Sunteți pe pagina 1din 4

NORMALIZAREA CONTABILĂ: OBIECTIVE, ABORDĂRI

1.1 Conceptul de normalizare

În majoritatea ţărilor, contabilitatea este supusă procesului de normalizare. Prin


aceasta se garantează utilizatorilor externi o informare financiară de calitate. În plus,
lucrările de normalizare sunt un prilej de reflecţii, care stimulează şi îm bunătăţesc
atât practica, cât şi gândirea contabilă, contribuind, astfel, la perfecţionarea
contabilităţii.
Procesul de normalizare opune, de o manieră simplificată, doi actori: puterea
publică şi profesia contabilă. Primul reprezintă interesele societăţii în ansamblul său,
în timp ce al doilea apără aspiraţiile lumii afacerilor. Interesele celor doi actori nu
sunt, în mod sistematic, opozabile, dar nici nu se identifică. Contextul economic,
politic, social, cultural şi istoric diferit a favorizat acţiunea unuia sau altuia dintre cei
doi actori sau, dimpotrivă, a creat premise pentru conlucrarea acestora. Astfel, în
unele ţări, în special în cele anglo-saxone, intervenţia puterii publice, în actul de
normalizare, are o intensitate redusă. Se consideră că alegerile contabile ţin de
responsabilitatea conducătorilor întreprinderii, cu condiţia ca aceştia să respecte
principiile contabile general admise.
În alte ţări precum Germania şi Franţa, normele contabile sunt definite de un
organism de stat. Statul apare pe scena normalizării atât în calitate de garant al
justiţiei, cât şi de utilizator preferenţial de informaţie financiar-contabilă.
Un sistem de normalizare, dominat de un singur actor, prezintă riscul de a fi
acuzat de lipsă de obiectivitate: "acuzat şi judecător se confundă". Din acest motiv,
se constată o tendinţă de echilibrare a forţelor, de utilizare eficientă a capacităţii
tuturor celor interesaţi de informaţia financiar - contabilă.
Natura publică sau privată a procesului de normalizare are incidenţă asupra
perimetrului acoperit de normalizare, respectiv:
 determinarea unei terminologii şi a principiilor contabile generale;
 definirea informaţiei conţinute în documentele de sinteză;
 modul de prezentare a documentelor de sinteză;
 elaborarea unui plan de conturi şi stabilirea unei scheme de înregistrare a
diferitelor operaţii.
Ultimul obiect reprezintă forma cea mai restrictivă de normalizare. Avantajele ei
se manifestă, după unii autori, prin facilitarea controlului contabilităţilor şi prin
creşterea productivităţii întocmirii conturilor. Totuşi, medalia normalizării res trictive
are şi ea revers:
• nu poate acoperi toate particularităţile; din acest motiv, în ţările cu plan
contabil general s-au prevăzut complemente la aceste planuri, pentru a rezolva
problemele specifice ale diferitelor sectoare;
• afectează creativitatea pe care ar trebui să o manifeste contabilul.
Indiferent de caracterul lor public sau privat, organismele de normalizare din
diferitele ţări recurg, în procesul de elaborare a normelor, la o serie de opţiuni.
Problema care se pune este de ce apare necesitatea mai multor opţiuni?
Sunt, oare, opţiunile consecinţa diverselor presiuni exerci tate de diferitele
categorii de utilizatori asupra organismului de normalizare sau, dimpotrivă, acestea
sunt expresia consecinţelor economice, care decurg din alegere?
În încercarea de a răspunde la aceste întrebări, profesorul Daniel Boussard
propune, în unul dintre studiile sale, crearea unei matrice de analiză, prin intersecţia
a două axe:

