Sunteți pe pagina 1din 12

Biblia si Coranul-asemanari /deosebiri

Islamul este ultima dintre religiile monoteiste, mesajul Lui Dumnezeu revelat profetului
Mahomed prin mijlocirea Arhanghelului Gavril. Aceasta religie s-a nascut la Mecca, in Arabia,
la inceputul secolului al VII-lea d.Hr.

Crestinismul este religia intemeiata pe invatatura, persoana si viata Lui Hristos.

Asemanari:

1. Atat in Biblie, cat si in Coran, Dumnezeu este Unicul, Atotputernicul, Omniprezentul,


Creatorul Cerului si al Pamantului;
2. In ambele religii exista Evanghelie si Psalmi;
3. Al kitab (Cartea) este insusi cuvantul Lui Dumnezeu. Biblia este cuvantul Lui Dumnezeu
pentru credinciosi;
4. Iisus – exista atat in Coran, cat si in Biblie si reprezinta Cuvantul Lui Dumnezeu intrupat,
nascut dintr-o fecioara care nu cunoscuse mai inainte barbatu;

5. Atat in Coran cat si in Biblie apostolii sunt cinstiti, in Coran: al kavariyyn, ucenicii Lui
Iisus;
6. In ambele religii exista ziua ultima a judecatii;
7. In ambele credinte exista ingeri, iar Coranul ii numeste pe cativa: Mika`l (Mihail), Jibril
(Gabriel);
8. Milostenia (zakat), al II-lea stalp al credintei este un atribut care se intalneste in ambele
credinte;
9. Atat in islam cat si in crestinism exista post.

Deosebiri:

1. In Coran, credinta in Dumnezeu implica 2 notiuni : al uluhiyya (unicitatea divinitatii sale)


si al rububiyya (unicitatea autoritatii sale). Unicitatea divinitatii sale: Dumnezeu este

1
singurul demn de a fi venerat. Unicitatea autoritatii sale: Dumnezeu este singurul Creator,
Stapan, Tatal. Pentru crestini, Dumnezeul viu si adevarat este intruchiparea a 3 persoane;
adica trei subiecte de existenta care nu se deosebesc decat prin relatiile lor, in
comuniunea unei iubiri esentiale. Taina Treimii incerca sa apropie, dincolo de finalitatea
fiintei create plenitudinea infinita a fiintei divine, in care unicitatea implica pluralitatea si
viceversa: Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh;

2. In Coran, Evanghelia este mentionata la singular (si nu la plural, cum este in Biblie) - al
Ingil. Pentru Coran, Evanghelia este Scriptura care relateaza despre invatatura
transcendenta a Lui Iisus, Fiul Fecioarei Maria. In Biblie exista 4 Evanghelii ( Matei,
Marcu, Luca, Ioan), care sunt o marturie despre viata, vorbele, faptele, moartea si
Invierea Lui Iisus Hristos. Ele alcatuiesc Sfanta Scriptura;

3. Pentru musulmani, Cartea reprezinta maniera in care Dumnezeu in persoana isi exprima
vrerea, cu propriile Sale Cuvinte, in Stilul Sau propriu. Echivalentul acestei conceptii
despre Scriptura nu exista in crestinism. Noul Testament este considerat mai degraba
invatatura Domnului, decat insusi Cuvantul;

4. Coranul afirma insa ca Iisus este o creatie a Lui Dumnzeu, El nefiind nici Fiul, nici
Dumnezeu, nici semi-Dumnezeu, nicio combinatie intre o natura divina si o natura
umana. A-i atribui Lui Iisus una dintre aceste atributii diverse este o nelegiuire, o grava
eroare care intineaza unicitatea Lui Dumnezeu si monoteismul absolut. Credinta in Iisus
Hristos, adevarat Dumnezeu si adevarat om este caracteristica pentru crestini;
5. Coranul nu citeaza numele si numarul lor, dar afirma faptul ca cerul i-a inspirat. In
crestinism, cei 12 apostoli sunt insarcinati sa continue opera Lui Hristos si sa adune
Biserica;

6. Omul din islam este raspunzator de propriul sau drum si nu va fi judecat pentru greselile
stramosilor sai. Profetul Mahomed a spus: ”Omul va fi judecat pentru 3 lucruri: bogatia
de care dispune si felul in care a cheltuit-o, tineretea lui si felul in care a trait-o, si

2
sanantatea lui si felul in care a folosit-o”. Pentru crestini Dumnezeu este iubire: ”Cel ce
nu iubeste nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire”, iubirea de semeni
daca este desavarsita alunga frica, afirma Ioan, caci “ la sfarsitul veacului veti fi cercetati
dupa iubire”(Ioan);

