UNIVERSITATEA BUCURESTI

Libera circulatie a
persoanelor si a fortei de
munca
Economia Romaniei si mediul de afaceri
european
GHERGUS MARILENA NICOLETA
30. mai. 2013

Administrarea si Dezvoltarea Resurselor Umane

Cuprins

INTRODUCERE…………………………………………………………………….………………..3

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII ISTORICE PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ÎN
SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE…………………………………………………………………...4
Secţiunea I: Ideea de unitate europeană-trecut şi present…………………………………………4
Secţiunea a II-a: Globalizarea circulaţiei persoanelor…………………………………………......6

CAPITOLUL II
PRINCIPALELE COORDONATE ALE LIBEREI CIRCULAŢII A PERSOANELOR
STABILITE ÎN CONVENŢII ŞI TRATATE INTERNAŢIONALE...……………………………7
Secţiunea I: Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană…...……………………...7
Secţiunea a II-a: Actul Unic European…………………...……………………………………….....8
Secţiunea a III-a: Tratatul de la Maastricht……………………...………………………………....9
Secţiunea a IV-a: Tratatul de la Amsterdam.……………………………………………………...10
Secţiunea a V-a: Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare a Acordului Schengen……10
Secţiunea a VI-a: Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene………………………...11
Secţiunea a VII-a: Tratatul de la Lisabona………………………………………………………...11
Secţiunea a VIII-a: Alte acte normative……………………………………………………………12

CAPITOLUL III
ASPECTE PRIVIND COOPERAREA STATELOR MEMBRE ÎN SPAŢIUL SCHENGEN....14
Secţiunea I: Politici şi strategii privind libera circulaţie a persoanelor..………………………14

CAPITOLUL IV
ASPECTE PRACTICE PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR...……………18

CAPITOLUL V
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A
PERSOANELOR ÎN DIVERSE STATE ALE UNIUNII EUROPENE...………………………..19
Secţiunea I: Scurte precizări privind libera circulaţie a persoanelor în România..……………..19
Secţiunea a II-a: Libera circulaţie a persoanelor în Marea Britanie…....………………………..19
Secţiunea a III-a: Libera circulaţie a persoanelor în Germania.......................…………………..19
Secţiunea a IV-a: Libera circulaţie a persoanelor în Italia ……....………..……….……………..19
Secţiunea a V-a: Libera circulaţie a persoanelor în Spania…….………..………………………..19

CONCLUZII………………………………………………………………..………………………..20

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne fac parte

dintr-un concept mai larg , acela al pieţei interne , în care nu este posibilă existenţa
frontierelor interne sau restrângerea libertăţii de circulaţie a persoanelor.1 Principiul liberei
circulaţii a persoanelor a primit diverse abordări în cursul unor activităţi de cercetare dar nu şi
din perspectiva avută în vedere la alegerea acestei teme . Astfel , am considerat , în cercetarea
pe care o efectuez , să abordez principiul liberei circulaţii a persoanelor într-un cadru general
din care să nu lipsească , în primul rând , perspectiva istorică a ideii de integrare
europeană.Privită din perspectivă istorică , abordarea principiului liberei circulaţii a
persoanelor în cuprinsul lucrării de faţă începe cu descrierea succintă primelor idei şi forme
de unitate europeană , şi continuă cu momentul apariţiei primelor forme propriu-zise de
unitate europeană , moment în care au fost create , de altfel , şi primele izvoare de drept
comunitar.
Însă , nici o abordare a acestei teme , în opinia mea , nu poate fi realizată în absenţa studierii
implicaţiilor pe care fenomenul globalizării le are asupra liberei circulaţii a persoanelor.
Cercetarea de faţă continuă cu analiza actelor normative comunitare care reglementează
această libertate . Este foarte importantă în studiul acestei teme , în opinia mea , analiza
izvoarelor principale şi secundare de drept comunitar , adică a tratatelor , regulamentelor ,
directivelor , deciziilor care cuprind dispoziţii referitoare la libera circulaţie a persoanelor.
Elocventă în acest sens este declaraţia Vicepreşedintelui Comisiei Euroepene , Jacques
Barrot, în care arată că „ libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre libertăţile
fundamentale ale pieţei interne , în beneficiul cetăţenilor UE , al statelor membre şi al
competitivităţii economiei europene . Aplicarea deficientă a legislaţiei comunitare în acest
domeniu ar putea avea ca rezultat încălcarea principiilor care stau la baza construcţiei
europene”. 2
Lucrarea de faţă pune accentul , pe lângă studierea actelor normative comunitare , şi pe
analiza jurisprudenţei CJUE , fapt ce atribuie un caracter de actualitate acestei cercetări.
Deoarece tratatele şi legislaţia secundară nu conţin explicaţii exhaustive ale motivelor
pentru care au fost adoptate , sau rapoarte explicative , jurisprudenţa creativă a Curţii , în
vederea interpretării măsurilor comunitare , a dobândit cu timpul o funcţie cvasinormativă.
În contextul implementării aquis-ului Schengen în legislaţia statelor membre ale Uniunii
Europene , se impune crearea unor politici comune în domeniile migraţiei, azilului şi vizelor ,
a căror analiză trebuie aprofundată în cuprinsul prezentei cercetări . În acelaşi context se
impune analizarea regulilor privitoare la protecţia datelor cu caracter personal , dar şi analiza
sistemelor informatice implicate în securizarea frontierelor.
O altă direcţie de abordare a temei alese se plasează în sfera analizei conceptului de cetăţenie
europeană , a drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din calitatea de cetăţean european dar şi
raportul în care se află cetăţenii europeni cu statele naţionale . Cetăţenia Uniunii nu este o
realitate consolidată ; mai degrabă , este începutul unui lung proces a cărui finalizare va
depinde de soarta procesului de integrare europeană.3
Instituţionalizarea Cetăţeniei Uniunii la Maastricht a constituit , fără îndoială, cel mai
important efort de a construi un pod între instituţiile europene şi cetăţeni.
Importanţa abordării principiului liberei circulaţii a persoanelor în cadrul acestui demers
ştiinţific trebuie pusă în evidenţă şi prin analiza managementului integrat al frontierelor .
1
Mihaela Crăcană , Marcel Căpăţână – Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor,
Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007 , pag. 19
2
Lucian Gabriel Pereş – Globalizarea în raport cu libera circulaţie, Ed. Sitech, Craiova, 2009, pag. 44
3
Nastasia Covaci – Cetăţenia europeană.Românii – cetăţeni europeni, Ed. Sitech, Craiova, 2010, pag. 44

3
Astfel , se impune cercetarea fenomenului migraţiei ilegale , a fenomenului criminalităţii
transfrontaliere precum şi , în strânsă legătură cu acestea , analizarea tehnicilor biometrice
folosite în descoperirea , cercetarea , prevenirea şi combaterea criminalităţii transfrontaliere.
Statele membre au acte normative care reglementeză libera circulaţie a persoanelor dar, de
cele mai multe ori , aceste acte normative nu sunt rezultatul transpunerii integrale a legislaţiei
comunitare . Totodată, pot apărea situaţii în care se crează un conflict între dreptul comunitar
şi dreptul intern al statelor membre , întâietate având normele dreptului comunitar , conform
principiului priorităţii. Abordarea principiului liberei circulaţii a persoanelor nu se poate
realiza fără o analiză comparativă a actelor normative care reglementează acest principiu în
câteva state ale Uniunii Europene .
Libera circulaţie a persoanelor nu are un caracter absolut ci ea poate fi restrânsă pentru
anumite consideraţii expres prevăzute de legislaţia comunitară şi , implicit , de legislaţiile
statelor membre . Un rol important în stabilirea , definirea şi sancţionarea restricţiilor la libera
circulaţie îl are Curtea de Justiţie a Uniuni Europene dar şi instanţele naţionale . Astfel, un
capitol al prezentei cercetări va fi consacrat studiului cazuisticii în domeniul acestor restricţii.

CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII ISTORICE PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR
ÎN SPAŢIUL UNIUNII EUROPENE

Secţiunea I
Ideea de unitate europeană-trecut şi prezent

Începuturile unităţii europene coboară până în Antichitate . Este de necontestat faptul că, pe
de o parte , dreptul roman s-a dovedit a fi un element central al unităţii europene şi, pe de altă
parte, faptul că acesta a avut o mare influenţă asupra legislaţiei actuale din ţările Europei.
Totodată , este important de amintit că originea ideii de „Europă Unită” se pierde în umbra
istoriei , expresii de acest gen existând în operele unor mari filosofi, scriitori, istorici , jurişti ,
politicieni şi oameni de ştiinţă de pe bătrânul continent începând chiar din antichitate.4 Deşi,
în decursul istoriei , mult timp s-a considerat că a existat o Europă unită în timpul Imperiului
Roman sau dominaţiei napoleoniene ,în realitate , pe bună dreptate s-a constatat faptul că
Europa nu s-a bucurat de o unitate politică absolută în acele vremuri . În timpul acestor
perioade istorice nici pe departe nu putem vorbi de o Europă Unită . De fapt există un singur
sistem bazat pe un singur conducător , o singură şi mare putere dar, ceea ce a stârnit multă
îngrijorare la acea vreme a fost faptul că acest sistem se baza şi pe puterea forţei .
Important de menţionat , în opinia mea , este şi propunerea , destul de îndrăzneaţă la vremea
respectivă , de unitate europeană a fost lansată în anul 1463 , de regele Boemiei , Georg
Potebrad , propunere care nu a fost acceptată şi faţă de care nu au fost manifestate adeziuni .
În esenţă, acest proiect viza înfiinţarea unei confederaţii europene antiotomane , a unei
confederaţii a statelor creştine care îşi luau angajamentul să nu recurgă la conflicte armate
unele împotriva altora , să nu susţină comploturi interne împotriva conducătorilor legal aleşi,
să se sprijine reciproc pentru sancţionarea delictelor comise pe teritoriul unuia dintre aceste
state . Aşa cum arătam anterior , acest proiect a fost respins , iar Papalitatea l-a excomunicat
pe autorul lui.
Ideea de unitate europeană a progresat treptat începând cu secolul al XVI-lea.
În contextul evoluţiei istorice a conceptului de unitate europeană se remarcă şi ideea unei ligi
a naţiunilor , ideea lansată de filosoful Immanuel Kant în eseul său „ Spre pacea eternă”. Se

4
Eduard Dragomir, Dan Niţă – Cetăţenia Europeană, Ed. Nomina Lex, București, 2010, pag. 15

4
poate spune că filosoful a avut o previziune a libertăţii de circulaţie a cetăţenilor Europei , a
cetăţeniei europene şi , de ce nu , a Uniunii Europene , acesta vorbind „de un drept
cosmopolit al ospitalităţii universale”.
Dincolo de marile linii de forţă ale meditaţiei filosofice şi istorice asupra destinului
european, nu lipsesc nici în secolul XVIII numeroasele propuneri şi proiecte menite a
materializa concret, în plan instituţional, acest sentiment al unitatii continentale, care devine
din ce în ce mai marcat în spiritualitatea elitei sale intelectuale. Autorii lor sunt de condiţiile
sociale şi intelectuale cele mai diferite, ceea ce marchează proliferarea în planul opiniei
publice a preocupărilor de această natură .
Epoca napoleoniană întreţine şi accentueaza ,totodată, o stare de spirit de deziluzie, în
conditiile în care proiectele prim-consulului si apoi împăratului Napoleon evidenţiază cu tot
mai mare transparenţă ataşarea sa absolută de o formă imperială a unificării europene prin
forţă şi sub dominaţia Franţei. Napoleon spunea : „ Avem nevoie de un cod european , de o
Curte de Casaţie europeană, o monedă unică , de aceleaşi măsuri şi greutăţi – din această
cauză englezii , probabil , cedează greu –de aceleaşi legi . Trebuie să fac din toate ţările
Europei , un singur popor ”.5.
Primul Război Mondial a produs numeroase modificări la nivel politic, cultural , social ,
economic , influenţând şi ideea de unitate europeană.
Astfel, schimbările radicale produse de şocul Primului Război Mondial în planul realităţilor
europene şi a mentalităţilor în acelaşi timp , deschid în perioada interbelică o nouă fază în
evoluţia aspiraţiilor spre realizarea unităţii în Europa. Pentru prima dată, problematica
unificării statelor din Europa devine , o nevoie a viitorului apropiat, în strînsă legătură cu
situaţia existentă la acel moment , deşi iniţial această idee părea să nu aibă nici o legătură cu
realitatea politică a vremii. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o
Europă distrusă din punct de vedere material , frământată de puternice crize politice şi
divizată prin „Cortina de Fier” în două blocuri : Est şi Vest.6
Considerată a fi una dintre cele mai vechi mişcări de unificare europeană, Uniunea
Paneuropeană a fost fondată de către Richard Coudenhove-Kalergi. Aceasta avea drept scop
unirea popoarelor europene şi recunoaşterea unei mari libertăţi de organizare a acestora.
Precursor al ideii lui Jean Monnet, idee care a stat la baza înfiinţării în anul 1951 a
Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului , acesta lansează în premieră ideea unei
uniuni economice franco-germane. Acesta susţine cultivarea personalităţii şi respectul
diferenţei, elogiul libertăţii însoţite de conştiinţa responsabilităţii, caractere dobândite prin
exersarea şi receptarea artei, religiei şi politicii europene. Cel mai important susţinător al ideii
de uniune federală a fost Winston Churchill, primul –ministru al Marii Britanii . Acesta
vorbea în discursul său istoric de la Zürich din septembrie 1946 despre „Statele Unite ale
Europei” .
Istoria evidenţiază că a fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să
gândească mai profund la necesitatea şi posibilitatea realizării unităţii lor pe cale paşnică.
Guvernele democratice din Occident , hotărâte să nu repete greşelile trecutului, au căutat
calea ieşirii din impas şi au ales soluţia integrării lor economice şi politice. Ion P.Filipescu ,
7
Augustin Fuerea –Drept instituţional comunitar European , Ed a II –a , Ed. Actami , 1996 , pag. 11 .
O contribuţie importantă a fost recunoscută lui Jean Monnet – comisar general al planului de
reconstrucţie în Franţa –datorită căruia s-au făcut primele demersuri pentru realizarea unităţii

5
Ioan Muraru - Cetăţenia Europeană :Cetăţenii, străinii şi apatrizii în dreptul românesc şi european, Ed. All,
Bucureşti, 2003, pag. 5
6
Roxana Maria Popescu, Mihaela Augustina Dumitraşcu, Augustin Fuerea –Drept comunitar European, Ed.
Pro Universitaria, Bucureşti, 2004, pag. 13
7
Ion P.Filipescu , Augustin Fuerea - Drept instituţional comunitar European, Ed a II –a, Ed. Actami, Bucureşti
1996, pag. 11

5
europene. Astfel, acesta i-a propus ministrului de extene francez din acea vreme , Robert
Schuman , înfiinţarea unei comunităţi a cărbunelui şi oţelului , gestionată de o unitate
supranaţională. La 9 mai 1950 , Robert Schuman şi-a asumat , într-o conferinţă de presă,
responsabilitatea politică asupra „Declaraţiei Schuman”, reprezentând primul pas în
realizarea unei Europe unite , având în centru reconcilierea franco-germană. Această
declaraţie a intrat în istorie ca fiind documentul fondator al comunităţilor europene şi al UE ,
fiind urmată de semnarea Tratatului de la Paris din 1951.
Acesta a fost unul dintre momentele importante ale istoriei integrării europene care a creat
un val de optimism printre cei care susţineau ideeea de integrare europeană dinamică ,
procesul de integrare urmând un ritm accelerat caracterizat prin adoptarea unor tratate de
importanţă majoră pentru Uniunea Europeană şi care a culminat odată cu adoptarea Tratatului
de la Lisabona proces prin intermediul căruia Europa se poate exprima cu mai multă hotărâre
în domeniul relaţiilor externe.
De la Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului din 18 aprilie
1951 , legislaţia primară a Uniunii Europene a evoluat ca urmare a extinderii obiectivelor
Comunităţilor şi , ulterior , a Uniunii , precum şi creşterii numărului de state membre ale
Uniunii . În consecinţă , această legislaţie cuprinde tratatele originare , cele ulterioare de
modificare a acestora , precum şi un număr mare de protocoale.8

Secţiunea a II-a
Globalizarea circulaţiei persoanelor

În sens general, globalizarea este un proces dinamic de intensificare şi interconectare a

relaţiilor internaţionale ce produc schimbări structurale pe termen lung în plan tehnic,
economic , politic şi sociocultural.
O interesantă comparaţie a fost făcută în literatura de specialitate cu privire la componetele
acestui sistem . Astfel , dacă statul naţional este „mecanicul” acestei extraordinare
„locomotive a istoriei” care este naţiunea , globalizarea afectează deopotrivă „mecanicul” şi
„locomotiva”, încât putem spune că , poate cea mai importantă contradicţie a lumii post
moderne şi a „erei globalizării”este aceea dintre cele două mari procese ale istoriei : procesul
construcţiei naţionale şi procesul deconstrucţiei etnonaţionale , ambele având caracter de
permanenţă a istoriei , doar că în epoca noastră a atins proporţii planetare şi a îmbrăcat forma
unui război holotropic, atrăgând totul în albia lui :religii, culturi, memorie colectivă , ritualuri
, instituţii , grupuri şi popoare .
Provocările induse de procesul globalizării , precum şi suprapunerea acestuia cu tendinţele
spre regionalizare şi fragmentare generează tensiuni şi factori de risc la nivel mondial , fapt
ce conduce , inclusiv , la intensificarea fenomenului migraţionist .
Dreptul la liberă circulaţie prezintă atât la nivel regional cât şi în plan local, o serie de
valenţe constând în faptul că acesta reprezintă un factor de progres în dezvoltarea
personalităţii umane, astfel că, prin exercitarea acestui drept omul îsi îmbogăţeşte
cunoştinţele şi îşi dezvoltă sentimentele specifice 18 Lazăr Cârjan, Aurel -Vasile Sime –Dreptul la
liberă circulaţie în contextual globalizării , în “Globalizare şi identitate naţională”, Ed. Ministerului
Administraţiei şi Internelor, 200 , pag. 28 .
Fenomenul globalizării are o serie de efecte pozitive dar şi negative pentru statele membre
ale Uniunii Europene. Chiar dacă noile state membre sunt încântate de acest nou statut care
presupune o arie largă de posibilităţi de liberă circulaţie şi de acces la piaţa muncii , acestea
manifestă o anumită temere cu privire la exodul de „creiere” şi de plecare a specialiştilor .
Chiar şi pe fondul unor măsuri privind blocarea imigraţiei luate de către statele cu tradiţie în
8
Beatrice Andreşan-Grigoriu , Tudorel Ştefan –Tratatele Uniunii Europene, Versiune consolidată , Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009, pag.3

