• Estetica generală este disciplina

filozofică ce studiază esenţa, legităţile,

categoriile şi structura acelei atitudini
umane faţă de realitate, denumită
atitudine estetică.
• Atitudinea estetică este caracterizată
prin deschiderea receptivă faţă de
aspectele expresive, colorate ale
realităţii naturale şi sociale sesizabile
prin intermediul datelor senzorialităţii.
• Atitudinea estetică se regăseşte la nivelul
ei cel mai înalt şi la cea mai mare
densitate în creaţia şi acceptarea artei.
• Categoria fundamentală a esteticii este
frumosul de aceea estetica este definită şi
ca:
• teoria frumosului, a frumuseţii în general
şi a sentimentului pe care îl face să se
nască în noi;
• „ştiinţă a cunoaşterii senzoriale”;
• Estetica s-a constituit ca disciplină
filozofică specifică în sec. al XVIII-lea,
când A.G.Baumgarten, estetician şi filozof
german, îi dă această denumire în
lucrarea sa intitulată Aesthetica (1750).
• În a doua jumătate a sec.XIX şi în sec.XX
estetica ia o amploare deosebită, numele
de esteticieni fiind foarte numeroase.
• La jumătatea sec. IX (1848), scriitori ca M.
Kogălniceanu, A. Russo, Cezar Boliac,
Simion Bărnuţiu, Vasile Alecsandri şi alţii
au pus accentul pe coordonatele sociale şi
naţionale ale artei, dintr-o perspectivă
educativă.
• În a doua jumătate a sec. IX mari scriitori
(Mihail Eminescu, I. L. Caragiale şi alţii) au
avansat idei progresiste despre umanitatea
artei, despre frumos şi despre raporturile
artei cu viaţa.
• La sfârşitul sec.19 se conturează un
început de investigare teoretică specială
ale unor aspecte ale esteticului.
• În acest sens, trebuie menţionat cursul
special de estetică al lui Simion Bărnuţiu,
primul în cultura românescă.
• Un curs de estetică a fost publicat apoi de
Ion Slavici, după care au urmat analize şi
aprecieri ale mai multor scriitori şi
artişti, asupra complexităţiii fenomenului
artistic.
• După 1944 au apărut lucrări de estetică
generală cu caracter filizofic şi studii de teorie a
diferitelor arte, precum şi ample monografii
referitoare la unele probleme tradiţionale ale
esteticii româneşti.
• Alături de fenomenul artistic specific diferitelor
domenii ale artei, estetica românescă s-a
dezvoltat prin curente, concepţii şi principii
care abordează modalităţi de afirmare a
esteticului în afara artei, constituindu-se ca
domenii ale esteticii generale: estetica
cotidiană, estetica existenţială, estetica
informaţională şi de comunicaţie, estetica
industrială (industrial design).
• Estetica industrială este o disciplină
relativ nouă - apărută la sfârşitul
secolului al XIX-lea - cu implicaţii atât în
planul perfecţionării caracteristicilor
obiectului industrial cât şi al mediului de
producţie şi al spiritualităţii omului
modern, contribuind la satisfacerea
cerinţelor de frumos în întreaga viaţă
cotidiană.
• În evoluţia sa, estetica industrială a
cunoscut mai multe concepţii teoretice
între care cea a funcţionalităţii şi cea a
„artei redusă la căutarea de forme”.
• Conceptul de frumuseţe funcţională a
apărut în cea de a doua jumătate a secolului
XIX .
• Esteticianul francez Etienne Souriau arată
că „nu poate exista conflict între frumos şi
util” şi că „frumuseţea se află în
perfecţiunea evidentă: orice lucru este
perfect când este conform cu scopul său”.
• Pentru a explica deosebirile şi
asemănările dintre opera de artă şi
obiectul industrial este necesar a preciza
noţiunile de „artistic” şi „estetic”.