7. Coranul spune despre ingeri ca singura lor sarcina este sa i se supuna Lui Dumnezeu,
oricare ar fi porunaca Sa. In islam insa, nu se face distinctie intre inger si arhanghel.
Satana nu este un inger cazut, pentru ca ingerii nu pot pacatui. Iblis, diavolul este un jinn,
care fusese indragit de Dumnezeu. Dupa crearea lui Adam, Iblis a protestat cu obraznicie
si si-a atras anatema si condamnarea pe veci. In islam, Satana nu este Dumnezeul creator
al raului, el este un simbol al lui;

8. Milostenia, in islam are sens de zeciuiala, acest ‘impozit” fiind obligatoriu, este un
impozit impus pe lux si bogatie;

9. In islam, Ramadanul dureaza o luna, crestinii au 4 posturi mari si zilele de miercuri si


vineri. Sarbatori islamice: Ramadanul, Id-ul Fitr, sfarsitul Ramadanului, 1 zi a lunii
urmatoare, musulmanii urmeaza preotii Id si dau Zakah Id-ul Adha. Festivalul
Sacrificiului - 4 zile, parte a hajului, adica a pelerinajului la Mecca. Un animal poate fi
oferit drept sacrificiu la Mina, comemorand vointa lui Ibrahim de a-si sacrifica fiul.

Alte asemanari:

 Coranul critica anumite dogme crestine, dar nu pune la indoiala autenticitatea


mesajelor. El recunoaste iudaismul si crestinismul prin insusi faptul ca se considera
continuarea lor fireasca;

3
 Coranul mentioneaza profetii cunoscuti de crestinism, dar necunoscuti de iudaism, de
exemplu Ioan Botezatorul;

 Marturisirea credintei: in cazul Coranului: recunosc ca nu exista alt Dumnezeu decat


Dumnezeu. In Biblie: Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau;

 In ambele credinte exista rugaciunea, ca principal atribut al credintei. Coran:


Rugaciunea este stalpul principal al religiei, cel care il nesocoteste, nesocoteste
intreaga religie. Biblie: Rugaciunea crestinilor are la baza rugaciunea Lui Hristos, pe
care Sfantul Duh o inspira ucenicilor sai;

 Atat crestinul, cat si musulmanul lupta impotriva raului. In Coran, lupta se numeste
“Jihad”, iar Dumnezeu este foarte multumit de omul care se lupta cu orice piedici
pentru a ajunge la El.
 Atat pentru Coran, cat si pentru Biblie, Cuvantul Lui Dumenezeu este verbul “sa fii”-
al kalmia Coran:”Iisus este ca Adam, pe care El l-a creat din tarana. El i-a spus: Sa
fii! Si el a fost”
Biblie: Eu sunt cel ce sunt; Eu sunt cel ce este acolo cu voi! Eu sunt cine eu sunt! Eu
sunt cine eu voi fi!

Alte deosebiri:

 In tot Coranul, de la primul la ultimul verset , nu exista nicio demonstratie care sa incerce
sa dovedeasca omului existenta Lui Dumnezeu. Nu exista decat indemnul de a crede in El
si de a face fapte bune in numele Lui. In Biblie, Iisus Hristos se prezinta ca trimisul Lui
Dumnezeu in lume, pentru a fi lumina pe care intunericul n-o cuprinde si viata mai tare
decat moartea (Ioan,1), povestirea minunilor fiind o demonstratie a faptului ca Dumnezeu
exista si L-a trimis pe unicul sau Fiu pentru a ne mantui;

4
 Coranul presupune supunere totala fata de Dumnezeu, chiar si in intimitate. Crestinii nu
agreeaza in totalitate cuvantul “supunere”, ci mai degraba credinta;

 In islam, in centrul religiei se afla mesajul si nu mesagerul. Nu exista notiunea de


mantuire. Mahomed nu izbaveste pe nimeni, dar in acelasi timp nu condamna pe nimeni.
Acestea sunt atributele exclusive ale Lui Dumnezeu. Profetul insusi a spus: Nu ma
venerati precum crestinii l-au venerat pe Iisus, Fiul Mariei.”Orice om care-l iubeste pe
Iisus, in crestinism, incearca sa-l imite, asa cum o face apostolul Pavel. Si Iisus insusi
indeamna sa se mearga pe urmele Lui. Viata, gesturile, vorbele, atitudinile Lui Hristos,
admirate in Evanghelii, constituie regula de comportare pentru orice crestin;

