CAPITOLUL I

ANATOMIA și fiziologia APARATULUI LOCOMOTOR

1.ANATOMIA APRATULUI LOCOMOTOR
Aparatul locomotor (figura 1), aparat specializat care îndeplinește funcția locomotorie a
organismului, este alcatuit dintr-un complex de organe cu structuri și funcții diferite. La cele
206 segmente osoase, aproximativ 600 mușchi și peste 310 articulții trebuie adăugate la
rețeaua nervoasă (cu căile aferente și eferente) și rețeaua vasculară care irigă toate aceste
organe.

Figura 1 Aparatul locomotor

2.1OASELE
Majoritatea oaselor corpului omenesc (figura2) au forme și dimensiuni diferite, ceea ce
demonstrează relația dintre aspectul lor exterior si funcțiile care le revin.

Figura 2 Oasele corpului omenesc

 Din punct de vedere al aspectului exterior, oasele se impart în trei tipuri :
- oase lungi
- oase scurte
- oase plate

Oasele lungi sunt formate dintr-un tub de substanță osoasă compactă, având în centru un
canal medular și la cele două extremități, mai mari ca volum, câte un bloc de substanță
spongioasă, înconjurată de un strat de substanță compactă.
Ele acționează ca pârghii și prin intermediul lor se vor realiza mișcări rapide și de mare
amplitudine, motiv pentru care alcătuiesc scheletul membrelor.
Oasele scurte sunt blocuri de substanță spongioasă acoperite de un strat de substanță
compactă. Rolul lor este de a suporta elastic greutatea corpului (oasele tarsiene), de a
contribui la menținerea echilibrului intrinsec al coloanei vertebrale (vertebrele), sau de a
permite executarea mișcărilor complexe și delicate ale mâinii (oasele carpiene).
Oasele plate sunt late și subțiri și participă la alcătuirea unor cavități care protejază organele
importante (cutia craniană) sau la realizarea unor suporturi stabile (oasele bazinului), sau
oferă mușchilor suprafețe întinse și mobile de inserție (omoplatul).
Indiferent de tipul lor, suprafața oaselor nu este perfect netedă decât în anumite porțiuni. În
rest, prezintă numeroase neregularitați, linii, suprafețe rugoase, apofize, tuberozități spine
etcetera, care servesc drept zone pentru inserțiile musculare. Forma și dimensiunile acestora
sunt dependente de forțele cu care trag grupele musculare și direcția acestor forțe.
2.2MUȘCHII
Mușchii corpului uman (figura 4) reprezintă în totalitate lor 40-45% din greutatea întregului
corp, mușchii striați fiin în numar de 430.

Figura 4 Mușchii corpului uman

 Un mușchi striat (figura 5) este alcătuit din mai multe elemente:
-corpul muscular
-tendon
-joncțiunea tendinomusculară
-inserția mușchiului
-tecile sinoviale
-bursele seroase anexate
-vasele sanguine
-nervii mușchiului

Figura 5 Mușchi striat

Marea majoritate a mușchilor au forme și dimensiuni diferite, ceea ce reprezintă, de la început

un indiciu al relațiilor dintre formele organelor, contracțiile și funcțiile lor diverse. În
ansamblu, toți mușchii se pot grupa după forma lor în:
-mușchi scurți
-mușchi lungi
-mușchi lați
-mușchi inelari
Mușchii scurți realizează împreună ansambluri musculare. Prototipul mușchilor scurți este
reprezentat de mușchii șanturilor vertebrale, care contribuie la menținerea coloanei în
extensie. Datorită numărului și independenței elementelor, ei mențin coloana, asigurându-i în
același timp suplețe prin jocul contracțiilor lor.
Mușchii lungi sunt, dupa forma lor de trei tipuri:
-mușchi fuziformi,
-mușchi cilindrici
-mușchi micști.
Mușchii lungi fuziformi, de forma unor fuse, au ca prototip mușchii gâtuluiFF și ai
membrelor. Produc mișcări de fortă relativ mare și de amplitudine mare .
Mușchii lungi cilindrici au aproximativ aceeasi latime pe toata întinderea lor și se întâlnesc
tot la membre. Produc mișcări de amplitudine mare, dar de forță mică și contribuie mai mult
la menținerea direcției de mișcare.
Mșchii lați sunt, după grosimea lor, de doua tipuri:
- mușchi lați și subțiri
- mușchi lați și de dimensiuni mai mari.
Mușchii lați și subțiri alcătuiesc centurile care închid marile cavități ale corpului. Prototipul
lor este reprezentat de mușchii abdominaliFF, care susțin greutatea vișcerelor. Sunt dispuși în
planuri suprapuse și fasciculele lor sunt orientate în sensuri diferite .
Muschii lați și de grosimi mai mari au ca prototip mușchii care acoperă cavitatea toracică și
mobilizează membrele superioare. Sunt, în general, de formă triunghiulară, baza inserându-se
larg pe coloana vertebrala torace și bazin, iar vârful, reprezentat de un tendon puternic, se
insera pe un punct al membrului superior .

Mușchii inelari au formă circulară și permit prin contracția lor, deschiderea sau închiderea
anumitor orificii. Exemplu: orbicularul ochilor, orbicularul buzelor etc. Tot un mușchi inelar,
dar cu totul deosebit că dimensiune și importantă, poate fi considerat și mușchiul diafragmFF,
care alcătuiește plafonul cavitații abdominale și planșeul cavitații toracice.
2.3 ARTICULAȚIILE
Către extremitățile lor segmentele osoase sunt legate între ele prin părți moi,participând astfel
la formarea sistemului articular (figura 6)

Figura 6 Sistemului articular

Articulațiile în funcție de gradul lor de mobilitate se clasifică în:

1. prima grupa o formează sinartrozele (articulațiile fixe), în care mișcările sunt minime sau
inexistente. Aceste articulații sunt lipsite de o cavitate articulară, iar funcția lor de mobilitate
diminua până la dispariție,nemai rămânând decât niște zone interosoase, cu un țesut
intermediar, care poate fi transformat chiar în țesut osos, ceea ce face că delimitarea dintre
oase să dispară. În funcție de stadiul de evoluție al mezenchimului care se interpune între
oase, deosebim:
- sinfibrozele (extremitățile oaselor sunt unite prin țesut fibros)
- sincondrozele (legătură se face prin țesut cartilaginos)
- simfizele (țesut interpus este fibrocartilaginos)

