Sunteți pe pagina 1din 36

CURS SOCIOLOGIE

CUPRINS

1.SOCIOLOGIA
1.1.Problematica sociologiei
1.2.Noțiuni de antropologie
1.3.Viață socială, relații individ societate, umanizare, socializare

2.ELEMENTE DE SOCIOLOGIA COLECTIVITĂȚII


2.1. Forme de asociere
2.2. Familia ca grup social
2.3. Cultura organizațională

3.SOCIOLOGIE MEDICALĂ
3.1.Elemente de sociologie medicală
3.2.Tipuri de relații asistent medical – pacient
3.3. Strategii de control

4.CERCETAREA SOCIOLOGICĂ
4.1.Competențe de design și realizare în cercetarea sociologică
4.2.Metode de culegere a informației

5.POLITICI SOCIALE ȘI DE SĂNĂTATE


5.1. Conceptualizare, criterii de analiză și paradigme
5.2. Modele de sănătate și obiectie europene
CAPITOLUL 1
SOCIOLOGIA

1.1 PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

Din punct de vedere etimologic, termenul de sociologie vine din


latinescul socius (tovaras, asociat) si grececul logos(stiinte, teorie)
Sociologia este stiinta despre societate, ea descrie si explica fenomenele si procesele
ce intervin în colectivitatile umane.

Sfera cercetarilor sociologice cuprinde urmatoarele tematici speciale:


a) Institutiile sociale (ale educatiei, politice, stiintifice, juridice, economice,
industriale, religioase, familia) ;
b) Diferite tipuri de colectivitati si grupuri umane (colectivitatile teritoriale :
sat, oras categorii profesionale, clasele sociale, diferite organizatii, colectivitatile
culturale etc.) ;
c) Fenomene si procese sociale (devianta sociala , procesele mobilitatii si
stabilitatii sociale, conflictele sociale etc.).
* Unitatile primare ale vietii sociale
- acte sociale si relatii sociale; personalitate individuala;- grupurile;- comunitati
(urbane si rurale);- asociatii si organizatii;- populatia;- societatea
* Institutiile de baza
- familia si rudenia ; economia; politica si dreptul; religia; educatia si stiinta; recreatia
si bunastarea; arta si expresia;
* Procesele sociale fundamentale
- diferentiere si stratificare; cooperare, acomodare, asimilare; conflict social;
comunicare; socializare si îndoctrinare; evaluare sociala; control social; devierile
sociale (crima, sinucidere); integrarea sociala; schimbarea sociala.

1.2.Noțiuni de antropologie

Etimologic, cuvantul antropologie deriva din 2 termeni grecesti: antropos = "om"


si logos insemnand cuvant, relatare, stiinta

Antropologia se ocupă cu studiul științific al omului (specia Homo sapiens).

Este o disciplină holistică din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor
oamenilor, din toate epocile și tratează toate dimensiunile umanității. În
centrul antropologiei se află ideea de cultură și noțiunea că aceasta reprezintă specia
umană, că specia noastră și-a dezvoltat o capacitate universală de a concepe lumea
simbolic, de a preda și învăța astfel de simboluri în mod social și de a transforma
lumea (și pe noi înșine) pe baza acestor simboluri.

Pe masura cresterii posibilitatilor si necesitatii comunicarii, a intensificarii relatiilor,


a desfasurarii unui proces tot mai accelerat de globalizare, intalnirea cu celalalt a
devenit a sursa a cunoasterii si auto-cunoasterii omului. Exista doua ipostaze extreme
ale intalnirii dintre "noi" si celalalt: fascinatia (magia strainului) si repulsia. Acestea
sunt expresii, pe de o parte, ale intalnirii benefice a strainului, mitul eroului civilizator
venit de pe alte meleaguri, de emanatie divina, care intervine salutar in viata
oamenilor, iar pe de alta parte, ale intalnirii malefice, periculoase pentru ca dizolva
cutume si traditii, celalaltdevenind inamic.
In consecinta, intalnirea cu celalalt a fost intotdeauna o provocare, ce a facut posibila
si aproape inevitabila descoperirea culturii. Oamenii afla ca traiesc intr-un mediu
cultural doar descoperind cultura celorlalti. Ludwigvon Bertalanffy constata acest
lucru semnificativ cu referire la limba: nu afli ca vorbesti o limba decat descoperind
ca altii vorbesc o alta limba.

Ramurile antropologiei
Exista trei mari perspective asupra antropologiei fiecare avand pretentia, mai mult sau
mai putin declarata, de a oferi o imagine generala asupra intregii problematici a
omului. Prima este cea care priveste antropologia ca o stiinta sociala, alaturi de
sociologie, economie, politologie, psihologie. Aceasta a dat nastere antropologiei
culturale in sensul cel mai larg al cuvantului. A doua perspectiva este cea biologica.
Antropologia rezultata din aceasta viziune studiaza omul si creatia lui ca un domeniu
al lumii biologice si este o parte integranta a stiintelor naturii. A treia perspectiva
intelege antropologia ca o parte a disciplinelor umaniste. In acest ultim caz este
vorba de antropologia filosofica, ce ar putea fi definita ca studiulfilosofic al omului,
studiul naturii si esentei umane. Dupa Emil Cioran antropologia filosofica a aparut o
data cu incercarea omului de a-si intelege destinul sau, deci, "cand omul sustras
asimilarii naive in obiectivitate s-a diferentiat de lumea inconjuratoare devenind
totodata, constient de aceasta diferentiere"

Tipuri de antropologii

1. Antropologia fizica sau biologica


Antropologia fizica reprezinta studiul umanitatii ca fenomen biologic. Antropologii
acestei ramuri studiaza specimene atat vii cat si moarte
Antropologii acestei ramuri studiaza specimene atat vii cat si moarte. Cercetand
ramasitele fosile ale stramosilor ei pot raspunde la intrebari precum: cand anume
stramosii nostri au inceput sa umble in pozitie verticala, la ce stadiu al existentei lor
oamenii au ajuns sa aiba creierul de proportiile actuale etc. O imagine completa a
vietii duse de stramosii nostri, si cum si de ce au evoluat acestia presupune ca
antropologia fizica sa solicite si ajutorul altor discipline.

Alti antropologi fizici sunt specializati in investigarea diversitatii biologice ale


populatiilor moderne. Exemplu: studiaza caracteristici vizibile, cum sunt
culoarea pielii si textura parului; pot studia de asemenea trasaturi ce nu sunt vizibile,
cum sunt grupa sanguina si genele. De asemenea, ei pot studia si ajustarile biologice
pe care oamenii le suporta sub influenta mediului inconjurator.

2. Antropologia culturala
In timp ce antropologia fizica este indreptata spre studiul bazei biologice a conditiei
umane, antropologia culturala se concentreaza in directia studiului mostenirii sociale a
umanitatii. Toate aspectele existentei umane, ce sunt transmise prin experienta sociala
si culturala, mai degraba decat prin gene, tin de domeniul antropologiei culturale.
Vorbind despre continutul antropologiei culturale propriu-zise este necesar sa tinem
cont de faptul ca aceasta disciplina are 2 sub-ramuri, si
anume etnografia si etnologia. Etnografia se refera la strangerea datelor de teren
despre cultura, in deosebi despre cea traditionala. Cercetarile sunt efectuate intr-o
cultura particulara sau intr-o regiune sau zona particulara. Etnologia este cea care
examineaza si compara rezultatele etnografiei, etnologii incercand sa identifice si sa
explice diferentele si similaritatile culturale, sinteza fiind facuta de antropologia
culturala (Claude Levi-Strauss le considera etape ale aceleasi cercetari).

3. Antropologia lingvistica
Este un lucru greu de aproximat cand hominizii au inceput sa vorbeasca, insa stim ca
in urma cu mii de ani au luat fiinta limbi bine dezvoltate, complexe din punct de
vedere gramatical. Antropologia lingvistica studiaza variatia limbajelor in timp si in
spatiu. Dintre temele ce au preocupat exponentii acestui domeniu al cercetarii
antropologice se remarca: analiza vocabularului in vederea decelarii structurii sale,
conditionarile sociale ale variatiilor limbilor, subiectii vorbitori, strategiile discursive
si constructia sensului.

4. Antropologia arheologica
Antropologia arheologica reconstruieste, descrie si interpreteaza comportamentele
umane si modelele culturale prin analiza ramasitelor materiale, fiind centrata cu
predilectie pe studiul preistoriei, adica a perioadei premergatoare inventiei scrisului
(cca 4000 ani i.H.).
In ultimul timp se vorbeste de o ramura aparte a antropologiei arheologice care se
ocupa cu studiul situatiei actuale a societatilor. Disciplina a capatat numele
de garbologie (garbage = gunoi). Antropologii acestei noi discipline isi propun sa
analizeze ramasitele consumului oamenilor contemporani, pentru a-si da seama de
ceea ce au facut efectiv oamenii, de ce au consumat efectiv, de cursul gospodariei
oamenilor.
O alta ramura a antropologiei arheologici este cea care se ocupa cu studiul ramasitelor
lucrurilor confectionate de oameni (artefacte - pe linia arheologiei ceramice).
In cadrul antropologiei arheologice se distinge prezenta unei discipline numite
ecologie care este studiul interrelatiilordintre fiintele vii si mediul lor inconjurator.
Organismele si mediul inconjurator impreuna constituie un ecosistem. Ecologia
umana studiaza ecosistemele ce includ oamenii, accentuand caile prin care oamenii
influenteaza natura, iar natura influenteaza organizarea sociala si valorile culturale.
O subramura a ecologiei este paleoecologia ce isi orienteaza atentia inspre
ecosistemele din trecut.

Funcțiile simbolului
O prima functie a simbolului este aceea de a explora. 'Simbolul face posibila
libera circulatie prin toate straturile realului'1
Urmeaza functia de substitut; simbolul fiind expresia subiectiva destinata sa
permita intrarea in constient, sub o forma camuflata, a unor incarcaturi
semantice si afective, care nu puteau altfel patrunde datorita cenzurii. A treia
functie este cea de mediator, simbolul alcatuind punti si reunind elemente ce
pareau iremediabil separate. Astfel apare si functia de forta unificatoare. Omul
nu se mai simte strain in univers datorita simbolului cel situeaza intr-o imensa
retea de senzatii. Ca rezultat al rolului de factor unificator al simbolului apare
functia pedagogica si terapeutica a acestuia.
Daca prin functiile enuntate mai sus, simbolul se pare ca diminueaza sentimentul
realitatii, nu este mai putin adevarat ca el este unul din cei mai de seama factori
ai insertiei in realitate, prin functia sasocializanta. El pune individul in legatura
cu mediul social pentru ca fiecare grup si fiecare epoca isi are simbolurile sale.
Faptul ca vibrezi in fata unor simboluri arata ca faci parte dintr-un anumit grup,
intr-o anumita epoca. Pentru a analiza un simbol, pentru ai schita cadrul care sa-i
inlesneasca prezentarea este necesara ca ipoteza de lucru o clasificare
sistematica a simbolurilor.