 In islam nu exista Mantuitor, singura cale de mantuire pentru om este buna sa purtare
asumata prin propria sa hotarare, asa cum si notiunea de pacat originar lipseste. Omul nu
este raspunzator de nedreptatile comise de parintii sai, de stramosii sai, si nici macar de
Adam. Coran, versetul 164, srata 6: ”Niciun suflet nu savarseste raul, decat spre propria
lui paguba. Nimeni nu va purta povara altuia.” Pentru crestini exista pacatul originar,
starea de pacat in care se naste orice om. Botezul, care nu exista in islam, face sa piara
acest pacat;

 Intreg Coranul se invata pe dinafara, inclusive punctuatia si intonatia qurayshita, generatie


dupa generatie;

 In crestinism nu exista profeti, dar pentru a fi musulman trebuie sa crezi ca Dumnezeu a


vorbit oamenilor prin intermediul profetilor;

 In Coran nu se face referire la semnul crucii, biserica, botez ;

 In Coran exista cei 5 stalpi ai credintei, pe cand in Biblie exista Decalogul (cele 10
porunci);

5
 In ceea ce priveste saracii, islamul nu iubeste saracia si o combate cu toata forta, prin
indemnul la munca, la independenta financiara, care asigura demnitatea individului.
Mahomed: Saracia se aseamana mult cu lipsa de credinta”. In Biblie se spune ca Hristos
a trait in saracie, acstitate si supunere. Aceasta urmare a Lui Hristos in fidelitatea fata de
cele 3 legaminte (de saracie, castitate si supunere) este sursa tuturor formelor de viata
monastica si religioasa care se vor dezvolta ulterior in istoria Bisericii.

Femeia

Femeia are un rol foarte important in islam, importanta ei ca sotie si mama a fost aratata de
profetul Mahomed: ”paradisul se afla sub picioarele mamelor voastre. Cel mai bun dintre voi e
este cel mai bun fata de sotia sa. ”Femeia, insa, nu este egala barbatului, de aceea Allah i-a facut
diferiti. Coranul le cere musulmanilor sa le trateze cu blandete. Sotii musulmani sunt
raspunzatori de intretinerea sotiilor, iar sotiile trebuie sa fie ascultatoare si caste. Islamul
recunoaste supunerea femeii de catre barbat, dar a nu se intelege dominatie prin aceasta.

Invatatura crestina ne invata ca prin femeie a intrat pacatul in lume, insa ambii sunt vinovati.
Amandoi suporta consecintele, insa femeia va fi supusa barbatului, in urma caderii in pacat.
Femeia nu este superioara, nici egala, nici inferioara, ci este pur si simplu femeie. Crestinismul
insa a ridicat femeia la cea mai inalta demnitate: de a fi mama Mantuitorului. Daca prin femeie a
intrat pacatul in lume, tot prin femeie a venit izbavirea lumii.

Despre zeciuiala

Întrebare: Ce spune Biblia despre zeciuială?

Răspuns: Zeciuiala este un subiect despre care mulţi creştini se frământă. În multe biserici,
subiectul zeciuielii este supra-accentuat. În acelaşi timp, mulţi creştini refuză să se supună
îndemnurilor Bibliei în ceea ce priveşte darurile aduse Domnului. Zeciuiala / darurile trebuie să
fie aduse ca o bucurie, ca o binecuvântare. Din nefericire, acestea sunt cazuri destul de rar
întâlnite în bisericile zilelor noastre.

6
Zeciuiala reprezintă un concept din Vechiul Testament. Oferirea zeciuielii era o cerinţă a legii,
prin care toţi evreii trebuiau să ofere 10% din tot ceea ce câştigau, aducându-l în Tabernacol /
Templu (Levitic 27:30; Numeri 18:26; Deuteronom 14:24; 2 Cronici 31:5). Unele persoane
înţeleg zeciuiala Vechiului Testament ca pe o metodă de taxare cu scopul de a asigura resurse
pentru preoţii şi leviţii care se ocupau cu jertfele. Noul Testament nu porunceşte nicăieri şi nici
chiar nu recomandă creştinilor să se supună unui sistem legalist de zeciuială. Apostolul Pavel
spune totuşi că toţi creştinii trebuie să pună deoparte o cotă din veniturile lor pentru a susţine
biserica (1 Corinteni 16:1-2).

