scenă, la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra piesa Revizorul de N.V.
Gogol. Montarea şi adaptarea piesei denaturează opera marelui dramaturg, atitudine
incompatibilă cu rolul teatrului românesc: tribună a reprezentării autentice a valorilor
culturale naţionale şi internaţionale. Biroul Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste a
hotărât suspendarea spectacolului şi interzicerea de a fi reprezentat pe o altă scenă din ţară
8
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

într-o asemenea adaptare şi va lua măsuri pentru ca astfel de manifestări să nu mai aibă loc în
viaţa culturală a României“.

Scandalul Revizorului (2): De ce a fost interzis Revizorul

S-a speculat copios asupra cauzelor interdicţiei ce s-a abătut asupra spectacolului
regizat de Lucian Pintilie. Nu era însă prima interdicţie ce se impunea asupra unei montări a
Teatrului „Bulandra”.

Cu puţină vreme înainte, fusese scos de pe afiş spectacolul cu piesa Gluga pe ochi,
regizat de Valeriu Moisescu, după piesa lui Iosif Naghiu, în pofida faptului că acesta se juca
de ceva vreme. Imediat după interzicerea Revizorului s-a cerut eliminarea din repertoriu a
unui spectacol de muzică şi poezie în care evoluau Ion Caramitru şi Florian Pittiş. Era vorba
despre acţiuni dureroase, uneori comise “la vedere” (Gluga pe ochi a fost pusă sub obroc după
un denunţ apărut tot în Scânteia,denunţ semnat de Nicolae Dragoş), dar parcă nu chiar atât de
violente precum cea ce a avut ca obiectiv „uciderea” Revizorului.

Ceea ce s-a întâmplat cu spectacolul montat de Lucian Pintilie a părut cu atât mai
ciudat cu cât la “vizionarea” ideologică nu s-au formulat nici un fel de obiecţii. Dimpotrivă, s-
au auzit felicitări. Mariana Mihuţ îşi aminteşte limpede că Ion Brad, pe atunci vicepreşedinte
al C.C.E.S., a fost la vizionarea decisivă, cea la care urma sau nu să se dea viza absolut
necesară reprezentării, a fost încântat de ceea ce a văzut, i-a felicitat pe realizatorii
spectacolului. Ion Caramitru (FOTO) o confirmă, spunând că, pentru a prezenta respectivele
felicitări, Ion Brad chiar s-a urcat pe scenă. Într-un text cu destule ambiguităţi pe care Ion
Brad l-a scris la solicitarea Ilenei Popovici, criticul care a întocmit pentru nr. 1/1990 al
revistei Teatrul azi un dosar al interzicerii spectacolului (dosar ce a deschis ciclul intitulat
Procesele dictaturii în teatru), acesta spune că l-a înştiinţat pe Dumitru Popescu, pe atunci
preşedinte al C.C. E.S. şi ideolog şef al PCR, că Revizorul e un spectacol foarte bun ce poate
fi jucat fără probleme. Cum el, Ion Brad, urma să plece într-o vizită în Coreea de Nord, l-a
însărcinat pe Amza Săceanu, preşedintele Comitetului de Cultură al Municipiului Bucureşti,
să comunice conducerii Teatrului „Bulandra” că spectacolul se poate juca. Avea,
carevasăzică, binecuvântarea ideologică a unui înalt demnitar al partidului, a partidului însuşi.
Mai departe, Ion Brad spune că nu ştie cu exactitate ce s-a întâmplat. A aflat doar ceva mai
târziu decizia interdicţiei. S-a vorbit, cum anticipam în prima parte a acestui comentariu,
despre o intervenţie a Ambasadei URSS la Bucureşti, intervenţie neconfirmată de niciun fel
de document. Cei mai mulţi socotesc implicarea sovietică un simplu zvon şi nimic mai mult.
În opinia lor, sacrificarea Revizorului a fost rezultatul jocurilor de putere de la Bucureşti. Şi
sunt întăriţi în convingerea lor de zicerea eliptică a lui Liviu Ciulei, cel care a numit toată
afacerea “la querelle des chefs.” Mai exact. Activişti mai vechi ce nu priveau cu ochi buni
rapida ascensiune a lui Dumitru Popescu au venit la spectacol, s-au arătat indignaţi de ceea ce
au văzut, s-au asociat, chiar dacă până atunci fuseseră duşmani de moarte (aşa cum e cazul
9
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

