Sisteme de calcul

Obiective
• Evoluția sistemelor de calcul
• Clasificarea calculatoarelor
• Arhitectura unui sistem de calcul
• Hardware
• Software

Pentru prelucrarea automată a informaţiilor sistemul de calcul are nevoie atât de

echipamente (componentele hardware) cât şi de un set de programe care determină prelucrările
care se fac asupra informaţiilor prin intermediul componentelor fizice ale sistemului de calcul.
Componentele sistemului de calcul se pot clasifica în general astfel:

o Hardware
o Firmware
o Software

Hardware-ul - reprezintă ansamblul echipamentelor care alcătuiesc sistemul de calcul.

Firmware-ul - este componenta de programe introdusă de producător la realizarea părţii de

hardware. Este încărcat în memoria fixă ROM. Acest complex de programe, defineşte un anumit
mod de funcţionare şi implicit de utilizare a sistemului de calcul. Secvenţele de programe fixe
din ROM, ajută la încărcarea sistemului de operare. La sistemele compatibile IBM – PC, o astfel
de componentă este ROM-BIOS-ul. Această componentă, este interfaţă între hardware şi
software, oferind componentei software funcţii de bază pentru utilizarea hardware-ului.
Componenta firmware (BIOS) permite modificarea unor parametri de funcţionare ai PC-ului
într-o secvenţă specială derulată în timpul procedurii de încărcare a sistemului de operare la
pornirea sistemului de calcul.

Software-ul - reprezintă ansamblul de programe care permit funcţionarea sistemului de calcul.

Componenta software a unui sistem de calcul cuprinde programe grupate în mai multe categorii,
după natura problemelor pe care le rezolvă. [10]
2.1 Istoric
Un sistem de calcul poate fi reprezentat, din punct de vedere funcţional, ca o ierarhie de
nivele, fiecare nivel fiind constituit pe baza nivelelor predecesoare.
Un sistem de calcul este alcătuit dintr-un ansamblu de resurse fizice şi un pachet de programe
sistem ce reprezintă prelucrarea datelor pe baza unor algoritmi specificaţi de utilizator prin
programe de aplicaţie.
Resursele fizice ale calculatorului (cum ar fi, de exemplu, circuite integrate, dispozitive
electronice, echipamente de intrare/ieşire, memorii, surse de alimentare, cabluri) formează
hardware-ul.
Pachetul de programe sistem şi programele de aplicaţii formează software-ul de bază,
respectiv software-ul de aplicaţie. Compilatoarele şi interpretoarele fac parte din software-ul de
bază.
Termenul de firmware se referă la software-ul inclus în dispozitive electronice în
momentul fabricaţiei acestora.
Orice operaţie efectuată prin program (software) poate fi implementată în hardware.
De asemenea, orice operaţie executată de hardware poate fi simulată prin software.
De aceea se consideră că, din punct de vedere logic, software-ul şi hardware-ul sunt echivalente.
Stabilirea implementării unei operaţii în hardware sau în software se face în etapa de proiectare a
unui calculator şi are la bază criterii ca: viteza de execuţie, preţ de cost, fiabilitate. De exemplu,
operaţiile elementare (adunare, scădere, înmulţire, împarţire) cu numere reale au fost
implementate iniţial în software.
Ulterior s-au proiectat circuite specializate care să efectueze aceste operaţii, avantajul
principal fiind execuţia mult mai rapidă decât în cazul simulării prin software.

Definiţie: Un sistem de calcul reprezintă ansamblul componentelor hardware (dispozitive) şi

componente software (sistem de operare şi programe specializate) care permite utilizatorului cu
ajutorul programelor, să controleze şi să urmărească derularea şi executarea diferitelor
operaţii.

Operaţiile executate de către un sistem de calcul sunt:

- introducere date (citire) – (I) asigură introducerea datelor şi a programelor în
memoria internă;
- memorare date şi instructiuni (reprezentare) – (M) permite stocarea datelor şi a
programelor în memoria internă şi externă;
- prelucrare date şi instrucţiuni (procesare) – (P) permite efectuarea operaţiilor
aritmetice şi logice asupra datelor memorate, prin intermediul programelor de
aplicaţii;
- ieşire date (scriere) - (O) redarea rezultatelor prelucrării automate, prin
intermediul videoterminalelor, imprimantelor sau prin inregistrarea acestora pe
alte suporturi tehnice de date în vederea unor prelucrări ulterioare;

Schema de principiu a unui sistem de calcul este:

 M-unitatea
Dispozitive de de memorie
intrare P-procesor Dispozitive de ieşire
(introducere date) Sisteme de O
I Operarea
Programe
Specializate

Fig. 4.1 Schema sistemului de calcul

Din punct de vedere al reprezentării şi de suportul fizic al informaţiei calculatoarele pot
fi:
o calculatoare analogice
o calculatoare numerice
Calculatoarele analogice sunt cele la care informaţia apare codificată sub forma unor
mărimi fizice, cum ar fi: tensiunea, presiune, greutate etc. această generaţie de calculatoare a
existat la mijlocul secolului XX. Ca exemplu: rigla de calcul.
Calculatoarele numerice sunt cele la care informaţia este codificată discret, adică
numeric.

Definiţie: Calculatorul numeric este un sistem fizic care prelucrează automat informaţia
codificată sub formă de valori discrete, conform unui program ce indică o succesiune
determinată de operaţii aritmetice şi logice, având la bază un algoritm de prelucrare.

Orice calculator lucrează cu secvenţe de 0 şi 1 (binar). Un 0 sau 1 logic formează 1 BIT

(Binary Digit).

2.1.1 Evoluţia în timp a calculatoarelor

Etapele care s-au remarcat în evoluția mijloacelor de tehnică de calcul sunt:

1. instrumente de calcul;
2. mașini mecanice de calcul;
3. mașini electronice de calcul;
4. mașini electronice de calcul cu program memorat.

Prima etapă instrumente de calcul este marcată de:

 1. abac, prima mașină de calcul utilizată cu aproximație prin anii 600 Î.H.(secolul 12) în
Japonia și China. Erau realizate operații de:

- adunare
- scădere
- înmulțir
- împărțire. Abac Japonia

2. Rigla de calcul inventată de John Rigla de calcul

Napier (1550-1617) şi Robert Bissaker la
sfârțitul secolului XVII și începutul secolului
XVIII. [20] Logaritmi

A doua etapă cea a mașinilor mecanice de

calcul, au la bază roțile dințate, care joacă
rolul elementului cu mai multe stări stabile. Fiecare stare codifică o cifră
zecimală.
Se remarcă următoarele apariții:
1. 1623 - prima maşină mecanică de calcul realizată de William
Schickard.

2. 1642 – 1645 matematicianul francez Blaise Pascal

(1623-1662) a realizat prima maşină de adunat, considerată a fi
primul calculator digital (numită Pascalina).

3. 1674 (1666, după alţii), Gottfried Wilhelm von

Leibnitz (1646-1716) inventează maşina care execută operaţii
de înmulţire şi împărţire. Acesta a fost primul calculator
mecanic capabil să efectueze operaţii de înmulţire.

4. 1820, un ţesător pe nume Joseph Marie Jacquard

(1752-1834) a inventat
cartela perforată
(dreptunghi de carton destinat înregistrării informaţiei
printr-o serie de perforaţii într-un cod prestabilit), utilizată la
început la războaiele de ţesut. Hermann Hollerith a utilizat
pentru prima dată aceste cartele perforate, pentru a accelera
prelucrarea datelor culese la recensământul din Statele Unite (1890), cu ajutorul unei maşini de
sortat. [20]

5. Charles Babbage (1791-1871), în secolul al XIX-lea, mai precis anul 1822, a proiectat
o maşină capabilă să efectueze logaritmi şi funcţii trigonometrice, fără intervenţia factorului
uman, primul calculator cu execuţie automată a programului care nu a fost construit niciodată.
 Proiectul prevedea încă de atunci principalele elemente ale calculatoarelor moderne de
astăzi:
-unitatea de memorie;
- unitatea de calcul;
-unități de intrare, ieşire;
-unitate de comandă.
Din acest motiv el a fost considerat primul om care a inventat calculatorul modern.
Aceste maşini au marcat punctul de răscruce în startul epocii calculatoarelor.

6. E. Barbour realizează în anul 1872 prima maşină de calcul cu imprimantă.

7. 1892 se construieşte o maşină de calcul pentru birou perfecţionată.
8. În anul 1912, F. Baldwin şi J. Monroe încep producţia de masă a maşinilor mecanice
de calculat, cu patru operaţii aritmetice. [

A treia etapă a mașinilor electronice de calcul au la baza construcției lor roși dințate cu
acționare electrică.
1. În 1930 se produc maşini electromecanice de calculat care realizau operaţii de
adunare, scădere, înmulţire, împărţire, rădăcină pătrată, subtotal.
2. În anul 1939 Samuel Williams a construit un calculator cu relee. Acesta a fost primul
calculator digital şi prima maşină binară. În 1943 britanicii au realizat o maşină, numită
Colossus, folosită pentru decodarea mesajelor trimise de germani, fiind primul calculator
operaţional care folosea valve.
3. Între 1937-1945, Howard Aiken de la Universitatea Harvard, împreună cu firma IBM,
a produs calculatorul MARK 1, bazat pe relee electromagnetice (numele original a fost IBM
Automatic Sequence Controlled Calculator). Releele electromagnetice şi contactele lor joacă
rolul elementelor bistabile. Cu ajutorul lor se pot codifica cifrele sistemului de numeraţie binar.
În 1937 Aiken propune proiectul Calculatorului cu Secvenţe Automate de Comandă.
Acesta folosea principiile enumerate de Charles Babbage şi tehnologia de implementare pentru
calculatoarele electromecanice produse de IBM. Cel de-al doilea calculator creat de Aiken, numit
MARK 2, a fost realizat la finele primului război mondial (în anul 1947) şi avea o putere de
calcul de cinci ori mai mare decât predecesorul său. Construcţia calculatorului Mark I a început
în 1939 şi s-a terminat la 7 august 1944, dată ce marchează începutul erei calculatoarelor.

A patra etapă mașini electronice de calcul cu program memorat sunt bazate la început pe
tuburi electronice, apoi pe tranzistori şi circuite integrate.
În 1943 a început construcţia primului calculator care utiliza tuburi electronice ENIAC
(Electronic Numerical Integrator And Computer) la Universitatea din Pennsylvania. La acest tip
de calculatoare programele și datele au fost stocate în aceeași memorie.
În 1945 von Neumann, a reprezentat pentru prima dată structura unui calculator (figura
2.2) astfel:
 Figura 2.2 Schema von Neumann a calculatorului numeric

Unde:
o UI – Unitatea de intrare, prin intermediul ei sunt introduse date în calculator ;
o M – Memoria calculatorulu, unde sunt stocate datele pentru prelucrare;
o UAL – Unitatea aritmetică logică, este cea care efectuează calculele aritmetice-
logice;
o UC – Unitatea centrală, ea coordonează întreaga activitate din calculator;
o UE – Unitatea de ieşire, permite redarea utilizatorului a informaţiilor prelucrate sau
introduse în calculator;
o Op. – operatori;
o Rez. – rezultate.
Pe baza acestor concepte în 1945 se realizează calculatorul EDVAC (Electronic Discrete
Variable Automatic Computer). A fost elaborată structura logică având la bază calculatorul cu
program memorat ocazie cu care au fost concretizate părțile funcționale ca:
- unitatea de intrare care să permită utilizarea unui număr nelimitat de instrucțiuni și
operanzi;
- citirea instrucțiunilor și a operanzilor din memorie unde se pot introduce rezultate în
ordinea dorită;
- unitatea aritmetică logică realizează operaţii aritmetice sau logice asupra
operanzilor citiţi din memorie;
- unitatea de ieşire permite utilizatorului obținerea unui număr nelimitat de rezultate;
- unitatea centrală interpretează instrucțiunile pe care le citește din memorie și în funcție de
rezultatele obținute, poate alege o serie de variante de realizare a operațiilor.
Majoritatea calculatoarelor construite au la bază aceste principii.

2.1.2 Generații de calculatoare

O anumită generaţie de calculatoare este delimitată de tehnologia utilizată, performanţele
obţinute, concepţia în structura hardware şi software [Dodescu]. [20]
 Generatia 0 în peroiada (??-1940) – este marcată de calculatoare mecanice. În această
perioadă se evidenţiază următoarele personalităţi:
– sec. 17 – Pascal – care realizează prima maşină de calcul pentru adunare şi scădere;
– sec. 17-18 – Leibnitz – este cel care propune, maşina pentru 4 operaţii aritmetice;
 – sec 19 - Ch. Babbage (Cambridge)– el proiectează şi realizează maşina diferenţială şi
maşina analitică (Ada Byron-prima programatoare). Această maşină are următoarele
părţi componente: memorie, unitate de calcul, cititor de cartele şi perforator de
cartele;
– inceputul sec. 20 este marcat de:
• Konrad Zuse
• John Athanasoff - sistemul binar de numeraţie
• H. Aiken – Mark I, II
• Stibbitz.
Având în vedere tehnologiile utilizate în construcţia calculatoarelor, începând cu anul
1946, se pot evidenţia cinci generaţii de calculatoare.
 Prima generaţie 1945-1955 – apar noi tehnologi cum ar fi:
Hardware calculatoare: relee, tuburi electronice, tambur magnetic, tub catodic.
Software calculatoare: programe cablate, cod maşină, autocod.
– 1943-1946 – P. Eckert , J. Mauchley și şi John Louis von Neumann – ENIAC (Electronic
Numerical Integrator And Computer) – primul calculator digital electronic operaţional.
• 18000 tuburi, 1500 relee, 30 tone greutate;
• utiliza o putere de 200 kW şi putea memora instrucţiuni cu scopul de a simplifica
rezolvarea problemelor.
– J. von Neumann – IAS
• primul care a scris despre calculatoare – introducând conceptual de program
memorat;
• modelul clasic de calculator: conţine 5 componente:
 memorie, UC, UAL, DI,DE.
– Shanonn – teoria informaţiei
• defineşte unitatea de informaţie;
• informaţia = inversul entropiei.
– Alan Turring – Colossus – modelul Turring;
– alte variante: EDVAC (Electronic Discrete Variable Automatic Computer), ILLIAC,
MANIAC, Wirlwind, UNIVAC;
– IBM 701,704,709 – sunt proiectate primele calculatoare comerciale;
– DACICC, CIFA, MECIPT – variante româneşti ale calculatoarelor.
La baza construcției acestora au stat principiile lui J. L. von Neumann, conform cărora,
un calculator trebuie să conțină:
1. un singur procesor central;
2. singură legătură între procesorul central şi
memorie;
3. programul este stocat (memorat) în memorie;
4. procesorul central aduce, decodifică şi execută
instrucţiunile memorate ale programului
secvenţial.
5. Aceste calculatoare erau de dimensiuni
mari, mari consumatoare de electricitate, foarte scumpe, nefiabile, timpul de acces la
memorie era mare.
Calculatoarele din această generaţie au fost fundamentate pe cercetările lui Norbert
Wiener, părintele ciberneticii, care a pus bazele teoretice ale calculatorului electronic. [20] Pentru
efectuarea operaţiilor era utilizat limbajul maşină şi puteau rezolva numai un singur task la un
moment dat. Intrările aveau la bază cartela perforată şi banda de hărtie, şi ieşirile erau obţinute la
imprimantă. Limbajul maşină este limbajul de programare de nivel jos care este înţeles de
calculator. [20]

Fig. 2.3 Prima generaţie de calculatoare

 Generţia a doua 1955-1965
 Hardware calculatoare: tranzistoare, memorii cu ferite, cablaj imprimat, discuri
magnetice.
Software calculatoare: limbaje de nivel înalt (Algol, FORTRAN).
Evenimente:
– tehnologia: tranzistorul – 1947 în laboratoarele Bell
– Shockley&Brattain – primul tranzistor (Bell labs)
– primul calculator tranzistorizat: TX-0
– IBM 7090 – varianta tranzistorizată, IBM 1401
– Wirlwind – MIT
– PDP-1, PDP-8, firma DEC
– CDC 6600 – primul calculator paralel
– CETA – calculator românesc din această generaţie construit la noi.

Fig. 2.4 A doua generaţie de calculatoare

Calculatoarele erau mai mici, ieftine, fiabile, consumau mai puţină electricitate,
capacitatea memoriei 32 Ko şi erau mai rapide de câteva sute de ori (viteza de operare 2.000.000
instrucţiuni/s), decât cele din prima generaţie.
Exemple de calculatoare din generaţia a doua: ICL 1301, NCR 501, IBM 1401, CDC
6600, DACICC-1/2 şi din România CET 500/501, MECIPT-2,DACICC-200.
 Generţtia a treia 1965-1975
Hardware calculatoare: circuite integrate, memorii semiconductoare, cablaj imprimat
multistrat, microprocesoare, discuri magnetice, minicalculatoare.
Software calculatoare: limbaje de nivel foarte înalt, programare structurata, LISP, sisteme
de operare orientate pe limbaje ( Algol, Pascal ), timp partajat, grafica pe calculator, baze de
date.
Se schimbă întreaga tehnologie :
- tehnologia: circuite integrate - primul circuit integrat a fost dezvoltat în 1950 de Jack
Kilby de la Texas Instruments şi Robert Noyce de la Fairchild Semiconductor
– familii de calculatoare:
• mainframe: IBM 360, IBM 370 – calculatoare de capacitate mare;
• mini: PDP 11
– calculatoare romaneşti:
• Felix c-256, c-512, c-32 – calculatoare de capacitate mare;
• Independent 100/102F, Coral 4001/4030 – copiază PDP-11 – microcalculatoare
– îmbunătăţiri:
• viteza de operare 5 mil op/s;
• prețul mai mic;
• fiabilitate;
 • dimensiuni mici;
• memorii de capacitate mai mare 2 Mo ;
• periferice noi;
• consola de tip display (PDP11).
În loc de cartele perforate şi imprimante, utilizatorii interacţionează cu calculatoarele
prin intermediul tastaturii, monitoarelor şi interfeţelor cu sistem de operare, care permit execuţia
mai multor aplicaţii diferite în acelaşi moment de timp. Caracteristica acestei generaţii de
calculatoare este apariţia de limbaje de nivel foarte înalt (Fortran, Cobol), programarea
structurată, sisteme de operare orientate pe limbaje (Algol, Pascal), timp partajat, grafică pe
calculator, baze de date. Exemple: IBM 360, Siemens 4004, ICL 1900, UNIVAC 9000 etc. [20]

Fig. 2.5 A treia generaţie de calculatoare

 Generatia a 4-a 1975-1990
Hardware calculatoare: VLSI, sisteme distribuite, discuri optice, microcalculatoare de
16/32 biţi, superminicalculatoare, supercalculatoare.
Software calculatoare: sisteme de operare evoluate, ADA, pachete de programe de largă
utilizare, sisteme expert, limbaje orientate pe obiecte, baze de date relaţionale.
– tehnologia: VLSI
 avantaje: viteză de operare 30 mil./s, grad ridicat de integrare, fiabilitate mare,
cost redus, dimensiuni mici
– apariţia primului microprocesor - Intel 4004
– circuite de memorie ROM, RAM, DRAM de capacitate mare (8Mo)
– apariţia microcalculatoarelor – care au la baza un microprocesor
– aparitia calculatoarelor personale:
• home-computer: ZX81, Spectrum
• PC: IBM-PC, XT, AT, Apple, Machintosh
– calculatoare romaneşti:
• seria M18,M118, PRAE, aMIC, Felix PC, Telerom-PC
Aceste calculatoare sunt puternice, ele pot fi legate între ele, formând o reţea de
caculatoare; încep să fie utilizate sisteme de operare evoluate, pachete de programe de largă
utilizare, sisteme expert, limbaje orientate pe obiecte, baze de date relaţionale etc. În 1981 firma
IBM introduce pe piaţă primul său calculator personal (PC), şi în 1984 Apple introduce
Macintosh. [20]

Calc. cu display TV Calculator portabil (Osborn)