Noul Testament nu precizează nicăieri un anumit procent din venituri care ar trebui pus deoparte,
însă se spune că acesta trebuie să fie “după câştigul” fiecăruia (1 Corinteni 16:2). Bisericile
creştine au preluat în esenţă valoarea de 10% de la zeciuiala Vechiului Testament şi au luat-o în
considerare ca valoarea “minim recomandată” în ceea ce priveşte darurile aduse de creştini. Cu
toate acestea, creştinii nu trebuie să se simtă obligaţi să dăruiască zeciuială întotdeauna. Ei
trebuie să dăruiască în măsura posibilităţilor, “după câştigul” fiecăruia. Uneori aceasta poate
însemna că pot dărui mai mult decât a zecea parte, alteori mai puţin. Totul depinde de
posibilitatea credinciosului şi de nevoile bisericii. Fiecare creştin trebuie să se roage stăruitor şi
să ceară înţelepciune de la Dumnezeu în privinţa participării la darurile aduse Domnului şi/sau a
cât anume să dăruiască (Iacov 1:5). “Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere
de rău, sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7).

Zeciuiala, inteleasa ca "un impozit anual", reprezinta practica de a darui cuiva a zecea parte din
venitul personal. Aceasta s-a practicat mai ales in Vechiul Testament, ea fiind socotita ca o
porunca a lui Dumnezeu. Astazi, zeciuiala a ramas obligatorie in cadrul anumitor secte
neoprotestante (adventisti, mormoni etc). Asa cum Vechiul Testament este umbra celui Nou, tot
asa, zeciuiala este umbra milosteniei, ca o prefigurare a jertfei personale intemeiata pe libertate si
mila.

Zeciuiala este umbra milosteniei

7
In forma ei vechi-testamentara, zeciuiala era o fapta mecanica, exterioara cumva sufletului
omului. Cel care nu dadea zeciuiala vedea in aceasta porunca un lucru greu de primit, iar cel care
dadea zeciuiala isi impaca in chip mecanic propria constiinta.

Folosul real al acestei porunci se arata a fi de mult uitat, precum reiese si din cuvintele mandre
ale fariseului: "Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti,
adulteri, sau ca si acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate
castig" (Luca 18, 11-12).

Celor de acest gen, care dau zeciuiala si implinesc poruncile, insa raman reci cu inima si departe
de Dumnezeu, Mantuitorul Iisus Hristos le spune: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici, ca
dati zeciuiala din izma, din marar si din chimen, dar ati lasat partile mai grele ale Legii: judecata,
mila si credinta; pe acestea trebuia sa le faceti si pe acelea sa nu le lasati. (...) Ca voi curatiti
partea din afara a paharului si a blidului, iar inauntru sunt pline de rapire si de lacomie. Fariseule
orb, curata intai partea dinauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara. (...) Ca
semanati cu mormintele cele varuite, care pe din afara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline
de oase de morti si de toata necuratia" (Matei 23, 23-27).

Mantuitorul Iisus Hristos nu a propovaduit zeciuiala, ci mila fata de cei nevoiasi, manifestata sub
forma darniciei. Astfel, desi nu a dezaprobat zeciuiala, Iisus a trecut usor peste aceasta, punand
in locui ei ceva mult mai inalt: milostenia savarsita cu smerenie.

Iisus a zis: "Mai fericit este a da decat a lua" (Faptele 20, 35). Si iarasi: "Cand faci milostenie, nu
trambita inaintea ta, cum fac fatarnicii in sinagogi si pe ulite, ca sa fie slaviti de oameni; adevarat
graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face
dreapta ta, ca milostenia ta sa fie intr-ascuns si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie"
(Matei 6, 2-4

Tema I, Monahismul în concepţia, religiilor şi ideologiilor lumii.


1.1 Monahismul budist. Budismul este o religie monahală. Mânăstirile deţin un loc privilegiat în
societate: monahii sunt priviţi drept exemple de viaţă şi li se atribuie un character sacru. Numele
de “ bonz” provine prin intermediul portughezei din japonezul buzu care înseamnă preot. Totuşi
monahii nu sunt legaţi de voturi şi dacă vor, se pot întoarce la viaţă obişnuită. Învăţătura
spirituală e bazată pe un principiu fundamental; mântuirea e eliberarea de orice suferinţă. Or,
suferinţa se naşte din dorinţă. Câtă vreme e concentrate asupra lui însuşi, omul nu se eliberează
de dorinţele sale. Lucrul de care el trebuie să se elibereze este aşadar, “eul” său. Eliberându-se de
“eu”, el atinge în mod efectiv nirvana (Idealul monahismului budist diferă de cel pe care şi-l
propunea monahismul prebudist, care nu aspira la suprimarea eului, ci mai degrabă la realizarea

