Sunteți pe pagina 1din 4

Campania militara a Armatei Romȃne ȋn Primul Război Mondial

Pentru ratificarea Tratatului cu Antanta a fost convocat Consiliul de Coroană, desfăşurat


la 14/27 august la Cotroceni. Regele Ferdinand, în mai multe intervenţii, a sus ţinut cu t ărie
decizia guvernului. Din nou, P.P. Carp a fost singurul vorbitor care, invocând pericolul rusesc, a
cerut intrarea în război de partea Puterilor Centrale.
Într-un impresionant discurs, I.I.C. Brătianu şi-a susţinut poziţia, asumându- şi întreaga
răspundere şi subliniind semnificaţia majoră a momentului: „Faptul că patru din cele mai mari
puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre şi au consfinţit printr-un act
solemn hotarele entice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas
înainte, mai mare şi mai însemnat ca oricând”. În aceeaşi seară, ministru României la Viena,
Edgar Mavrocordat, prezenta declaraţia de război la Ministerul de Externe al Austro-Ungariei,
iar în ţară se publica decretul de mobilizare şi proclamaţia regelui Ferdinand I către toţi
românii. Trebuie subliniat că întro ţară în care nu existau secrete, semnarea alianţei cu Antanta
a fost cunoscută doar de câţiva oameni, astfel încât declaraţia de război a României a luat prin
surprindere atât liderii de la Berlin şi Viena, cât şi opinia public din ţară şi din Europa. Era şi
acesta un merit al lui I.I.C. Brătianu, care a păstrat tăcerea până şi faţă de cei mai apropiaţi
colaboratori.
În noaptea de 14/27 – 15/28 august 1916, armata română a pătruns în Transilvania. În
câteva zile, trupele au intrat în oraşele Braşov, Făgăraş, Miercurea-Ciuc, Odorhei, apropiindu-
se de Sibiu şi de Sighişoara. Moralul trupei era ridicat, fiind susţinut şi de entuziasmul cu care
ostaşii românii erau primiţi de fraţii de dincolo de munţi. La scurt timp însă, soarta războiului
pentru România s-a schimbat radical. Deruta provocată de surpriza atacului a fost urmată de o
reacţie rapidă, bine organizată şi susţinută cu trupe numeroase. În Transilvania au fost aduse
forţe de pe frontul de vest, – cu experienţă şi bine dotate cu artilerie şi mitraliere –, iar din sud
au atacat armatele germane şi bulgare. Înfrângerea de la Turtucaia (24 august/6 septembrie) a
dezechilibrat definitiv frontul românesc. Deşi s-au făcut eforturi disperate de a rezista în
trecătorile Carpaţilor, în Dobrogea şi la Dunăre inclusiv printr-o operaţiune curajoasă la sudul
fluviului – inamicul (superior numeric şi ca dotare) a pătruns pe la Jiu la sud de Carpa ţi, a
ocupat Craiova, ameninţând Bucureştiul. Bătălia pe Neajlov şi Argeş a fost pierdută, capitala
fiind ocupată la 23 noiembrie/6 decembrie 1916. Lupte grele s-au desfăşurat şi în Carpaţii
Orientali, în special la Oituz, trupele austrogermane fiind oprite cu grele sacrificii. După alte
bătălii încheiate cu ocuparea oraşelor Focşani şi Brăila, la începutul lunii ianuarie 1917, frontul
s-a stabilizat pe linia Carpaţilor Orientali şi a Siretului, în sudul Moldovei. Familia regală,
guvernul, parlamentul s-au stabilit la Iaşi, care devine capital ţării. De asemenea armata,
rezerviştii, recruţii şi o bună parte a populaţiei civile s-au retras în Moldova.
După o campanie de aproape cinci luni, Oltenia, Muntenia şi Dobrogea se aflau sub
ocupaţia inamicului, existând pericolul dispariţiei statului român.
Explicaţiile acestui dezastru militar pot fi grupate în două categorii, de ordin extern şi
intern. În prima categorie putem include următoarele: momentul intrării României în luptă s-a
dovedit nefavorabil (stoparea sau/şi neficienţa operaţiunilor pe frontul de vest, a campaniei
ruseşti din Galiţia şi a ofensivei aliate de la Salonic, care au permis aducerea de trupe germane
în Transilvania şi de trupe germane şi bulgare la Dunăre); superioritatea numerică şi mai ales în
dotare a trupelor germane şi austro-ungare (o divizie românească dispunea de 3-4 piese de
artilerie de câmp şi 1-2 mitraliere grele la un batalion, în timp ce o divizie germană sau austro-
ungară avea 6-7 piese de artilerie de câmp, 6-8 mitraliere grele şi 12 mitraliere u şoare);
„defecţiunea rusă” (trupele ruseşti nu şi-au respectat obligaţiile din convenţia militară de a
asigura frontul de sud şi mai ales Dobrogea, intervenind în luptă abia când frontul a ajuns în
sudul Moldovei); aliaţii nu au asigurat – conform convenţiei – aprovizionarea ritmică cu
armament şi muniţie a trupelor române. Între cauzele interne se află: insuficienta pregătire
logistic a campaniei, armata română neavând planuri adecvate pentru un front atât de larg şi nici
pentru situaţia – care s-a creat la scurt timp după atac – de a lupta pe mai multe fronturi; dotarea
slabă a armatei, rezultat obiectiv al nivelului economic al ţării, dar şi urmarea proastei
administraţii de la Ministerul de Război; insuficienţa numărului de ofiţeri şi slaba instruire a