IBM PS2 Motorola 68040

 Bill Gates Steve Jobs si Steve Wozniak

Fig. 2.6 A patra generaţie de calculatoare

Generatia a 5-a 1990 – prezent

Hardware calculatoare: tehnici evoluate de împachetare şi interconectare, ULSI,
proiectare circuite integrate 3D, componente optice, arhitecturi paralele pentru prelucrarea
inferenţelor, reţele neuronale.
Software calculatoare: sisteme de operare cu interfaţă evoluată cu utilizatorul, limbaje
concurente, programare funcţională, prelucrare simbolică (limbaje naturale, recunoaşterea
formelor: imagini/voce), Prolog, baze de cunoştinţe, sisteme expert evoluate, CAD, CAM,
CAE, multimedia, realitate virtuala, web.
Este reprezentată de calculatoarele utilizate în prezent (încă în curs de proiectare), este
caracterizată de capacitatea recunoaşterii imaginilor, a sunetelor şi altor capacităţi de inteligenţă
artificială. Tehnicile de procesare paralelă, bazate pe drive-urile RISC este o caracteristică a
acestor calculatoare. Software-ul utilizat în această perioadă se caracterizează prin: sisteme de
operare cu interfaţă evoluată cu utilizatorul, limbaje concurente, programare funcţională,
prelucrare simbolică (limbaje naturale, recunoaşterea formelor: imagini / voce), Prolog, baze de
cunoştinţe, sisteme expert evoluate, CAD, CAM, CAE, multimedia, realitate virtuală, Web. [20]

2.1.3 Clasificarea calculatoarelor după familia din care face

parte
Calculatoarele se clasifică în:
1. Mainframe-uri
2. Minicalculatoare
3. Microcalculatoare.
Mainframe-urile, sunt calculatoare mari şi foarte scumpe, specifice anilor 1960 – 1970.
Caracteristici:
 Procesează date la viteze superioare, astfel încât pot rezolva sarcinile complexe mult mai
rapid.
  Drive-urile pot stoca mult mai multe date şi manipula fişiere mai mari decât o pot face
sistemele mai mici.
Sistemele de operare permit utilizarea simultană a acestora de către mai mulţi utilizatori, prin
intermediul utilizării tehnicii multiprogramării (utilizatorii sunt conectaţi la calculator prin unităţi
de tastatură şi ecran, numite terminale şi unităţi vizuale de afişare, VDU – Visual Display Units).
[20]
Minicalculatoarele: sunt calculatoare cu viteze de 103
– 105 operaţii / secundă, cu o lungime a cuvântului mică
(8, 12, 16 biţi). În general sunt calculatoare ieftine şi
sunt recomandate pentru companiile mai mici. Un
asemenea calculator este mai mic decât un mainframe,
capacitatea de stocare este mai mică şi nu permite atât de DEC PDP 8 –
1965
mulţi utilizatori simultan ca un mainframe. Primul
minicalculator cu adevărat popular a fost PDP 8, lansat
în 1965, şi produs de firma DEC – Digital Equipment
Corporation.
Liderul mondial în domeniul minicalculatoarelor este
IBM, cu peste 300.000 instalări, disponibil în mai multe variante. [20]
Microcalculatoarele: sunt calculatoare de birou, foarte răspândite în ultimul deceniu, datorită
gradului lor de accesibilitate dar şi preţului relativ scăzut. Datorită faptului că acestea sunt
destinate unui singur utilizator; se mai numesc şi calculatoare personale (personal computer –
PC). Printre cele mai cunoscute şi răspândite microcalculatoare se numără IBM PS/2, Apple
MacIntosh, Hewlett Packard, Vectra etc.
Primul microcalculator a fost construit în 1973
(Franţa, la Oresay, produs de societatea R2E
condusă de Andre Truong Trong Thi), s-a numit MICRAL – 1973
Micral şi avea un microprocesor Intel 8080,
produs de către firma Intel în aprilie 1974 (primul
microprocesor 8008 a apărut în anul 1972).

Cei care au intuit importanţa microcalculatoarelor, în

ideea de a le apropia cât mai mult de om, au fost
Steve Wozniak, de 26 de ani, angajat al firmei
Hewlett Packard şi Steve Jobs, în vârstă de 20 de ani.
Apple II – 1977
Ei produc în 1975 într-un garaj din California, un
calculator numit Apple I, introducând odată cu el şi
noţiunea de calculator personal.
Abia după 5 ani de la lansarea lui Apple I, în august
1981, firma IBM, denumită şi „Big Blue", este
convinsă de importanţa acestei noi ramuri apărute de
curând şi se hotărăşte să intre în luptă. Calculatorul, numit IBM PC – Personal Computer se
impune pe piaţă imediat. Un alt pas înainte a fost introducerea microprocesorului Intel 80386,
care reprezintă trecerea de la microprocesoarele pe 16 biţi la cele pe 32 biţi. [20]
O categorie aparte de calculatoare o reprezintă supercalculatoarele; acestea au fost
dezvoltate pentru aplicaţii specializate care necesită un număr imens de calcule matematice,
dar ele mai sunt utilizate în cercetări nucleare, exploraţii petroliere etc. Acestea pot executa
peste 1 bilion de operaţii pe secundă, sunt cele mai rapide şi puternice calculatoare.
Supercalculatoarele lucrează pe 64 biţi, memoria se măsoară în GB, capacitatea de stocare
este imensă şi se pot primi intrări de la peste 10.000 staţii de lucru. Unul dintre cele mai celebre
calculatoare este Seymour Cray-Cray-2. Costul unui supercalculator este de peste 4 milioane $,
Cray-2 costând aproximativ 17 milioane $. Diferenţa principală între un supercalculator şi un
mainframe este aceea că un supercalcultor foloseşte toate resursele pentru executarea unui
anumit număr de programe într-un timp cât mai scurt, în timp ce un mainframe utilizează aceste
resurse pentru a executa mai multe programe în mos concurenţial. [20]

4.1.4 Clasificarea calculatoarelor în funcție de calculele pe

care le poate efectua

1.Calculatoare analogice care sunt utilizate pentru studiul sistemelor complicate ce nu permit
încercări directe şi al căror studiu duce la calcule laborioase. Se mai numesc şi maşini de calcul
cu acţionare continuă deoarece operează asupra unei cantităţi de informaţii ce variază continuu,
acest lucru realizându-se cu ajutorul elementelor de calcul.
2.Calculatoare numerice sunt dispozitivele şi echipamentele care prelucrează automat
informaţia codificată sub formă de valori numerice. Operează cu cele două cifre ale sistemului
binar pe care le manipulează cu viteze fantastice.
3.Calculatoarele hibride sunt dispozitivele de calcul care combină operaţiile calculatoarelor
numerice cu cele ale calculatoarelor analogice.

4.1.5 Clasificarea calculatoarelor în funție de modul de

utilizare
 Calculatoare de buzunar
 Calculatoare de birou
 Stații de lucru

4.1.6 Clasificarea calculatoarelor după regimul de lucru

 Individuale,
 Legate în reţea de microcalculatoare,
 Terminale.

4.1.7 Clasificarea calculatoarelor după lungimea cuvintelor

pe care le prelucrează
Sunt calculatoare de: 8, 16, 34, 64 biţi.
4.1.8 Evoluția calculatoarelor compatibile IBM-PC

La baza construcţiei acestora a stat microprocesorul 8080.

 În 1982 apar P.C.-urile din seria 286. Intel a urmat denumirile de *86. Ele utilizau
magistrale de 16 biţi şi o frecvenţă (viteză de ceas) de 8-16 MHz.
 În 1985 apar 386 SX, cu magistrală locală pe 16 biţi, şi 386 DX, cu magistrală locală
pe 32 biţi. La ultimele viteza procesorului depăşea viteza memoriei lucru care
deranja. Acest lucru s-a rezolvat prin apariţia memoriilor cache externe. Vitezele de
lucru erau între 33 şi 50 MHz. A fost extins setul de regiştri şi tipul de date utilizat.
La aceste calculatoare, magistrala PCAT este doar o magistrală de extensie pentru
conectarea echipamentelor periferice şi nu mai lucrează la frecvenţa ceasului
procesorului.
 În 1989 apare seria 486. La acestea apare în plus:
- memorie cache integrată,
- procesor matematic integrat,
- foloseşte o tehnologie de integrare de peste 1,2 milioane tranzistori pe cip,
- implementează tehnica PIPE-LINE de executare a instrucţiunilor
- are conectori de extensie legaţi la magistrala locală pentru echipamente cu
viteză mare de lucru.
486-ele avea viteza maximă de 120 MHz şi era produs atât de Intel cât şi de
concurenţii lui.
 Amd-ul şi Cyrix au produs atunci un alt procesor, denumit 586, dar acesta era deosebit
de slab (un 586 la 133 MHz făcea cât un P-75). De fapt, AMD-ul şi-a denumit şi el
acest procesor sub numele de K5.
 În 1993 apare seria PENTIUM. La acestea s-au folosit tehnologii de integrare de 3,1
milioane tranzistori pe cip, prin creşterea densităţii, foloseşte magistrala de 64 biţi, are
memorie cache care merge până la 64 KB, are unitate de execuţie RISC (care poate
executa două instrucţiuni într-un singur ciclu de ceas), are caracteristici de verificare a
integrităţii sistemului.
 În 1993, Intel a lansat microprocesorul Pentium. Deşi se aştepta ca această generaţie
să se numească 80586, ca cele prezentate înainte, compania a optat pentru numele
Pentium. Acest nume a fost dat datorită deciziei Curţii Federale, care a stabilt ca
numele 386 este generic şi descrie un tip de produse, nu un produs care aparţine unui
anumit producator. Din acest motiv, Intel a ales un nume propriu, astfel ca atunci cand
alte companii au clonat cipul, nu au putut folosi acelaşi nume cu al produsului original.
Cipul Pentium, are o interfaţă pe 64 de biti în locul conexiunilor pe 32 de biti ale
microprocesoarelor mai vechi. În interior, microprocesorul Pentium folosea tehnologia
pe 32 de biti, dar într-un mod mai puţin obişnuit. În locul unei singure unităţi centrale
de prelucrare pe 32 de biti, microprocesor-ul Pentium conţinea cipuri 486,
interconectate prin circuite care îşi partajează sarcinile. În cip a fost încorporată o
memorie cache de 16 KB, care este total diferită faţă de cea a microprocesoarelor 486.
Este împărţită în două :
 o 8 kb fiind folosiţi ca buffer pentru date;
o 8 kb pentru instrucţiuni.
Microprocesorul Pentium continuă tradiţia Intel de compatibilitate cu cipurile anterioare.
In ciuda proiectului revoluţionar, microprocesorul pentium va conţinua să execute
aceleaşi programe ca şi microprocesoarele 386 şi 486, în exact aceleaşi moduri de
operare. Cu alte cuvinte, microprocesorul Pentium se iniţializează în modul real, apoi
poate fi comutat în modurile protejat şi virtual 8086 (şi înapoi). Setul de instrucţiuni al
microprocesorului Pentium include toate comenzile folosite de circuitul 486, la care se
adaugă instrucţiuni proprii. Faţă de microprocesoarele precedente, acest microprocesor
are o viteză mai mare.

4.1.9 Generații de cipuri Pentium

 Primele Pentium au fost proiectate să ruleze aproximativ de două ori mai repede decât
microprocesoarele 486 cu aceeaşi frecvenţă de ceas şi cu posibilităţi şi mai mari în cazul
folosirii unor ceasuri mai rapide. Deşi viteza maximă a primelor cipuri Pentium abia
egala viteza internă de 66 Mhz a celor mai rapide cipuri Intel 486 cu dublarea frecvenţei
de ceas, Intel s-a apropiat de scopul propus, obţinând rezultatele cu aproximativ 80% mai
repede în cazul aplicaţiilor sub sistemul de operare DOS.
 În 1994 apare pe piaţă a doua generaţie de microprocesoare Pentium. La construcţia lor a
fost folosit un multiplicator de ceas intern, care a dus la mărirea vitezei de lucru.
Creşterea vitezei s-a făcut cu un factor de 1,5 de la 60 Mhz la 90 Mhz şi de la 66Mhz la
100Mhz. Noile cipuri nu puteau fi folosite ca înlocuitor direct al cipurilor predecesoare,
din cauza celei de-a doua inovaţii: noile microprocesoare Pentium foloseau o logică la 3,3
volţi. Însă, noile microprocesoare Pentium erau identice cu cele anterioare. În aceste
condiţii, fabricanţii plăcilor de bază trebuiau să-şi reproiecteze produsele pentru ca
acestea să accepte tensiunile mai mici cerute de cip-uri. Ca soluţie de moment, unele
companii au dezvoltat plăci adaptoarre, care asigură corespondenţa dintre
microprocesoarele Pentium la 3,3 volţi şi soclurile la 5 volţi. Datorită unor erori anumţate
de firmă (în unitatea cu virgulă mobilă - la împărţirea anumitor numere se obţin rezultate
greşite), Intel a anunţat o politică de înlocuire a cipurilor defecte. Această eroere există
numai în primele două versiuni ale cipului, care operează la 60 şi 66 Mhz.
 În ianuarie 1997, firma Intel a lansat primul microprocesor Pentium MMX (de la Multi
Media eXtensions). Acest set de 21 de instrucţiuni avea pretenţia de accelerare a jocurilor
şi aplicaţiilor multimedia. De fapt, ele aveau efect numai în cazul aplicaţiilor concepute
special pentru ele şi care suportau aceste instrucţiuni. Desigur, Intel a convins mulţi
dezvoltatori de jocuri/aplicaţii să le optimizeze pentru aceste instrucţiuni. Primele cipuri
Pentium MMX operau la 166 sau 200 de Mhz cu magistrala externă de 66 Mhz. Desigur,
conceptul de overclocking permitea o frecvenţă mai mare, prin modificarea factorului de
multiplicare prin intermediul unor jumperi. Aşa cum sugera şi numele, noul cip
 recunoştea setul de instrucţiuni MMX, pe care le trata ca instrucţiuni pentru coprocesor.
În plus, Intel a dublat dimensiunea memoriei cache primare inglobate în cip, ajungând la
32 kiloocteţi. Prelucrând mai multe blocuri de date în acelaşi timp, microprocesorul
MMX putea îmbunătăţi performanţele unei aplicaţii optimizate în acest sens cu până la
60%, conform declaraţiilor celor de la Intel. Totuşi, cu excepţia îmbunătăţirilor
determinate de memoria cache mai mare, cipurile Pentium MMX nu au îmbunătăţit
performanţele programelor convenţionale. Cipul trebuia să execute instrucţiuni MMX ,
pentru mărirea vitezei.
 AMD construieşte şi el un procesor pe care îl denumeşte K6 şi care avea frecvenţe
cuprinse între 166 şi 300 MHz. Desigur, în performanţa unui procesor intră şi frecvenţa
magistralei cu memoria, care în cazul lui K6 – 300 era de 100 MHz.
 Pentium Pro (P6) marchează o ruptură dramatică faţă de cipurile Intel anterioare. Este
complet reproiectat, acest microprocesor renunţă complet la arhitectura clasică CISC a
firmei Intel în favoarea vitezei oferite de arhitectura RISC. Microprocesorul converteşte
instrucţiunile Intel clasice în micro-operaţii, prin utilizarea propriile circuite interne.
Acestea pot fi prelucrate în nucleul RISC pentru a obţine viteze mai mari de prelucrare a
codului. Microprocesorul Pentium Pro este considerat a fi ultimul cip Intel clasic.
 Tot Intel elaborează un nou procesor ieftin, care însă în stadiile preliminare nu dispunea
de memorie cache de nivel 2 şi care mergea execrabil (magistrala fiind tot de 66 MHz). În
nici un fel Celeronul (Codnamed “Covington”), pentru că despre el este vorba, nu
putea pune în pericol poziţia de lider a lui K6.
 Pentium II, este microprocesorul care poate executa simultan două instrucţiuni MMX
prin "canalele" separate de prelucrare paralelă. Această capacitate oferă un avantaj
deosebit faţă de alte microprocesoare în cazul executării aplicaţiilor multimedia, prin
tehnologia MMX. El va avea frecvenţa magistralei tot de 66 MHz, însă îl va doborî pe
K6. Pentium II era un procesor pe SLOT (1) şi avea 512 KB de cache de nivel 2
încorporaţi, care funcţiona la jumătate din viteza procesorului. Există două tipuri:
“Klamath” şi “Deschutes”. Klamath era fabricat în tehnologie de 0.35 microni şi din
această cauză el se încingea foarte tare, fiind nefiabil. Deci soluţia era Deschutes, care era
fabricat în tehnologie de 0.25 microni şi degaja mai puţină caldură. Încă un plus pentru
Pentium II: de la 350 MHz şi până la 450 Mhz el va avea magistrala la 100 MHz.
 Cyrix va construi şi el un procesor cu frecvenţa maximă de 333 MHz, numit Cyrix MII.
El va avea însă performaţe foarte slabe (şi totuşi mai ridicate decât Celeronul
“Covington” de la Intel), va fi foarte ieftin, şi va constitui un eşec.
 AMD va lansa procesorul AMD K6-2 (Codnamed Chomper). Acesta avea incluse atât
instrucţiunile MMX cât şi mai noile 3DNow! (proiectate de această dată chiar de AMD
pentru accelerarea jocurilor şi aplicaţiilor multimedia în domeniul 3D). Deşi AMD K6-2
este un procesor destul de bun, cu performanţe ridicate în ALU, unitatea de virgulă
mobilă de care dispune (FPU) este slabă (în special în absenţa optimizării aplicaţiilor
pentru folosirea instrucţiunilor 3DNow!). Deci un K6-2 poate să învingă un Pentium II la
aceeaşi frecvenţă la partea de ALU, însă este depăşit în mod clar la partea de FPU, în
principal datorită faptului că deşi deţine 512 KB (sau chiar 1024) cache level 2 (cel de
nivel 1 fiind de 64 KB), memoria cache de nivel 2 se află pe placa de bază şi funcţionează
la frecvenţa plăcii de bază (adică 66/100 MHz), pe când la Pentium II cacheul de nivel 2
funcţiona la jumătate din viteza procesorului şi se află mult mai aproape de acesta (fiind
 inclus în cartuşul procesorului). K6-2-ului i-a fost ridicată frecvenţa până la 550 MHz în
final.
 AMD produce K6-3 (Codnamed Sharptooth). El avea 256 KB de cache de nivel 2 care
funcţiona la viteza procesorului. Se pare însă că din cauza preţului său (ridicat) şi a
calităţii în continuare slabe a unităţii de FPU, cât şi datorită unor erori de fabricaţie
(destul de frecvente la K6-3), el nu a avut viaţă lungă. K6-3 este singurul procesor cu 3
nivele de cache (pentru că cacheul de pe placa de bază era folosit şi el).
 Intel dezvoltă noua variantă a lui Celeron, sub numele de Celeron A. Acesta va avea 128
KB cache de nivel 2, fiind substanţial mai rapid decât vechiul Celeron. Magistrala va
ramâne însă la aceeaşi frecvenţă (66 MHz), şi acest lucru deoarece Intel nu dorea ca noul
Celeron să intre în concurenţă chiar cu Pentium II. Celeronul A a fost aşa de bine
conceput, încât el chiar a reuşit să fie un concurent redutabil al lui Pentim II. Un Celeron
A la 366 MHz este puţin mai slab decăt un AMD K6-2 la 450 MHz la MegaFLOPI/s
(Mega-Floating Operations /s – Miloane de Operaţii în Virgulă Mobilă/s). Celeronul A va
fi denumit de oameni procesorul overclockerilor, deoarece el era foarte overclock-abil şi
suporta caldurile mari, frecvenţa putândui-se ridica chiar cu 300 MHz.
 Pentium III, realizat de Intel, cu numele de cod “Katmai”, care va avea 512 KB cache
level 2 pe procesor ce va funcţiona la ½ din viteza procesorului. Noul Pentium III va
porni de la 450 MHz şi va avea, pe langă instrucţiunile MMX, încă 67 de instrucţiuni
denumite Katmai, de unde şi codenameul. Pentiumul III Katmai (fabricat în 0.25
microni) va avea frecvenţa maximă de 650 MHz, el urmând să fie inlocuit de un alt
procesor, denumit Pentium III Coppermine (fabricat în 0.18 microni), la frecvenţe mai
mari, procesor ce va ingloba alte instrucţiuni, denumite SIMD SSE. Ei bine cu
Coppermine este o mare bătaie de cap. Teoretic, denumirea îi vine de la faptul că
interconexiunile dintre tranzistorii câpului sunt din cupru. De fapt, se pare că ele sunt tot
din aluminiu. Ambele versiuni de Pentium III vor avea magistrala de 100 MHz, iar
variantele cu “A” în coadă vor avea 133 MHz.
 K7-Athlon este concurentul lui Pentium III, realizat de AMD. Fabricat în tehnologie de
0.18 microni, el va avea 512 KB level 2 care vor funcţiona la ½ din frecvenţa
procesorului.
 K7 – Athlon Socket A (Codnamed Thunderbird) - va avea 256 KB cache level 2 care
vor funcţiona la viteza procesorului (la fel ca şi la Coppermine), însă va avea o magistrală
de 200 MHz şi chiar 266 MHz, prin folosirea memoriilor DDR (Double Data Rate),
magistrala net superioară lui Coppermine. Thunderbird va fi deci mai puternic decât
Coppermine.
 Cyrix produce şi el un nou cip (procesor), pe care îl numeşte M III, care însă va avea
aceleaşi performanţe slabe ca şi M II.
 Intel, bazat pe arhitectura lui Coppermine, va construi a II-a (dacă nu cumva a III-a,
ţinând cont de Covington) variantă a lui Celeron, care va fi botezată Celeron II.
Magistrala va fi de 66 MHz, însă de la modelul de 800 MHz, magistrala va urca la 100
MHz Astfel, un Celeron II la 600 MHz era mai puternic decât un Cyrix M III la 733
MHz.
 K7 – Duron (Codenamed Spitfire) lansat de AMD. Acesta are 64 KB cache level 1 şi
128 KB cache level 2, ce funcţionează la viteza procesorului. Duronul va avea nucleu de
Thuderbird.
  Pentium 4 (Codnamed Willamette). Acesta are ca frecvenţă de pornire 1400 MHz (1.4
GHz), magistrala de date avand 400 MHz şi utilizează memorii RDRAM. Deşi magistrala
de date este la nu mai puţin de 400 MHz, memoriile RDRAM, spre deosebire de cele
SDRAM, sunt pe interfeţe seriale. De fapt, creşterea în lăţimea de bandă la RDRAM nu
este cu mult mai mare decât la DDR-SDRAM.
Variante : cea pe socket 478 şi cea pe socket 423 (cifrele sugereaza numarul pinilor
procesorului). Pentium 4 va îngloba a doua versiune de instrucţiuni SSE, şi anume SSE2.
 Athlon XP (Codnamed Palomino) – K8 este mult mai puternic decât un Pentium 4 la
aceeaşi frecvenţă. AMD a adăugat fiecărui procesor Athlon XP terminaţia PR
(Performance Rating), care dădea denumirea procesorului în echivalenţă cu performanţ
a faţă de procesorul similar Intel (în speţă Pentium 4), ceea ce înseamnă că un procesor
Athlon XP la 1.533 GHz va avea denumirea de Athlon XP 1800+, adică este la fel de bun
sau chiar depăşeşte performanţa unui Pentium 4 la 1800 MHz. XP-ul va funcţiona cu
memorii DDR-SDRAM.
 Itanium realizat de Intel, este un procesor pe 64 de biti. Se doreşte a fi un procesor
destinat serverelor, se pot compila programele pentru 64 de biţi.
 La 22 mai 2011 este lansat în linia Pentium - Microarhitectura Sandy Bridge. Toate
modelele o împărtășesc următoarele detalii: 2 miezuri de procesoare logice, 2 (4 pe
Pentium 3xx cu Hyper-Threading ), CPUID semnătura 206A7, familia 6 (06h), modelul 42
(02Ah), pas cu pas 7 (07h)
În prezent, există o singură Ivy Bridge bazate pe Pentium, Intel G2120. Se rulează la 3,1 GH
și nu are nici o Threading Hyper Turbo Boost