6
UE, acestea se confruntă cu un val neaşteptat de imigranţi. Pentru ţările recent aderate la UE ,
mai există în prezent câteva restricţii privind libera circulaţie a lucrătorilor , restricţii privite
ca măsuri de combatere a migraţiei ilegale.
Cetăţenii Uniunii Europene au dreptul de a munci sau de a căuta un nou loc de muncă într-un
alt stat membru al UE . Acest drept la libera circulaţie a lucrătorilor face parte din drepturile
cetăţenilor comunitari . Totodată aceştia au dreptul de a călători şi de a se stabili oriunde în
Uniune.
„Piaţa unică este una dintre valorile de bază ale Europei . Pentru cetăţeni înseamnă dreptul de
a trăi şi munci în orice altă ţară din UE şi de a accesa o gamă largă de produse şi servicii de
calitate la preţuri mici”.
La baza libertăţii de circulaţie a persoanelor stă eliminarea oricărui tip de discriminare
(bazată pe condiţiile de intrare , şedere, deplasare , muncă, angajare sau plata muncii prestate)
între cetăţenii unui stat membru şi cetăţenii celorlalte state membre ce locuiesc sau muncesc
pe teritoriul acestui stat.

CAPITOLUL II
PRINCIPALELE COORDONATE ALE LIBEREI CIRCULAŢII A PERSOANELOR
STABILITE ÎN CONVENŢII ŞI TRATATE INTERNAŢIONALE

Secţiunea I
Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană.

Principiul liberei circulaţii a persoanelor reprezintă expresia apartenenţei la un spaţiu

european comun , fără bariere interne.
În decursul timpului , libera circulaţie a persoanelor ,ca şi concept, a suferit mai multe
modificări . Dacă la început destinatarii acestui concept erau persoanele individuale ( fie
agenţi economici, fie lucrători sau prestatori de servicii ) , ulterior domeniul de aplicare al
acestui principiu s-a extins la ideea de cetăţean al Uniunii , fără a fi condiţionat de existenţa
vreunei activităţi economice sau de vreo altă condiţie , cum ar fi cea de naţionalitate.
Uniunea Europeană a creat un cadru legislativ robust pentru bunăstarea cetăţenilor europeni
prin stabilirea şi consolidarea drepturilor acestora în calitate de cetăţeni, consumatori şi
lucrători în numeroase domenii , inclusiv mobilitatea , sănătatea şi siguranţa, asigurările
sociale , condiţiile de lucru , informarea şi consultarea , egalitatea de gen şi nediscriminarea .
Politica de imigraţie este parte integrantă a dezideratului european de creare a unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie .
Crearea Comunităţilor europene are ca temei planul lui Robert Schuman, care în anul 1950 ,
a lansat ideea unei „unităţi a Europei Occidentale ”9. Însă relansarea europeană s-a produs cu
ocazia Conferinţei miniştrilor de externe de la Messina din 1-3 iunie 1955 când ţările Benelux
au propus înfiinţarea şi dezvoltarea unei pieţe comune.Tratatul constituind Comunitatea
Economică Europeană avea drept scop „ prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea
treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o
dezvoltare armonioasă a activităţilor economice , o creştere durabilă şi echilibrată , o
stabilitate crescândă , o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele
pe care le reuneşte”.Libera circulaţie a persoanelor a reprezentat unul dintre obiectivele
principale de realizat în vederea constituirii pieţei comune.

9
Ion . P. Filipescu, Augustin Fuerea - Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1994,
pag. 14

7
 Tratatul reglementează libera circulaţie a persoanelor alături de libera circulaţie a serviciilor
şi capitalurilor . Conceptul de liberă circulaţie a persoanelor este privit dintr-un nou punct de
vedere fiind considerat a fi într-o conexiune strânsă cu conceptul de „lucrători”, nefiind privit
nicidecum , aşa cum este astăzi , ca un drept al persoanelor de a se mişca liber oriunde în
interiorul Comunităţii . Libertatea de circulaţie a persoanelor a constituit o problemă delicată
pentru statele membre datorită aspectelor ce ţin de ordinea publică sau de siguranţa naţională
şi datorită consecinţelor pe care le presupun acestea.
Astfel, primul capitol din Titlul III , care este dedicat libertăţii de circulaţie a lucrătorilor, a
fost introdus la insistenţele delegaţiei italiene şi a obţinut fără mari probleme sprijinul necesar
pentru că , pe lângă faptul că avea să contribuie la unificarea europeană , urma să remedieze
lipsa mâinii de lucru , problemă cu care se confruntau în acea perioadă statele nordice .
Aceasta în măsura în care , în sânul unei economii integrate , deplasarea mâinii de lucru joacă
un rol esenţial , fiind mecanismul prin care un stat membru îşi adaptează nivelul de viaţă la
modificările favorabile sau nefavorabile care se produc pe scena internaţională şi în structura
demografică.
În ceea ce priveşte conţinutul principiului liberei circulaţii a persoanelor , acesta implică
eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea
ce priveşte încadrarea în muncă , remunerarea şi celelalte condiţii de muncă. Totodată în
Tratat sunt prevăzute şi anumite drepturi ale lucrătorilor prin care se concretizează această
libertate respectiv dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă , de a circula liber
în acest scop pe teritoriul statelor membre , de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura
o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului în cauză şi de a rămâne pe teritoriul
unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat. Însă aceste dispoziţii nu se
aplică încadrării în administraţia publică.

Secţiunea a II-a
Actul Unic European

În perioada premergătoare adoptării Actului Unic European de o importanţă majoră a fost

cooperarea între statele membre ale Comunităţilor Europene pentru găsirea celor mai bune
soluţii unanim acceptate variatelor probleme cu care s-a confruntat Uniunea de-a lungul
timpului.
„Actul unic european , prima revedere generală a tratatelor comunitare , confirmă că ,
indiferent de faptul că Europa se sprijină pe cele trei Comunităţi, ea nu se limitează la ele”.10
Însă aceste soluţii aveau nevoie de o bază juridică solidă , ceea ce a impus necesitatea
modificării Tratatului de la Roma din 1957.
Actul Unic European a reprezentat primul act modificator important al Tratatelor de la
Roma pe direcţia unei transformări europene desfăşurată pe o perioadă de trei decenii , mai
exact între anii 1957 -1987.
Recesiunea economică mondială de la începutul anului 1980 a adus cu sine un val de „
europesimism „ . Cu toate acestea , speranţa a renăscut în 1985 când Comisia Europeană , sub
preşedenţia lui Jacques Delors , a prezentat Carta Albă privind calendarul pentru realizarea
pieţei unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest ţel ambiţios a fost inclus în Actul
Unic European.11

10
Guy Issac –Droit communautaire general, Ed. A III-a , Paris, 1991 , pag. 16
11
Marin Voicu – Uniunea Europeană înainte şi după Ttatatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009 , pag. 231

8
Acesta a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987 . Actul stabilea înfăptuirea Pieţei Unice
europene la un anumit termen limită , respectiv 31 decembrie 1992, şi prevedea totodată
mişcarea liberă a bunurilor , serviciilor , capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul
Comunităţilor.
Actul Unic European defineşte pentru prima dată piaţa internă la art. 13 ca fiind „ un spaţiu
fără frontiere interne, în care libera circulaţie a mărfurilor , persoanelor , serviciilor şi
capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat”.