2. a două grupa de articulații o formează articulațiile semimobile, cu mișcări ceva mai ample,
denumite amfiartroze (hemiartrozele,schizartrozele) în care zona intermediară prezintă o fanta
incompletă, apărută sub influență unor mișcări de amplitudine redusă.
3. a treia grupa, cea a adevăratelor articulații, este reprezentată de diatroze (articulațiile
mobile), caracterizate prin prezența unei cavități articulare, care apare între extremitățile
oaselor.
Astfel, într-o prima categorie ar intră articulațiile cu un singur grad de libertate:
a) articulațiile plane (artrodiile) au suprafetelele articulare congruente; mișcarea lor este
numai de alunecare, cum se întâmplă între apofizele articulare cervicale sau între oasele
carpiene.
b) articulațiile cilindroide sunt asemănătoare balamalelor. Un capăt articular are formă unui
cilindru plin sau a unui mosor (trohlee), iar celălalt este scobit și configurat corespunzător. Se
deosebesc două variante: articulația trohleana, că o balama, cum este articulația cotuluiFF și
articulația trohoidă, sub formă de pivot, în jurul căreia se face mișcarea, cum este articulația
radiocubitala superioaraFF.
A două categorie o formează articulațiile cu două grade de libertate:
a) articulația elipsoidală are una din extremitățile osoase în formă de condil, cu secțiunea
anteroposterioară elipsoidală (genunchi)FF sau un condil și o cavitate scobită corespunzătoare
(articulația radiocarpiana)FF.
b) articulația selara (în formă de să) cu o suprafață convexă și altă concavă în sens invers, că
cea trapezometacarpiana a policelui.

A treia categorie este reprezentată de articulațiile cu cea mai mare libertate de mișcare, adică
articulațiile cu trei grade de libertate:
Articulațiile sferoidale (enartrozele) sunt alcătuite dintr-un cap articular aproape globulos, mai
mic sau sau mai mare decât o jumătate de sfera, și dintr-o cavitate mai întinsă sau mai scobită.

ANATOMIA COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală (figura7) este un tub articular osos, lung, care se întinde între baza
craniului și oasele bazinului. Este o structură rezistentă, dar în același timp flexibilă, care
susține capul și corpul, menține trunchiul în poziție dreaptă, permițând în același timp
mișcarea acestuia.

Figura 7 Coloana vertebrală

Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial al trunchiului și este localizată posterior și
median. În alcătuirea acesteia intră 33-34 de vertebre, dispuse metameric. În funcție de
regiunea în care sunt localizate, aceste vertebre sunt:
-cervicale
-toracice
-lombare
-sacrale
-coccigiene
Pentru a denumi vertebrele, se folosește inițială zonei respective (c pt cervicală, t pentru
toracala, l pentru lombară, s pentru sacrală) și se numeroteaza în funcție de poziția acestora pe
coloana vertebrală. (L1 prima vertebră a coloanei lombare, C4 a patra vertebră cervicală).
Vertebrele
Sunt alcătuite din: corp, arc, gaură vertebrală.
Corpul este cilindric și este localizat în partea anterioară a vertebrei. I se descriu o față
superioară și una inferioară.
Arcul vertebrei: este localizat în partea postero-laterală a vertebrei și este alcătuit din pedicul,
incizură superioară și inferioară, ambele delimitând gaură intervertebrală, proces transvers,
proces articular superior și inferior, lama arcului vertebral, proces spinos.

Gaură vertebrală: prin suprapunerea tuturor găurilor vertebrale ia naștere canalul vertebral, în
interiorul căruia se află măduva spinării. Gaură vertebrală este delimitată de corpul și arcul
vertebral.
Vertebrele prezintă anumite particularități structurale în funcție de regiunea în care se află:
1. Vertebrele cervicale (figura 8) au corpul vertebral de dimensiuni reduse (cele mai reduse
comparativ cu celelalte segmente vertebrale).
- gaură vertebrală are formă triunghiulară
- procesul articular are fete articulare plane
- procesul spinos este scurt și bituberculat
- procesul transvers: are la baza gauratransversala, prezintă tubercul anterior și posterior și
șanțul nervului spinal.

Figura 8 Vertebrele cervicale

2. Vertebrele toracice (figura 9) au corpul vertebral mai mare decât cel al vertebrelor cervicale
și mai mic decât al vertebrelor lombare.
- gaură vertebrală are formă cilindrică
- procesul articular are fetele articulare plane
- procesul spinos este lung, unic
- procesul transvers prezintă fovea costalis transversalis care se articulează cu tuberculul
costal.

Figura 9 Vertebrele toracice

3. Vertebrele lombare (figura 10) au corpul vertebral cel mai voluminos, cu aspect de bob de
fasole, având concavitatea către posterior

- gaură vertebrală are formă triunghiulară

- procesul articular are fetele articulare cilindrice, concave superior și convexe inferior
- procesul accesor, este redus că dimensiune, anterior de acesta se localizează procesul costal
care este mare și reprezintă fostele coaste lombare.

Figura 10 Vertebrele lombare

4. Osul sacru (figura 11) este format din sudarea vertebrelor sacrale

Figura 11 Osul sacru

I se descriu:

- o față pelvina: se pot vedea corpurile vertebrale sudate și șanțurile dintre acestea numite linii
transverse, la capătul cărora sunt localizate găurile sacrale anterioare, care reprezintă locul de
ieșire al ramurilor anterioare ale nervilor sacrali.

- o față dorsală la nivelul căreia sunt situate creastă sacrală mediană, rezultată din sudarea
proceselor spinoase, creastă sacrală intermediară rezultată din sudarea proceselor articulare,
găurile sacrale posterioare, care reprezintalocul de trecere ale ramurilor posterioare ale
nervilor sacrali și creastă sacrală laterală, rezultată în urmă sudării proceselor transverse.

- o baza: superior are corpul vertebrei S1 care împreună cu corpul lui L5 formează
promontorium. Tot la nivelul bazei sacrului este localizat și procesul articular superior al S1.
- o parte laterală căreia i se descrie față articulară, tuberozitatea sacrală.

- un vârf care prezintă posterior hiatusul sacral și coarnele sacrului

- canalul sacral reprezintă contiuarea canalului vertebral. Spre deosebire de canalul vertebral,
acesta conține fillum terminale, structura în jurul căreia se formează coadă de cal de către
nervii sacrali.

5. Coccisul (figura12) se formează prin sudarea vertebrelor coccigiene însă are dimensiuni
reduse, este rudimentar.

Figura 12 Coccisul

Acesta prezintă cornul coccisului care prin intermediul ligamentelor se leagă de cornul
sacrului.

Prima vertebră cervicală poartă denumirea de atlas și este formată din două mase laterale
unite de arcuri (anterior mai lung și posterior mai scurt)

Cea de-a două vertebră cervicală se numește axis. Această prezintă dintele axisului, față
articulară anterioară și față articulară posterioară peste care trece ligamentul transvers al
atlasului.