4.2 Hardware
Ansamblul funcţional destinat stocării şi prelucrării informaţiei formează un sistem de
calcul.
În scopul realizării acestor funcţii sistemul de calcul este format din:
 Subsistemul hardware (hard-ul) - care reprezintă partea constructivă (de echipament) a
sistemului de calcul (partea "tare").
Hardware-ul reprezintă totalitatea componentelor fizice ale unui calculator. Comunicarea
perfectă dintre ele duce şi menţine buna funcţionare a calculatorului.
 Subsistemul software (soft-ul) - care reprezintă partea de programe a sistemului de calcul
(partea "moale"). Tot în partea de programe sunt cuprinse şi structurile de date.
Datele reprezintă – totalitatea informaţiilor codificate, memorate sau prelucrate dintr-un
sistem de calcul.
Asupra informaţiilor se pot executa următoarele acţiuni:
 preluarea informaţiilor din mediul extern – se realizează cu ajutorul: tastaturii, scanner-
ului, mouse-ului etc.
 stocarea informaţiilor în mediile de memorare;
 prelucrarea informaţiilor stocate;
 extragerea informaţiilor stocate;
 livrarea informaţiilor în mediul extern.
Informaţiile preluate din mediul extern, stocate în memorie, suportă următoarele prelucrări:
 calcule;
 operaţii de reorganizare a informaţiei;
  operaţii de căutare a informaţiei;
 operaţii de editare, adică modificarea conţinutului sau aspectului informaţiei.
Aceste informaţii sunt transmise în exterior prin intermediul : terminalelor video,
imprimantă, difuzor etc. Informaţia transmisă către un dispozitiv de ieşire are câte un format
specific terminalului. Acesta este şi motivul pentru care informaţia este convertită din formatul
specific dispozitivului care emite informaţia în formatul dispozitivului care primeşte informaţia.

Fig.4.7 – Interacţiunea fizică a componentelor hardware

În fig. 4.7, este reprezentată interacțiunea dintre subsisteme la nivel fizic.

4.2.1 Principii de funcţionare – structura şi arhitectura unui

sistem de calcul
Structura fizică a unui sistem cu microprocessor – schemă simplificată:

Memorie Memorie

μP Adrese
Date
Comenzi

Interfaţă I/E Interfaţă I/E

Disp. I/E Disp. I/E

Fig. 4.8 Schema simplificată a sistemului cu microprocesor

Un sistem de calcul se compune din:
 memorie centrală - care conţine programele şi datele;
  unitatea centrală de prelucrare - care execută programele încărcate în memoria
centrală;
 unităţile de intrare-ieşire - care permit schimbul de informaţii în unităţile periferice.
Vom numi unitate centrală ansamblul constituit din unitatea centrală de prelucrare şi
memoria centrală.
Execuţia unui program se derulează în felul următor:
1. programele şi datele sunt încărcate în unitatea centrală;
2. instrucţiunile programului sunt aduse secvenţial (una câte una) unităţii de control,
care le analizează şi declanşează prelucrarea corespunzătoare transmiţând într-un
anumit sens semnale către unitatea aritmetică şi logică;
3. prelucrarea poate să necesite un apel la unităţile de intrare-ieşire sau la memoria
centrală.
Elementul de bază al UC-ului îl constituie microprocesorul. Performanţele unui sistem de
calcul sunt determinate de performanţele procesorului, adică de complexitatea setului de
instrucţiuni, viteza de execuţie a instrucţiunilor, frecvenţa de ceas, numărul de regiştri, tipurile de
date folosite, modurile de adresare a datelor. Performanţele procesorului trebuie corelate cu
performanţele celorlalte componente ale sistemului de calcul. În primul rând, în ceea ce priveşte
viteza de operare pentru magistrală, memorie, echipamente periferice, iar în al doilea rând cu
domeniul de utilizare a sistemului de calcul. Astăzi sunt utilizate frecvent calculatoarele
compatibile IBM PC.

Structura unui calculator personal

μP

SVGA Mem Mem

AGP
Chipset
N

Net
PCI
Chipset
S

Tastatura Mouse
Fig. 4.9 Structura unui calculator personal
 Dupa ce Intel (INTEgrated ELectronics) şi-a dat seama de potenţialul calculatoarelor
personale pe piaţa mondială (ele fiind inventate de fapt de Apple), a început să producă
procesoare, denumite 8086.
În acest timp, concurenţa nu s-a lăsat aşteptată, şi a luat numele de AMD (Advanced
Micro-Devices). Mai apoi a apărut şi TI (Texas Instruments) şi Cyrix.
Puterea relativă a unui procesor este măsurata în MHz (Mega Herti – Milioane de Herti),
deşi la început acestea aveau 100 KHz.
La baza funcţionării unui calculator(SC) se află microprocesorul(P), inventat în anul 1971
de către ing. M.F. HOFF de la firma INTEL, care a produs o adevarată revoluţie în domeniul
calculatoarelor şi al informaticii, având un impact deosebit în toate domeniile ştiintifice,
economice şi sociale. Microprocesorul (P) a fost inventat ca urmare a rezultatelor obţinute în
trei domenii speciale apărute şi dezvoltate în secolul XX:
 sisteme cibernetice;
 programare;
 circuite integrate.

4.2.2 Arhitectura și circulația informației într-un sistem de

calcul
Procesorul reprezintă elementul de bază al calculatorului. De fapt, el nu face altceva
decât să “proceseze” biţii de 1 şi 0 primiţi de la memoria RAM a sistemului. El conţine 2
componente:
 ALU (Arithmetic-Logical Unit) - se ocupă cu calculele numerelor întregi, adică
cu calculele în virgulă fixă;
 FPU (Floating-Point Unit) - se ocupă cu aşa zisele calcule în virgulă mobilă, adică
de fapt numerele raţionale. Iniţial, FPU-ul era un procesor separat numit Co-
Procesor sau Math(ematical) Co-Processor.
Schema generală a unui sistem este:

Unitatea centrală de prelucrare

Unitatea

de comandă Informatii
şi control
Memoria centrală

Date

Unitatea de calcul
Unitatea de Intrare/ Iesire

Control de periferice
Fig. 4.10 Schema unui sistem
Unitati periferice
4.2.3 Unitatea centrală

Unitatea centrală de prelucrare (Central Processing Unit = CPU) are rolul de a interpreta
şi executa instrucţiunile programului pe un sistem de calcul.
CPU este elementul de bază al sistemului, direct asociat cu memoria, unde sunt stocate
instrucţiunile şi datele de prelucrat şi în acest context, ansamblul CPU + memoria centrală este
adesea specificat prin denumirea de unitate centarlă a sistemului de calcul.
Unitatea centrală de prelucrare se compune din două unităţi funcţionale separate: unitatea
aritmetică şi logică (UAL) şi unitatea de comandă şi control (control unit).
Unitatea aritmetică şi logică (UAL) este acea componentă a unităţii centrale de prelucrare
în care sunt executate operaţiile aritmetice şi logice.
Unitatea de comandă controlează funcţionarea tuturor celorlalte unităţi (UAL, memorie,
intrări / ieşiri), furnizându-le semnale de ritmicitate a funcţionării de comandă.
Funcţionarea poate fi descrisă în modul următor: unitatea de comandă caută în memoria
centrală o instrucţiune, trimiţând în acest sens spre memorie o adresă şi o comandă.
Instrucţiunea, înregistrată sub formă binară în adresa dată, este transferată către unitatea de
comandă, unde decodificarea să permită codificarea operaţiei cerute. Această informaţie este
utilă pentru a genera semnalele corespunzătoare către UAL pentru declanşarea execuţiei
instrucţiunii.
Datele de prelucrat vor fi de asemenea căutate în memorie de către unitatea de control şi
transferate direct unităţii de calcul.
Diferitele unităţi ale sistemului de calcul sunt intreconectate prin sisteme de cablare care
transportă semnale electrice. Pentru a se evita legarea unei unităţi cu toate celelalte, se utilizează
linii exploatate în comun de către toate unităţile sistemului de calcul.
Se numeşte bus, ansamblul de linii capabile de a transmite semnale corespunzătoare celor
trei tipuri de informaţii: adrese, date şi comenzi.
Există la ora actuală arhitecturi bazate pe bus unic, pe care sunt conectate
microcalculatoarele ca în figura următoare:

Memorie CPU

Adrese Date Comenzi

Intrari Iesiri

Fig. 4.11 Arhiterctură bazată pe bus unic

În general interconexiunile sunt asigurate prin bus-uri specializate: bus memorie, bus intrare
/ iaşire etc. Bus-ul poate fi utilizat de către toate unităţile de aşteptare şi arbitraj al cererilor de
utilizare.
4.2.4 Unitatea aritmetică și logică

Unitatea aritmetică şi logică (UAL) este specifică sistemelor de calcul moderne şi este
capabilă să realizeze o mare varietate de operaţii.
Anumite operaţii nu utilizează decât un singur registru şi un singur operand de exemplu,
complementarea logică, decalarea, incrementarea etc., pe când alte operaţii folosesc doi operanzi,
de exemplu, adunarea, scăderea, operaţiile logice AND, OR, XOR etc.
Sistemele de calcul specializate pe aplicaţii cu caracter tehnico – ştiinţific oferă o întreagă
gamă de operaţii în virgulă mobilă.
Orice prelucrare de date are loc în cadrul UAL, unde se găsesc toate circuitele capabile să
efectueze operaţiile elementare care stau la baza oricărui algoritm. UAL este total subordonată
unităţii de comandă, care declanşează, controlează şi sincronizează orice activitate UAL.

4.2.5 Unitatea de comandă

Unitatea de comandă este mulţimea tuturor dispozitivelor de coordonare a funcţionării
sistemului de calcul, în vederea executării secvenţei de operaţii specificate prin instrucţiunile
programului.
Deci unitatea de comandă asigură controlul execuţiei instrucţiunilor unui program.
Principalele dispozitive ale unităţii de comandă, care vizează căutarea în memorie şi
decodificarea unei instrucţiuni (ciclul de căutare), sunt următoarele:
- controlul ordinar (CO) – este un registru care conţine:
 adresa de memorie unde este stocată instrucţiunea de căutat;
 adresa următoarei instrucţiuni de executat.
De obicei instrucţiunile se succed segvenţial, iar controlul ordinal se incrementează cu o
unitate la fiecare ciclu CPU pentru a obţine adresa instrucţiunii următoare.
În anumite situaţii (de exemplu: pentru instrucţiunile de salt) este necesară forţarea valorii
acestui contor.
- registrul instrucţiune (RI) – primeşte instrucţiunea care trebuie să fie executată;
- conţine adresa instrucţiunii în curs de execuţie ;
- decodificatorul – codului operaţiei, care determină ce operaţie trebuie să fie efectuată,
dintre toate cele posibile;
- secvenţiatorul – care generează semnale de comandă.
Înlănţuirea comenzilor se realizează prin intermediul unui ceas sistem. Unitatea de control
realizează corectitudinea executărilor acestora.
Circulaţia informaţiilor în timpul unui ciclu de căutare este ilustrată în figura următoare:
 Fig. 4.12 Circulaţia informaţiei
Etapele ciclului de căutare (corespunzător numerelor de mai sus) pot fi rezumate astfel:
1. transferul adresei noii instrucţiuni din CO către RA, registrul de adresă al memoriei;
2. un semnal de citire, generat de către unitatea de comandă, provoacă transfeul instrucţiunii
căutate în RC (registrul cuvânt), care funcţionează ca un registru tampon pentru toate
informaţiile citite (sau scrise) din memorie;
3. transferul instrucţiunii în RI (instrucţiune = cod operaţie + adresă operand);
4. adresa operandului este trimisă către RA, codul operaţiei este trimis decodificatorului, care
determină tipul operaţiei şi-l transmite secvenţiatorului printr-un semnal pe linia de ieşire
corespunzătoare;
5. CO este incrementat în vederea ciclului următor de căutare.
Ciclul de căutare este imediat urmat de ciclul de execuţie în timpul căruia operaţia
specificată este efectuată de către unitatea de calcul.
Secvenţa exactă a acţiunilor coordonate de către secvenţiator va depinde de tipul operaţiei.
În general, în timpul unui ciclu de execuţie, informaţia va circula potrivit schemei următoare:

Fig. 4.13 Modul de circulare a informaţiei

Un ciclu de execuţie va cuprinde în mod normal următoarele etape:
1. secvenţiatorul începe să trimită semnale de comandă către memorie pentru citirea
operandului la adresa deja stocată în RA şi realizează transferul către RC;
 2. transferul conţinutului din RC către UAL, mai precis către registrul acumulator, sau oricare
alt registru destinat operaţiei specificate. În anumite cazuri, de exemplu memorarea unui
rezultat , conţinutul registrului acumulator se va trensfera către RC, iar dacă este vorba de o
instrucţiune de salt, câmpul de adresă al instrucţiunii va trebui transferat în CO;
3. operaţia este efectuată sub controlul secvenţiatorului.
Atunci când ciclul de execuţie este încheiat, unitatea de comandă trece imediat la ciclul de
căutare următor, luând în considerare noua instrucţiune indicată prin adresa conţinută în CO.
Memoria centrală conţine două tipuri de informaţii:
1. instrucţiunile diferitelor programe;
2. datele necesare execuţiei acestora.
Instrucţiunile sunt memorate sub formă de cod binar.
Se remarcă faptul că memoria la nivel fizic nu conţine decât biţii, care constitue unitatea
elementară de informaţie.
Un bit poate lua valoare 1 sau 0. Biţii se reprezintă 6, 7 sau 8 pentru a forma un caracter.
O succesiune de 8 biţi se numeşte octet (byte). Memoria centrală a sistemului de calcul este
divizată fizic în locaţii, iar fiecărei locaţii îi corespunde un cuvânt de memorie şi care posedă o
adresă proprie.
Lungimea unui cuvânt de memorie variază de la un sistem de calcul la altul, dar valorile
de 32 şi 64 de biţi sunt cele care au fost generalizate pentru sistemele de calcul actuale.
Lungimea unui cuvânt de memorie este o caracteristică importantă a calculatorului şi
reflectă structura componentelor sale funcţionale (în special unitatea centrală).
Un cuvânt de memorie, este unitatea de adresabilitate a informaţiei, adică orice operaţie
de citire sau scriere se realizează asupra unui cuvânt de memorie.
Fiecărui cuvânt de memorie îi este asociată o adresă unică, întrucât poziţia sa în memorie
este indicată de aceasta şi de asemenea fiecărui cuvânt i se asociază un conţinut (instrucţiune sau
dată).
Capacitatea unei memorii se poate exprima în funcţie de numărul de cuvinte de memorie
ca şi numărul de biţi dintr-un cuvânt.
Un registru este o locaţie de memorie având o funcţie particulară.
În memoria centrală se găsesc două tipuri de registre:
- registre de adresă, care conţin adresa unui cuvânt de memorie;
- registre cuvânt, care păstrează conţinutul unui cuvânt de memorie.
Un registru cuvânt are aceeşi mărime cu a cuvântului de memorie, în timp ce un registru
de adresă trebuie să conţină toate adresele cuvintelor memoriei.
Operaţiile permise în memoria centrală sunt citirea şi scrierea unui cuvânt de memorie.
Citirea
Registul de adresă conţine adresa cuvântului de citit, iar o copie a conţinutului este
transferată în registrul cuvânt.
Scrierea
Registrul de adresă conţine adresa unui cuvânt în care se va scrie conţinutul registrului
cuvânt.
Timpul necesar scrierii sau citirii unui cuvânt de memorie se numeşte timp de acces. Acesta
poate fi de ordinul nanosecundelor sau microsecundelor.
Dacă timpul de acces este identic pentru fiecare cuvânt al memoriei centrale, atunci avem o
memorie de tip ram, adică o memorie cu acces aleator sau direct.
 Unitatea centrală de prelucrare (CPU) este realizată din unitatea de comandă şi
unitatea de calcul.
Unitatea de comandă asigură controlul execuţiei instrucţiunilor unui program şi conţine
două registre importante:
- registrul de instrucţiuni, care conţine adresa instrucţiunii în curs de execuţie ;
- registrul de control ordinal, care conţine adresa următoarei instrucţiuni de executat.
De obicei instrucţiunile se succed segvenţial, iar controlul ordinal se incrementează cu o
unitate la fiecare ciclu CPU pentru a obţine adresa instrucţiunii următoare.
În anumite situaţii (de exemplu: pentru instrucţiunile de salt) este necesară forţarea valorii
acestui contor.
Unitatea de comandă conţine de asemenea un dispozitiv de decodificare a instrucţiunilor
(decodificator) şi un dispozitiv de control al segvenţei de comenzi, care acţionează circuitele
necesare activării instrucţiunilor curente.
Înlănţuirea comenzilor se realizează prin intermediul unui ceas sistem. Unitatea de control
realizează corectitudinea executărilor acestora.
Unitatea de calcul sau aritmetică şi logică (UAL) conţine toate circuitele electronice, care
realizează efectiv toate operaţiile dorite.
Operanzii acestor operaţii se găsesc în registrele unităţii.
Registrele UAL se divizează în diverse categorii:
- registre aritmetice, servesc efectuării operaţiilor aritmetice;
- registre de bază şi index, permit calculul adreselor în raport cu o valoare de bază sau un
index;
- registre generale, realizează diverse operaţii cum ar fi: stocarea rezultatelor intermediare;
- registre de stare (PSW), indică starea sistemului la un moment dat.
Unităţile de intrare – ieşire (unităţi de schimb) sunt elemente care permit transferul
informaţiilor între unitatea centrală şi unităţile periferice.
Unităţile de intrare – ieşire cele mai cunoscute sunt de tip BUS, cele care au asigurate
accesul direct la memorie (DNA) şi unităţile de canal.
Unităţile periferice se reprezintă în două clase:
1. unităţi de trensfer, care permit sistemului de calcul schimburi de date cu exteriorul
(monitorul, tastatura, imprimanta, etc.);
2. memoriile auxiliare, (discuri, CD-uri, DVD-uri) care permit stocarea de manieră
permanentă a unui volum mare de informaţii la un preţ scăzut.
Ele sunt utilizate datorită faptului că memoria centrală este volatilă şi informaţiile se şterg la
întreruperea sistemului, pe când pe aceste sisteme informaţia este păstrată permanent.

