Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1.Anexele MARPOL
UNITATEA 3
1.Definitia retelei ecologice
Condiţia ca vieţuitoarele ce populează un habitat să poată rezista este să existe cât mai
multe habitate similare, cu conexiuni între ele. A apărut astfel a nouă modalitate de protecţie,
aceea prin reţele ecologice. Acestea sunt constituite din diferite tipuri de conexiuni între arii
protejate şi rezervaţii independente, prin relee şi coridoare, ce permit vieţuitoarelor să se afle
în conexiuni largi. Ideea a stat la baza programului "Natura 2000" a Consiliului Europei, cu
sprijinul Uniunii Europene.
În baza legislaţiei internaţionale, statele de coastă instituie mai multe zone marine
jurisdicţionale precum marea teritorială, zona economică exclusivă (ZEE) şi platforma
continentală.
3.Ce reprezinta Natura 2000
Este o retea care a fost creata pentru a lupta impotriva abuzurilor comise in arii protejate.
5. Codul polar
Marea parte a speciilor invazive au areale extrem de vaste în prezent, încât pentru unele
din ele este dificil de identificat zona de origine.
Asimilarea - probabilitatea stadiilor viabile care intră în tancurile de apă de balast ale
navei în timpul operațiunilor de absorbție a apei de balast;
Transfer - probabilitatea de supraviețuire în timpul călătoriei;
Descărcarea - probabilitatea stadiilor viabile care intră în portul destinatar prin
deversarea apelor de balast la sosire;
Stabilirea populației - probabilitatea populației unei specii de a se auto-menține în portul
de destinație. Abilitatea adulților de a supraviețui poate fi indicată prin limite fiziologice de
toleranță la temperatură și salinitate care se încadrează în intervalele de mediu observate în
portul destinatar. Fiecare etapă din ciclul de viață al speciei ar trebui să fie comparată cu
condițiile de mediu în timpul sezonului de reproducere, cu remarca că aceste în aceste etape
speciile pot locui în habitate diferite pentru a finaliza ciclul lor de viață (larve pelagice în zona
de coastă ale speciilor bentale).
- ciripedele sunt animalele cele mai frecvent întâlnite în fouling. Larvele de Balanus, Lepas
sunt selective în situl lor de stabilizare și par să recunoască și alte ciripede. Acestea trăiesc în
cochilii dure de calcar, care pot adera foarte bine și pot fi dificil de eliminat. Pe nave, se
practică îndepărtarea prin spălare sub apă sau răzuire mecanică lăsând în urmă un reziduu.
Acest lucru poate favoriza colonizarea în continuare, crescând problema foulingului.
- lipitori cu gât de lebădă: aceste animale sunt special adaptate la o viață atașată de obiecte
aflate în mișcare. Aceste specii sunt neobișnuite prin faptul că ele nu domină zona de coastă
sau țărm, dar se pot depune pe corpurile/coca navelor aflate în mișcare în largul oceanului.
- hidroizii: asemănătoare plantelor ca și în aparență (acestea sunt de multe ori confundate cu
alge), hidroizii trăiesc în colonii și sunt adesea găsiți pe fundul plat al navelor. Având în
vedere nivelul scăzut de lumină în zonele cu fund plat ale navei, este o presupunere sigură că
aceste filamente sunt un tip de hidroid și nu o specie de algă.
- moluște: acestea sunt animale cu cochilii tari, în perechi (bivalve) cum ar fi midii și stridii.
Adeziunea la structurile scufundate este relativ slabă și acest lucru tinde să limiteze depunerea
acestor specii pe structuri staționare de exemplu, platformele petroliere, mai degrabă decât pe
nave active.
- viermi tubicoli: aceste organisme trăiesc în tuburi calcaroase ușor de recunoscut, care
protejează organismele lor moi. Larvele viermilor tubicoli pot recunoaște propriile specii
rezultând astfel colonii mari în curs de instituire. Ei tind să se instaleze pe structuri staționare
sau pe nave care petrec un timp relativ lung în port. Animalele de fouling nu au nevoie de
lumină pentru creștere și pot prolifera pe orice zonă a unei nave (coca subacvatică), inclusiv
în partea de jos a zonei plate.