1.3.Viață socială, relații individ societate, umanizare, socializare

Omul este o fiinta sociala, el traieste in si prin societate. Se spune chiar ca cea mai
veche nevoie a omului este nevoia de celalalt. In afara societatii, in conditii de
salbaticie, omul risca sa piara sau sa se dezumanizeze.
Interactionand cu semenii sai, omul invata limba, valorile si regulile convietuirii
sociale, devine parte integranta a societatii.
Dupa solemnitatile de primire urmeaza munca de toate zilele, cotidianul cu toate
bucuriile si amaraciunile lui, cu numeroase succese, dar tot atatea esecuri posibile,
incat este nevoie de perioade lungi de adaptare pana se ajunge la acea experinta a
vietii, echivalenta cu o mare intelepciune, care te face sa intelegi ca viata este in
acelasi timp buna si rea, frumoasa si urata, grea si usoara, dupa imprejurari, si sa
alegi, dar mai ales sa retii din ea, pe cat este cu putinta, numai ceea ce merita .»
Din trecut si pana in zilele noastre, comunitatile umane, grupurile sociale au impus
indivizilor norme, reguli de comportament. Necesitatea lor pentru viata sociala vine
dintr-un motiv simplu si clar: altfel oamenii nu ar fi putut trai impreuna, insasi
societatile umane nu ar fi fost posibile.
« Buna ziua ! » – iata cea mai uzuala formula prin care incepem sa
comunicam cu ceilalti: parinti, cunoscuti, profesori. Nu ne nastem cu « stiinta » sau
reflexul de a spune « Buna ziua !» . Unii invata in cei « sapte ani de acasa », altii, mai
greu. Exista si o categorie de persoane care, de obicei, uita sa salute sau/si sa raspunda
la salut. Am invatat sa spunem « Buna ziua ! » vazand cum in jurul nostru oamenii isi
adreseaza aceasta formula de salut. Am inteles ca asa se cade, asa se cuvine, am
vazut mai peste tot ca asa se procedeaza. Poate ca am simtit noi insine ca daca nu ne
« obosim » sa salutam s-ar putea sa avem neplaceri: o privire mustratoare, suntem
tratati cu indiferenta sau raceala, chiar putem primi o sanctiune verbala cu referire la
bunul simt care ne lipseste.
Normele sociale indica modurile de comportament, conduita dorita de
societate: ce se cade, se cuvine, se face, trebuie, ai voie sau nu ai voie sa faci in tot
felul de situatii: pe strada, in familie, la scoala, in vizita, la serviciu etc.
Salutul apare asadar ca o regula sau norma de comportament careia oamenii i se
supun (o respecta) atunci cand se intalnesc. Oricat am fi de originali in maniera de a
saluta, nici unul dintre noi nu a inventat salutul. De mii de ani, intr-o forma sau alta,
intr-un loc sau altul, oamenii si-au rostit la inceputul si, de multe ori, la sfarsitul unei
relatii de comunicare, formele de salut: « Sanatate ! », « Ziua buna ! », « Noroc ! ».
De ce este nevoie de salut, de ce in toate vremurile si in toate regiunile lumii
doar cei certati cu lumea, suparati sau « prost crecuti » nu saluta ? Pentru ca indiferent
de etnie, avere, rang social, oamenii au nevoie de respect, de pretuire, de consideratie,
de comunicare. Respectul, consideratia sunt valori la care cei mai multi oameni tin.
Cea mai simpla forma de a o arata intr-o relatie sociala ca aceste valori sunt
recunoscute, reciproc impartasite este salutul. De aici regula de a saluta, cu variatele
ei forme de manifestare
Pentru a supravietui, copilul este implicat din prima clipa a vietii, in reteaua de
interactiuni din grupul sau social (familia si comunitatea de rude si vecini).
Dependenta totala a copilului de adulti, face ca el sa polarizeze in mare parte
interactiunile sociale, intrand in centrul de atentie al grupului. Copilul incepe sa
inteleaga ca el constituie ceva aparte in mediu, devenind constient atat de sinele sau,
cat si de sinele celorlalti. Copilul incepe sa sesizeze ca oamenii sunt diferiti, ca se
comporta in mod diferit si, ca oamenii fiind diferiti, pretind copiilor sa se poarte in
moduri diferite. Din diversitatea acestor moduri de comportament, el este nevoit,
pentru a se mentine in interactiunile vitale lui, sa imite comportamentul persoanei de
care depinde cel mai mult, considerat de sociologul american G. H. Mead drept
un altul semnificativ, insusindu-si astfel primul comportament concret.
In timp, copilul sesizeaza ca oamenii se comporta atat in functie de felul de
personalitate, de sinele lor, cat si in functie de ceea ce sunt – parinti, frati sau bunici;
femei sau barbati; copii, tineri, adulti sau varstnici; agricultori sau negustori, deci in
functie de categoriile sociale carora apartin. Categoriile constituie generalizari, astfel
ca orice copil isi insuseste comportamentul abstract al unui altul generalizat,
deci rolurile specifice societatii sale, precum si credintele, valorile si normele pe baza
carora acestea sunt posibile, devenind astfel fiinta sociala.
cest proces spontan (neintentionat) prin care copilul sesizeaza, isi insuseste si incepe
sa practice credintele, valorile, normele si comportamentele societatii, devenind fiinta
sociala, adica individualitate umana, constituie socializarea.
Socializarea are ca scop asigurarea continuitatii societatii prin formarea culturala a
generatiilor, realizandu-se prin:
Expunerea selectiva a comportamentelor pozitive si, respectiv, prin
ascunderea comportamentelor negative (ex.: evitarea certurilor intre parinti in
prezenta copiilor)
Implicarea si responsabilizarea treptata a copiilor in activitati consacrate
social, ca de exemplu cele din gospodarie sau cele de la scoala/ gradinita;
Recompensarea comportamentelor pozitive prin recunoastere, elogiere,
prestigiu si solicitare si respectiv, sanctionarea comportamentelor negative prin
criticare, ridiculizare, evitare si ostracizare.
Socializarea vizeaza, implicit, sensul valoric al societatii. Prin toate acestea, individul
simte tot mai mult ca practicarea modelelor de comportament, satisfacandu-i
necesitatile, ii este benefica. De asemenea, socializarea este un „proces prin care
individul invata ceea ce trebuie sa faca pentru ceilalti si ceea ce trebuie sa faca pentru
ceilalti si ceea ce poate in mod legitim sa astepte de la ei”.
In procesul socializarii se parcurg mai multe etape:
Socializarea primara – este socializarea initiala realizata in grupul primar
(familia);
Socializarea secundara – realizata in grupurile secundare (scoli, grupuri de
munca, cluburi). Viata il determina pe individ sa isi insuseasca si alte roluri in afara
celor dobandite in familie, cum ar fi cele de elev, student, sot, parinte etc. Rolurile, ca
standarde sociale obiective, neputand fi modificate in mod subiectiv de individ, il
determina pe acesta sa-si adapteze credintele, valorile, normele si modelele de
comportament la cerintele lor, deci sa se socializeze in continuare.
Chiar daca raportul dintre socializarea primara si socializarea secundara este, aparent,
de succesiune, de fapt, acest raport este de complementaritate, deoarece:
socializarea primara, fiind initiala, fundamenteaza socializarea secundara;
realizandu-se in familie, socializarea primara determina traiectoria sociala a
individului, inclusiv modalitatile de socializare secundara pe care le va suporta;
definitivandu-se in grupurile de varsta in care copilul experimenteaza pentru
prima sau pentru unica data in viata relatiile libere si de egalitate, socializarea primara
determina inclusiv modul in care el va suporta socializarea secundara.
In scoala, socializarea secundara se realizeaza atat explicit, prin intermediul
programelor de invatamant, cat si implicit, prin modelele de personalitate ale
profesorilor, colegilor si prin experientele sociale pe care le prilejuieste.
La locurile de munca, socializarea secundara se realizeaza intr-o succesiune de faze ce
includ:
- alegerea pregatirii specifice statusului social vizat;
- jucarea anticipata a unor roluri specifice statusului social adoptat;
- ajustarea la cerintele specifice statusului social obtinut;
- adaptarea la obiectivele specifice statusului social detinut.
Desi socializarea primara si socializarea secundara sunt succesive prin debut, ele insa
se suprapun pe perioade insemnate din viata individului. Astfel, copiii sunt supusi
simultan atat socializarii primare, in familie si grupurile de varsta, cat si socializarii
secundare, in scoli, biserici etc., in timp ce adultii sunt supusi atat socializarii
secundare la locurile de munca, cat si socializarii primare, in familia proprie, ca soti,
parinti, bunici. Rezulta ca socializarea, ca proces de pregatire a individului pentru
statusul sau social, se realizeaza atat anticipat (socializate anticipata), prin efortul
individului de a exersa comportamentele specifice unor statusuri viitoare, cat si
ulterior (resocializare), prin efortul individului de a renunta la unele comportamente
specifice unor statusuri trecute si de a-si insusi comportamentele specifice statusurilor
prezente.
CAPITOLUL II
ELEMENTE DE SOCIOLOGIA COLECTIVITĂȚII

2.1. Forme de asociere

Sociologia utilizeaza conceptul de comunitate umana prin care intelegem:

-un grup de indivizi


-care traieste intr-o arie geografica data;
-in cadrul unei anumite diviziuni sociale ale muncii;
-care are o cultura comuna si un sistem social de organizare a activitatiilor;
-ai carui membrii sunt constienti de unitatea lor sau de apartenenta la comunitate;
-care actioneaza in mod colectiv si organizat

Comunitatiile umane cuprind din pct.de vedere sociologic ,urmatoarele forme:

-colectivitatiile teritoriale(satul,orasul);
-grupurile etnice si culturale(tribul,uniuni de trib,statul,poporul si natiunea);
-grupuri bazate pe similitudini de comportamente(adunare,public,multime);
-grupul social original al vietii colective a oamenilor care este familia;
-alte grupuri sociale(profesionale,politice,in invatamant)

Din punct de vedere al fenomenului gruparii,societatea este formata din:


-comunitati sociale in care indivizii sunt uniti prin legaturi de viata;
-institutii sociale in care relatiile si structura se impun din afara cu functii acre
trebuiesc indeplinite;
-grupuri sociale in care indivizii,relatiile si structura depind de vointa celor care le
compun.Dintre colectivitatiile umane studiate de Gusti si de Scoala Socilogica de la
Bucuresti afirmand alaturi de familie,rolul important pe care-l are natiunea in viata
internationala.

Colectivitatiile teritoriale sunt acele tipuri de comunitati umane caracterizate


prin:
-locuirea pe un teritoriu comun;
-existenta unui anumit tip de activitati specifice;
-anumite forme de relatii sociale.

Comunitatiile rurale se caracterizează prin coeziune,stabilitate,relatii de


vecinatate bine structurate,o puternica intercunoastere si un control mai riguros
al colectivitatii.Volumul populatiei si densitatea este mai mica decat la oras.

Comunitatiile urbane se caract.prin nr.de locuitori si o densitate mai mare,prin


ritmuri inalte ale activitatiilor,in general o viata tensionata,fenomene de
inadaptare sociala,o crestere a bolilor psihice,a sinuciderilor,a
comportamentelor deviante si infractionale.

Urbanizarea este un proces social global prin care se produce o schimbare a


structuriilor sociale si profesionale precum si o restructurare a formelor de
existenta rurala.
Urbanizarea se realizeaza prin urmat. directii:
-dezvoltarea oraselor existente prin accelerarea amplasarii unor obiective
economice,sociale si culturale si extinderea retelei de servicii;
-transformarea unor localitati rurale in orase;
-urbanizarea difuza care presupune patrunderea unor caracteristici urbane in toate
tipurile de colectivitati inclusiv cele rurale.

Modernizarea este un proces social de inoiri,de schimbari in toate sectoarele de


activitate precum si la nivel global al societatii al societatii.

Modernizarea cuprinde urmatoarele aspecte:


-economic,care vizeaza dezvoltarea fortelor de productie la nivelul celor mai mari
cuceriri ale stiintei si tehnicii;
-domeniul ecologic, cu privire la gradul de urbanizare, la raportul omului cu natura si
amenajarea teritoriului;
-diviziunea sociala a mincii,care urmareste cresterea diferentierilor sociale si
specializarea rolulilor;
-domeniul politic,care inseamna separarea puterilor in stat si democratizarea formelor
de organizare politica;
-domeniul cultural care implica cresterea nivelului de scolarizare si ridicarea nivelului
cultural al populatiei;
-domeniul comportamental care implica renuntarea la unele forme si valori si
acceptarea si interiorizarea altora.

