Universitatea Valahia Targoviste

Masterat specializare Management Financiar Bancar

INCERTITUDINEA SI JOCURILE IN
COMPORTAMENTUL ECONOMIC

Masterand: Jitaru Monica

An 2, Semestrul 2

1
 INTRODUCERE

În condiţii de certitudine, anticipaţiile unui producător privind rezultatele deciziei sale

de alegere a combinării factorilor de producţie sunt singulare. Producătorul anticipează cu
exactitate ce producţie va obţine, care vor fi încasările, costurile şi profitul. Analog, deciziile
unui consumator se asociază, în condiţii de certitudine, unor anticipaţii singulare privind
venitul disponibil şi utilitatea corespunzătoare diferitelor costuri de bunuri şi servicii.
Termenul de certitudine se foloseşte şi pentru situaţiile în care anticipaţiile nu au o singură
valoare, dar se plasează într-un interval îngust.

Incertitudinea se referă la situaţiile în care anticipaţiile iau forma unor rezultate

posibile care se plasează într-un interval semnificativ.

Certitudinea nu trece însa testul realităţii. Deciziile se iau întotdeauna în condiţii de

incertitudine. Din cauza incertitudinii tehnologice, producătorii nu pot să anticipeze cu
exactitate producţia care corespunde unei anumite combinări a factorilor de producţie. Atât
producătorii, cât şi consumatorii se confruntă cu incertitudinea schimbării condiţiilor pieţei. În
general, anticipaţiile privind rezultatele deciziilor nu au o singură valoare. Probabilităţile
rezultatelor posibile pot fi obiective sau subiective.

Conform primelor abordări, riscul se limitează la situaţiile în care se pot identifica

probabilităţi obiective pentru rezultatele posibile. Aceleaşi abordări susţin că incertitudinea
descrie situaţiile în care identificarea probabilităţilor obiective este imposibilă. Se recunoaşte
imposibilitatea asocierii unor probabilităţi obiective la rezultatele posibile ale deciziilor
economice. Din această perspectivă, concluzia primelor abordări este că deciziile economice
sunt supuse incertitudinii, şi nu riscului.

Studiind conflictele, economiştii au evidenţiat avantajele sau dezavantajele unui

proces de negociere bazat pe diverse strategii cum sunt cele câştig-pierdere, câştig-câştig
sau pierdere-pierdere. S-a demonstrat că o strategie bazată pe cooperare este mai
avantajoasă decât exacerbarea conflictului. De aici n-a fost decât un pas spre a modela
jocuri cu diverse strategii (jocuri cu informaţii incomplete, pure, bazate pe coaliţii etc.).

Teoria jocurilor este o ramură relativ nouă a microeconomiei, dezvoltată în ultimii 60

de ani, la mijlocul secolului al XX-lea, care a condus la viziuni cu totul noi şi a permis
totodată cercetătorilor să analizeze subiectul cu rigoare matematică.

Bazele teoriei jocurilor au fost introduse în lucrarea lui John von Neumann şi Oscar
Morgenstern, “The Theory of Games and Economic Behaviour” (Teoria jocurilor şi
comportamentul economic), publicată în 1944. Aceştia au definit jocul ca “orice interactiune
între diverşi agenti, guvernată de un set de reguli specifice care stabilesc mutările posibile ale
fiecărui participant şi câştigurile pentru fiecare combinaţie de mutări”. Această descriere se
poate aplica aproape oricărui fenomen social. Astfel, oamenii realizează că rezultatul

2
acţiunilor lor depinde nu numai de acestea, dar şi de acţiunile celorlalţi participanţi la acea
interacţiune. De la comportamentul în trafic până la decizii de producţie şi de la războiul
preţurilor la decizia de a avea copii, totul părea că va fi analizat ştiinţific cu ajutorul teoriei
jocurilor. Deşi nu a satisfăcut toate aceste aşteptări, teoria jocurilor şi-a găsit numeroase
aplicaţii în domeniul ştiinţelor sociale, inclusiv, sau, poate, mai ales în domeniul economiei.
Teoria jocurilor se bazează pe echilibrul valabil în orice sistem economic. Anume, că
suma tuturor pierderilor este egală cu suma tuturor câştigurilor. Fiecare participant depinde de
decizia pe care o iau toţi ceilalţi jucători. Astfel, trebuie să se ţină cont de posibilele decizii ale
celorlalţi. Cei care au dezvoltat “teoria jocului” au ajuns să identifice trei principii de bază: să
nu ataci primul, să răspunzi la prima provocare şi să o ierţi pe a doua.

