Sunteți pe pagina 1din 29

ARGUMENT

Comunicarea face parte integrantă din viaţa noastră de zi cu zi. Viaţa noastră este plină
de comunicare -vorbim, citim, gesticulăm, ascultăm, încurajăm, convingem, demonstrăm,
observăm etc.; în meseria de antrenor, profesor de sport, sau instructor sportiv, comunicarea este
un element decisiv.
Pentru a-i influenţa pe ceilalţi şi a te lăsa la rândul tău influenţat de ei - pentru a fi lider,
antrenor sau profesor - trebuie să stăpâneşti tehnicile de comunicare verbale şi nonverbale.
Orice comunicare prin care o persoană trimite un mesaj altei persoane conţine cinci
elemente de bază:
1. persoana (emiţătorul) decide să transmită un mesaj altei persoane.
2. Emiţătorul transformă (codează) gândurile într-un mesaj.
3. Mesajul este transmis (de obicei prin cuvinte rostite, dar şi prin semne nonverbale)
unui receptor.
4. Mesajul este recepţionat şi interpretat (decodat).
5. Receptorul analizează mesajul şi răspunde subiectiv (de exemplu, este interesat, se
înfurie, se simte eliberat etc).
Consider că comunicarea reprezintă un element de maximă importanţă pentru procesul
instructiv- educativ întrucât eficienţa execuţiilor depinde atât de antrenorii care transmit
informaţii cât şi de sportivii care receptează, înţeleg şi execută ceea ce înţeleg şi ceea ce simt.
Antrenorul, pentru a preda în condiţii avantajoase, trebuie să creeze în incinta spaţiului
în care lucrează o atmosferă pozitivă care să favorizeze:
 relaţii sociale echilibrate în cadrul grupului, sau cu cei cu care se vine în contact;
 comportare demnă, civilizată a sportivilor în situaţii dificile apărute în realizarea
activităţilor;
 respectarea autorităţii antrenorului şi a factorilor responsabili;
 încrederea şi aprecierea reciprocă între cadrul didactic şi sportiv.

1
CAPITOLUL I.
COMUNICAREA- OPERAŢIE A PREDĂRII

Comunicarea umană se defineşte ca fiind relaţia prin care interlocutorii se pot înţelege şi
influenţa reciproc prin intermediul schimbului continuu de informaţii, divers codificate, dar şi ca
proces de transmitere a informaţiilor în scopul formării reprezentărilor. Eficienţa procesului de
comunicare a cunoştinţelor, în formarea deprinderilor şi priceperilor, se realizează de către
antrenorul bun în situaţiile în care:
 îi face plăcere să transmită cunoştinţe;
 tratează sportivii cu multă înţelegere şi în mod egal;
 face aprecieri permanente asupra execuţiei, încurajează reuşitele şi iniţiativele pozitive;
 stârneşte interesul pentru practicarea unor ramuri, discipline sau probe sportive;
 este înţelegător cu problemele lor (sportivii socotiţi răzvrătiţi, neascultători, obraznici);
 are răbdare şi acordă timpul necesar fiecărui sportiv pentru a asigura o cât mai clară
înţelegere şi a crea o motivaţie solidă.
Comportamentul şi comunicarea sunt forme esenţiale de interrelaţionare şi exprimare a
personalităţii umane proprii, dar şi de influenţare pozitivă sau negativă a altor personalităţi.
Mijloacele utilizate sunt extrem de diverse şi nuanţate în funcţie de mesajul care se doreşte a fi
perceput şi de caracteristicile individuale. Unii autori, printre care şi E. Venzar, identifică patru
tipuri de comunicare: verbală, gestuală, acţională şi comportamentală. Alţi autori de specialitate
precizează că există doar trei: verbală realizată prin cuvânt, pro-verbală realizată prin
caracteristicile vorbirii: voce, pronunţie, intensitate, ritm, debit, intonaţie etc. şi non-verbală
realizată prin gesturi mimică.
Un element important folosit în comunicarea non-verbală este limbajul trupului care poate
da informaţii suficiente despre moralul sportivilor. Umerii căzuţi, capul plecat, privirea
încruntată, etc., sunt semne care indică o gândire negativă. Baterea, trântirea picioarelor, braţele
încrucişate, asociate cu o grimasă, sunt semne de nemulţumire caracteristice antrenorilor. Aceste
elemente pot conduce la o ineficienţă a antrenamentului. Este importantă folosirea unei gândiri
pozitive orientată pe comunicare deschisă şi pregătirea cu grijă a fiecărei etape de antrenament.

2
Din punct de vedere non-verbal o expresie relaxată a feţei determină un răspuns
asemănător şi poate conta mai mult decât cuvintele dojenitoare sau de nemulţumire. Se consideră
că 60-80 % din comunicarea umană este non-verbală şi 40-20 % verbală.
Comunicarea prin care o persoană (emiţător) trimite un mesaj unei alte persoane (receptor)
comportă 6 elemente:
 hotărârea/decizia de a trimite mesajul;
 codificarea mesajului de către emiţător;
 trimiterea mesajului către receptor;
 alegerea canalului prin care se transmite mesajul;
 decodificarea mesajului de către receptor;
răspunsul receptorului la mesaj
Antrenorul, pe parcursul studiilor şi activităţii, trebuie să se formeze pentru a stăpâni
tehnicile de comunicare prin limbaj verbal şi non-verbal, pe care să le folosească în situaţii
diferite, pentru a transmite sportivilor cunoştinţele, motivaţiile şi interesele necesare formării
deprinderilor şi priceperilor motrice şi realizării performanţei sportive.
Cerghit, cu privire la emiţător şi receptor, face precizarea “că orice formă de comunicare s-
ar folosi, eficacitatea ei depinde de calităţile transmisiei, adică de structura logică a conţinutului,
de claritatea, precizia şi plasticitatea exprimării (demonstraţiei), aspecte care ţin în bună parte de
personalitatea profesorului, de relaţiile profesor-elev, de contextul psiho-social (al cărui rol în
procesul educaţiei fizice este deosebit de important”), calităţii valabile şi în antrenamentul
sportiv.
În altă ordine de idei, eficacitatea comunicării depinde de nivelul dezvoltării psihice a
receptorului, de participarea lui activă (esenţială în sportul de performanţă), de nivelul său
lingvistic, motiv ce presupune formarea unui vocabular adecvat antrenamentului sportiv.
Momentul optim al învăţării/instruirii se produce atunci când sportivii sesizează sensul
unei comunicării. În absenţa cunoaşterii sensului cuvintelor pot apărea diferenţe de percepere,
înţelegere şi reprezentare din partea sportivilor, şi ca urmare, execuţii incorecte.
Comunicarea reprezintă un element de maximă importanţă pentru procesul instructiv
educativ întrucât eficienţa execuţiilor depinde atât de antrenorii care transmit informaţii cât şi de
sportivii care receptează, înţeleg şi execută ceea ce înţeleg şi ceea ce simt. Din acest punct de