2.2. Familia ca grup social

In sens larg, familia este un grup social ai carui membrii sunt legati prin raporturi de
varsta, casatorie sau adoptie si care traiesc impreuna, coopereaza sub raport economic
si au grija de copii.

In sens restrans, familia este un grup social format dintr-un cuplu casatorit si copiii
acestuia.

Casatoria poate fi definita ca o modalitate acceptata la nivel social prin care doua sau
mai multe persoane constituie o familie. Casatoria poate comporta un aspect:
juridic;
religios.

Prin cele doua aspecte se ajunge la recunoasterea sociala a familiei.

In toate societatile putem identifica ceea ce sociologii si antropologii


numesc nucleul familial( format din 2 adulti si copiii acestora, fie adoptati sau
biologici) si familia largita( familia extinsa) ce poate include si frati, surori, bunici,
etc. pe langa membrii de baza ai familiei nucleu.

In societatile occidentale, casatoria si familia este asociata cu monogamia( intemeirea


unei familii rezulta din casatoria unui barbat cu o singura femeie).
In alte tari , precum in cele arabe, poligamia este frecvent intalnita ( un sot poate avea
mai multe sotii in acelasi timp).

Tipuri de poligamie:

- poliginia- un barbat poate fi casatorit cu mai mult de o femeie in acelasi timp;


- poliandria-o femeie poate avea 2 sau mai multi soti simultan.

Antropologul Peter G. Murdock( 1949) a subliniat faptul ca familia nucleara este


universala, permitand realizarea a 4 functii esentiale:

- 1.biologica- reprezinta o dimensiune esentiala a familiei; sexualitatea este


asociata cu dragostea si din punct de vedere juridic, ea se poate „consuma” numai
in cadrul cuplului familial; afectivitatea este principala trasatura prin care familia se
deosebeste de alte grupuri sociale;
- 2.economica- cuprinde mai multe componente:
a). productie;
b). profesionalizarea descendentilor ( investitie in educatia copiilor);
c). generare si gestionare a unui buget comun.
- 3.reproductiva- in cadrul familiei iau nastere alti potentiali intemeietori de
familie;
- 4. educationala- famila este una dintre pricipalele institutii socializatoare ale
societatii;
- in cadrul familiei, copilul isi insuseste normele si valorile sociale si devine apt
pentru a avea relatii cu ceilalti membri ai societatii.

Socializarea in familie are mai multe componente:

- cognitiva- copilul dobandeste deprinderi si cunostinte necesare actiunii sale ca viitor


adult;
- normativa- i se transmit copilului principalele norme si reguli sociale
- creativa- se formeaza capacitatea de gandire creatoare prin stimularea imaginatiei;
- psihologica- se dezvolta afectivitatea necesara relationarii cu parintii, cu viitorii
parteneri, cu proprii copii si alte persoane.

Socializarea din cadrul familiei este esentiala pentru integrarea sociala a copiilor. Ea
este convergenta cu normele si valorile promovate la nivel societal.

Relatii in familie :

Relatiile din cadrul familiei pot fi reduse la cateva categorii;

- relatii dintre soți- reglementate prin casatorie sau consens;


- relatii dintre parinti si copii;
- relatii dintre descendenti( copiii cuplului);
- relatii de rudenie dintre membrii cuplului familial si alte persoane.

Familia este un complex de roluri si statusuri sociale. Partenerii aceluiasi cuplu


familial se raporteaza unul la celalalt prin rolul si statusul de sot, sotie si fata de copiii
lor isi exercita rolul de parinti.
In societatea contemporana, doar casatoria civila are implicatii de ordin juridic. De
cele mai multe ori, nici casatoria religioasa nu se mai poate oficia daca nu este
precedata de cea civila.

La baza casatoriei sta liberul consimtamant si egalitatea in drepturi a sotilor.


Pe langa motivatiile afective, in casatorie mai intervin si alte tipuri de motivatii:
economice, clasiale, culturale, etc. casatoria poate fi homogama, adica are loc intre
indivizii cu trasaturi similare din punct de vedere economic, statusuri sociale similare
sau identice. Homogamia s-a diminuat in a doua jumatate a secolului al XX-lea cand
locul i-a fost luat de exogamie ( casatorii ce au loc intre persoane cu statusuri sociale
diferite). Cu toate acestea, homogamia ramane inca definitorie pentru majoritatea
cuplurilor.

Tipuri de structuri familiale

Caracterizarea structurilor familiale poate fi facuta in raport cu doua criterii:

- cantitativ- numarul si reteaua de statusuri si de roluri familiale;


- calitativ- diviziunea rolurilor in cadrul familiei si modul de exercitare a autoritatii.

Din punct de vedere numeric exista familii extinse ce reunesc mai multe nuclee
familiale si implicit mai multe generatii si familii nucleare formate din soti si copiii
acestora.

Din punct de vedere al numarului descendentilor( copiilor), familiile difera de la o


societate la alta si de la o clasa sociala la alta.

Din punct de vedere al rolurilor, exista familii complete formate din sot, sotie si
copii dar si familii monoparentale( incomplete) rezultate in urma descompletarii(
divort, deces), sau a inexistentei din punct de vedere juridic al unui parinte.

Din punct de vedere al numarului generatiilor prezente in familie, exista familii cu


o generatie( asa numitele familii sau cupluri sterile formate in exclusivitate numai din
cei doi soti), familii cu 2 generatii, cu 3 sau cu 4 generatii.

Structura statusurilor si a rolurilor dintr-o familie cuprinde urmatoarele situatii: sot,


sotie, tata, mama, frate, sora, bunic, bunica.

Exercitarea rolurilor din familie este rezultatul unui proces de invatare sociala.
Copiii vor exercita la randul lor rolul de sot, sotie, mama, tata invatate de la parinti
sau datorita altor factori externi( institutii, presa, tv).

Structura grupurilor familiale poate fi perceputa si din perspectiva raporturilor de


autoritate. ( dreptul unei persoane de a influenta alte persoane pe baza statusurilor pe
care le detine).
a).- familii cu structura autoritara- barbatul/femeia are autoritate deplina asupra
membrilor din familie si mediaza legatura acesteia cu comunitatea);
b).- familie cu structura egalitara- cei doi parteneri au drepturi si autoritate egala.
Disfunctiile din cadrul familiei

Aceste disfunctii devin evidente in conditii de divort, abandon familial, violenta


domestica sau delincventa juvenila.

Principalele surse de tensiuni si conflicte din cadrul familiei provin din:


- gelozie ( irationala)- aceasta poate duce la pierderea increderii in partener si la
distrugerea comunicarii);
- banii- sunt, de obicei, un mijloc de dominare familiala;
- diferentele cu privire la modul de crestere a copiilor;
- insatisfactia sexuala- duce la inselarea partenerului sau a partenerei;
- diviziunea rolurilor;
- rolul legaturilor de rudenie;
- alcoolul;
- violenta.

Incepand cu anii `70 ai secolului XX, modelele alternative de


comuniune familiala s-au extins, aparand:
- celibatul- atunci cand doua persoane nu stau impreuna dar intre ele poate
exista o relatie, de cele mai multe ori, sexuala;
- coabitarea consensuala( „concubinaj”)- in cadrul acestei forme de
comuniune nu exista relatii juridice intre parteneri dar cu toate acestea pot forma un
cuplu de tipul familiei nucleare; in unele cazuri poate fi o forma de coabitare
premaritala, iar in altele, un mod de viata pe termen lung sau definitiv.

Familia este, in toate societatile cunoscute, principalul agent de


transmitere culturala.

2.3. Cultura organizațională

Cultura reprezinta ansamblul modelelor de gandire, atitudine si actiune ce


caracterizeaza o populatie sau o societate, inclusiv materializarea acestora in lucruri.

Cultura este, in primul rand, un ansamblu de reprezentari ale lumii constituit din
limbaj, simboluri, sisteme de credinte, valori si traditii.

1.limbajul- limbajul simbolic este cel care contribuie la diferentierea culturilor si


etniilor si permite reprezentarea lumii cu ajutorul simbolurilor
2.simbolurile- un simbol este un „semn de recunoastere” intre doua sau mai multe
persoane; intreaga viata sociala este organizata in jurul simbolurilor care au o
semnificatie abstracta; simbolul poate fi constituit sub forma unui obiect, gest, cuvant,
etc.
3.valorile- reprezinta ceea ce un individ, grup sau societate considera ca dezirabil;
exista valori universale si valori personale.
4.modele de comportament- sunt imagini ideale cu privire la felul de a actiona; un
ansamblu de calitati si defecte atribuite unui comportament pe care societatea il
valorizeaza
5.traditii- moduri de a gandi, simti si actiona proprii unei societati; mostenirea pe
care o societate o transmite tinerilor; cultura prescrie modele de comportament, care
se asociaza totdeauna normelor sociale; cultura intervine direct in dezvoltarea polului
social al identitatii.

Functiile culturii sunt următoarele :

- adaptare- la mediul geografic si climatic, oferindu-i un anasamblu de solutii pentru


rezolvarea problemelor de supravietuire;
- comunicare- presupune folosirea limbajului si simbolurilor care disting grupurile
sociale intre ele si pe acestea de animale;
- formare de comportamente- fiinta umana nu dispune de compoartamnente
innascute ci le invata pe parcursul vietii; intr-o cultura indivizii adopta
comportamente similaresi au asteptari precise fata de altii( daca este cunoscuta cultura
unui popor se pot prevedea si comportamenteleindividuale ale membrilor sai);
- favorizarea anumitor tipuri de relatii afective intre indivizii care apartin unui
anumit grup- identificarea indivizilor cu aceleasi valori, simboluri, norme si modele
de conduita; toate acestea duc la unitatea grupului.

O cultura reprezinta configuratia comportamentelor invatate si a rezultatelor lor, ale


caror elemente componente sunt impartasite si transmise de catre membrii unei
societati date.

Cultura nu este numai o mostenire transmisa de adulti tinerilor, ci, intr-o economie de
piata, cultura este un ansamblude idei, valori, gusturi, opiniii difuzate prin
intermnediul tehnicilor moderne. Toate aceste tehnici moderne conduc la formarea
culturii de masa care are o contributie deosebita in socializarea indivizilor, modeland
opinia publica in avantajul sau in detrimentul anumitor grupuri de cetateni.

Conceptul de cultura organizationala se refera la tot ceea ce inseamna standarde


colective de gandire, atitudini, valori, convingeri, norme si obiceiuri care exista
intr-o organizatie.

Cultura organizationala se formeaza datorita interactiunilor repetate intre membrii


organizatiei, a aducerii in comun a credintelor si valorilor indivizilor care o alcatuiesc
desi exista factori modelatori puternici care o particularizeaza cum ar fi: stilul de
conducere si implicit modul de luare a deciziilor, nivelul de formalism, structura de
organizare, politicile si know-how-ul si mai toate sistemele care ofera valoare si
suport unui anumit tip de munca si unui anumit tip de comportament.

Cultura organizationala exista indiferent de organizatie, este cea care “leaga


organizatia” intr-un lant de semnificatii tacite care ofera intelesuri specific umane
tuturor activitatilor si proceselor organizationale. In acelasi timp este factorul de
rezistenta cel mai important in orice demers de schimbare, indiferent de anvergura
acestuia.
Organizarea sociala

Este un sistem de roluri si institutii sociale , de modele comportamentale, de mijloace


de actiune si de control social care asigura satisfacerea nevoilor unei colectivitati,
coordoneaza actiunea membrilor acesteia, reglementeaza relatiile dintre ei si asigura
stabilitatea si coeziunea colectivului.