4.2.6 Placa de bază (Motherboard)

Placa de bază (Motherboard) este un aranjament fizic într-un
calculator care conţine circuitele de bază ale PC-ului şi alte
componente. Pe placile de bază tipice, circuitele electronice sunt
imprimate direct pe suprafaţă, în mod uzual, manufacturate într-un
singur strat. Astăzi, cele mai comune plăci de bază folosite în
calculatoarele desktop, sunt realizate în tehnologie AT, bazate pe
sistemul IBM AT. Plăcile de bază ATX, îmbunătăţesc performanţele
AT. Atât la AT, cât şi la ATX, componentele incluse sunt: microprocesorul, coprocesorul
(opţional, memoria, BIOS-ul, slot-uri pentru extensie şi circuite de interconectare. Componentele
adiţionale care pot fi adăugate calculatorului se realizează prin intermediul slot-urilor. Interfaţa
electronică între placa de bază şi plăcile mai mici (card-uri) instalate în slot-uri, se numeşte bus.
Placa de bază este circuitul esenţial din interiorul unui PC care include procesorul, memoria şi
slot-urile de extensie şi mufe de conectare la diferite părţi ale calculatorului. Este construită
pentru a cuprinde cel puţin un procesor, un circuit de memorie ROM, slot-uri pentru memoria
RAM, bateria pentru menţinerea BIOS-ului şi variate interconectări sau bus-uri.

4.2.7 BIOS (Basic Input/Output System )

Toate plăcile de bază ale calculatoarelor includ un bloc mic de memorie ROM, separat de
blocul de memorie RAM. Memoria ROM conţine BIOS-ul PC-ului. Acesta oferă două avantaje:
codurile şi datele necesare în BIOS nu trebuie reâcărcate de fiecare dată când calculatorul
startează şi acestea nu pot fi afectate de aplicaţiile care scriu în locurile neadecvate ale memoriei.
BIOS-ul cuprinde câteva rutine esenţiale cu funcţii diferite. Prima parte rulează după ce PC-ul a
fost conectat la reţea şi verifică calculatorul pentru a determina ce fel de hardware conţine şi apoi
conduce câteva teste simple pentru a testa dacă totul funcţionează corect (proces numit Power-
On Self Test - POST). Dacă unele dintre echipamentele periferice sunt de tip plug and play,
acum este momentul când BIOS-ul ni le pune la dispoziţie ca resurse. De asemenea, se poate
accesa programul Setup al sistemului. Acesta permite utilizatorilor să observe ce fel de hardware
cuprinde PC-ul, dar datorită configurărilor automate ale BIOS-urilor, setup-ul nu mai este aşa de
des folosit. Dacă toate testele au fost trecute, BIOS-ul trece la pasul următor: boot-area
calculatorului de pe hard disk. Dacă încercarea eşuează, se încearcă boot-area de pe CD-ROM,
apoi de pe floppy disk, iar dacă toate încercările nu duc la rezultatul aşteptat, se afişează un
mesaj care ne va sfătui să folosim un disk-sistem. Utilizatorul poate schimba ordinea de boot-are
a PC-ului din BIOS în Setup.[11]

4.2.8 Unitatea de Memorie

O memorie este un dispozitiv capabil să memoreze, să conserve şi să restituie informaţii
(codificarea în binar în sistemul de calcul).
În memorie sunt stocate programele şi datele necesare utilizatorului sistemului de calcul.
Prin intermediul unităţilor de intrare, informaţiile sunt preluate în calculator, sunt stocate mai
întâi în memorie, iar de aici sunt preluate de: procesor, unităţi de ieşire. Informaţia care a fost
memorată este formată din: programe (compuse din secvenţe de instrucţiuni), datele preluate din
exterior, datele intermediare obţinute în timpul prelucrărilor, rezultatele obţinute în urma
prelucrărilor care vor fi transmise dispozitivelor periferice.
Memoria se mai poate defini ca o succesiune de dispozitive logice elementare, capabile să
reţină fiecare o valoare binară, adică un BIT (1b) de informaţie. Biţii se caracterizează prin
valoare şi prin poziţia (adresa) lor în această secvenţă. La informaţia din memorie, putem avea
acces prin intermediul unui grup de biţi numit locaţie de memorie. Unitatea adresabilă a
memoriei este locaţia de memorie.
O locaţie de memorie se caracterizează prin:
 volumul de informaţie pe care îl memorează (8 biţi, adică de un octet sau de 1 Byte (1B)) ;
 adresa din memorie.
Ierarhia memoriilor

Elementele diverse ale unui sistem de calcul , sunt ordonate în funcţie de anumite criterii:
tipul de acces, capacitate şi cost.
Această ierarhie cuprinde: registrele CPU, memoria cache, memoria centrală, memoria
de sprijin şi memoria auxiliară, care pot fi ilustrate conform figurii de mai jos:

Re gistrele CPU
Memoria cache
Memoria centrală
Memoria de sprijin
Memoria auxiliar ă
Fig. 4.14 Ierarhia memoriilor

Se poate constata faptul că pe măsură ce ne îndepărtăm de CPU timpul de acces şi

capacitatea cresc, în timp ce costul pe bit scade.
Registrele sunt elemente de memorie situate în unitatea de prelucrare (CPU) şi acestea
sunt caracterizate de o mare viteză fiind necesare în general stocării operaţiilor şi rezultatelor
intermediare.
Registrele microprocesoarelor 8086 au o capacitate de 2 bytes. Informaţia cuprinsă în
aceşti 2 bytes alăturaţi poartă numele de cuvânt. [20] Microprocesoarele pe care se bazau
primele calculatoare personale (8086 sau 8088) foloseau reprezentarea datelor pe 2 bytes, dar
pentru transmiterea lor, 1 byte. De aceea, aceste calculatoare se mai numesc calculatoare pe 8/16
biţi. Următorul PC s-a realizat cu microprocesor 80286 (ele se numeau în general AT-uri –
Advanced Technology) şi reprezentarea datelor în cadrul registrelor, cât şi transmiterea lor se
executa pe 2 bytes. Se spune că aceste calculatoare sunt pe 16 biţi. Următoarele tipuri de
calculatoare (80386, 80486) utilizează o reprezentare a datelor pe 4 bytes (2 cuvinte), de aceea se
mai numesc calculatoare pe 32 biţi (4x8 = 32). Din 1993, când firma Intel a lansat
microprocesorul Pentium reprezentarea datelor s-a făcut pe 64 biţi (4 cuvinte).[20]
Memoria cache sau automemoria este o memorie rapidă de capacitate redusă în raport cu
memoria centrală utilizată ca memorie intermediară între CPU şi memoria centrală.
Această memorie permite minimizarea numărului de accese la memoria centrală realizând
astfel câştig considerabil de timp.
Memoria centrală este organul central al informaţiilor utilizate de către CPU.
Pentru execuţia unui program el trebuie să fie încărcat (instrucţiuni şi date) în memoria
centrală.
Aceasta este o memorie pe semiconductori ai cărui timp de acces este mult mai mare faţă de
cel al registrelor sau memoriei chache.
Memoria de sprijin serveşte drept memorie intermediară între memoria centrală şi
memoriile auxiliare.
Aceasta este prezentă în sistemele de calcul cele mai evoluate şi permite creşterea vitezei
pentru schimbul informaţiilor între cele două nivele.
 Memoriile auxiliare sunt numite si memorii de masă. Un loc important al acestora îl ocupă
memoriile de arhivare. Ele sunt memorii de capacitate mare şi în cost relativ scăzut. Servesc ca
dispozitive de stocare permanente şi utilizează pentru aceasta suporturi magnetice (cum sunt
discuri, benzi cartuşe etc.) şi suporturi optice (discuri optice) spre deosebire de nivele mai
apropiate de CPU care fac apel la tehnologia semiconductoare.

Caracteristicile memoriilor

Adresa – este o valoare numerică desemnând un element fizic de memorie (de ex: adresa
unui cuvânt de memorie centrală).
Capacitatea unei memorii corespunde numărului de instrucţiuni (biţi de informaţie) pe care
le poate conţine şi se poate exprima în funcţie de numărul de biţi, octeţi sau cuantile. Capacitatea
de memorie este dată de numărul total de locaţii de memorie.
Multiplii Byte-ului este unitatea de măsură a memoriei.
Timpul de acces este timpul care se scurge între lansarea unei operaţii de acces (citire sau
scriere) şi îndeplinirea acesteia. Când memoria este prea lentă în comparaţie cu viteza de lucru a
procesorului, pe durata accesului la o locaţie de memorie apar, pentru procesor, timpi
suplimentari de aşteptare. Noile tehnologii de realizare a memoriei urmăresc o scădere a timpului
de acces, astfel încât memoria să lucreze sincron cu procesorul, fără a introduce stări de
aşteptare.
Ciclul de memorie este timpul minimal care se scurge între două accese succesive la
memorie. Acesta cuprinde timpul rezervat accesului propriu-zis, dar şi timpii "de regie" ai
unităţii de memorie, necesari pentru desăvârşirea acestuia. Acesta este mai lung decât timpul de
acces, deoarece cuprinde şi anumite operaţii de întreţinere, sincronizare, stabilizoare de semnale
în circuite etc.
Debitul (viteza de transfer sau rata de transfer) este numărul de informaţii citite sau
scrise pe secundă.
Definiţie - numărul de unităţi de informaţie transferate în unitatea de timp.
Viteza de transfer poate fi îmbunătăţită dacă accesarea unei adrese de memorie este urmată
nu de citirea unui singur cuvânt de memorie, ci de citirea mai multor cuvinte succesive. Se
măsoară în octeţi sau multipli de octeţi pe secundă.
Costul este preţul memoriei raportat la capacitatea de memorare.
Volatilitatea caracterizează permanenţa informaţiilor într-o memorie. O memorie volatilă îşi
pierde conţinutul la producerea unei întreruperi de curent, deci are nevoie de o alimentare
constantă cu energie electrică pentru a-şi conserva informaţiile.
Cuvântul de memorie reprezintă numărul de octeţi de informaţie care pot fi citiţi sau scrişi
într-o singură operaţie de transfer cu memoria. Transferul cu memoria este operaţia prin care, de
la o adresă de memorie sunt tranferaţi un număr de biţi corespunzător citirii sau scrierii în
memorie. Unitatea de transfer cu memoria este cuvântul de memorie.
Lungimea cuvântului de memorie este o caracteristică constructivă a unui sistem de calcul.
Ea reprezintă unul dintre criteriile de grupare a calculatoarelor: 8b, 16b, 32b, 64b etc.
Clasificare
Operaţiile care se execută în scopul obţinerii informaţiei de la adresa dată precum şi
sensul transferului şi parametrii fizici ai memoriei, determină felul în care se realizează
accesul la o locaţie de memorie.
 1. Tipuri de acces la memorie
Accesul secvenţial – este cel mai lent deoarece, pentru a accesa o informaţie particulară
trebuie parcurse toate informaţiile care o preced.
Accesul direct (aleator) – informaţiile posedă o adresă proprie care permite accesarea lor în
mod direct (de exemplu: memoria centrală, registrele). RAM (Random Access Memory) . În
acest caz, timpul de acces la orice locaţie de memorie este acelaşi. El nu depinde de adresa
locaţiei de memorie, ci numai de caracteristicile constructive ale memoriei. Timpul de acces este
comparabil cu viteza de lucru a procesorului. Aceasta este memoria la dispoziţia utilizatorului,
numită din acest motiv şi memoria de bază (lucru) care este la dispoziţia programelor.[20]
Termenul de „acces aleator" semnifică faptul că datele pot fi extrase din memorie în orice
ordine. [20]
Acces semi-secvenţial – este o combinaţie între accesul direct şi cel secvenţial (de ex: pentru
un disc magnetic, accesul la cilindru este direct şi accesul la un sector este secvenţial).
Accesul prin conţinut (memorie asociativă) – informaţiile sunt identificate printr-o cheie şi
căutarea se efectuează simultan pentru toate poziţiile memoriei (de ex: memoria cache).
După criteriul accesului şi al modului de funcţionare memoria internă a calculatorului este de
două tipuri:
 RAM – Random Access Memory.
 ROM – Read Only Memory.
Prima unitate de memorie utilizată de un calculator a fost tamburul magnetic de IBM 650, în
1954 [20]

Fig.4. 15 – Tambur magnetic

2. Conservarea informaţiei
La întreruperea tensiunii de alimentare pot apare:
Memorii volatile - informaţia se pierde la întreruperea tensiunii de alimentare.
Memorii nevolatile - informaţia se conservă la întreruperea tensiunii de alimentare.

3. După tehnologia de realizare

Memorii cu semiconductori – pentru memorarea informaţiei sunt folosite circuite care lasă sau
nu trecerea curentului electric.
Ele sunt volatile, au nevoie de o baterie de alimentare proprie, sau trebuie să existe, la
nivelul întregului sistem de calcul, un program de întrerupere la avaria de alimentare, pentru a nu
se pierde informaţia. Citirea nu se distruge.
Memorii cu ferite - Informaţia este memorată pe baza sensului câmpului magnetic produs în
jurul unor inele (tor) de ferită. Acest tip de memorie nu este volatilă, dar are dezavantajul că
citirea este distructivă. În consecinţă, ciclul de memorie cuprinde citirea şi rescrierea, în cazul
operaţiei de citire, sau ştergerea şi scrierea în memorie, în cazul operaţiilor de memorare. Aceste
tipuri de memorie pot funcţiona numai în anumite limite de temperatură, au o dimensiune
semnificativă şi reprezintă o tehnologie depăşită.

4. După operaţiile care pot fi executate

Memorii cu citire-scriere (read-write) - permit atât scrierea cât şi citirea informaţiilor din
memorie. Memoria RAM este o memorie de tipul citire-scriere (read-write). Acest tip de
memorie mai este numită şi RWM Read – Write Memory. Memoria RAM este volatilă, deci în
momentul în care calculatorul este închis (deconectat, decuplat de la sursa de alimentare), orice
informaţie stocată este pierdută. De aici rezultă că înainte de a deconecta calculatorul, trebuie să
se salveze pe hard-disc sau pe un alt periferic de stocare (dischetă, CD etc.) fişierele care au
rezultat în urma prelucrării. [20]
Memoriile RAM sunt compatibile cu placa de bază a calculatorului. Din acest motiv la o anumită
placă de bază se pot utiliza numai un anumit tip de memorii. Memoriile RAM se prezintă sub
două forme de bază:
 SIMM (Single In-line Memory Module) este o plăcuţă de silicon care conţine o serie de
cipuri de memorie, iar pinii de conectare sunt aşezaţi pe un singur rând. De obicei se
utilizează două perechi identice (mai sunt cunoscute sub denumirea de memorii pe 32 biţi).
 DIMM (Dual In-line Memory
Modules) conţine cipuri de
memorie ca şi SIMM-urile dar
cu o densitate mai mare, deci
are mai multă memorie RAM
(mai sunt cunoscute sub
denumirea de memorii pe 64
biţi). [20]
Fig.4. 16 – Memorii SIMM
Memorii permanente, numite ROM (Read Only Memory). Sunt memorii care, în principiu,
permit doar operaţiile de citire a informaţiilor memorate. Sunt memorii nevolatile, iar informaţia
memorată este scrisă o singură dată şi nu poate fi suprascrisă prin metode obişnuite. Sunt folosite
pentru memorarea sigură şi ieftină a unor secvenţe de program frecvent utilizate în sistemele de
calcul.
Acest tip de memorie este utilizat din două motive întemeiate: performanţă (informaţiile
stocate în această memorie sunt disponibile în permanenţă indiferent de starea calculatorului on
sau off, din acest motiv de mai numeşte şi memorie non-volatilă) şi securitate (datorită faptului
că datele conţinute nu pot fi modificate uşor – accidental sau intenţionat – constituie o măsură de
securitate). [20]
Aceste memorii sunt în general mai lente decât memoria RAM. În consecinţă, se utilizează
transferul programelor din memoria ROM în memoria RAM pentru a fi executate acolo cu
performanţe sporite.
Una din caracteristicile de bază ale memoriei ROM este aceea că datele stocate nu pot fi şterse.
Cu toate acestea există tehnici speciale de ştergere selectivă şi reprogramare care permit
modificarea conţinutului memoriei ROM (din acest motiv ele mai sunt denumite şi „în special
memorii read-only”). [20]
Aceste memorii ROM sunt de mai multe tipuri:
o memorii PROM - Programmable ROM, sunt memorii programabile de către utilizator,
care nu conţin informaţii scrise din fabricaţie;
o memorii EPROM - Erasable Programmable ROM, sunt programabile de către
utilizator, dar care pot fi şterse şi reînscrise cu alte informaţii.
o memorii EEPROM – Electrically Erasable Programmable ROM, informaţia poate fi
citită, ştearsă, şi reprogramată de mai multe ori de către utilizator cu ajutorul
semnalelor electrice. Este tipul de memorie ROM cel mai flexibil, şi este folosit pentru
stocarea programelor BIOS.
Din punct de vedere funcţional, memoriile ROM diferă de cele RAM atât prin faptul că cele
ROM sunt în mod uzual mai lente, cât şi prin faptul că, în permanenţă, conţinutul rămâne acelaşi.
Memoria ROM este cea mai utilizată pentru stocarea programelor la nivel de sistem, care
sunt disponibile în orice moment. Un exemplu de astfel de program este sistemul BIOS (Basic
Input Output System) care este stocat într-o memorie EEPROM, numită ROM BIOS sistem.
Atunci când calculatorul este pornit prima dată această memorie este goală. Aceste programe
BIOS reprezintă o colecţie de rutine care asigură serviciile de bază pentru operaţiile de
intrare/ieşire, o interfaţă între sistemul de operare şi partea hardware a calculatorului. Pentru
păstrarea parametrilor de configuraţie ai calculatorului, BIOS-ul foloseşte o memorie RAM,
numită CMOS (Complementary Metal Oxid Semiconductor) de 64 octeţi, în care se află,
codificate, toate setările făcute în setup (acest tip de memorie non-volatilă este denumită şi
NVRAM – Non Volatile RAM). Conţinutul memoriei se păstrează şi după închiderea
calculatorului, deoarece CMOS-ul este alimentat de o baterie. BIOS-ului se mai ocupă şi de
testarea componentelor hardware (memorie, tastatură etc.) la pornirea PC-ului. Tot aici se mai
află rutinele de boot-are, care se ocupă de încărcarea sistemului de operare; tot aici se află şi
programul de setup, de configurare a sistemului. [20]

5. După funcţii
O altă clasificare a memoriilor ţinând cont de funcţiile realizate de fiecare tip de memorie, de
rolul şi locul ocupat în sistemul de calcul acestea se pot clasifica astfel:
Registrele de memorie – sunt cele mai rapide dispozitive utilizate de procesor şi pot
memora anumite tipuri de informaţie. Pentru o operaţie, procesorul accesează un anumit registru
în care este memorată informaţia dorită. Registrul nu este activat după adresă şi din acest motiv
accesul la informaţia din registru este rapid. Capacitatea unui registru nu depăşeşte lungimea
cuvântului de memorie. În general sunt utilizate 16-20 registre.
Memoria internă – conţine programe şi date care sunt în execuţie în calculator. În această
memorie se scrie şi se citeşte, cât timp este activ microprocesorul. Are rolul de a păstra
programele şi datele în forma lor binară, pe toată perioada de prelucrare a lor.
Bitul reprezintă unitatea cea mai elementară de reprezentare a informaţiei în memorie şi
poate avea valoarea 0 sau 1.
Celula binară este un circuit electronic capabil să memoreze o informaţie de un bit.
O informaţie reprezentată pe 8 biţi consecutivi formează un octet (byte), şi poate fi
adresat individual.
 Locaţia de memorie este o succesiune de 8 celule binare capabile să memoreze o informaţie
de 8 biţi, având asociată o adresă unică, şi al cărei conţinut poate fi scris/citit într-un singur ciclu
de memorie.
Adresa de memorie este un număr natural reprezentând o informaţie prin care se identifică
locul unde se află locaţia de memorie pe care o accesăm.
O succesiune de mai multe locaţii de memorie formează o zonă de memorie.
Adresare (accesare) este operaţiunea de identificare a unei locaţii de memorie în vederea
scrierii/citirii.
Accesarea unei locaţii de memorie poartă numele de moduri de adresare a memoriei
(de acces la memorie).
Memoria internă, este o memorie read-write cu acces direct (RAM). Accesul la o astfel
de memorie este redus, în scopul grăbirii activităţii.
Din această categorie fac parte:
1. memoriile RAM dinamice (DRAM - Dynamic Random Access Memory). Periodic
trebuie restabilită sarcina electrică cu care a fost încărcat condensatorul circuitului de
memorie, în scopul păstrării informaţiei. Este necesar un circuit pentru reâmprospătarea
memoriei.
2. memoriile RAM statice (SRAM ) – au în componenţă circuite bistabile de memorie.
Informaţia, este reţinută atâta timp cât calculatorul este ţinut sub tensiune.
Aceste plăci (SIMM - Single Inline Memory Modul sau DIMM - Dual Inline Memory
Modul), se instalează pe placa de bază în soclurile (locurile) rezervate memoriei interne. Acest
mecanism permite modificarea dimensiunii memoriei interne a PC-ului prin adăugarea de noi
bancuri de memorie în locurile disponibile sau prin schimbarea bancurilor cu altele de capacitate
mai mare.
Caracteristici:
-capacitatea de stocare a informaţiei (1MB=1024Ko, 1Ko=1024 octeti);
- timpul de acces (intervalul de timp dintre momentul în care s-a emis o cerere de acces,
pentru scriere/citire şi momentul când începe efectiv operaţia de scriere/citire) ;
- ciclul de memorie (intervalul de timp în care se realizează scrierea/citirea unei unităţi de
informaţie în/din memorie);
- dimensiunea cuvântului de memorie (cuvântul de memorie este unitatea elementară
pentru memorarea şi accesarea instrucţiunilor, operanzilor numerici şi adreselor);
- costul de fabricaţie (criteriu economic).