3
vedere se pune întrebarea „dacă în timpul antrenamentului este important cum ne adresăm
sportivilor, cum transmitem cunoştinţele. ?
Antrenorul, pentru a preda în condiţii avantajoase, trebuie să creeze în incinta spaţiului în
care lucrează o atmosferă pozitivă care să favorizeze:
 relaţii sociale echilibrate în cadrul grupului de lucru, sau cu cei cu care se vine în
contact;
 comportare demnă, civilizată a sportivilor în situaţii dificile apărute în realizarea
activităţilor;
 respectarea autorităţii antrenorului şi a factorilor responsabili;
 încrederea şi aprecierea reciprocă între cadrul didactic şi sportiv.
În ceea ce priveşte comunicarea non-verbală sau prin limbaj corporal, Dragnea, A., scoate
în evidenţă că „educarea expresivităţii corporale, prin utilizarea limbajului non-verbal se
realizează pe bază de reguli la fel de stricte ca cele ale comunicării verbale. El subliniază de
asemenea că „prin mijloace specifice se dobândeşte competenţa de execuţie şi competenţa de
creaţie”. Competenţa de execuţie presupune: parametrizarea exactă a mişcării, respectarea
amplitudinii şi supleţei, economicitate şi corectitudine în repartizarea energiei pe parcursul
desfăşurării mişcării, ritmicitatea şi fluenţa mişcărilor, coordonarea sau disocierea mişcărilor şi
chiar lipsa greşelilor. Competenţa de creaţie presupune: capacitate de imitaţie şi improvizare,
capacitate de memorare şi comunicare, capacitate de imaginare.
Dragnea A., 1999, evidenţiază că “o condiţie esenţială a formării expresivităţii corporale
o reprezintă existenţa a 15 variabile responsabile de diversitatea acţiunilor motrice în sfera
exprimării corporale, ce sunt grupate în patru clase: a) corp – spaţiu – timp (poziţiile corpului,
utilizarea segmentelor, orientarea în spaţiu şi ambi-lateralitatea, moduri de deplasare, dinamica
mişcărilor), b) accente (ritmul, scoaterea în relief a anumitor aspecte ale mişcării, realizarea
grupurilor expresive), c) mijloace de expresie (sunete, obiecte, senzaţii, emoţii degajate de
mişcare, personaje, situaţii, dans, teatru, pantomimă), d) elemente de prezentare (efecte scenice,
montarea unei manifestări artistico-motrice). Aceste variabile sunt predate în modalităţi diferite
chiar şi în cazul aceluiaşi profesor/antrenor, în funcţie de disponibilităţile de moment şi
caracteristicile conţinuturilor.

4
Modalitatea de transmitere a informaţiilor poate să îmbrace formă negativistă, având
repercusiuni negative, exprimate prin refuzul de a exersa sau comentarii de nemulţumire, sau
formă pozitivistă având urmări pozitive exprimate prin creşterea motivaţiei pentru exersare.

I.1. Comunicarea – pozitivă şi negativă

Abordarea psihopedagogică a pregătirii în sporturile individuale, în care contează


performanţa individuală (gen cine aleargă mai repede sau cine sare mai departe, mai sus) sau cea
pur tehnica (gen tenis) şi în care să faci faţă atitudinii cuiva care are aceleaşi interese şi poate
aceleaşi obiective, are la bază orientarea spre învingerea adversarului prin forţele proprii, prin
puterea de dăruire.
Capacitatea de a învinge, de a câştiga de a te impune prin forţele proprii, este cea bazată pe
perseverenţă, muncă şi încredere în forţele proprii şi pe comunicarea verbală şi nonverbală. În
sporturile de echipă, în care contează performanţa colectivă, iar acţiunile proprii depind de
acţiunile coechipierilor, dar şi de cele ale adversarilor, ritualul de desfăşurare are la bază de
obicei gesturi formale.
Orientarea pregătii sportivilor pentru a face faţă situaţiilor de conlucrare este împletită cu
aceea de a face faţă şi contracara acţiunile adversarului care nu va fi un partener în disputa
tehnică la concurenţă, ci va fi un adversar care va încerca „să descopere →anihileze →
descurajeze → învingă → distrugă capacităţile fizice pe care le are fiecare echipa şi fiecare
membru al acesteia, avansând formula "cine e mai bun să câştige"
Procesul psihopedagogic de transmitere a informaţiilor influenţează modalitatea de
implicare a sportivului în activitate, din această cauză, trebuie să creeze o relaţie pozitivă, atât
între antrenor şi sportivi cât şi între sportivii înşişi. În activitatea de pregătire a performanţei
umane există multe momente grele, care trebuie depăşite cu delicateţe şi răbdare şi cu multe
încurajări. Un om matur acceptă un comentariu negativ şi chiar o pedeapsă, dacă acestea nu
devin stereotipe şi dacă nu urmăresc să umilească persoana respectivă. Antrenorul în faţa
sportivului este un om puternic, dar el trebuie să ştie că „puterea fără caracter este un adevărat
blestem” şi nu are dreptul să facă rău atât lui cât şi sportivului.

5
POZITIV- în comunicare

Expresiile pozitive determină o concentrare mai mare, mai constructivă. De asemenea


transmiterea de mesaje clare despre ceea ce se doreşte, evitându-se sublinierea a ceea ce nu se
doreşte este o abordare foarte potrivită pentru antrenament atunci când se doreşte obţinerea unui
rezultat mai bun din partea sportivilor. Antrenorul chiar şi atunci când lucrurile nu merg prea
bine, dacă se doreşte obţinerea unui rezultat mai bun din partea sportivilor, trebuie să găsească
cuvinte mobilizatoare de genul: „ Cred că o pauza scurtă ar fi necesară“, „Ce crezi? vei face mai
bine data viitoare?”, „Hai, ştiu că poţi mai mult”, „Eşti mulţumit de prestaţia ta?”. Folosirea sau
acţionarea în sensul „mergi sau crapă”, des folosită în antrenamentul sportiv, este cea mai aspră
metodă şi cea mai neindicată. În activitatea de pregătire a performanţei umane există multe
momente grele, care trebuie depăşite cu delicateţe şi răbdare.
Transmiterea informaţiilor, sugestiilor prin expresii pozitive determină o concentrare mai
mare mai constructivă. O prezentare clară a ceea ce se doreşte, evitându-se sublinierea a ceea ce
nu se doreşte, este o abordare foarte potrivită pentru antrenament.
Folosirea sau acţionarea în sensul "ori mergi ori renunţi", des folosită în antrenamentul
sportiv, este cea mai aspră metodă şi cea mai neindicată. Folosirea expresiilor dure în
antrenament are efecte negative, de cele mai multe ori sedimentate în subconştientul sportivului
şi cu repercursiuni negative atât în obţinerea performanţei.
Formularea unei critici, unei corecturi presupune o atenţie crescută privind subtilităţile
limbajului verbal şi mai ales a celui non-verbal, care de foarte multe ori transmit şi ceea ce nu se
intenţionează să se puncteze prin cuvinte. Dacă răspunsul primit de la sportiv este de neatenţie,
de indiferenţă sau de neînţelegere, se insistă cu prezentarea observaţiilor într-o altă formulare.
Dacă se produce o reacţie negativă, cu un reproş, în sensul, că pretenţiile sunt foarte mari,
se încearcă să se motivez fie printr-o demonstraţie informaţională, fie printr-o demonstraţie
motrică. Dacă răspunsul din partea sportivului e pozitiv, deşi e vorba de o critică, se comentează
tare şi de bine succesul, astfel încât să realizeze o stimulare atât pentru cel care a acceptat
corectarea, cât şi pentru colegi ori partenerii lui. Atitudinea pozitivă este indicată şi în momentul
unei înfrângeri, a unei loviri, care nu este uşor de suportat şi după care trebuie să reiei pregătirea,
dar şi strategia competiţională. Educarea sportivilor în spiritul gândirii pozitiv, atât în ceea ce