Din perspectiva sociologica, principalele elemente ale organizarii sociale sunt:

- rolurile si statusurile sociale;


- modelele comportamentale;
- mijloacele de actiune;
- institutiile sociale;
- organizatiile sociale;
- controlul social .

Institutiile sociale

Termenul de „institutie” provine din latinescul „institutio” care inseamna instituire,


asezamant, intemeiere, infiintare, obicei, deprinderea regulilor de purtare. In
ansamblu, institutiile sunt sisteme de comportamente si relatii ce reglementeaza viata
si activitatea indivizilor; un ansamblu structurat si functional de norme si valori.

Institutiile poseda mai multe elemente:

- au un anumit scop;
- indeplinesc anumite functii
- dispun de anumite mijloace pentru atingerea scopului;
- poseda anumite simboluri.

Institutiile isi elaboreaza si sisteme de valori si norme specifice prin care se urmareste
coeziunea membrilor institutiei si se justifica scopul si relatiile acesteia cu alte
institutii.

Prin „instituire”, un popor, o colectivitate sociala trece de la „starea naturala”, de la


actiunile individuale, spontane, egoiste si agresive la „starea sociala”, la organizatii
create de o autoritate externa intereseloir individuale, dar recunoscuta ca necesara
pentru satisfacerea acestor interese.

Termenul de „institutie”, desemneaza oragnizatiile care au un statut, reguli de


functionare stabilite prin regulamente si legi, avand rolul social de a satisface anumite
nevoi colective.
Structuri institutionale

Exista institutii:
- formale- in care scopul, obiectivele, procedeele de actionare, modul de
organizare, rolurile sunt stabilite si reglementate prin prescriptii cu caracter juridic;
- informale- reglementarea se face pe baza unor norme vagi , iar exercitarea
rolurilor este personalizata.

Dupa natura activitatii lor sunt:


- institutii politice;
- economice;
- cultural-educative;
- religioase.

Institutiile:
- economice- sunt cuprinse toate institutiile care se ocupa de producerea,
circulatia si desfacerea bunurilor, prestarea de servicii si organizarea muncii;
- politice- institutii care se ocupa de cucerirea, mentinerea si exercitarea puterii;
- juridice- se ocupa c elaborarea legislatiei si aplicarea legilor; detin un rol
important in mentinerea si realizarea controlului social;
- cultural-educative- acest tip de institutii au ca scop mentinerea traditiilor
culturale si dezvoltarea creatiei culturale, socializarea indivizilor conform normelor si
valorilor sociale existente in societate;

Principalele functii ale institutiilor cultural-educative sunt:

- pregatirea indivizilor pentru o anumita ocupatie


- mentinerea valorilor culturale prin transmiterea de la o generatie la alta
- dezvoltarea capacitatii de a gandi si actiona in mod rational si independent;
- integrarea indivizilor in viata sociala;
- formarea personalitatii indivizilor;
- dezvoltarea atitudinilor patriotice si cetatenesti.
- religioase - organizeaza activitatea cultelor si relatiile credinciosilor cu clerul.

Organizatia

Este o asociere de indivizi, un grup social cu scop propriu, care actioneaza conform
unui sistem de norme si valori, in vederea realizarii anumitor obiective.
O data cu expansiunea societatilor si a diversitatii lor, s-a creat si conceptul de
„societate organizationala” pentru a desemna tipul de societate in care organizatiile
acopera majoritatea domeniilor vietii sociale.
Exista organizatii:
- formale- sunt constituite in mod deliberat, urmaresc realizarea unor scopuri bine
definite si actioneaza potrivit unor norme si reglementari precis stabilite; sunt strans
legate de institutii si adeseori sunt subordonate acestora( institutiile economice
actioneaza prin organizatiile economice- fabrici, uzini, etc.
- informale- actioneaza in vederea realizarii unor scopuri dar normele lor nu sunt
definite prin regulamente sau legi scrise.

Conform studiilor sociologului T. Parsons, exista 4 tipuri de organizatii:


1.organizatii economice- produc bunuri si servicii;
2.organizatii de putere politica;
3.organizatii integrative- asigura ordinea si voeziunea popoarelor;
4.organizatii de mentinere a modelelor culturale.
CAPITOLUL 3
SOCIOLOGIE MEDICALĂ

3.1.Elemente de sociologie medicală

Sociologia medicala este o disciplina relativ recenta nascuta din necesitatile sociale
impuse de sec XX. Aparuta initial doar ca preocupare in cadrul sociologiei generale,
sociologia medicala a devenit ulterior o disciplina de sine statatoare datorita faptului
ca ea putea raspunde la numeroase probleme de natura medicala.

In opinia lul Jean –Claude Guynot, sociologia medicala are 3 obiective principale:

- obiectivul medical- sociologia este o disciplina anexa care completeaza


cunostintele medicilor in medicina; sociologia sprijina medicina in detectarea
mecanismelor sociale responsabile de mentinerea sanatatii;
- obiectivul economic- sociologia medicala isi propune realizarea unor cercetari
pentru deternminarea costurilor ingrijirilor medicale, consumul de medicamente si
cheltuielile pentru sanatate.
- obiectivul sociologic- prin analiza problemelor de sanatate este vizata
cunoasterea societatii.

Sociologia medicala este o sociologie de ramura care studiaza sanatatea si boala ca


experiente umane, institutiile sociale din domeniul medical, natura profesiei medicale
si relatiile medic-pacient.

Pentru a avea o conceptie cat mai clara despre rolul si scopul sociologiei medicale,
este necesar a trasa cateva diferente de concepte si ramuri inrudite ale acestei
discipline.

Medicina sociala( igiena sociala)-ramura a stiintei medicale care are ca obiect de


studio optimizarea actiunilor cu character profilactic de masa, evaluarea necesitatilor
de ocrotire a sanatatii, determinarea unor masuri de imbunatatire a retelei medicale ;
se ocupa de analiza statistica a morbiditatii.

Sociologia in medicina- Robert Strauss este cel care impune distinctia intre
sociologia medicala si sociologia in medicina; se ocupa cu structura organizatorica,
relatiile dintre roluri, sistemul de valori al profesiei medicale; presupune intergrarea
conceptelor si tehnicilor sociologice si aplicarea lor in medicina; utilizeaza sociologii
ca si colaboratori ao medicinei in problemele medicale.

Sociologia sanatatii si a bolii- studiaza aspectele socio-economice ale sanatatii, boala


ca problema sociala, initirea de politici sociale in domeniul sanatati
Cauzele sociale ale dezvoltarii sociologiei medicale ca stiinta au fost:

- recunoasterea importantei factorilor sociali in etiologia bolilor cum ar


fi:calitatea relatiilor individului, calitatea mediului de viata;
- aparitia spitalului modern- spitalul devine o institutie complexa si puternica, cu
mijloace eficace de diagnostic si tratament si in acelasi timp un “centru de inovatie”;
- medicalizarea societatii- tipurile de patologii cu care se confrunta oamenii au
devenit tot mai numeroase si mai variate prin introducerea unor manifestari ce se afla
la limita dintre sanatate si boala;
- stressul, oboseala si starile psihice cu tenta depresiva si alte manifestari au
ajuns sa fie considerate si tratate ca boli;
- modelul medical este aplicat si la probleme cum ar fi: drogurile,
homosexualitatea, devianta, alcoolismul, tabagismul si multe altele;
- implementarea unor noi servicii medicale si cresterea numarului de medici,
elaborarea unor legi privind protectia populatiei, precum si analizarea unor probleme
cu conotatii juridice si etice cum ari fi: transplantul de organe, clonarea, fecundarea in
vitro, etc.;
- trecerea de la medicina practicata in mod privat la cea practicata in echipe si
institutionalizata;
- schimbarea profilului demografic al populatiei; cresterea procentului de
varstnici, prelungirea duratei de viata;
- schimbarea modului de finantare in medicina;
- schimbarea rolului traditional al medicilor prin specializarea lor tot mai mare.

Influenta socialului asupra sanatatii

Socialul influenteaza sanatatea prin mai multe modalitati:

- calitatea igienei publice-calitatea apei potabile, a aerului, canalizarea;


- stilul de viata-aspectele legate de dieta, modul de alimentatie este supus “modei” si
poate fi modificat prin educatie;
- planingul familial- familiile in care se practica contraceptia au un numar mai scazut
de membri, ceea ce presupune o mai buna ingrijire a copiilor si o stare de sanatatea
mai buna a femeilor;
- conditiile de locuire- spatial existent, iluminarea, aerisirea, igiena locuintei;
- conditiile de munca si statutul ocupational- programul de lucru, stress-ul
occupational, posibilitatea unor accidente la locul de munca.

A. Sanatatea poate fi definita prin prisma a 3 dimensiuni: biologica, psihologica si


sociala. Din punct de vedere biologic, sanatatea reprezinta o anumita stare de
functionare a celuleor, tesuturilor, organelor, care realizeza continuitatea bilogica si
armonia organelor in raport cu mediul. Din punct de vedere psihologic, sanatatea este
o stare in care individual se simte in perfecta armonie cu mediul; capacitatea
organismului de a realiza diferite activitati in scopul adaptarii la mediu. Din punct de
vedere social, sanatatea este acea stare a organismului in care capacitatile individuale
sunt optime pentru ca persoana sa-si indeplineasca adecvat rolurile sociale.
Definitia oficiala a O.M.S. ( Organizatia Mondiala a Sanatatii) considera
sanatatea ca fiind “ starea de completa bunastare fizica, mentala si sociala, care
nu se reduce doar la absenta bolii sau a infirmitatii; atat boala cat si sanatatea
au dimensiuni ce nu tin doar de biologic.”

Aceasta definitie pleaca de la conceptia holista a sanatatii care se referea la


recunoasterea interrelationarii intre factorii fizici, psihologici si spirituali sau de
mediu care contribuie la calitatea vietii unei persoane. Sanatatea nu este doar o stare
ci si un mod de viata, prin care fiecare aspect al fiintei se interrelatioaneaza armonios.

B. Boala este definita si inteleasa tot dintr-o tripla perspectiva: biologica, psihologica
si sociala.

Dupa studiile lui Malinowski, boala este o experienta emotionala si existentiala de o


asemenea magnitudine incat omul gaseste dificil sa gandeasca despre boala lui in
termeni care sa nu implice aspecte metafizice si morale, chiar daca societatea nu-l
incurajeaza in aceasta directie.

Asumarea rolului de bolnav sau pacient are loc printr-un proces de


evaluare si negociere intre individ si grupul din care face parte, constand din
urmatoarele etape:

- vizibilitatea si recunoasterea simptomelor;


- gravitatea simptomelor;
- efectul lor asupra activitatilor familiale, profesionale;
- frecventa aparitiei, recurentei si persistenta simptomelor;
- nivelul de informare, cunoastere si gradul de intelegere a evolutiei bolii;
- interpretarile alternative care pot fi atribuite simptomelor;
- manifestarea unor tendinte specifice ale bolnavului;
- disponibilitatea resurselor de tratament.

Nu toate persoanele percep suferinta ca boala si nu toti isi asuma rolul de bolnav chiar
daca resimt anumite simptome.

3.2.Tipuri de relații aistent medical – pacient

A exercita corect medicina inseamna a raspunde prompt, onest si intelegator la


diferite nevoi si cereri fata de actul medical, care va trebui insotit intotdeauna de
constiinta etica.

Stimularea rolului valorilor deontologiei, a datoriilor si responsabilitatii, tradusa


printr-o activitate intensa pentru principiile eticii medicale, un comportament plin de
devotament, grija si caldura fata de bolnav, o atentie discreta acordata psihologiei
pacientului, care sa protejeze creierul acestuia de alarma senzoriala si afectiva
produsa de boala, inseamna adevarata chemare in medicina.

