Sunteți pe pagina 1din 7

Dumbrava minunată

Mihail Sadoveanu

Dumbrava minunată, de Mihail Sadoveanu, face parte din volumul Printre gene şi
este o adevărată capodoperă în ceea ce priveşte realizarea personajului copil,
precum şi în îmbinarea măiestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile de natură.

Lizuca, o fetiţă de şase ani, orfană de mamă, nu se împacă deloc cu atmosfera


creată în casă de mama sa vitregă şi-şi găsea singură mângâiere în prietenia
devotată a căţelului Patrocle. Fetiţa, era neglijată de mama sa vitregă, care-şi
petrecea tot timpul primind vizitele prietenilor ei din aşa-zisa „societate înaltă a
oraşului”. Simţindu-se de prisos în această casă, bătută şi bruscată de slujnică,
Lizuca a plecat într-un amurg spre casa bunicilor, în drum trece prin „Dumbrava
minunată”, unde adoarme şi în visul ei îmbină fenomenele din realitatea
înconjurătoare cu amintirile din lumea basmelor.
A doua zi se trezeşte în casa bunicilor, în ţipetele mamei vitrege, care venise s-o ia
acasă. Dar, spre fericirea Lizucăi, bunicii nu o mai lasă să plece. Personajele se
grupează, ca în basme, în două categorii. De o parte sunt: Lizuca, bunicii ei,
Patrocle şi vieţuitoarele din „Dumbrava minunată”, cărora fetiţa le atribuie însuşiri
omeneşti, precum şi personajele din lumea basmelor; cei şapte pitici, domniţa
prichindeilor etc. De partea cealaltă se situează mama vitregă şi musafirii, care,
deşi apar accidental, au rolul de a preciza figura mamei vitrege.

În caracterizarea personajului central, scriitorul foloseşte diferite procedee, spre a-i


da un cât mai pronunţat relief. Lizuca apare mai întâi prezentă de mama sa vitregă,
care se plânge prietenelor că fetiţa merge zilnic la bunicii ei ce locuiesc la
marginea târgului şi „de acolo a venit cu nişte mutre şi cu obiceiuri de ţărancă” şi
din această cauză nu poate să-i dea o educaţie aleasă şi nici n-o poate îmbrăca aşa
cum s-ar cuveni. În realitate, Lizuca este un copil lipsit de îngrijirea şi căldura
mamei, un copil de care nu se ocupă nimeni. Portretul pe care i-l face scriitorul
„duducăi Lizuca”, aşa cum apare ea în salonul cu musafiri, sugerează mai sugestiv
situaţia fetiţei, „era o fetiţă mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochiţă de doc
albastru stătea strâmbă şi în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinele îi erau
pline de colb şi cu şiretule desfăcute”.

Lipsa ei de educaţie se reliefează şi din diferitele manifestări ale fetiţei. Lizuca nu


se sfiieşte „de nobila adunare” şi „înfigându-şi două degete în chisea le scoate
împodobite c-o bucată nestatornică de şerbet”. Pentru aceasta îndură loviturile şi
vorbele de ocară ale slujnicii. Înfruntând cu demnitate suferinţa, ea nu plânge decât
când slujnica nu e de faţă. Sătulă de singurătate, mereu bătută şi bruscată de
slujnică, dispreţuită de mama vitregă, Lizuca, aşa mică cum e, începe să descifreze
tainele vieţii şi capătă astfel curajul şi îndrăzneala să părăsească locuinţa
părintească şi să pornească într-o adevărată expediţie.