Secţiunea a III-a
Tratatul de la Maastricht

Ritmul istoriei s-a accelerat la sfârşitul anilor ’80 , a spus Jacque Delors. Anul 1989 a fost „
anul miracolelor” în care Uniunea Sovietică s-a prăbuşit şi ţările din centrul şi estul Europei
şi-au început drumul către un nou viitor . Provocarea imediată pentru Comunităţi a constituit-
o absorbirea Republicii Democrate Germania (în urma unificării cu Germania de Vest la 03
iulie 1990 ) atât din punct de vedere economic , din cauza subdezvoltării sale , cât şi din
punct de vedere politic , din cauza noii greutăţi pe care Republica Democrată Germania o
aducea în balanţă de partea Germaniei.Sosise momentul pentru a se pune formal în discuţie
adâncirea integrării europene dincolo de componenta economică.12
La apoximativ 3 ani după intrarea în vigoare , la 1 iulie 1987 , a Actului Unic European ,
construcţia comunitară a progresat semnificativ culminând cu încheierea unui tratat privind
Uniunea Europeană . Acesta a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993.
Aşa cum rezultă din preambulul Tratatului de la Maastricht, cele douăsprezece state membre
au decis să parcurgă o nouă etapă în procesul de integrare europeană iniţiat prin constituirea
Comunităţilor Europene, stabilind ca obiectiv principal facilitarea liberei circulaţii a
persoanelor, garantând totodată siguranţa şi securitatea popoarelor lor, prin introducerea unor
dispoziţii privind justiţia şi afacerile interne .
Printre obiectivele Tratatului se numără promovarea unui progres economic şi social
echilibrat şi durabil în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne , prin întărirea
coeziunii economice şi sociale , întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor
statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniuniii.
Ca element de noutate Tratatul privind Uniunea Europeană a creat o nouă entitate şi anume
Uniunea Europeană . Dacă Actul Unic European arată în cuprinsul preambulului că acesta are
ca scop transformarea relaţiilor dintre statele membre într-o uniune europeană această entitate
a devenit o certitudine odată cu apariţia Tratatul de la Maastricht.
În vederea îndeplinirii liberei circulaţii a persoanelor tratatul consideră următoarele domenii
ca fiind de interes comun: politica de azil , regulile privind trecerea frontierelor externe ale
statelor membre de către persoane şi exercitarea controlului asupra acestei treceri , politica
de imigrare şi politica faţă de resortisanţii ţărilor terţe . Cu privire la acesta din urmă tratatul
prevede în mod expres , condiţiile de intrare şi de circulaţie al resortisanţilor din ţările terţe
pe teritoriul statelor membre, condiţiile de şedere al resortisanţilor ţărilor terţe pe teritoriul
statelor membre , inclusiv reîntregirea familiei şi accesul pe piaţa forţei de muncă , lupta
împotriva imigraţiei , şederii şi muncii ilegale a resortisanţilor ţărilor terţe pe teritoriul
statelor membre.
Tot domenii de interes comun sunt considerate şi lupta împotriva toxicomaniei , lupta
împotriva fraudei de dimensiuni internaţionale , cooperare judiciară în domeniul civil ,
cooperare judiciară în domeniul penal ,cooperare vamală şi cooperare poliţienească în

12
Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan – Grigoriu - Drept comunitar, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pag. 17

9
vederea prevenirii şi a luptei împotriva terorismului , traficului ilegal de droguri şi a altor
forme grave de criminalitate internaţională. Totuşi tratatul dă posibilitatea statelor membre de
a lua măsurile necesare pentru menţinerea ordinii publice şi a securităţii interne.

Secţiunea a IV-a
Tratatul de la Amsterdam

Reformele instituţionale operate de către Tratatul de la Maastricht , în vederea potenţialei

extinderi a Uniunii , au fost considerate inadecvate în multe cercuri.
În general, Tratatul de la Maastricht a fost aspru criticat pentru „ obscuritatea şi secretul
procesului de negociere , complexitatea noii stucturi << unionale >> , împrumutarea
instituţiilor comunitare pentru procesul decizional al pilonilor interguvernamentali ,
numeroasele excepţii şi posibilităţi de a opta pentru a rămâne în afara unor domenii de
activitate “, de natură a submina unitatea şi coerenţa construcţiei comunitare.13 La data de 2
octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam , care a intrat în vigoare la data de 1
mai 1999. Denumirea completă a acestui tratat este : Tratatul de la Amsterdam care modifică
Tratatul asupra Uniunii Europene , Tratatele constituind Comunităţile europene şi anumite
acte conexe. Scopul declarat al Tratatului de la Amsterdam a fost acela de a asigura
capacitatea de acţiune a Uniunii Europene şi după extinderea spre est.
În ceea ce priveşte principiul liberei circulaţii a persoanelor Tratatul de la Amsterdam
modifică unul dintre considerentele Tratatului de la Maastricht la capitolul „Modificări de
fond” în sensul că este prevăzută în mod clar facilitarea liberei circulaţii a persoanelor şi
asigurarea siguranţei şi securităţii popoarelor prin instaurarea unui spaţiu de libertate , de
securitate şi justiţie.
Unul dintre obiectivele urmărite prin încheierea acestui Tratat şi în mod clar exprimat la art.
B este acela că Uniunea îşi propune să menţină şi să dezvolte un spaţiu de libertate ,
securitate şi justiţie în interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a persoanelor , în
corelare cu măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe , dreptul de azil , imigrarea
precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen.
Totodata Tratatul de la Amsterdam impune Consiliului obligaţia luării şi a unor măsuri în
domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu incidenţă transfrontalieră precum şi măsuri
în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală în vederea asigurării unui
nivel ridicat de securitate prin prevenirea criminalităţii şi prin combaterea acestui fenomen în
cadrul uniunii.

Secţiunea a V-a
Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare a Acordului Schengen

La începutul anilor ’ 80 , la nivelul Uniunii Europene a fost demarată o discuţie cu privire la

importanţa principiului libertăţii de circulaţie a persoanelor . Întrebarea care se punea era
aceea dacă un spaţiu de libertate la nivel european presupune , pe lângă liberul acces la piaţa
muncii , şi lipsa graniţelor interne , mai exact a controalelor la frontierele dintre statele
membre. Conceptul a fost iniţiat la nivel european printr-o discuţie în legătură cu importanţa
termenului libertate de mişcare . În anul 1984 , fostul cancelar german Helmut Kohl s-a
întâlnit cu preşedintele de atunci al Franţei , Francois Mitterand , la trecerea frontierei „
Goldene Brenn” din apropiere de Saarbrucken . Aici au luat decizia de a elimina controalele
de frontieră între Germania şi Franţa.

13
Tudorel Ştefan , Beatrice Andreşan – Grigoriu op. cit. pag. 26

10
 În urma negocierilor , Franţa , Germania , Belgia , Luxemburg şi Olanda au decis crearea
între ele a unui spaţiu fără graniţe interne , cunoscut sub denumirea de „ spaţiul Schengen”.
Astfel, s-a încheiat între aceste state un acord la data de 14 iunie 1985 la Schengen, urmat de
Convenţia de implementare a Acordului Schengen în 1990 .
Iniţial Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare nu au făcut parte din cadrul
legislativ comunitar. Acest lucru s- a schimbat odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam
, intrat în vigoare la data de 01 mai 1999. Un Protocol ataşat Tratatului de la Amsterdam
încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ şi instituţional al Uniunii Europene.
Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne
pentru toate persoanele , incluzând măsuri de întărire a controalelor la frontierele externe .
Aceste măsuri implică o politică de vize comună , posibilitatea procesării cererilor de azil,
cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi un schimb eficient de informaţii.
Structural , Convenţia de implementare a Acordului Schengen vizează următoarele domenii :
-vizele; circulaţia străinilor în spaţiul Schengen; azil; cooperare poliţienească; cooperare
judiciară; droguri; arme şi muniţii; Sistemul Informatic Schengen; protecţia datelor cu
caracter personal.
Deşi în forma sa iniţială Convenţia cuprindea anumite dispoziţii cu privire la traversarea
frontierelor interne şi externe , aceste dispoziţii au fost abrogate în conformitate cu
prevederile art. 39 alin. 1 din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului ( CE)
nr. 562/06 din data de 15 martie 2006 privind stabilirea unui cod comunitar de reguli privind
reglementarea circulaţiei persoanelor la trecerea frontierelor ( denumit Codul Frontierelor
Schengen ) care se vor aplica în locul acestora.
Convenţia de Implementare a Acordului Schengen cuprinde dispoziţii privind politica
comună în domeniul circulaţiei persoanelor , şi în special regimul de vize , urmărindu-se
armonizarea de comun acord a politicilor de vize. În acest sens , la art. 10 din Convenţie , este
reglementată viza uniformă . Aceasta este comună pentru toate părţile contractante şi impune
ca vizita să nu depăşească trei luni.

Secţiunea a VI-a
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Consiliul European de la Nisa ( decembrie 2000) a însemnat adoptarea Cartei Drepturilor

Fundamentale , document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile , politice , economice ,
sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale , europene şi naţionale . Carta nu
face nici un fel de deosebire între cetăţeni , întrunind ( pentru prima dată ) în cadrul unui
document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul UE.14

Secţiunea a VII-a
Tratatul de la Lisabona

Acest tratat a fost cunoscut încă din stadiul de proiect sub denumirea de „Tratatul de
Reformă” şi este destinat a înlocui Tratatul Constituţional European care nu a fost ratificat de
toate statele membre. La data de 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona iar
la data de 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare . Acesta modifică Tratatul privind Uniunea
Europeană şi Tratatele CE dar fără să le înlocuiască.
Tratatul de la Lisabona cuprinde o versiune consolidată a Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene şi o versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană .

14
Dan Drugă - Legislaţia UE în domeniul migraţiei ., Revista Sfera Politicii, nr. 166/2011 , pag. 129

11
1. Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană.
Încă din preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană se precizează faptul că unul dintre
scopurile urmărite de semnatarii acestui tratat este acela al asigurării siguranţei şi securităţii
popoarelor acestora , prin instaurarea unui spaţiu de libertate , securitate şi justiţie în
conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat dar şi ale Tratatului privind funcţionarea
Uniunii Europene. Relevant în acest sens este art. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană
care prevede că „Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate , securitate şi justiţie ,
fără frontiere interne , în interiorul căreia este asigurată libera circulaţie a persoanelor , în
corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe , dreptul de azil ,
imigrarea , precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui fenomen ”.

2. Versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene .

Dispoziţiile în materia liberei circulaţii a persoanelor cuprinse în cadrul Titlului IV al părţii
a III-a din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene se împart în două capitole :
Capitolul I intitulat „Lucrătorii” şi capitolul II intitulat „ Dreptul de stabilire “.
Art. 20 din acest tratat prevede instituirea cetăţeniei europene .În acest sens se arată că este
cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru dar cetăţenia
Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională ci se adaugă acesteia. Printre drepturile
recunoscute cetăţenilor Uniunii şi enumerate de acest articol se numără şi acela de liberă
circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre. Această idee este dezvoltată în art. 21
din Tratat care prevede că orice cetăţean al Uniunii are aceste drepturi sub rezerva limitărilor
şi condiţiilor prevăzute de tratate şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestora .
Acelaşi articol enunţat mai sus prevede aspecte procedurale şi instituţionale privind protecţia
acestui drept . Astfel, un rol important îl au Parlamentul European şi Consiliul care pot lua
hotărâri în conformitate cu procedura legislativă ordinară în vederea adoptării unor dispoziţii
menite să faciliteze exercitarea dreptului la liberă circulaţie şi a dreptului de şedere pe
teritoriul statelor membre . Tot astfel, în vederea asigurării protecţiei acestor drepturi , în
situaţia în care tratatele nu au prevăzut puteri de acţiune în acest sens , Consiliul , hotărând de
această dată în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate şi după
consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri în domeniul securităţii sociale sau
al protecţiei sociale.

Secţiunea a VIII-a
Alte acte normative

1. Regulamentul (UE) nr. 492/2011al Parlamentului European şi al Consiliului din 5

aprilie 2011 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii europene
Acest act normativ are ca obiectiv realizarea liberei circulaţii a lucrătorilor în cadrul UE prin
eliminarea oricărei discriminări între lucrătorii statelor membre pe criteriul cetăţeniei în ceea
ce priveşte încadrarea în muncă , remunerarea şi alte condiţii de muncă precum şi dreptul
acestor lucrători de a se deplasa liber în vederea desfăşurării unei activităţi salariate , sub
rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate
publică.
2. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004
privind dreptul la liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre pentru
cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Datorită faptului că se aplică tuturor cetăţenilor , nu numai celor care se angajează în
activităţi economice , este denumită şi „ directiva cetăţeniei” în literatura de specialitate.

12
 Această directivă este destinată , printre altele, încurajării cetăţenilor Uniunii Europene de a-
şi exercita dreptul lor la liberă circulaţie şi rezidenţă pe teritoriul Statelor Membre , reducerii
formalităţilor administrative la cerinţe minimale esenţiale, oferirii unei mai bune definiţii a
statutului de membru de familie şi limitării scopurilor de refuzare a intrării pe teritoriul unui
Stat Membru sau de încetare a dreptului de rezidenţă al acestora.
Adoptarea acestei directive a avut la bază recunoaşterea de către semnatari a unor principii
care guvernează libera circulaţie a persoanelor. Astfel, au fost avute în vedere următoarele ,
după cum sunt prevăzute în preambulul acesteia :
-cetăţenia Uniunii conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual la
liberă circulaţie şi şedere pe teritoiul statelor membre , sub rezerva limitărilor şi condiţiilor
prevăzute de Tratatul de constituire a comunităţilor europene şi a măsurilor adoptate în
scopul aplicării acestuia ;
-libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre libertăţile fundamentale ale pieţei
interne , care reprezintă un spaţiu fără frontiere interne , în care libertatea este asigurată în
conformitate cu dispoziţiile Tratatului ;
- necesitatea modificării Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului din data de 15
octombrie 1968 ;
- necesitatea acordării dreptului la liberă circulaţie şi şedere recunoscut cetăţenilor Uniunii
şi membrilor de familie ai acestora , indiferent de cetăţenie ;
- cetăţenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de şedere în statul membru gazdă
pentru o perioadă de cel mult trei luni , fără a face obiectul nici unei condiţii sau formalităţi ,
alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil ;
-faptul că cetăţenii Uniunii care au înţeles să se stabilească pe termen lung în statul membru
gazdă se bucură de dreptul de şedere permanentă ar întări sentimentul cetăţeniei Uniunii şi
este un element cheie în promovarea coeziunii sociale, care reprezintă unul dintre elementele
fundamentale ale Uniunii.
-toţi cetăţenii Uniunii şi membrii de familie ai acestora care locuiesc într-un stat membru ar
trebui să beneficieze , în statul membru respectiv, de un tratatment egal cu cel al
resortisanţilor , sub rezerva dispoziţiilor speciale care sunt prevăzute în mod expres în Tratat
şi de dreptul derivat , etc.

3. Directiva Consiliului 77/486/ce din 25 iulie 1977 privind educaţia copiilor lucrătorilor
migranţi
Prin această directivă Uniunea Europeană a încercat deja să promoveze abordarea de către
statele membre a problemei educaţiei copiilor lucrătorilor migranţi , în condiţiile în care
anterior printr-o Rezoluţie adoptată la 21 ianuarie 1974 privind programul de acţiune socială ,
Consiliul a inclus printre acţiunile sale prioritare pe acelea desemnate să îmbunătăţească
condiţiile de liberă circulaţie a angajaţilor , în special cu privire la primirea şi educarea
copiilor acestora . Aceasta se aplică în cazul copiilor pentru care şcolarizarea este obligatorie
conform legislaţiei statului membru gazdă şi care sunt descendenţi ai unui lucrător resortisant
al altui stat membru .
4. Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucrătorilor de
a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acel stat.
Încă din preambulul acestui regulament sunt expuse motivele pentru care a fost adoptat
acesta. Astfel, la elaborarea acestuia au fost avute în vedere mai multe premise printre care :
- mobilitatea forţei de muncă în cadrul comunităţii care presupune ca lucrătorii să poată
ocupa succesiv mai multe locuri de muncă în mai multe state membre, fără ca prin aceasta să
fie defavorizaţi;

13
- posibilitatea lucrătorului care locuieşte pe teritoriul unui stat membru de a beneficia de
garantarea dreptului de a rămâne pe acel teritoriu, după ce încetează să mai ocupe un loc de
muncă în acel stat ca urmare a atingerii vârstei de pensionare sau din cauza incapacităţii
permanente de muncă ori care, după o perioadă de activitate salariată şi de şedere pe
teritoriul unui stat membru, ocupă un loc de muncă salariat pe teritoriul altui stat membru ,
păstrându-şi în continuare reşedinţa pe teritoriul primului stat membru.

5. Regulament nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie

2006 privind crearea unui cod comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei
circulaţii a persoanelor peste frontiere ( Codul Frontierelor Schengen ).
Printre considerentele avute în vedere la elaborarea acestui regulament se numără
următoarele :
-adoptarea de măsuri în vederea asigurării oricăror controale ale persoanelor care trec
frontierele interne face parte din obiectivul Uniunii de a stabili un spaţiu fără frontiere
interne în care libera circulaţie a persoanelor este asigurată;
-crearea unui spaţiu în care persoanele pot circula liber va fi dublată de măsurile cuprinse în
politica comună privind trecerea frontierelor externe;
-crearea unui corp comun de legislaţie în special prin consolidarea şi dezvoltarea acquis-
ului , este una dintre componentele fundamentale ale politicii comune privind managementul
frontierelor externe;
-controlul frontierelor este nu numai în interesul statelor membre la ale căror frontiere
externe se efectuează , dar şi în intereresul tuturor statelor membre care au eliminat
controlul la frontierele interne , controlul la frontieră fiind de natură a contribui la
combaterea migraţiei ilegale şi traficului de fiinţe umane şi să prevină orice ameninţare la
adresa securităţii interne a statelor membre , a politicii publice , sănătăţii publice şi a
relaţiilor internaţionale;
- reintroducerea controalelor la frontierele interne ar trebui să fie o excepţie într-un spaţiu în
care persoanele pot circula liber.
Regulamentul are ca obietiv eliminarea controalelor la frontiere pentru persoanele care trec
graniţele interne dintre statele membre ale Uniuni Europene, stabilind totodată reguli ce stau
la baza controlului la frontieră pentru persoanele care trec frontierele externe ale statelor
membre ale Uniunii Europene.

