Fişă de lectură

In vreme de razboi
Ion Luca Caragiale
1. Date despre autor

Ion Luca Caragiale este cel mai mare dramaturg român. Critica literară a remarcat
excepţionala înzestrare a lui Caragiale pentru comic în comedii, şi pentru analitic (analiză
sufletească, psihologică) în nuvele şi în drama „Năpasta”. Deci se vorbeşte de bivalenţa
spiritului caragian. În acest sens criticul literar Maria Vadă Căpeşan consideră că dimensiunea
operei lui Caragiale se întinde de la mască la hău (simbol al râsului - profunsime, adâncime
sufletească, zonă ascunsă a conştienţei).
S-a născut la 30 ianuarie 1852 în localitatea Haimanale de lângă Ploieşti, astazi numita
Ion Luca Caragiale. Părinţii: Luca, avocat la Ploiesti, şi Ecaterina Caragiale(Karaboa, numele
de fata). Caragiale s-a născut într-o familie cu tradiţii în domeniul dramaturgiei şi al actoriei,
astfel tatăl său a fost actor, apoi administrator de moşie. Unchii lui Costache şi Iorgu au fost şi
ei actori, autori dramatici, şi conducători de trupe teatrale.
Mama sa il dă la şcoală unde l-a avut ca învăţător pe Basil Drăgoşescu. I.L.Caragiale
absolveşte prima clasă de gimnaziu în particular, iar celelalte trei clase la gimnaziul „Sfinţii
Petru şi Pavel” din Ploieşti.În anul 1868 el este înscris la Conservatorul de artă dramatică din
Bucureşti, la clasa de „declamaţie şi mimică” a unchiului său, Costache Caragiale.
În 1870 îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, sufleur în trupa lui Pascaly.De la 20 iunie şi
până la 24 octombrie, Caragiale a fost copist la Tribunalul Prahova.Intre anii 1871-1872 a fost
al II-lea sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti.
In anul 1885 se naşte fiul său , Mateiu Caragiale. In 1888 a fost director al Teatrului
Naţional din Bucureşti. În 1889 se căsătoreşte cu Alexandrina Burrelly, fiica arhitectului
Gaetano Burrelly.
În 1893 se naşte fiul său Luca.După un an, I.L.Caragiele are şi o fiică, Ecaterina
Caragiale. În 1904 călătoreşte în Italia, Franţa şi Germania.În anul 1905 Caragiale se
stabileşte la Berlin.
În zorii zilei de 9 iunie 1912 Ion Luca Caragiale moare în urma unui atac de cord în
locuinţa sa de la Schoneberg – Berlin.A fost adus în ţară şi îngropat la Bisarica „Sfântul
Gheorghe”. La 22 noiembrie 1912 este reînhumat în cimitiril Bellu, alături de Mihai
Eminescu şi Coşbuc.
Debutul are loc în revista „Ghimpele” (1863), sub pseudonimul „Car şi
Palicar”.Semnează cu numele său, pentru prima oară în „Revista Contemporană”, poemul
„Versuri”.
El a fost corector al ziarului „Unirea democratică”.În 1887, împreună cu Mihai
Eminescu începe colaborarea la „Timpul”, chemat sa lucreze aici de catre Titu
Maiorescu.Pentru scurt timp el este revizor şcolar în Argeş-Vâlcea.
În 1884 se joacă în permieră opera bufă „Hatmanul Baltag” scrisă împreună cu Iacob
Negruzzi.
În 1896 apare volumul „Schiţe uşoare”.Tot atunci conduce revista „Epoca Literară”
avându-l ca secretar pe Şt.O.Iosif.
În 1901 I.l.Caragiale împlineşte 25 de ani de activitate literară şi publică volumul
„Momente”.În anul 1910, la Editura „Adevărul” se tipăreşte volumul „Schiţe nouă” .
Ocupă o serie de funcţii mărunte. Este copist, corector, mai tărziu gazetar. Colaborează
la mai multe ziare şi reviste („Creatoru”l,”Claponu”l,”Alegătorul liber”,”Unirea
democratică”). Eminescu îl întroduce la Junimea, unde îşi citeşte prima comedie „O noapte
furtunoasă”.
  Perioada marilor creatii dramatice: O noapte furtunoasă (1879), Conul Leonida
faţă cu reacţiunea (1879), O scrisoare pierdută (1884), D-ale carnavalului (1885),
Năpasta (1890)
 Perioda prozei scurte: volumul Momente (1901), volumul Nuvele şi povestiri
(1908)
Urmează un moment greu în viaţa lui Caragiale: procesul Caion. Acuzat pe nedrept
plagiat (copiat), apărat la proces de Barbu-Stefănescu de la Vrancea. Caragiale şi-a înaintat
operele academiei spre a fi premiate, dar ei au fost respinse. Nemulţumit din 1905 se
stabileşte la Berlin. Stabilirea la Berlin n-a însemnat însă o rupere totală de cei de acasă, asfel
în anul 1907 în timpul răscoalelor ţărăneşti Caragiale a scris un pampflet 1907. Din
primăvară până în toamnă.
Scriitorul se stinge din viaţă în Berlin la 9 iunie 1912. Este adus în ţară şi îngropat în
Bucureşti la cimitirul Belu.