Cu multă putere de analiză şi cu o deosebită artă scriitorul prezintă caracteristicele


specifice copilului la această vârstă, la care, neavând suficiente cunoştinţe despre
lumea reală, nu poate delimita realitatea de fantezie. Ea împleteşte ceea ce ştie din
poveştile bunicii cu aspecte de viaţă, atribuind însuşiri omeneşti tuturor
vieţuitoarelor pe care le întâlneşti în drumul ei. Convorbirea imaginară cu floarea-
soarelui scoate în relief toate referinţele îndurate de fetiţă în casa mamei vitrege.
Fetiţa are impresia că floarea a înţeles durerea ei şi a lăcrimat şi ea plină de tristeţe.
Descriind drumul Lizucăi prin „Dumbrava minunată”, scriitorul a împletit cu o
neîntrecută artă elementele narative cu descrieri din natură, zugrăvind tablourile
aşa cum apar în imaginaţia fetiţei, de proporţii hiperbolizate, asemenea feeriei
basmelor. Amurgul şi înserarea o neliniştesc pe Lizuca. Scriitorul, o dată cu
descrierea naturii, redă şi sentimentele fetiţei.

Fetiţa îşi face curaj singură şi părându-i-se că toate florile dorm, se cuibăreşte
împreună cu Patrocle în scorbura unei răchite şi adoarme privind la sclipirile
bunicilor. În vis, licuricii îi apăruseră ca cei şapte pitici din povestea bunicii, care
veneau încet spre ea prin dumbrava fermecată, iar în fruntea lor păşeau un bătrânel
şi o bătrânică. Cei şapte pitici aduceau pe un pătuţ de mlajă o domniţă, care-i
dezvălui Lizucăi lumea minunată a basmelor copilăriei. În vis îi apar şi alte
personaje cunoscute ei din poveşti: Sfatu-Palmă, Sfarmă-Piatră şi Strâmbă Lemne.
Firul basmelor se continuă în visul Lizucăi până ce ea zăreşte doi bătrâni şi se miră
că seamănă atât de bine cu bunicii ei. Când s-a trezit, Lizuca era în casa bunicilor.

Personajul Lizuca este o realizare magistrală. Cu o artă nemaiîntâlnită în literatura


noastră este prezentat modelul în care copilul percepe diferite fenomene din
realitatea înconjurătoare, graniţa atât de instabilă, în conştiinţa lui, dintre lumea
reală şi lumea fantastică. Şi personajele adulte sunt bine individualizate, scoţându-
se în relief notele dominante ale caracterului fiecăruia. Deşi bunicii apar numai la
începutul povestirii, în prezentarea pe care le-o face mama vitregă, şi la sfârşit,
când se opun s-o dea pe Lizuca, înapoi, totuşi cititorul recunoaşte în bunici pe
oamenii simpli şi cinstiţi, ce duceau un trai modest, îmbinând cu duioşie pe micuţă
Lizuca, dârji şi perseverenţi când îşi susţin hotărârile. În opoziţie cu chipul luminos
al Lizucăi, care îşi atrage simpatia micilor cititori, în culori întunecate este
prezentată mama vitregă. Scriitorul o caracterizează atât prin acţiunile ei cât şi prin
părerile Lizucăi şi ale bunicilor. Ea este tipul femeii amatoare de petreceri şi
aventuri, lipsită de orice sentiment de dragoste sau duioşie pentru micuţa orfană, pe
care o persecută, făcându-i viaţa amară.

Lectura acestei povestiri contribuie şi la dezvoltarea simţului estetic. Descrierile


colorate ale dumbrăvii şi ale vieţuitoarelor ce-şi au lăcaşul acolo, căldura cu care
animă întreg firul acţiunii pun în vibraţie sufletul micului cititor, îi deşteaptă
imaginaţia, îl introduc într-o lume în care i se trezesc cele mai alese simţăminte.
Măiestria stilistică a lui Sadoveanu a scos în relief cu multă artă caracteristicile
acestei vârste: interesul şi dragostea pentru vietăţile din jur, curiozitatea şi dorinţa
nestăvilită de a cunoaşte, care-l îndeamnă pe copil să-şi explice multe din
fenomenele naturii, neînţelese din el, prin mijlocirea elementelor fantastice,
cunoscut din basme.