raporturilor deloc cordiale dintre Leonte Răutu şi Miron Constantinescu) şi au acţionat. Şi-au
găsit susţinători şi printre aparatcici ceva mai noi, precum Cornel Burtică sau Gheorghe Pană,
au profitat de nemulţumirea doamnei Maria Maurer, soţia premierului de atunci Ion Gheorghe
Maurer, dar şi de aceea a dramaturgului Aurel Baranga. Iată ce spune Ion Caramitru: „Pană
stătea în fotoliu, iar în stânga lui era plasat Aurel Baranga, care-i şoptea tot timpul câte ceva.
Ba chiar gesticula, arăta cu degetul, voia- vezi Doamne!- să-i deschidă ochii asupra marilor
greşeli ideologice ale montării. Baranga a fost unul dintre artizanii interzicerii Revizorului.
Nici vorbă despre vreo intervenţie a Ambasadei Uniunii Sovietice. Doamna, tovarăşa Maurer,
spune-i cum vrei, care a venit la spectacol, pufnea tot timpul, era foarte jignită de ceea ce
vedea pe scenă.” Iată şi mărturia Marianei Mihuţ: „Revenind la zvonuri…Eu nu le-am
cunoscut în detaliu în zilele în care s-a jucat spectacolul ori în zilele cumplite ce au urmat
după căderea ghilotinei. Adică după ce a venit decizia de interdicţie. Eram de cealaltă parte a
cortinei. Nu prea avem cum să ştiu cine se află în sală. Mai auzeam în culise, după spectacol,
că la reprezentaţia cutare a luat parte cutare sau cutare. Plus că eu nu îi cunoşteam pe toţi
aceşti oameni cu funcţii, nu le puteam asocia numele cu figurile. Exceptând, desigur,
persoanele foarte importante, cele ce apăreau la televizor, pe care nu aveam cum să nu le ştiu.
Nu ştiu să vă spun cine s-a aflat în spatele acestei lucrături mârşave care a distrus, a ucis nu
doar un singur spectacol, ci a fost o crimă ce a afectat în esenţă fiinţa teatrului românesc. Am
mai spus-o. Spectacolul cu Revizorul era unul de natură să înalţe ştacheta teatrului, să
modifice percepţia însăşi a ideii de teatru, de spectacol.”

Scandalul Revizorului (3): partidul se amuză

Înalţii funcţionari ideologici ai Partidului nu s-au mulţumit însă doar cu interzicerea


spectacolului „Revizorul“.

A urmat o întreagă teroare ce s-a abătut asupra Teatrului „Bulandra“, teroare ce s-a
încheiat printr-o mizerabilă cacealma. O şedinţă de pomină de pe urma căreia regizorul Liviu
Ciulei a fost destituit din fruntea instituţiei, actorul Toma Caragiu şi-a pierdut funcţia de
secretar al BOB, iar regizorul Lucian Pintilie a plecat din Teatru. De atunci, el nu a mai
montat niciodată nici măcar un singur spectacol în România. Nu doar Liviu Ciulei a fost
convocat la diversele instanţe ale partidului. În „Bricabrac“, Lucian Pintilie relatează, pe
scurt, întâlnirea avută cu Dumitru Ghişe, pe atunci înalt funcţionar ideologic: „Am fost
convocat la C.C. unde Dumitru Ghişe îmi comunică decizia oficială de interzicere.…Şi, să
ştiţi, tovarăşe Pintilie, că nu veţi mai lucra niciodată în câmpul artistic-ideologic câtă vreme
nu vă veţi modifica concepţia despre lume şi viaţă…“. În cursul întâlnirilor avute de Liviu
Ciulei cu importanţi decidenţi ai partidului, acestuia i s-a cerut să facă diligenţe pe lângă
Lucian Pintilie în aşa fel încât să îl determine pe regizorul „Revizorului“ să facă modificări în
spectacol. „Din câte ştiu eu,- a declarat Ion Caramitru în cartea «Cu Ion Caramitru de la
Hamlet la Hamlet şi mai departe»- atât Liviu Ciulei, cât şi Toma Caragiu au fost convocaţi de
diverse foruri de partid, probabil nu doar în scopul de a li se cere socoteală, ci şi pentru a li se
10
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

solicita modificări în spectacol. Caragiu a încercat să salveze montarea, a fost gata să se


sacrifice, să-şi toarne cenuşă în cap, să-şi asume vini. În schimb, Lucian Pintilie a fost extrem
de intransigent, n-a acceptat nicio negociere, nicio modificare. Dreptatea s-a dovedit a fi de
partea lui. El i-a scris o scrisoare lui Liviu Ciulei, scrisoare în care spunea, negru pe alb, că,
dacă se vor opera modificări în conţinutul spectacolului, el îşi va da foc în faţa Teatrului.
Ciulei, care-l cunoştea bine pe Pintilie, şi-a dat seama că acesta nu glumeşte şi nu a făcut
niciun fel de diligenţe suplimentare spre a-l determina pe regizorul spectacolului să-şi
reconsidere atitudinea.“