Memoria cache – este utilizată în scopul scăderii timpului de acces la informaţiile din memoria
internă. Are o capacitate mică şi viteză mare, inserată logic între procesor şi memoria principală.
Este realizată din circuite SRAM. Aici sunt reţinute copii ale unor informaţii din memoria
principală. Înainte de orice acces la memoria principală se verifică dacă nu cumva informaţia
căutată se găseşte în memoria cache. Dacă există, se preia de acolo cu o viteză superioară.

Memoria expandată - este o memorie suplimentară la calculatoarele de tipul PC, pe care

utilizatorul o accesează prin intermediul mecanismului EMS (Extended Memory
Specification). Este alcatuită din bancuri de memorie de 64 KB RAM. În cazul calculatoarelor
care utilizează un microprocesor mai mare de 80286 nu este necesară utilizarea acestui tip de
memorie. Aria de adrese este 100000h – 10FFFFh.
Memoria extinsă - este o memorie suplimentară accesibilă utilizatorului prin mecanismul XMS
(eXtended Memory Specification). Este implementată pe procesoare care lucrează cu cuvinte de
adresă de 32 biţi. Viteza acestei memorii este mai lentă decât memoria de bază, deoarece această
memorie administrează şi utilizează spaţiile libere între programele copiate în memoria RAM
superioară (BIOS), aceasta fiind împărţită în pagini de câte 16 KB (o zonă bloc din această
memorie), putând primii patru pagini de memorie expandată.

Memoria externă - se caracterizează prin viteză de acces mai scazută, cost mai redus, capacitate
mai mare, şi are rolul de a mări spaţiul de memorare al unui sistem de calcul.

Memoria secundară - este organizată pe un suport extern de memorie, are rolul de a realiza o
extindere a memoriei principale, conform conceptului de memorie virtuală. Conceptul de
memorie virtuală se referă la capacitatea procesorului de a utiliza un spaţiu de memorie externă
pentru a simula o capacitate mai mare a memoriei interne disponibile. Altfel spus, este vorba de
capacitatea procesorului de a accesa un spaţiu de adrese care depăşeşte spaţiul de adrese al
memoriei principale. Acest concept a apărut încă din anul 1960, iar la PC este disponibil
începând cu seria 286.

Memoria de arhivare - asigură stocarea datelor preluate din mediul extern pe o perioadă de
timp nedeterminată şi în volume semnificative. Se poate spune că memoria de arhivare este cea
care asigură forma de stocare suplimentară a datelor din sistemul de calcul.

Caracteristicile memoriei externe:

 nevolatilă;
 cu acces poziţional;
 cu timp de acces mai mare;
 cu viteză de treansfer mai mică;
 cu cost mai mic;
 cu capacitate mult mai mare;
 este o memorie read-write;
 are densitate de memorare variabilă de la un echipament la altul şi de la un suport la altul.

Accesul - prin intermediul memoriei interne.

Tehnologii:

 tehnologia magnetică;
 tehnologia optică.
 Fig. 4.17 Tipuri de memorii

4.2.9 Unitatea de Memorie externă – Echipamente de

memorie externă
Funcţia de bază a unui sistem de calcul este prelucrarea informaţiei.
Comunicarea sistemului de calcul cu lumea exterioară este realizată prin intermediul
unităţilor de intrare-ieşire (imput / output) sau (I / O).

Pentru a crește performanțele calculatorului, memoria intermă a lui este extinsă cu ajutorul
dispozitivelor periferice.
Dispozitivele periferice – reprezintă totalitatea componentelor electronice care sunt
conectate la unitatea centrală.
În ultimii ani, tehnica I /O a fost mult dezvoltată, echipamentul intrărilor / ieşirilor este
astăzi mai costisitor chiar şi decât unitatea centrală şi ocupă mai mult spaţiu decât orice altă
componentă a sistemului de calcul.
Tehnica ieşirilor a fost de asemenea considerabil dezvoltată. S-a trecut astfel de la lămpile
intermitente ale anilor ‘50, la ecranele color şi imprimantele laser ale sistemelor contemporane.
Ele sunt utilizate pentru :
 introducerea datelor,
 extragerea rezultatelor,
 asigură o interfaţă cu utilizatorul.
Funcțiile dispozitivelor periferice :
 Introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria calculatorului.
 Reprezentarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă calculatorului.
 Asigură supravegherea şi posibilitatea intervenţiei utilizatorului pentru funcţionarea corectă
a sistemului în timpul unei sesiuni de lucru.
 Asigură dirijarea automată a sistemului de calcul şi manipularea programului prin comenzi
transmise de utilizator.
Gruparea dispozitivelor periferice :
a) Periferice de intrare.
b) Periferice de stocare.
c) Periferice de ieşire.
d) Periferice de comunicaţii.
Periferice de intrare
Din această categorie fac parte: tastatura, mouse-ul, microfonul, scanner-ul, camera
video, joystick, unităţi de disc etc.

Cartela perforate și banda

de hârtie
Ele au fost utilizate Cartela perforată
la calculatoarele din
generațiile mai vechi. Pe ele
erau perforate (cu ajutorul
unor mașini special – de
perforat cartel respective
bandă perforate),
informațiile care trebuiau să Banda de hârtie
fie prelucrate în calculator.
Aceste suporturi de
informații erau citite cu
ajutorul cititoarelor de cartel respective bandă perforate.
În ultimii ani, tehnica I /O a fost mult dezvoltată, echipamentul intrărilor / ieşirilor este
astăzi mai costisitor chiar şi decât unitatea centrală şi ocupă mai mult spaţiu decât orice altă
componentă a sistemului de calcul.
Tehnica ieşirilor a fost de asemenea considerabil dezvoltată. S-a trecut astfel de la lămpile
intermitente ale anilor ‘50, la ecranele color şi imprimantele laser ale sistemelor contemporane.

Tastatura (keyboard)
Principalul periferic, utilizat pentru introducerea informațiilor în calculator.
Este dispozitivul interactiv prin care se realizează toate aspectele referitoare la tratarea unui
text. Pentru o manipulare mai uşoară a obiectelor pe ecran se utilizează mouse-ul.
Tastatura unui sistem de calcul este asemănătoare cu cea a unei maşini de scris, care
realizează imprimarea pe o foaie de hârtie a caracterelor în urma apăsării tastelor.
Prin acţionarea unei taste este lansat un semnal electric, care este codificat în mod specific
(de exemplu: în cod ASCII), iar caracterul corespunzător tastei este afişat pe ecranul sistemului
de calcul.
Tastatura se conectează la unitatea de sistem printr-un cablu flexibil. În general, folosiţi
tastatura pentru a introduce caracterele care vor apărea pe ecran, în fişierul sau programul la care
lucraţi. Dar există şi alte taste ce permit editarea informaţiei sau executarea de comenzi (de
exemplu, tastele F1-F12).
Descriere

O tastatură are de obicei 101 taste, care sunt împărţite după funcţionalitatea lor în mai
multe categorii:
- taste alfanumerice – ocupă partea centrală a tastaturii,
- taste cu scopuri speciale – determină efectuarea unei anumite acţiuni fără a mai tasta
comanda respectivă;
- taste funcţionale – conţin 10 sau 12 taste situate în partea superioară, având pe ele litera F
urmată de numărul tastei 1÷12,
- taste numerice şi direcţionale – cu ajutorul lor se introduc de la tastatură cifre, se poate
efectua deplasarea în sus, în jos, la dreapta sau la stânga în interiorul unui text.

Tastaturile oferă următoarele tipuri de taste:

 Taste alfanumerice. Aceste taste includ literele alfabetului şi cifrele, precum şi

tasta Shift pentru majuscule sau caractere speciale, toate aranjate în tradiţionalul
format QWERTY folosit şi la maşina de scris.
 Tastele cu săgeţi (taste direcţionale). Aceste taste deplasează punctul de inserare
(un cursor clipitor care indică poziţia curentă) sau marchează o porţiune pe ecran.
Unele tastaturi oferă numai doar săgeţile sus, jos, dreapta şi stânga. Alte tastaturi
includ taste pentru săgeţi în diagonală. Tastele cu săgeţi apar pe tastatură la
dreapta tastelor alfa.
 Tastatura numerică. Această zonă a tastaturii oferă cifre aranjate ca la un
calculator cu 10 taste. Este aşejată în extrema dreaptă a tastaturii şi este destinată
în special introducerii datelor numerice.
 Tasta Esc (Escape). În mod curent situată în colţul din stânga sus al tastaturii,
această tastă anulează ceea ce faceţi în momentul respectiv.
 Tastele Ctrl (Control) şi Alt (Alternate). Trebuie să apăsaţi pe una din aceste taste
şi să o ţineţi apăsată, apoi să apăsaţi pe altă tastă, în general pentru a executa unele
comenzi speciale. De exemplu, apăsând pe Alt+F4 se închide fereastra
programului curent din Windows. Adeseori apăsaţi tasta Shift plus aceste taste.
Căutaţi aceste taste atât în colţul din stânga jos, cât şi în cel din dreapta jos al
tastaturii, de-o parte şi de alta a barei de spaţiu.
 Tastele F (Function). Prin apăsarea acestor taste, singure sau o dată cu tastele Ctrl
sau Alt, se execută o comandă. Aceste taste apar ca un rând în partea superioară a
 tastaturii. Unele tastaturi oferă şi un al doilea rând de taste funcţionale, pe partea
stângă.

Modele de tastaturi

Numeroase tastaturi de pe piaţă oferă în general aceleaşi taste de bază, dar ele pot să fie
diferite destul de mult ca mărime sau performanţă. De exemplu, tastatura cu ThinkPad este mult
mai mică şi nu are partea de tastatură numerică.[11]

Mouse-ul

În zilele noastre, calculatoarele fac atât de multe lucruri: grafică, jocuri, muzică etc., încât
tastatura nu poate face faţă ca singur dispozitiv de introducere date. Un mouse sau un trackball
vor face munca mai uşoară în multe programe, eliminând problema memorării anumitor comenzi
sau combinaţii de taste.

Deplasarea mouse-ului pe biroul

nostru se transmite unei sfere netede
(sau optic) din interiorul mouse-ului,
care se roteşte şi transmite mişcările
la un indicator de pe ecran. Acest
indicator urmează modul cum mişcăm
mouse-ul.

O versiune inversată a mouse-ului, numită trackball, ne permite să mişcăm noi sfera

pentru a deplasa indicatorul. Folosind oricare din aceste dispozitive, putem muta indicatorul lin
dintr-o parte a ecranului în cealaltă fără să ne istovim degetele apăsând tastele cu săgeţi. În
funcţie de programul pe care îl utilizăm, indicatorul poate avea diferite forme, inclusiv săgeată,
pătrat, linie verticală, clepsidră sau cruce.

Există astăzi, mai multe categorii de mouse-uri: mouse cu două butoane, cu două butoane
şi un scoll, mouse-uri optice şi mouse-uri fără fir (care înglobează senzor optic, comunicarea
dintre mouse şi receiver este rapidă şi fără interferenţe din partea altor dispozitive). Progresul
tehnologic al transmisiei în infraroşu a permis realizarea de dispozitive mouse fără fir, aşa
numitele „wireless mouse”. [20]
 În viitor vom găsi mai multe tipuri de mouse şi de dispozitive de indicare pentru a reduce
oboseala mâinii sau a încheieturii. Intellimouse de la Microsoft oferă tehnologia Glidepoint
pentru a micşora efortul în lucrul cu mouse-ul. Unele calculatoare laptop oferă sistemul cu
atingere (touchpad şi thinkpad) sau alte dispozitive similare ca să putem manevra indicatorul cu
un singue deget. [11]

Scanner-ul
Scanner-ele folosesc lumina pentru a converti o imagine
optică într-o imagine digitală pe care putem să o vizualizăm
sau să o salvăm folosind calculatorul.
Putem alege între un scanner manual (care ne permite să
baleiem imaginea asemănător unui copiator) sau un model cu
suprafaţă plată care arată şi lucrează precum un copiator.
Sunt disponibile modele color şi cu nuanţe de gri (alb-negru),
precum şi rezoluţii ridicate (mai multe puncte pe inci - valoare
dpi mai ridicată) care produc imagini mai precise.

Există modele speciale de scannere, care sunt proiectate special pentru a scana negative
foto sau diapozitive.
Scannerele manuale ne permit să scanăm la un moment dat doar imagini de maxim 4 inci
lăţime, prelucrând astfel imagini mici. Scannerele de birou ne perimit scanarea unei imagini
întregi de 8,5 inci x 11 inci (sau mai mari) într-o singură etapă şi adesea oferă o calitate mai bună
deoarece originalul rămâne perfect nemişcat. Un scanner manual are nevoie de o deplasare fermă
şi cere obişnuinţă; în unele operaţii de scanare, poza se poate deplasa în timpul sacnării. [11]

Digitizoarele - sunt echipamente periferice care permit „numerizarea” unei imagini pornind de
la o copie pe suport solid (hârtie). Rezultatul digitizării este o imagine digitală stocată într-un
fişier.

Tableta grafică
Ca utilizare este la fel ca mouse-ul, dar spre deosebire de acesta este mult mai precisă.
Este realizată din:
- planșetă – suprafață plată;
- puck - digitizor – asemănător cu mouse-ul.

Periferice de stocare
Sunt echipamente periferice pe care se pot înregistra date, pentru a putea fi utilizate
ulterior; cum ar fi: banda magnetică, discul flexibil, discul dur, discul compact, hârtia etc.

Floppy Disk Drive (discul flexibil)

Este confecţionat dintr-o folie de plastic flexibil acoperită cu un strat de material
feromagnetic şi introdus într-un suport de protecţie. Sunt de 3.5 şi 5.2 inches.
 Informaţiile sunt înregistrate pe aceste discuri în formate standardizate, după numărul de
piste şi numărul de sectoare. Pistele sunt cercuri concentrice în număr de 80, iar sectoarele sunt
segmente de piste.

Principalele caracteristici:

Număr Număr Notaţii

Tip disc Capacitate
piste sectoare/pistă standard
3.5" 80 18 1.44 MB DS-HD
DS-HD=dublă faţă-înaltă densitate (Double Sided-High Density)
1-fanta de protecţie formatare/scriere
2-fanta de fixare şi antrenare
3-discul propriu-zis
4-fanta pentru scriere/citire
5-suport de protecţie

6-fanta de început fizic de pistă

În ceea ce priveşte viteza de transfer a informaţiei, aceasta
este în jurul valorii de 20 Ko/sec.

Un disc pentru a putea fi folosit trebuie mai întâi formatat.

Prin operaţia de formatare se realizează următoarele:
- verificarea integrităţii fizice a discului;
- crearea directorului rădăcină (root directory);
- crearea tabelei de alocare a fişierelor (FAT).
În urma formatării discului sunt definite şi etichetele, pistele şi sectoarele prin intermediul
cărora se poate identifica rapid orice informaţie. Poziţia fiecărui fişier pe disc va fi indicată de
tabela de alocare, care se încarcă la înscrierea informaţiilor în fişiere, ţinând cont de etichetele de
pistă şi sector definite la formatare. Toate informaţiile grupate în fişiere sunt dispuse pe disc într-
o structură arborescentă. Punctul unic de intrare într-o structură arborescentă îl constituie
directorul rădăcină (root directory).

pistă
8 9
Operaţia de formatare distruge toate 1 sector
informaţiile de pe unitatea respectivă, şi 7
este indicat a fi efectuată atunci când sunt 2
semnalate erori la citire sau scriere. 6
3
Fig.4. 18 – Împărţirea în piste şi sectoare a 5 4
discului
Pentru a preîntâmpina o eventuală distrugere a informaţiilor de pe dischetă, există
mijloace de protejare atât la nivel fizic (hardware), cât şi la nivel logic (software).[20]
 Fig4. 19 – Dischetă de 8", 5.25", 3.5", şi unitatea de floppy

Hard Disk Drive (discul fix)

Au o astfel de denumire deoarece sunt realizate dintr-o construcíe rigidă, în comparație
cu discurile flexibile și dețin o capacitate mai mare. Primele cuvinte scrise și stocate, pe un astfel
de disk s-au realizat la 10 februarie 1954.

Principalele componente ale Hard Disk-ului sunt discul (sau discurile) metalic propriu
zis (1), care seamănă cu un CD, și brațul deplasabil (2), la capătul căruia avem acul de citire /
scriere a datelor. Cu alte cuvinte, Hard Disk-ul e un fel de Pick Up din acela cu care ascultau
bunicii muzica populară.
Hard disk-urile ne conferă posibilitatea creării de spaţiu de stocare a programelor,
aplicaţiilor şi a datelor.
Este construit din platane circulare care conţin pe ambele feţe un material
magnetic necesar înregistrării datelor.
Fiecare platan are datele stocate în cercuri concentrice numite piste
şi fiecare pistă este împărţită în mai multe sectoare, fiecare sector
memorând 512 bytes de informaţie. Platanele sunt fixate pe un ax central şi
sunt aşezate la o distanţă convenabilă necesară deplasării capetelor de
citire/scriere printre ele.
Platanele sunt antrenate într-o mişcare de rotaţie de către un motor fixat de axul central,
iar pistele, datorită mişcării circulare, dau naştere unor cilindri.
Conceptul de cilindru este important pentru că informaţia înscrisă pe pistele aceluiaşi cilindru
este citită/scrisă fără mutarea capetelor.
Hard disk-urile conţin o placă logică cu circuite electronice care controlează activitatea părţilor
mecanice şi interacţionează cu PC-ul. Pe această placă logică se găseşte o memorie cache
care păstrează datele recent accesate de către hard disk şi datele care vor fi accesate în viitorul
apropiat, asigurând un istoric al lucrului.
Performanţa unui hard disk este foarte importantă pentru viteza întregului sistem: un hard disk
lent duce la încetinirea vitezei de lucru a procesorului.
Timpul de acces are în vedere doi factori:
 timpul necesar capetelor de citire/scriere pentru a ajunge la informaţia dorită (măsurabil
în milisecunde), care trebuie să fie cât mai mic;
 latenţa - este media timpului pentru ca un sector să ajungă în dreptul capului de
citire/scriere după parcurgerea timpului de acces.
Capacitatea hard disk-ului se alege pe ideea cu cât mai mare, cu atât mai bine. O capacitate de 8
GB satisface aproape toate cerinţele: rularea de aplicaţii industriale, lucrul pe Internet şi jocuri.
Dacă se lucrează cu grafică şi multimedia la scară largă, se recomandă o capacitate mai mare.