Opera lui Mihail Sadoveanu contribuie într-o largă măsură la educarea elevilor.
Prin lectura operelor sale, ei învaţă să iubească şi să preţuiască poporul şi să admire
minunata natură a patriei. Lectura operelor sale, contribuie la dezvoltarea simţului
estetic al elevilor, precum şi la susţinerea expresivităţii limbii materne, pe care
scriitorul îmbogăţit-o cu neasemuite comori de frumuseţe.

Capodopera lui Mihail Sadoveanu, pe tema copilăriei, rămâne Dumbrava


minunată. Cadrul este al unei povestiri realiste: începutul şi sfârşitul, iar în acest
cadru, totul este feeric, de basm, populat de imaginaţia acestei fetiţe, Lizuca, cu
personaje şi întâmplări din basme, auzite de la bunicii ei, sau citite de răposata ei
mamă.

Tema povestirii este cea a copilăriei copilului orfan, care aspiră spre o viaţă
fericită. Lizuca este o fetiţă orfană de mamă. Tatăl său s-a recăsătorit cu d-na Mia
Vasilian, o femeie provenită dintr-o familie bogată, cu servitori în livrele,
guvernantă şi cu moşie mare în Buzău, preocupată mai ales de viaţa mondenă şi de
vizite. Viaţa în casa tatălui său, după moartea mamei, devine, pentru Lizuca, de
nesuportat, din cauza mamei vitrege şi a servitoarei, care, încurajată de stăpână, o
brutalizează şi ea pe oropsita fetiţă.

Lizuca pune la cale o evadare din această casă, o fugă la casa bunicilor, împreună
cu căţelul ei, Patrocle, cu care se înţelege de minune, deoarece îi înţelege toate
gândurile şi dorinţele: „Patrocle, îi zise Lizuca, tata nu mai vine de la Bucureşti şi
pe bunici nu i-am văzut de multă vreme. Nici nu ne lasă să ne mai ducem pe acolo.
De când a murit mama noi petrecem tare rău”.
Căţelul Patrocle se îngrijeşte de provizii, furând din bucătărie o bucată de pâine, iar
Lizuca, amintindu-şi de poveştile ascultate, ia cenuşă pentru a însemna drumul şi
pentru a nu se rătăci. Aceste pagini, în care e descrisă călătoria Lizucăi, în
tovărăşia lui Patrocle, sunt considerate de Garabet Ibrăileanu „cele mai artistice din
întreaga operă a lui Sadoveanu şi poate din întreaga noastră proză”.

Plecând de acasă, ei rătăcesc drumul. Întâlnesc o floare mare şi mandră de care


Lizuca îşi amintea că e cheamă Sora Soarelui. Fetiţa intră în vorbă cu ea,
povestindu-i necazurile de acasă („Mă strecuram la Patrocle in cuşca lui şi stam
acolo ascunsă şi mă gândeam la mama care s-a dus şi nu s-a mai întors. Mama mea
a murit, Sora Soarelui!”), iar planta lasă două petale, ca două lacrimi, în semn de
înţelegere a suferinţei copilei, şi-i arată drumul. În drumul lor, întâlnesc o bătrână,
care, în închipuirea Lizucăi este Sfânta Miercuri şi are o căţeluşă cu dinţi de fier şi
măsele de oţel.

Mihail Sadoveanu
Rătăcind prin pădure, Lizuca şi Patrocle caută adăpost pentru noapte. Fetiţa se
cufundă în lumea visului şi poveştile continuă: ea face cunoştinţă cu cei 7
prichindei şi o domniţă, un bătrân şi o bătrânică. Aici se arată cine sunt prichindeii.
Domniţa face vrăji cu o vărguţă albă şi la lumina lunii apar pe cărare printre ierburi
si flori, jivinele dumbrăvii: iepuri, guzgani, bursuci şi fluturi. Urmează povestea
bătrânului despre Statu-Palmă Barbă-Cot, care s-a retras în Dumbravă din cauza
răutăţii oamenilor. Tot el îi spune Lizucăi că dumbrava aparţine tatălui ei şi fusese
în pericol de a fi vândută.