• Denumirea de „artistic” se atribuie
creaţiilor din domeniile artei, executate
cu talent şi folosind mijloace de expresie
cu caracter specific (picturii, literaturii,
teatrului, muzicii, etc.).
• Termenul „estetic” reprezintă categoria de
cea mai largă generalitate care se atribuie
obiectelor şi proceselor din natură,
societate şi conştiinţă existente anterior
omului sau făurite de om şi care întrunesc
condiţia unei asemenea structurări, în stare
să integreze armonios partea în întreg.
• Categoria „estetic” este apreciată
(valorizată) în raport cu criteriile
constituite obiectiv în conştiinţa socială
estetică a diferitelor epoci.
• Unele obiecte industriale sunt considerate
„rezonatori” în stare să trezească emoţii
puternice ce depăşesc uneori obiectul în
cauză; existenţa unei astfel de stări este un
indiciu al autenticităţii artistice a obiectelor
respective.
• Existenţa acestor stări este atribuită
ordinei, armoniei, echilibrului obiectului.
Dintre aceste trei elemente, armonia,
reprezintă nivelul minimal corespunzător,
la care se poate produce ceea ce numim
„experienţă estetică” sau „atitudine estetică”.
• Termenul design îşi are originea în
verbul latinesc DESIGNARE (a trasa, a
ordona, a indica), signum însemnând
semn. „I se poate atribui termenului
semnificaţia de conferire a calităţii de
semn unei entităţi” (K. Kaippendorf,
specialist în semantică, 1990).
• În Dicţionarul de estetică generală, design-
ul industrial este definit ca „teorie şi
practică a intervenţiei metodice asupra
obiectului tehnic, menită să determine o
unitate armonioasă între realizarea
superioară a funcţiei utile (eficienţă şi
economicitate) şi forma vizuală a
obiectului tehnic (produs industrial
seriat), în urma căreia se realizează acea
producţie şi după legile frumosului, când
frumosul şi utilul fac corp comun
indivizibil”.
• Rezultă că designul este acel domeniu al
esteticii reprezentat printr-un proces de
proiectare creativă, inventivă şi metodică
prin care se optimizează funcţia şi
valoarea estetică a produselor realizate
industrial prin producţia de serie,
contribuind la îmbunătăţirea calităţii
acestora şi la satisfacerea necesităţilor
utilizatorilor.
• Designul şi estetica mărfurilor studiază
esenţa, legităţile şi mijloacele
fundamentale ale creaţiei şi proiectării în
producţia industrială şi reflectarea lor în
caracteristicile estetice ale mărfurilor
corelate în mod raţional cu cele tehnice
ergonomice şi economice.
• Designul şi estetica mărfurilor constituie
o disciplină de sinteză al cărui domeniu
este pluri şi interdisciplinar şi care
operează pe plan teoretic şi practic cu o
serie de noţiuni şi concepte proprii altor
discipline, conform obiectului şi
obiectivele sale specifice.
• Factorii determinanţi în formarea calităţii în
sfera producţiei sunt:
– activitatea de creaţie şi proiectare în care rolul
principal revine design-ului,
– materiile prime,
– procesul tehnologic de execuţie,
– calificarea profesională a participanţilor la realizarea
produsului,
– managementul calităţii ca sistem orientat către
realizarea obiectivelor organizaţiei privind calitatea,
în vederea satisfacerii necesităţilor şi aşteptărilor
părţilor interesate (client, producător).
• Designul intervenind în producţia industrială nu
poate fi conceput în afara relaţiei directe, nemijlocite
cu aceasta;
– designerul trebuie să cunoască în ce măsură tehnologia
de fabricaţie şi calitatea materiilor prime şi materialelor
folosite sunt compatibile,
– concordanţa dintre caracteristicile tehnice ale
produsului ce urmează să fie proiectat şi tipologia
funcţiilor pe care trebuie să le îndeplinească produsul
respectiv, în utilizare.