6
priveşte adversarul, cât şi în ceea ce priveşte posibilităţile de reuşită, este un atu care poate creşte
nu numai eficienţa antrenamentului, ci poate uşura stresul învingerilor.
Câştigătorul e frecvent admirat şi apreciat de prieteni, şi chiar de adversari care îl întreabă
„cum de poţi face atâtea?, din ce iţi tragi energia?, ce te determină să doreşti să câştigi?. Ce simţi
când câştigi?etc. Câştigătorul poate răspunde: toate acestea sunt din pricina „neastâmpărului
ascuns”, frământărilor interne, dorinţei de afirmare şi mai ales „dorinţei de câştig” , sau ar pute
da alte răspunsuri surprinzătoare..
Atitudinea pozitivă este indicată şi în momentul unei înfrângeri, a unei loviri, care nu este
uşor de suportat şi după care trebuie să o iei de la capăt cu pregătirea, dar şi cu strategia
competiţională. Educarea sportivilor în spiritul gândirii pozitive, atât în ceea ce priveşte
adversarul, cât şi în ceea ce priveşte posibilităţile de reuşită, este un atu pozitiv care poate creşte
atât eficienţa antrenamentului, dar care poate şi uşura stresul învingerilor.
Toata viata lui, sportivul se pregăteşte pentru succes dar şi pentru a învinge un adversar,
care la rândul lui se pregăteşte pentru aceeaşi idee. E important ca adversarul sa afle de el şi să
fie obligat să recunoască valoarea, dar mai important este ca de fiecare dată să rămână şi ceva
necunoscut.

NEGATIV - în comunicare

Formularea unei critici, unei corecturi presupune o atenţie crescută privind subtilităţile
limbajului verbal şi mai ales a celui nonverbal, care de foarte multe ori transmite şi ceea ce nu
intenţionăm să punctăm prin cuvinte. Dacă răspunsul primit de la sportiv este de neatenţie, de
indiferenţă sau de neînţelegere, se insistă cu prezentarea observaţiilor printr-o altă formulare.
Dacă se produce o reacţie negativă, cu un reproş, că pretenţiile sunt foarte mari, încerc să
motivez fie printr-o demonstraţie informaţională, fie printr-o demonstraţie fizică. Daca răspunsul
din partea sportivului e pozitiv, deşi e vorba de o critică, comentez tare şi de bine succes, astfel
încât să realizeze o stimulare atât pentru cel care a acceptat corectarea, cât şi pentru colegi sau
parteneri.
Cuvinte negative de genul: “nu te străduieşti, nu vă străduiţi deloc să…”, “nu eşti/sunteţi
în stare de nimic” sau “nu poţi/puteţi să realizaţi…”, “încerc/încercăm acest lucru dar nu
ştiu/ştim dacă o să reuşesc/reuşim...” etc., nu îşi au rostul la un antrenament şi nu au un efect

7
pozitiv asupra stării generale de spirit al celor implicaţi în antrenamentul sportiv. Pentru psihicul
sportivului, pentru momentele grele (pentru unii dintre sportivi) este foarte important să se
folosească cuvinte mobilizatoare care au ca scop depăşirea posibilităţilor şi chiar a propriile
limite.
Limbajul verbal, sau non-verbal, folosit de antrenor/profesor nu trebuie să arate permanent
şi des nemulţumirea când sportivii nu reuşesc să prezinte tehnica de execuţie corectă, întrucât
această modalitate de adresare poate avea efecte negative asupra prestaţiei. Nemulţumirea poate
fi redată într-un mod stimulativ, încurajator, prin sublinieri care să accentueze modalităţile de
înţelegere şi realizare a acţiunilor motrice, a efortului în general. Sportivul trebuie educat de aşa
manieră încât să aibă „curajul „ să spună, să comunice ceea ce simte, ceea ce înţelege pentru a
realiza aceea comuniune între el/ei şi antrenor/antrenori. Antrenorul nu trebuie să fie perceput
de către sportiv ca un „dictator neînduplecat” ce nu acceptă critica convorbirea, ci trebuie să fie
perceput ca „un sprijin” pe care te poţi baza în orice moment.
Antrenorul, ca dirijor al formării performanţei sportive nu se poate transforma într-un
judecător deplin. Judecăţile critice, au importanţă deosebită, dar ele nu pot fi transformate în
obiceiuri continue. Pedepsirea prin vorbe sau din gesturi, care să ducă la corectarea unui obicei
prost, nu trebuie să sublinieze toate aspectele negative odată. O astfel de abordare este
ineficientă întrucât sportivul nu va ştii la ce să se oprească, la ce să se concentreze mai întâi.
In termeni de psihopedagogiei, un om va accepta o pedeapsă, o observaţie sau un
comentariu negativ dacă ele nu devin stereotipe şi dacă nu vizează să umilească în mod direct
persoana respectivă.
De multe ori apar neînţelegeri între sportivi şi antrenori, neînţelegeri ce se soldează cu
ruperi de conlucrări, cu despărţiri uneori dramatice. Să nu uităm că între antrenor şi sportiv se
realizează o legătură sufletească deosebit de puternică, ce poate fi asemănată cu „simţul
proprietăţii”, cu „o familie”. De cele mai multe ori când apar „despărţiri”, ce sunt provocate de
"jigniri, reproşuri, neînţelegeri, răniri, ce nu mai pot fi tolerate”. Cineva „ ne-a rănit când noi nu
puteam răspunde in nici un fel, nu ne-a înţeles în momentele grele". Acel cineva este antrenorul,
omul de lângă mine, care mă cunoaşte în momentele mele bune şi rele, cel care trebuie să
dirijeze activitate, astfel încât să creeze confortul şi dispoziţia necesară susţinerii „stresului de
antrenament şi de competiţie”, persoana care ar trebui „să găsească justificare şi explicaţie reală
pentru orice neputinţă, nerealizare, orice cedare”.

8
Se întâmplă deseori ca antrenorul, „omul care trebuie să ne susţină” să atribuie „ vorbe de
ocară” tocmai când se produce un rezultat bun s-au când reuşit o execuţie de excepţie.
Antrenorul, colegul de antrenament, sau adversarul provoacă (conştient sau inconştient) cu
strigăte de tipul "slăbănogule, prostule, împiedecatule, neisprăvitule" frustrări ce lasă urme şi
influenţează producerea performanţei sportive. In explicaţia pedagogică, frustrarea şi cei
"vinovaţi" de ea - părinţii, colegii, adversarii, antrenorul, preşedintele de club - contribuie la
nereuşită, la insucces şi uneori la ruperea relaţiilor şi retragerea din sportul de performanţă.
Activitatea sportivă de performanţă nu trebuie confundată sau transformată în „lupta pe
viaţă şi pe moarte bazată pe diminuarea capacităţilor fizice sau pe distrugerea psihică” în care ori
cedezi/mori tu, ori cedează /moare adversarul. Ea trebuie privită, înţeleasă, acceptată ca o
activitate ce are drept scop formarea personalităţii umane pentru a produce performanţă de tip
distractiv, recreativ, estetic, social. Performanţa nu trebuie să devină un ţel ce trebuie realizat
prin orice mijloace. Succesele nu trebuie considerate ca trepte ale puterii şi afirmaţiei care-ţi dau
drepturi depline şi insuccesele ca umilinţe derivate din neputinţă, din desconsiderare.
Plecând de la ideea că performanţa sportivă este munca de ieri, rezultatul de azi şi
sacrificiul de mâine, dar şi bucuria de a fi mai bun într-un anumit moment al vieţii, nu trebuie
uitat faptul că antrenamentul este un proces instructiv-educativ subordonat obţinerii rezultatelor
pentru care sportivul se antrenează şi este supus unei violenţe fizice şi psihice, care de multe ori
apare atât în procesul de dezvoltare a performanţei (pregătire) cât şi în cel competiţional. Ideea
obţinerii performanţei sportive nu trebuie privită ca un ideal de viţă, ca promovarea vanităţii
umane, mai presus de orice, şi nici ca un apendice, un condiment al C.V. cuiva, sau ca un
„rezultat de succes” şi care îţi dă drepturi depline, ci ca o modalitate de afirmare, ca o posibilitate
de existenţă, influenţată de o serie de factori, ca „o stare de bine”.
Acestea sunt doar câteva din aspectele care caracterizează comunicarea şi care contribuie la
”bucuria obţinerii”performanţei sportive, dar şi la formarea acesteia.