„Pintilie,- a spus Mariana Mihuţ- ne-a comunicat tuturor membrilor distribuţiei că nu


va face niciun fel de compromis. Compromis însemnând tăieturi de text, schimbarea unor
scene, renunţarea la unele momente, etc. Nici nu ştiu ce s-ar fi putut schimba. Construcţia
spectacolului era perfectă. Nimic în plus, nimic în minus. Atunci, ce să schimbi? Orice fel de
intervenţie i-ar fi afectat grav valoarea.“ În cartea „Bricabrac“, Lucian Pintilie se disociază de
cele scrise de Virgil Ogăşanu în „dosarul“ apărut în nr. 1/1990 al revistei „Teatrul azi“. Virgil
Ogăşanu susţinea acolo că regizorul ar fi suferit îngrozitor. Pintilie spune că a suferit
îngrozitor doar atunci când a „tranzacţionat cu puterea şi mi-am porcăit spectacolele, când am
înecat în closet copilul acela genial, înaripat care era «Proştii sub clar de lună»...Nicio
suferinţă, domnilor! O stare de exaltare, îmbătătoare, chiar paranoică, simţind că vârful
degetului meu mic ţine în cumpănă echilibrul unui stat poliţienesc care, mult prea îndatorat
imaginii sale liberale, era neputincios să se răzbune. E monstruos ce spun? Spectacolul
«Revizorul» nu l-a interzis cenzura, ci artistul paranoic, copilul debil, dar cel puţin pentru
scurtă vreme clarvăzător.“ A urmat o şedinţă de pomină, „o farsă sinistră, cea mai sinistră
farsă căreia i-am căzut vreodată victimă în viaţa mea“, a declarat Mariana Mihuţ. Şi tot
Mariana Mihuţ a adăugat: „În momentul şedinţei aceleia, care a fost cu adevărat ceva fără
seamăn, nu mai avusesem niciodată parte de aşa ceva, nu mi-am dat seama ce se întâmplă. Nu
îi cunoşteam pe toţi cei care au luat cuvântul. Venisem de puţină vreme la Bulandra, îmi
petrecusem timpul în repetiţii, nu am avut timp să cunosc oamenii.“

Lucian Pintilie nu a fost prezent la şedinţa cu pricina. A simţit, poate a fost singurul
care a simţit că angajaţilor „Bulandrei“ li se pregătise o capcană. Că partidul dorea să se
amuze. „A fost- spune Mariana Mihuţ- ceea ce se chema pe vremea aceea o şedinţă lărgită de
partid. Nu eram membră de partid, dar fiindcă făceam parte din distribuţie, am fost şi eu
convocată. De fapt, a fost o şedinţă cu tot colectivul Teatrului Bulandra. S-a jucat acolo o
comedie sinistră, oribilă. De ce o comedie? Eu eram nou venită în Teatru. Nu părerea mea
conta, aşa că nu s-a încercat să fiu «lămurită», însă înainte de începerea reuniunii cu pricina,
actorii cu greutate, cu vechime în Bulandra, au fost sfătuiţi să îşi pună cenuşă în cap, să ne
spună şi nouă să facem asta, pentru că aşa Liviu va rămâne director şi nu se vor abate asupra
noastră fulgerele şi tunetele partidului. Şi toată lumea care a vorbit şi-a recunoscut greşeala.
Au vorbit Toma, care era secretar de partid, Pittiş care era secretar UTC, George Oancea care
era preşedinte de sindicat, actori importanţi precum Fory Etterle...Mă rog, mulţi..“. Printre
acei „mulţi“ se aflau şi cei pe care Lucian Pintilie îi numeşte în cartea sa „securiştii disimulaţi
în figuraţia spectacolului (mai ciupiseră şi ei din rolurile mici).“ Aceştia, spunea Ion
Caramitru, „s-au simţit tare bine la acea şedinţă şi şi-au făcut datoria cu vârf şi îndesat. S-au
11
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