– personalul cu pregătire tehnică din departamentele de
creaţie şi proiectare are nevoie de deschidere, de cultură
estetică pentru a înţelege legile designului şi modalitatea
de alegere a soluţiilor de proiectare după legile
frumosului industrial specific unei anumite perioade de
dezvoltare a societăţii.
• Designul este de asemenea într-o strânsă
legătură cu psihologia industrială şi anume cu
latura aplicată a acesteia, ergonomia.
• Ergonomia, ştiinţa despre activitatea productivă a
omului oferă designului criterii ştiinţifice în
legătură cu factorul uman astfel încât să fie
introduse în proiectare dimensiunile capacităţilor
fizice – de execuţie ale omului, ale capacităţilor de
gândire şi de informaţie; aceste date vizează în
principal desfăşurarea în condiţii optime a
activităţiilor umane: norme de confort fizic şi
psihic optim, reducerea la minim a eforturilor
fizice şi intelectuale, ambianţa mediului de muncă
şi de odihnă, etc.
• „Frumosul” este o categorie fundamentală a
esteticii generale-teorie a frumosului-dar care
prezintă o valoare considerabilă şi în domeniile
de estetică aplicată între care un loc important îl
ocupă estetica industrială respectiv designul.
• dintre toate noţiunile estetice cu grad maxim de
generalitate frumosul este singura pur estetică,
celelalte (sublim, tragic, comic), nu sunt pur
estetice sau numai estetice.
• „sublimul este cea mai etică dintre toate
categoriile estetice”
• Cuvântul frumos în limba română provine din
latinescul „formosus”, iar din latina
renascentistă „bellus” a devenit „bello” în
italiană, „beau” în franceză şi „beautiful” în
engleză. Atât în limbile vechi cât şi în cele
actuale, aceste cuvinte sunt substantive şi
adjective derivate din aceeaşi rădăcină:
frumuseţe şi frumos sau în greceşte Kalon şi
Kallos (frumos în sens abstract).
• Caracteristicile frumosului au fost
formulate de Kant specificând că
frumosul este:
– ceea ce place în mod universal fără concept;
– ceea ce place în mod dezinteresat;
– ceea ce reprezintă ca formă a finalităţii unui
obiect, aceasta fiind percepută fără
reprezentarea unui scop.
• Frumosul este sinonim cu valoarea estetică.
• Pentru înţelegerea frumosului ca valoare estetică
este necesară clarificarea noţiunii de valoare în
general şi de valoarea estetică în special.
• Valoarea în general reprezintă întruparea
conştientă sau spontană a unor dorinţe, idealuri
sau aspiraţii în procesul practicii sociale.
• Condiţia existenţei sale este contactul sau
raportul dintre subiectul care recunoaşte valoarea
şi obiectul valorizabil.
• Frumosul nu este numai categoria
fundamentală a esteticii ci cunoaşte o
largă extensie în domeniile particulare
ale artei, ale creaţiei artistice ca şi în
sfera extraartistică: în natură, în viaţa
umană, în obiectele fabricate de om, care
nu sunt în aceeaşi măsură proprii artei.
• Frumosul industrial este o categorie de
frumos conturată alături de frumosul
natural, frumosul artistic, frumosul
spiritual, frumosul util.
• În privinţa frumosului util, numai
raportarea idealului uman al unei epoci la
realul sau realitatea unor procese concrete,
poate explica această categorie a
frumosului. Corelaţia dintre frumos şi util,
dintre subiectiv şi obiectiv a stârnit
controverse între esteticieni.
• Gustul fiind legat de structura psihică şi
de formaţia cultural estetică a
personalităţii este subiectiv, relativ şi
schimbător şi nu poate fi conceput în afara
determinării socio culturale a mediului,
clasei, grupului social,modei şi
influenţelor pe care individul le suportă, a
stadiului de dezvoltare a culturii şi
educaţiei estetice generale şi individuale.