Punctele slabe ale coloanei vertebrale sunt discurile intervertebrale, un fel de amortizoare
elastice formate dintr-un nucleu pulpos și fluid. Discurile intervertebrale sunt înconjurate în
întregime de un inel fibros care are că rol limitarea dilatarii discurilor și legarea vertebrelor
între ele.

Nucleul pulpos își pierde din flexibilitate cu trecerea timpului, volumul i se diminuează, iar
discurile își pierd poziția normală.
Fetele superioare și inferioare ale fiecărei vertebre sunt separate cu ajutorul discurilor
intervetebrale (figura 13), care sunt alcătuite din cartilaj și a căror funcție este de a amortiza
șocurile și presiunile. Grosimea acestor discuri este variabilă în funcție de regiunea coloanei
vertebrale, atingând maximul la nivelul coloanei lombare.

Figura 13 Disc intervetebral

Vertebrele sunt legate între ele prin ligamente,(anterioare, posterioare, intervertebrale) (figura
14), localizate pe toată lungimea coloanei vertebrale.

Figura 14 Ligamentele anterioare, posterioare și intervertebrale

Coloana vertebrală nu este dreapta, această prezentând curburi, că urmare a stațiunii bipede:

1. În plan sagital:

- lordoză cervicală

- cifoză toracică

- lordoză lombară

- curbură sacrococcigiana

2. În plan frontal:

- scolioză toracică

- curburi de compensație cervicale și lombare cu direcție opusă față de primele.

Vascularizatia arterială:

- arteră vertebrală

- artere intercostale posterioare

- artere lombare

Vascularizatia venoasă

- două sisteme venoase (anterior și posterior). Sistemul venos anterior se varsă în vene
corespunzătoare arterelor iar cel posterior în plexul venos intervertebral.

1.2. Fiziologia aparatului locomotor

1.2.1 Osul că țesut

Oasele sunt incluse, alături de ligamente, tendoane și cartilaje, în clasa țesuturilor conjunctive
și reprezintă o importantă parte atât a suportului mecanic și de menținere a integrității
structurale scheletice, cât și a celui de transmitere a forței de la elementele active (neuro-
musculare) la cele pasive (osteo-articulare) ale aparatului locomotor.

Oasele sunt compuse din două compartimente majore:

· celule

· matricea extracelulara.
Celulele (condroblaste, condrocite, osteoblaste, osteocite și fibroblasti) ocupă 3% din volumul
total osos și iau parte la sinteză și secreția componentelor organice. Sunt asamblate într-o
rețea sub formă unei matrice extracelulare, în care componentă organică osteoidă este puternic
mineralizata și vascularizată. Conținutul hidric reprezintă 8% din volumul total osos; 65 %
din greutatea uscată este reprezentată de minerale și 35 % de matricea organică, în care
derivații de colagen sunt majoritari (95%).

1.2.6 Funcțiile sistemului osos

Funcțiile mecanice. Privesc rolul de susținere, rezistență statică și dinamică, a pârghiilor

osoase în realizarea posturii și mișcării că parte pasivă a aparatului locomotor.

a) Funcțiile de susținere și protecție:

- suport pentru cap, trunchi și extremități;

- punct de inserție a tendoanelor musculare și ligamentelor;

- adăpost pentru organele interne (toracice și pelvine), creier, măduva spinării și organele de
simt.

b) Funcțiile de postura și locomoție sunt posibile datorită asamblării sub formă de pârghii a
oaselor lungi și scurte, conectate prin articulații mobile, puse în mișcare, că baza a întregului
comportament.

Funcții biologice:

a)Definitivarea și menținerea formei corpului uman se realizează prin programarea genetică a

osteoformarii și adaptarea metabolismului pentru sintezele componentelor osteo-articulare.

b) Participarea la metabolismul mineral se face prin rolul de depozit mineral, zona de schimb
ionic și asigurarea homeostaziei fosfo-calcice.

c)Participarea în hematopoieză și apărarea organismului sunt posibile prin conținutul în

măduva roșie generatoare de elemente figurate sanguine .
1.2.7 Elemente de morfo-fiziologie articulară

Asamblarea pieselor osoase ale scheletului este realizată prin intermediul unor formățiuni
anatomo-funcționale denumite articulații.

Articulația se prezintă că un organ de unire a două sau mai multe piese osoase.

Articulațiile sunt clasificate în trei tipuri:

fibroase;

cartilaginoase;

sinoviale.

Articulațiile fibroase permit o mișcare minimă (șuturi cranieneFF, articulația tibio-peroniera

distalaFF).

Articulațiile cartilaginoase sunt cu mobilitate moderată (simfiză pubianaFF, articulațiile

intravertebraleFF).

Articulațiile sinoviale prezintă o mare mobilitate (articulațiile centurilor, radio-carpiene,

interfalangiene).

Rolul funcțional al articulațiilor în organism:

postural, prin menținerea poziției corpului;

kinetic, prin deplasarea unor segmente în raport cu altele;

locomotor, prin deplasarea corpului în ansamblu în spațiu;

2.3.1 Musculatura scheletică

Aproximativ 600 de mușchi scheletici acoperă 40-45% din greutatea corporală. În jurul
fiecărei fibre musculare se află țesut conjunctiv denumit endomisium, care conține vase de
sânge și nervi. Mai multe fibre musculare prezintă un înveliș comun numit perimisium.
Țesutul conjunctiv care organizează fibrele sub formă muschiului că organ se
numește epimisium. Cele trei straturi conjunctive se află în continuitate și la capătul
muschiului formează tendoanele.
Aranjamentul fibrelor musculare în mușchi este variabil:

1) fibre paralele cu axul lung al muschiului, (pectineu, biceps brahial), au capacitatea de a

se scurtă pe distanțe mari.

2) fibre oblice față de axul lung al muschiului, cu mai multe variante: unipenat (flexor
propriu al policelui), bipenat (drept anterior), circumpenat (tibial anterior), multipenat
(deltoid), dezvoltă rapid forță pe distanțe mici.

3) fibre cu aranjament radial sau triunghiular (mic pectoral, lung adductor)

Mușchii care dezvoltă o forță mare, dar la care gradul scurtării este limitat, prezintă o
structura multipenata, cu tendoanele dispuse în septuri multiple pe două planuri. Acest
aranjament face că diametrul transversal efectiv să fie mult mai mare decât cel anatomic.

Mușchii sunt atașați de la un os la altul prin tendoane sau aponevroze, trecând peste una sau
mai multe articulații. Punctele de atasare musculară proximală și distala se numesc origine și,
respectiv, inserție, cea din urmă aflându-se de obicei pe osul mobilizat de mușchi.