9
CAPITOLUL II.
COMUNICAREA SPORTIV-ANTRENOR

Pentru a putea stabili relaţiile de comunicare dintre sportiv şi antrenor, va trebui să


definim unii termeni.
Sportiv - este un cuvânt vechi dar şi nou. Sensul vechi se referă la cel care
era desemnat să obţină victorii şi premii în luptă. Sensul nou al cuvântului se referă la persoana
care se pregăteşte într-un sport
Antrenor - este persoana calificată şi desemnată în conducerea sportivilor,
care îi conduce pe sportivi în cadrul antrenamentelor şi pe durata competiţiilor. El necesită să
aibă anumite cunoştinţe tehnico tactice specifice ramurei de sport în care profesează.
Sport - este un termen des folosit în activitatea sportivă pe care Epuran M. îl consideră
că “incluzand activităţi fizice, exerciţii fizice şi jocuri, referitoare la orice mod de angajare, de la
sportul recreativ, pentru toţi, la sportul elitelor”.
Performanţa - este valoare unei acţiuni care poate fi individuală sau colectivă,
exprimată prin numere, cifre şi calificative.
Antrenamentul - conform dicţionarului de “Terminologia educaţiei fizice şi sportului”
este considerat: process pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptare a
organismului omenesc la eforturile fizice”.
Comunicarea umană - se defineşte ca fiind relaţia prin care interlocutorii se pot
înţelege şi influenţa reciproc prin intermediul schimbului continuu de informaţii, divers
codificate, dar şi ca proces de transmitere a informaţiilor în scopul formării reprezentărilor.
Deoarece sportivul este agresat foarte puternic din punct de vedere fizic şi psihic pe
durata antrenamentelor şi a competiţiilor în combinaţie cu alte pobleme: accidentări, probleme de
familie etc. antrenorul de cele mai multe ori va deveni un punct de echilibru şi în viaţa personală
a sportivului formanduse relaţii la fel de apropiate ca într-o familie normală ”performanţa începe
din vestiar”. Din aceste motive am putea spune că antrenorul este puţin obligat să aibă o
capacitate de intalegere şi exprimare puţin superioară sportivului. Toată lumea a auzit de

10
antrenorii care îşi abuzează sportivii psihic prin expresii “nu ai nici o treaba”, “da faci şi tu ceva
astazi”, acest gen de abuz este dezastros pe termen lung, lăsând aproape inevitabil sportivul cu
sechele, prin urmare influenţându-i capacitatea de efort, dorinţa de sacrificiu, ajungându-se în
cazuri mai extreme până la abandonarea sportului de performanţă.
În sportul de performanaţă am putea spune că formularea unei critici, trebuie dusă până
la gradul de artă, de a fi capabil de a formula o critică complexă, dar exprimată într-un mod
foarte simplistic pentru a se evita după cum am menţionat mai sus confuzii, în cadrul colectivului
de lucru (antrenor, manager,patron, etc.).
Majoritatea sportivilor pornesc cu o dorinţă de afirmare de a câştiga foarte mare, lucru
care îi poate “întunecă” judecata în anumite momente. Din acest motiv cunoaşterea unor
elemente de psihologie din partea antrenorului pot ajuta la “cizelarea” acestor sentimente prin
implementarea unor principii de morală, fair play. În ţara noastră problemele de comunicare
antrenor sportiv sunt foarte evidente. Cazurile de certuri între sportiv antrenori fac audienţă
multor televiziuni şi ziare deşi presa este răspunzătoare şi pentru lansarea sportului la nivelul la
care este astăzi. La un nivel de performanţă mai ridica, demonstrarea unnui nivel de maturitate în
exprimare este aproape obligatoriu şi din partea antrenorului şi sportivului deoarece fiind persone
publice fiecare pas le este urmărit şi chiar difuzat la nivel naţional. Cazurile “antrenorul a spus”
sau “sportivul a spus” au distrus cariere întregi, probabil de aceea antrenorii şi sportivii cu o
dicţie impecabilă şi cu o exprimare modestă, impun un grad ridicat de respect.

11
CAPITOLUL III.
ASPECTE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII DINTRE
ANTRENORI ŞI SPORTIVI

Comunicarea se realizează:
 10% prin cuvinte. Mesajul verbal trebuie să fie: clar, simplu, uşor de urmărit, să
utilizeze un vocabular adecvat persoanei cu care vorbim.
 30% prin tonul vocii (variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor, rapiditatea vorbirii,
calitatea vocii)
 30% se realizează prin expresia privirii şi a feţei (un zâmbet, o încruntare,
contactul vizual direct sau evitarea acestuia, durata contactului vizual etc)
 30 % se realizează prin expresia întregului corp - gesturi (mişcări ale mâinilor
care susţin mesajul), poziţia corpului, orientarea acestuia faţă de interlocutor,
proximitatea, contactul corporal;
Deci: mintea şi corpul reprezintă un sistem complex prin care comunicăm - ele trebuie să
se susţină una pe alta.
O comunicare EFICIENTĂ (informaţie sau mesaj) trebuie să fie astfel gestionată încât
receptorul să o înţeleagă, să o poată recepţiona, înregistra şi accepta.
Pentru că:
 Ceva exprimat (spus) nu înseamnă neapărat deja ceva auzit.
 Auzit nu înseamnă neapărat deja ceva înţeles.
 Înţeles nu înseamnă neapărat deja ceva cu care să fi de acord, (poate ai prins alt
sens al mesajului).
 A fi de acord nu înseamnă deja ceva ce se va aplica.
 Aplicat nu înseamnă nici pe departe menţinut.
a spune == a comunica
Există numeroase diferenţe între “a spune” şi “a comunica” sau între “a auzi” şi “ a
asculta”

12
“A spune” este un proces într-un singur sens: antrenor- sportiv; sportiv - antrenor “A
comunica” presupune transfer de informaţie în ambele sensuri: antrenor- sportiv (transmiţător)-
(receptor)
- Raspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstrează dacă acesta a fost bine înteles.
- Reacţia respectivă se numeste feedback şi încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la
rândul său, codifică o informaţie (raspunsul la mesaj) şi o comunică transmiţătorului.
- În procesul comunicării rolurile se schimbă mereu: receptorul devine transmiţător şi invers.

III.1. TREBUINŢELE COMUNICĂRII

1. Trebuinţa de a spune

Este trebuinţa de a transmite informaţii celor din jurul nostru. Permanent simţim nevoia
să spunem ceva, să arătăm, să explicăm, etc.
Dacă simţim nevoia să spunem ceva semnificativ pentru noi şi nu o facem, transmiterea
informaţiei se va realiza involuntar, inconştient, într-un mod mascat (Ex: prin stări de tensiune,
anxietate, agresivitate, sau chiar somatizari în cazul unui mesaj negativ refulat).
În această situaţie poate fi sportivul care are o comunicare deficitară cu antrenorul său.
Din totalul sentimentelor transmise de o persoană:
 7 % se transmit prin intermediul cuvintelor
 38 % se transmit prin tonul vocii
 55 % prin expresia feţei şi postura.