Asistentul medical trebuie sa se aproprie si sa-i cunoască mai bine pe beneficiarii


ingrijirilor, sa ofere ingrijiri mai bune, individualizate, complete si continue. Boala
este ruperea echilibrului, a armoniei, care se traduce prin suferinta fizica, psihica, o
dificultate sau o inadaptare la o situatie noua, provizorie sau definitiva.

O persoana ,,intra in boala” cu un anumit tip de sistem nervos si de temperament, cu


un anumit caracter si inteligenta, cu o anumita ereditate, cu complexe si pareri
preconcepute, cu un anumit orizont cultural si de aceea bolnavul ia diverse atitudini
fata de boala, dar in acelasi timp si fata de echipa medicala: incredere, stima,
simpatie, insa, posibil si indoiala, teama, dispret, ura. Noi suntem nevoiti să-i tratam
neconditionat pe toti.

Relatia asistent medical - pacient va fi de acceptare reciproca, o atitudine de respect,


caldura si intelegere empatica fata de pacient, cu toate ca de multe ori, asistentul
medical este considerat o simpla masina de indeplinit ordinele medicului, uitandu-se
ceea ce este esential in practica medicala, si anume: intelegerea si disponibilitatea fata
de pacient, medicul vine si pleaca, pe cand asistentul este cel care supravegheaza,
ajuta si ingrijeste pacientul. Din aceasta cauza, relatia dintre asistentul medical si
pacient nu trebuie sa se limiteze numai la aplicarea tratamentului, ci si la stabilirea
unei comunicari psihice cu el, pentru a-l putea ajuta in a-si exprima trairile interioare.

Comunicarea asistentului medical cu pacientul trebuie sa coincida cu starea lui


actuala, cu posibilitatile lui de intelegere si asociata cu elemente de sprijin pentru a
influenta pozitiv evolutia bolii sale. Adesea, atitudinea noastra insuficient controlata
(susoteli cu membrii familiei, orice denumire stiintifica neinteleasa de catre pacient,
chiar tacerea) influeteaza bolnavul, generand suspiciuni si disconfort.

La baza eticii medicale stau o serie de trasaturi morale si profesionale ale asistentului
medical cum ar fi: cinstea, onestitatea, spiritul de daruire, solicitudinea, altruismul,
ascultarea empatică, respectul. Din acest motiv, profesia medicala trebuie exercitata
cu rabdare, generozitate, pasiune, sinceritate, locul central in activitatea de ingrijire
ocupandu-l pacientul, care trebuie inteles si acceptat asa cum este.
O atitudine apropiata fata de bolnav nu inseamna umilinta, mai ales ca pacientul iti
incredinteaza secretele sale, trairile, pe care in alte conditii nu le-ar face. In plus, un
comportament corect fata de bolnav implica pastrarea confidentialitatii acestor
destainuiri. Sigur ca exista cazuri cand esti obligat sa divulgi unele secrete, dar trebuie
sa stii cand si cui sa o faci.

Cele mai importante atributii ale unui asistent medical sunt : asistarea medicului
la efectuarea investigatiilor clinice, realizarea investigatiilor paraclinice uzuale,
programarea pacientilor pentru investigatii de specialitate, administrarea
tratamentelor, interventii in situatii de urgenta, monitorizarea starii pacientului,
completarea documentelor de evidenta a medicamentelor, de evidenta a pacientilor si
de observatie clinica medicala, sterilizarea instrumentelor si a materialelor, asigurarea
conditiilor igienico-sanitare generale la locul de munca, precum si asigurarea
conditiilor necesare desfasurarii tratamentelor si recoltarilor.
Inca de la internare comunicarea cu pacientul se dovedeste a fi cea mai importanta,
pacientul trebuie sa fie echilibrat psihic, asistentul medical explicandu-i scopul si
natura interventiillor, familiarizeaza pacientul cu mediul sau ambiant, asigura un
mediu de securitate linistitor si administreaza medicatia recomandata de medic, local
si general.
Relatia de ingrijire medicala pacient- asistent nu se reduce la modul simplist
,,eu-tu" ci se extinde in ambele parti: echipa medicala - familia pacientului. Cu
aceasta se creeaza o legatura ca suport de sprijin pentru bolnav pe plan psihic, dar si
ca ajutor la ingrijirea bolnavului (ingrijiri primare sau prin educatie sanitara pana la
ingrijiri mai complexe ce pot continua si la externare).
Oricum pacientul are dreptul de a primi asistenta medicala de calitate, indiferent de
statutul sau social, de culoarea pielii, de religie sau etnie.

Ne punem intrebarea cand, cum si cat din adevar si detalii asupra bolii trebuie
comunicate pacientului. Forma sub care urmeaza sa-i prezentam realitatea este in
functie de personalitatea bolnavului si de natura bolii. Sunt pacienti care nu vor sa stie
si la care putem ramane cu relatarea unor date aproximative. Insa sunt cazuri unde
trebuie acordat timp bolnavului pentru a-si accepta boala sau cand, in boli grave se
pune problema protectiei contra diagnosticului. Consideram ca familiei trebuie sa i se
comunice diagnosticul, dar si aici cu anumite rezerve.

Pacientul nu apreciaza intotdeauna efortul si ajutorul nostru, nu ne acorda incredere si


respectul cuvenit, mai mult nu ni se admite nicio greseala. In fata acestora ramanem la
cea mai mare multumire ,,constiinta datoriei indeplinite". ,,Am facut tot ce este
omeneste posibil" este o expresie deseori intalnita dar oare nu se asteapta la ceva
supraomenesc? De aceea, in cadrul actului medical raspunderea este mult mai mare
pentru ca vine in fata legii, a eticii, dar mai ales in fata constiintei.

Oricare ar fi tipul de relatie, fie pacient- asistent, fie asistent- restul echipei medicale,
trebuie sa intelegem ca ,,autoritate" nu inseamna lipsa politetii, iar ,,amabilitate" nu
inseamna slabiciune.

3.3. Strategii de control ale relației asistent-pacient

Relatia asistent – pacient are si o importanta coordonata sociala, bolnavii proveniti din
clasele medii si inalte bucurandu-se de o mai atenta ingrijire decat cei din clasele de
jos, acest aspect modificand natura raporturile existente intre cei doi actori.

Originile starii conflictuale stau în interesele si perspectivele diferite avute de asistent


si pacient.
Profesia de asistent este una dintre grupele de interes din societate, iar codurile etice si
legile care reglementeaza exercitiul medical devin mecanisme care ii protejeaza pe
medici de ingerinta publicului si de concurenta altor profesionisti. Asistentul percepe
boala si bolnavul din perspectiva specializarii sale profesionale si va defini el insusi
continutul si formele serviciului pe care il acorda bolnavului, in timp ce acesta din
urma isi percepe afectiunea in functie de nevoile cotidiene si de nivelul sau cultural.
Chiar daca nu va reusi sa isi impuna punctul de vedere in fata asistentului, bolnavul
nu va fi un element docil pe parcursul existentei unei relatii intre el si aistent.

Situatiile conflictuale au la origini si alti factori:


- tipul de asistență și activitate medicală(chirurgie, psihiatrie, neurologie, etc.)
- tipul de pacient
- tipul de boala.
De asemeni, tensiuni interrelationale pot aparea si in cazul in care asistentul va
efectua consultul fara acceptul pacientului, acesta putand deveni un pericol pentru
anturaj (Baron, 1991):
- alcoolicul violent in stare de intoxicatie acuta
- psihoticul care poate comite suicid sau acte agresive
- toxicomanul in lipsa de drog,solicitand violent doza
- pacientii antrenati intr-un conflict ce poate degenera in violente extreme

Intre prioritatile actului medical intr-un astfel de caz se numara rezolvarea


urmatoarelor probleme:
- tulburari de comportament ale pacientului
- suferintei bolnavului
- perturbarea ordinii publice

Prioritatile diferite ale asistentului si pacientului constituie o alta sursa importanta de


conflicte pe parcursul derularii relatiei intre cei doi. In timp ce pentru pacient
prioritatea absoluta o are propria afectiune si tratamentul efectuat, medicul trebuie sa
se implice in tratarea unui numar mai mare de pacienti.

Tot sursa de conflicte in relatia asistent – pacient este si diferenta dintre cei doi actori
in ceea ce priveste evaluarea gravitatii bolii, diferenta ce provine din cunostinte
medicale si din experienta personala diferita a bolii. Astfel, de cele mai multe ori,
medicii și asistenții par a subestima gravitatea bolii si mai ales efectul acesteia asupra
vietii cotidiene a bolnavilor, in timp ce pacientii o supraestimeaza, considerand-o
extrem de grava.

Asteptarile contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul bolnavilor se


constituie intr-o alta sursa de conflict intre echipa medicală si pacient. In viziunea
acestora, pacientul ideal este cel capabil sa isi evalueze starea de sanatate cu suficient
discernamant pentru a cunoaste problemele pe care trebuie sa le supuna atentiei
medicului, deci o persoana cu suficiente cunostinte medicale. Acest ideal vine insa in
contradictie cu dorinta ca pacientul sa accepte fara echivoc diagnosticul si tratamentul
prescris, iar pacientul vazut in aceasta dubla ipostaza devine o potentiala sursa de
conflict.

Din fericire insa, toate aceste surse de conflict sunt unele potentiale, ele imbracand
rareori forme deschise.

Strategiile de control in relatia asistent – pacient se impart in patru categorii


(Morgan, 1986):
1. Persuasiunea - daca pacientii incearca sa convinga asistemtul ca un anumit tip
de tratament este mai potrivit, prezentand informatiile legate de boala intr-un mod
convenabil lor, si asistentul va incerca la randul sau sa convinga pacientul ca
procedeul sau este cel mai bun prin coplesirea sa cu dovezi sub forma de analize de
laborator ori exemple din experienta anterioara si nu accepta sugerarea de proceduri
de catre pacient.
2. Negocierea – procesul prin care asistenții si pacientii ajung la un compromis, de
obicei in ceea ce priveste durata programului de tratament
3.Incertitudinea functionala – in momentul in care exista siguranta privind evolutia
unei boli ori succesul unei terapii, asistentul poate mentine incertitudinea pacientului,
in scopul economisirii de timp, evitarii unor scene emotionale, ori al mentinerii
autoritatii asupra pacientului.
4. Comportamentul non-verbal – joaca un rol important in desfasurarea acestei
relatii si in influentarea calitatii informatiei communicate. Aceste tehnici non-verbale
servesc la controlul consultatiei, ori pentru a indica sfarsitul acesteia. Din punctul de
vedere al comportamentului non-verbal, asistentul ocupa pozitia dominanta,
conducand dialogul si semnaland intrarea ori iesirea pacientului, posibilitatea acestuia
din urma de a influenta in vreun fel conversatia depinzand de nivelul cunostiintelor
medicale pe care le poseda, de gradul de disconfort creat de boala, precum si de
capacitatea de a-si exprima trairile, dar si de bunavointa asistentului.
CAPITOLUL 4
CERCETAREA SOCIOLOGICĂ

4.1.Competențe de design și realizare în cercetarea sociologică

Regulile metodei sociologice

Procesul de cercetare, activitatea de culegere si interpretare a datelor


cercetarii este guvernat de mai multe reguli si principii. Printre principalele reguli se
numara si:
a). – regula concretului- datorita faptului ca sociologia este stiinta pozitiva a faptelor
sociale, ea trebuie sa porneasca de la concret, de la observarea nemijlocita a realitatii
sociale;
b). – regula eliberarii de prejudecati- ca in cazul oricarei alte stiinte,
cercetatorul trebuie sa aiba o atitudine obiectiva fata de realitatea sociala studiata;
cercetatorul lucreaza cu judecati da fapt ( constatative, de existenta) si nu cu judecati
de valoare ( evaluative) prin care apreciaza sau acorda semnificatie unui fapt social.