• În teoria esteticii cu privire la gust se fac
următoarele aprecieri:
– după Gothe „gustul se formează numai prin
contemplarea a ceea ce este excelent, nu a
ceea ce este acceptabil”.
– după Swift, „există tendinţa să credem că bunul
gust este acelaşi peste tot unde există oameni
de spirit, de judecată, de cultură”.
• Evoluţia gustului şi a judecăţii estetice
prezintă diferite aspecte.
• În privinţa individului odată cu vârsta şi
acumularea unor cunoştinţe gustul
orientează şi determină judecata
estetică.
• La nivelul civilizaţiei actuale:
– existenţa multitudinii de valori artistice la
care membrii societăţii au acces,
• Cuvântul „kitsch” de origine germană a intrat în
terminologia esteticii ca atare, fiind intraductibil,
pentru a desemna un anume pretins frumos, care,
unora le produce totuşi plăcere. Este utilizat în
practica zilnică a gustului cât şi în critica artistică.
• După unii autori, etimologia ar proveni de la
cuvântul „sketch” însemnând între altele şi
improvizaţie, caricatură etc., iar după alţi autori
provine din limba germană în care apare cu
sensul modern utilizat şi în prezent, încă din 1860
la Munchen, „kitschen” însemnând ceva făcut de
mântuială iar „verkitschen” a degrada, a măslui.
• Kitsch-ul reprezintă „o mare mistificare
estetică” manifestându-şi influenţa
nocivă şi în prezent, prin faptul că poate
frâna progresul social, ideologic şi estetic
al lumii contemporane.
• Din punct de vedere istoric în apariţia şi
dezvoltarea kitsch-ului se pot distinge
două perioade şi anume:
• Premise ale apariţiei designului ca activitate
conştientă s-au conturat începând cu
mişcarea de la 1900 care şi-a propus drept
ţeluri programatice “structurarea raţională
a obiectului, logica fără compromisuri în
folosirea materialelor şi exprimarea
procesului de fabricaţie direct în valori
plastice.
• Tendinţa spre confort şi spre
raţionalitatea funcţională a obiectului se
regăseşte în mobilier, tapiserie, în
obiectele uzuale de tot felul – din sticlă,
ceramică, metal (devenite celebre în
Franţa cu Gallé şi în alte ţări) în creaţia
vestimentară.
• Cele mai avansate concepţii care mizau
pe industrie şi standardizare susţineau
ca principiu estetic director al
designului, calculul matematic şi
producţia industrială de mare serie.
• Asociaţia profesională Werkbund a fost
considerată foarte importantă în istoria
designului si a constituit principalul
izvor al şcolii germane Bauhaus (1919-
1933) institut de arhitectură şi arte
aplicate fondat de Walter Gropius la
Weimar care a reunit pe cei mai mari
arhitecţi, artişti, designeri şi graficieni.
• Şcoala Bauhaus sau Casa Construcţiei
constituită ca un sistem pedagogic
general, avea ca obiectiv întreaga sinteză
a artelor şi ca deviză a organizatorului şi
teoreticianului său W.Gropius “Arta şi
Tehnica - o nouă unitate”.
• Un aport deosebit la avansarea ideilor
designului industrial l-a adus şi marele
arhitect şi urbanist Le Corbusier (1887-
1965) inovator şi exeget al maşinismului
care afirma că civilizaţia maşinistă a intrat
în cea de-a II-a eră: “era armoniei, a maşinii
în slujba omului”.
• Din domeniul designului de produse multe
creaţii ale sale sunt realizate ca produse ale
designului secolului XX.
• Dpdv economic ţările au asigurat creşterea
bunăstării unor pături largi ale populaţiei astfel
că un număr mare de consumatori au avut
posibilitatea înlocuirii produselor achiziţionate la
perioade scurte de timp, numai pentru faptul că
nu mai erau „moderne”;
• Astfel designerii sunt solicitaţi să proiecteze
produse noi nu numai prin ameliorarea formei ci
produse care să corespundă atât cerinţelor
cumpărătorului sub toate aspectele cât şi
producătorului şi comerciantului.