“Caragiale este cel mai mare creator de viata din întreaga noastra literatura.”
(G. Ibrăileanu)
2. Informatii generale despre opera

2.1. Date despre opera(anul, locul aparitiei)

Nuvela „In vreme de razboi” a aparut in anul 1898, ca si „O faclie de Pasti” si „Pacat”,
facnad parte din perioada marilor creatii dramatice, anul 1898 fiind chiar unul din cei mai
rodnici ani ai sai.

2.2. Explicatia titlului

Titlul are o valoare metaforica deoarece autorul nu va face referire in opera sa de
intamplari de pe campul de lupta, ci „razboiul” se poarta in sufletul lui Stravache, lucru
sesizat si de Serban Cioculescu: „Tema acestei excelente nuvele, desi autorul o sublintitulase
<<schita>> este obsesia”,adica setea de înavuţire care dezumanizează şi mutilează suflete”.
Lupta este una interioara, batalia dintre constiinta si dorinta de a avea mai mult, se transforma
in cazul lui Stravache intr-o obsesie greu de suportat. „In vreme” sugereaza faptul ca partea
cea mai importanta a actiunii are loc in perioada acestui „razboi” interior.
Deci, hangiul Stavrache, mostenitorul fratelui său, preotul Iancu din Podeni, plecat pe
front ca să scape de urmărire, căci fusese căpitanul unei bande de hoti, trăieste la început,
iluzia fugară că fratele său nu se mai întoarce. Curînd, obsesia reîntoarcerii fratelui pune
stăpînire pe el si-l devorează, pînă la urmă.

2.3. Tipul operei

Desi autorul a subintitulat-o “schita”, opera “In vreme de razboi” este o nuvela. Desi,
in mod concret, nu apare decat un personaj principal, carciumarul Stavrache, isi fac simtita
prezenta si alte personaje, fantomatice, sustinute de granita incerta dintre real si ireal, cum
sunt popa Iancu si complicii sai. Scrierea a fost intitulata “schita” probabil intr-o “incercare”
de redactare a altei scrieri, de dimensiuni mai mari, un posibil roman.