8
lui.). Mijlocul propus pentru a atinge nirvana e asceza (care nu este însă extrem de dură, dar mai
cu seamă contemplaţia, fiindcă ea ajută la fixarea atenţiei minţii asupra spiritului universal.
Metodele psiho-fizice folosite în meditaţie (BHAVANA) ajută la risipirea iluziei “eului” propriu.
Mircea Eliade în cartea sa de istorie a credinţelor, descrie următoarele; “ Religia harapiană, adică
acea a primei civilizaţii urbane din India, este important şi din alt motiv, şi anume, datorită
raporturilor sale cu hinduismul. În pofida scepticismului anumitor autori, viaţa religioasă de la
Mohenjo-Daro şi de la Harappa ne este accesibilă, cel puţin în liniile sale mari.” Poate fi observat
déjà faptul că învăţătura creaştină despre divino-umanitatea lui Hristos salvează pe om de această
“fuziune” menţinând “necontopite” divinul şi umanul, deşi afirmă posibilă îndumnezeirea
acestuia din urmă. Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX) ne spune: monah provine din
limba slavonă (monahu), şi că în neogreacă se zice „monahos”, sau Monah-bărbat care, prin
legământ duce o viaţă de ascet şi trăieşte într-o mânăstire; călugăr. Deasemeni din slavonă vine
cuvântul „monastâri”, adică mânăstire în l.română, Biserică afară din oraş şi din sat înconjurată
de case în care trăiesc călugări ori călugăriţele. În Biserica Ortodoxă (monahismul) viaţa ascetică
îşi are originea încă din Vechiul Testament. Faptul că idea centrală a revelaţiei biblice este
pogorârea (katabasis) şi arătarea harului lui Dumnezeu nu înseamnă deloc că efortul omului de a
se înălţa spre Domnul e dispreţuit şi că ascetismul ar fi necunoscut devoţiunii iudaice. Voi nota,
aşadar, câteva aspecte care marchează continuitatea existentă în tradiţia iudeo-creştină. Anumite
personaje vechi-testamentare au devenit prototipuri ale monahilor. Avraam şi-a părăsit casa şi
patria sa pentru a urma glasul lui Dumnezeu. Iacob s-a învrednicit de vederea scării îngerilor din
pricina “simplităţii” sale (Facere 25,27). Moise va da exemplul unirii între acţiune şi
contemplaţie. Dar potrivit cuvintelor Sfântului Antonie cel Mare, exemplul şi oglinda prin
excelenţă a vieţii monahale avea să fie pentru ascetul creştin mai cu seamă marele iubitor al
liniştirii (hesychia) care a fost Ilie. a) Anumite teme duhovniceşti care revin adeseori în Vechiul
Testament sunt reluate în literatura monahală, dar autorii duhovniceşti arată că sunt conştienţi de
faptul că ele trebuie înţelese într-un sens mai degrabă duhovnicesc decât în însăşi litera textului
sacru. Desigur adevăratele modele de urmat au fost Părinţii din Pustiul Tebaidei, cei din
Palestina, Siria, din Pont, din Tracia, Asia Mică,etc. Unii dintre ei au străbătut şi ţinuturile Sciţiei
Mici, aducând cu ei nu numai experienţa şi modul lor de viaţă monahală, ci şi zestrea credinţei
apostolice. De obicei când vorbim despre “călugării Sciţi” se face referinţă expresă doar la
vestiţii teologi şi filosofi din timpul lui Dionisie Exiugul (460-545), adică la Ioan Maxenţiu,
Leonţiu, zis de Bizanţ, Petre Diaconul, etc. În această sintagmă de „călugări sciţi” trebuie să
încorporăm nu numai pe cei menţionaţi sub acest apelativ de izvoarele istorice cât şi a cancelariei
papale dar şi bizantine, din acea vreme, ci pe toţi sihaştrii şi nevoitorii vieţii cenobîtice din
Schythia Minor, din secolele IV-VI, în care au excelat atât prin viaţa lor ascetico-monahală, de
„rodire duhovnicească”, cât şi prin imensa lor contribuţie, teologică şi culturală, la afirmarea
unităţii ecumenice şi la dezvoltarea culturii umanist creştine, europene, de care beneficiază până
astăzi întreaga omenire. Istoria monahismului românesc urcă în secolele III-IV, fiindcă în Dacia
Pontică, prezenţa pustnicilor sau eremiţilor (isihaştrilor) a fost o realitate încă din aceste secole.
Într-adevăr, pe vremea Sfântului Antonie (251-356) şi a Sf.Pahomie (256-349), părinţii
monahismului, în Scythia Minor exista deja o viaţă monastică de sorginte orientală
(Palestina,Siria,Egipt, Asia Mică) . Un alt părinte şi monah înduhovnicit al anului 759-826 este
Sfântul Teodor Studitul, care este model de viaţă şi mare apărător a Ortodoxiei Răsăritene. Schit-
Mânăstire mică sau aşezare călugărească situată într-un loc retras; slavonă skitu. Mânăstire mică
izolată, pustietate, locuinţă de pustnic. Iar viaţa anterioară a cuiva, chir dacă a fost păcătoasă, nu
este piedică pentru intrarea în monahism, conform Canonului 43 a Sinodului al VI – lea