2. Trebuinţa de a fi ascultat, auzit, înţeles:


Într-o relaţie de comunicare suntem Întotdeauna 3: eu, tu şi relaţia dintre noi.
- În momentul în care spun ceva, important este ca mesajul să ajungă la celălalt în acelaşi
fel în care l-am transmis, adică să fiu receptat şi înţeles.
- Teste efectuate cu privire la ascultare au demonstrat că o persoană obişnuită îşi poate
aminti numai 50 % din ceea ce a ascultat (dacă este chestionată imediat) şi numai 25% după 2
luni.

13
3. Trebuinţa de a fi recunoscut
- În orice schimb informaţional între două sau mai multe persoane, deci în orice proces
de comunicare interpersonală, apare nevoia de a fi recunoscut: nevoia ca celălalt să
conştientizeze prezenţa mea, valoarea informaţiei pe care o transmit, etc.
- Trebuinţa de a fi recunoscut funcţionează În strânsă legătură cu următoarea nevoie,
aceea de a fi apreciat.

4. Trebuinţa de a fi apreciat
- Este trebuinţa persoanelor de a avea sentimentul că sunt importanţi pentru cei cu care
stabilesc relaţii de comunicare.
- Trăim într-o societate în care nu întotdeauna suntem apreciaţi la adevărata valoare.
- Vedem de obicei ceea ce nu a făcut celălalt, nu şi ceea ce a făcut.
Aceste părţi negative, repetate de mii şi mii de ori sterilizează relaţiile, slăbesc
încrederea în forţele proprii, în capacităţile noastre de a realiza ceva.
- Măcar din când în când (la anumite intervale de timp), antrenorul trebuie să ofere
aprecierile sale directe sportivilor, pentru a oferi feed-back-ul necesar alimentării imaginii de
sine (astfel, eu, ca sportiv, pot gândi: sunt important pentru antrenor, pentru echipă,
"conducerea” îşi dă seama de valoarea mea şi de importanţa mea etc).

5. Trebuinţa de a influenţa
-reprezintă nevoia de a provoca o reacţie, o schimbare de opinii, credinţe,
comportamente, atitudini.

6. Trebuinţa de intimitate
- Fiecare dintre noi avem "grădina noastră secretă" acea parte din noi pe care nu o vom
spune nimănui niciodată.
- De asemenea avem partea noastră de intimitate "în doi" - acea parte pe care o putem
împărtăşi numai unei singure persoane şi în legătură cu care trebuie să avem siguranţa că nu va fi
transmisă niciodată mai departe de relaţia în doi

14
III.2. MIJLOACE PENTRU ANTRENOR ÎN VEDEREA ÎMBUNĂTĂŢIRII
CAPACITĂŢII DE A INFLUENŢA SPORTIVUL

a. Clarifică-ţi obiectivele. Dacă ştii clar care este rezultatul la care vrei să ajungi,
transmiţând un mesaj, susţinând o conversaţie etc, îţi va fi mult mai uşor să obţii ceea ce vrei.
b. Structurează-ţi gândirea. Desenează sau vizualizează harta mentală a modului cum vei
ajunge să obţii rezultatul. În acest fel îţi va fi mult mai uşor să urmezi paşii necesari pentru a
ajunge la obiectivul stabilit.
c. Pregăteşte-te să influenţezi. Atrage cât mai multe informaţii cu privire la tema
conversaţiei. Strânge cât mai multe informaţii cu privire la interlocutorul tău: află cum gândeşte,
ce tip de prezentare are mai mari şanse de a îl influenţa verbal, vizual, sau ambele; găseşte
puncte comune pentru a putea iniţia conversaţia: interese comune etc.
d. Asigură-ţi timpul necesar pentru conversaţie. Asigură-te încă de la începutul
conversaţiei că ai timp să parcurgi etapele stabilite anterior pentru atingerea obiectivelor propuse.
e. Argumentează. Prezintă-ţi cu claritate obiectivele conversaţiei, argumentează-ţi ideile.
f. Recapitulează. Din când în când, în timpul conversaţiei, recapitulează concluziile
intermediare la care ai ajuns. Asta te va ajuta să ştii permanent unde te aflii şi cât mai ai de
parcurs până la atingerea obiectivului final.
g. Foloseşte mijloace vizuale/demonstrative/gesturi/exemple. Folosirea mijloacelor
vizuale asigură reamintirea de către interlocutor a unei cantităţi mai mari de informaţie din
întregul care a fost trimis.

III.3. COMUNICAREA – ASERTIVITATEA ŞI STIMULAREA ÎNCREDERII ÎN SINE

 Prin comportament asertiv, înţelegem a€ œun comportament care îi permite unei


persoane să acţioneze cât mai bine în interes propriu, să îşi spună punctul de vedere în
mod deschis, să-şi exprime sentimentele în mod sincer şi să se folosească de propriile
drepturi fără a le nega pe ale celuilalt.”. (J.Cottraux)

 Antrenorul şi sportivul asertiv vor fi mai eficace.

15
 Sportivul va avea o mai mare încredere în sine şi în antrenor
 Performanţa se va clădi pe baze solide privind:
- comunicarea
- individualizarea în antrenament
- pozitivarea constantă a relaţiei cu antrenorul

Mai mult de 70% din comunicare se produce pe canale non-verbale:


- tonul vocii: variaţii ale Înălţimii sunetelor, tăria lor, rapiditatea vorbirii, calitatea vocii;
- expresia privirii şi a feţei: un zâmbet, o Încruntare, contactul vizual direct sau evitarea
acestuia, durata contactului vizual etc;
- gesturi: mişcări ale mâinilor care susţin mesajul, poziţia corpului, orientarea acestuia
faţă de interlocutor;
- proximitatea, contactul corporal;

LIMBAJUL CORPULUI ŞI ASERTIVITATEA- 10 strategii pentru a avea un efect


pozitiv asupra celorlalţi:
1. Ţineţi-va palmele la vedere - acest gest va semnaliza că urmează o discuţie care se va
sfârşi bine.

2. Ţineţi-vă degetele lipite şi mâinile sub bărbie pentru a capta atenţia


Degetele răsfirate sau mâinile deasupra bărbiei: sunteţi perceput ca având mai puţină
autoritate;

3. Ţineţi-vă coatele depărtate de corp sau sprijinite pe braţele unui fotoliu - sunteţi
perceput ca având o poziţie de autoritate, de om puternic, cinstit; braţele ce îşi ţin coatele lipite
de corp duc cu gândul la o persoană nesigură.

4. Păstraţi distanţa respectând spaţial intim al persoanei - aşezaţi-vă mai aproape de


cunoscuţi, de cei cu o vârstă similară, dar mai departe de cunoştinţe noi şi la o distanţă
apreciabilă de cei mai în vârstă sau mai tineri;

16
5. Reproduceţi limbajul corporal şi tiparele verbale ale celuilalt pentru a creea repede o
companie plăcută.
6. Vorbiţi în acelaşi ritm pentru ca interlocutorul să nu se simtă “presat” când cineva
vorbeşte mai repede decât el - viteza cu care vorbeşte o persoană arată ritmul în care creierul ei
poate procesa informaţiile.

7. Nu încrucişaţi braţele la piept; pare “o bariera” între persoane şi transmite că “ceva” o


nemulţumeşte pe cea care foloseşte gestul, favorizând pierderi însemnate din mesajul transmis
(aprox. 50%).