• Perioada contemporană a design-ului
începe după 1930 în SUA, în condiţiile
unui avânt economic deosebit (după
criza din 1929) perioadă în care şi-au
adus aportul la dezvoltarea design-ului
emigranţii germani de la Şcoala Bauhaus.
• O atenţie deosebită au acordat-o
reproiectării ambalajului.
• A rămas în legendă succesul ambalajului
realizat de R. Loewy pentru ţigările
„Lucky Strike” în 1940 cu o formă
estetică nouă, elegantă a siglei firmei,
păstrată până în prezent.
• În Europa contribuţii importante la
dezvoltarea design-ului contemporan au
avut design-erii italieni prin creaţiile
firmei Olivetti – maşini de scris şi de
calcul, automobile Lancia, mobilier, etc.
• Designul ambiental inclusiv cel referitor la
impactul produselor asupra mediului
ambiant pe întregul parcurs al ciclului lor de
viaţă – ecodesignul – cuprinde totalitatea
acţiunilor creative privind amenajarea şi
ordonarea spaţiilor naturale şi arhitecturale
industriale, comerciale, a celor de interes
public, social, administrativ, cultural, etc.
• Designul formelor vizuale de comunicare
care are ca principală sarcină aceea de a fi
obiectiv, de a folosi astfel de forme încât
imaginea să fie lizibilă pentru toţi cei care o
percep, în acelaşi mod astfel încât să comunice
ceva; o imagine nonobiectivă are puţine
posibilităţi de comunicare sau crează o
confuzie comunicaţională. Acest domeniu al
designului cuprinde: designul graficii
publicitare, designul graficii de carte, designul
semnelor de orientare, designul de servicii etc.
• Designul de produs industrial are cea mai largă
arie de cuprindere ţinând seama că lumea
obiectelor care ne înconjoară se diversifică în
ritm rapid, în pas cu progresul ştiinţific şi tehnic,
cu exigenţele consumatorilor şi cu concurenţa de
pe piaţă. În această „categorie” de design se
include:
– designul maşinilor şi aparaturii necesare activităţilor
productive;
– designul maşinilor şi aparaturii necesare activităţilor
de cercetare şi învăţământ;
• În ţara noastră, industrializarea rapidă
(1960-1970) şi creşterea schimburilor
comerciale pe piaţa externă în condiţiile
concurenţei, au condus la intensificarea
preocupărilor faţă de design-ul produselor
şi de tehno-prezentarea acestora.
• Într-o primă fază s-a avut în vedere: forma
exterioară, coloritul şi ambalajele
produselor. Apoi pentru desfăşurarea unei
activităţi creative a apărut necesitatea unor
organisme şi cadre de specialitate.
• O activitate deosebită în domeniul design-
ului din ţara noastră a desfăşurat Institutul
de creaţie Industrială şi Estetica Producţiei
care a funcţionat pe lângă Ministerul
Industriei Uşoare şi care a constituit un real
ajutor pentru orientarea producţiei acestei
ramuri în realizarea unor produse cu un
design de calitate.
• În conformitate cu obiectul designului şi cu
poziţionarea sa într-un ansamblu de
discipline au fost formulate o serie de legi
ale designului menţionate în literature de
specialitate.
• Un prim sistem de legi a fost elaborat de J.
Vienot şi publicat în revista a cărui director
era, ”Estetique Industrielle” în 1953.
• Max Bill (director al Şcolii de design din
Ulm), susţinător al funcţionalităţii,
accentuează „unitatea funcţiunilor inclusiv
funcţia estetică a unui obiect” şi subliniază
„funcţia de ansamblu” şi obligaţia generală
a formelor de „a satisface nevoile şi
aspiraţiile omului” care nu sunt numai
tehnico-practice.