3
 CAP.1 FUNDAMENTELE ECONOMIEI RISCULUI

1.1 Concept Risc - Incertitudine

Viaţa este ea însăşi o incertitudine în condiţiile în care o eroare sau o pierdere poate fi
compesată prin câştiguri. Atunci când ne confruntăm cu o situaţie de incertitudine nu ne este
indiferent dacă ea poate fi măsurată sau nu. În general indivizii riscă uşor o sumă mică de bani
în speranţa unui câştig important chiar dacă probabilitatea câştigului este inferioară, ei refuză
să aleagă o şansă mică de pierdere a unei sume importante pentru un câştig scăzut. Între anii
´20 şi ´30 se pun bazele economiei riscului. Frank Knight (1921) stabileşte o distincţie clară
între risc si incertitudine, realizând o analiză modernă a economiei riscului. Astfel, riscul
reprezintă o situaţie în care un individ asimilează probabilităţi de realizare a unui eveniment
iar în incertitudine acest lucru nu este posibil. 1J.M. Keynes (1921) realizează o analiză critică
cunoaşterii obiective în care probabilitatea de realizare a unui eveniment în viitor nu poate
rezulta din manifestarea lui în trecut fără ca circumstanţele să fie identice. 2Shackle (1949)
porneşte de la studiul făcut de Keynes arătând că riscul desemnează o incertitudine care este
probabilă de a fi realizată. Cu alte cuvinte riscul desemnează evaluarea unei situaţii incerte iar
incertitudinea apare ca o judecată reală a acestei evaluări. În acest sens există trei componente
care caracterizează cunoaşterea în domeniul incertitudinii :

- măsurarea riscului şi raţionamentul decidentului asupra acestei măsuri constitue două

operaţii diferite care sunt ireductibile una la alta; riscul şi incertitudinea nu sunt deloc noţiuni
exclusive, ele fiind complementare;

- măsurarea riscului precum şi încrederea acordată de decident poate să facă obiectul unei
măsurări în termeni de probabilitate;

- dacă decidentul formulează un raţionament asupra măsurarii riscului, acest raţionament

poate constitui la rândul lui obiectul unei estimări şi astfel tot aşa până la infinit;

Cunoaşterea incertitudinii ia forma unui proces recursiv punând în joc diferite niveluri
de raţionament asupra măsurării riscului. Formarea raţionamentului se bazează pe acţiunea a
două categorii de factori : factori determinanţi care pot fi mai mult sau mai puţin stabili;
factori pur accidentali care variază într-o decizie după un principiu de indiferenţă. În aceste
condiţii, probabilitatea de a se produce un anumit fenomen sau proces economic este un
număr cuprins între 0 şi 1, ceea ce înseamnă că putem identifica atât evenimente certe cât şi
evenimente incerte.3

1
Les Cahiers de l’assurance- Risques-nr.25/1999, pag. 163
2
Duţă Alexandrina, Cişmaş Laura, Sîrghi Nicoleta.- Microeconomie-Teorie şi aplicaţii- Ed. Mirton, Timişoara 2003,
pag. 25
3
Catedra de economie.- Microeconomie-note de curs- Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2005, pag. 29

4
 Riscul economic reprezintă un proces nesigur şi probabil care poate cauza o pagubă, o
pierdere într-o activitate, operaţiune sau acţiune economică. Spre deosebire de incertitudine,
riscul economic se caracterizează prin posibilitatea enunţării unei reguli pentru rezultate
scontate ca şi prin cunosterea acesteia de către cei interesaţi. În economiile care produc
utilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor, în condiţii de liberă acţiune, este imposibil să se
cunoască toate efectele de către cei care iau deciziile pentru producerea bunurilor economice.
Din acest motiv agenţii economici acţionează în medii afectate de incertitudine. În aceste
condiţii incertitudinea este expresia imposibilităţi de a anticipa cu precizie perfectă efectele
acţiunilor economice datorită caracterului incomplet, al acţiunii lor în spaţiu şi timp. În situaţii
de incertitudine alegerile agenţilor economici sunt ghidate de două tipuri de raţionamente :
raţionament de preferinţă şi raţionament de încredere.

O acţiune economică este nesigură, şi deci riscantă, atunci când efectele se obţin în
mai multe situaţii alternative, fără a se cunoaşte probabilitatea realizării fiecărei alternative. În
timp ce certitudinea este sursa potenţială a riscului, riscul este forma concretă pe care o
îmbracă pierderile în afaceri. În raport cu precizia de a fi prevăzute şi acoperite, deosebim
două categorii de riscuri : riscuri asigurabile şi riscuri neasigurabile.

Riscurile asigurabile sunt acea categorie de întâmplări prevăzute cu o precizie

rezonabilă, ca urmare a existenţei unor informaţii acumulate în timp cu privire la producerea
faptelor respective, care pot fi prelucrate şi interpretate şi de aceea pentru această categorie
există posibilitatea asigurării ( de exemplu : şansele unei furtuni de a distruge o recoltă pot fi
prevăzute cu o decizie considerabilă, pe baza unor date statistice înregistrate un timp
îndelungat).