2.4. Aprecieri critice

Nuvela “in vreme de razboi” urmareste derularea unui caz psihologic in contextul unui
mediu social in care setea de inavutire vestejeste spiritele. Ea este superioara altor creatii
caragialesti de acelasi gen, intrucat motiveaza un demers tragic si realizeaza nu numai
atmosfera, ci si tipologie, “fiindca Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul
uman”(George Calinescu).
“De acea, C(aragiale) trebuie considerat nu numai un geniu clasic si realist, care a
creat in literatura noastra limbajul dramatic, asa cum Eminescu a creat primul nostru mare
limbaj liric, dar si un genial diaelectrician, capabil sa exprime cu egala stralucire in toate
momentele carierei sale, in teatru si in proza, in schitele telegrafice din varianta momentelor
sau in povestirile de mai dimensiuni…”(Florin Manolescu, 2000)
“Arta lui dramatica si nuvelistica poate servi drept model pentru toate timpurile si
cine-si da seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele desavarsite,(…) nu poate sovai
un moment sa vada intr-insul pe unul din cei mai mari artisti literari ai tuturor
timpurilor.”(Mihai Dragomirescu)
Silvian Iosifescu comenta:”Viziunea in care se realizeaza intreaga opera este
clasicizata prin numarul redus de personaje, prin concentrarea in timp, prin miscarea
dramatica spre culminatie si deznodamant. Dar diversitatea in tipologia sociala corecteaza
laturile clasicizate ale operei, in sensul ca ni se prezinta o lume de caractere care sunt
localizate.”
“Caragiale este cel mai mare creator de viata din întreaga noastra literatura.” (George
Brăileanu)
Serban Cioculescu analiza in anul 1977: “Tema acestei nuvele este obsesia.(…)
Stravache este insa bantuit de obsesii: il viziteaza, in imaginatia sa bolnava, ba un ocnas in
haine vargate, care-I cere fratelui sau o baraca cu apa, ca sa incerce apoi sa-l sugrume, ba un
capitan in fruntea unei companii, cu arma in mana, care se distreaza sa-l sperie. De fapt,
fratele nu murise, ci isi crease o stare civila de defunct, cazut pe front, ca sa scape de orice
urmarire penibila.”
Caragiale nu descrie interioare, lumea obiectelor din jur si nici tinute vestimentare; el
stie insa sa „Asculte glasul naturii”, dupa cum afirma Tudor Vianu, fiind considerat de acesta
un adevarat „poet al naturii”, el adaugand: „Senzatia, notata cu dibacie, este a unui spirit
muzical care stie sa asculte glasurile naturii si sa calauzeasca ecoul lor in adancime”.
Deci, „I.L. Caragiale este o aparitie exceptionala intre intelectualii timpului...”(Al.
George).

2.5. Volumul din care face parte

Caragiale, Ion Luca - “Nuvele”, Editura Cartex 2000, 2001, p.18-33

3.1. Rezumat
 Nuvela „In vreme de razboi” este constituita din trei capitole ce constituie cele trei
etape ale trecerii progresive a lui Stavrache prin obsesie, pana la nebunie.
Primul capitol prezinta identitatea lui Iancu: preot si talhar, ducand astfel o viata
„dubla”, si pe cea a fratelui acestuia, negustorul Stavrache, ce apare ca un om muncitor, chiar
ideal.
Lucrurile se incurca rapid, asa incat preotul Iancu, speriat ca va fi prins, ii marturiseste
fratelui sau faptele comise si-i cere ajutorul, un sfat ce l-ar putea scapa. Intamplator, tarziu in
acea nopate, la hanul lui Stavrache poposesc mai multi voluntari tineri ce se indreptau catre
Dunare, la razboi. Hangiului ii vine idea de a-l trimite ca voluntar pe front, „salvandu-l”, insa
cu intentia ascusa de a-i acapara averea.
Insa, o data cu mostenirea, Stavrache preia si obsesia posibilei intoarceri a fratelui.
Capitolul urmator este o „detaliere” a conflictului psihologic suferit de negustor. In
cosmarurile lui, Iancu apare mai intai in haina vargata, de ocnas, gata sa-l ucida si apoi intr-o
tinuta militara-de capitan. De fiecare data, el duce o lupta imaginara cu imaginea fratelui sau,
concepand-o chiar ca o lupta pentru supravietuire.
Ultimul capitol prezinta inclestarea dintre cei doi frati. Obsesia negustorului se
transforma in realitate deoarece Iancu vine sa-i ceara bani- ii cheltuise deja pe cei ai
regimentului.
Stavrache refuza orice compromis si initial clacheaza, apoi se lupta aprig cu fratele
sau, insa lupta se sfraseste rau pentru amandoi: Stavrache moare cantandu-si singur „popeste”,
iar Iancu ramane sarac.