Urmează povestea domniţei despre o zână nespus de frumoasă de care s-a


îndrăgostit Făt-Frumos. La hotarul împărăţiei minunilor, Lizuca este dusă de
prichindeii cei bărboşi în casa bunicilor. Ea fusese găsită de bunicul ei, rătăcită în
pădure. Mama vitregă şi slujnica vin să o ducă acasă, nu de dragul copilului, ci aşa
cum îi spune bunicul, de dragul averii ei. Agitaţia şi vorbele lor stârnesc albinele
din stup, care le înţeapă, spre satisfacţia Lizucăi, care ştie că. o vreme, d-na Mia
Vasilian nu va mai putea primi musafiri în salonul ei.

Basm şi realitate, într-o alternanţă care dă farmec povestiri lui Sadoveanu: „dacă
nu proceda aşa, ar fi scris un basm, desigur admirabil, dar n-ar fi făcut ceea ce a
voit să facă: să redee sufletul copilului - hrănit de basme - în faţa priveliştilor
naturii şi cerând înţelegere şi sprijin acestei naturi” (Garabet Ibrăileanu).

Dumbrava minunată poate fi considerată povestire şi basm deopotrivă, cu


personaje reale şi imaginare, în care întreaga natură se află în concordanţă cu
stările sufleteşti ale Lizucăi (aplecarea plantei asupra căpşorului fetiţei, căderea
celor două petale asemenea unor „fluturi de lumină” au însemnat pentru Lizuca
participarea plantei la dialog, aprobarea călătoriei fetiţei către bunici şi confirmarea
faptului că acela era drumul cel bun). Caracterul de basm este evident şi prin tema
comună (fetiţa oropsită de mama vitregă) şi prin finalul fericit în care forţele răului
îşi primesc pedeapsa: înţeparea de către albine a mamei vitrege şi a servitoarei.
Scrierile lui Mihail Sadoveanu despre copii au fost apropiate de romanele lui
Charles Dickens prin tema comună a copiilor orfani, de scrierile lui Anatole
France, care în „Petit Pierre a dezvăluit geniul metafizic al primei copilării”.

Copilăria petrecută în mijlocul unei naturi feerice, cu bucuriile sau tristeţile


caracteristice vârstei, constituie problematica multor povestiri de neuitat scrise de
Mihail Sadoveanu (Părul din ograda bunicilor, Băieţel, La mestecănei, Ianoş
Năzdrăvan, Un om năcăjit s.a.).

Dumbrava minunată se distinge printr-o impresionantă vibraţie artistică, autorul


realizând „una dintre cele mai încântătoare combinaţii de realitate şi poezie". Sub
aspect compoziţional, povestirea cuprinde nouă capitole, fiecare având câte un
titlu semnificativ : Se vede ce soi rău este duduia Lizuca, Duduia Lizuca
plăsmuieşte o expediţie îndrăzneaţă, Sfat cu Sora Soarelui etc. Desfăşurarea epică
simplă evidenţiază drama unei fetiţe orfane, tiranizate de mama vitregă, temă
întâlnită în numeroase alte basme şi povestiri. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este
conceput într-o simetrie perfectă, în prim-plan apărând :
a. Salonul doamnei Mia Vasilian, populat de personaje caragialiene, ale căror
trăsături de caracter, deliberat îngroşate, luminează, prin contrast frumuseţea
morală a Lizucăi ;
b. „împărăţia minunilor" din feerica dumbravă a Buciumenilor, pe care o străbate
fetiţa însoţită de prietenul ei Patrocle;
c. episodul final în care se prezintă împlinirea aspiraţiei eroinei, de a trăi fericită
în casa bunicilor, lângă cei dragi.
Lumea reală şi cea fantastică reflectată în imaginaţia copilului