Riscurile neasigurabile sunt acele categorii de riscuri care nu pot fi acoperite prin
asigurări, deoarece ele nu pot fi analizate şi prognosticate prin calcul statistic ( de exemplu:
probabilitatea ca un individ să se dovedească a fi un bun om de afaceri). În aceste condiţii,
riscurile generate de incertitudinile respective nu sunt acoperite prin asigurări, ci sunt
suportate de către agentul economic. În economia de piaţă se pot distinge trei forme
principale de riscuri4:

a) Riscurile determinate de incertitudini în condiţiile de piaţă concurenţială, care pun pe

întreprinzător în situaţii în care nu poate fi pe deplin convins că bunul său se va vinde.
Chiar şi atunci când cererea este extrem de probabilă ea nu este niciodată sigură;
gusturile fiind imprevizibile. Schimbările referitoare la mărimea şi structura
populaţiei, nivelul şi distribuţia veniturilor, gusturile şi cerinţele indivizilor determină
existenţa unor riscuri dificil de prevăzut, controlat, estimat şi asigurat. Pentru a
diminua acest gen de riscuri este necesară o bună cercetare a pieţei, care să anticipeze
cât mai realist cererea şi să-l informeze pe întreprinzător asupra numeroaselor
influenţe care actionează pe piaţă.

b) Riscurile determinate de incertitudini datorate schimburilor în tehnologiile de

producţie şi în modul de manifestare a produselor oferite de concurenţii rivali,

4
Ciucur D., Gavrilă I.,Popescu C.- Economie- manual universitar- Ed. Economica, Bucureşti, 1999, pag. 57

5
 cunoscute ca riscuri de învechire. Acestea poartă cu ele efectele imprevizibile ale
uzurii morale, apariţiei de materiale noi, proiecte şi sisteme de producţie etc.

c) Riscurile determinate de incertitudini politice, financiare şi juridice. Acestea pun în

pericol o serie de contracte de afaceri ca urmare a izbucnirii unor conflicte, a declarării
ilegale a unor produse şi servicii, a neacordării permisiunii de a importa capital, a
manifestării unor fenomene de dezordine socială, greve, etc. Aceste riscuri sunt
rezultatul unor schimbări care pot să apară în condiţiile de piaţă, în procedeele de
producţie sau în situaţia politică a unei ţări. Ele nu pot fi prevăzute şi controlate,
estimate şi asigurate. Gradul de incertitudine diferă de la un sector la altul de
activitatea economică, iar în cadrul acestora, de la o periodă la alta, ceea ce determină
diferenţierile profitului de activităţi, firme, bunuri şi perioade de timp.

În viaţa reala exista grade diferite de incertitudine care diferă de la un individ la altul
în funcţie de circumstanţe. Introducerea incertitudinii în domeniul de analiză al
microeconomiei dă naştere unei microeconomii a incertitudinii în care indivizii sunt
confruntaţi în mod constant cu alegeri viitoare în condiţii de risc în contexte diverse ca :
schimbul, consumul, producţia, asigurările, formarea portofoliului de active, investiţii şi
decizii strategice etc. Daniel Bernoulli (1738) a analizat problemele de luare a deciziilor într-
un mediu riscant pornind de la conceptul de untilitate marginală. Oskar Morgenstern (1932) a
formulat câteva întrebări asupra naturii utilităţii : calitativă sau cantitativă, iar Savage (1954)
conferă utilităţii sperate un cadru axiomatic fondat pe cunoaşterea de tip Bayesian reducând
astfel incertitudinea si riscul. Teoria utilităţii sperate face obiectul unor cercetări extinse între
anii ’50 şi ’60. Astfel Stigler (1961) considera că agenţii cresc valoarea informaţiei acumulate
până la punctul în care costul marginal al cercetării pentru obţinerea de informaţii corespunde
utilităţilor marginale a celui care o procură. După concepţia lui Muth (1961) informaţia este
un bun rar pe care agenţii economici nu-şi permit să-l risipească, astfel încât ei utilizează
întreaga informaţie disponibilă, care nu este perfectă, pentru a-şi formula anticipaţiile. Lucas
(1986) a insistat pe comportamentul psihologic aratând că agenţii identifică consecinţele
alegerii lor cu privire la preferinţele care sunt stabile şi işi revizuiesc deciziile în funcţie de
erorile de probabilitate.

Spre deosebire de modelele care au la bază premisa cunoaşterii perfecte de către

individ a rezultatelor acţiunii sale precum şi a utilităţii pe care o generează aceste rezultate, o
mulţime de situaţii reale, din păcate nu corespund acestor premise. De exemplu activitatea de
pe piaţa acţiunilor, activităţile de asigurare a bunurilor şi persoanelor, jocurile de noroc, etc. În
toate aceste situaţii nu există doar un rezultat cert ci mai multe rezultate care se obţin cu
diferite probabilităţi. Aceste rezultate corespund unor fapte denumite evenimente.