9
Ecumenic. În acest mod s-a început procesul de formare a sihăstriilor. În sihăstriile (râmeţiile)
autohtone daco-romane, din Scythia Minor, ridicate prin păduri şi locuri tăinuite pentru a fi ferite
din calea năvălitorilor, au rezidat şi ierarhi tomitani în ceasuri de bejenie, aşa încât aceste
„râmeţii” (sihăstrii) au fost şi sedii episcopale sau „piscupii” cum le aflăm menţionate în
Niculiţel. Cert este faptul că, în spaţiul românesc”sihăstriile” au servit ca sedii episcopale şi în al
doilea mileniu. În această privinţă, un caz paradigmatic rămâne şi mânăstirea Râmeţ(jud.Alba),
unde şi-a găsit liniştea şi arhiepiscopul Transilvaniei Ghelasie (sec.XIV), care fusese mai întâi un
„râmeţ” (sihastru) în această râmeţie (sihăstrie) de pe Valea Geaagiului. 1.4 Mărturii istorice
arhiologice şi documentare. În anul 1971, la Niculiţel (jud.Tulcea) – veche aşezare românească
pe teritoriul vechii cetăţi Noviodun- um cercetările arhiologice au dat la iveală o criptă-martyrion
sub altarul unei bazilici, înălţată la sfârşit- ul secolului al IV-lea d.Hr., în vecinătatea unui
mormânt martiric mai vechi. În sicriul din criptă s-au descoperit moaştele a patru „Martiri a lui
Hristos”, Zotikos, Attalos, Kamsis, şi Philippos, aşa după cum se menţionează în cele două
inscripţii, în limba greacă. S-a estimat că aceştia sunt „cei mai vechi martiri” din Scythia Minor,
martirizaţi pe timpul domniei lui Decius (250-251) în cetatea Noviodunum. Nu este exclus că
aceşti sfinţi martiri să fi cunoscut şi viaţa anahoretică. Nu demult pământul Dobrogei a dat la
iveală osemintele monahului Astion, care a primit cununa mucenicească pentru Hristos în anul
303, la Halmyris (jud.Tulcea). Osemintele sale au fost descoperite sub ruinele unei bazilici,
construită după anul 324. Identificarea celor doi martiri, Epictet preotul şi Astion, a fost posibilă
datorită unei inscripţii în limba greacă, zugrăvită pe unul dintre pereţii criptei descoperită în
vechea cetate Halmyris situată în nord-estul Dobrogei, la aproximativ 2,5 km de satul
Marighiol(jud.Tulcea). Arhiologii ne asigură că „monahismul scythic pomenit în izvoarele
literare poate fi probat acum şi pe plan arhiologic prin descoperirea complexului monahal de la
Slava Rusă(Ibida) ... „, care a fost, construit în mai multe faze”. Bazilica acestui complex
monastic paleocreştin datează din secolul al IV-lea. Aceeaşi arhiologi afirmă că la „Slava-
Rusă”(a II-a jumătate a sec.IV) acest complex fusese deja identificat de istoricii Bisericii. Al
căre-i dependenţă canonică a provinciei eclesiastice Scythia Minor şi a lui Paternus, episcop de
Tomis.” Primele centre monahale din Scythia Minor, par a se fi organizat pe lângă bazilicile
cimitiriale (martyri-on) unul fiind Slava Rusă. Pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul
secolului a V-lea mitropolitul Teotim al Tomisului adresa o scrisoare”eremiţilor”(singuraticilor)
şi „cenobiţilor”(celor care trăiau viaţa de obşte, mânăstiri) din Scythia Minor. Această epistolă
este una dintre mărturii care vorbeşte despre existenţa eremiţilor (sihaştrilor) în spaţiul geografic
românesc, înaintea folosirii termenilor de călugări, monahi, mânăstire, proveniţi mai întâi din
limba greacă şi apoi trecuţi prin filieră slavă în limba română, iar altele din limba latină. Astfel în
urma acestor transformări de durată poporul român apare în istoria Europei ca unul romanic şi
creştin. Ca şi pretutindeni în lumea romană monahismul a urmat întotdeauna dezvoltarea
creştinismului; acolo unde acesta prindea rădăcini apăreau şi primii călugări sihaştrii, precum şi
primele comunităţi de tip monastic. Pe aceeaşi cale şi-au făcut apariţia în spaţiul istoric
românesc, inclusiv la est de Prut; promovând şi propovăduind religia creştină, primii monahi,
apoi primele mânăstiri. La început aceste aşezări erau puternic marcate de un caracter arhaic,
eremitic sau semi-eremitic. Printre cele spuse anterior aducem aminte şi de vechile aşezări
monahale din nordul Dunării, complexul de chilii şi sihăstrii de tip rupestru de la Nicu-Aluniş
din munţii Buzăului, unde sunt atestate masivele „Crucea Spătarului”, „Martirie”, chiliile de la
marginea satelor; Moigrad, Jac,Creaca şi Brebi (jud.Sălaj Transilvania), peştera „Gura
Ghindinei” (Banat) datate cu sec. XI ansamblul de chilii şi biserica rupestră „Corbii de
Piatră”(jud.Argeş sec.XII-XIII), chilii din apropierea satului Vărădia (Banat), mânăstirea