Limita celor 8.4GB

Când PC-ul a fost prima oară proiectat, designer-ii au trebuit să decidă câţi bytes vor fi
desemnaţi pentru adresarea locaţiilor de memorie particulare din interiorul calculatorului,
inclusiv a memoriei hard disk-ului. A fost astfel necesar specificarea numărului de bytes cu care
se accesează această memorie. La început, aceşti bytes au fost împărţiţi în locaţii de adrese
incluzând numărul de cilindri, capete de scriere/citire şi sectoare (CHS), făcându-se referinţa la
aspectul fizic al hard disk-ului. În mod nefericit, designer-ii sistemului BIOS şi al interfeţei ATA
nu au setat toţi octeţii folosiţi pentru adresarea de aceeaşi manieră, nici nu au definit acelaşi
număr de bytes pentru adresarea CHS. Diferenţele în configuraţiile CHS cer ca acestea să fie o
translaţie de adrese când datele au fost trimise de sistem (folosind BIOS) şi de interfaţa ATA.
Aceasta rezultă în probleme apărute la capacităţi de 528MB, 4.2GB şi la 8.4GB.
Limitarea la 8.4GB implică spaţiul total de adresare care a fost definit în BIOS. Multe
PC-uri limitează accesarea hard disk-urilor cu o capacitate de 8.4GB sau mai mică. BIOS-ul
acestor sisteme nu au locaţii de adresare adecvate pentru accesarea dincolo de 8.4GB. Aceasta se
îmtâmplă din cauză că interfaţa ATA foloseşte 28 biţi pentru adresare suportând hard disk-uri
care au 2**28 x 512 bytes sau 137GB. Din nefericire, cele mai multe BIOS-uri folosesc numai
24 biţi pentru adresare, permiţând acces doar la 2**24 x 512 bytes sau 8.4GB. Designer-ii de
sisteme au depăşit bariera celor 8.4GB definind extensiile pentru întreruperea 13. Aceasta
permite o adresare pe 64 biţi, ceea ce este egal cu 2**64 x 512 bytes sau 9.4 x 10*21 bytes,
însemnând un total de 9.4 Tera GB, de 1 trilion ori mai mult decât 8.4GB. Începând cu 1998
sistemele au în componenţă BIOS-uri cu extensii ale întreruperii 13. Dar acesta nu este finalul,
pentru că există sisteme de operare care nu suportă partiţii mai mari de 2.1GB (Windows 3.x şi
Windows 95), necesitându-se 4 partiţii a câte 2.1GB la un hard disk de 8.4GB. Microsoft® a
rezolvat problema mărind numărul de biţi pentru adresare în File Alocation Table (FAT) de la 16
biţi (FAT16) la 32 biţi (FAT32), ceea ce a condus la utilizarea capacităţilor până la 2.2TB.
Această extensie nouă este suportată la versiunile OSR2.x ale sistemului Windows 95 si
Windows 98.
Următoarea limitare a interfeţei ATA este de aşteptat la 137GB, când trebuie mai mult de
28 biţi de adresare.
 Fig. 4.20 Hard disk

Hard discurile sunt unităţi de stocare magnetice. Ele au capacităţi variabile de la 40 MB

(unitaţile foarte vechi, fară sa pomenim de cele “de muzeu”) şi până la capacităţi de ordinul TB.
De fapt, factorul determinant în realizarea unei capacităţi cât mai mari este şi factorul de
adresare, pe 16 sau 32 de biţi, denumit FAT (File Allocation Tables). La FAT 16, capacitatea
maximă posibilă la un hard disk este de 2,1 GB (soluţia – trecerea la FAT 32). O altă piedică, de
această data ţinând de BIOS, este de 8,4 GB. Aici intervine INT 13 din BIOS, un parametru ce
nu permite dimensiuni mai mari de 8,4 GB (soluţia – modificarea parametrului sau update de
BIOS). La FAT 32, capacitatea maximă este de câţiva terabytes, deci îndeajuns (şi încă destul)
de mare.

Unitățile de SSD
Un solid-state drive (traducerea liberă „unitate cu cipuri”; prescurtat SSD) este un
dispozitiv de stocare a datelor care folosește memorii cu semiconductori, construite pe baza
studiilor de fizica stării solide. SSD-urile se deosebesc de discurile dure clasice (HDD), care sunt
dispozitive electromecanice cu discuri de stocare aflate în mișcare, prin aceea că SSD-urile
folosesc numai microcipuri care rețin datele în memorii nevolatile fără părți mobile. SSD-urile
sunt mai rezistente la șocurile mecanice, având timp de acces mai scăzut dar preț pe megabait
mai mare. Pentru a fi interschimbabile ele folosesc aceleași interfețe (semnale electrice,
conectoare) ca și cele ale discurilor dure, de ex. de tip SATA.
La nivelul interfeței ele funcționează la fel ca și discurile. Se aplică în tehnologia mobilă
în înterprinderi și la electronicele de larg consum. Această tendință tehnologică este acompaniată
de un declin anual de circa 50 % la costul materialului brut pentru flash-uri, în timp ce
capacitățile continuă să se dubleze în același ritm. Ca rezultat SSD-urile bazate pe flash devin din
ce în ce mai populare în piețe cum ar fi notebook-urile și mini-notebook-urile pentru
înterprinderi, calculatoarele ultramobile (UMPC) și PC-urile tabletă folosite în domeniul
sănătății și în sectorul electronicelor de consum.
Majoritatea companiilor de calculatoare au început să ofere astfel de tehnologie.

Calitate și performanță
SSD este o tehnologie cu dezvoltare rapidă. O analiză a pieții, făcută de către compania
Tom's Hardware a tras concluzia că relativ puține dintre dispozitivele testate arătau performanțe
(viteze) de I/O acceptabile și că Intel (care își face propriile chipset-uri SSD) încă produce SSD-
urile cu cele mai bune performanțe din acest moment; un punct de vedere împărtășit și de către
Anandtech. În particular, operațiile care necesită multe scrieri mici, cum ar fi fișierele de log,
sunt deosebit de afectate pe unele dispozitive SSD, provocând sistemul gazdă să „înghețe”
perioade de până la o secundă.
Potrivit Anandtech, aceasta este datorită proiectării cipului controler cu un set variat de
componente, și cel puțin parțial datorită faptului că majoritatea producătorilor de memorie nu
proiectează microcipul și nici SSD-ul. Dintre ceilalți producători de pe piața, Memoright, Mtron,
OCZ, Samsung și Soliware au fost de asemenea amintiți într-o lumină bună pentru cel puțin
unele domenii ale testării.
Concluzia finală a companiei Tom's Hardware, a fost că „niciunul dintre discurile care nu
este de la Intel nu este excelent. Toate au slăbiciuni semnificante: de obicei fie performanțe I/O
joase, fie consum de putere inacceptabil”.
Aceasta afecta doar performanța la scriere a SSD-urilor destinate consumatorilor. SSD-
urile de tip „Enterprise” evită această problemă prin rezervarea unei părți din hardware și prin
folosirea algoritmilor anti-uzură, care mută datele doar în perioadele când discurile sunt slab
folosite.

Aplicații
Până în 2009 SSD-urile erau folosite în principal pentru aplicații critice, unde viteza
sistemului de stocare trebuia să fie cât mai înaltă. De când memoria flash a devenit o
componentă obișnuită a SSD-urilor, prețurile în scădere și creșterea în capacitate le-au făcut mai
atractive financiar pentru multe aplicații. Organizațiile care necesită un acces rapid la date includ
companiile de comerț, companiile de telecomunicații și firmele de editare și streaming video.
Lista de aplicații care ar beneficia de stocare mai rapidă este vastă. Orice companie poate evalua
investițiile necesare la adăugarea SDD-urilor la aplicațiile lor, pentru a prevedea dacă vor fi
profitabile sau nu.
SSD-urile bazate pe flash pot fi folosite și la aparatura de rețea din hardwareul
calculatoarelor de uz general. Un disc flash protejat contra scrisului și conținând sistemul de
operare și aplicații software poate înlocui discurile dure și CD-urile (mai capacitive dar mai puțin
fiabile). Aparaturile construite în acest mod pot furniza o alternativă ieftină la ruterele scumpe și
firewall-ul hardware.[21 ]

Unitățile de CD-ROM

(Compact Disc-Read Only Memory)

Când companiile Sony şi Philips inventau discul compact (CD) la începtul anilor 1980, nici una
dintre ele nu îşi imaginau ce aplicaţii se vor ivi în viitor. Lansat în 1982, CD-ul
audio, cu facilităţi de acces aleatoriu şi având calitatea sunetului incredibilă, a
cucerit în câţiva ani piaţa. A urmat unitatea de CD-ROM în 1984, dar i-au trebuit
câţiva ani pentru a ajunge la nivelul CD Player-ului, datorită tehnologiei de
atunci.
Unităţile de discuri compacte (CD-urile) funcţionează pe baza fenomenelor electro-optice,
folosind o tehnologie laser. În general, suportul de înregistrare este nereutilizabil scrierea fiind o
operaţie ireversibilă. Din această cauză, unităţile se mai numesc CD-ROM-uri. Există însă şi alte
tipuri, şi anume:
  CD-WORM (Write One, Read Many)
 CD-R (Recordable), unde informaţia
poate fi şi scrisă.

Fig.4.21 – Compact disc şi unitate de CD-ROM

CD-WORM - sunt folosite pentru arhivare, scrierea făcându-se o singură dată. Toate datele care
se memorează trebuie să fie disponibile în memoria internă în momentul scrierii.
CD-R - este folosit pentru arhivare, putându-se scrie în continuare.
Acum, pe CD-ROM-uri sunt disponibile nenumărate jocuri de calculator, aplicaţii software,
enciclopedii diverse, prezentări publicitare şi alte aplicaţii multimedia.
Iniţial, discul compact CD-ROM a fost disponibil pentru 74 de minute de semnal audio digital de
înaltă calitate, dar acum ne oferă până la 700MB spaţiu disponibil stocării datelor,
100 scannări fotografice pentru publicaţii sau peste 74 minute de film VHS full-motion video
şi audio. Astăzi, cele mai multe unităţi CD-ROM sunt rapide şi conferă rularea nu numai a
programelor software multimedia, ci şi a programelor destinate lucrului pe reţeaua de
calculatoare.

Standarde
Pentru a înţelege ce discuri compacte vor fi citite pe o unitate dedicată, este necesar să
identificăm precis diferitele standarde pentru formate. Informaţia care descrie standardul CD-
ROM-ului este scrisă în paginile unei cărţi cu coperţi de o anumită culoare.
Un standard alocat este identificat de culoarea coperţilor acelei cărţi. Toate unităţile CD-ROM
sunt compatibile cu standardele înscrise în Cartea Galbenă şi Cartea Roşie.
Mai jos sunt prezentate pe scurt standardele înscrise în cărţile colorate:

Standard Descriere
Este cel mai răspandit standard şi descrie proprietăţile
fizice ale CD-ului şi codarea digitală audio. Fiecare piesă
muzicală single este înregistrată conform acestui standard
Red Book
pe piste (tracks). Sunt alocate 74 minute audio per disc.
Recent a fost adăugat standardului posibilitatea CD
Graphics pentru grafică şi MIDI.
A fost editată în 1984 pentru a descrie folosirea CD-
ului pentru stocarea datelor pentru calculator, rezultând
astfel CD-ROM-ul. Standardul împrumută multe pagini
Yellow Book din Cartea Roşie cum ar fi: specificaţii CD, parametri
optici, modularea şi corecţia erorilor, controlul şi sistemul
de afişare. În plus, este specificată structura digitală a
datelor.
Este o extensie separată a Cărţii Galbene pentru formate
CD-ROM XA
Photo CD ş.a.
Cartea Verde descrie discul interactiv CD-i (sistemul de
operare şi redarea lui). CD-i este capabil să memoreze 19
Green Book ore de muzică, 7500 imagini şi 72 minute film full
screen/full motion video (MPEG) în formatul standard
CD.
Cartea Portocalie defineşte discurile înregistrabile CD-
Orange Book R(ecordable) cu posibilităţi multisesiune. Patrea I
defineşte discurile reînregistrabile CD-MO (Magneto
 Optical), partea a II-a defineşte discurile CD-WO (Write
Once), iar partea a III-a defineşte discurile CD-RW
(Rewritable).

Cartea Albă, finalizată în 1993, defineşte specificaţiile

discului VideoCD. Conţine până la 70 minute film (full-
White Book motion video) memorat într-o formă comprimată numită
MPEG-1. Cartea Albă este cunoscută şi sub denumirea
Digital Video (DV).
Cartea Albastră defineşte specificaţiile referitoare la
Enhanced Music CD pentru discul multisesiune
(nereînregistrabil) conţinând sesiuni audio şi de date.
Aceste discuri se preconizează a fi utilizate pe orice CD
Blue Book
audio player, pe PC-uri. Deseori cunoscute sub
denumirile CD-Extra sau CD-Plus, CD-urile Cărţii
Albastre conţin un mixaj între date şi audio, înregistrate în
sesiuni separate.
Este un standard specific Philips/Sony pentru discurile
CD-I Bridge destinate a lucra pe player-e CD-i şi pe alte platforme
cum ar fi PC-ul.
Photo CD-ul a fost specificat de către companiile Kodak
Photo CD
şi Philips şi se bazează pe specificaţiile CD-i Bridge.

Fabricarea

Discul CD-ROM are un diametru de 120 mm

şi are aspect de sandwich cu grosimea de
1.2mm cu trei straturi: un strat inferior din
plastic policarbonat, o folie subţire de
aluminiu şi un înveliş de protecţie împotriva
zgârieturilor şi prafului.

Pe durata procesului de bază, se toarnă un plastic policarbonat cu milioane de mici adâncituri

numite pits, aranjate într-o formă spirală de la centru spre marginea discului, peste care se aşează
o folie subţire de aluminiu, conferindu-i discului culoarea argintie.
Spaţiul dintre piste - piscurile - este de numai 1.6 microni.
Densitatea adânciturilor este de peste 16000tpi (tpi - tracks per inch), comparativ cu cei 96tpi ai
floppy disk-ului şi în medie 400tpi ai hard disk-ului. Spirala adânciturilor se întinde în linie
dreaptă pe o distanţă de 4 km. Din punct de vedere mecanic, CD-ul este mai puţin vulnerabil
decât o înregistrare analogă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-l folosim cu atenţie. [11]
Dezavantajele CD-uri:
 timp de acces mai mare decât la hard-discuri;
 o rată de transfer a informaţiei mai mică decât la hard-discuri.
Unitățile de DVD

Istoric

Când Sony şi Philips lucrau împreună ca să dezvolte CD-ul, nu existau decât aceste
companii care se gândeau la înlocuirea LP-ului. Definirea specificaţiilor pentru succesorul CD-
ului a urmat o altă cale, cu argumentări, confuzii şi intrigi.
Totul a început rău cu Matsushita Electric, Toshiba şi producătorii de filme Time/Werner cu
tehnologia lor pentru Super Disc (SD) pe de o parte, şi Sony şi Philips cu tehnologia lor
Multimedia CD (MMCD), de cealaltă parte. Cele două formate de disc erau total incompatibile,
creăndu-se posibilitatea victoriei VHS/Betamax-ului. Sub presiunea industriei IT, marii
producători au format Consorţiul DVD pentru a dezvolta un singur standard. Standardul DVD-
ROM, care a rezultat la sfărşitul anului 1995, a fost un compromis între cele două tehnologii, dar
cu o uşoară tendinţă către SD.
Dispoziţiile companiilor Microsoft, Intel, Apple şi IBM au sunat ca un simplu ultimatum:
Produceţi un singur standard, rapid, sau nu veţi avea nici un sprijin din lumea
calculatoarelor. Marii producători (11 în total) au creat atunci o alianţă numită DVD Forum,
continuând să se certe pentru fiecare element al tehnologiei care a fost încadrat în specificaţia
finală.

Formatele DVD

Spre deosebire de CD-uri, există 5 formate fizice (cărţi) ale DVD-ului:

DVD-ROM Este un mediu de stocare de înaltă capacitate.

DVD-Video Este suportul digital de memorare al filmelor de lung metraj.
DVD-Audio Este formatul similar CD-ului audio.
DVD-R Oferă o singură înregistrare şi este asemănător CD-R-ului.
A fost primul produs DVD Rewritable ajuns în magazine şi a apărut ca urmare a
DVD-RAM
competiţiei dintre DVD-RW şi DVD+RW.

Cu o dimensiune asemănătoare cu a CD-ului (120mm diametru şi 1,2mm grosime), DVD-ul ne

conferă un spaţiu de stocare de până la 17GB, cu rate de transfer superioare CD-ROM-ului şi cu
timpi de acces similari CD-ROM-ului. DVD-urile apar în 4 versiuni:

DVD-5 Este discul cu o singură faţă, un singur strat cu o capacitate de 4.7 GB.
DVD-9 Este discul cu o singură faţă, cu două straturi, cu 8.5 GB capacitate.
DVD-10 Va fi un disc dublă faţă, un singur strat, cu 9.4 GB capacitate.
DVD-18 Va creşte capacitatea la 17 GB şi va fi dublă faţă, dublu strat.
Primul titlu comercial DVD-18, The Stand, a fost realizat în octombrie 1999. Dar până la
realizarea lui DVD-18 în mod curent, se va trece printr-o etapă intermediară - DVD-14 - (două
straturi pe o faţă, un strat pe cealaltă faţă) datorită uşurinţei producţiei.
Alături de formatele fizice există 2 formate de aplicaţii:
 DVD-Video
 DVD-Audio
Un exemplu de format aplicativ este consola pentru jocuri PlayStation2 a lui Sony.
Concluzie

La prima privire, un disc DVD poate fi uşor confundat cu un CD: amândouă au 120 mm
diametru şi o grosime de 1,2 mm şi amândouă se bazează pe citirea informaţiilor cu ajutorul
razei laser.
Cu toate acestea, este adevărat că un DVD are o capacitate de 7 ori mai mare decât un CD numai
dacă ne gândim la formatul DVD-5.[11]

Periferice de intrare
Din această categorie fac parte: monitoarele, imprimantele, unități de disc.

Monitoare

Monitorul afişează programul şi datele în mod vizual (ca ecranul unui televizor) şi se
conectează la o placă grafică sau video din interiorul unităţii de sistem.
Rezoluţia monitorului, ca şi alte calităţi ale lui, trebuie să se potrivească cu cele ale plăcii
grafice. Mulţi furnizori de calculatoare nu includ un monitor în sistemul pe care îl vând. Dacă
monitorul nu este inclus în sistem, trebuie să ne asigurăm că monitorul pe care îl achiziţionăm
este compatibil cu placa grafică a sistemului.

Evaluarea unui monitor

În prezent, fabricanţii de monitoare şi-au dat seama cât de obositor este să lucrezi cu un
monitor slab. De fapt, încordarea ochilor şi a gâtului încă mai supără orice utilizator din când în
când. Şi datorită faptului că oamenii îşi petrec din în ce în ce mai mult
timp la calculator în fiecare zi, confortul a devenit o problemă
importantă.
Monitoarele se produc de diferite dimensiuni. Cele mai obişnuite
dimensiuni sunt: 14 inchi, 15 inchi, 17 inchi, 20 inchi, 21 inchi, dar
sunt disponibile şi monitoare de 42 inchi şi chiar mai mari (1 inch =
2,54 cm). Ca şi la televizoare, mărimea monitorului se măsoară pe
diagonala ecranului, dintr-un colţ în colţul opus. Suprafaţa reală de
vizualizare a ecranului este însă mai mică decât mărimea totală a
monitorului.
O altă caracteristică importantă a monitoarelor este rezoluţia, sau cât de detaliată este imaginea
de pe ecran. Cele mai multe monitoare pot afişa în mai multe moduri definite prin pixeli per
inchi (ppi): 640x480, 800x600, 1024x786 sau mai mari.

