Sunteți pe pagina 1din 3

Cântec

Nichita Stănescu

Poezia lui Nichita Stănescu este dominată de tema timpului devastator,


existenţa putând fi salvată numai de cuvinte, singurele care dăinuie „în cetatea
eternă a verbului divin”. Pentru Nichita, Cuvântul are materialitate, fiind
„preumblare prin şinele lucrurilor”, iar Poezia e definită ca „aventura cuvântului”,
aşadar Poezia este comunicarea Sinelui cu Sine, prin Cuvânt. Lumea, ca atare, nu
există în afara cuvântului, ei se manifestă prin revelarea eului, a cunoaşterii de
sine.

În Cartea de recitire, Nichita Stănescu identifică vorbirea, cuvântul cu


obiectele, altfel spus cuvintele au materialitate: „Între actul vorbirii şi cel al
apucării unui obiect cu mâna nu era nici o diferenţă [...]. Între mâna copilului şi
limba lui nu e nici o diferenţă. Limba lui are cinci degete, ca şi mâna lui, şi apucă
la întâmplare cu ea orice obiect abstract, cu aceeaşi dibăcie cu care apuci un fruct
sau o surcea”.
Volumul Sensul iubirii (1960) constituie debutul lui Nichita Stănescu, dar
consacrarea definitivă a valorii şi originalităţii poetului o decide al doilea volum,
apărut în 1964 şi intitulat O viziune a sentimentelor, din care face parte
poezia Cântec.
Tema
Tema poeziei sintetizează sugestiv iubirea prin „elogiul stării de a fi”, întrucât
miracolul existenţei este naşterea.
Structura şi compoziţia textului poetic
Poezia Cântec reflectă lirismul subiectiv şi este structurată în patru secvenţe lirice,
corespunzătoare celor patru strofe inegale ca număr de versuri.
Prima strofă
„Cea mai mare victorie a omului este naşterea”, spunea Nichita Stănescu, iar acest
fapt este „atât de mirabil (minunat, extraordinar), încât este mai degrabă asemuitor
întâmplării decât legii”. Această concepţie este reflectată încă din incipitul poeziei,
întâmplarea de a exista fiind miracolul suprem în existenţa eului liric: „E o
întâmplare a fiinţei mele”.

Nichita Stănescu
Consecinţa firească a vieţuirii este marcată prin două puncte, pentru a explica
fericirea ca stare superioară a spiritului, copleşitoare şi sublimă, fiind cu mult mai
puternică decât trupul omului: „E o întâmplare a fiinţei mele: / şi-atunci, fericirea
dinlăuntrul meu / e mai puternică decât mine, decât oasele mele”, îmbrăţişarea
iubitei este comparabilă cu extazul iubirii, trăirea fiind dureros de intensă şi
minunată totodată: „oasele mele / pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare / mereu
dureroasă, minunată mereu”.

Strofa a doua
Strofa a doua pledează pentru dialog între îndrăgostiţi, reliefând alt miracol al
existenţei umane, acela al rostirii cuvintelor, al comunicării: „Să stăm de vorbă, să
vorbim, să spunem cuvinte”. Cuvintele atotputernice sunt „lungi, sticloase, ca nişte
dălţi” şi, în acţiunea lor decisivă, despică apele - „fluviul rece de delta fierbinte” -,
timpul - „ziua de noapte” şi piatra cea mai dură, „bazaltul de bazalt”.

Strofa a treia
Strofa a treia începe cu o invocaţie adresată fericirii, stare interioară către care
aspiră omul îndrăgostit. Iubirea este aceeaşi dintotdeauna, dar se manifestă în mod
diferit, în concordanţă cu evoluţia spirituală a omenirii. Eul liric este cuprins de o
energie exuberantă, care-l face să atingă înălţimi nebănuite: „Du-mă fericire, în sus
şi izbeşte-mi / tâmpla de stele”. Aspiraţia către fericirea supremă este o ţâşnire, un
elogiu adus iubirii, „lumea” interioară a eului liric devine „coloană sau altceva /
mult mai înalt, şi mult mar curând”.

Ultima strofă
Ultima strofă începe cu o adresare directă şi se fundamentează pe relaţia de
simetrie a. primului şi ultimului vers, având rol de laitmotiv: „Ce bine că eşti, ce
mirare că sunt! [...] // a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt”. Perechea de
îndrăgostiţi presupune două fiinţe distincte, fiecare cu propria personalitate,
ilustrate prin numeral: „Două cântece diferite”; „două culori ce nu s-au văzut
niciodată”; „una foarte de jos [...] / una foarte de sus”.
Poezia de dragoste stănesciană pulsează sub inegalabilul lirism purificat prin
„suferinţele trupului, eliberat de chinurile sufletului, ridicat în sfera durerilor
abstracte ale minţii [...]. Pentru Nichita Stănescu, amorul e un timp miraculos
pentru rostire, iubirea un lung prilej pentru cuvinte”. (Alexandru Condeescu)

Limbajul artistic
Limbajul artistic stănescian este inconfundabil, în principal, prin aventura
cuvântului, „arta expresiei multiplicând valorile şi plurivalenta sensurilor” (Ion
Rotaru).

Verbele cu nuanţă violentă, „scrâşneşti” (oasele), „izbeşte-mi” (tâmpla), „lovindu-


se” (cântece), simbolizează puternica energie degajată de sentimentul de iubire de
care se simte năpădit eul liric, starea lui interioară fiind intens tulburată de fericirea
erotică.

Verbele la modul imperativ sau la conjunctivul cu nuanţă poruncitoare sugerează


faptul că iubirii nu i te poţi împotrivi, ea se impune necondiţionat, ca o necesitate
absolută a spiritului: „Du-mă” (fericire); „izbeşte-mi” (tâmpla), „să stăm”, „să
vorbim”, „să spunem”.

Versul exclamativ „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!” exprimă bucuria extatică a
eului liric pentru miracolul vieţuirii şi al iubirii, uimirea privind minunea „de a fi”,
„de a iubi”.

Poezia Cântec, aparţinând volumului O viziune a sentimentelor (1964), este


prima dintre cele 16 creaţii cu acelaşi titlu, pe care Nichita Stănescu le-a adunat,
alături de alte poezii, în antologia întocmită de el însuşi, Starea poeziei, apărută în
1975. Inconfundabilul Nichita Stănescu este, fără îndoială, „artistul cuvântului
înnăscut şi înlănţuit definitiv în mrejele celui mai pur lirism”. (Ion Rotaru)