3.2. Personaje
Nuvela “In vreme de razboi” a lui Caragiale creeaza doua tipologii, incadrate unui
context social bazat pe lupta pentru avere.
Stavrache si Iancu sunt doua posibile masti umane reprezentand, de fapt, doi posibili
„invingatori invinsi”(E.Lovinescu). Daca initial Iancu pare a se impune ca stapan al
respectivului context social, curand rolurile se schimba. Din momentul plecarii pe front, Iancu
ramane doar ca o replica tot mai dura adresata constiintei fratelui sau, o constiinta afectata
deplin de patima inavutirii. Caragiale urmareste cu deosebita atentie, dar si obiectivitate,
modul in care aparentul „om cu dare de mana, cu han la drum” se transforma, fiind din ce in
ce mai patruns de nebunia produsa de patima banului.
Initial, Stavrache este prezentat ca intruchiparea unui hangiu înstărit, sigur de sine,
sentiment incurajat de averea sa, insa ii este frica sa nu fie pradat de hoti: „Hangiul era foarte
mulţumit: om cu dare de mână, cu han în drum… Câte nopţi nu dormise el o clipă măcar cum
se cade, trăgaând cu urechea şi aşteptâd cu inima sărită pe musafirii de noapte!”. Apoi, el
apare ca un frate bun, capabil sa-si ajute fratele in orice situatie, chiar sa-si ca acesta sa-si
piarda urma, trimitandu-l sa lupte, ca voluntar, pe front.
„Bolnav” de avere, Stavrache nu-si da seama ca, o data cu mostenirea averii fratelui
sau, va prelua si frica de a nu o pierde. De fapt, lacomia sa, ce nu-i permite sa vada acest
lucru, este vizibila in scenele in care-si trimite fratele pe front sau refuza brutal acea fetita ce-i
cerea lucruri pe datorie. El devine un personaj complex, „rotund”, dupa definitia lui
E.M.Foster.
Stavrache isi primeste „rasplata” in mod progresiv: intre dezumanizare- de la obsesie
la vedenie- si nebunie. Caragiale reda aceste stari în manieră naturalistă: „horcăieli”,
„gemete”, „tremura Stavrache din tot trupul”, „cu chipul îngrozit”, „cu părul vâlvoi”, „cu
mâinile încleştate”, „cu gura plină de spumă roşie”, trânteşte masa făcând-o ţăndări, are
porniri criminale, iar când este imobilizat „scuipă”, „râde cu hohot”, „cântă popeşte”.
Desi, din punct de vedere al legii, el a intrat legal în stăpânirea averii fratelui său,
Stavrache este chinuit de gândul că fratele său s-ar putea totuşi întoarce şi atunci el ar putea
pierde averea câştigată atât de uşor. Stavrache este navalit de coşmaruri prin care fratele sau
se intoarce si mereu poarta o lupta cu acesta pentru supravietuire. In realitate, lupta aceasta
este una prin care el se lupta cu sinea sa, în care fratele îi apare în diferite ipostaze. În primul
coşmar Popa Iancu îi apare ca un ocnaşi. Stavrache îl ceartă că şi-a făcut neamul de râs, dar
mai are încă sentimente umane, fiindu-i milă de fratele său: Lui d-l Stavrache i s-a făcut milă;
s-a repezit să-l ridice ca să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. În al doilea
coşmar fratele îi apare în ipostaza de căpitan. De data aceasta Stavrache manifestă porniri
animaniale, încercând să-l ucidă: Hangiul se repede sălbatic şi apucă de gât pe căpitan… îl
strânge din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i pătrund în muschii grumazului strivindu-i,
afundând beregata, sfărând încheietura cerbicii…
In final, el este invins de propria patima, pe cand fratele sau trebuie sa se recunoasca o
victima a sortii.
Personajul principal al nuvelei este surprins atît din perspectiva sugerată prin