DEFINIŢII

Pixel. Prescurtare pentru picture elements (elementele imaginii), pixelii sunt mici puncte
colorate luminoase pe care un monitor le utilizează pentru a compune o imagine. Fiecare pixel
este un grup de 3 luminofori: roşu, verde şi albastru. Pentru cei mai mulţi, ochiul intrepretează
fiecare pixel ca un punct strălucitor.
 VGA şi SVGA. Plăcile video sunt denumite adesea conform
numelor standardizate industrial. Plăcile VGA (Video
Graphics Array) oferă o rezoluţie de până la 640x480 şi 256
culori. Plăcile SVGA (Super VGA) oferă rezoluţii de cel puţin
800x600 şi peste 256 culori.pani

Flat Monitor

Placa grafică
O placă video sau grafică are câteva caracteristici importante. Prima dintre ele este
rezoluţia; placa şi monitorul trebuie să aibă aceeaşi rezoluţie. Cealaltă mărime importantă a unei
plăci grafice, profunzimea culorii sau a biţilor, înseamnă pur şi simplu numărul de culori pe
care o astfel de placă poate să le genereze şi să le afişeze pe ecran (majoritatea pot să afişeze o
profunzime de peste 1 bit):
 4-bit (16 culori). Cele mai multe plăci pot să lucreze cu peste 16 culori acum şi, de fapt,
Windows nu prea arată grozav cu numai 16 culori.
 8-bit (256 culori). Chiar dacă majoritatea sistemelor de calcul pot afişa peste 256 de
culori, acestea sunt suficiente pentru cele mai multe funcţii executate de calculator.
 16-bit (65536 sau 64K culori). Dacă intenţionăm să folosim cele mai noi CD-ROM-uri
educative sau să lucrăm grafică, culorile pe 16 biţi vor arăta grozav. Această profunzime
se numeşte de altfel şi culoare înaltă (high color).
 24-bit (16777216 sau 16,8M culori). Pentru profesionişti sau alţi cunoscători ai culorilor
acesta este cel mai bun display (monitor) posibil. Este atât de bun, încât este numit şi
culoare adevărată (true color).
Fiecare placă grafică îşi are propria ei memorie RAM. Plăcile video în sistemele noi de calcul
oferă cel puţin 2MB de RAM. Astfel, aplicaţiile cu foarte multă grafică, cum sunt programele
multimedia, vor rula foarte lent, iar placa va avea probleme la desenarea mai rapidă a imaginilor
pe monitor.
Noile plăci video sunt, de asemenea, mai rapide, aceasta însemnând că ele au un coprocesor
special care prelucrează datele video preluând din sarcinile unităţii centrale. Pe cele mai multe
sisteme noi, grafica este accelerată la o viteză de 64 de biţi, dar sunt plăci video de 128 de biţi.
O ultimă caracteristică a plăcii grafice, care a început să se standardizeze, eate 3D
Enhancement. Plăcile video 3D fac ca obiectele şi texturile desenate pe ecran să pară mult mai
reale şi în acelaşi timp sunt desenate pe ecran mult mai rapid.
ATENŢIE: Profunzime a culorilor mai mare ? Dacă vedem o placă video denumită 64-bit,
aceasta se referă la viteza coprocesorului şi nu la profunzimea culorilor.[11]

Ecrane alfanumerice
Se limitează la afişarea caracterelor distribuite pe un anumit număr de linii, fiecare linie
fiind compusă din mai multe sute de puncte.
Fiecare caracter este format dintr-o configuraţie de puncte alese conform unei anumite grile,
generând astfel o matrice de puncte.
Ecranul conţine în general o pagină de text de 24 de linii şi 80 de coloane.
Ecrane grafice
 Ecranele grafice permit afişarea caracterelor cât şi afişarea de imagini sau desene.
Prin apariţia şi dezvoltarea interfeţelor utilizatori – ecrane grafice bazate pe folosirea
ferestrelor şi pictogramelor, ecranele grafice au înlocuit ecranele alfanumerice.
Cele mai cunoscute ecrane grafice sunt:
a) Ecrane cu baleiaj TV – ecranul este divizat în mici domenii elementare (pixeli), care
formează un anumit număr de linii şi de coloane. Evoluţia acestor ecrane a cunoscut
următoarele etape:
- ecranele monocrome – care afişează imagini binare (bitmap) unde fiecare element este
reprezentat printr-un bit;
- ecrane cu nivele de gri – pot afişa imagini pixmap, fiecare element de imagine poate avea
un anumit nivel de gri (8 biţi pot reprezenta 256 nivele de gri);
- ecrane color – afişează imaginea în culori, dar pentru aceasta sunt necesare memorii –
imagine mai mari, deoarece pentru fiecare element de imagine trebuie indicate valorile
celor trei culori de bază (bleu, verde şi roşu).
b) Ecrane vectoriale – realizează vizualizarea prin adresarea punctuală a ecranului în locul
unui baleiaj sistematic. Se utilizează un fascicul ca „stilou” pentru trasare curbe conform
unui parcurs definit printr-o secvenţă de comenzi stocată într-o memorie locală. Ecranele
grafice sunt adaptate aplicaţiilor unde domină liniile, structurile filiforme, desenele prin
trasaj (contur), fără o eficienţă deosebită în reproducerea imaginilor pline (fotografii);
c) Ecrane plate – miniaturizarea produselor electronice, a antrenat realizarea şi dezvoltarea
afişajelor pe ecrane plate, mai mici, mai lejere şi mai puţin fragile decât tuburile catudice.
Tehnici ca de exemplu: cristalele lichide cu plasmă.

Imprimante
Tehnicile de imprimare au evoluat considerabil, la ora actuală există o mare varietate de
imprimante , acoperind un interval extins de preţuri şi de performanţe.
Imprimanta poate fi alb-negru sau color, principalele procedee de imprimare color fiind felul
de cerneală, transfer termic sau sublimare termică.
Imprimantele color utilizează trei culori primare: galben, cyan, magento, ca şi negru, ceea ce
permite crearea unei vaste palete de culori.

Caracteristici

Asemănător cu rezoluţia monitorului, caracteristica de ieşire a imprimantei este măsurată în

punctele pe care le vedem, sau în dots-per-inch (puncte pe inchi; dpi). Imprimantele cu jet de
cerneală asigură o rezoluţie mai scăzută (începând cu 300 dpi), cele laser mai bună (până la 1200
dpi). Trebuie luată în considerare şi viteza de tipărire măsurată în pagini pe minut (ppm).
Imprimantele cu jet de cerneală au viteze diferite de tipărire, în funcţie de modul de tipărire (alb-
negru sau color); cea mai lentă tipăreşte 1,7 ppm color şi 3 ppm alb-negru. Imprimantele cu
laser, în schimb, tipăresc peste 8 ppm. Viteza unei imprimante este afectată de: procesorul ei
intern, memoria, fonturile şi conectarea. Imprimanta cu laser are nevoie de cel puţin 1 MB
memorie. Toate imprimantele se conectează printr-un port paralel (LPT) sau serial (COM). De
obicei, imprimantele seriale sunt mai rapide decât cele paralele. Conectările de tip LPT EPP
(Enhanced Parallel Port) care se găsesc acum pe noile sisteme sunt mult mai rapide. [11]
Clasificare:
a) Imprimante cu impact – realizează copii carbon.
 - teleimprimatoarele – capul mecanismului de imprimare are forma unui cilindru pe care
sunt gravate caracterele; între cilindru şi hârtia de imprimat se găseşte o bandă îmbibată în
cerneală;
- imprimantele Boole – caracterele sunt inserate pe o sferă;
- imprimantele matriciale (prin puncte) – caracterele sunt compuse pornind de la punctele
unei grile (matrice) de 7 x 9 sau 9 x 13, potrivit calităţii de imprimare alese. Cu 9, 18 sau 24
de ace, realizează imprimarea cu ajutorul unor ace din material preţios, acţionate de
electromagneţi. Aceste ace acţionează peste o bandă tuşată asupra hârtiei.
b) Imprimantele fără impact – unde calitatea de imprimare este dată de densitatea punctelor
imprimate,care se exprimă în dpi:
- imprimante termice – se aseamănă cu imprimantele matriciale, dar în locul lovirii unei
benzi, se realizează încălzirea unei suprafeţe de hârtie specială, sensibilă la căldură.
Funcţionarea este silenţioasă, iar în ceea ce priveşte imprimarea termică color, sunt
cunoscute două tehnologii: transfer termic şi sublimare termică, ambele utilizând un rulou
de ceolofan acoperit cu o cerneală în stare solidă, compusă dintr-o succesiune de regiuni de
culoaregalbenă, cyan şi magenta;
- imprimante cu jet de cerneală – sunt silenţioase şi au viteza de imprimare comparabilă cu
cea a imprimantelor termice, putând imprima orice simbol sau grafism. Principiul de
funcţionare constă în crearea unui fascicol de picături de cerneală dirijate asupra hârtiei cu
o mare precizie. Calitatea de imprimare este foarte bună.
-

Imprimanta color
Imprimanta cu
cu laser
laser alb-negru
- imprimante laser – utilizează metode şi procedee electrostatice. Se formează o imagine
electrostatică, pe un tambur fotoconductor, tamburul trece prin faţa staţiei de dezvoltare
unde cerneala încărcată electric este atrasă numai de punctele precedent încărcate.
Imaginea este transferată pe hârtie prin frecarea acestuia pe tambur.
Această tehnică nu necesită hârtie de calitate superioară, rezoluţia variază între 300 şi 2000
dpi (standard 600dpi).
După dimensiunea hârtiei există imprimante format A4 şi A3.
Dintre caracteristicile de bază, care stau la baza evaluării Imprimantelor, atunci când se
analizează performanţele acestora, se aminteşte:
 Rezoluţia imprimantei, reprezintă densitatea punctelor imprimate pe centimetru pătrat, şi
este cel mai important criteriu privind calitatea imprimării. Se măsoară în puncte per inch –
dpi (dots per inch).
 Viteza de imprimare: la imprimantele matriceale viteza de imprimare se măsoară în numărul
de caractere imprimate pe secundă – cps; la imprimantele cu jet de cerneală şi laser, se
măsoară în număr de pagini pe minut – ppm. [20]
c) Imprimanta de buzunar. Tehnologia imprimantelor este revoluţionată în 2003 de o
ingenioasă imprimantă portabilă „PrintBrush” de dimensiunea unui mouse obişnuit. Folosind o
 tehnologie numită „imprimare prin mişcări aleatorii”, aparatul generează text sau imagini alb-
negru pe măsură ce utilizatorul „perie” cu el o foaie de hârtie. „PrintBrush” descarcă din
calculator printr-o interfaţă grafică Bluetooth documentele sau fotografiile care trebuie
tipărite.[20]

Periferice de comunicații
Magistrala externă. Interfeţe

Istoric

1. a IDE

Unul dintre primele şi cele mai semnificative standarde dintr-un PC a fost IDE
(Integrated Drive Electronics) care controla schimbul de date între procesor şi hard disk.
Conceptul IDE a fost prima dată propus de Western Digital şi Compaq în 1986 pentru
depăşirea limitărilor de performanţă impuse de standardele ST506 şi ESDI. IDE nu este un
standard hardware actual, dar scopurile lui au fost adoptate pentru o interfaţă cunoscută sub
numele de ATA (AT Attachment). Standardul paralel ATA a luat fiinţă din interfaţa originală
IBM Advanced Technology (AT) şi defineşte un set de comenzi pentru un standard universal de
comunicaţii între unitatea de hard disk şi PC. Una dintre inovaţiile majore introduse de IDE a
fost integrarea funcţiilor disk controller în unitatea de hard disk. Odată cu împlementarea
standardului ATA, calculatorul s-a schimbat dramatic. Specificaţiile IDE au fost desemnate să
suporte 2 hard disk-uri interne, fiecare cu o capacitate de 528MB (în 1986). În următorii 10 ani,
procesoarele tot mai rapide împreună cu tehnologii noi impuse bus-ului (VLB şi PCI), alături de
software tot mai complex, au făcut ca interfaţa IDE să fie înlocuită cu EIDE.

2. EIDE

Standardul a fost introdus pe piaţă în 1993 de către Western Digital cu scopul înlăturării
neajunsurilor standardului ATA. EIDE (Enhanced IDE) suportă rate de transfer foarte mari - cu
Fast ATA se poate lucra la o rată de transfer de 16.6 MBps la capacităţi până la 137 GB încă de
la mijlocul anului 1998, de îndată ce bariera celor 8.4 GB a fost depăşită. EIDE permite ataşarea
a patru hard disk-uri pe cele două canale ale sale. Fiecare canal suportă două hard disk-uri în
mod master/slave.
Disponibilitatea de a suporta periferice non-disk (CD-ROM) a fost posibilă cu ajutorul
specificaţiilor ATAPI (AT Attachment Packet Interface), definite de Western Digital. ATAPI
specifică câteva comenzi speciale pentru CD-ROM, cum ar fi grupul de comenzi pentru citire şi
cel pentru selecţia vitezei CD-ROM-ului.

3. Ultra ATA

În a doua jumătate a anului 1997, limita celor 16.6MBps a fost dublată la 33MBps de
catre Ultra ATA - standard numit şi ATA-33 sau protocolul Ultra DMA 2.
Ca urmare a creşterii vitezei de transfer, Ultra ATA a rezolvat şi integritatea datelor folosind un
cod de corecţie al erorilor numit CRC (Cyclical Redundancy Check).
 4. Serial ATA

În ultimii ani, au fost propuse două interfeţe seriale - USB (Universal Serial Bus) şi IEEE
1394 - posibile a înlocui interfaţa paralelă ATA.
Cu toate acestea, nici o interfaţă nu a fost capabilă să ofere combinaţia cost redus -
performanta aşa cum oferea interfaţa paralelă tradiţională ATA.
În virtutea succeselor sale, interfaţa paralelă ATA a avut o lungă istorie privind modificările
de aspect.

În 1999, Grupul de lucru Serial ATA - cuprinzând companii ca: APT Technologies, Dell,
IBM, Intel, Maxtor, Quantum şi Seagate Technologies - a luat fiinţă cu scopul de a demara
lucrul la interfaţa serială ATA pentru hard disk-uri şi ATAPI.
Comparativ cu interfaţa paralelă, cea serială se preconizează a dispune de nivele de semnal de
voltaj scăzut şi mai piţini pini, va fi mai rapidă şi mai robustă şi va avea un cablu mai mic.
Prima generaţie Serial ATA apare în anul 2001, cu suport pentru rate de transfer de până la
150MBps. Versiunile viitoare vor atinge rate de transfer de 300MBps şi de 600MBps.

5. SCSI

Acest standard, asemănător standardului EIDE, este un bus care controlează schimbul de
date între calculator şi perifericele sale, cu precădere hard disk-urile. Spre deosebire de EIDE,
SCSI (pronunţat scuzzy) necesită o interfaţă pentru conectarea la bus-urile ISA sau PCI. Nu este
un controller, este mai corect numit host adapter.
SCSI se distinge prin numărul de echipamente (devices) pe care le poate controla. Dacă interfaţa
IDE este limitată la 2 disk devices, iar astăzi interfaţa EIDE la 4 devices care includ hard disk-uri
şi CD-ROM-uri, SCSI poate suporta până la 8 devices (incluzând şi placa adaptoare, care este
socotită drept device). SCSI acceptă o varietate de devices: hard disk-uri, CD-ROM-uri, CD-
RW, drives optice, imprimante, scanner-e, multimedia, plăci pentru reţea şi multe altele.
Fiecare echipament ataşat (inclusiv placa adaptoare SCSI) trebuie să fie identificat printr-un
număr ID unic. De exemplu, Vanilla SCSI suportă următoarea numerotare: ID0 este hard disk-ul
de pe care se boot-ează sistemul de operare, ID1 este o unitate de bandă magnetică, ID2 este un
CD-ROM... ID7 este placa cu interfaţa SCSI, acesta ocupând acest ID în mod tradiţional.
Rezumat
Tabelul următor este un rezumat al pricipalelor standarde pentru interfeţele hard disk-urilor unui
calculator şi ale perifericelor externe:

Standard Utilizare
Hard disk-uri, CD-ROM-uri
ATA / IDE
şi DVD-ROM-uri.
Hard disk-uri, scanner-e, unităţi de
SCSI
bandă magnetică, CD-RW-uri etc.
Tastaturi, monitoare, mouse,
USB
scanner-e, camere digitale.
Camere video digitale, unităţi de
IEEE 1394
stocare a datelor de mare viteză.
 4.2.10 Calculator portabil
Un calculator portabil electronic, cunoscut și cu numele de laptop, este un calculator atât
de mic încât poate fi luat cu sine și folosit peste tot: la birou, în laborator, la școală și
universitate, dar și în tren, pe stradă, la cofetărie etc. [21]
Calculatorul portabil are dimensiuni mici, comparabile cu gențile diplomat sau deseori și
mai mici, este ușor de transportat și prezintă și avantajul că poate fi alimentat timp de ore în șir
de la acumulatoare înglobate, sau și de la un adaptor pentru rețeaua de curent electric alternativ.
[21]

Prezentare generală
La dezvoltarea echipamentului cunoscut azi sub numele de calculator au contribuit multe
descoperiri și invenții.
Calculatoarele mici și portabile sunt la ora actuală foarte răspândite, fiind accesibile ca preț
chiar și persoanelor particulare. Tendința de miniaturizare și ieftinire permanentă este un semn al
progreselor tehnologice din domeniu. Tipurile constructive cele mai răspândite de calculatoare
portabile sunt, în ordinea de la mare la mic:
 laptop (poate fi un computer personal de tip PC), se pune pe masa de lucru sau pe
genunchi (în poală)
 notebook (eventual de tip PC)
 All-in-One (eventual de tip PC)
 sub-notebook (eventual de tip PC)
 Ultrabook - un sub-notebook extrem de subțire, ușor și elegant (dar și scump);
„Ultrabook” este o marcă înregistrată a companiei Intel.
 netbook (eventual de tip PC)
 tabletă, de ex. Apple iPad și multe altele
 hibrid între o tabletă și o tastatură atașabilă, formând împreună un netbook; de ex.
modelul Acer Iconia Tab W500
 smartphone - telefoane mobile celulare, multifuncționale („inteligente”), dotate cu
procesor miniaturizat rapid, memorie, sistem de operare, ecran sensibil la atingere, acces
la Internet etc. Deși pot oferi o mare gamă de aplicații, nu sunt considerate calculatoare
propriu-zise
 Personal Digital Assistant (PDA)
 calculatoare de buzunar. Cele mai multe modele sunt neprogramabile.
 calculatoare foarte simple, integrate de ex. într-un ceas de mână sau în telefonul mobil.
[21]
Notebookul - Este un calculator mai mic decât laptopul, care încape chiar și într-o
servietă. Astăzi nu prea mai diferențiem aceste două tipuri de calculatoare. Ele au
componente ușoare și mici, mouse-ul și tastatura sunt, în general, încorporate, afișajul se face
cu cristale lichide.
 Palmtopul (Pocket PC, Handhold PC sau Organizer) - Este un calculator care încape
chiar și într-o palmă; se utilizează pentru rezolvarea unor probleme simple, având funcții de
agendă telefonică, bloc notes, calculator etc., și poate stoca o cantitate mică de date.
PDA (Personal Digital Assistant) - Este un dispozitiv de dimensiuni foarte mici (cât
palma) ce îmbină posibilitatea realizării unor calcule cu cea de conectare la rețea, folosirca
ca telefon, fax. Aceste calculatoare pot recunoaște scrisul de mană și chiar comenzile vocale,
dar au prețuri mari și aplicații limitate.
Calculatoarele portabile concurează în toate privințele cu calculatoarele de birou,
deoarece capacitatea lor crește neâncetat, iar prețul, greutatea și rnărimea lor scad din ce în
ce mai mult.