Propietățile mușchilor:

1.Contractilitatea (capacitatea muschiului de a dezvoltă tensiune între capetele sale/ de a se

scurtă)
2. Excitabilitatea (proprietatea mușchilor de a răspunde unui stimul prin potențial de acțiune)
3. Extensibilitatea (proprietatea muschiului de a se alungi pasiv sub acțiunea unei forțe
exterioare)
4. Elasticitatea (capacitatea de a se deforma sub acțiunea unei forțe și de a reveni pasiv la
formă de repaus, atunci când forță a încetat să mai acționeze)
5. Tonusul muscular (stare de tensiune permanentă )
Rolul funcțional al mușchilor:

Țin corpul drept.

Permite organismului să efectueze mișcări fizice de numeroase feluri.

Generează mișcarea prin contracție și relaxare.

Produc căldură și menține temperatura corpului prin intermediul contractiilor musculare.

Stochează o cantitate de oxigen și de glucoză de rezervă.

IMPORTANȚA FUNCȚIONALĂ A COLOANEI VERTEBRALE

1. ROL DE PROTECȚIE A MĂDUVEI

În canalul vertebral se găsește măduva spinării învelită în trei foițe meningeale. Este evident
rolul protector al coloanei vertebrale care este formată, anterior, din suprapunerea corpurilor
vertebrale și, posterior, din suprapunerea arcurilor vertebrale. Leziunile cooanei vertebrale pot
interesa și măduva spinării.
2. ROL STATIC
În ortostatism coloana vertebrală este un ax solid ce susține capul, trunchiul și membrele
superioare. De la nivelul coloanei vertebrale se transmite greutatea la pelvis și membre
inferioare. Dezvoltarea mai mare a vertebrelor lombare se explică prin acea greutate mai mare
pe care trebuie să o susțînă.
Confrom formulei 'C2+1=gradul de rezistență' unde 'C' este numărul de curburi (42+1=17),
coloana vertebrală este de 17 ori mai rezistență cu curburi deci dacă nu le-ar avea.
Curburile coloanei vertebrale în sagital au rolul de a-i mari rezistență.
Pot există și exagerări ale curburilor sau inversarea lor ceea ce duce la formarea unor curburi
patologice; existența lor pot determina dezvoltarea anormală a organelor din cutia toracică.
Aceste currburi patologice pot fi ereditare sau dobândite.
3. ROL BIOMECANIC
Coloana vertebrală este antrenată în mișcări numeroase și variate;
Mișcarea coloanei vertebrale rezultă din însumarea mișcărilor vertebrelor între ele;
Zonele de maximă solicitare sunt : zona lombară și zona cervicală.
Capitolul II noțiuni generale despre scolioză
2.1 Generalitați

Coloana vertebrală este elementul esențial de menținere. Ea dispune de un mare grad de

mobilitate ce interesează articulațiile intervertebrale, având amplitudine variabilă de la
regiune la regiune.
Curburile coloanei vertebrale au apărut că o adaptare la ortostatism. Curbură toracala o găsim
la nou-născut, curbură cervicală apare cînd copilul ia poziția sezînd, iar cea lombară odată cu
mersul. Acum apar solicitările mușchilor flexori și extensori ai rahisului pentru susținerea
rahisului.

Atitudinea corectă a corpului este semn al echilibrului fizic și psihic, rezultanta a dezvoltării
normale și armonioase a corpului.

2.2 Definiție:

Scoliioza este o deviație laterală, incomplet reductibilă a rahisului, cu evoluție progresivă și

cu consecințe asupra morfologiei și funcționalității acestuia.

2.3Clasificare:

Scoliozele sunt împărțite în două grupe principale: scolioze funcționale (nestructurale) și

scolioze structurale.

Scoliozele funcționale:

A) atitudinea scoliotica

B) scolioză profesională și din tulburări de auz și vedere

C) scolioză statică:

–prin asimetrie de bazin (redoare a soldului)

–prin ascensionarea congenitală a omoplatului

–prin inegalitatea membrelor inferioare

D) scolioză antalgică (sindromul vertebral din discopatia vertebrală)

Scoliozele srtructurale sau osoase:

A) Scolioză congenitală:

1)cu malformații vertebrale asimetrice: hemivertebre, blocuri vertebrale, sacralizare,

condrodistrofii (nanism)

2)fără malformații vertebrale: scolioză idiopatica a nou-născutului

B) Scolioză apărută în cursul creșterii:

1)afecțiuni genetice: sindromul Marfan, boală Ehlers-Danlos, boală Recklinghausen, boală

Lobstein, boală Marquio
2)afecțiuni musculare (miopatii): distrofii musculare, sindroame miotonice, miopatii
congenitale, miopatii metabolice

3)afecțiuni neurologice: boală Friedreich, poliomielita, paralizia cerebrală infantilă

4)rahitismul

C) Scoliozele secundare unor afecțiuni dobândite:

1)osoase: traumatisme(fracturi-luxații), costectomii, toracoplastie, laminectomie

2)neurologice: neurofibromatoza, siringomielita, tumori vertebro-medulare, poliomielita,

scolioze tetanice

3)empiem toracic cu retracție fibroasă

D) Scoliozele idiopatice(esențiale): cele mai frecvente(75%):

1)scolioză infantilă(0-3 ani)

2)scolioză juvenilă(3-14 ani)

3)scolioză adolescenților (cea mai frecvența după pubertate)

4)scolioză idiopatica a adultului (posibil debut în adolescență)

2.4 Etiopatologie:

Scoliozele nestructurale (funcționale)

Ele pot fi provocate de inegalități ale membrelor inferioare, de anchiloze ale soldului în poziții
vicioase, de contracturi musculare paravertebrale antalgice că în hernia de disc etc.Aceste
atitudini scoliotice nu sunt evolutive și dispar odată cu dispariția sau corectarea cauzei care le-
a produs.

Scoliozele nestructurale, funcționale sau atitudinile scoliotice se caracterizează prin faptul că

deviația laterală a coloanei este complet reductibilă clinic și radiologic în poziția culcat. Acest
tip de scolioze nu se însoțesc de modificări de structura vertebrală sau gibozitate și se reduc
spontan sau prin intervenție minimă. Atitudinea scoliotica nu se însoțește de o rotație a
vertebrelor, dar se combină frecvent cu atitudinea cifolordotica. Această situație se întâlnește
în cazul unei creșteri rapide, insuficientă musculoligamentara, igienă vertebrală deficitară sau,
uneori, inegalitate de membre inferioare cu dezechilibru al bazinului (dezechilibru mecanic
redresat prin aplicarea unui talonet).