14. Care sunt principalele avantaje ale aplicării de vopsele antivegetative vs.
utilizare GlidArc
Avantaje vopsea antivegetativa:
Aceasta prezintă durabilitate în exploatare foarte mare (3-5 ani) utilizarea ei contribuind la
creșterea eficienței navei. Durabilitatea crescută a acestei protecții determină în mod direct
reducerea cheltuielilor legate de scoaterea pe doc a navei pentru revopsire, scoaterea din uz a
navei sau respectivei construcții navale, la intervale de timp mai mari. Eliberează substanțe
toxice în cantități care se situează sub limita admisibilă la nivel internațional. Efectul
antifouling este mai ridicat și realizat nu numai prin conținutul în substanțe toxice, ci și prin
compoziția și tehnologia de aplicare.
Avantaje GlidArc:
utilizarea tehnologiei GlidArc pentru tratamentul de decontaminare prezintă numeroase
avantaje, printre care simplitatea de utilizare, prețul redus de cost, adaptare ușoară la o
aplicație dorită (Hnatiuc E., 2002). Această tehnologie permite și o economie de energie prin
utilizarea reacțiilor chimice corespunzătoare efectului post-descărcare. Utilizarea apei activate
de către plasma descărcărilor electrice permite separarea în timp și spațiu a efectului de
decontaminare în raport cu etapa de generare a plasmei.
Unitatea 5
1.Conceptul de bioremediere/biodegradare
Faza 1= Faza critică, având o durată de câteva ore la câteva zile, este corespunzătoare
etalării rapide a țițeiului pe o suprafață mare a mediului marin, fiind asociată cu procese fizice
(evaporare, dizolvare, emulsionare) cu importanță esențială pentru evoluția procesului de
biodegradare. În aceste condiții, evaporarea în atmosferă variază în funcție de particularitățile
poluantului (densitate, vâscozitate, tensiune superficială, proporția hidrocarburilor volatile,
etc), precum și de condițiile de mediu (vânt, valuri, curenți de aer, temperatura aerului și a
apei, etc). Datorită acestor factori, cantitatea evaporată variază între 10% pentru petrolul
„greu” și până la 75% pentru cel ușor.
În această fază poluantul se separă în două structuri diferite din punct de vedere fizico-chimic:
țițeiul din stratul superficial și cel din coloana de apă.
1. Stratul superficial de țiței conține fracțiunile cele mai ușoare și formează o peliculă
lucioasă la suprafața apei, având o serie de efecte negative asupra mediului marin, prin faptul
că încetinește evaporarea, modifică acțiunea valurilor, reține și concentrează poluanți chimici
și chiar unele microorganisme.
2. Țițeiul din coloana de apă este supus unui proces de emulsionare, caracteristic
ecosistemelor acvatice. Acest proces a fost descris de Gutnick și Rosenberg în 1975, ca fiind o
„pseudosolubilizare”, ce se poate realiza sub două forme:
a. Emulsia de ulei în apă, care se produce la suprafață și este dispersată de valuri și de curenți
de aer la distanțe mari. Emulsionarea naturală este determinată de compuși cu proprietăți
tensioactive marcate, care formează o fracțiune nesemnificativă cantitativ în compoziția
țițeiului. Diferite particule fine, aflate în suspensie în apa marină (oxizi, hidroxizi, săruri, etc)
favorizează stabilizarea emulsiilor.
b. Emulsia de apă în ulei determină producerea efectului numit „spumă de ciocolată” –engl.
Chocolate mousse effect, care constă în formarea unei spume eterogene din punct de vedere
fizic și chimic, ce conține hidrocarburi cu greutate moleculară mare și o însemnată cantitate
de apă de mare (până la 80%). Formarea spumei este determinată de mecanisme biotice și
abiotice, respectiv de intervenția unor fenomene de fotooxidare. În unele cazuri, spuma poate
forma, prin emulsionare fină, picături foarte mici, sensibile la degradarea bacteriană.