CAPITOLUL III
ASPECTE PRIVIND COOPERAREA STATELOR MEMBRE ÎN SPAŢIUL
SCHENGEN

Secţiunea I
Politici şi strategii privind libera circulaţie a persoanelor

1. Politica comunitară în domeniul vizelor

Prin reglementarea aquis-ului Schengen la nivelul Uniunii Europene au fost avute în vedere
mai multe obiective şi anume :
 înlăturarea contolului persoanelor la frontierele comune Schengen;
 aplicarea unor reguli comune care să privească circulaţia persoanelor care trec frontierele
externe, fără a avea importanţă ce stat din Spaţiul Schengen gestionează frontiera externă;
 armonizarea regulilor care guvernează condiţiile de intrare precum şi vizele Schengen;
 separarea terminalelor în aeroporturi şi porturi, acolo unde este necesar, pe călătorii din
interiorul şi din exteriorul Spaţiului Schengen, dar şi pentru cei care călătoresc în

14
 interiorul spaţiului Schengen, şi , bineînţeles , pentru cei care intră sau părăsesc spaţiul
Schengen;
Un domeniu important al aquis-ului Schengen este reprezentat de politica comună de vize. În
decursul timpului statele membre s-au confruntat cu o serie de probleme legate de fenomenul
migraţiei ilegale , fapt ce a generat , de exemplu , necesitatea de a elabora anumite norme de
tranzitare a zonelor internaţionale din aeroporturi . Totodată s-a constatat la nivelul statelor
membre că se impune emiterea unor vize cu intrări multiple pentru a se diminua încărcătura
administrativă a consulatelor şi pentru a facilita deplasarea fără probleme a persoanelor care
călătoresc în mod frecvent sau regulat.

2. Politica comună privind migraţia

Semnificaţiile pe care societăţile contemporane le ataşează migraţiei sunt numeroase ,
contradictorii şi schimbătoare , în funcţie de evoluţia unor indicatori economici , culturali , de
securitate colectivă şi de reglementare juridică internaţională. Din complexul dozaj al
acestora , migraţia ajunge să fie privită uneori ca o „invazie „ a săracilor în lumea dezvoltată ,
unde aceştia îşi caută propăşirea economică , dar unde ajung să îngroaşe rândurile
marginalilor , ale excluşilor şi devianţilor; pe scurt migraţia ar fi o „molimă” ce loveşte
societăţile occidentale bogate , cu sau fără voia lor, creîndu-le numeroase probleme. Alteori,
migraţia este înţeleasă ca un proces din care lumea bogată are de câştigat, prin aceea că ,
ademenind crema intelectuală a societăţilor sărace , profită de capacitatea acesteia de muncă
înalt calificată , fără să fi investit în formarea ei profesională . Ambele poziţii privilegiază
înţelesul economic al fenomenului migraţionist şi vizează deplasarea efectivă a unor populaţii
, în mod definitiv sau temporar.
Agenda extinderii UE către Europa de Est a adus în prim-plan un criteriu important pentru
aderarea la UE, ce se raportează de fapt la soluţionarea dilemei „libertate de circulaţie vs.
controlul imigraţiei”, şi anume acceptarea acquis-ului Schengen, a standardelor impuse în
acest sens. Au apărut în acest cadru noi întrebari legate de drepturile politice şi sociale ale
cetăţenilor din statele terţe; ar putea ei beneficia de dreptul libertăţii de circulaţie chiar dacă
nu sunt cetăţeni cu drepturi depline ai ţărilor unde sunt rezidenţi? S-a remarcat însă şi
dezvoltarea unor legi comune contra discriminării, în cadrul legislaţiei comunitare, ce
contribuie la „îmbunătăţirea” drepturilor şi la protecţia minorităţilor. Toate aceste demersuri
pot fi considerate ca un efort pentru a găsi un cadru comun al UE vis-à-vis de politica privind
migraţia, care să depăşească diferentele de la nivel naţional, sau „primii paşi” până la
includerea politicii privind migraţia în Tratatul de la Amsterdam ; migraţia a fost subiectul ce
a marcat agenda conferinţei interguvernamentale din 1996/1997 (cooperarea în cadrul celui
de-al treilea pilon „Justiţie si Afaceri Interne”). În acest context imigraţia a fost abordată în
termeni de „securitate” şi „control”.15
Faptul că politica privind migraţia în Tratatul de la Amsterdam a avut o însemnătate
deosebită. Acest moment a reprezentat o etapă în care politicile de cooperare la nivel
european , mai exact în domeniile în privinţa justiţiei , libertăţii şi securităţii , au fost pe larg
reglementate de legislaţia comunitară şi totodată un moment important în evoluţia politicilor
imigraţiei şi azilului , acestea devenind unele dintre principalele politici ale Uniunii
Europene.
Important de menţionat în acest context , în opinia mea, este şi Directiva 2000/43/EC cu
privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea
rasială sau etnică . Scopul acestei directive este acela de a crea un cadru pentru combaterea
discriminării pe criteriul originii rasiale şi etnice , punându-se accent pe eficientizarea

15
Cristina Elena Bobu -Politica UE în domeniul migraţiei –mai multe faţete ale aceluiaşi fenomen , Revista „
Sfera politicii”, nr. 137, sursa www.sferapoliticii.ro

15
principiului tratamentului egal în statele membre . Această Directivă trebuie să se aplice
tuturor persoanelor atât în ceea ce priveşte sectorul public cât şi privat , inclusiv organismele
publice , în relaţie cu condiţiile de acces la angajare, autoangajare şi ocupaţie, inclusiv criterii
de selecţie şi condiţiile de recrutare, indiferent de domeniul de activitate şi la toate nivelurile
ierarhiei profesionale, inclusiv promovare , accesul la toate tipurile şi nivelurile de orientare
vocaţională, formare vocaţională, perfecţionare vocaţională şi reconversie, inclusiv
experienţa practică de lucru , angajare şi conditii de lucru, inclusiv demiteri şi remunerare ,
activarea ca membru şi implicarea într-o organizaţie de muncitori sau angajatori, sau în orice
organizaţie ai cărei membri au o anumită profesie, inclusiv beneficiile oferite de asemenea
organizaţii, protecţie socială, inclusiv securitate socială şi asistenţa sanitară, avantaje sociale,
educaţie, acces la bunuri şi servicii care sunt disponibile publicului, inclusiv locuire.16
Pornind de la premisa unei noi abordări a fenomenului migraţiei , liderii Uniunii Europene au
stabilit în timpul întâlnirii Consiliului European de la Tampere ( Finlanda ) , din octombrie
1999, elementele pentru o politică migratorie comună a UE .Abordarea agreată la Tampere a
fost confirmată în 2004 odată cu adoptarea Programului Haga , care stabileşte obiectivele de
întărire a libertăţii , securităţii şi justiţiei în UE pentru perioada 2005-2010.
Cooperarea europeană trebuie să se bazeze pe politici de integrare a resortisanţilor ţărilor
terţe cu şedere legală.
Minorii neînsoţiţi care sosesc în statele membre din ţări terţe reprezintă un grup deosebit de
vulnerabil care necesită o atenţie deosebită şi răspunsuri adaptate la fiecare caz în parte , în
special în cazul minorilor aflaţi în pericol. Aceştia pot cădea victime ale traficanţilor de
persoane, ale grupărilor infracţionale şi nu numai. Acest lucru reprezintă o problemă delicată
şi destul de dificilă pentru statele membre care generează preocupări comune.
Se poate spune că migraţia este o zonă de dezbatere politică şi de politici publice
efervescentă în ultimele două decenii, ce ne poate oferi, dacă privim în profunzime
fenomenul, o exemplificare a modului în care funcţionează democraţiile liberale, gradul lor
de adaptabilitate şi deschidere faţă de schimbare. La nivel naţional, reacţiile politice faţă de
imigranţi reflectă ideile de naţiune, toleranţă. Pe măsură ce subiectul privind imigraţia, azilul,
cetăţenia, a avansat în sfera preocupărilor politice ale UE în anii ’90, UE a încercat să
găsească instrumentele necesare pentru conturarea unei politici comune în privinţa migraţiei,
care nu de puţine ori s-a lovit de provocarea pe care acest fenomen a adus-o conceptului de
suveranitate a statului naţiune.17
Ţara noastră a adoptat Strategia naţională privind imigratia pe o perioadă de 4 ani ( 2011-
2014 ), aceasta reprezentând un pas important pe care aceasta îl face în cadrul eforturilor de
modernizare a procesului de gestionare a imigraţiei pe teritoriul naţional.