2.5 Scoliozele structurale

Cauzele care duc la apariția scoliozelor structurale pot fi neurologice, musculare, genetice,
congenitale, metabolice, dar marea majoritate a scoliozelor au cauza necunoscută (ex.
scoliozele idiopatice: aproximativ 75%).

Scoliozele structurale constau într-o inflexiune laterală a rahisului cu rază mare de curbură ce
antrenează un aspect discret asimetric al ansamblului spatelui: un umăr mai ascensionat,
omoplatul mai proeminent, asimetria discretă a triunghiului taliei, un sold ușor ascensionat și
chiar un ușor dezechilibru lateral al trunchiului. În scoliozele structurale coloana vertebrală
prezintă modificări ce se accentuează în perioada de creștere sau de-a lungul evoluției bolii de
baza care duc la deformări ale corpilor vertebrali, sunt însoțite de gibozitate laterală prin
rotația vertebrelor în jurul axului lor vertical și sunt rigide. Gibozitatea este situată de partea
convexității curburii.

Criterii de susțtinere a diagnosticului:

1) Examenul clinic:

Tabloul clinic

Debutul este greu de precizat. Este posibil că acesta să aibă loc chiar în perioada copilăriei sub
formă unei scolioze infantile cu o cuneiformizare vertebrală care evoluează în perioada de
creștere devenind evident clinic. De multe ori instalarea scoliozei coincide cu creșterea rapidă
în înălțime în perioada pubertară. Rareori, instalarea deviatiei rahisului este precedată de
dureri vagi însoțite sau nu de mialgii sau radiculite care cedează la repaus, precum și de
contractură mușchilor spatelui de partea convexității, fibrilații musculare și dureri la presiunea
inserțiilor acestora.

Clinic se descriu trei grade de scolioză:

a. Scolioză de gradul I este mobilă și reductibilă (nefixată) și poate fi confundată cu

atitudinile scoliotice funcționale. Curbură poate fi dorsală, însoțită sau nu de curburi
compensatorii, ori lombară, când creastă iliacă și spînă iliacă proemina de partea concavitatii.
Pot să apară curburi laterale compensatorii, lombosacrata sau dorsală inferioară. Curburile
compuse (compensatorii) realizează scolioză în ,,S” inversat. Scolioză se reduce prin flexia
trunchiului la 90*.

b. Scolioză de gradul ÎI (scolioză fixată) poate să fie încă reductibilă. Contractură

paravertebrala percepută pe partea concavă a deviatiei este însoțită de dezechilibrul și
prăbușirea (colapsul) rahisului și de rotația vertebrelor cu modificările toracelui caracteristice.
Anteflexia rahisului pune și mai bine în evidență tulburarea de statică. Toracele devine
asimetric (plat de partea convexității și proeminent de partea opusă), iar copilul scade în
înălțime. Coastele de partea concavitatii se ating, în timp ce de partea convexității se
îndepărtează între ele.

c. Scolioză de gradul III este ireductibilă (retracția musculoligametara asociază modificări

osoase avansate), are consecințe estetice și funcționale majore și afectează organele toracale și
abdominale. În afară de deformarea toracelui, starea generală se alterează progresiv că urmare
a disfuncțiilor organice și a durerilor. În stadiile foarte avansate cu înfundarea toracelui și
expansiunea coastelor spre oasele coxale (torace mic) apar tulburări grave ale organelor
interne.

POZEEEEEEEEEEEEEEEE

EXAMENUL CLINIC include investigații statice și dinamice ale coloanei vertebrale.

La inspecție (copilul în ortostatism) se stabilește sediul și mărimea curburii, prezența

unui umăr ascensionat sau a unui sold proeminent.
Examenul cu firul de plumb aplicat pe vertebră C7 apreciază dezechilibrarea scoliozei (dacă
firul trece în afară șanțului interfesier), iar înălțimea gibusului cu bolnavul în anteflexie și
lungimea săgeților (distanță dintre apex și fir) se măsoară cu rigla. Important în diagnosticul
scoliozelor este aprecierea egalitățîi membrelor inferioare.Suplețea curburilor se apreciază
prin înclinarea coloanei (anteflexiareduce o curbură posturală sau statică și exagerează o
scolioză structurală) sau prin suspendarea pacientului prin intermediul cadrului cu căpăstru
Glisson.

INVESTIGAȚII PARACLINICE:

EXAMENUL RADIOLOGIC este fundamental. El permite:

* determinarea numărului de curburi,

* clasarea diferitelor tipuri de curburi,
* măsurarea angulatiei curburii,
* precizarea gradului de înclinare și rotație a coloanei,
* compararea vârstei osoase cu cea cronologică
* urmărirea evoluției sub tratament.

Se practică radiografia coloanei de față în ortostatism, dacă se poate în întregime, inclusiv

crestele iliace. Radiografia de profil este necesară doar la prima examinare, știind că evoluția
unei scolioze conduce oricum spre o scoliocifoza sau scoliolordoza.

Pentru aprecierea reductibilitatii curburilor patologice se utilizează radiografiile în inflexiune

laterală maximă, bolnavul fiind în clinostatism, cu bazinul fixat în poziție de echilibru, sau
prin suspendare cu ajutorul colierului Sayre pentru aprecierea reductibilitatii spontane globale
(radiografie în suspensie).
EVOLUȚIE și PROGNOSTIC:

Scoliozele nestructurale (atitudinile scoliotice) nu sunt evolutive și dispar odată cu dispariția

sau corectarea cauzei care le-a produs.
Scoliozele structurale evoluează în perioada creșterii, indiferent de etiologie (unele scolioze
infantile se pot corectă spontan), fiind cu atât mai grave cu cât vârstă de debut este mai mică.
Odată încheiată osificarea scheletului încetează și evoluția scoliozei. La femeie, scoliozele
structurale se pot accentua în perioada de sarcina, alăptare și menopauza, în urmă unor
eforturi profesionale (insuficientă musculoligamentara) sau în urmă degenerescenței discale.

TRATAMENT:

1). PROFILACTIC:

Trebuie combătute anumite deprinderi care pot favoriza sau accentua deviația vertebrală, că
de exemplu, ,,atitudinea soldie”, de sprijin pe un singur picior, pe care o iau adeseori copiii și
adolescențîi (mai ales fetele). Purtarea ghiozdanului cu cărți este recomandabil să se facă pe
spate, iar dacă se face în mâna, să se alterneze dintr-una în cealaltă.

De o importantă deosebită este menținerea poziției corecte la

masă de lucru de la școală și de la domiciliu. Pentru a se asigura o poziție corectă în cazul
existenței unei deviațîi vertebrale este recomandabilă înălțarea mesei de lucru prin aplicarea
pe ea a unui pupitru cu suprafață înclinată, care să-l oblige pe școlar să mențînă poziția
corectă.