• Au existat şi idei exprimate „împotriva
funcţionalismului” (A. Horn) conform cărora
arta industrială nu trebuie să aibă un
caracter „estetic” exprimat prin armonia
formală a ansamblului şi detaliilor sale ci
„artistic” adică să exprime noutate,
surpriză, şoc.
• Uneori o anumită funcţie poate fi sacrificată
unei forme „raţionale” a unui aparat, spre
exemplu pentru a se da posibilitatea
accesului la componentele sale, pentru a fi
inspectate, înlocuite sau reparate. În aceste
cazuri forma „echilibrează” funcţia şi în
realitate vorbind de mai multe funcţii ale
unui obiect, introducem termenul de
„polifuncţionalitate”.
• În zilele noastre formele funcţiunilor utilitare
s-au înmulţit, încât se poate spune că nici o
epocă nu a avut, spre exemplu, atâtea tipuri de
scaune, dar funcţiunile rămân mereu aceleaşi,
bine fixate şi caracterizate şi chiar
standardizate.
• Există însă şi astăzi unele forme funcţionale
care se mai realizează în forme pur artistice la
obiecte industriale la care nu iese în evidenţă
funcţia utilitară fundamentală ci o funcţie
secundară şi anume funcţia ornamentală.
• Valabilitatea principiilor legilor şi metodelor
designului este susţinută şi demonstrată
prin funcţiile design-ului care se manifestă
în plan economic, social şi educativ.
Funcţia economică
• Conform legii economicităţii, designul
constituie o pârghie importantă a creşterii
eficienţei economice a producţiei industriale
şi un mijloc de creştere şi îmbunătăţire
continuă a calităţii; în aceste sens el nu
trebuie privit ca o adăugire ci trebuie să fie o
intervenţie implicită în proiectarea
produsului industrial aceasta fiind precedată
de un studiu de rentabilizare privind
condiţiile de producţie şi de desfacere a
produsului pe piaţă.
Funcţia socială
Teoreticieni ai design-ului consideră că, din punct
de vedere social, design-ul are un scop profund
uman – umanizarea inovativă a muncii prin design
atât în procesul de producţie cât şi în utilizarea
produselor de tehnicitate ridicată şi nu numai.
În esenţă, funcţia socială adesign-ului se manifestă
prin „plăcerea de a munci” într-un mediu adecvat,
aceasta devenind generatoare de valori materiale şi
estetice superioare şi prin satisfacţia utilizatorului
pentru folosirea unor produse de nivel tehnic
ridicat.
Funcţia de educaţie estetică
Procesul educaţiei estetice este foarte complex.
Analiza lui necesită în primul rând separarea rolului
artei de cel al designului din viaţa cotidiană.
În esenţă, un produs industrial cu un design de
calitate îndeplineşte următoarele cerinţe:
•este bine realizat din punct de vedere tehnic-constructiv;
•are caracteristice estetice superioare;
•are o formă exterioară adecvată structurii interioare;
•este adaptat funcţionalităţii sale şi principiilor ergonomice;
•este expresiv.
Designerul-autor de proiect având sarcina
de a structura obiecte care în cadrul
fiecărei acţiuni sau funcţii pe care acestea
o îndeplinesc să fie posibilă manifestarea
celui mai uman comportament;
Cerinţele privind activitatea designerului
se extind dacă sunt luate în considerare şi
raţionamentele de ordin ecologic.
De asemenea designerul operează cu noţiuni
din studiul mărfurilor cum sunt: certificare,
atestare, audit, conservare, capacitate de
păstrare, indici şi indicatori de
calitate,preocupările întreprinderii pentru
implementarea sistemului calităţii, evaluare,
marcare, etichetare, ambalare etc.
Competenţa designerului se conturează şi
se defineşte în instituţiile de învăţământ
superior, fără a fi vorba însă de „învăţarea”
aptitudinilor în design ci doar de
modalitatea de a face posibilă creşterea
acestora odată cu exercitarea profesiunii.