descrierea cadrului natural, deci din perspectiva povestitorului - narator, cît si din perspectiva
relatiei directe cu celelalte personaje - prin dialog - si al confruntării cu sine - prin monolog.
George Calinescu nota ca “Stavrache, frate neomenos, intruneste ceva din eternul
uman”.
Fratele lui Stavrache, Iancu, este prezentat initial ca un popa detinator de mari
domenii si averi, insa el are o a doua identitate si anume seful unei bande de talhari, identitate
ce iese la „suprafata” in momentul in care aceasta este prinsa de stapanire si frica de a fi prins
il face sa mearga la fratele sau si sa marturiseasca tot, spre a-i cere un sfat. Dorinta de a fi
liber este mai mare ca dorinta de avutie ce-l stapanise pana atunci- si astfel accepta sa se
inroleze in armata spre a lupta pe front si, totodata a-si pierde identitatea.
Cand se alatura cetei de voluntari, dupa cum ne dezvaluie autorul prin intermediul
caracterizarii directe, el parea „un tanar foarte voinic, frumos si curat, ras proaspat- o
infatisare demna si severa.”
El dispare din firul epic pana in momentul deznodamantului, insa imaginea sa este un
pretext al constiintei fratelui sau spre a se salva -sau nu- de gandurile rele, de puterea banilor
ce pusese stapanire pe el. Astfel, el este presupusa obsesia a fratelui sau, aparandu-i in vise,
prima data imbracat ca un ocnas si a doua oara este in postura unui capitan ; in ambele cazuri,
el se intoarce spre a-si lua inapoi averea. Astfel, in criza aceasta a lui Stavrache ,il numeste
„ticalosul de popa Iancu”.
Deci, fratele pierdut pare suspendat intre doua taramuri, real si ireal, intorcandu-se de
acolo, din ce in ce mai obsedant, spre a provoca tulburari extreme hangiului.
In delirul lui, Stavrache il percepe ca „stins de oboseala, bolnav, cu o fata hirava si cu
ochii-n fundul capului ca in clipa mortii, ocnasul era-mbracat in haina vargata de la ocna, de
unde scapase ca prin minune, pilindu-si lanturile”. Popa Iancu „trecuse prapastii; haina si
nadragii ii erau numai zdrente; opincile sfasiate; palmele si talpile picioarelor si gleznele pline
de sange.”
Ocnasul are reactii ciudate, „in lupta cu moartea, s-a agatat de frate-sau cu o mana de
gat si cu o alta de bratul stang. Hangiul a dat atunci sa-l salte de jos”. Ingreunarea trupului
celui venit pare a demonstra fantasticul fabulos deoarece ingreunarea este specifica fiintelor
de pe celalalt taram.
O alta vedenie apare intr-o zi obisnuita, monotona, fratele fiind in ipostaza unui
capitan care face usa sa sara din tatani si rade puternic:”Gandeai c-am murit, neica?”.
Cei „vreo douazeci de voluntari” formeaza personajul colectiv-armata- ce reprezinta
calea de scapare a lui popa Iancu. Ei isi anunta sosirea la han prin „niste zgomote, strigate si
batai puternice”, apoi „bubuieturile se-ndesesc”. Ascultand larma produsa de acestia, hangiul
realizeaza ca „sunt oameni multi afara” si ca „are de-a face cu o multime vesela”, fapt ce
demonstreaza binedispunerea acestora. Acestia au venit „claie peste gramada in cateva trasuri,
condusi de un ofiter si doi sergenti rezervisti catre Dunare-la razboi”. Desi ei fac doar un scurt
popas la hanul lui Stavrache, ei reusesc sa-si mai gaseasca un voluntar, un ajutor pe campul de
lupta in popa Iancu. Prin intermediul caracterizarii directe, autorul remarca faotul ca tinerii
sunt „bravii”, datorita faptului ca au ales din proprie initiativa sa-si ajute tara in razboi.