Este recomandabil că pacientul să nu stea timp îndelungat la masă de lucru, până când
oboseală l-ar face să ia o poziție incorectă, ci să facă pauze în care să execute câteva exercițîi
fizice sau să se întindă pe pat.

Este necesar să se încerce combaterea pozițiilor vicioase pe care unii copii și le însușesc în
timpul somnului, că de exemplu în flexie accentuată, sau în decubit lateral mereu pe aceeași
parte.

Adeseori este utilă montarea unei plăci dure sub saltea. În cazul utilizării corsetului
Milwaukee, de exemplu, autoredresarea activă a coloanei în timpul somnului este favorizată
de planul ferm al patului.
2). TRATAMENT IGIENO-DIETETIC:

Se recomand? pacien?ilor cu scolioz? o diet? adecvat? astfel încât greutatea lor corporal? s?
fie optim? în raport cu în?l?imea ?i vârsta. Acest lucru este necesar mai ales la pacien?îi
supraponderali, deoarece greutatea poate accentua devia?iile coloanei vertebrale.

3). TRATAMENT MEDICAMENTOS:

Se administrează antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazonă, aminofenazina, aspirina),

antalgice și decontracturante, acestea din urmă având rol de relaxare a musculaturii ale cărei
contracțîi pot genera deformări ale coloanei. Administrarea de cortizon joacă un rol foarte
important dar trebuie avut în vedere dozajul și stadiul evolutiv. Se mai administrează calciu și
clorocalcin.

Se mai prescriu vitamine din grupurile D, B și vitamina C.

4). TRATAMENTUL ORTOPEDICO-CHIRURGICAL:

TRATAMENTUL ORTOPEDIC

Își propune corectarea și menținerea deviației verebrale pentru a neutraliza riscul de agravare
reprezentat de puseul pubertar de creștere. Un tratament ortopedic poate fi apreciat că eficient
dacă la sfârșitul creșterii el reușește să mențînă deviația vertebrală la o valoare cel mult egală
cu aceea de la începutul tratamentului

Tratamentul ortopedic dispune de aparate corectoare active și pasive.

Aparatele ortopedice pasive realizează corecția deviației folosind forță de presiune, de obicei
la nivelul părțîi convexe a curburii și forță de tracțiune care tinde să elongheze coloana și
astfel să reducă curbură.

Corectarea este în general realizată prin aparate gipsate succesive. Când se obține corecția
maximă menținerea ei este încredințată unor corsete ortopedice.

Pentru scolioză corecția se obține cu ajutorul unui cadru ce realizează atât elongarea cât și
derotarea coloanei și presiunea pe convexitate. Indiferent de tipul de cadru (Abbot, Risser,
Cotrel etc) principiul este același. În cadru se aplică aparatul gipsat. După o perioada de 1-2
luni aparatul gipsat se schimbă, obțînându-se o nouă corecție.

Uneori gipsul poate realiza o elongație progresivă (aparatul de elongație tip Stagnara).
Aparatele ortopedice active caută să obțînă corecție printr-o autoredresare activă a coloanei.
Aparatul clasic activ este aparatul Milwaukee. Corsetul lui este purtat permanent sau
intermitent, în funcție de gravitatea curburii. Există actualmente tendința de a aplică corsetul
Milwaukee noaptea în cazurile de deviațîi mici (scolioză sub 30*), dar care la controale
repetate fac dovadă evolutivitățîi lor.

Un alt aparat activ este corsetul cu trei puncte de sprijin care caută să redreseze scoliozele
lombare.

O altă serie de metode ortopedice: tracțiunea continuă în timpul nopțîi (Cotrel), stimularea
electrică a musculaturii din convexitate cu aparate special construite, se adresează acelorași
deviațîi vertebrale de gravitate medie și se asociază în programul terapeutic.

CORSET ORTOPEDIC ÎN TREI PUNCTE

TRATAMENTUL CHIRURGICAL:

Deviațiile vertebrale grave, evolutive, care se agravează lent, dar continuu, și după terminarea
creșterii, impun redresarea și stabilizarea lor prin metode chirurgicale. Prețul corectiei în
aceste cazuri îl constituie rigidizarea (cu tije) a unui important segment al coloanei vertebrale.
Intervenția chirurgicală în cazurile de gravitate extremă trebuie precedată de o pregătire prin
elongație progresivă a coloanei (prin aparate gipsate de elongație sau elongație cu halou
cranian și gips sau cerc pelvin).
Radiografii în care se pot observă tijele și șuruburile montate pentru corectarea
curburiii coloanei vertebrale

Intervenția este urmată de o imobilizare gipsată, apoi de corset ortopedic timp de 18-24 luni,
perioada în care artrodeza vertebrală devine solidă. Și tratamentul chirurgical va fi însoțit de
kinetoterapie, cu scop de asuplizare preoperator, cu scop de tonificare musculară generală în
perioada de imobilizare, cu vocația de corecție posturală și integrare în viață cotidiană la
înlăturarea corsetului.

PRINCIPIILE ȘI OBIECTIVELE TRATAMENTULUI BFT

Balneofizioterapia are cele mai largi recomandări, cu cele mai eficiente rezultate. Aproape că
nu există contraindica?îi , excluzând numai formele complicate (cardiaci, pulmonari
decompensă?i, etc).

Mijloacele fizicale cele mai folosite sunt din domeniul electroterapiei, termoterapiei ?i
balneoterapiei.
Tratamentul func?ional are că scop promovarea exerci?iilor de asuplizare a coloanei, de
armonizare a curburilor fiziologice ?i de tonifiere a musculaturii paravertebrale.

Crearea unui comportament igienic ?i ergonomic va proteja coloana, preantampinand evoluția

și agravarea scoliozei.

Obiective urmărite de tratamentul B.F.T. sunt următoarele:

* combaterea durerii
* refacerea echilibrului muscular
* tonifierea musculaturii
* refacerea mobilitățîi articulare
* reca?țigarea mobilita?îi coloanei vertebrale

TRATAMENTUL PRIN HIDRO-TERMOTERAPIE:

Termoterapia locală se folosește că procedura de relaxare musculară, creșterea metabolismului

tisular local prin vasodilatatia cutanata și musculară. Mijloacele se aleg în funcție de
posibilități și pot fi extrem de simple sau sofisticate. Important este că indicația de
termoterapie să fie corectă și metodologia de aplicare să fie respectată.

Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de căldură. Efectele de baza ale
termoterapiei sunt:

* analgezia,
* hiperemia,
* hipertermia locală și sistemică,
* creșterea tonusului muscular,
* creșterea elasticității țesutului conjunctiv.

Metodologia de termoterapie include tehnici variate de aplicății:

căldură profundă, produsă de diatermieFIG și ultrasunete

Aparat diatermie

-căldură superficială, produsă de celelalte tehnici, în care efectul de penetrație este mai redus,
de numai câțiva centimetri de la tegument.

-căldură umedă sub formă impachetarilor cu parafină, cu nămol și nisip este mai benefică
decît căldură uscată.
Încălzirea superficială se realizează cu lampa Solux, cataplasmă cu muștar, sare caldă,
parafină etc. Pentru încălzirea structurilor profunde se folosesc microundele sau undele scurte.

Lampa SOLUX

1. Împachetarea nămol

Constă în aplicarea nămolului la o temperatura de 38 - 40°C pe o anumită regiune. Durata

unei ședințe este de 20 — 40 minute.

Acțiunea: nămolul are mai multe efecte:

* efect mecanic, producând excitația pielii
* efect fizic: temperatura corpului crește cu 2 - 3°C;
* efect chimic, prin resorbția unor substanțe biologic active prin piele din nămol. Pe toată
durata procedurii se va aplică pe frunte o compresă rece. Procedura se încheie cu un dus mai
rece (pentru curățare, dar și pentru a readuce temperatura corpului la normal).

Împachetarea cu nămol

2. Băile de abur complete

Se execută într-o camera supraancalzita de vapori, la temperatura de 40°C. Se mai pot

practică în dulapuri speciale orizontale sau verticale.

Se pleacă de la o temperatura inițială de 38 - 42°C și se urcă treptat la 50 ~ 55°C. În timpul

procedurii se pune o compresă rece pe cap, ceafă sau inima. Baia se termină cu o procedura de
răcire.

3. Băile de aer cald

Folosesc căldură uscată,cu temperatura între 60-120*C, care provine de la radiatoare

supraancalzite în atmosfera încinsă. Sunt mai ușor suportate

decât cele de abur cald. Transpirația se instalează mai încet, dar cantitatea e mai abundență
decât la băile de abur.

4. Băile de lumina
Se realizează în dulapuri de lemn cu becuri, iar cele parțiale în dispozitive adaptate. Durata
băilor este de 5 - 20 minute. Căldură radiantă produsă de băile de lumina este mai penetrantă
decât cea de abur sau aer cald, iar transpirația începe mai devreme.

5. Băile de soare și nisip

Utilizează spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu precauție, 2-3 minute pentru
fiecare parte a corpului; timpul de expunere se crește treptat în zilele următoare.

Aceste băi sunt indicate mai ales la copii, în perioada de creștere (ele stimulează metabolismul
fosfo-calcic și cel al vitaminei D) și contraindicate la persoanele cu probleme cardiace.

6. Cataplasmele

Constau în aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanțe, la temperaturi variate asupra

diferitelor regiuni ale corpului.

Ele acționează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor
hiperemiant și resorbiv, precum și pentru acțiunea antispastica și antialgica. La cataplasmele
cu plante medicinale se mai adaugă și efectul chimic.

7. Baia kinetoterapeutica

Este o baie caldă la care se asociază mișcări în toate articulațiile bolnavului. Se efectuează
într-o cadă mai mare sau într-un bazin cu apă la temperatura de 37-38*C. Pacientul este
invitat să între în baie și este lăsat liniștit 5 minute; după aceea tehnicianul execută sub apă
toate mișcările posibile în toate articulațiile timp de 5 mînuță (pacientul este pasiv). Apoi
pacientul este invitat să execute singur mișcările de mai înainte. Durata băii este de 20-30
minute.

8. Dușul subacvatic

Este aplicarea unui dus cu presiune mare (de la 1 la 8 atmosfere) și cu temperatura mai mare
cu 1-3*C decât apă de baie în care se află pacientul. Coloana de apă este dirijată oblic pe
tegument, cu excepția articulațiilor unde mișcarea se face circular. Durata totală a dușului este
de 5-15 minute. Acest dus subacval acționează prin factorii termic și mecanic ai apei.

TRATAMENTUL PRIN ELECTROTERAPIE:

Electroterapia are unele aplicații în deformările coloanei. Rolul sau este de a reduce retractiile
și contracțiile prin încălzirea profundă a regiunii (ultrasunete, diadinamici), de a asupliza
musculatura și ligamentele retractate și sclerozate (ionizarile cu iodura de potasiu 4-5%,
ultrasunete cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazonă), de a limita efectele dureroase sau
anchilozele și artrozele secundare.

Contracturile musculare, mai ales cele dureroase la solicitările pasive, de întindere, mai pot
beneficia de băi de lumina infraroșii, masaj, iar hipotoniile musculare de termoterapie, curenți
aperiodici de joasă frecvența, curenți faradici și galvanizari.

Electroterapia locală se adresează atât durerii că simptom (electroterapie antalgica

simptomatică), cât și contracturii musculare și ea sursă generatoare de durere (electroterapie
antalgica patogenică).

Dintre procedeele mai importante de electroterapie amintim: galvanizarile, ionoterapia

electrică, faradizarea, curenții diadinamici, fototerapia și ultrasunetele.

Ultrasunetele se folosesc în special pentru efectul mecanic, micromasajul celular, creșterea

temperaturii locale prin frecarea indusă de bombardamentul cu ultrasunete, efectul fibrolitic
ce dezorganizează procesele incipiente de fibrozare.

Galvanizarea transversală este decontracturantă și antalgica, efectul antalgic fiind potențat de

alegerea unor soluții medicamentoase cu efect anestezic de suprafață (xilină, novocaină).
Esențial este că mărimea electrozilor să acopere integral zona de tratat, intensitatea curentului
să fie la prag și durata tratamentului suficient de mare (peste 20 de minute).

Curenții diadinamici al căror efect antalgic este foarte bine cunoscut acționează și prin
contracțiile musculare pe care le induc formele excitomotorii (RS, PS, PL). Și aici, dozarea
intensității și durata ședinței condiționează efectul terapeutic.

Curentul interferențial în aplicație statică, dar mai ales dinamică, folosind frecvente
excitomotorii în formă SPECTRU, aduce o contribuție substanțială în pregătirea
musculaturii pentru programele de kinetoterapie.
 ședința de electroterapie

TRATAMENTUL PRIN MASAJ:

Masajul este o procedura terapeutică a BFT, care constă în manevre executate pe suprafață
corpului cu o anumită intensitate și într-o anumită ordine, în funcție de regiunea masată, de
evoluția bolii și de starea generală a organismului, în scop terapeutic, igienic sau sportiv.