Incertitudinea poate fi deci definita ca fiind situaţia în care rezultatele unei decizii nu
sunt certe. Ea corespunde situaţiei în care rezultatele acoperă mai multe alternative posibile,
spre deosebire de certitudine care desemnează siguranţa deciziei. Dacă presupunem că
indivizii vor să anticipeze viitorul, atunci işi vor adapta comportamente la aceste previziuni.
Astfel, în determinarea incertitudinii se poate pornii de la urmatoarele ipoteze :

6
  Indivizii sunt diferiţi în funcţie de capacitatea lor de a formula raţionamente
corecte privind evoluţia viitoare a evenimentelor;

 O altă diferenţă se observă în capacitaţile indivizilor de a evalua mijloacele, de a

discerne şi planifica etapele precum şi ajustarea acestora pentru a face faţă unei
situaţii de incertitudine;

 Indivizii sunt diferiţi în funcţie de increderea lor asupra posibilităţii formulării

unor raţionamente viitoare;

Actiunea este întotdeauna direcţionată spre îmbunătăţirea stării de lucruri prezente a

unui individ. Atât timp cât orice activitate umană este prevăzută pentru a se desfăşura în
viitor, iar viitorul va fi întotdeauna incert, incertitudinea este asociată oricărei activităţi
umane. Astfel, incertitudinea viitorului este deja implicată în chiar noţiunea de acţiune. Faptul
că omul acţionează şi că viitorul este incert nu sunt, în nici un caz două chestiuni
independente, ci doar două moduri diferite de a stabili acelaşi lucru. În acest context, apare
urmatoarea problemă: care ar trebui să fie raportul dintre gradul de certitudine şi incertitudine,
astfel încât aţiunile umane să fie posibile şi eficiente? Dacă lumea ar fi fost în întregime
impredictibilă indivizii nu ar mai fi fost capabili să aleagă, din moment ce orice alegere ar fi
dus la rezultate aleatorii. Totuşi, dacă omul ar cunoaşte viitorul şi dacă evenimentele viitoare
nu ar include elemente unice şi impredictibile, el nu ar mai avea de ales şi nu ar mai acţiona.
Individul ar fi ca un automat, iar acţiunea ca gen de comportament ar fi redusă la reacţia
mecanică la stimuli.

Dintr-o altă perspectivă se poate spune că aspiraţia şi interesul vieţii constau în

căutarea şi descoperirea a ceea ce poate fi căutat cu mai multă eficienţa5. Incertitudinea este
esenţială pentru căutari, pentru întrebări, pentru dezvoltare, pentru creaţie, pentru acţiune.
Când incertitudinea atinge niveluri mari ea trebuie redusă, dar cel mai indezirabil nivel al
incertitudinii în viaţă este cel al certitudinii depline. Ştiinţele naturale nu fac viitorul
previzibil. Ele fac posibilă predicţia rezultatelor obţinute prin acţiuni specifice. Acestea lasă
însă două sfere de imprevizibilitate în afara lor: cea a fenomenelor naturale insuficient
cunoscute şi cea a alegerilor umane. Ignoranţa indivizilor cu privire la aceste două sfere
induce inceritudinea în toate acţunile umane. Astfel, în ceea ce priveşte realitatea, individul nu
ar putea decât să stabilească probabilităţi diferitelor evenimente care pot apărea.

1.2 Economia informaţiei

Economia informaţiei studiază comportamentul agenţilor raţionali atunci când

achiziţionarea informaţiei este costisitoare. Ea utilizează rezultatele obţinute în cadrul
5
Anghelescu C., Apostol Gh., Avram Ion- Dicţionar de Economie ~ ediţia a doua- Ed. Economica, Bucureşti,
2001, pag. 188

7
economiei sub acţiunea ipotezei de raţinalitate atunci când ageţii sunt puşi în situaţii de risc şi
incertitudine.Economia riscului permite identificarea şi explicarea conceptelor de risc şi
incertitudine precum şi studierea diferitelor situaţii în care agenţii raţionali se comportă în faţa
riscului. În centrul economiei informaţiei se situează ineficacitatea paretană a schimbului şi a
concurenţei atunci când există costuri legate de achiziţionarea de informaţii. Agenţii
economici care dispun de un avantaj informaţional beneficiază de o rentă de situaţie.
Economia informaţiei permite obţinerea de rezultate care ilustrează situaţii de ineficienţă cum
ar fi cea de tipul paretan în cazul echilibrului Nash, antiselecţia sau situţiile de risc moral.
Cele mai multe rezultate sunt obţinute pornind de la ipoteza că indivizii semnează contracte
complete care ţin cont de realităţile din viaţa economică.

Studierea interacţiunilor strategice duce la indentificarea situaţiilor cu informaţie

asimetrică în care anumiţi agenţi economici sunt mai bine informaţi decât alţii. Studiul
asimetriei informaţiei ridică o serie de întrebări : agenţii care dispun de cea mai bună
informţie sunt cei mai avantajaţi? Cum funcţionează pieţele atunci când informaţia este
asimetrică? Funcţionarea lor întreţine întotdeauna o risipă de resurse? Ce tip de intervenţie
este necesară pentru a rezolva eventualele probleme legate de asimetria informaţiei? Etc.