3.3. Valoare artistica

In totalitatea ei, nuvela „In vreme de război” demonstrează aceeaşi desăvârşire

a observaţiei vieţii prin intermediul artei, precum în schiţe sau în comedii. Caragiale
„operează” asupra vieţii cu instrumente de mare eficacitate: analiză detaliată, stabilirea
precisă a stărilor morale şi de conştiinţă, stil sobru şi concis, alternarea vorbirii directe
cu monologul interior etc. Conjugate toate acestea, conferă nuvelei individualitate şi
unicitate sub raport analitic si stilistic.
Natura joacă si ea un rol important în nuvela. Ea este percepută atît vizual cît si
auditiv. Întîmplările se petrec noaptea si într-un cadru de toamnă si iarnă. Caragiale nu
descrie interioare, lumea obiectelor din jur si nici tinute vestimentare; el stie insa sa
„Asculte glasul naturii”.(Tudor Vianu)
Parcurgand opera, putem observa cu usurinta ca există o corespondenţă
perfectă între starea tensionată a lui Stavrache şi cadrul natural: ploaia, viscolul,
zăpada, noaptea amplifică obsesia, starea de criză: „Afară ploua mărunţel ploaie rece
de toamnă, şi boabele de apă prelingându-se de pe streşini şi picând în clipire ritmate
pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu
nenumărate şi ciudate înţelesuri. Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului
începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai
domol, în cercuri din ce în ce mai largi, şi tot mai domol, şi tot mai larg”. Zgomotul
monotom şi ritmic al ploii, declanşează vârtejul gândurilor, care cuprind în cercuri
concentrice mintea lui Stavrache. În timpul încleştării dramatice dintre cei doi fraţi:
viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân.;
Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr-o dată în ţeasta lui
Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu putere decât înfăţişarea şi vorbele acestea!
Natura si notatiile filozofice, reactiile sunt in deplina concordanta, Caragiale fiind
considerat de Tudor Vianu adevarat „poet al naturii”, perceputa, asa cum am aratat mai
sus, vizual si auditiv, in deplina concordanta cu starile psihologice. Notatii ca: „Afara
ploua maruntel, ploaie rece de toamna... Viscolul afar, ajuns in culmea nebuniei, facea
sa trazneasca zidurile hanului batran”, il determina pe Tudor Vianu sa aprecieze in
„Arta prozatorilor romani”: „Senzatia, notata cu dibacie, este a unui spirit muzical care
stie sa asculte glasurile naturii si sa calauzeasca ecoul lor in adancime”.
Deci, „I.L. Caragiale este o aparitie exceptionala intre intelectualii
timpului...”(Al. George).
4. Parere personala
Din punctul meu de vedere, nuvela „In vreme de razboi” a fost creata de catre
Ion Luca Caraciale spre a-l determina in continuare pe cititor cititorului sa-si pusa
anumite intrebari banale, insa ce niciodata –probabil- nu au mai fost rostite. Astfel, el
reuseste sa se desprinda din „banalitatea” scrisului atat de simplu, de scolaresc, folosit
de alti autori din perioada sa.
Alternarea planurilor real si fictional aproape ca reuseste sa starneasca si in
sufletul cititorului o obsesie, bineinteles nu cea a lui Stavrache, ci una personala si
personalizata pe tema „Ce mai e real si ce nu?”. Si astfel apar nelamuririle.
Citind opera am observat o schimbare in stilul lui Caragiale- comicul nu mai
este atat de bine redat, fiind doar franturi de ironie cu ajutorul caruia , autorul reuseste
sa creeze si sa atenueze starea de spirit a lui Stavrache.
Stilul lui Caragiale mi se pare unul remarcabil, nu neaparat prin ideile
exprimate, ci felul in care le reda. Opera „In vreme de razboi” fiind o dovada „vie” al
acestui fapt.