8. Atingeţi cotul celuilalt sau întoarceţi atingerea pe care o primiţi - experienţele arată că
atunci când o persoană este atinsă uşor pe coţ, nu mai mult de 3 secunde, există 68% şanse să fie
mai cooperantă decât în caz contrar;

9. Repetaţi numele interlocutorului - persoana respectivă se va simţi importantă.

10. Evitaţi atingerea feţei - studiile arată că atunci când cineva ascunde o informaţie sau
minte, îşi atinge în mod repetat nasul şi faţa, din cauza creşterii tensiunii arteriale.

17
CAPITOLUL IV.
CUM COMUNICĂM EFICIENT CU SPORTIVII

Prin comunicare, influenţăm şi suntem influenţaţi permanent de cei din jur. Reacţionăm
la mesajele altora şi producem, la rândul nostru, reacţii prin mesajele pe care le transmitem. Ca
antrenori, comunicăm în permanenţă cu sportivii, oferindu-le explicaţii, informaţii în scopul
corectării greşelilor, încurajări, feedback. Calitatea şi eficienţa comunicării ajută la construirea
unor relaţii de încredere şi respect reciproc cu sportivii.

Procesul comunicării implică mai multe componente: emiţătorul, mesajul, canalul de


comunicare, receptorul. Emiţătorul codifică mesajul, îl transmite receptorului printr-un anumit
canal de comunicare, receptorul decodifică mesajul şi răspunde în consecinţă. În tot acest proces,
pot interveni diferite surse de bruiaj (ce vor fi tratate mai jos), care fac ca mesajul iniţial să fie
deteriorat. Pentru a preîntâmpina aceste bruiaje şi a comunica eficient (astfel încât să fim înţeleşi
exact), specialiştii recomandă parcurgerea următorilor paşi în derularea procesului comunicării:

 Captarea atenţiei sportivului.


 Formularea mesajului, astfel încât acesta să poată fi înţeles de sportivi
(cuvinte simple, exemple sugestive).
 Susţinerea mesajului verbal prin expresii nonverbale adecvate.
 Observarea comportamentului nonverbal al sportivilor pentru a vedea
impactul mesajului asupra acestora.
 Verificarea înţelegerii mesajului de către sportivi (feedback).
 Verificarea acceptării mesajului de către sportivi (dacă nu este acceptat de
sportivi, mesajul nu va produce schimbările comportamentale dorite).

În ceea ce priveşte formularea mesajului, este util să ţinem seama de cei 6C care
definesc comunicarea eficientă. Astfel, o comunicare eficientă este:

18
 Clară - presupune prezentarea clară a informaţiilor.
 Concisă - la obiect, fără detalii inutile.
 Corectă - impune oferirea unor informaţii corecte, care nu induc în eroare.
 Completă - oferirea tuturor informaţiilor necesare, nu a unor informaţii
trunchiate
 Constructivă – pozitivă, evitand criticile neconstructive şi negativismul.
 Curtenitoare – politicoasă, neameninţătoare, evitând conflictul.

Pentru a comunica eficient, trebuie să ţinem cont de faptul că fiecare persoană are
propriul sau bagaj de experienţă, care este diferit de al celorlalţi. Pentru a ne face înţeleşi de o
altă persoană şi pentru a o putea înţelege, trebuie să cunoaştem cadrul sau de referinţă. De aceea
empatia (=forma de intuire a realităţii prin identificare afectivă; înţelegerea situaţiei,
sentimentelor şi motivelor celorlalţi prin identificare cu ei) este atât de importantă.

Aşa cum precizam mai sus, în procesul comunicării pot interveni bruiaje sau blocaje, la
nivelul fiecărei componente:

 Antrenorul poate avea dificultăţi în a se exprima eficient.


 Sportivul nu înţelege mesajul transmis de antrenor (formulări pretenţioase)
 Sportivul are percepţii diferite faţă de ale antrenorului.
 Sportivul poate trage concluzii pripite înainte de a asculta cu atenţie şi a înţelege mesajul
antrenorului.
 Sportivul nu este motivat să asculte sau să pună în aplicare mesajul antrenorului.
 Emoţiile pot afecta procesul comunicării.
 Poate exista un conflict între personalităţile sportivului şi a antrenorului.

Principala problemă în domeniul comunicării este aceea că „anumite tehnici de


comunicare deficitare sunt atât de bine înrădăcinate, încât cu greu mai pot fi schimbate' (R.
Martens, 1996). Printre aceste tehnici deficitare, se număra:

 Ameninţările, şantajul (produc teamă, resentimente, ostilitate).

19
 Ordinele (folosirea puterii asupra altuia „Pentru că aşa spun eu').
 Critica neconstructivă (care doar evidenţiază greşelile, fără a indică modul în care
 Insultele (infierare – 'Ce poţi aştepta de la un fotbalist?').
 Dirijarea, limbajul prescriptiv ('trebuie/nu trebuie să...').
 Interogarea (invazia inutilă în viaţa personală).
 Diagnosticarea motivelor sau cauzelor ('Intotdeauna ai avut probleme cu întârziatul!').
 Sfatul necerut (când celălalt nu vrea decât să fie ascultat).
 Refuzul de a accepta problema în toată seriozitatea ei sau cel puţin aşa cum este
percepută de vorbitor ('Eu nu văd nici o problemă aici').
 Încurajarea prin negarea existenţei problemei ('Nu are de ce să-ţi fie frica').
 Presupunerea că interlocutorul va înţelege mesajul fără să fie necesare explicaţii
suplimentare. În acest caz, mesajul primit de interlocutor este diferit de cel pe care
intenţionăm să îl trimitem, de unde rezultă o comunicare disfuncţională. (Exemplu: dorim
să spunem unui sportiv că nu va participa într-o competiţie, motivul fiind că vrem să
oferim şansa altui sportiv să concureze împotriva unui adversar mai slab. Dacă oferim
sportivului doar mesajul că nu va concura, presupunând că acesta ştie că îi apreciem
abilităţile şi că decizia nu este bazată pe aprecierea negativă a performanţelor sale, riscăm
ca mesajul primit de sportivul în cauză să fie interpretat greşit, provocând acestuia reacţii
în consecinţă (R. Martens, 1996, pag 50-51)
 Exprimarea ermetică (neclară) sau ambiguă (neconcordanta între mesajul verbal şi
comportamentul nonverbal).
 Întreruperea actului de ascultare (din cauza diferenţelor naturale între ritmul vorbirii şi
gândire. Astfel tindem să anticipăm replicile sportivilor şi să facem presupuneri, care NU
sunt întotdeauna corecte).
 Stereotipurile (utilizate fie din obişnuinţă, fie din comoditate, fie pentru a ne masca
adevăratele gânduri sau sentimente).
 Neatenţia sau ignoranţa (participarea formală la discuţie, când suntem atraşi de propriile
gânduri şi nu de ceea ce spune sportivul).
 „Dialogul surzilor' (fiecare vorbeşte despre subiectul sau, sau fiecare îşi susţine vehement
poziţia neacceptând argumentele celuilalt) Monologul egocentric (intrerupem schimbarea
subiectului dureros, din indiferenţă faţă de suferinţa celuilalt sau cu bune intenţii).
20
 Lipsa de respect, de simpatie, sau indiferenţă faţă de vorbitor, trădate prin elemente de
paralimbaj sau prin limbaj corporal.
 Refuzul explicit de a continua comunicarea („Nu mă interesează ce crezi tu!').
 a Ironia (creează confuzie prin transmiterea unor mesaje incongruente).

Acestea constituie numai câteva exemple de tehnici de comunicare deficitare, numite de


Cornelius şi Faire (1996) 'ucigasi ai comunicării', ele fiind, în realitate, mult mai multe şi foarte
răspândite.