1
• Axa mijloacelor utilizate pentru a justifica alegerile. Aceasta are ca puncte
extreme logicul (care vizează un demers raţional şi caută să recurgă la
demonstraţie) şi politicul (care vizează discursul şi impactul lui psi hologic, puterea
imaginii şi efectului).
• Axa obiectivelor informaţiei contabile. Extrema idealistă a acestei axe face
referire la un maximum de neutralitate formalizată prin refuzul de a privilegia
anumite interese particulare. La cealaltă extremă a axei, se găseşte utilitatea, altfel
spus consecinţele economice ale alegerilor contabile.
Matricea creată prezintă o adevărată tipologie a alegerilor contabile, ceea ce
demonstrează că regulile concrete pot fi jus tificate în diverse moduri. Din
multitudinea de elemente definite de cele două axe, câteva par a fi cele mai
relevante:
 în cadranul "idealist/logic": performanţele informative ale diferitelor metode de
contabilitate de inflaţie se pot testa, plecând de la un scenariu de economie . fără
inflaţie; se realizează, în final, o comparaţie între informaţiile furni zate de diferitele
metode şi realul determinat.
 în cadranul "utilitar/logic": în contabilitatea generală este posibilă constituirea
unui sistem de contabilizare a operaţiilor în devize, bazat pe anumite principii cum
ar fi separarea funcţiilor exploatare şi financiar; obiectul este utilitar, metoda poate fi
logică, fără a fi, matematică.
 în cadranul "utilitar/politic": în S.U.A., normele pentru sectorul petrolier sunt
rezultatul presiunilor.
Concluzia studiului realizat de profesorul francez este că: "normele contabile
sunt alese, cel mai frecvent, prin consens, ceea ce nu exclude nici referinţa la
criterii ştiinţifice (de tipul "adevărat", " just", "eficace"), nici purul lobbying, nici
efectele discursului".
Normalizarea contabilă constă, deci, în definirea de norme şi aplicarea
acestora.
Normele reprezintă reguli precise, de evaluare, de înregistrare, de clasificare şi
de prezentare a informaţiilor. "Ele au caracter de generalitate mai redus decât
postulatele şi principiile, motiv pentru care, în condiţiile unor schimbări importante în
mediul economic, financiar şi social, sunt supuse unui proces de adaptare sau chiar
de înlocuire".
Cealaltă dimensiune a normalizării contabile, aplicarea normelor, se realizează
prin intermediul obligaţiilor legale, reglementare şi profesionale, la nivel naţional şi
comunitar, precum şi prin cea a recomandărilor la nivel internaţional.
În România, elaborarea normelor se realizează la nivelul Ministerului Finanţelor
(Direcţia Generală a Contabilităţii). Caracterul public al procesului de normalizare se
dorea atenuat prin înfiinţarea, în 1992, a Colegiului Consultativ al Conta bilităţii,
organism în care urmau să fie reprezentate, competent, diferitele categorii
interesate de informaţia financiar-contabilă.

1.2 Cadrul contabil conceptual

Conform organismului american de normalizare (Comitetul standardelor de


contabilitate financiară: FASB) cadrul contabil conceptual reprezintă "un sistem
coerent de obiective şi de principii fundamentale, legate între ele, susceptibile să
conducă la formularea de norme solide şi să indice natura, rolul şi limitele
contabilităţii financiare şi ale situaţiilor financiare". Altfel spus, cadrul contabil
conceptual reprezintă o teorie contabilă normativă, capabilă să asigure
elaborarea de norme solide şi coerente.

2
Problema creării unui cadru conceptual s-a pus, pentru prima dată, în S.U.A.
Redactat în perioada 1973-1985, cadrul conceptual american răspunde unor
probleme teoretice şi instituţionale ale normalizării americane. Totuşi, reflecţiile
americane, în acest domeniu, au stârnit un viu interes în ţări precum Canada,
Australia, Marea Britanie. În plus, organismul internaţional de normalizare s-a dotat în
1989 cu un cadru pentru elaborarea şi prezentarea situaţiilor financiare.
De o manieră generală, structura unui cadru contabil conceptual se prezintă
astfel:
 obiectivele informării financiare;
 caracteristicile calitative ale informaţiei financiare;
 elementele componente ale situaţiilor financiare;
 criterii de recunoaştere şi metode de evaluare.