1.2.1 Informaţia perfectă

Teoria concurenţei perfecte face apel la ipotezele simplificate privind comportamentul

indivizilor într-o piaţă de concurenţă pură şi perfectă. Într-o astfel de piaţă pe care concurenţii
sunt numeroşi şi de talie mică, intrarea este liberă, bunurile sunt nediferenţiate sau prezintă
mici diferenţieri, modelarea concurenţei se reduce la construcţia unei metode generale de
ajunstare. În acelaşi timp, informatia poate fi un factor determinant, de importanţă primordială
pe pieţele de concurenţă imperfectă. F. Knight arată că principala simplificare a realităţii cu
privire la construcţia concurenţei perfecte este ipoteza informaţiei perfecte a tuturor
membrilor din sistemul concurenţial. La rândul său O. Morgenstern a explicat dificultăţile
logice determinate de această ipoteză, analizând formal aceste aspecte ale informaţiei în
sistemul de concurenţă pură şi perfectă. Chamberlin a stabilit o diferenţă între concurenţa
pură şi cea perfectă, arătând că termenul perfect implică acele condiţii care ţin de o fluiditate
ideală (mobilitate perfectă). Acestea pot determina o cunoaştere perfectă a viitorului şi în
consecinţă absenţa incertitudinii în acest model pur teorectic.

Stigler a pornit de la urmatoarele condiţii ale concurenţei perfecte : toţi agenţii

economici (menaje,firme,proprietari de resurse) sunt prea mici pentru a exercita o influenţă
perceptibilă asupra preţurilor; nu există restricţii cu privire la mobilitatea resurselor şi nici
privind preţurile; toţi indivizii posedă o informatie completa, arătând că există o distincţie
între cunoştinţa completă şi cea perfectă. Termenul de informaţie completă semnifică faptul că
toţi agenţii cunosc toate preţurile , funcţiile de cost, alte informaţii economice şi ştiu că fiecare
dintre ei sunt perfect şi permanent informaţi. Astfel, fiecare agent cunoaşte valorile tuturor
situaţiilor în care acţionează pentru maximizarea câştigului. Termenul de informaţie perfectă
semnifică faptul că agentul economic cunoaşte doar propria sa funcţie de cost şi ultimul preţ
al pieţei.

8
 Metodele noi de informare şi de prezentare a informaţiilor joacă în prezent un rol
important. Informaţia privind proiectele noi, producţia, costurile, metodele de gestionare ale
stocurilor etc. sunt cele mai bine păstrate secrete industriale şi reprezintă cheia noilor pieţe.
Existenţa unui mediu afectat de incertitudine influenţeaza deciziile firmelor care de cele mai
multe ori sunt rezultatul acţiunii raţionale cu informare completă. Studiul concurenţei, a
întelegerii dintre parteneri, prin teoria jocurilor răspunde necesiăţii de informare completă.
Acţiunea pe o piaţă implică fără îndoială mişcarea informaţiei care costă timp şi bani iar
aceste costuri vor intra în estimarile costurilor şi a venitului.

1.2.2 Informaţia imperfectă

Acţiunea pe o piaţă imperfectă este dată ca fiind o acţiune într-o situaţie de informare
imperfectă iar modelarea unei astfel de situaţii se poate exprima printr-un joc non-cooperativ
de „n” persoane în care jucătorii nu sunt complet informaţi. În literatura de specialitate s-a
stabilit o distincţie clară între informaţia imperfectă şi informaţia incompletă. Astfel, un
jucător deţine o informaţie imperfectă atunci cănd nu este informat asupra faptului dacă
ceilalţi jucători au jucat sau nu anterior. Un jucător deţine o informaţie incompletă atunci când
nu cunoşte caracteristicile exacte (preferinţele, strategiile, etc.) ale opozanţilor săi. De
exemplu concurenţa dintre firme prin cercetare-dezvoltare poate fi modelată cu ajutorul unui
joc dinamic prin care firmele urmăresc să obţină un brevet.

O informaţie incompletă este dată de situaţia în care firmele nu cunosc costurile

unitare ale ctivităţii de cercetare-dezvoltare a concurenţilor săi iar informaţia este imperfectă
dacă nu cunoaşte la un moment dat cât cheltuiesc pe total concurenţii săi pentru activitatea de
cercetare-dezvoltare. Astfel este posibil ca un joc cu informaţie incompletă să poată fi
transformat într-un joc de informaţie imperfectă introducând un nou jucător, „natura” care
alege caracteristicile sau tipul fiecărui jucător şi presupunând că ceilalţi care joacă nu sunt
informaţi cu privire la alegerea tipului său. Conceptul de echilibru este acelaşi în ambele
cazuri.