Emile Durkheim, in lucrarea Regulile metodei sociologice a stabilit o serie de


principii ce stau la baza oricarei cercetari:

v principiul obiectivitatii - intelegerea faptelor sociale ca lucruri;


v caracterul specific al faptului social-orice fapr social este de natura normativa,
exercitand asupra individului o actiune coercitiva, care conditioneaza integrarea lui in
structurile sociale;
v definirea riguroasa a notiunilor, categoriilor si principiilor utilizate in cercetarea
sociologica;
v necesitatea unei explicatii cauzale a fenomenelor sociale;
v corelarea analizei unui fapt cu diversitatea fenomenelor sub care acesta se prezinta.

A. Tehnica - Definiția tehnicii

Termenul de tehnica provine din grecescul téhne care inseamna viclesug, procedeu si
desemneaza un anumit instrument sau procedeu de inregistrare sau de interpretare a
datelor rezultate dintr-o cercetare stiintifica. Este o operatie concreta de identificare
sau utilizare a datelor realitatii in interesul cunoasterii.

Clasificarea tehnicilor
a) – tehnici principale- observatia de teren, documentarea factica, experimentul
social;
b) – tehnici secundare- interviul, chestionarul, scalele, testele;
c) - tehnici de sinteza- monografia, tehnica zonala.

B. Procedeul reprezinta „maniera de actiune”, de utilizare a instrumentelor


de investigare.

C. Instrumentele de investigare sunt materiale de care se foloseste cercetatorul


pentru cunoasterea stiintifica a fenomenelor socioumane –ex. foaia de observatie, fisa
de inregistrare.
Etapele investigatiei sociologice.

Cercetarea sociologica se prezinta ca un proces deosebit de complex care va cuprinde


in desfasurarea sa cel putin 6 etape.

Prima etapa a cercetarii o reprezinta fixarea scopului acesteia respectiv a temei de


cercetare. Aceasta va fi stabilita in functie de nivelul atins de cunoasterea sociologica
in respectivul domeniu, de problemele ramase nesolutionate in cadrul teoriilor
existente sau care nu si-au gasit o solutie corespunzatoare, precum si preocuparile si
interesele teoretice ale echipei de cercetare si ale membrilor acesteia.

A doua etapa este pre-ancheta care consta in documentarea temeinica a celui care
initiaza cercetarea in legatura cu stadiul inregistrat de cunoasterea fenomenului de
care se va ocupa initiatorul cercetarii. Va fi studiata astfel literatura de specialitate din
domeniu, se vor analiza interpretarile date fenomenelor din sfera in care se va realiza
investigatia si temeinica acestora, atentia concentrandu-se asupra unor cerinte
explicative si a cauzelor care le-au determinat.

Prin parcurgerea intregii documentatii existente, cercetatorul isi formeaza o imagine


de ansamblu asupra a ceea ce s-a facut si asupra a ceea ce trebuie sa se faca pentru a
se realiza o explicatie integrala si solida a fenomenelor din domeniul respectiv.

A treia etapa va consta in stabilirea obiectivelor cercetarii, respectiv a problemelor


ce trebuie urmarite si solutionate in cadrul cercetarii intreprinse. Aceste obiective
decurg din tema sau scopul cercetarii. Fiind vorba de probleme ce urmeaza a fi
solutionate de cercetare, cercetatorul va formula in legatura cu fiecare dintre ele
anumite ipoteze explicative pe baza materialului studiat in cadrul pre-anchetei.

Orice ipoteza reprezinta o presupunere rationala in legatura cu cauzele, conditiile si


legile fenomenelor avute in vedere. Pentru a intruni atributul unei ipoteze stiintifice
aceste prim-pozitii trebuie sa intruneasca o serie de caracteristici si anume:

a) fie testabile, adica sa poata fi supuse verificarii prin observatii si experimente;


b) sa fie adecvate domeniului la care se refera;
c) sa concorde cu explicatiile deja validate cu privire la respectivul domeniu.

Dupa parcurgerea acestor etape urmeaza elaborarea planului cercetarii care consta in
ordonarea logica a obiectivelor vizate, in stabilirea activitatilor ce vor fi realizate
pentru indeplinirea acestor obiective, a metodelor ce vor fi folosite in repartizarea
sarcinillor concrete pe membrii echipei de cercetare.

Etapa urmatoare este aceea a punerii in aplicare a planului respectiv, a


desfasurarii efective a cercetarii. Realizarea cercetarii are ca principal obiectiv
colectarea de informatii privitoare la fenomenul impus investigatiei. Cercetarea se
desfasoara pe baza planului dat, nu intotdeauna planul se respecta intocmai din cauza
ca:
- atunci cand se elaboreaza planul nu se cunosc toate aspectele cu care urmeaza
a se confrunta cercetatorul pe teren, ori in masura in care intervin asemenea aspecte se
impun corectari necesare ale palnului initial care inseamna atat detalierea obiectivelor
cat si modificarea unora dintre ele.
- in realizarea cercetarii, cei care o intreprind intampina de multe ori
obstructiunea unor persoane care isi desfasoara activitatea in domeniul cercetat si care
percep cercetarea intreprinsa ca un pericol la adresa sigurantei lor profesionale, de
aceea li se cere cercetatorilor deosebit tact in relatiile cu persoanele cu functii de
conducere din domeniile supuse investigatiei.
- se contureaza noi ipoteze pe parcursul desfasurarii cercetarii, situatie ce
impune inaintarea acesteia spre cautarea datelor care sa o confirme.

Urmeaza apoi etapa prelucrarii si interpretarii informatiilor colectate, etapa pe


parcursul careia se procedeaza la ordonarea si sistematizarea acestor informatii si la
utilizarea lor pentru a construi explicatii temeinice in legatura cu cele observate.

Ultima etapa a cercetarii este reprezentata de elaborarea rapoartelor de cercetare


si comunicarea acestora. Comunicarea se realizeaza sub forma comunicarilor
stiintifice, a articolelor de specialitate precum si a unor monografii de sine statatoare.
Scopul unei asemenea comunicari este acela de a supune rezultatele cercetarii,
analizei specialistilor in domeniul in care urmeaza sa se pronunte asupra validitatii
acestor rezultate.

4.2. Metode de culegere a informației

A. Observația
Observatia sociologica – observatia stiintifica este o metoda generala de cunoastere
utilizata in toate stiintele si ea consta in cercetarea sistematica a realitatii ce face
obiectul fiecarei stiinte.
Observatia stiintifica se deosebeste de observatii obisnuita prin urmatoarele:
- se realizeaza pe baza unei anumite ipoteze explicative;
- se desfasoara pe baza unui plan riguros conceput;
- are un caracter sistematic.

Observatia presupune contactul nemijlocit al cercetatorului in realitatea investigata si


ea consta in urmarirea acestor relitati cu ajutorul organelor de simt.

Si in sociologie este practica observatia stiintifica care se realizeaza in 2 forme:


ca observatie indirecta si ca observatie directa. Se recurge la observatia indirecta
atunci cand cercetatorul nu poate intra in relatii directe cu realitatea pe care o
cerceteaza ( ca in cazul realitatilor sociale din trecut) situatie care va proceda la
studiul documentelor privitoare la respectivele realitati.

Observatia directa reprezinta observatia propriu-zisa care se poate desfasura la


randul ei tot sub 2 forme: ca observatie externa si ca observatie interna.

Observatia din exterior se realizeaza atunci cand cercetatorul nu se integreaza in


viata comunitatii cercetate, situandu-se pe pozitia observatorului de afara. El
urmareste atent ceea ce se intampla dar nu intervine in nici un fel in desfasurarea
realitatilor observate.
In cazul observatiei din interior cercetatorul se integreaza in grupul social investigat,
participand la activitatile acestuia. Aceasta forma de observatie presupune stabilirea
unor relatii de conlucrare dintre cercetator si membrii grupului social si succesul ei
este conditionat de respectarea mai multor conditii.

Mai intai cercetatorul sa nu caute sa iasa in relief in cadrul actiunilor la care participa,
ci sa se straduiasca sa fie asemenea tuturor membrilor comunitatii. Procedand astfel el
castiga increderea grupului social investigat care nu va manifesta nici o retinere fata
de persoana cercetatorului, comportandu-se in mod firesc si atunci cercetatorul poate
sa surprinda realitatea asa cum este ea.

Acest fel de observatie a fost realizat pe scara larga in Romania in perioada


interbelica de catre Scoala Monografica de la Bucuresti condusa de Dumitru Gusti.
Cercetarea pe baza observatiei participative este foarte eficienta dar in acelasi timp si
foarte costisitoare. De asemenea ea prezinta si riscul ca participarea cercetatorului la
viata comunitatii sa devina atat de puternica incat acesta sa stearga spiritul de
obiectivitate stiintifica si sa adopte pozitia de partizanat fata de fenomenele observate.
Ori sarcina cercetatorului trebuie sa ramana aceea de a consemna ceea ce observa si
nu de a lua pozitii pro sau contra in legatura cu cele observate.

B.Ancheta sociologica.

Aceasta reprezinta o tehnica de cercetare specifica sociologiei si se realizeaza cu


precadere cu ajutorul chestionarului sociologic si al interviului. Ancheta sociologica
are ca scop cunoasterea realitatii faptice din diverse domenii ale socialului precum si a
opiniilor si atitudinilor membrilor diferitelor grupuri sociale. Pe baza cunoasterii
acestor 2 elemente, ancheta sociologica poate previziona asupra comportamentului de
viitor al respectivelor grupuri.

C.Chestionarul sociologic.

Este instrumentul cel mai utilizat in ancheta sociologica si el consta dintr-un set de
intrebari formulate in scris si ordonate in mod logic, care se refera la anumite aspecte
ale vietii sociale. Calitatea cercetarii realizate cu ajutorul chestionarului depinde in
primul rand de calitatea intrebarilor acestuia, sociologii apreciind ca ancheta nu poate
fi mai buna decat intrebarile continute de chestionar.

In elaborarea chestionarului sociologic se procedeaza in felul urmator: mai intai se


stabileste tema investigatiei, dupa care se vor identifica aspectele ce decurg din
aceasta tema si se va fixa locul fiecaruia in cadrul domeniului investigat. In functie de
aspectele urmarite se vor formula intrebari clare si precise, se va proceda apoi la
ordonarea logica a intrebarilor formulate. Odata intocmit,chestionarul va pre-testat,
adica va fi administrat unui numar redus de persoane pentru a raspunde la intrebarile
pe care le contine.

Din analiza raspunsurilor date cercetatorul poate sa-si dea seama daca intrebarile sunt
intelese de catre cei ce urmeaza sa raspunda, daca sunt clar formulate si daca pe baza
lor se pot obtine raspunsuri concludente. Pe baza concluziilor desprinse in urma
pretestarii se procedeaza la imbunatatirea chestionarului.

In elaborarea oricarui tip de chestionar, cercetatorul trebuie sa tina seama de nivelul


de pregatire a celor ce urmeaza sa raspunda, de maniera in care se poate trezi interesul
respondentilor pentru a completa chestionarul precum si de conditiile de coerenta
logica, claritate si inteligibilitate.

Importanta este apoi si dimensiunea chestionarului, deoarece de aceasta va depinde


timpul necesar pentru completarea lui. Experienta acumulata pana in prezent de
cercetarea realizata pe baza de chestionar evidentiaza ca timpul destinat completarii
sale depinde in primul rand de imprejurarile in care se administreaza chestionarul.