a) Obiectivele informării financiare


Obiectivele definite în cadrele conceptuale au în vedere două aspecte :
- un obiectiv fundamental;
- categoriile de utilizatori şi nevoile lor specifice.
Obiectivul fundamental, recunoscut de către organismul american de
normalizare, este utilitatea informaţiei financiare. Astfel, se precizează că:
"Informarea financiară are ca obiectiv furnizarea unei informaţii utile în luarea
deciziilor economice şi financiare".
Elaborarea de norme contabile coerente depinde de identifi carea diferitelor
categorii de utilizatori ai informaţiilor contabile. Selecţia utilizatorilor va influenţa
structura şi conţinutul cadrului teoretic al contabilităţii. După cum remarca Lauzon,
cadrul teoretic va fi diferit, în funcţie de utilizatorii privilegiaţi. Astfel, desemnarea
statului, ca fiind utilizator privilegiat, va avea drept consecinţă reţinerea unei logici
macroeconomice. Dimpotrivă, desemnarea investitorilor drept utilizatori privile giaţi
ne va îndrepta spre o logică financiară.
Suntem de părere că, pentru a furniza o informaţie utilă, nu este suficientă
doar desemnarea diferitelor categorii de utilizatori. Apare ca necesară şi
cunoaşterea tipului de decizii pe care aceştia le au de luat. Cum aşteptările
utilizatorilor pot fi, uneori, contradictorii, este imposibil ca ele să fie satisfăcute, în
totalitate, cu un singur set de documente de sinteză. În aceste condiţii, soluţia cea
mai fezabilă este satisfacerea nevoilor comune.
b) Caracteristicile calitative ale informaţiei financiare
Pentru a fi utilă în luarea deciziilor, informaţia financiară trebuie să prezinte
anumite caracteristici calitative.
Standardul contabil american numărul 2, intitulat "Caracte risticile calitative ale
informaţiei contabile", reţine două categorii de caracteristici: una proprie
utilizatorului (inteligibilitate) şi alta proprie informaţiei financiar - contabile. Cea din
urmă cuprinde caracteristici principale (relevanţa şi fiabili tatea) şi caracteristici
secundare (comparabilitatea şi permanenţa metodelor).
Pertinenţa (relevanţa)
O informaţie este relevantă dacă este furnizată la timp şi are atât o valoare
predictivă, cât şi o valoare de confirmare. Valoarea predictivă rezultă din faptul .că
informaţiile privind situaţia financiară şi performanţele trecute sunt utilizate ca
bază de previziune a situaţiei financiare şi a performanţelor viitoare, a capacităţii
întreprinderii de a profita de oportunităţi etc.
Valoarea de confirmare constă în confruntarea situaţiei prezente cu
previziunile efectuate în trecut; ea permite să se studieze eventualele decizii de
luat.
Fiabilitatea

3
O informaţie fiabilă este fidelă, verificabilă (diferiţi observatori competenţi pot
cădea de acord asupra faptului că informaţia reprezintă bine ceea ce ea este
destinată să reprezinte şi neutră (informaţia prezentată trebuie să fie, pe cât posibil,
lipsită de subiectivitate).
Comparabilitatea
Toate cadrele conceptuale reţin printre caracteristici comparabilitatea. Ea
îmbracă un dublu aspect :
-- comparabilitatea în timp: utilizatorii trebuie să fie în măsură să compare
situaţiile financiare ale unei întreprinderi, în timp, cu scopul de a identifica tendinţele
situaţiei financiare şi performanţelor sale; aceasta implică perma nenţa metodelor.
-- comparabilitatea în spaţiu: utilizatorii trebuie să fie în măsură să compare
situaţiile financiare ale unor întreprinderi diferite; aceasta implică uniformitatea
metodelor.
Pentru a fi utilă, o informaţie trebuie să prezinte un mini mum din fiecare din
caracteristicile relatate mai sus.
c) Elementele componente ale situaţiilor financiare
Toate cadrele conceptuale definesc elementele componente ale situaţiilor
financiare. Standardele contabile identifică următoarele elemente esenţiale:
activele, pasivele, capitalurile proprii, cheltuielile, veniturile, câştigurile,
pierderile, rezultatul global, investiţiile în capital şi distribuţiile în favoarea
proprietarilor.
d) Recunoaşterea şi evaluarea
Pentru a înscrie un element în situaţiile financiare, acesta trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă natura unui element financiar;
- să fie măsurabil cu suficientă precizie;
- să fie semnificativ;
- să fie fiabil, verificabil şi neutru.
În ceea ce priveşte metodele de evaluare reţinute în cadrele conceptuale,
aceste sunt:
- metoda costului istoric;
- metode bazate pe puterea de cumpărare;
- metoda costului de înlocuire;
- metoda valorii nete de realizare;
- metoda valorii actuale.

S-ar putea să vă placă și