Pornind de la aceste consideraţii F. Knight arată că incertitudinea poate fi clasificată în

două categorii. Primul tip de incertitudine se referă la comportamentul unui jucător atunci
când este complet informat cu privire la regulile jocului, fără a cunoaşte însă comportamentul
ce va fi adoptat de către adversarii săi. Cel de-al doilea tip de incertitudine descris îl
reprezintă ignoraţa. Acesta este cazul în care jucătorul nu se informează dar nici nu cunoaşte
toate regulile jocului.

A. Pentru primul tip de incertitudine se disting astfel mai multe tipuri de informaţii :

1. Informaţia perfectă- este caracteristică jocurilor ce deţin soluţii ale strategiilor

pure. Nu există risc sau incertitudine, alegerile facându-se în situaţii certe. De
exemplu în jocul de şah informaţia cuprinde un set complet de reguli iar
mutările realizate de jucători nu sunt secrete;

9
 2. Informaţia completă- este caracteristică jocurilor în care intervine hazardul dar
care conţin în mod egal şi o parte de risc;

3. Informaţia completă într-un joc de „n” persoane- este caracteristică jocurilor

de piaţă pe care acţionează „n” jucători, într-o singură perioadă. Într-un astfel
de joc economic pentru a determina limitele şi variaţiile informaţiei complete
şi ale comunicării totale în raport cu cele „n” persoane se poate presupune că
toate informaţiile şi toate comunicaţiile sunt libere. Vom presupune că toţi
jucătorii sunt informaţi asupra caracteristicilor tehnice ale pieţei. Fiecare
jucător deţine o informaţie completă privind regulile jocului şi riscul ce apare
în model este datorat faptului că jucătorii pot să utilizeze strategii mixte.
Înainte de a determina punctele de echilibru cu privire la acţiunile pe piaţă
aceste comportamente se stabilesc într-un mediu incert.

Dacă presupunem că o firmă dispune de o limită superioară dată de capacitatea sa de a

stabili o anumită rezervă de informţtii atunci această limită poate exprima posibilitatea de a
conserva o anumită cantitate de numere. Se poate nota această cantitate cu I i . Deasemenea
vom presupune că cel de-al „i-lea” jucator dispune de πi - strategii de acţiune. Cantitatea totală
de numere necesară pentru a cunoaşte complet toate plaţile posibile într-un joc normal va fi
exprimată de relaţia :

Dacă există un număr de “K” strategii, acest rezultat va devenii egal cu : nK n . Atunci
când numărul de jucători într-un joc creşte, cantitatea de informaţii pe care o firmă poate să o
pună în rezervă de informaţie necesară pentru realizarea unei informări (cunoştinţe) complete
este dată de raportul :

Se poate demonstra că acest raport tinde asimptotic către 0. Firma poate stabili astfel
o limita superioară a cantităţii de informaţie pe care ea poate să o obţină. Dacă limita
superioară a capacităţii firmei de a procura informaţia este P i, atunci proporţia în care aceasta
poate fi manipulată este dată de raportul :

10
 Atunci când firma a obţinut întreaga cantitate de informaţii de care are nevoie, poate
trece la etapa de tratare a acesteia. Pentru jocul de “n” jucători, fiecare firmă trebuie să
evalueze toate combinaţiile posibile pe care această cantitate le redă :

B. Pentru cel de-al doilea tip de incertitudine : ignoranţa

Dacă de exemplu vom considera un joc în care presupunem că un jucător trebuie să

aleagă între două numere : numărul 1 sau numărul 2. Aceleaşi numere trebuie să fie alese de
către un alt jucător care poate fi : un individ sau un calculator. Atunci când cele două numere
au fost alese, rezultatul obţinut va fi atribuit doar unuia dintre jucători. Matricea de plaţi a
jocului este cea din fig. 1.

Fig. 1.- Matricea de plaţi a jocului

Din fig. 1. se observă ca jucătorul cunoaşte trei din cele patru plaţi posibile, dar nu
cunoaşte plaţile adversarului său şi nici dacă adversarul său este un alt individ sau un
computer. Acest exemplu de joc exprimă atât incertitudinea cu privire la comportamentul
jucătorilor cât şi ignoranţa. Aproape toate pieţele concurenţiale deţin un grad considerabil de
ignoranţă, existând situaţii în care jucătorii nu cunosc regulile de comportament ale
adversarilor.