Pătura granitică (Sial): este alcătuită din granite, gnaise, micaşisturi. Grosimea sa
este mai mare în regiunile tinere de cutare, unde atinge până la 70 km. Pătura granitică
împreună cu învelişul de roci sedimentare, formează tectonosfera fiind susceptibilă la
modificări structurale sub acţiunea forţelor tectonice.. scoarţa superioară conţine cantitatea
cea mai mare de substanţe radioactive.
Pătura bazaltică (Sima): se află sub pătura granitică, având o grosime de 10-15 km în
dreptul scuturilor continentale .
Rocile sedimentare sunt depozite de substanţe cristalizate sau amorfe, rezultate din
distrugerea fizică şi chimică a scoarţei, a altor roci preexistente şi a activităţii vieţuitoarelor.
Iau naştere în majoritatea cazurilor în domeniul marin sau lacustru unde sunt transformate de
factorii exogeni. Se întâlnesc şi depozite sedimentare de origine continentală în zone aride şi
semiaride. În general, rocile sedimentare sunt cele mai friabile şi mai puţin rezistente la
efectele agenţilor externi în comparaţie cu cele magmatice şi metamorfice, mai ales marnele,
argilele, nisipurile şi loessurile.
Rocile magmatice (eruptive) s-au format prin solidificarea unei topituri magmatice
alcătuite dintr-o soluţie intratelurică de silicaţi cu compoziţie foarte complexă. Acestea sunt
cele mai răspândite roci din interiorul scoarţei terestre şi reprezintă circa 90% din materialul
litosferei.
Mineralele constitutive principale ale rocilor magmatice sunt: feldspaţi, piroxeni, amfiboli,
cuarţ şi mice. Din punct de vedere al structurii, dintre rocile eruptive, rocile fin cristalizate
sunt mai rezistente la acţiunea factorilor exogeni decât cele cu cristale mari care sunt mai
expuse alterării chimice şi eroziunii.
Rocile metamorfice (cristalofiliene) s-au format prin transformarea fizico-chimică a
rocilor preexistente (sedimentare şi eruptive) datorită schimbării condiţiilor de temperatură,
presiune şi a chimismului din interiorul scoarţei sub zona superficială de alteraţie şi
diageneză, provocate de mişcările tectonice (metamorfism regional sau de geosinclinal), fie de
ascensiunea magmelor spre suprafaţa pământului (metamorfism de contact termic).
O serie de alte categorii de metamorfism cum sunt metasomatoza, metamorfismul termic,
metamorfismul dinamic, pirometamorfismul, metamorfismul hidrotermal, metamorfismul
magmatic s. a., generează roci care şi-au desăvârşit caracterele chimice, mineralogice şi
structurale în urma proceselor de adaptare petrecute în stare solidă.
Pragul de alertă reprezintă concentraţii de poluanţi în aer, apă, sol sau în emisii/evacuări,
care au rolul de a avertiza autorităţile competente asupra unui impact potenţial asupra
mediului şi care determină declanşarea unei monitorizări suplimentare şi/sau reducerea
concentraţiilor de poluanţi din emisii/evacuări.
Hidrații gazoși (aka hidrații de metan sau clatrații de metan), substanțe solide, de culoare albă,
în care moleculele de gheață formează o colivie (clatrat) în care sunt prinse predominant
molecule de metan (urmat de etan, propan și alte gaze). Aceste substanțe se formează în
condiții de temperaturi joase (de regulă sub 5 oC) și presiuni ridicate (în general, peste 50
atm). Sursa de metan o reprezintă descompunerea microbiană a materiei organice de pe
fundul oceanelor sau degradarea termică a zăcămintelor de petrol (de ex., Golful Mexic).
Zonele în care se găsesc hidrații gazoși sunt cele de permafrost (Siberia, Alaska sau nordul
Canadei) și unele margini continentale (zonele de lângă țărm unde adâncimea apei depășește
500 m).
Seminar 1