Astfel chestionarele inmanate in magazin, pe strada, la iesirea din centrul de votare nu


trebuie sa necesite pentru completare un interval de 5-10 minute. Acelasi interval de
timp va fi respectat si in cazul chestionarelor la care se solicita raspunsul prin telefon.
Daca chestionarul se administreaza la domiciliu sau la locul de munca al
respondentilor, atunci el poate fi dimensionat pentru a putea fi completat intre 30 si 60
de minute, dar in nici un caz nu va trebui sa depaseasca termenul de 60 de minute.

Corectitudinea informatiilor colectate cu ajutorul chestionarului este conditionata de


modul in care sunt abordati viitorii respondenti, de increderea pe care o inspira
operatorul care administreaza chestionarul si de abilitatile de comunicare ale acestuia.
Cei abordati pentru a completa chestionarul vor reactiona negativ daca persoana
operatorului nu inspira incredere sau daca acesta nu stie cum sa li se adreseze.

Intervine apoi seriozitatea operatorului caruia ii este interzis sa administreze


chestionarul altor persoane decat celor care sunt incluse in esantion. Pentru sporirea
sanselor de completare a chestionarului de catre toti cei carora le este destinat, se
presupune ca chestionarul sa reprezinte interes si aceasta conditie va fi indeplinita atat
prin natura temei investigate cat si prin maniera de formulare a intrebarilor.

Experienta arata ca si in cazul chestionarelor mai extinse completarea acestora se


poate face integral daca prezinta interes pentru respondenti.

Intrebarile unui chestionar se deosebesc dupa mai multe criterii:

1. Dupa rolul pe care il au in cadrul chestionarului:


- intrebari introductive menite sa formalizeze respondentul cu subiectul
investigatiei, sa trezeasca interesul acestuia.
- intrebari de trecere spre continutul propriu-zis al chestionarului
- intrebari filtru care nu permit trecerea la intrebarile urmatoare daca nu s-a
raspuns la intrebarea anterioara
- intrebari bifurcate care directioneaza spre intrebarile urmatoare in functie de
raspunsul dat la aceasta intrebare
- intrebari de control cu rolul de a verifica daca respondentul a inteles sensul
intrebarilor anterioare si daca raspunsurile date pana atunci sunt sincere
- intrebari de identificare prin care se cere respondentului sa mentioneze sexul,
varsta, studiile, zona de domiciliu pentru a stabili grupul social carui ii apartine
respectivul respondent

Asemenea de intrebari se plaseaza intotdeauna la sfarsitul chestionarului explicandu-


se totodata ratiunea introducerilor pentru a evita suspiciunile celui care completeaza
chestionarul.
2. Dupa forma intrebarilor si posibilitatile de raspuns se impart in:
- intrebari standard sau inchise( da, nu, nu stiu sau foarte mult, putin, foarte
putin,deloc)
- intrebari care contin raspunsuri posibile
- intrebari deschise care dau posibilitatea respondentului sa formuleze el insusi
raspunsul si sa dea propriile explicatii.

Cat priveste clasificarea chestionarelor, acestea se disting in functie de continutul


informatiilor vizate in: chestionare de date factuale si chestionare de opinie.

Primele se mai numesc si chestionare administrative si ele sunt lansate de catre


institutiile administrative publice pentru cunoasterea diferitelor realitati sociale(
structura populatiei, varste, sexe, profesii, avere, nivelul de pregatire,etc.), un astfel de
chestionar il reprezinta cel administrat cu prilejul recensamantului populatiei. Cele
mai folosite chestionare administrative sunt chestionarele statistice cu ajutorul carora
se colecteaza de catre institutul central de statistica toate informatiile privitoare la
viata economica, culturala, politica, religioasa, etc.

Chestionarele de opinie au ca scop cunoasterea opiniilor si atitudinilor


respondentilor fata de anumite realitati sociale iar prin intermediul lor si cunoasterea
realitatilor la care se refera aceste opinii.

In cazul chestionarului de opinii, reusita anchetei desfasurate cu ajutorul acestora este


conditionata decisiv de modul in care se realizeaza esantionarea si de caracterul
reprezentativ al esantionului.

Prin esantion se intelege grupul de persoane selectat pentru a raspunde la chestionar.


In raport cu numarul populatiei investigate esantionul este de dimensiuni foarte mici,
dar acesta nu reprezinta un obstacol in calea obtinerii unor informatii foarte corecte.

Potrivit reprezentantilor institutului Gallup, la o populatie ca a S.U.A. de peste 200


milioane locuitori, un esantion de 100 de persoane da o marja de eroare de 15%, la
200 de persoane marja de eroare scade la 5%, la un esantion de 10000 de persoane
marja de eroare scade la 1,5%.

Prin urmare legile statisticii sunt cele care determina relatia dintre domeniile
esantionului si corectitudinea evaluarilor.

Pentru ca esantionul sa fie cat mai reprezentativ se recomanda


urmatoarea procedura:

a) stabilirea universului anchetei sociologice adica a dimensiunilor populatiei supuse


investigatiilor;
b) elaborarea modului teoretic al structurii populatiei pe diverse criterii: varsta, sex,
profesii,etc.;
c) stabilirea in functie de dimensiunea populatiei investigate si a celei situate in
esantion ;
d) stabilirea dimensiunilor sub-esantioanelor in functie de ponderea pe care o are
fiecare grup social in ansamblul populatiei;
e) selectarea preponderent aleatorie a personalului din esantion, aceasta metoda de
selectare oferind sanse teoretice egale pentru fiecare membru al populatiei spre a fi
inclus in esantion.

Chestionarul este cel mai ieftin mijloc de investigare sociala si cu ajutorul lui se pot
recolta si prelucra intr-un interval relativ mic de timp informatii dintre cele mai
diverse si intr-un volum foarte mare. Pentru administrarea chestionarului nu este
necesara intotdeauna deplasarea operatorului la domiciliul sau locul de munca al
respondentului, in prezent folosindu-se chestionarele trimise prin posta sau publicatii
in ziare.

Corectitudinea informatiilor dobandite pe baza chestionarului este asigurata daca se


respecta conditiile privitoare la calitatea intrebarilor, la selectarea esantioanelor, la
modul de lucru al operatorilor cu respondentii.

D. Interviul – reprezinta o modalitate de investigare sociologica asemanatoare cu


chestionarul, in sensul ca se realizeaza tot pe baza de intrebari, dar se deosebeste de
chestionar prin forma orala de adresare a intrebarilor si de formularea raspunsurilor.

Interviurile se impart in 2 categorii:

a) interviuri formale- se realizeaza pe baza unei liste de intrebari, comunicata din


timp celui intervievat dupa care are loc intalnirea dintre acesta si persoana care ii ia
interviul, el raspunzand oral la intrebarile care ii sunt adresate de catre intervievator.
Aceasta forma se foloseste indeosebi in cadrul personalului cu functii publice
importante.
b) interviuri informale – se realizeaza pe baza intrebarilor pe care cel care ia
interviul le adreseaza in momentul intalnirii cu cel intervievat, dandu-se impresia ca
asemenea intrebari ar fi fost concepute chiar in momentul respectiv. In realitate
intervievatorul are stabilite din timp intrebarile pe care le va adresa, dar maniera in
care le formuleaza da impresia de spontanietate.

Interviul prezinta fata de chestionar o serie de avantaje si anume:

a) caracterul mult mai flexibil al intrebarilor, in sensul ca aceeasi intrebare poate fi


reluata daca nu a fost inteleasa de catre intervievat sau daca nu s-a obtinut un raspuns
multumitor;
b) este asigurata posibilitatea de a se obtine raspunsuri la toate intrebarile ce sunt
adresate intervievatului;
c) se ofera si posibilitatea extinderii intrebarilor.

In acelasi timp interviul va prezenta si o serie de dezavantaje si anume:

a) este mai costisitor decat chestionarul;


b) exista riscul incadrarii cond. anonimatului celui investigat;
c) exista si posibilitatea deturnarii sensului informatiei obtinute prin interviu.
CAPITOLUL 5
POLITICI SOCIALE ȘI DE SĂNĂTATE

5.1. Conceptualizare, criterii de analiză și paradigme

Politicile sociale sunt politici comunitare ce au ca principala sarcina relansarea


strategiilor sociale si imbunatatirea nivelului de trai a populatiei dintr-o comunitate

Asigurarile sociale de sanatate sunt obligatorii, ele protejeaza practic toata


populatia tarii si anume atât salariatii, cât si pensionarii, somerii, dar si persoanele
care nu sunt salariate, dar au obligatia sa îsi asigure sanatatea potrivit prevederilor
legii nr. 145/1997. Datorita faptului ca asigurarile sociale de sanatate functioneaza în
regim obligatoriu, consecinta imediata este aceea ca plata contributiei de asigurari
sociale de sanatate este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât si pentru cele
juridice, în cuantumurile si la termenele prevazute.În afara asigurarilor sociale de
sanatate care functioneaza în regim obligatoriu, pot functiona si alte forme de
asigurari de sanatate care acopera riscuri individuale, în diferite situatii speciale. De
asemenea, se pot organiza si societati private de asigurari de sanatate. Aceste asigurari
nu sunt obligatorii. Este de mentionat ca reforma sistemului sanitar din tara noastra
cuprinde majoritatea componentelor acestuia, iar asigurarile sociale de sanatate
obligatorii, adecvate economiei de piata si practicilor din Uniunea Europeana, joaca
un rol deosebit.

Principiile asigurarilor sociale de sanatate

Acestea sunt idei de maxima generalitate, care exprima ceea ce este esential si
hotarâtor în sistemul asigurarilor sociale de sanatate. Caracteristica asigurarilor
sociale de sanatate este ca principiile acestora sunt formulate direct în articolele din
legea nr. 145/1997. Astfel, potrivit articolului 1 alin. 2, asigurarile sociale de sanatate
functioneaza pe principiul solidaritatii si subsidiaritatii în colectarea si utilizarea
fondurilor. Potrivit principiului solidaritatii sociale, toti cetatenii, indiferent de
veniturile de care dispun au dreptul la o protectie adecvata. Prestatiile susceptibile de
a fi acordate populatiei sunt definite prin lege si este de la sine înteles, ca vor trebui
gasite fondurile necesare pentru a le asigura finantarea si de a raspunde conditiilor
impuse de executarea prestatiilor.

Principiul solidaritatii în baza caruia functioneaza asigurarile sociale de sanatate din


tara noastra îsi are sorgintea în sistemul larg raspândit în lume si anume în asigurarile
sociale prin transferuri în flux, numite si redistributive. Acestea s-au organizat prin
analogie cu sistemul general de impozite: platesti pe masura ce câstigi (pay as you
earn -PAYE). Asigurarile redistributive se bazeaza pe solidaritatea între generatii,
dar si între persoanele din cadrul aceleiasi generatii. În mod concret, generatia activa
sustine prin contributii prestatiile beneficiarilor actuali, urmând ca si ea, la rândul ei,
sa fie sustinuta de generatia activa viitoare (ce îi succede). Aceasta modalitate de
organizare a asigurarilor sociale prezinta avantajul ca este deosebit de flexibila, se
adapteaza usor la nevoile care apar. Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în
cazul dezechilibrelor dintre generatii, când un numar mai restrâns de activi trebuie sa
sustina un numar sporit de populatie inactiva. De asemenea, articolul l alin. 2 din
legea nr. 145/1997 consacra un alt principiu si anume principiul alegerii libere de
catre asigurati a medicului, a unitatii sanitare si a casei de asigurari de sanatate. În
conformitate cu prevederile art. 15 din lege, asiguratii au dreptul sa-si aleaga medicul
de familie care sa le acorde serviciile medicale primare. Prin consacrarea acestui
principiu, se doreste sa se realizeze îmbunatatiri concrete în calitatea îngrijirilor
medicale, activitate ce consta în libera alegere a practicianului sau stabilimentului.