Un alt aspect esenţial în comunicare este deprinderea abilităţii de a-i asculta cu adevărat
pe sportivi, a nu ne gândi la altceva atunci când aceştia comunică cu noi, a lăsa deoparte propriile
probleme şi preocupări, a fi deschişi spre a asculta şi înţelege ceea ce ne este transmis, a utiliza
elemente ale limbajului nonverbal pentru a susţine ascultarea activă (interesată), a nu fi
nerăbdători să răspundem şi să rezolvăm problemele înainte de a şti despre ce este vorba.

Ascultându-i pe sportivi, aceştia căpăta încredere în noi, se deschid spre comunicare. De


asemenea, ascultând cu atenţie evităm formularea unor presupuneri incorecte. Ascultând sportivii
ajungem să îi cunoaştem şi ne vine mai uşor să transmitem mesajele astfel încât să fim înţeleşi
deplin. A asculta şi a înţelege opinia celuilalt nu înseamnă neapărat a fi de acord!

Din perspectiva analizei tranzacţionale (teorie a personalităţii, psihoterapie sistematică


cu scopul dezvoltării personale şi teorie a comunicării utilizată cu succes în eficientizarea
comunicării), tipurile de tranzacţii (schimburi comunicaţionale) care asigură continuitatea
comunicării sunt cele complementare. Tranzacţiile complementare sunt cele în care răspunsul
este adecvat mesajului-stimul. Blocajele în comunicare se datorează tranzacţiilor încrucişate şi
ascunse (ulterioare). Tranzacţiile încrucişate sunt cele în care răspunsul nu este adecvat
mesajului-stimul (gen pasiv-agresiv). Tranzacţiile ascunse sunt acelea în care o persoană spune
ceva şi dă de înţeles altceva, au un înţeles deschis (social) şi unul ascuns (psihologic). Acestea
conduc la ceea ce numim jocuri - tranzactii repetitive ulterioare prin care oamenii urmaresc sa
obtina un anumit feedback de care au nevoie de la ceilalti (apreciere, grija...), dar al caror
rezultat e o reintarire a sentimentelor si credintelor negative despre sine si ceilalti.

21
Un aspect care merită luat în seamă atunci când dorim să comunicăm eficient este
comunicarea nonverbală.

Urmărind să demonstreze importanţa comunicării nonverbale, Albert Mehrabian


concluziona în urma unor studii, în 1967, că doar 7% din comunicare este compusă din cuvinte,
restul de 93% constituind comunicarea nonverbală (38% elemente paraverbale şi 55% limbaj
corporal).

Elementele paraverbale includ tonul vocii, ritmul şi volumul sau intensitatea vocii, iar
limbajul corporal este compus din mimică, gestică şi postură.

Comunicarea nonverbală completează, susţine, accentuează, contrazice sau înlocuieşte


mesajul transmis prin intermediul cuvintelor. De exemplu, zâmbetul transmite prietenie,
apropiere şi siguranţa de sine.

Atitudinea sportivilor poate fi 'citita' din posturile şi expresiile lor faciale. (Exemplu,
privirea în gol/în jos sau foiala denotă dezinteres sau plictis; sprâncenele ridicate indică
neîncredere; un mers vioi, cu capul drept indică încredere în sine, o poziţie de tipul aşezat, cu
picioarele depărtate indică destindere, relaxare, deschidere; capul înclinat atunci când ascultăm
denotă interes, o explicaţie cu palmele deschise indică sinceritate etc.) Aceste gesturi nu trebuie
însă interpretate separat de alte gesturi sau de circumstanţe, ci privite în ansamblu şi corelate cu
situaţia ca întreg (Pease).

Comunicarea eficientă presupune corelarea mesajelor verbale cu cele nonverbale.


Incongruenţa mesajelor verbale cu cele nonverbale produc confuzie, nesiguranţă. Mai mult, este
demonstrat faptul că sportivii reacţionează, în special, la mesajele nonverbale. Semnalele
nonverbale au o importantă de 5 ori mai mare decât cele verbale; când cele două sunt în
dezacord, oamenii se bazează pe mesajele nonverbale.

22
IV. 1. MIJLOACELE DE ACŢIONARE A ANTRENORULUI PENTRU OPTIMIZAREA
COMUNICARII CU SPORTIVII:

o Antrenorii reprezintă modele pentru sportivii pe care îi antrenează. De aceea, ei


sunt cei care pot modela procesul comunicării în echipă, astfel încat să asigure o comunicare
eficientă.
Sunt prezentate, în continuare, câteva sugestii în legatură cu ce poate face un antrenor in
acest sens:
o Să ofere feedback pozitiv în timpul antrenamentelor – o sursa importantă de
motivare.
o Acest lucru este extrem de important, în special, înaintea competiţiilor. În această
perioadă, este recomandabilă modificarea orientării spre ceea ce sportivul face bine. Motivele
sunt urmatoarele: în unele cazuri este prea târziu pentru a remedia ceva ce sportivul nu face
corect înaintea unei competiţii şi, cel mai important, nivelul încrederii în sine al sportivilor este
în general fragil înaintea competiţiilor. Majoritatea sportivilor vor începe să-şi chestioneze
pregătirea, abilităţile. Este o reacţie normală la stres, iar sarcina antrenorului este să uşureze
stresul şi să asigure sportivii că sunt bine pregatiţi. Acest lucru nu înseamna ca trebuie exclus
feedbackul negativ (referitor la ce sportivul nu face bine), ci doar ca este bine să urmarim ca în
perioada precompetiţională să predomine mesajele pozitive.
o Să dea atenţie egală tuturor sportivilor din echipă (profetia autoimplinita).
Sportivii pe care îi apreciem pozitiv tind să se straduiască mai mult să devina mai buni, să se
autoperfecţioneze, deoarece işi pastrează o apreciere corectă de sine, ajung să creadă că sunt aşa
cum îi apreciază antrenorul şi se comportă în consecinţă, pe când cei apreciati negativ tind să-şi
deprecieze motivaţia, să abandoneze sportul, întrucat cu toţii tindem sa evităm situatiile negative.
(Nimeni nu vine cu placere în fiecare zi intr-un loc în care i se spune că este lent, neatent, gras
sau prost). Cauza este comunicarea!
o Pentru a obţine un anumit răspuns comportamental de la un sportiv, este
important să ofere informaţia într-o manieră pozitivă. Este util să caute sa spuna initial ceva
pozitiv (astfel capteaza atentia sportivului!) şi apoi sa ofere informaţia care urmareste schimbarea
comportamentului.
o Să se asigure nu numai ca le vorbeste sportivilor, ci şi că ascultă opiniile acestora.

23
o Să exprime empatie, caldură şi acceptare a sportivilor.
o Să utilizeze umorul în comunicare, pentru că oamenii sunt atrasi şi motivati de
interreactiile placute. Acesta nu trebuie confundat cu sarcasmul!
o Să faca diferenţa ăntre persoană şi problemă. Să fie dur cu problema şi blând cu
sportivul.
o Să-şi dezvolte abilităţile de comunicare nonverbală.
o Să formuleze contracte (reguli) clare pentru a evita conflictele ulterioare.
o Să ţină cont de faptul că este normal pentru sportivi să glumească, să nu fie
„sportivi model'. Daca ar fi perfecţi, nu ar mai avea nevoie de antrenori!