10
Nămăieşti (Câmpulung) ş.a. Aceste aşezări monahale sunt puţin cercetate, dar asemenea sihăstrii
şi chilii rupestre cum ar fi cele de la curbura Carpaţilor se consideră a avea începuturile din
sec.IV, şi au avut legături cu centrele monastice din Asia Mică, regiune în care sihăstriile
rupestre erau deosebit de răspândite şi de unde aveau legături cu călugării din aceste zone.
Personalităţi monahi de vază au dat naştere (râmeţiile) din Dobrogea, printre care îi aflăm pe
următorii monahi; Sfântul Teotim, menţionat pe la anul 392 de Fericitul Ieronim cu titulatura de
„Scythiae Tomorum Episcopus”, a fost deci şi un filosof. Filosofia pe care a cultivat-o n-a fost
aşadar numai „monastica philosofia”, ci şi filosofia lui Platon,Plotin,Seneca. Ideile sale
filosofice, despre grija faţă de cele materiale adeveresc cu prisosinţă şi această realitate. „ În
mintea tulburată şi plină de griji-scria ierarhul filosof al Tomisului – nu se află nici un gând
frumos şi nu se revarsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului
înseamnă a-l elibera de griji. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici
nu se osteneşte, nici nu toarce şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon.(Matei
VII:28-29). Fireşte, numai un teolog ca Teotim, cu o solidă formaţie literară şi filosofică, clasică,
poate fi în stare să ia atitudine făţişă şi împotriva celor care întinau memoria lui Origen, „adică
memoria lui Origen-declara Sfântul Teotim. Un alt călugăr scit(daco-roman), Sfântul Ioan
Casian (369/365-435), este consiferat a fi „primul mare creator de gândire teologică şi morală
din” părţile noastre”. Prin opera sa „Despre întrupare”, Cassian făcut cunoscută atât hristologia
ortodoxă a Răsăritului în Apus, cât şi crezul eterodox al unor eretici, precum ebioniţii, sabelienii,
arienii, eunomienii, macedonienii, fotinienii şi apolinariştii. Totodată,el a făcut cunoscută
Răsăritului erezia pelagienilor, şi indirect doctrina Fericitului Augustin despre har. Ioan Cassian,
care şi-a făcut „ o cultură frumoasă în şcolile de pe litoralul Pontului Euxiu...”, avea să trăiască
ani de-a rândul prin marile lavre monahale din Palestina(Betleem) şi Egipt, împreună cu fratele
său de cin şi de neam Gherman. După 20 de ani petrecuţi în Egipt, Sfântul Ioan Cassian avea să
se stabilească la Constantinopol (399/400), unde este hirotonit diacon, de Sfântul Ioan Gură de
Aur. În anul 404, îl aflăm la Roma, unde intervine pe lângă papa Inocenţiu I în favoarea
arhiepiscopului Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur exilat pentru a doua oară din
ordinul împăratului. După 10 ani petrecuţi la Roma, el ajunge în Galia(415), unde înfiinţează
două mânăstiri (de bărbaţi şi de femei) lângă Marsilia.Într-adevăr, la la Marsilia, Sfântul Ioan
Cassian, a întemeiat două mânăstiri una la sud de oraş, de cealaltă parte a portului, mânăstire de
călugări care aveau să devină celebra abaţie Saint-Victor, cealaltă, chiar în, oraş mânăstire de
călugăriţe, cunoscută mai târziu sub numele de Saint-Sauveur. În Galia (Franţa), Cassian rămâne
până la Sfârşitul viaţii sale, adică, până în anul 435, fiind unul dintre ctitorii monahismului
Apusean. În jurul anului 500 a ajuns la Roma un călugăr din părţile Dobrogei, Dionisie Exiguul
(cel Mic), care a trăit într-o mânăstire de acolo în jurul anului 545. Canonistul Dionosie , s-a spus
că „a fost cel mai opuscul”Libellus fidel”- prin care lua poziţia oficială faţă de Biserica Romei-
au fost aprobate până şi de papa Kormisdas însuşi, care le-a găsit conforme cu doctrina formulată
de Sinoadele Ecumenice(III-IV). Dionisie Exiguul, părintele dreptului canonic Apusean, a rămas
celebru în Istoria Bisericii Universale şi prin faptul că el este autorul unui nou sistem de
numărătoare a anilor de la Hristos. El este care a întrodus era creştină sau era noastră Anul I este
considerat anul 754 de la fondarea Romei, în loc de 749 ab.U.condită, când a avut de fapt
naşterea trupească a lui Iisus Hristos. CONCLUZII: Există mărturii clare despre existenţa a
diverse forme de monahism, iar toate acestea sunt mărturii istorice, teologice, religioase şi
biblice precum şi arhiologice, despre care ne mărturisesc aceste izvoare. Din cele expuse anterior
deasemenea rezultă că în părţile Dunării, atât în Nordul cât şi în Sudul ei, unde locuia pe atunci o
populaţie daco-romană, creştinismul şi viaţa monahală era binecunoscută. Iar din simpla înşirare