1.3 Probleme decizionale în condiţii de incertitudine

Elemental esenţial ce caracterizează problemele decizionale în incertitudine este

absenţa de univocitate între deciziile deschise ale agentului economic şi consecinţele care-i
sunt asociate. John von Neumann şi O. Morgenstern (1947) au pornit de la speranţa de
utilitate pentru elaborarea unui sistem de axiome care exprimau preferinţele indivizilor între
mai multe stări ale naturii, demonstrând că deciziile individuale pot fi interpretate ca fiind
rezultatul unui anumit tip de comportament în faţa riscului:

11
 1.3.1 Axioma de preordine totală asupra rezultatelor şi perspectivelor

În orice situaţie, un agent economic poate să fie capabil să pună faţa în faţa două
rezultate sau două perspective. Cum toate rezultatele pot fi calculate cu o probabilitate egală
cu 1 atunci agentul economic va fi capabil să compare în termenii de preferinţă sau indiferenţă
un rezultat şi o perpectivă dată oricare ar fi ea. Noţiunea de preordine semnifică faptul că
relaţia este reflexivă şi tranzitivă. Noţiunea de tranzitivitate legată de cea de preordine se
poate aplica în mod egal asupra rezultatelor mulţimii de perpective. Dacă agentul economic
preferă rezultatul A rezultatului B iar rezultatul B este preferat rezultatului C atunci el va
prefera rezultatul A rezultatului C.

1.3.2 Axioma de continuitate

Se pot considera trei rezultate notate cu A,B,C astfel încât A>B>C. Axioma de
continuitateă că dacă există o perspectivă “g” pentru care sunt rezultatele A şi C iau valori cu
probabilităţi si =1- atunci consumatorul va judeca echivalentele perspective “g” iar
rezultatul B va fi obţinut cu certitudine. Putem scrie :

B~g = {(A, )(C,1- )}

1.3.3 Axioma de independenţă

Se presupune că agentul economic analizează două rezultate echivalente notate cu A şi

B. Fie un rezultat oarecare C pentru care consumatorul poate să analizeze perpectivele
echivalente şi definite prin relaţiile: ={(A, P)(C, 1-P)} si ={(A, P)(C, 1-P)}
astfel încât : {( , P)( , 1-P)}~{( , P)( , 1-P)}.

1.3.4 Axioma probabiliăţii egale

Dacă agentul economic preferă rezultatul A rezultatului B şi dacă perspectivele ,

determină obţinerea rezultatelor A şi B cu probabilităţi diferite, atunci consumatorul trebuie să
prefere perspective în care probabilitatea rezultatului A este cea mai mare. Astfel relaţia :
={(A, )(B, 1- )}> = {(A, )(B,1- )} este verificată dacă şi numai dacă > .

Pornind de la aceste axiome Neumann şi Morgenstern au definit funcţia de utilitate.

Rolul funcţiei de utilitate de tip von Neumann-Morgenstern se concretizează în

posibilitatea de a studia atitudinea decidentului, în cazul nostru poate fi un jucător
(consumator sau producător) în faţa riscului. Astfel, atitudinea în faţa riscului poate duce la
comportamente diferite din partea agentului economic de forma :

12
 a) Comportamentului riscofob- căruia îi este asociată o funcţie de utilitate concavă;

b) Comportamentului riscofil- căruia îi este asociată o funcţie de utilitate convexă;

c) Comportamentului neutru- căruia îi este asociată o funcţie de utilitate lineară;

În fig. 2. este prezentată situaţia grafică a unei funcţii concave de utilitate, care
exprimă aversiunea agentului economic faţă de risc. Această funcţie este definită pe un
interval ce cuprinde minimul şi maximul consecinţelor posibile “X” ale unei loterii

considerate. Pentru o loterie de forma ( ; ) se poate nota cu UA= nivelul utilităţii

actualizate, cu EC= echivalentul cert sau cu AV= valoarea actualizată.

=1/2 UA

EC VA X

Fig. 2. Funcţia de utilitate în situaţia de aversiune faţă de risc

Acţiunea lui A, susceptibilă să aducă dividende cu probabilităţile deţine un

echivalent cert (EC), de exemplu un preţ de vânzare minim care este o sumă mult mai mică
decât speranţa dividendelor de primit de către deţinătorul de acţiuni. Diferenţa de profit între
speranţa dividendelor şi acest preţ de vânzare a lui A nu poate fi explicate decât prin
aversiunea faţă de risc pe care o resimte agentul respectiv. Într-o loterie L vom nota cu : π =
VA(L) - EC(L). Această diferenţă este cu atât mai mare cu cât funcţia U are o concavitate
mai pronunţată. Această concavitate a funcţiei de utilitate desemnează atitudinea de aversiune
a individului în faţa riscului în momentul luării deciziilor.

13
 U

=1/2 UA

EC VA X

Fig. 3. Funcţia de utilitate în situaţia de preferinţă pentru risc

Situaţia este exact inversă în preferinţa agentului pentru risc, care va avea un comportament
riscofil. În această situaţie funcţia de utilitate care descrie preferinţa pentru risc este convexă.

=1/2 UA

EC VA X

Fig. 4. Funcţia de utilitate în situaţia de indiferenţă faţă de risc

Dacă însă individul adoptă un comportament de indiferenţă în faţa riscului în

momentul luării deciziilor atunci funcţia de utilitate va fi linear (fig. 4.). El va face parte din
categoria indivizilor de tip risc-neutru.