Părţile menţionate sunt pretexte pentru o incursiune cu adânci şi multiple


semnificaţii în universul vieţii copiilor lipsiţi de copilărie. Tehnica transferului
între planul real şi cel fantastic se întrevede printr-o continuă alternare a
imaginilor care oglindesc :
- o natură picturală văzută în dimensiuni obişnuite
- o natură transfigurată de imaginaţia copilului
Integrată ea însăşi acestei lumi, Lizuca îşi dezvăluie frumuseţea morală, puritatea
şi delicateţea sufletească. Portretul fizic si cel spiritual se întregesc astfel din
detaliile acumulate pe parcursul derulării acţiunii. Pentru doamna, Mia Vasilian,
femeie frivolă, ca si pentru slujnica acesteia, Lizuca este „o ruşine si o
nenorocire", „gânganie"..., „dihanie şi soi rău" etc. Succesiunea de epitete si
metafore depreciative sugerează prăpastia dintre mama vitregă si fetiţa orfană,
imposibilitatea comunicării lor pe plan afectiv.
Intr-un evident contrast apare imaginea Lizucăi în viziunea scriitorului însuşi :
„Era, o fetiţa mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochia de doc albastru stătea
strâmbă si în chip cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinuţele îi erau pline de
colb si cu şireturile desfăcute. Colţunii căzuseră şi arătau nişte picioruşe pârlite
de soare, cu genunchii nu tocmai curaţi. Capu-i era foarte scurt tuns, băieţeşte, si
arăta, în rotunzimea lui, felurite bulbucături neregulate... Nu era deloc frumuşică
si delicată duduia Lizuca. Numai ochii căprii, umbriţi de gene negre aveau în ei o
mică floare de lumină."

Pentru rezolvarea acestei cerinţe, aveţi în vedere faptul că imaginaţia copilei,


înaripată cu imagini feerice si personaje din lumea basmului, însufleţeşte si animă
totul în jur, atribuind plantelor şi micilor vieţuitoare însuşiri omeneşti ; prietenul
ei, Patrocle, este un căţel năzdrăvan ; Sora-Soarelui se apleacă parcă spre a o
mângâia ; „împărăteasa furnicilor" le oferă un dar miraculos; Sfânta Miercuri şi-a
lăsat acasă căţeluşa „cu dinţii de fier şi eu măselele de oţel" ; un mierloi este
dojenit pentru nişte injurii etc.

Lăsarea treptată a nopţii, printr-un măiestrit joc de umbre si lumini, pregăteşte


trecerea de la starea de veghe la ce~â de somn, ca si apariţia domniţei, a
prichindeilor, precum si a altor personaje din lumea fermecată a basmului. „Şi cu
toate că spre răsărit se înroşea luna şi creştea lumina peste pâcla ogoarelor, în
pădure o umbră tainică şi deasă se întindea, izvorând din văi şi cotloane
necunoscute... Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumină, ca într-un vis. Şi
duduia Lizuca înţelegea că în farmecul acela are să se-ntâmple ceva deosebit..."
Scriitorul nu se limitează numai la înfăţişarea măiestrita a comuniunii dintre om şi
natură, ci, folosind simbolul miniatural; ca şi procedeul transferului, plasează în
plan fantastic, alături de suferinţele Lizucăi, şi pe cele ale morarului Statu-Palmă
sau pe ale lui Făt-Frumos, îndrăgostit de o himeră.
Pendularea între real si fantastic înlesneşte înţelegerea mesajului artistic, aspiraţia
spre o viaţă fericită a tuturor copiilor orfani, indiferent de categoria socială căreia
aparţin. Finalul este cel aşteptat : mama vitregă şi servitoarea acesteia primesc o
pedeapsă binemeritată, spre marea satisfacţie a micilor cititori:
„— După amiază, cuconiţa n-are să se mai poată uita la musafiri s decât c-un
ochi.
— Cum ? strigă Lizuca. Au săgetat-o albinele'?
— Da, drăguţă, închipuieşte-ţi !
— Şi pe servitoare?
— Si.
— Tare bine-mi pare ! Iar duduia Lizuca începu a-şi aduce aminte de întâmplările
nopţii la hotarul împărăţiei minunilor".