Pentru cazurile urgente care necesita asistenta medicala de urgenta se acorda îngrijiri
în dispensare, policlinici sau spitale la prezentarea la camera de garda ca si pâna la
aparitia legii nr. 145/1997. Asistenta medicala de urgenta nu este conditionata de
calitatea de asigurat.

Un alt principiu al asigurarilor sociale de sanatate, este reglementat de articolul 3 alin.


l din legea nr. 145/1997, care consta în faptul ca asiguratii si membrii lor de familie
au dreptul la servicii medicale în mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu
asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale, fara a se tine cont
de criterii politice, etnice, confesionale, de vârsta, sex si de stare materiala.

5.2. Modele de sănătate și obiectie europene

Modele de sisteme de îngrijire de sanatate

Organizarea asigurarilor sociale de sanatate se realizeaza potrivit articolului 62 din


legea nr. 145/1997, de catre casele de asigurari de sanatate, care sunt institutii publice
autonome, nelucrative si care desfasoara activitati în domeniul asigurarii sanatatii.

În afara acestor institutii, importante atributii revin si altor organe. Statul defineste

politica generala în materie de asigurari de sanatate, legifereaza si exercita o


supraveghere de ansamblu. În acest cadru, casele de asigurari de sanatate au o mare
autonomie.

In cadru oricarui stat, sanatatea reprezinta valoare fundamentala atat pentru individ
cat si pentru societatea din care face parte. Ea constituie premisa principala a
indeplinirii rolurilor sociale de catre indivizi si o resursa importanta a dezvoltarii
vietii sociale in ansamblul ei.

Boala provoaca totodata consecinte disfunctionale in activitatea grupurilor si


structurilor in care sunt integrati indivizii.

Orice societate tinde sa-si valorifice sanatatea ca resursa functionala si sa-si elaboreze
un program, un sistem de protectie impotriva bolii, organizat in asa fel incat sa
asigure depasirea, ingrijirea si restabilirea celor afectati.

Sistemele de sanatatea au aparut sub umbrela mai larga a programelor de protectie


sociala, programe elaborate incepand cu a doua jumatate al secolului al XIX-lea in
tarile industrializate, sub presiunea miscarilor sociale, muncitoresti, a diferitelor
ggrupari politice, a grupurilor de presiune.
Din perfectionarea si dezvoltarea acestor programe s-a ajuns la definirea conceptului
de securitate sociala. Acest concept a fost utilizat pentru prima data in legislatia
S.U.A. , in Legea Securitatii Sociale(1935) si initia programe de prevenire a riscului
numai pentru batranete, moarte, handicap si somaj.

Securitatea sociala= protectia pe care o asigura societatea pentru membrii sai


printr-o serie de masuri publice, impotriva problemelor sociale cauzate de pierderea
sau reducerea substantiala a veniturilor, datorita imbolnavirii, invaliditatii, batranetii
si mortii. Presupune, de asemenea, si asigurarea ingrijirilor medicale si asigurarea
alocatiilor pentru familiilor cu copii. Sintetizand aceste definitii, securitatea sociala
reprezinta expresia solidaritatii financiare dintre indivizii unei societati.

Organizatia Internationala Muncii ( O.I.M.) a adoptat acest concept in 1952


stabilindu-i urmatoarele componente:
– asigurarile sociale;
– asistenta sociala.

Asigurarile sociale functioneaza prin impozite si cotizatii sociale


iar asistenta sociala are ca principala sarcina ajutorarea minoritatilor lipsite de
resurese in numele solidaritatii umane facandu-se apel la responsabilitatea colectiva
pentru a nu admite excluderea unor categorii sociale.
Proiectarea, aplicarea si evaluarea acestor sisteme de protectie sociala depind de
traditiile istorice, de optiuni ideologice, de conceptii privind dezvoltarea economica,
dar si de distributia raporturilor de putere si a relatiilor dintre diferite categorii sociale.

5.2. Sisteme de asigurari de sanatate

În Europa opereaza trei modele de sisteme de îngrijire de sanatate si anume:

•modelul serviciului national de sanatate - tip Beveridge;


• modelul sistemului de asigurari sociale de sanatate - tip Bismarck;
• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.

La acestea ar mai putea fi adaugat modelul care functioneaza în S.U.A. si care este în
mod practic bazat pe asigurari private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele si
dezavantajele sale.
I. Sistemul tip Bismarck opereaza în Austria, Belgia, Franta, Olanda si
Germania, sistem ce a constituit sursa de inspiratie în elaborarea sistemului actual de
asigurari sociale din tara noastra.
Astfel, în tarile respective sistemul de asigurari sociale de sanatate este finantat prin
contributia în general obligatorie a salariatilor si patronilor, în functie de
venit sau/si prin taxe generale. Acoperirea este larga, dar acolo unde nu este
obligatorie ramân categorii de populatie fara acces la prestatiile oferite de sistem.
Sumele rezultate din constituirea fondurilor pentru finantarea asigurarilor de sanatate
sunt dirijate spre organisme sau agenti care asigura gestiunea lor si care contracteaza
cu spitalele si medicii de familie ori medicii de medicina generala serviciile ce
urmeaza a fi oferite asiguratilor. Contractele cu pacientii au la baza taxa pe
servicii/prestatie, iar cu spitalele se bazeaza pe bugete adesea globale.
În cadrul acestui sistem, performantele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe
care le implica sunt cele mai mari din Europa, pentru ca si costurile administrarii sale
sunt mari.

Schimbarile în sistemul de sanatate au capatat o amploare fara precedent la sfârsitul


anilor '80 si începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinzând numeroase tari din
Europa si America. Schimbarile urmaresc eliminarea sau reducerea disfunctiilor
aparute atât în tarile democratice cu o economie de piata stabila, cât si în tarile care au
avut o economie bazata pe monopolul de stat al factorilor de productie, cu un sistem
de planificare centralizat, rigid si de comanda.

Nemultumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de


sanatate (SIS) au fost prezente atât în masa contribuabililor si a utilizatorilor, a
medicilor si institutiilor sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), cât si a autoritatilor
politice si administrative.

Insatisfactiile vizau cresterea cheltuielilor pentru sanatate într-un ritm greu de


suportat, fara ameliorarea substantiala a starii de sanatate, insuficienta acoperire a
populatiei cu servicii, absenta unor mecanisme eficiente de asigurare a calitatii,
volumul exagerat de munca zilnica, insuficienta elementelor de stimulare, ineficienta
manageriala etc.

Avantaje:

- transparenta mai mare a contributiilor si beneficiilor sistemului pentru cetateni;


- gradul inalt de acoperire a populatiei cu servicii medicale;
- finantarea sistemului medical este legata de nivelul veniturilor;
- izolarea finantarilor de schimbarile politice.

Dezavantaje:

- reducerea bazei de contribuabili in perioada de recesiune economica;


- finantarea este puternic legata de gradul de ocupare al fortei de munca;
- costuri mari pentru agentii economici.

II. Sistemul de asigurari de sanatate de tip Beveridge apare dupa al doilea razboi
mondial si a fost fondat de William Beveridge in Anglia.
In Raportul Asigurarilor Sociale si Serviciilor Auxiliare prezentat in camera
Comunelor in 1942, Beveridge considera ca orice sistem de asigurari sociale trebuie
sa se bazeze pe 3 elemente:

1.- alocatii pentru copii;


2.- serviciu national de sanatate;
3.- asigurarea de catre guvern a fortei de munca si prevenirea somajului in
masa.

Sistemul national de sanatate bazat pe finantarea centrala- Beveridge – este aplicat


in tari ca Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, etc. Fondurile necesare
sanatatii sunt colecate prin intermediul fiscal existent in fiecare tara. Gradul de
echitate depinde de modalitatea de impozitare aleasa: atunci cand impozitele sunt in
progres ele sunt progresive in raport direct cu cresterea veniturilor. Sumele alocate
asistentei medicale sunt stabilite de Parlament. Plata medicilor, in sistem Beveridge,
are la baza fie capitatia( plata in functie de numarul de pacienti inscrisi pe lista), fie
salariul pentru medicul de spital.

Acest sistem de asigurare de sanatatea are atat avantaje cat si dezavantaje.

Avantaje:

- echitatea in finantare;
- acoperirea larga cu servicii medicale;
- posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale.

Dezavantaje:

- lipsa participarii individului la deciziile de finantare;


- lipsa transparentei in finantarea unor costuri pentru servicii medicale
aditionale;
- posibilitatea fectarii finantarii sistemului medical de deciziile politice.

III. Modelul sistemului de sanatate de tip Semasko se bazeaza pe centralizarea


resurselor banesti de catre Ministerul Sanatatii. Acest sistem functioneaza in tari ca
Rusia si Slovacia si a fost foarte eficient pe timpul razboaielor deorece permitea o mai
buna supraveghere a fondurilor alocate sanatatii de catre stat. Sistemul de tip Semasko
este prin excelenta un sistem sanitar socialist bazat pe planificarea centralizata
birocratic si pe accesul la ingrijire al tuturor cetatenilor .

Nu exista in nici o tara sisteme „pure” , cu un singur mecanism de finantare ,


ci un model predominant alaturi de care pot fi intalnite in proportii diferite toate
celelalte.

Toate sistemele medicale din lume se confrunta cu o serie de probleme:

- gresita alocare a resurselor financiare;


- inechitatea accesului la serviciile medicale;
- ineficienta cheltuirii fondurilor destinate sanatatii;
- cresterea exploziva a costurior asistentei medicale.

Principalele criterii in functie de care pot fi evaluate diferitele sisteme de sanatate


sunt:
- echitatea in finantare;
- gama serviciilor pe care le acopera;
- gradul de acoperire al populatiei;
- eficienta;
- transparenta;
- libertatea de alegere;
- accesibilitatea;
- stabilirea formei de finantare.

IV. Sistemul asigurarilor private de sanatate este preponderent in S.U.A.,


Thailanda, Africa de Sud, Filipine, nepal si a constituit exceptia in tarile occidentale
europene.
Organizarea politica a S.U.A. a fost preocupata indirect de problema sanatatii,
prestarii de servicii medicale si de sistemul sanitar, in general considerand ca sistemul
particular si mecanismele pietei pot functiona mai bine, cu cheltuieli mai mici si
beneficii mai mari, fara presiune birocratica.

Ingrijirea medicala este un bun de consum pe care indivizii il cumpara daca


au posibilitati financiare, iar societatea nu datoreaza nimanui ingrijire medicala.

Politicile sociale din S.U.A. sunt un amestec de voluntarism si


liberalism. Voluntarismul presupune responsabilitatea familiala si a propriei
persoane pentru bunastare, iar liberalismulpromoveaza unele politici sociale centrate
pe intampinarea unor nevoi, mai ales, cele ale saracilor.

Politicile sociale „universale” cu privire la sistemul de invatamant, securitate sociala


sunt percepute pozitiv, pe cand programele destinate saracilor sunt percepute negativ.
Protectia sociala ar crea o mentalitate de „asistat”, lenes si dependent social.

Inainte de cel de-al doilea razboi mondial, ingrijirile spitaliere in S.U.A. erau
oferiteexclusiv contracost. In perioada postbelica a fost intemeiat sistemul
asigurarilor particulare- Blue Cross si Blue Shield care constau in contracte incheiate
intre institutele de asigurari si patronii intreprinderilor. Persoanele cu venituri reduse
sau cele care nu faceau parte din campul muncii nu beneficiau de acest sistem.

Singurele programe de anvergura sunt cele create de administratia


Kennedy si Johnson in anii 1960 prin care au luat fiinta 2 sisteme nationale de
asigurare medicala:
– Medicaid-1965 - destinat persoanelor cu venituri reduse;
- Medicare-1965- program national de asigurari de baza a spitalizarii pentru
persoane de peste 65 de ani .