La propunerea lui Harsanyi6 (1967) are loc introducerea incertitudinii ca variabilă

exogenă dar posibilă în cadrul teoriei jocurilor. El arată că jucătorii au nevoie din ce în ce mai
mult de informaţie, chiar dacă ea este parţial afectată de incertitudine. Evident că dacă există

6
Sîrghi Nicoleta.- Microeconomie aprofundată- Aplicaţii- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pag. 35

14
prea multă incertitudine devine dificil sau chiar imposibil să construim modele, în acest
context existând posibilitatea ca noţiunea de raţionalitate să-şi piardă conţinutul. Harsanyi
presupune că anumiţi parametrii (rezultatele, câştigurile, comportamentele) ai modelului cu
informaţie completă pot lua în mod aleator, diverse valori. El presupune că fiecărui jucător îi
sunt asociate o mulţime finită sau infinită de tipuri de incertitudine. În situaţia de informaţie
incompletă incertitudinea fiecărui tip este exogenă, ea fiind produsă de fapte exterioare
modelului. În acelaşi timp, pentru a rămâne în cadrul clasic al teoriei jocurilor, Harsanyi a
propus utilizarea unui jucător fictiv, denumit “ Natura” . Dacă am reprezenta jocul printr-un
arbore Kuhn atunci Natura ar avea dreptul la prima mutare în joc.

Incertitudinea jucătorilor este structurală atunci când ea se bazează pe oportunităţile,

preferinţele jucătorilor, ele fiind incluse, uneori, în regulile de joc. Harsanyi arată că în
condiţii de informaţie incompletă, realizarea unei incertitudini structurale este atribuită într-o
primă etapă caracteristicilor fiecărui jucător care sunt rezumate la o mulţime de tipuri posibile
de realizat, mulţimea acestor tipuri fiind cunoştinţa comună pentru toţi jucătorii. Într-o a doua
etapă, o distribuţie de probabilităţi este apriori egală cu cunoştinţa comună. Tratarea
incertitudinii structural pune în valoare simetria care se crează între jucători. Astfel, la nivelul
1, cunoştinţele jucătorilor sunt asimetrice deoarece fiecare jucător poate ignora tipul celuilalt.
La nivelul 2, asimetria jucătorilor este cunoscută de toţi şi ei o analizează pornind de la aceaşi
distribuţie de probabilităţi a priori, dacă raţionamentele lor sunt perfect coordonate. Astfel, la
nivelul 2 se restaurează o simetrie care este pierdută la nivelul 1. Incertitudinea jucătorilor
poate fi temporală. În prima etapă, jucătorul care a tratat nodurile arborelui de joc obţine o
mulţime de informaţii care este cunoştinţă comună. Într-o a adoua etapă, nodurile acestei
mulţimi de informaţii reflectă fiecare o secvenţă de acţiuni trecute de ceilalţi, afectate de o
anumită probabilitate.

În cazul incertitudinii structurale, procesul de cunoaştere tinde spre un echilibru Nash.

Mai precis fiecare jucător, ca rezultat al credinţelor şi al anticipaţiilor privind adversarii săi,
nu păstrează în memorie decât rundele trecute iar utilitatea este reţinută efectiv prin punerea
lor în practică. El leagă acţiunea sa prezentă de acţiunile trecute a celorlalţi jucători care pot fi
ajustate în funcţie de experienţele anterioare. Reţeaua de interacţiuni între jucători, temporară
sau permanentă deţine astfel un loc important în identificarea incertitudinii. Din acest motiv
tratarea incertitudinii în termenii teoriei jocurilor presupune verificarea unui set de condiţii :

1. Numărul de jucători să fie determinat iar fiecare jucător să poată fi identificat de către
fiecare din ceilalţi jucători;

2. Stările sistemului să fie determinate ca rezultat al consecinţelor alegerilor strategice

efectuate de către fiecare jucător;

3. Fiecare jucător să cunoască mulţimea de stări posibile din orizontul de alegeri

strategice şi să fie capabil să le claseze în ordinea preferinţelor;

4. Fiecare jucător să-şi aleagă strategia pe baza cunoştinţelor şi consecinţelor asupra

stărilor sistemului în funcţie de preferinţele sale.

15
 BIBLIOGRAFIE

1. Bădulescu Alina - Microeconomie- Editura Expert, Bucureşti, 2005

2. Băileşteanu Gheorghe - Diagnostic,risc şi eficienţă in afaceri-Ediţia a doua-

Editura Mirton, Timişoara,1998

16
3. Duţă Alexandrina, Cişmaş Laura, Sîrghi Nicoleta – Microeconomie-Teorie şi
aplicaţii- Editura Mirton, Timişoara, 2003

4. Sîrghi Nicoleta - Jocurile in Microeconomie - Editura Mirton, Timişoara, 2004

*** www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/biblioteca1.asp?id=21

17