Educaţia şi instruirea designerului în
procesul de învăţământ se completează şi se
îmbunătăţeşte în timpul practicării
profesiei fiind întregită de însuşirile de
ordin subiectiv ce-i definesc talentul.
Activitatea unui bun designer implică: competenţă
profesională – inventivitate, cerativitate, spirit de
observaţie, responsabilitate morală, supleţe,
ancorarea în realitate, spirit de echipă.
Designerul îşi poate desfăşura activitatea fie într-
un compartiment de design din cadrul unei
companii, fie independent în cadrul unor agenţii
specializate când pentru o colaborare îndelungată
cu firmele, designerul trebuie să înţeleagă
necesităţile firmei, să analizeze în profunzime
temele de proiectare cerute, cu judecată şi
discernământ, această analiză constituind partea
cea mai importantă din activitatea sa şi să-şi
• Caracteristicile estetice ale mărfurilor
pot fi explicate prin intermediul
categoriilor estetice care sunt „noţiuni de
largă generalitate ce desemnează tipuri
de reacţii afective şi care reprezintă
instrumente de cunoaştere estetică a
lumii”
• Categoriile estetice cu ajutorul cărora se
apreciază sub raport estetic, mărfurile
sunt: forma, structura, linia, desenul,
ornamentul, stilul, culoarea, simetria,
proporţia, armonia şi contrastul.
• Prima dintre categoriile estetice ce
trebuie să răspundă funcţionabilităţii
(utilităţii) în complexitatea sa este
forma.
• Forma a fost definită încă în filozofia greacă
(Aristotel) în sens pasiv „ca manifestare în
exterior a ordinii interioare a obiectelor”
• Folosim termenul de formă în accepţiunea lui
de aspect exterior al unui produs.
• Forma provoacă omului o reacţie emoţională
conştientă sau inconştientă prin care se
exprimă aprecierea senzorială directă a formei:
forma atrage sau respinge, place sau displace.
• Funcţionalismul a fost şi rămâne principiul
fundamental al adecvării expresiei formale, baza
raţională a formelor industriale.
• Originalitatea formei şi folosirea decoraţiei utile
sunt cele care umanizează produsul şi răspund
necesităţilor noastre estetice.
• Evoluţia unor forme urmează traiectoria
cunoscută ciclului de viaţă a produselor: ia
naştere, trece prin creştere şi maturitate către
declin; dispariţia unui model formal este
determinată de uzura sa morală (inclusiv ieşirea
din modă) şi de considerente tehnice sau
economice.
Formele produselor se obţin prin modelare
Materialele din care se obţin formele
modelate ale produselor realizate
industrial pot fi grupate astfel:
• materiale metalice; sticlă; materiale
ceramice; materiale de construcţii
• materiale din lemn;
• materiale din industrializarea chimică a
lemnului; materiale textile
• materiale din piele, înlocuitori şi blănuri;
• materiale plastice; materiale compozite.
• Linia generează forma produselor, delimitează
şi circumscrie toate obiectele vizibile
producând o vastă diversitate de forme.
• Linia poate avea semnificaţii multiple în
funcţie de: traiectorie, lungime, grosime,
poziţie, grupare, succesiune, amplasare.
• În funcţie de traiectorie, linia dreaptă şi linia
circulară prezintă importanţă pentru forma
obiectelor.
Cu ajutorul liniilor în designul industrial se transpune
imaginea unei idei, se intuiesc formele, se transpune
imaginea unei idei, obţinându-se desenul.
• Desenul reprezintă redarea imaginii unui produs în
asamblul său, sau unor părți ale acestuia prin
schițarea liniilor, conturului și în final a formei
acestuia incluzând și elementele decorative.
• Desenul ca reflectare a proceslui de gândire și
modalitate de expresie a precedat cuvântul scris și în
timp a fost orientat în două direcții:
• desen tehnic, tehnic realizat în scopuri practice,
utilitare;
• desen artistic, este prima expresie a artelor grafice și
baza tuturor artelor vizuale.