11
a acestor mărturii arhiologice se poate desprinde constatarea că în secolele creştinismului primar
cât şi în secolele IV-VI, creştinismul şi monahismul creştin, prinsese rădăcini adânci în Dacia şi
în Scithya Minor, având legături strânse cu Răsăritul creştin. Din cele expuse, se constată că în
teritoriile sud-dunărene exista o organizare bisericească temeinică, cu numeroase centre
episcopale şi mânăstiri. De asemenea, de aici s-au ridicat o serie de călugări cărturari de primă
importanţă în acele vremuri, ca Sfântul Ioan Cassian şi Cuviosul Dionisie Exiguul şi alte
personalităţi ale istoriei. Toate acestea dovedesc continuitatea populaţiei daco-romane de pe
teritoriul ţării noastre, care era atât de viguroasă, încât a putut să asimileze pe slavii aşezaţi aici, -
dar şi continuitatea vieţii creştine. Prin primirea „ritului bizantino-slav” la noi, am rămas şi pe
mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol, fiind singurul popor de origine şi limbă
romanică de rit ortodox. Deci toate aceste mărturii vin să ne confirme şi despre apariţia
monahismului primar care pentru început sa dezvoltat pe lângă centrele eparhiale dar şi în afara
lor... . Am tratat despre monahismul primar pentru că în perioada bolşevică erau răspândite
aceleaşi concepţii şi idei: - monahismul provenient din perioada precolumbiană, - monahismul
provenea de la secta eseniană din Qumran, - raţionaliştii demonstrau că monahismul nu ar avea
legătură cu spiritul evanghelic, - ateismul - comunist era de concepţia că provenienţa
monahismului era din budism sau alte religii, precum şi rolul şi existenţa ascezei monahale, etc.
Diferenţa era că în perioada sovietică nu numai monahismul trebuia să dispară, ci şi orice
organizare religioasă, sufletul omului trebuia să rămână doar o coală goală pe care să fie scrisă
noua ideologie comunistă, se lovea în toate valorile care erau dobândite înainte de perioada
bolşevică, se voia un „om nou” iar acest om nou trebuia educat în spiritul concepţiilor marxist -
leniniste. Am demonstrat despre dezvoltarea şi importanţa istorică a monahismului de asemeni
am adus la lumină, apariţia, dezvoltarea şi continuitatea lui, de la origini, apoi rezistenţa şi
importanţa monahismului în istoria şi cultura poporului român precum şi a vieţii ecclesiale din
acest spaţiu dacic. Bibliografie: 1.Prof.Univ.Dr.Nicolae V.Dură, Scythia Minor(Dobrogea) şi
Biserica ei Apostolică, Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Tomisului (sec. IV-XIV).
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2006. 2.Pr.Dr.Ioan Mircea, Dicţionar al Noului
Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti
1995. 3. Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, vol III, Monahismul, trad.diacon Ioan
Ică Jr.Sibiu- 2000. 4.Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Trad. De Cezar
Baltag, Edit.Univers Enciclopedic, Bucureşti-2000, p.88. vezi şi Mircea Eliade, Istoria
credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Editura Universitas, Chişinău 1992. 5.Ioan.V.Dură,
Românii şi Athosul, Edit.Cuget românesc, Bârda, 2002. 6.Pr.conf.dr. George Remete. Contribuţii
la Studiul Istoriei Bisericeşti Universale. Vol.I, Edit.Reântregirea, Alba Iulia-2001.

12