celor aproximativ 800.000 de soldaţi, dintre care mulţi fuseseră chemaţi sub arme cu puţin timp
înaintea atacului; unele greşeli de comandă – provocate de lipsa de profesionalism, ezitări, frică
etc. – care au dus la pierderea unor bătălii, precum cea de la Turtucaia.
Deşi campania din anul 1916 s-a încheiat cu un dezastru, intrarea României în război nu
a fost zadarnică. Armata română (deşi suferise grele pierderi, depăşea încă jumătate de milion
de oameni) s-a retras în Moldova, reprezentând încă un important potenţial militar. De
asemenea, luptele grele din lunile august-decembrie au provocat mari pierderi inamicului.
Germania şi Austro-Ungaria au fost obligate să deplaseze importante forţe de pe fronturile din
vestul şi centrul Europei, uşurând sarcina aliaţilor, în special a Franţei. Şi după stabilizarea
frontului, Puterile Centrale au menţinut în România peste 500.000 militari, fapt cu consecinţe
importante în „ecuaţia” războiului. De altfel, intrarea Italiei şi României în război – care
primiseră garanţii asupra unor teritorii italiene, respectiv româneşti – a contribuit la destrămarea
Austro-Ungariei.
Campania militară din vara anului 1917. Iarna anului 1917 a reprezentat
un moment de cumpănă în istoria românilor. Iaşiul – un oraş suprapopulat, lovit de frig şi de
boli – a devenit capitala „rezistenţei până la capăt”, cum spunea N. Iorga într-un discurs rostit la
14/27 decembrie 1916 în parlamentul convocat în sala Teatrului Naţional. Pentru a depăşi
situaţi critică, a fost constituit un nou guvern, condus de I.I.C. Brătianu, în care, al ături de
liberali, intrau patru conservatori-democraţi, în frunte cu Take Ionescu, numit vicepreşedinte în
iulie 1917. Principalul obiectiv al guvernului a fost reorganizarea şi dotarea armatei, singura
speranţă pentru apărarea fiinţei statale. Prin noi recrutări, s-a ajuns la un efectiv de peste
700.000 de militari, dintre care aproximativ 450.000 reprezentau forţe combatante. Un rol
deosebit de important în reorganizarea şi instruirea trupelor a avut misiunea militară franceză,
formată din aproximativ 1.500 de persoane, din care 300 de ofiţeri, condusă de generalul Henri
Berthelot. În condiţiile în care aprovizionarea cu armament şi muniţie – în special din Franţa – a
funcţionat în condiţii mai bune, armata a fost dotată şi cu artilerie, mitraliere, grenade etc.,
reducându-se decalajul faţă de trupele inamice.
Pentru ridicarea moralului şi creşterea motivării soldaţilor – în marea majoritate ţărani
– este reluat procesul legislativ de realizare a reformelor agrară şi electorală. Guvernul propune
modificarea Constituţiei, pentru a crea condiţiile necesare înfăptuirii reformelor, proiect votat de
parlament, iar regele Ferdinand a adresat două proclamaţii către soldaţii ţărani, în care le
promitea pământ şi drept de vot la sfârşitul războiului.
Noua confruntare din vara anului 1917 găsea armata română mult mai bine instruită şi
dotată decât în vara anului 1916. Se adăuga un moral bun, întărit de promisiunea reformelor,
dar şi disperarea „ultimei şanse” de a păstra statul român. Cele mai grele lupte s-au desfăşurat
în ultima decadă a lunii iulie şi în primele trei săptămâni ale lunii august. Armata a II-a
română, condusă de generalul Al. Averescu, a repurtat o importantă victorie la Mărăşti,
eliberând un teritoriu de aproximativ 500 km 2, cu 30 de sate, capturând aproape 3.000 de
prizonieri şi un bogat material de război. Contraofensiva generalului german Mackensen –
urmărind să scoată România din război – s-a lovit de o rezistenţă îndârjită. Apogeul luptei a
fost la Mărăşeşti, în ziua de 6/19 august 1917. Deviza românilor – conduşi de generalii C.
Cristescu şi Eremia Grigorescu – „Pe aici nu se trece” a făcut din Mărăşeşti una dintre marile
bătălii ale neamului românesc. Încercările inamicului de a pătrunde pe la Oituz – pentru a sl ăbi
rezistenţa forţelor de la Mărăşeşti – a fost, de asemenea, oprită.
Eroismul dovedit în bătăliile din vara anului 1917 a salvat România şi onoarea armatei
române în prima conflagraţie mondială. Vitejia soldatului român a fost recunoscută şi pe plan
internaţional. Lloyd George, primulministru al Marii Britanii, scria guvernului român, la 21
august 1917:„Reconstrucţia armatei române şi rezistenţa îndârjită – rezistenţă atât de preţioasă
pentru cauza comună – pe care această armată o opune duşmanului în acest moment, în condiţii
de o greutate excepţională, prezintă un exemplu măreţ de tărie, pe care libertatea o inspiră
unui popor liber”. Bătălia Moldovei a avut o mare importanţă în „balanţa” generală a
frontului oriental. Trupele Puterilor Centrale au fost oprite în încercarea de a înainta spre est. De
altfel, având în vedere evoluţia politică din Rusia, acestea au fost ultimele confruntări majore
din această parte a Europei.