• Stilul unei epoci este dat de particularităţile
mijloacelor de expresie comune în formă şi conţinut,
tuturor creaţiilor estetice ale unei epoci.
• Apariţia şi evoluţia diferitelor stiluri pe parcursul
dezvoltării societăţii omeneşti (stilurile: Renaşterii,
Gotic, Baroc, Ludovic al XV-lea, şi al VI-lea,
Biedermeyer) a fost determinat de condiţiile social-
istorice ale epocilor respective
• Trecerea de la un stil la altul s-a făcut lent prin existenţa
unor perioade în care elemente ale vechilor stiluri au
coexistat cu noile stiluri şi s-au extins şi la unele
produse fabricate industrial (mobilă şi decoraţiuni
interioare).
• Stilul naţional este reflectare a
particularităţilor naţionale în creaţiile artistice
şi în activităţile umane în care se foloseşte ca
mijloc de expresie specificul naţional; acesta
are un caracter de perenitate
• Stilul individual ca particularizare individuală
a anumitor mijloace de expresie, derivă din
temperamentul şi viziunea artistică a
creatorului din domeniile artei sau din afara ei
– cazul designerului.
• Simetria formelor având o axă sau un plan
de simetrie vertical - simetria bilaterală
crează senzaţia de echilibru.
• Principiul simetriei cere ca atât în artă cât şi
în produsele de design să existe o
concordanţă deplină între conţinut şi formă.
• Încă din antichitate frumuseţea s-a
identificat cu proporţia
• Adesea apare afirmaţia că nu există
frumuseţe fără proporţie, iar proporţia se
găseşte în primul rând prin numere : toate
lucrurile trebuie să aibă o proporţie
numerică.
• Se poate aminti în acest sens secţiunea sau
numărul de aur, seria lui Fibonacci sau
„modulorul” lui Le Corbusier.
•
• Secţiunea de aur a fost cunoscută din
timpuri străvechi (egipteni şi greci) fiind
considerată unica formă firească a
proporţiei (cea mai frumoasă proporţie)
din care rezultă multiple proprietăţi a căror
reprezentare se întâlneşte frecvent în
natură.
• Contrastul este elemental de limbaj formal care
permite accentuarea unor componente, ierarhizarea
formelor care alcătuiesc o compoziţie (ansamblu).
Contrastul în design reprezintă un mijloc de expresie,
dar nu trebuie să reprezinte un element de şoc care să
genereze nesiguranţă
• În afară de contrastul de culoare şi luminozitate se
disting următoarele contraste:
• contrastul de dimensiune (mare -mic);
• contrastul de înălţime (înalt - scund);
• contrastul de forme complicate faţă de forme simple;
• contrastul dintre simetrie şi asimetrie;
• contrastul între un volum şi o suprafaţă, etc.
Există două posibilităţi ca un corp să apară
colorat şi anume:
• prin absorbţie selectivă într-o singură
regiune a spectrului vizibil (când se percepe
culoarea complementară celei absorbite);
• prin absorbţia în două sau mai multe regiuni
ale spectrului vizibil (când sunt percepute
culorile corespunzătoare radiaţiilor
reziduale, neabsorbite).
• culoarea este caracteristica radiaţiei vizuale
datorită căreia un observator poate distinge
diferenţele dintre două obiecte de aceeaşi
formă şi structură şi cu aceleaşi dimensiuni,
când aceste diferenţe sunt cauzate de
deosebirile de compoziţie spectrală.
• Luminozitatea este atributul senzaţiei vizuale
după care o suprafaţă pare că emite mai multă
sau mai puţină lumină; o culoare este mai
închisă sau mai deschisă decât alta, în funcţie
de cantitatea de lumină pe care o reflectă.
Luminozitatea cea mai ridicată o posedă
culorile din zona de mijloc a spectrului vizibil
(galbenul), iar cea mai scăzută culoride din
zona extremă dinspre albastru-violet.