văzut atunci, mai mult ca niciodată, realităţile din Teatrul Bulandra. Şi anume că, pe de-o
parte, în Teatrul nostru erau artişti adevăraţi, oameni de caracter, pe de altă parte, că aveam şi
suficient de mulţi pseudoartişti, beneficiari de salarii mari – mai toţi aveau categoria I, gradul
maxim- cu alte misiuni, care erau distribuiţi în roluri minuscule, altul fiind rostul lor real în
instituţie. Altul decât cel artistic. Nu cred însă ca Bulandra să fi fost chiar o mare excepţie în
acest sens. Probabil că ei aveau tovarăşi de luptă şi pe altundeva, dar pe cei de la Bulandra i-
am cunoscut bine.“ A fost în acea şedinţă şi o excepţie, cineva care a făcut notă discordantă.
Cineva care nu a jucat jocul, care nu a cântat partitura dorită de partid. Refuzul a aparţinut
unui tânăr, pictor executant, pe nume Vasile Datcu. „Ţin minte perfect momentul şi
intervenţia tînărului...A fost un moment de maximă tensiune. Ce a spus în esenţă băiatul
acela? Că nu înţelege de ce să ne cerem scuze şi de ce să ne punem cenuşă în cap. Că a asistat
la un spectacol extraordinar, la cel mai mare spectacol pe care l-a văzut vreodată. Că actorii
au făcut nişte creaţii extraordinare, că domnul Pintilie a făcut un spectacol senzaţional.
Tânărul acela a făcut o breşă, s-a aşezat împotriva curentului ce se instaurase în Teatru. Toţi
cei care au vorbit înaintea lui au vorbit conform curentului, crezând că fac bine, că pot salva
ceva. Ei, băiatul acela a vorbit aşa cum a crezut el de cuviinţă. Şi a spus adevărul. Nu cred că
ştia ceva despre aranjamentul care se pusese la cale în culise, nu-i spusese nimeni că era vorba
despre o strategie ce avea în vedere, dacă nu salvarea spectacolului măcar menţinerea lui
Liviu Ciulei la conducere, a lui Toma ca secretar de partid şi oprirea plecării lui Pintilie.“
(Mariana Mihuţ)

„Tânărul acela avea dreptate. El a intuit mai repede decât noi că totul e o mascaradă.
Că verdictul fusese dat, că nouă ni se cerea doar să jucăm într-o piesă proastă al cărei final
fusese scris în birourile propagandei...Toma Caragiu a fost cel mai intoxicat şi înşelat de
organele de partid, era gata la orice sacrificiu ca să-l salveze pe Liviu Ciulei. Sau mai corect
spus, se dădea peste cap să o facă. S-a înşelat cumplit şi tot restul vieţii lui a fost marcat de
ceea ce s-a întâmplat atunci. Şi Ion Brad şi-a făcut mea culpa, a spus că, furat de estetica
spectacolului, nu şi-a dat seama de gravele lui carenţe ideologice.“ (Ion Caramitru) Din
mărturia lui Dan Jitianu, inserată în cartea lui Ion Cazaban, „Dan Jitianu şi bucuria
comunicării“ (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“ & Revista „Teatrul azi“, Bucureşti, 2008)
aflăm că prezidiul şedinţei a fost format din Dumitru Ghişe, Ion Brad, Amza Săceanu,
Constantin Măciucă. Acesta din urmă, pe atunci director general al Teatrelor în C.C.E.S, a
citit raportul ce incrimina grav Teatrul şi în care erau acuzaţi nominal Liviu Ciulei ca director,
Lucian Pintilie ca regizor, Toma Caragiu ca secretar al organizaţiei de partid, secretarii literari
Tudor Steriade şi Lia Crişan, Maxim Crişan, directorul adjunct. „După terminarea discuţiilor,
s-a dat în sfârşit citire măsurilor care începeau cu destituirea din funcţie a lui Liviu Ciulei şi
continuau cu propunerea de înlăturare a lui Toma Caragiu de la conducerea organizaţiei de
partid. Sala a rămas consternată. Fuseserăm traşi pe sfoară, tot bâlciul cu turnatul cenuşii în
cap nu fusese altceva decât, vorba lui nenea Iancu, o manoperă grosolană, pentru ca şedinţa să
capete un puternic caracter autocritic şi să se poată raporta sus că totul a decurs ca la carte. La
pauză, un grup de artişti l-au înconjurat pe Ion Brad, care tocmai cobora de la prezidiu,
încercând să-i ceară socoteală pentru această cacealma penibilă. Şedinţa de partid care a urmat
a durat foarte mult; noi, ceilalţi, aşteptam afară. Am aflat pe urmă că s-a pus la vot de
12
TEATRUL UNIVERSAL ŞI ARTELE SPECTACOLULUI Lect.univ. dr. Raluca Blaga