14. PREGĂTIREA PREOPERATORIE ȘI ÎNGRIJIREA POSTOPERATORIE A

PACIENȚILOR Pregătirea pacientului pentru operație are obiective specifice: - restricția
aportului de alimente și lichide; - pregătirea câmpului operator (suprafața cutanată); -
recoltarea produselor pentru examene de laborator; - efectuarea igienei personale și pregătirea
psihică a bolnavului; - asigurarea siguranței pacientului după administrarea medicației
preanestezice; - pregătirea documentelor pacientului pentru operație: revederea semnăturii
consimțământului chirurgical. Pregătirea pacientului în ziua care precede operația:  se face o
pregătire psihică a pacientului;  se administrează la indicația medicului sedative, hipnotice în
seara dinaintea intervenției pentru a asigura o odihnă adecvată a pacientului în timpul nopții;
 igiena pacientului: - se face baie, duș sau toaleta pe regiuni, la pat, în cazul bolnavilor
imobilizați; - se curăță regiunea ombilicală și zonele de flexie pentru a reduce riscul infecției
prin floră cutanată. Crearea câmpului operator: - se epilează zona de intervenție prin raderea
pilozităților cu un aparat de ras individual, pe o suprafață largă (15/25 cm); - se interzice
folosirea cremelor depilatoare; - se dezinfectează zona rasă cu alcool medicinal sau betadină.
Supravegherea înaintea operației constă în: - măsurarea funcțiilor vitale: puls,TA,
temperatură, respirație; - se cântărește bolnavul pentru dozarea premedicației și anestezicelor;
- se notează eventualele semne de infecție de căi respiratorii sau apariția menstruației la femei.
Investigația paraclinică va cuprinde obligatoriu: - grupul sanguin și factorul Rh, - hemograma,
- glicemia, - ureea și creatinina serică, - ionograma sanguină, - probele hepatice, - factorii de
coagulare, - sumarul de urină, - se efectuează ECG-ul și radiografia pulmonară. Se va goli
intestinul terminal: - se face clismă în seara dinaintea și în dimineața intervenției chirurgicale
în caz de intervenție pe tub digestiv - se administrează un laxativ cu 12 - 24 de ore înaintea
inter-venției, dacă actul operator nu se desfășoară pe tubul digestiv și dacă tranzitul
bolnavului este normal. Restricția alimentară: - se scade aportul alimentar oral cu o zi înaintea
operației; 37 - se sistează orice alimente (lichide, solide) de la orele 21 înaintea operației; - se
interzice fumatul sau consumul de alcool cu o seară înainte de operație. Supravegherea și
îngrijirea postoperatorie Deosebim:  o perioadă postoperatorie imediată, de la sfârșitul
operației până la restabilirea stării de conștiență și a funcțiilor vitale (perioada de trezire a
pacientului);  o perioadă postoperatorie precoce care începe în momentul în care pacientul a
fost recuperat complet din anestezie până la momentul externării. Obiective: - restabilirea
homeostaziei fizice si psihice; - prevenirea și tratarea complicaților postoperatorii imediate și
precoce; - managementul durerii. Supravegherea postoperatorie imediată: - se supraveghează
funcțiile vitale; - se verifică permeabilitatea și poziția cateterelor, a sondelor și tuburilor de
dren. Transportul de la blocul operator: - se face pe targă, cărucior, se evită mișcările bruște,
se menajează plaga, trusa de perfuzie, tuburile de dren. Supravegherea postoperatorie precoce
A. Se va supraveghea plaga: - pansamentul să fie curat; - se schimbă pansamentul la 24 ore
după operație, iar după 3 zile plaga poate fi lăsată liberă dacă evoluția este bună; -
pansamentul se schimbă precoce dacă este umed sau dacă pacientul prezintă semne locale sau
generale de infecție a plăgii (febră, frison, congestie locală), caz în care se recoltează secreție
din plagă pentru examenul bacteriologic și antibiogramă; - se schimbă meșele; - se scot firele
de sutură la 5-7 zile, în funcție de indicația medicului și de evoluția plăgii; - se supraveghează
racordul drenului la punga colectoare ce va fi menținută decliv; - se scurtează sau se
îndepărtează drenul la indicația medicului. B. Supravegherea curbei febrile: - se măsoară și
notează temperatura pacientului; - se combate frisonul prin încălzirea pacientului cu pături
suplimentare; - se supraveghează și se raportează semnele de hipotermie: somnolență,
scăderea temperaturii rectale la 34-35° C, scăderea TA și a pulsului; - se raportează medicului
orice creștere patologică a temperaturii. C. Supravegherea eliminărilor: - la cei cu sondă
vezicală à demeure se verifică permeabili-tatea și racordul sondei; - se golește punga
colectoare și se notează cantitatea de urină; - la cei fără sondă se urmărește reluarea spontană
a micțiunilor la 6 - 8 ore postoperator; - se verifică prezența globului vezical la cei care nu
urinează spontan; - se anunță medicul dacă pacientul nu urinează; - se face sondaj vezical, în
condiții aseptice, dacă bolnavul prezintă glob vezical; 38 - se supraveghează reluarea
tranzitului intestinal pentru gaze a doua zi postoperator și a patra zi pentru materii fecale,
exceptând pacienții cu fisură anală sau hemoroizi, la care defecația poate fi amânată până la
vindecarea plăgii operatorii; - în situațiile speciale, cand bolnavul nu își reia tranzitul
intestinal:  se pune tub de gaze 15-20 minute, maxim o oră;  se face masaj abdominal, se
pun supozitoare cu glicerină, se practică clisma evacuatoare sau la indicația medicului se
administrează un amestec litic (ser fiziologic + plegomazin + propranolol). D. Supravegherea
alimentației În cazurile obișnuite, de chirurgie curentă, schema reluării alimentației este
următoarea: - în ziua operației: hidratarea parenterală cu soluții prescrise de medic; - dieta
hidrică în prima zi postoperator, dacă bolnavul nu varsă; - dieta ușor digerabilă, a doua zi
postoperator; - dieta obișnuită, după ce bolnavul a avut scaun. E. Mobilizarea operatului - se
recomandă mobilizarea precoce a operatului exceptând cazurile cu intervenții ortopedice la
nivelul membrelor inferioare, coloanei vertebrale; - se schimbă poziția bolnavului din oră în
oră în primele 24 de ore pentru a preveni pneumonia dată de stază pulmonară sau atelectazia
pulmonară; - se solicită pacientului să execute mișcări active ale membrelor inferioare din oră
în oră sau se fac mișcări pasive ale articulațiilor de la membre, masaje, în sensul circulației
venoase.