Calculator tabletă
Un calculator tabletă, numit și simplu tabletă (din engleză de la tablet computer), este un
tip constructiv de calculator portabil, devenit posibil prin continua miniaturizare a componentelor
electronice precum și pe baza unor invenții tehnologice ingenioase.[21]

Istoric
În general în sec. al XX-lea au existat multe încercări de construire a unor astfel de
dispozitive. Primul precursor spiritual și prototip viabil a fost modelul Dynabook din anul 1968.
Din 1988 încoace au apărut computerele cu ecrane senzitive la atingere, care puteau fi deservite
numai cu ajutorul acestor ecrane. În anii 2000 compania Microsoft a definitivat dispozitivul
numit Tablet PC, care însă era scump și avea o aplicabilitate redusă, neajungând la un succes pe
piață.
În aprilie 2010 compania Apple a lansat pe piață modelul iPad, un calculator tabletă axat
pe consumul de medii moderne. Această viziune nouă, eficiența și calitatea produsului au făcut
ca iPad să atingă încă din prima zi cifre de vânzări respectabile și au făcut din el un nou gen de
aparat pentru consumatori [1]. Nu după multă vreme au apărut pe piață și multe alte modele de
calculatoare tabletă, de la diverse companii producătoare, specializate în domeniu.
În anul 2010 piața mondială a PC-urilor tabletă a fost estimată la 17 milioane de unități,
din care iPad a avut o cotă de 87,4 % .
În anul 2015 piața tabletelor este estimată să ajungă la 149 de milioane de unități, cu o
valoare de 49 de miliarde de dolari. [21]

Caracteristici
Calculatoarele tabletă au următoarele trăsături:
 este un calculator relativ mic, mobil (= conectabil fără fir la rețeaua de telefonie mobilă
celulară GSM) și portabil. Face parte din clasa de dispozitive Internet mobile (Mobile
Internet Devices, MID)
 Ecran relativ mare (cu diagonala începând de la cca 22 cm = 9 țoli), poate fi ținut cu una
sau ambele mâini; sensibil la atingere (touchscreen - ecran tactil); color; bună rezoluție
 Nu dispune de tastatură. La nevoie este afișată pe ecran o tastatură virtuală. La unele
modele se poate atașa un pen și/sau o tastatură separată.
 Nu dispune de disc dur și nici de unitate de CD/DVD/Blu-ray. Dispune de obicei de un
SSD (disc virtual, electronic).
  Conectivitate fără fir la Internet prin Wi-Fi (WLAN), GSM (telefonie mobilă celulară)
sau UMTS. Eventual și conectivitate prin cablu la un ruter Internet. Acces deplin la
Internet
 Unele tablete sunt din puct de vedere constructiv și funcțional PC-uri în miniatură care
folosesc Windows sau Unix. Acest tip constructiv de PC se numește „PC tabletă”.
 Unele tablete oferă acces standard la sistemul de operare și la tot softwareul instalat, la fel
ca la un PC obișnuit.
 Posibilități restrânse de conectare prin fir la diverse aparate / dispozitive suplimentare;
uneori USB
 Unele modele dispun de 1 sau chiar 2 camere de luat vederi
 Ca sursă de energie computerele tabletelă folosesc acumulatoare de mare capacitate
 Tot hardwareul calculatorului este construit și integrat în spatele ecranului (asemănător
cu calculatoarele personale de tip all-in-one)
 Cu toate astea are o grosime acceptabilă și o greutate mică, fiind portabil. [21]

Variante constructive de calculatoare tabletă

 Slate: desemnează varianta standard. Este o tabletă la care se poate atașa o tastatură reală
(cu sau fără fir)
 Convertibil: un notebook cu tastatură reală integrată, dar care poate fi ascunsă prin glisare
în spatele ecranului. Acesta este și modul normal de folosire.
 Hibrid: este o tabletă la care se poate atașa o tastatură reală de aceleași proporții, formând
împreună un netbook; de ex. modelul Acer Iconia Tab W500
 Booklet: conțin 2 ecrane senzitive de tip touchscreen, dintre care unul afișează permanent
o tastatură virtuală. [21]

Exemple de tablete
 Apple iPad
 Microsoft Tablet PC, conceptul inițial în 2001; succes pe piață mic; nu se mai produce.
 numeroase modele de PC-uri de tip constructiv tabletă, numite „PC-uri tabletă” (în
engleză tablet PC), de ex.: HP Slate 2; Microsoft Surface
 Tablete de la alți producători de calculatoare ca de ex. Samsung, Nokia ș.a. [21]
 4.3 Software

Definiție - O colecție de programe individuale alcătuite pentru îndeplinirea unui scop comun.
[21]

Ierarhia componentelor software se poate prezenta sub următoarea formă :

Programator Inginer software

SOFTWARE DE APLICAŢIE

SOFTWARE UTILITAR

SOFTWARE DE BAZĂ
FIRMWARE
HARDWARE
Utilizator

Operator calculator Inginer hardware

Figura 4.22 Componentele unui sistem de calcul

Utilizarea unui sistem de calcul presupune execuţia programelor pentru realizarea unor
aplicaţii complexe.
Programul informatic este reprezentarea sau implementarea unui algoritm într-un cod sursă,
scris într-un anumit limbaj de programare. [21]
Programul este un produs finit al activității de programare informatică. Considerat
formal, un program informatic este un transformator de aserțiuni ce descriu proprietățile datelor
corecte: atât ale datelor de intrare în sistem, cât și cele ale datelor de ieșire din sistem. De obicei
programele se creează pentru un anumit tip de calculator sau aparat „inteligent”. [21]

Tipuri de programe:

1. Software-ul de bază,
2. Software-ul utilitar (sistem de programare utilitare),
3. Software-ul de aplicaţie.
 Software-ul de bază reprezintă totalitatea programelor care fac posibilă funcţionarea şi
utilizarea unui sistem de calcul.
Funcţiile de bază ale unui sistem de calcul sunt realizate prin intermediul programelor
sistem dezvoltate în general de către constructor (exemplu sistemul de operare).
Tipuri:
 Sistemul de operare – este o interfaţă între sistemul de calcul şi utilizator. Sistemul de
operare are rolul de a coordona şi supraveghea funcţionarea sistemului de calcul şi de a
realiza comunicarea între utilizator şi sistemul de calcul. [1]. Este cel mai important
dintre programele sistem, este însărcinat cu gestionarea şi controlul diverselor resurse ale
sistemului de calcul, fiind în general specific unei familii de calculatoare compatibile.
Deci sistemul de operare coordonează activitatea utilizatorilor, realizând înlănţuirea
etapelor necesare execuţiei unui program şi oferind un acces simplificat la resursele
sistemului de calcul.
 Sistemul de programare - permit utilizatorului să realizeze programe executabile pentru
sistemul de calcul respectiv. Sistemul de programe cuprinde pachete de programe
dedicate specifice fiecărui limbaj de programare folosit de utilizator. Spre exemplu:
o programele editoare – permit introducerea şi modificarea interactivă a
instrucţiunilor;
o programe translatoare - sunt acele aplicaţii care transformă “programele sursă”
scrise într-un limbaj de programare în “programe-obiect”, scrise în limbaj-maşină;
o programe editoare de legături - transformă programele din format obiect în
programe executabile, realizând, dacă este cazul, integrarea mai multor module-
obiect într-un singur program executabil;
o programe de depanare - monitorizează erorile;
o aplicaţii complexe numite medii de programare, care includ toate funcţiile
componentelor prezentate anterior, cu scopul de a genera un program executabil
într-un mediu integrat.
 Programele editoare de texte - sunt interactive şi sunt destinate introducerii, modificării,
formatării şi tipăririi fişierelor text).
Software-ului utilitar - include programe cu grad mare de generalitate, puse la dispoziţia
utilizatorilor pentru a realiza anumite prelucrări specifice asupra informaţiilor, prelucrării
comune tuturor utilizatorilor.
Tipuri:
o programele care permit exploatarea componentelor hardware ale sistemelor de
calcul în condiţii optime - pot utiliza verificarea stării de funcţionare a
echipamentelor hardware, configurarea parametrilor de funcţionare, optimizarea
modului de utilizare a componentelor hardware.
o Medii de prelucrare complexă a datelor, organizate sub formă de text, imagine,
sunet sau sub formă de tabele. Aceste instrumente software pot fi folosite direct
de utilizatori neprofesionişti pentru dezvoltarea unor aplicaţii sau pot fi folosite de
proiectanţii de software ca instrumente de mare productivitate.
o Suprafeţe de operare – sunt specifice sistemelor interactive, care înlocuiesc
dialogul utilizatorului cu sistemul prin intermediul limbajului de comandă al
sistemului de operare cu interfeţe de lucru “prietenoase”.
Software-ul de aplicaţie - programe ale utilizatorilor care rezolvă probleme cu un nivel
redus de generalizare şi care permite utilizarea sistemului de calcul în cele mai diverse domenii:
economice, industriale, sociale, medicale etc. [10] Programele de aplicaţie sunt eleborate de
firme producătoare de software sau chiar de către utilizatorii sistemului de calcul. Software-ul de
aplicaţie este dependent de tipul software-ului de bază pentru care a fost proiectat. La nivelul
utilizatorilor, acestă dependenţă crează deseori multe probleme. Din această cauză, o trăsătură
importantă a software-ului de aplicaţie este portabilitatea, adică acea caracteristică ce permite
rularea software-ului de aplicaţie fără transformări pe diverse sisteme de operare. [10]

4.3.1 Tipuri de aplicaţii

Varietatea aplicaţiilor programate pe un sistem de calcul impune specializarea acestora.

Se pot distinge următoarele tipuri de aplicaţii care solicită sisteme de calcul particulare:
 software cu destinaţie ştiinţifică – necesită sisteme cu posibilităţi de calcul foarte
importante asupra numerelor reale în virgulă mobilă sau asupra vectorilor (exemplu
supercalculatoarele). Aceste sisteme de calcul utilizează mari biblioteci de subprograme
pentru calcule matematice uzuale (statistică, calcul matricial, calcul integral şi diferenţial
etc.)
 software cu destinaţie economică.
 software de proces (software pentru urmărirea proceselor industriale) - care necesită în
general sisteme de calcul sau procesoare specializate în achiziţionarea datelor şi controlul
în timp real al aparatelor de o oarecare complexitate (exemplu unităţi industriale, maşini
de spălat, carburatoare de automobile etc.)
Se pot distinge mai multe moduri de funcţionare, prin care sistemul de calcul execută în
mod secvenţial un lot de programe, fără a permite interacţiunea cu utilizatorul:
a) pe loturi de lucrări – prin care sistemul de calcul execută în mod secvenţial un lot de
programe, fără a permite interacţiunea cu utilizatorul;
b) timp partajat – prin care sistemul de calcul oferă utilizatorului iluza prelucrării mai
multor programe simultan datorită posibilităţii de a aloca mici tranşe de timp fiecărui
program al utilizatorului. Aceste sisteme interactive sunt cele mai apropiate de
utilizatori, deoarece aceştia pot dialoga cu sistemul de calcul într-un anumit limbaj de
comandă, cu ajutorul unui terminal (ecran, tastatură). Sistemele tranzacţionale
stabilesc o colaborare între sistemele convenţionale şi sistemele de gestiune care
coordonează accesul la mari baze de date;
c) timp real – prin care timpul de răspuns al sistemului de calcul la diferite solicitări joacă
un rol important, fiind un factor critic.
Sistemele care asigură conducerea procesului funcţionează în general în timp real
(exemplu comenzile electronice ale unui avion).
 software de gestiune (care vizează funcţiunile financiare, contabile şi de conducere ale
întreprinderii) – care necesită capacităţi de memorie şi de prelucrare a unui volum mare
de informaţii, structurate în înregistrări care se găsesc în fişiere pe discuri. O abordare
mai sofisticată a gestiunii informaţiilor constă în a utiliza sisteme de baze de date care
asigură stocarea înregistrărilor şi accesarea acestora, permiţând interogări destul de
compexe.
În ultimul timp se observă un interes deosebit către sisteme informatice pentru sprijinirea
deciziei, sisteme informatice pentru conducere. [10]
4.3.2 Programarea
Este acea activitate care constă în a scrie o secvenţă de instrucţiuni într-un anumit limbaj
înţeles de către sistemul de calcul. Mai general vorbind, programarea constă în următoarele :
pornind de la o problemă dată să se realizeze un program a cărui execuţie să conducă la o soluţie
satisfăcătoare problemei puse.
Activitatea de programare se descompune în mai multe faze, care constituie ciclul de
viaţă al unui software:
1. enunţul şi înţelegerea problemei;
2. specificarea (descrierea funcţionalităţii sistemului);
3. concepţia (descompunerea modulară a problemei în subprobleme, elaborarea
algoritmilor);
4. programarea (faza de codificare a programului);
5. testarea şi validarea (se verifică dacă programul realizează fără erori funcţionalităţile
specificate);
6. întreţinerea (asigurarea actualizărilor necesare pe întreaga durată a exploatării).
O fază foarte importantă este cea de asigurare a documentaţiei tehnice necesare şi ea se
efectuează în paralel cu celelalte faze.
Un algoritm este o succesiune de acţiuni (instrucţiuni) destinate rezolvării unei probleme
într-un număr finit de operaţii.
Primele programe erau scrise în limbaj maşină (cod binar pur), apoi s-a utilizat limbajul
de asamblare care avea avantajul folosirii mnemonicelor şi simbolurilor.
Limbajele de programare evoluate – cum ar fi: Pascal, C, C++, Ada – au permis dezvoltarea
unor mari produse software.
Limbajele Lisp şi Prolog sunt limbaje ale inteligenţei artificiale care permit realizarea
sistemelor expert şi a căror caracteristică principală este realizarea simulării inteligenţei umane.
Un program este constituit din diverse tipuri de instrucţiuni care pot realiza următoarele
operaţii:
 operaţii de intrare / ieşire – de exemplu trimeterea unui caracter spre o imprimantă,
spre un ecran, într-un fişier memorat pe disc sau citirea de pe suport magnetic;
 operaţii de calcul aritmetic: adunare(+), scădere(-), înmulţire(*), împărţire(/)
 operaţii de calcul logic: şi(and), sau(or), diferit(not);
 operaţii de salt: fie condiţionat, ca de exemplu instrucţiunea clasică IF .... THEN....
ELSE (aceste operaţii sunt importante deoarece permit parcurgeri de drumuri diferite
în funcţie de rezultatul comparărilor şi deci a simula o anumită inteligenţă), fie
necondiţionat, de exemplu apelul unui subprogram.
Un program scris în limbaj evoluat există sub forma unui cod sursă. Penru a putea fi
executat pe un sistem de calcul, acest cod sursă parcurge următoarele etape: compilarea, editarea
de legături şi încărcarea în memorie.
Compilatorul - este un program care transformă un modul în cod sursă într-un modul în
cod obiect (cod maşină).
Editorul de legături – este programul care asigură “ legarea” diferitelor module ale unui
program cum ar fi subprograme, module din biblioteca sistemului etc.
Încărcătorul – este destinat transformării unui program complet şi gata de execuţie din
memoria auxiliară în memoria centrală.
4.3.3 Nivele de programare
Pentru a scrie un program, utilizatorul poate folosi unul dintre limbajele de programare
cunoscute: C, Asamblare, etc. Sistemul de calcul nu poate înţelege decât propriul său limbaj,
limbajul maşină, cu mulţimea de instrucţiuni.
În programare, se utilizează termenul limbaj pentru a indica o mulţime de instrucţiuni şi
de reguli care permit scrierea codului sursă al programului. Deoarece sistemul de calcul execută
doar programe scrise în cod maşină sau cod obiect, apare necesitatea traducerii codului sursă în
cod obiect, care se realizează automat cu ajutorul compilatoarelor şi asambloarelor.
Limbajele de programare se pot prezenta pe mai multe nivele, cele superioare fiind mai
apropiate de limbajul utilizatorului, iar cele inferioare fiind mai bine adaptate caracteristicilor
sistemului de calcul. Situaţia actuală este sintetizată în figura următoare:

limbaje evoluate
nivel asamblor

insrtucţiuni maşină

micro – instrucţiuni

Fig. 4.23 Situaţia nivelelor de programare

4.3.4 Structura instrucţiunilor la nivel maşină
Sistemele de calcul sunt capabile să efectueze un anumit număr de operaţii simple, de
exemplu adunarea a două numere, testarea semnului unei valori numerice, copierea conţinutului
unui registru în alt registru, stocarea în memorie a rezultatului unei operaţii etc.
O instrucţiune maşină trebuie să furnizeze pentru CPU toate informaţiile pentru
declanşarea unei operaţii elementare. Ea trebuie să conţină un cod al operaţiei care este esenţial
pentru specificarea tipului acţiunii dorite. În plus, instrucţiunea mai trebuie să conţină una sau
mai multe adrese, de exemplu adresa operandului (sau operanzilor), adresa unde se depune
rezultatul, adresa de căutare a instrucţiunii următoare.
De aceea o instrucţiune în formatul unei instrucţiuni maşină va comporta un câmp de cod
oeraţie şi până la patru câmpuri de adresă.
Un sistem de calcul funcţionează pe n adrese, n = 0, 1, 2, 3, 4, .....dacă majoritatea
instrucţiunilor sale conţin n adrese în câmpul de adrese.
Setul şi structura instrucţiunilor maşină caracterizează arhitectura fundamentală a
sistemului de calcul. În acest context, dacă sistemele primei generaţii utilizau frecvent formate pe
mai multe adrese ale instrucţiunilor, astăzi datorită creşterii considerabile a capacităţii de
memorare, se preferă instrucţiuni pe o adresă.
Trecerea la instrucţiunea următoare de executat se realizează prin utilizarea unui contor
ordinal care se incrementează cu 1 la fiecare oeraţie şi acceptă execuţia secvenţială a
instrucţiunilor.
Pentru a evita reţinerea adresei rezultatului într-o locaţie separată, aceasta se poate
memora în locul unui operand, utilizând un registru special, acumulatorul: al doile operand se
găseşte deja în registru acumulator (încărcat prin instrucţiunea precedentă) şi rezultatul operaţiei
va fi stocat de asemenea în registru acumulator.
Pentru a ilustra utilizarea unei maşini pe zero adrese va trebui utilizată o structură de date
specială nimită stivă (sau memorie LIFO – Last In, First Out), operanzii găsindu-se în cele două
poziţii superioare şi rezultatul fiind plasat în vârful aceleiaşi stive.

4.3.5 Setul instrucţiunilor

Fiecare tip de sistem de calcul posedă un set de instrucţiuni de bază, care variază de
obicei între 50 şi 250. La ora actuală există două mari tendinţe în ceea ce priveşte setul de
instrucţiuni de bază:
arhitecturile RISC – preconizeză un număr mic de instrucţiuni elementare într-un format fix, uşor
de realizat din punct de vedere material (hardware) şi o execuţie rapidă, ceea ce implică un
secvenţator cablat şi un compilator capabil să exploateze bine caracteristicile sistemului (de
exemplu utilizarea pe o scară largă a registrelor şi limitarea acceselor la memoria centrală);
arhitecturile CISC – sunt bazate pe un set bogat de instrucţiuni, de talie variabilă, oferind astfel
instrucţiuni compuse, ca de exemplu, calculul rădăcinii pătrate sau înmulţirea în virgulă mobilă
cu dublă precizie. În general aceste sisteme sunt prevăzute cu secvenţator multiprogramat.
Instrucţiunile care pot face parte din setul de instrucţiuni ale oricărui sistem de calcul pot fi
clasate în şase grupe astfel:
 transfer de date – Load, Move, Store, transfer de date între două registre sau între
memoria principală şi un registru;
  operaţii aritmetice – cele patru operaţii în virgulă fixă sau mobilă, în simplă sau
multiplă precizie;
 operaţii logice – AND, OR, NOT, XOR, etc.
 control de secvenţă – salturi condiţionate şi necondiţionate, apel de subprograme etc.;
 intrări / ieşiri – Read, Write, Print, etc.;
 operaţii diverse – decalări, conversii de format, incrementări de registre, etc.

4.3.6 Adresarea operanzilor

Câmpul de adresă al unei instrucţiuni nu conţine de fiecare dată adresa efectivă a unui
operand şi de aceea pentru facilitatea activităţii de programare sunt puse la dispoziţie mai multe
metode de adresare a opernzilor, cunoscute sub numele de moduri de adresare, specificate în
formatul instrucţiunilor printr-un bit care indică modul folosit.
Printre modurile de adresare, cele mai importante sunt:
 adresare directă – câmpul de adresă al instrucţiunii conţine adresa efectivă a
operandului;
 adresare indirectă – câmpul de adresă al instrucţiunii conţine adresa la care găseşte
adresa efectivă a operandului (pot exista mai multe nivele de instrucţiuni);
 adresare imediată – câmpul de adresă al instrucţiunii conţine chiar operandul;
 adresare implicită – codul operaţiei indică locul unde se găseşte operandul (de exemplu
maşini de zero adrese);
 adresare indexată – adresa efectivă este egală cu conţinutul câmpului de adresă al
instrucţiunii plus conţinutul registrului de index;
 adresare bazată – adresa efectivă este egală cu conţinutul câmpului de adresă al
instrucţiunii plus conţinutul registrului de index;
 adresare relativă – asemănătoare adresării bazate, dar utilizează conţinutul registrului
CO (controlul ordinal) ca adresă de bază.