3 . Politica comunitară privind azilul

Una dintre priorităţile cooperării dintre statele membre ale Uniunii Europene o reprezintă
politica de azil , faţă de care acestea manifestă mult interes . Statele europene au o lungă
tradiţie în a primi pe cei persecutaţi din diverse motive în toate ţările de origine . Din acest
motiv şi din multe altele , este binecunoscut faptul că nucleul identităţii europene este
reprezentat de protecţia drepturilor fundamantale ale omului.
În decursul timpului Uniunea Europeană a adoptat o serie de acte normative importante cu
scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre . Astfel, odată cu
adoptarea Tratatului de la Maastricht politica în domeniul azilului se bucură de o atenţie
deosebită din partea statelor membre în contextul cooperării în domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne . Considerată iniţial „ domaine réservé” , legislaţia în domeniul azilului
16
Art. 3 Directiva 2000/43/EC
17
Paragraf din Revista „Sfera politicii” articol „ Politica UE în domeniul migraţiei. Mai multe faţete ale
aceleiaşi dileme” de Cristina Elena Robu , sursa : www.sferapoliticii.ro

16
cade sub auspiciile cooperării interguvernamentale , ceea ce permite fiecărui stat să deţină
controlul asupra propriei legislaţii în domeniu.18 Intrarea în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam la 01 mai 1999 a marcat o nouă etapă în ceea ce priveşte azilul . Acesta priveşte
stabilirea unui „spaţiu de libertate , securitate şi justiţie” şi conferă instituţiilor Uniunii noi
atribuţii pentru dezvoltarea legislaţiei privind aspectele referitoare azil.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam , Consiliul European adoptă două
programe şi anume : Programul de la Tampere şi Programul de la Haga. Acestea definesc
sistemul european comun de azil , ca parte a zonei de securitate , libertate şi justiţie , pentru
construirea căruia sunt necesare două faze. Prima fază, corespunzătoare perioadei (1999-
2005), vizează armonizarea legislaţiei în interiorul Uniunii Europene iar cea de-a doua fază,
corespunzătoare perioadei ( 2005-2010 ) urmăreşte instituirea unei proceduri comune de azil
şi a aceluiaşi statut pe tot cuprinsul Uniunii pentru toate persoanele care au nevoie de
protecţie internaţională.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam şi pe baza principiilor elaborate de
Consiliul European de la Tampere au demarat demersurile pentru crearea unui sistem
european comun de azil ( SECA ). Acest sistem presupune că statele membre UE vor asigura
accesul solicitanţilor de azil , beneficiarilor de protecţie internaţională şi membrilor familiilor
acestora la o formă de protecţie şi la justiţie, la integrare socială şi la piaţa forţei de muncă, cu
respectarea principiului nediscriminării.
Un rol important în cadrul legislaţiei privind azilul la nivelul Uniunii Europene îl are
Regulamentul 343/2003 denumit şi Regulamentul Dublin II care integrează principiile
Convenţiei Dublin44 în contextul comunitar. Totodată acesta înlocuieşte această Convenţie.
Cooperarea practică în materie de azil urmăreşte creşterea convergenţei şi asigurarea calităţii
permanente a proceselor decizionale ale statelor membre în domeniul respectiv, în contextul
cadrului legislativ european. În ultimii ani au fost luate deja un număr considerabil de măsuri
de cooperare practică, în special adoptarea unei abordări comune în domeniul informaţiilor
privind ţara de origine şi stabilirea unui program de formare european comun în materie de
azil.

4. Protecţia datelor cu caracter personal

În cadrul liberei circulaţii a persoanelor de o importanţă deosebită este protecţia datelor cu
caracter personal.
Conceptul de protecţie a datelor cu caracter personal reprezintă dreptul persoanei fizice de
a-i fi apărate acele date care conduc la identificarea sa , ceea ce presupune şi existenţa
obligaţiei corelative a statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecţie
eficientă. Datele cu caracter personal reprezintă acele caracteristici care pot fi puse direct sau
indirect în legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă ca de exemplu: nume,
prenume , cod numeric personal, adresă, telefon, imagine, voce, situaţia economio-financiară,
profesia. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede în Titlul III dedicate
„Libertăţilor”, la art. 8 că orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal
care o privesc. Asemene date trebuie tratate în mod corect în scopurile şi pe baza
consimţământului persoanei interesate sau în temeiul altui motiv legitim prevăzut de lege.
Şi Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995
privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter peronal
şi libera circulaţie a acestor date are drept obiectiv asigurarea liberei circulaţii a datelor cu
caracter personal între statele membre, fără încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei.

18
Diana Zanoschi –Dreptul la azil în UE. Distopia supranaţionalismului, Revista “Sfera politicii”, nr. 154 , pag.
2

17
Astfel, Convenţia de aplicare a Acordului Schengen prevede că datele pot fi copiate doar în
scopuri tehnice şi nu pot fi utilizate în scopuri administrative. Orice modificare a categoriei
de alertă se face numai după obţinerea autorizaţiei de modificare a categoriei de alertă de
către statul care a emis alerta şi trebuie să fie justificată de prevenirea unei ameninţări grave,
iminente la adresa ordinii şi securităţii neţionale , serioase temeiuri de securitate naţională şi
prevenirea unei infracţiuni grave.
Persoanele pot solicita accesul la datele personale conţinute în legătură cu persoana lor .Faţă
de aceste date se aplică legislaţia naţională referitoare protecţia datelor personale din fiecare
stat membru.
Datele personale din Sistemul de Informaţii Schengen pot fi menţinute pentru anumite
perioade de timp , iar în cazul în care nu sunt eliminate semnalările , statele membre nu le pot
menţine mai mult de 3 ani , însă aceste perioade pot fi mai mici decât limitele precizate în
Convenţia de aplicare a Acordului Schengen dacă legislaţia naţională prevede astfel.
Date cu caracter personal sunt înregistrate şi în Sistemul de Informaţii privind Vizele după
anumite norme stabilite conform reglementărilor comunitare în materie 48 . Astfel, aceste
date nu sunt păstrate mai mult decât este necesar pentru ca SIV să-şi atingă obiectivele , dar
nu mai mult de cinci ani , după care sunt şterse.
Legalitatea prelucrării datelor cu caracter personal este monitorizată de către autorităţile
naţionale de supraveghere iar activitatea instituţiilor şi organelor comunitare în ceea ce
priveşte prelucrarea acestor date este monitorizată de Autoritatea Europeană pentru Protecţia
Datelor.19

CAPITOLUL IV
ASPECTE PRACTICE PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR

Tema de faţă pune în discuţie aspecte legate de relaţia care există între dreptul comunitar şi
dreptul naţional al statelor membre. Unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar
este cel al priorităţii normelor comunitare faţă de normele naţionale contrare .
Aplicarea acestui principiu are drept consecinţe :
- regulile de drept comunitar care au efect direct trebuie să fie aplicate de la data intrării lor în
vigoare , chiar dacă se constată existenţa unei legi naţionale incompatibile ;
- neaplicarea legii naţionale contrare se impune tuturor autorităţilor naţionale competente ,
inclusiv celor ale administraţiei.
Nu de puţine ori , însă, instanţele judecătoreşti din statele membre au fost puse în situaţia de a
interpela CJUE cu privire la anumite situaţii prevăzute de sistemele legislative naţionale şi
care erau în contradicţie cu normele comunitare . Astfel, CJUE a clarificat aplicarea acestui
principiu în practică prin intermediul “dialogului” hotărârilor sale cu cele ale instanţelor
naţionale.20

19
Regulamentul ( CE) nr. 45 /2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind
protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile şi organele
comun itare şi privind libera circulaţie a acestor date .( sursa : www.eur-lex.europa.eu )
20
Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, op. cit., pag. 202

18
 CAPITOLUL V
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A
PERSOANELOR ÎN DIVERSE STATE ALE UNIUNII EUROPENE

Secţiunea I
Scurte precizări privind libera circulaţie a persoanelor în România
Ca regulă generală , o directivă impune rezultate şi lasă, în principiu, destinatarilor ei
competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele pentru a le atinge în termenele fixate .
Directiva fixează un termen destinatarilor săi pentru a atinge rezultatele urmărite.
Astfel, Directiva 2004/38/CE a fixat un termen de transpunere în legislaţia internă data de
30 04 2006. În legislaţia română această directivă a fost transpusă prin OUG nr. 102 /2005
din 14 06 2005 privind libera circulaţie pe teritriul României a cetăţenilor statelor membre ale
Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European .
În ceea ce priveşte circulaţia cetăţenilor români în străinătate , actul normativ este Legea
248/2005. Aceasta stabileşte condiţiile în care cetăţenii români îşi pot exercita dreptul la
liberă circulaţie în străinătate, precum şi limitele exercitării acestui drept.