24
CAPITOLUL V.
COMUNICAREA ÎN MANAGEMENTUL
ANTRENAMENTULUI SPORTIV

Conceptul de comunicare
Etimologic, conceptul de comunicare provine din latinescul “communis“.
Comunicarea sub multiplele sale forme, stă la baza relaţiilor dintre oameni, a colaborării,
cooperării, a conjugării eforturilor în vederea rezolvării tuturor problemelor.Complexitatea
acestui proces a generat numeroase puncte de vedere cu privire la definiţia sa, părerile fiind
destul de diferite.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, comunicarea înseamnă: “a face cunoscut, a
da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune“. În opinia specialiştilor (Cătălin Zamfir şi Lazăr
Vlăsceanu) comunicarea constituie : “ o formă de emitere a unui mesaj şi de transmitere a
acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar, în vederea
receptării“.
Comunicarea poate fi considerată un proces care dispune de patru componente
fundamentale : un emiţător, un canal, o informaţie şi un receptor, aşa cum sunt prezentate mai
jos :

informaţie informaţie
Emiţător Canal Receptor
răspuns răspuns
Fig. 11: Schema comunicării

Comunicarea poate fi integrată într-un sistem în care: un emiţător, numit şi sursă de


comunicare, transmite un mesaj sau un repertoriu de mesaje ce cuprinde conţinuturi
comunicaţionale prin intermediul unui canal şi un receptor, numit şi destinatar, respectiv cel care
primeşte mesajul.Fiecare element al procesului de comunicare are un anumit conţinut şi poate fi

25
mai simplu sau mai complex în funcţie de o serie de factori cum sunt: natura şi conţinutul
activităţii la care se referă informaţia, nivelul de la care se emite şi respectriv la care se
recepţionează informaţia, limbajul şi sistemul de comunicare utilizat, mijloacele şi căile prin care
se transmit informaţiile.
Procesul de comunicare impune realizarea unui feed-back, prin care să se confirme că
mesajul a fost recepţionat şi interpretat în mod corect şi în totalitate.
Comunicarea în cadrul managementului antrenamentului sportiv este necesară deoarece:
activitatea de conducere se poate desfăşura cu o eficacitate superioară, contribuie la o mai bună
definire şi cunoaştere a sportivilor şi a specialiştilor din domeniu, sporeşte motivaţia şi implicit
satisfacţia muncii, creşte încrederea angajaţilor în organizaţie, se îmbunătăţeşte relaţia şi
capacitatea de înţelegere între conducător şi subordonat, între angajaţii situaţi pe acelaşi nivel
ierarhic, sau între aceştia şi persoane din afara organizaţiei, ajută membrii compartimentului
managerial să înţeleagă mai bine nevoia de schimbare.
Comunicarea în managementul antrenamentului sportiv se poate realiza la patru
nivele :
1. comunicarea intraindividuală, când informaţia este transmisă de la o parte la alta a
organismului uman ;
2. comunicarea interpersonală, când informaţia este transmisă de la o persoană la alta
3. comunicarea intra-organizaţională, când informaţia este transmisă între diferite
componente ale managementului antrenamentului sportiv ori între compartimentele
managementului organizaţiei ;
4. comunicarea extra-organizaţională; când informaţia este transmisă din cadrul
componentei antrenamentului sportiv către altă organizaţie din mediul său extern, sau când
primeşte informaţii/mesaje din acest mediu.
După pasul comunicării se pot distinge mai multe feluri de comunicare : pe verticală, pe
orizontală, şi încrucişată .
Comunicarea pe verticală, de sus în jos se realizează de la nivelul managerilor de vârf
spre baza piramidei organizatorice. Astfel de comunicări se concretizează cel mai adesea în
dispoziţii, decizii, instrucţiuni cu caracter obligatoriu pentru primitorii lor.
Comunicarea pe verticală de jos în sus se realizează de la nivelul executanţilor spre
vârful piramidei organizatorice, oprindu-se la nivelul ierarhic căruia i se adresează.

26
Aceste comunicări au caracter operaţional, fiind menite să asigure circulaţia
instrumentelor conducerii manageriale, precum şi a informaţiilor necesare funcţionării grupului
managerial.
Comunicarea pe orizontală se realizează între posturi sau compartimente organizatorice
situate pe acelaşi nivel ierarhic, iar comunicarea încrucişată presupune atât componenta
orizontală, cât şi cea pe diagonală între compartimente situate la nivele ierarhice diferite . Atât
comunicarea pe orizontală, cât şi comunicarea încrucişată se încadrează în categoria comunicării
funcţionale, caracterizate prin colaborare şi fără elemente de subordonare directă.
Cunoaşterea elementelor de bază ale comunicării manageriale în cadrul managementului
antrenamentului sportiv a formelor şi reţelelor de comunicare sunt aspecte de maximă importanţă
de care managerul trebuie să ţină cont în cadrul preocupărilor sale privind calitatea,
perfecţionarea comunicării. Din acest punct de vedere, managerul antrenamentului sportiv
trebuie să acţioneze pentru perfecţionarea comunicării în următoarele direcţii :
- să încerce să elimine factorii defavorizanţi ai calităţii comunicării, dintre care menţionăm:
 ameliorarea propriului stil de comunicare (orală sau scrisă a managerului)
 creşterea abilităţii în alegerea corectă a mijlocului de transmitere a mesajului;
 luarea în considerare a particularităţilor psihice ale partenerilor de comunicare în funcţie
de vârstă, sex, nivel cultural etc.
Eficacitatea comunicării în cadrul organizaţiilor este influenţată, aşa cum se arată de către
specialişti de un număr de patru factori principali: canalele şi fluxurile formale de comunicaţie,
structura de autoritate, specializarea indivizilor pe compartimente, deţinerea informaţiilor
specifice.
Canalele formale de comunicare influenţează eficacitatea comunicării în două moduri. În
primul rând, acestea acoperă o distanţă oricât de mare atunci când organizaţiile se dezvoltă. În al
doilea rând canalele de comunicare formale inhibă fluxul liber de informaţii între diferitele
niveluri ierarhice din cadrul organizaţiei.
Structura de autoritate a managementului antrenamentului sportiv are o influenţă similară
în ceea ce priveşte eficacitatea în comunicare. Diferenţele de statut şi putere în cadrul
managementului antrenamentului sportiv vor stabili cine va comunica confortabil şi cu cine.
Conţinutul şi acurateţea comunicării vor fi de asemenea afectate de diferenţele de autoritate.

27
CONCLUZII

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect să
spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între
cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în virtutea
lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung să deţină în
comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate , ei trebuie să aibă în comun
scopuri, convingeri aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună - "acelaşi spirit" cum spun
sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare,
moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.
Antrenorul este cel care trebuie să stăpânească metodele de comunicare atât verbală
cât şi nonverbală, el asigurând transmiterea informaţiilor, dar şi păstrarea unor relaţii optime
între sportivi.
Ca şi concluzie am putea spune că o comunicare bună, poate duce la creşterea
performanţei sportivului sau colectivului, fiind una din principalele elemente ale performanţei şi
că o bună comunicare antrenor sportiv face ca drumul spre înaltă performanţă să fie mai uşor şi
plăcut de parcurs.

28
BIBLIOGRAFIE

1. MARTENS, R., Ghidul antrenorului in psihologia sportului. In: Sportul de


performanta. Bucuresti, INCS, 413-418, 1999;

2. MIHAI EPURAN, Psihologia sportului de performanţă, Bucureşti-FEST, 2001;

3. FRÎNCU, E., - Managementul activităţilor sportive, edit. Ex Ponto, Constanţa,


2003;

4. HARIUC C-TIN., Psihologia comunicarii. Editura Licorna, 2002.

29

S-ar putea să vă placă și