nenumărate ori destituirea secretarului de partid, dar nimeni nu ridica mâna. Ilie Rădulescu
era din nou şi din ce în ce mai violent. Până la urmă, Toma a fost cel care a pus capăt situaţiei
absurde şi jenante, rugându-şi colegii să voteze aşa cum li se cere.“ (Dan Jitianu) În articolul
său din „Actes-Sud“, George Banu nota: „Scandalul Revizorului desparte în două istoria
teatrului românesc de după război şi până în 1989, anul atâtor prăbuşiri. Dincolo de amănunte,
partea cu adevărat interesantă se leagă de locul rezervat unui spectacol regizat de Lucian
Pintilie- «Revizorul» de Gogol- în cadrul scenariului politicii lui Ceauşescu. Prin el, se
confirmă înăsprirea acestei politici, de-a lungul anilor ce au urmat. Scandalul «Revizorului» a
fost oracolul scenei româneşti. Şi, cum spunea Shakespeare, iarna vrajbei a început, iar unii au
fugit de ea. Pintilie a fost constrâns să o facă, alţii l-au urmat.“

Într-un comentariu difuzat la data de 12 octombrie 1972 de la microfonul „Europei


libere“, comentariu antologat în cartea „Etica neuitării“ (Editura Humanitas, Bucureşti, 2008),
Monica Lovinescu adopta un ton tranşant: „...interzicerea spectacolului lui Lucian Pintilie
transgrezează limitele- şi aşa nocive- ale suspendării unei reprezentaţii sau alteia. Hotărât
lucru... se încearcă sistematic înăbuşirea unuia dintre cele mai mari talente ale scenei
româneşti...Am citit primele reacţii la «Revizorul» şi am putut realiza, chiar de la distanţă, că
spectacolul trebuie să depăşească, în luciditate crispată şi în amploarea viziunii critice, toate
celelalte semnate de Lucian Pintilie, reprezentând un salt calitativ al scenei româneşti...Deci,
reprezentaţiile cu «Revizorul» sunt suspendate, deşi primise toate vizele de cenzură până la
premieră. Atenuate cu prilejul Conferinţei Scriitorilor, «Tezele din iulie» n-au fost deci
abandonate, în numele lor se pune în aplicare un sistem de înăbuşire a valorilor ce par
primejdioase. Nu e vorba de un caz sau altul, izolat. Totul se ţine într-un sistem unitar al
ipocriziei. În acelaşi timp, se creează la Bucureşti «Asociaţia România» pentru a readuce în
ţară pe exilaţii care reprezintă valori culturale. Dar în care ţară? Acolo unde valorile culturale
sunt condamnate la un exil intern?“ P.S. Printr-un mesaj pe care a avut amabilitatea de a mi-l
trimite în cursul zilei de joi, 9 ianuarie 2014, dl. Victor Rebengiuc confirmă spusele d-lui Ion
Caramitru referitoare la calitatea de sfătuitor a lui Aurel Baranga pe lângă politrucii comunişti
prezenţi la spectacol. Iată precizarea marelui actor: „Da, este foarte exact. Eu am văzut cu
ochii mei, prin geamul camerei unde se afla orga de lumini din spatele lojei centrale, cum A.
Baranga îi semnala lui Gh. Pană sensurile ascunse ale spectacolului şi pe care numai el, ca
scriitor de comedii ce putea vedea asta le observa. Asta s-a întâmplat în cursul celei de-a treia
reprezentaţii. A doua zi a apărut în «Scânteia» comunicatul referitor la marele număr de
spectatori ce ar fi cerut interzicerea spectacolului.“ Îi mulţumesc maestrului Victor Rebengiuc
pentru precizări, tot la fel cum le mulţumesc doamnei Mariana Mihuţ şi domnului Ion
Caramitru pentru contribuţiile la elucidarea aspectelor ascunse din scandalul „Revizorului“.

Scandalul Revizorului. Articole disponibile la:


 http://adevarul.ro/cultura/teatru/scandalul-revizorului-1-1_52cd4dcdc7b855ff564e4cd2/index.html

 http://adevarul.ro/cultura/teatru/scandalul-revizorului-2-fost-interzis-revizorul-1_52ce7bb1c7b855ff5654d624/index.html

 http://adevarul.ro/cultura/teatru/scandalul-revizorului-3-partidul-amuza-1_52cfbe4fc7b855ff565c1f47/index.html
13