Secţiunea a II-a
Libera circulaţie a persoanelor în Marea Britanie
Cetăţenii români nu au nevoie de viză de intrare în Marea Britanie pentru călătorii de scurtă
şedere de 90 de zile pe semestru. Intrarea fără viză pe teritoriul Marii Britanii , ca de altfel în
toate statele Uniunii Europene , se face pe bază de paşaport sau carte de identitate valabile.
Însă, în ultimii ani se manifestă o creştere majoră a cererilor de azil în Marea Britanie , fapt
ce a determinat autorităţile competente în domeniu din această ţară să ia anumite măsuri
privind stoparea cererilor false de azil .Astfel, în anul 2012 în Marea Britanie a fost adoptată
o lege privind imigraţia şi azilul care reglementează o serie de condiţii privitoare la
instrumentarea mult mai accelerată a solicitărilor de azil. Totodată sunt prevăzute o serie de
impedimente pentru cetăţenii care au intrat în Marea Britanie şi care au rămas în pasivitate în
legătură cu instrumentarea unei cereri de azil.

Secţiunea a III-a
Libera circulaţie a persoanelor în Germania
Legislaţia germană , mai exact un act normativ intrat în vigoare în 30 iulie 2004 ,
prevede o serie de condiţii privind intrarea şi şederea cetăţenilor străini . Acest act normativ
reglementează două tipuri de şedere : permanentă şi temporară.
Legislaţia germană prevede reguli stricte în ceea ce priveşte refuzul intrării persoanelor pe
teritoriul Germaniei .

Secţiunea a IV-a
Libera circulaţie a persoanelor în Italia
În Italia , Parlamentul a adoptat , în iunie 2002 , o legislaţie mai dură în ceea ce priveşte
migraţia.
Astfel, noua lege prevede mărirea numărului de patrule în zona de coastă şi amprentarea
tuturor cetăţenilor din afara UE care doresc să rămână în Italia. Permisele de rezidenţă sunt
legate de permisele de lucru, astfel încât cetăţenii din afara UE trebuie să părăsească ţara în
cel mult 6 luni de şomaj (spre deosebire de 12 luni înainte). Angajatorii italieni care
angajează lucrători străini trebuie să le asigure acestora locuinţă şi să depună o cauţiune care
să acopere costurile trimiterii lor în ţara de origine în caz de şomaj.60

19
Secţiunea a V -a
Libera circulaţie a persoanelor în Spania
Ca şi celelalte state membre ale Uniunii Europene şi Spania a adoptat o legislaţie destul de
strictă în ceea ce priveşte circulaţia persoanelor , legislaţie care este de fapt rezultatul
transpunerii actelor normative europene în materie de liberă circulaţie a persoanelor. Astfel,
conform legislaţiei spaniole , unui cetăţean străin i se poate refuza intrarea în ţară pentru
faptul că acesta nu deţine documentele necesare în acest sens sau dacă acestea nu corespund
cerinţelor de valabilitate prevăzute de legea spaniolă .

CONCLUZII

După analiza juridică atent desfășurată de-a lungul lucrării prezentate privind libera
circulație a persoanelor în cadrul tratatelor care au marcat evoluția Uniunii Europene, putem
formula următoarele concluzii.
Așa cum am văzut, libera circulație a persoanelor în cadrul Comunităților Europene a
fost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale
ale Pieței Interne.
Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o
parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă ce nu poate fi realizată în condițile
existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor.
Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe
teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state
membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la
condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui
asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulație a persoanelor în spaţiul
comunitar.
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la libera circulație
asupra unor noi categorii de persoane (studenți, persoane ce nu depun activități economice,
dar au resurse suficiente de trai).
Conceptul de „cetățenie europeană“ a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht
(1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul
Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat
în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica
trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigrație.
Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la
Roma (Titlul IV - vize, azil, imigrație și alte politici legate de liberă circulație a persoanelor)
și a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile
comunitare și în aceste domenii.
Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate,
securitate și justiție în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne,
indiferent de naționalitate. În același timp, se desfășoară un amplu proces de implementare a
unor standarde comune în ceea ce privește controlul la frontierele externe ale Uniunii și
politicile de vize, azil și imigrație. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la
măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în
cadrul măsurilor referitoare la politica de vize. Dupa cum am mai menționat, libera circulație
a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor
comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera
circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor.

20
 Cetătenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde
doresc. Dar, pentru a fi cu adevarat în avantajul tuturor, libertatea de circulație a persoanelor
trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. La Amsterdam, această
dublă cerință a fost înscrisă în Tratat sub forma inființării progresive a unei zone de libertate,
securitate și justiție.
Pentru persoanele care lucrează, o bariera majoră este „portabilitatea”drepturilor de pensie,
șomaj și asigurările de sănătate, precum și alte aspecte ale securității sociale. Sistemele
naționale au fost stabilite în așa fel încât oamenii să contribuie de-a lungul întregii perioade
de muncă și să-și poată retrage pensia la momentul retragerii din activitate. Cei care lucrează
în State Membre diferite se poate să fie acumulat beneficii parțiale într-unul sau două sisteme
naționale diferite. Deși regulile UE dictează că aceste contribuții făcute în state diferite sunt
adunate de-a lungul activității profesionale, cu beneficiile prevăzute la nivel naționale,
complexitatea sistemului rămâne o barieră față de libertatea de circulație a celor dornici de a
munci. Cei aflați în poziții mai bine plătite își pot aranja singuri schema de pensie şi de
sănătate, astfel încât o astfel de barieră este probabilă de a afecta mai mult munca platită cu
mult mai puţin.
Lucrătorii din cele zece State Membre (excluzând Cipru şi Malta) care au aderat în 2004
încă întampină restricţii când caută locuri de muncă în anumite State Membre. Aceste măsuri
tranzitorii sunt detaliate în Tratatele de aderare: o perioadă de tranziţie pentru 2 până la 7 ani
se aplică, drept pentru care un permis de muncă specific este cerut pentru a lucra în „vechile”
State Membre. Germania şi Austria sunt singurele state care intenţionează să blocheze
accesul la piaţa lor de munca pentru maximum 7 ani, până în 2011.
De la 1 ianuarie 2007, după o perioadă de aderare, Romania devine, alături de Bulgaria, stat
membru al Uniunii Europene. Pentru cetaţeni ai Romaniei şi Bulgariei, membri UE din 2007,
restricţiile pe piaţa de munca vor trebuie ridicate pana la 1 ianuarie 2014. Când şi dacă Turcia
va adera, se aşteaptă ca unele State Membre să ceară o perioadă de tranziţie semnificativ mai
lungă.
Din observațiile de mai sus, este ușor să ne dăm seama că la nivelul de organizare al
Uniunii Europoene există încă carențe serioase, chiar dacă fundamentul de construcție al
acesteia devine pe zi ce trece mai solid si mai sigur, spre o Europa Unita, o Europa de
neclintit și de neînvins.

21
BIBLIOGRAFIE

o Beatrice Andreşan-Grigoriu, Tudorel Ştefan –Tratatele Uniunii Europene, Versiune

consolidată , Ed. Hamangiu , 2009
o Eduard Dragomir, Dan Niţă – Cetăţenia Europeană, Ed. Nomina Lex, București, 2010
o Guy Issac –Droit communautaire general, Ed. A III-a , Paris, 1991
o Ioan Muraru - Cetăţenia Europeană :Cetăţenii, străinii şi apatrizii în dreptul românesc şi
european, Ed. All, Bucureşti, 2003,
o Ion P.Filipescu , Augustin Fuerea - Drept instituţional comunitar European, Ed a II –a,
Ed. Actami, Bucureşti, 1996
o Lucian Gabriel Pereş – Globalizarea în raport cu libera circulaţie, Ed. Sitech, Craiova,
2009
o Marin Voicu – Uniunea Europeană înainte şi după Ttatatul de la Lisabona, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
o Mihaela Crăcană, Marcel Căpăţână – Libera circulaţie a persoanelor, bunurilor,
serviciilor şi capitalurilor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2007
o Nastasia Covaci – Cetăţenia europeană.Românii - cetăţeni europeni, Ed. Sitech, Craiova,
2010
o Roxana Maria Popescu, Mihaela Augustina Dumitraşcu, Augustin Fuerea –Drept
comunitar European, Ed. Pro Universitaria, 2004
o Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan – Grigoriu - Drept comunitar, Ed.C.H.Beck,
Bucureşti, 2007
o Revista „ Sfera politicii”, sursa www.sferapoliticii.ro
o www.eur-lex.europa.eu
o Regulamentul (UE) nr. 492/2011al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 aprilie
2011 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii europene
o Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004
privind dreptul la liberă circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre pentru
cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
o Directiva Consiliului 77/486/ce din 25 iulie 1977 privind educaţia copiilor lucrătorilor
migranţi
o Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucrătorilor de a
rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acel stat.
o Regulament nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006
privind crearea unui cod comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulaţii a
persoanelor peste frontiere ( Codul Frontierelor Schengen ).

22